Cap2.

Legenda celor două oraşe

Aceiaşi zi de vară pe care bunicul o întâmpina de dis de dimineaţă.

Acelaşi ritual. Acelaşi costum, aceiasi camaşă şi cravată. Aceleaşi ziare si
anunţuri ale unor morţi. Acelaşi dosar şi aceiaşi dezamăgire în ochii lui că nu
găsea ceea ce vroia să afle. Aceleaşi întrebări fără răspuns aceleaşi lucruri. Dar
zilele de vară erau mai reci şi soarele nu mai avea putere să mai trimită căldură.
Excursiile erau mai scurte şi vremea mai răcoroasă. În una din zile, de Sfânta
Maria credeam că în sfârşit nimerisem întrebarea miraculoasă.
- Bunicule spune-mi povestea ta preferată, pauză lungă.
- Ţi am zis vreodată legenda celor două oraşe blestemate?
- Nu niciodată spune-mi o azi.
- Cred că eşti destul de mare ca să o afli. Câţi ani ai împlinit?
- Peste 5 luni o sa am 17 ani. Sunt mare, replicam eu bucuros.
- Da eşti voinic si frumos. Semeni tot mai mult cu mama ta pe care am
iubito atât de mult. O să afli acum legenda pe care doar odata am să ţi
o spun. Tu trebuie să o urmăreşti cu atenţie şi să tragi învăţăturile din
ea. După aceea vei afla taina unor oameni nevinovaţi şi soarta noastră
a tuturor pe acest Pământ. O să afli dorinţa vânătorilor şi forţa care ne
a ţinut pe toti în viaţă, spuse bunicul ţuguind buzele printre firele de
barbă albă. Uneori mă uitam la el ca la un preot bătrân cu toate că
ochii lui erau tineri şi vioi ca ai mei.
M-am aşezat la locul meu cuminte şi mi-am făcut ca un culcuş printre pernele de
pe canapea. Aşteptam nerăbdător să aflu taina Vânătorilor pe care deja mi-i
imaginam ca pe niste războinici călări cu coifuri şi cu paloşe, unii cu arcuri si cu
scuturi alţii cu suliţe atacând oraşul blestemat şi dând foc la case. Nu ştiam încă
de ce atacau sau ce vroiau să fure dar cu siguranţă voi afla în ziua asta a marii
sărbători. Povestea cum mi-o amintesc, era cam aşa.
Au fost odată două oraşe cu oameni păcătoşi şi răi. Ei erau din neam evrei
doar ca erau cei mai păcătoşi dintre ei. Erau răi şi nu credeau în Dumnezeu ca
toţi ceilalţi de pe Pământ. Trăiau în desfrâu, beţi şi păcătuiau cât era ziua de
lungă. În zadar vroiau preoţii să le arate calea spre Dumezeu pentru că ei le
nesocoteau sfaturile şi luau numele Domnului în râs. Neputând să îi schimbe
preoţii au ars bisericile şi au părăsit oraşele. Aşa că s-a dus vestea în lumea
largă cum că în oraşele blestemate trăiau atei. Alţii mai credincioşi ziceau ca sunt
strămoşii Sodomei si a Gomorei, că sunt cei pe care Dumenzeu a vrut să îi
cureţe de pe faţa Pământului dar câţiva au trăit şi au dus mai departe soarta
păcătoasă. Oraşele lor erau blestemate de Dumezeu şi de preoţi şi negustorii
evitau drumurile acelea. Dar ei acolo trăiau bine s-au mărit şi s-au extins până ce
au unit oraşele şi au clădit o mare cetate. Numele ei a fost dat de restul
oamenilor credincioşi Cetatea Ateilor. Atheenum. Şi toţi ştiau că nimeni nu va
pleca viu din cetatea blestemată.
Atheenum era o cetate mare şi frumoasă la poalele muntelui şi pe lângă
se scurgea un pârâu cristalin cu apă clară de munte. Erau şi oameni gospodari
printre ei care creşteau animale şi cultivau pământurile, erau negustori în pieţe
dar aceia erau doar ca să alimenteze restul poulaţiei desfrânate. Cu timpul
negustorii s-au retras din cetate şi trăiau sub munte. Veneau în cetate doar la
ziua de târg ca să-şi vândă mărfurile. Unul din negustori, fiul unui preot plecat din
oraş era cel mai harnic. El purta numele de Caleb şi chiar daca nu era de acord
cu viaţa cetăţii ştia că asta era locul unde se născuse şi trebuia să îşi continue
viaţa şi să îşi vândă produsele. Oamenii cetaţii nu erau vizitaţi de nimeni aşa că
soarta lor se îndrepta spre extincţia neamului lor. Erau toţi înrudiţi şi făceau copii
cu verii şi surorile lor. Mulţi din copii mureau, alţii trăiau cu diferite malformaţii sau
bolnavi. Cu anii ei şi au dat seama ce rău făceau aşa că îi rechemară pe cei
plecaţi din cetate înapoi. Caleb şi rudele lui nu au acceptat. Ei erau credincioşi şi
blesteamau cetatea Atheenum. Copii morţi erau îngropaţi, cei vii bolnavi îi
îngrijeau pe bătrâni, cimitirele creşteau. Apa cristalină care pleca din munte după
ce trecea de cetate era tulbure şi neagră. Purta în ea păcura iadului care era
Atheenum, cetatea necredincioşilor. Negustori, călători necunoscând legendele
şi vrând să scurteze drumurile poposeau în cetate dar nu mai ieseau de acolo.
Rămâneau ca martori muţi a păcatelor omenirii şi sfârşeau prin a fi torturaţi şi
schinjuiţi. Ei erau folosiţi ca să împrospăteze rasa blestemaţilor. Dacă erau şi fete
călătoare ele erau preţuite şi tratate ca nişte regine erau ospătate şi li se
aduceau ofrande. Copii născuţi de ele erau conducătorii lor şi îi iubeau nespus.
Şi viaţa cetăţii a continuat nestingherită sub soarele care în fiecare zi răsărea şi
le lumina vieţile întunecate.
Caleb ştia că nu mai era mult şi Cetatea se va autodistruge aşa că încerca
cu fraţii lui să conceapă un plan prin care să îi schimbe sau să salveze păcătoşii.
Fraţii insă nu aveau încredere în planurile lui Caleb aşa că nu mult trecu până
rămase singur să conceapă salvarea cetăţii. Unul din fraţi crezând că îl ajută
spuse tot reginei cetăţii şi aceasta îşi trimise generalii să îl prindă pe Caleb.
Aflând acestea, el părăsi casa şi animalele lui dragi şi se retrase în munţi. Trăia
prin peşteri şi se hrănea cu ce-i dădea pădurea. Ani mulţi a fost căutat de cei din
cetate dar el devenise atât de abil în a se ascunde că daca îl vedeai nu mai
ziceai că e om. Negru la faţă acoperit cu noroi şi cu păr era un fel de animal al
pădurii. Învăţase chiar sa urle ca lupii şi animalele când îl întâleau îl considerau
unul de al lor şi împărţeau hrana cu el.
Anii treceau şi păcătoşii trăiau la fel. Atheenum era din ce în ce mai
cunoscută prin lume şi preoţii o adăugau la rugăciunile lor şi implorau pe
Dumezeu să îşi întoarcă faţa spre ei. Dar Dumnezeu nu degeaba distrusese
Sodoma şi Gomora. Oamenii aceştia nu puteau fi schimbaţi. Preoţii însă
concepuseră un plan cum să transforme cetatea prin vrăji şi magie întruna
creştină. Aşa că întro ţara din vest au hotărât să facă o consfătuire la care au
strâns toti învăţaţii , preoţii şi vrăjitorii popoarelor. Unii au zis că mai bine să dea
foc cetăţii, alţi au zis că numai Dumnezeu poate să îi omoare dacă vrea, dar că e
de datoria lor să încerce să îi salveze. S-au sfătuit şapte zile şi în ultima zi seara
au desemnat pe cel mai puternic dintre vrăjitori, Nersidor, elevul lui Melchiade şi
al lui Protezius să plece cu 6 dintre cei mai curajoşi războinici şi să transforme
prin magie cetatea Atheenum întruna creştină şi drumurile pe acolo să poată fi
circulate fără primejdii şi negustorii să poată să îşi vândă mărfurile acolo şi preoţii
să poată aduce cuvântul lui Dumnezeu şi în cetatea Atheenum.
 Pentru ridicarea blestemului Nersidor se sfătuia zi şi noapte cu mai marii
învăţaţi şi aceştia au pregătit din ierburi fermecate o sticluţă pe care el trebuia să
o toarne în apa din care beau locuitorii cetaţii blestemate şi i-au dat şi Piatra
Filozofală şi un elixir magic pentru înţelepciune. Nersidor dupa câteva luni era
pregătit de plecare. Războinicii care îl vor însoţii se antrenau cu săbiile şi cu
suliţele. Ei aveau misiunea să îl protejeze şi să îl însoţească cu preţul vieţii. Şi
dacă va fi să moară trebuiau să cureţe cetatea de blestemaţi şi cu oaste să o
cucerească. Vorbele Regelui din Muntele Alb au fost cam aşa „ Ori îi
preschimbăm în creştini ori cu oaste distrugem cetatea blestemată Atheenum”.
Dar planurile lui Nersidor si ale Regelui nu erau aşa uşor de îndeplini.
Războinicii erau viteji şi sticluţa cu ierburile fermecate era pregătită, doar că nu
ştiau pe cine vor înfrunta. Aşa că la primul răsărit din ultima lună de primăvară
plecară la drum. Nersidor si cei 6 războinici, Persius, Garleus, Vicitus, Adrianus,
Caius von Albitur şi neînfricatul Berthold Nerutius căruia cu toţii îi ziceau „Nero”.
Drumul era lung şi au trebuit să facă 12 popasuri. Nersidor îşi ţinea mereu
desaga la piept acolo avea sticluţa cu ierburile fermecate, Piatra Filosofală şi
elixirul magic pe toate le păstra ca pe cea mai de preţ comoară. Garleus a vrut
odată sa vadă Piatra Filosofală dar Nersidor a scos sabia cu lamă scurtă şi l-a
ameninţat că îi taie mâna. De atunci toţi aveau mare respect pentru Nersidor şi
comorile lui preţioase. De cum răsărea soarele se trezeau cu toţii şi după ce
mâncau plecau la drum, umblau repede călări şi ridicau praf mult în urma lor. Cel
mai rapid era Persius care luptase de mic pe cal şi cel mai bun în mânuirea
arcului cu săgeţi era Nero. Arma preferată a lui Caius von Albitur era barda şi
Garleus, Vicitus, Adrianus luptau cu paloşe aurite pentru că erau cei mai buni
luptători ai regelui de la Miază Zi. Caius von Albitur nu se înţelegea deloc cu
prietenii lui pentru că venea din colonii, din insule. El avea pielea măslinie şi
flutura barda în semn de atac de fiecare dată când plecau la luptă. Persius era
cel mai aşezat dintre toţi. Ştia că îi aşteaptă o luptă grea şi că misiunea era
periculoasă. El era cel mai vechi războinic dintre ei şi se confrunta cu cea mai
grea luptă. Înainte să plece Regele de la Muntele Alb îi încredinţase lui comanda
şi speranţa în salvarea locuitorilor cetăţii „Toţi suntem fii lui Dumenzeu şi tu
trebuie să îi salvezi de necurat”.
Drumul lung l-au parcurs cu bine dar în timpul asta Caleb, fiul munţilor, îşi
gasise o peşteră nouă mai mare şi mai frumoasă. El trăia bine acolo cu animalele
dar visul lui era sa revină în cetate dacă aceasta ar fi fost ca înainte. Ştia că ar fi
fost omorât dar sufletul lui era alături de fraţi şi de oamenii cu care copilărise,
cărora le vânduse laptele şi ouăle proaspete, pentru care făcuse brânză şi pe
care i-a hrănit şi respectat toată viaţa. Noaptea visa că e negustor dinnou şi era
dinnou cu animalele lui domestice. Nu visa el să apară aşa o salvare pentru
cetatea blestemată. Dar întro seară când se plimba pe la poalele cetăţii în
căutare de resturi de mâncare zări niste oameni care supravegheau din pădure
intrarea în Atheenum.
Ştia că nu erau nici soldaţi din cetate şi nici locuitori sau negustori era clar
că erau războinici. În sufletul lui apăru speranţa. Atunci s-a întâlnit pentru prima
oară Caleb cu Nersidor. Din priviri au înţeles amândoi că vor fi buni prieteni.
Caleb i-a primt cu braţele deschise şi i-a dus în poiana din vârful muntelui ca să
le vorbească şi să îi cunoacă pe toti.
 - Eu m-am născut aici şi mă numesc Caleb. Nu sunt ca cei din cetatea
blestemată. Eu m-au alungat dar eu îi port în sufletul meu pentru că înăuntru
sunt fraţii mei şi ei sunt oameni buni. Mult timp m-au căutat dar m-am ascuns prin
peşteri şi prin munţi şi animalele sălbatice m-au ajutat. Eu cred în Dumnezeu si
vreau să îi ajutăm împreună cu voi. Vreau să salvăm cetatea pentru că e casa
mea, le vorbi el până îi pieri suflarea.
- Stai liniştit Caleb, îi spuse Nersidor, eu şi prietenii mei pentru asta am
fost trimişi de Regele de la Muntele Alb şi de Regele de la Miază Zi vrem să vă
salvăm şi să fiţi creştini ca noi cu frica lui Dumnezeu. Am Piatra Filosofală ea ne
va apăra şi am o licoare care e facută din ierburi magice şi poartă o vrajă care e
făcută să aducă Sfântul Duh în sufletele necredincioşilor. Eu Nersidor, elevul lui
Melchiade şi al lui Protezius si prietenii mei viteazul războinic Persius, Garleus,
Vicitus, Adrianus, Caius von Albitur şi neînfricatul Berthold Nerutius jurăm aici de
faţă cu tine Caleb că vom preschimba această cetate în una sub semnul Crucii
sfinte. Aşa să ne ajute Dumenzeu. Şi cu vorbele astea îi lăsă pe colegii săi să
conceapă planul pentru cele ce vor urma. Persius avea mereu ultimul cuvânt fiind
căpetenia lor. Aşa se înţeleseseră toată noaptea şi hotărâseră ca la primul cântat
al cocoşilor de după prima noapte cu lună plină să toarne lichidul din ierbuirile
magice şi să spună cu toţii vraja care avea să înlăture blestemul.
Aşa au crezut că vor sta lucrurile vitejii noştri eroi doar că regina din
Atheenum avea şi ea un mare vrăjitor care a prezis cele ce se vor întâmpla. Şi
trimiţând iscoade pe munte aflară. În ziua de după luna plină degeaba turnară
lichiudul si spuseră vraja că regina blestemată dădu ordin ca nimeni să nu bea
apă pentru că era otrăvită şi cei ce au băut totuşi după ce au simţit Duhul Sfânt
deschizândule ochii au vrut să fugă din cetatea Atheneeum dar au fost prinşi şi
ucişi. Cei ucişi au fost răstigniţi ca Iisus în faţa cetăţii şi luptători din cetate fură
trimişi să îi izgonmească pe cei ascunşi în munţi. Caleb şi Nersidor se ascunseră
în peşteri şi reuşiră să scape, dar ceilalţi au fost prinşi şi izgoniţi. Persius le dădu
ordin să se întoarcă la Regele de la Muntele Alb şi la Regele de la Miază Zi şi să
ducă vestea eşecului şi să strângă armata pentru a răpune Cetatea blestemată
Atheenum. Viteazul Persius îi apăra acum cu preţul vieţii lui pe Nersidor şi Caleb.
Piatra Filozofală se înroşise când erau atacaţi şi le arăta paşii spre salvare.
Pesius luptase cea mai grea luptă a sa pe Muntele acoperit de ceaţă şi omorâse
3 duzini de luptători. Vrăjitorul reginei, Barthoolium arunca fulgere spre muntele
înceţoşat şi lumina cerul ca să nu se paotă ascunde. Animalele, chemate de
Caleb le oferiră protecţie şi izgoni duşmanii.
Cei trei rămaseră cu speranţa că poate armata va fi strânsă până la
înroşitul frunzelor şi la prima brumă vor veni să distrugă cetatea. Dar nu a fost
aşa deloc. Regii auzind veştile ce nu le erau pe plac au abandonat Cetatea şi au
sfătuit toţi negustorii şi călătorii să evite cetatea blestemată de lângă Muntele
Înceţoşat. Iar Caleb, Nersidor şi Persius trăiau acum prin peşteri şi sorbeau
ultimele picături din elixirul magic pentru a îi ţine în viaţă.
Regina din cetate ştia că nu vor mai trăi mult şi îl puse pe Barthoolium să
arunce vrăji peste munte ca ei sa nu mai poată să se ascundă. La înroşitul
frunzelor erau slăbiţi iar la prima brumă speranţa le pierise. Piatra Filosofală era
din ce înc e mai palidă la fel şi viaţa lor. Barthoolium plănuise să îi prindă şi să îi
schinjuiască şi trimise luptători din cetate să îi caute în permaneţă. Când dădu
ninsoarea fură capturaţi şi închişi în cetate.
Caleb, Nersidor şi Persius erau prizonierii Reginei din Atheenum iar
Barhoolium le dorea moartea şi îşi dorea Piatra Filosofală pentru el. Regina însă
se bucura că iau capturat şi vroia să îi ţină pentru ea pe toţi trei şi comorile lor.
Aşa că precum se obişnuia erau primiţi ca niste regi şi trataţi bine de regină doar
că erau ţinuţi în continuare închişi. Caleb şi a reîntâlnit fraţii, Nersidor a aflat noi
vrăji de al Barthoolium dar nu putea să îşi mai folosească puterile în cetate.
Persius însă era trist şi însingurat. El avusese un ordin de a-şi da viaţa pentru a
distruge cetatea şi nu vroia sub nici un chip să se alieze cu duşmanii lui de
moarte. În mintea lui concepea multe planuri de evadare vroia să îi scape pe
prietenii lui dar ştia cât de greu va fi în pădure şi vor trebui să se întoarcă învinşi
la ei acasă, ceea ce îşi dorea cel mai puţin.
Aşa că în una din serile cu soare de după iarnă îl luă pe Nersidor şi
dispărură cu tot cu Piatra Filosofală. În zadar s-a chiuit Barthoolium şi Regina şi
armata lor să îi caute că erau pierduţi. Caleb însă rămăsese. Nu mai era
considerat prizonier ci un fel de apropiat al Reginei. El se simţea ca acasă în
palat. Uitase ura pe care o avea în pădure, uitase cum trăise cu animalele. Dorea
totuşi să schimbe ceva dar din interior. Aşa că fiind apropiatul Reginei dori să
cunoască mai bine slujitorii, slăbi paza de la porţile cetăţii, dorea mai multă
libertate pentru toti, adusese dinnou negustori, cultivau pământurile. Altădată
leneşii, alcoolocii, cerşetorii acum deveneau oameni buni de muncă. Regina
văzând toate schimbările astea începu să îl iubească şi îl lăsa tot mai mult să
conducă Cetatea. Incepuse să pună interdicţii legate de căsătorii. Nimeni nu
avea voie să se căsătorească cu rude de sânge. Copiii lor trebuiau să crească
normali. Dar de multe ori se gândea că era prea târziu. Copii începuseră să
moară de tineri şi erau prea multi bolnavi. În anii în care a domint cu Regina lui
reuşise să schimbe faţa cetăţii Atheenum. Iar Nersidor si Persius ştiau că este şi
datorită lor. Regina curând născuse un băiat pe care îl numiseră Adam, ca şi pe
primul om de pe pământ, dar tot îşi făceau griji că va muri. Caleb îi dădu însă să
bea din elixirul primit de la Nersidor şi Adam era sănătos.
Adam a fost un falnic rege al cetăţii, dar nu putea să schimbe oamenii şi
să ţină în frâu blestemaţii. Caleb muri bolnav , regina muri şi ea, şi Regele de la
Muntele Alb se înţelese cu Regele de la Miază Zi şi de data asta le reuşi planul şi
turnară ierburie magice în râu şi vraja funcţionase. Oamenii deschiseră ochii spre
Dumenzeu şi Adam înţelesese că asta era drumul cel bun.
- Aceasta a fost legenda , spunea bunicul meu în timp ce eu adormeam
liniştitit.