Dragoş DINCĂ

Servicii publice şi dezvoltare locală

2008

0
CUPRINS

1
INTRODUCERE
COAUTOR DR. GEO C. CĂLUGĂRU – 21 IUNIE 2007

I. MANAGEMENTUL SERVICIILOR PUBLICE:

EVOLUŢII ŞI PARTICULARITĂŢI CONVERGENTE
1.1. Elemente teoretice privind abordările conceptuale ale serviciului public...................... 11
1.1.1. Noţiunea de serviciu.................................................................................................................. 11
1.1.2. Construirea noţiunii de serviciu public................................................................................ 18
1.1.3. Serviciul public în teoria interbelică..................................................................................... 22
1.1.4. Tendinţe actuale în definirea serviciilor publice............................................................... 24
1.1.5. Tipologia serviciilor publice................................................................................................... 26
1.2. Abordări ale serviciului public......................................................................................................... 28
1.2.1. Abordarea juridică a serviciului public................................................................................ 28
1.2.2. Abordarea economică a serviciului public.......................................................................... 29
1.2.3. Abordarea managerială a serviciului public....................................................................... 31
1.2.4. Abordări interdisciplinare ale serviciului public............................................................... 36
1.2.4.1. Abordarea sociologică a serviciilor publice....................................................... 36
1.2.4.2. Abordarea serviciilor publice din perspectiva dezvoltării durabile............. 36
Finanţele publice şi serviciul public
1.2.4.3 37
1.3. Accepţiunea serviciului public în Uniunea Europeană........................................................... 38
1.4. Evidenţieri tipologice ale managementului serviciilor publice............................................ 43
1.4.1. Înfiinţarea serviciilor publice.................................................................................................. 43
1.4.2. Principii de organizare şi funcţionare a serviciilor publice............................................ 45
1.4.3. Forme de gestiune a serviciilor publice............................................................................... 50
1.4.4. Prestatorii de servicii publice.................................................................................................. 52
1.4.5. Actori implicaţi în înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice....... 55
1.4.6. Metode de management al serviciilor publice................................................................... 57
COAUTOR DR. GEO C. CĂLUGĂRU – 21 IUNIE 2007

II. ADMINISTRAŢIA LOCALĂ ŞI SERVICIILE PUBLICE

2.1. Aspecte generale privind serviciile publice locale..................................................................... 60
2.2. Consideraţii legislative privind serviciile publice locale în România................................ 62
2.3. Dimensiunea serviciului public în aria locală............................................................................. 72
2.3.1. Locul de realizare a serviciilor publice locale................................................................... 72
2.3.2. Dezvoltarea locală...................................................................................................................... 73
2.3.2.1. Noţiunea de dezvoltare locală................................................................................. 73
2.3.2.2. Componentele dezvoltării locale............................................................................ 76
2.3.2.3. Domenii ale dezvoltării locale şi serviciile „contribuabile” ......................... 80
2.3.2.3.1. Domenii ale dezvoltării locale........................................................... 80
2.3.2.3.2. Serviciile „contribuabile” ................................................................... 88
2.4. Administraţia publică şi cetăţeanul............................................................................................... 100
2.4.1. Roluri în materie de furnizare a serviciilor publice locale............................................. 100
2.4.2. Abordarea serviciului public din perspectiva utilizatorului........................................... 101
2.4.3. Deconcentrarea, descentralizarea şi privatizarea serviciilor publice –
forme de apropiere a administraţiei de cetăţean................................................................ 104
COAUTOR DR. GEO C. CĂLUGĂRU – 21 IUNIE 2007

III. EXPERIENŢE EUROPENE PRIVIND MANAGEMENTUL

SERVICIILOR PUBLICE LOCALE

2
 3.1. Sistemul instituţional şi legislativ.................................................................................................... 109
3.1.1. Franţa.............................................................................................................................................. 109
3.1.2. Germania....................................................................................................................................... 111
3.1.3. Marea Britanie............................................................................................................................. 115
3.2. Niveluri de responsabilitate în furnizarea serviciilor publice............................................. 120
3.2.1. Franţa.............................................................................................................................................. 120
3.2.2. Germania....................................................................................................................................... 123
3.2.3. Marea Britanie............................................................................................................................. 130
3.3. Dezvoltarea locală şi rolul serviciilor publice în cadrul acestui proces în ţări ale
Uniunii Europene................................................................................................................................... 137
IV. „Mecanismul” dezvoltării locale

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ...................................................................................................................... 227

INTRODUCERE

3
 Noţiunea de serviciu public este foarte discutată de către teoreticieni, practicieni,
prestatori şi beneficiari. Întrebări de genul Când a apărut?, Ce cuprinde exact?, La ce se
referă?, Care îi sunt limitele?, au reprezentat pilonii a numeroase dezbateri controversate, în
strânsă legătură cu teme precum „bun comun”, „interes general”, „utilitate publică”, „grup
social”, „dezvoltare generală şi locală”, teme inerente unei dezbateri asupra organizării
societăţilor moderne.
Nevoile omului sunt numeroase şi variate şi se amplifică în funcţie de nivelul de
dezvoltare al unei societăţi şi de gradul de cultură al fiecăreia 1. De aceea, dezvoltarea
serviciilor publice şi diversificarea acestora au fost favorizate de progresul general al
societăţii care a determinat noi trebuinţe pentru populaţie, trebuinţe pe care puterea publică a
fost tentată să le satisfacă din motive de interes general. În numele interesului general statul
intervine pentru a asigura satisfacerea unor nevoi prin prestarea directă a unor servicii publice
foarte importante sau deficitare sau intervine pentru a stimula şi susţine sectorul privat. Din
aceste motive, interesul general, interesul public sau binele comun pot avea înţeles diferit de
la un stat la altul sau chiar în cadrul aceluiaşi stat, de la o etapă la alta de dezvoltare 2.
Serviciile publice s-au diversificat şi extins în toate domeniile vieţii sociale, cu toate că au fost
supuse unor constrângeri majore, îndeosebi prin aplicarea principiului libertăţii comerţului şi
industriei3.
Extinderea sferei serviciilor publice a fost impusă de incapacitatea de funcţionare a
mecanismelor de reglare economică şi socială, creându-se astfel un mit al statului capabil să
răspundă la toate întrebările. Acest fapt a condus la solicitări de creştere a intervenţionismului
şi la crearea de noi servicii publice. În acest context, statul nu mai este doar un arbitru, ci şi un
gestionar al anumitor activităţi sociale. Elaborarea unor norme este completată cu prestaţii din
cele mai diverse care urmăresc să răspundă anumitor nevoi ale societăţii, nevoi considerate de
puterea politică a fi de interes general.
Intervenţia statului prin servicii publice a fost justificată fie pentru a garanta accesul la
acestea (electricitate, educaţie), fie pentru a înlătura un monopol privat (telegraf), fie pentru a
realiza infrastructuri colective (căi ferate, distribuţie de apă şi electricitate) sau pentru a
gestiona activităţi nerentabile precum transportul public şi colectarea deşeurilor.

1
Se consideră că numărul serviciilor publice este în raport direct proporţional cu gradul de civilizaţie şi
într-un raport invers proporţional cu iniţiativa particulară (Văraru M., Tratat de drept administrativ român,
Ed. Socec, Bucureşti 1928, p. 91 şi urm.).
2
Ionescu C., Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală a instituţiilor politice, vol. I, Ed. Lumina
Lex 1997, p. 90-91.
3
Chevallier J., Le service public. Que sais-je, Presses Universitaires de France, Paris, 1987, p. 57.
4
 Ideea de serviciu public răspunde faptului că anumite activităţi sociale trebuie, în
funcţie de natura obiectivelor şi intereselor urmărite, să iasă de sub regulile pieţei şi ale
căutării profitului pentru a fi gestionate după criterii specifice. Astfel, se facilitează accesul
tuturor la anumite bunuri şi servicii şi se aduce o contribuţie importantă la echilibrul şi
coeziunea economică, socială şi culturală a societăţii.
Serviciul public – în accepţiunea modernă a termenului – a apărut la începutul
secolului XX, sub influenţa juriştilor, ca bază a fondării dreptului public. Treptat, noţiunea s-a
îmbogăţit cu alte semnificaţii, intrând în sfera de analiză a economiştilor, sociologilor,
ecologiştilor etc.
Serviciul public, aşa cum a fost definit de către jurişti în urmă cu mai bine de un secol,
cuprinde trei elemente specifice:
1) satisfacerea nevoilor cu caracter public;
2) o activitate concretă căreia i se aplică un regim juridic derogatoriu de la dreptul
comun: regimul serviciului public inspirat din trei principii (egalitate, continuitate,
mutabilitate), activitate adesea protejată prin monopol;
3) existenţa unui organism care îl pune în aplicare4.
Conturarea noţiunii clasice a serviciului public a avut numeroase consecinţe: a marcat
distincţia dintre public şi privat, a transformat imaginea statului care se legitimează mai ales
prin prestaţiile pe care le asigură definirea sistemului de legitimare a agenţilor publici şi a
sectorului public.
După anii ’70, criza serviciului public a dus la redefinirea acestuia şi a principiilor de
organizare. Noul context a fost marcat de o critică ideologică (ineficacitatea gestiunii publice)
şi de noi constrângeri (precum concurenţa accentuată), presiuni exterioare care puneau în
discuţie regimul serviciului public şi generau insatisfacţii în rândul utilizatorilor. În aceste
condiţii a avut loc un proces de adaptare care urmărea deopotrivă îmbunătăţirea sistemului de
relaţii (furnizori, parteneri, clienţi sau utilizatori5) şi creşterea performanţelor serviciilor
publice.
În ultimii treizeci de ani reforma serviciilor publice a constituit o preocupare
importantă pentru guvernanţi, parteneri sociali şi organisme internaţionale. Această reformă
este legată de redefinirea rolului statului în contextul mondializării şi liberalizării şi constituie
un răspuns la criticile privind eficacitatea şi eficienţa serviciilor publice. În toate procesele de
reformă a serviciilor publice regăsim într-o formă sau alta descentralizarea şi privatizarea.

4
Grozelier B., La rente dans les services publics industriels et commerciaux, Association Internationale de
Techniciens, Experts et Chercheurs, 1995, p. 2.
5
Asupra tipului de relaţii client –prestator a se vedea Matei L., Servicii publice, Ed. Economică, Bucureşti, 2004,
p.172.
5
 Astfel, a determina administraţia să fie mai orientată spre cetăţean a devenit aspectul
central al schimbărilor produse şi, totodată, calea ce trebuia urmată pentru ca aceasta să fie
pregnant orientată spre performanţă. Desigur, o astfel de orientare s-a axat în egală măsură
prin creşterea gradului de receptivitate în sectorul public şi stabilirea unor standarde ale
serviciilor publice, cu scopul transformării serviciilor din „bunuri recomandate“ în „bunuri
experimentate“ şi apoi în „bunuri căutate“6.
Serviciile publice trebuie să ofere o varietate largă de servicii către comunitate. Sunt
necesare îmbunătăţiri radicale pentru prestarea acestor servicii. Calitatea şi viteza de
prestare a serviciilor sunt cruciale; politeţea şi eficienţa trebuie să fie simultane7.
Existenţa fiecărui individ este influenţată zilnic de serviciile publice, dezvoltarea
acestora afectând direct nivelul de trai prin gradul de satisfacere al unor nevoi recunoscute de
colectivitate ca fiind de interes general şi a căror realizare nu este la îndemâna iniţiativei
private, nevoi care pot viza garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Din această perspectivă, statul este responsabil de conturarea cadrului care să asigure
dezvoltarea serviciilor publice, implicit cele ale colectivităţilor locale, cele mai apropiate de
fiecare individ. În construcţia administrativă statală, colectivităţile locale sunt cele care pot
asigura cu adevărat libertatea indivizilor pentru că, aşa cum aprecia Alexis de Toqueville, „În
comună rezidă forţa popoarelor libere. Instituţiile comunale sunt pentru libertate ceea ce
şcolile primare sunt pentru ştiinţă; ele o pun la îndemâna poporului; ele o fac să deprindă
gustul vieţii paşnice şi o obişnuiesc să se deservească de ea”.
În concluzie, aceste consideraţii rezultate dintr-o perspectivă generală de abordare ne-
au determinat să apreciem următoarele: a) între serviciile publice gestionate de către
autorităţile publice locale şi dezvoltarea locală există o relaţie de interdependenţă; b)
investigarea ştiinţifică a mecanismelor prin care se exercită influenţa pe care o exercită fiecare
dintre aceste servicii asupra nivelului de dezvoltare locală este nu doar utilă (deopotrivă sub
aspect teoretic şi practic), ci, în vremea noastră, este considerată de către specialişti ca fiind o
necesitate. În acest mod s-a conturat obiectul cercetării noastre: perspectivele dezvoltării
serviciilor publice locale în vederea asigurării dezvoltării locale.

6
Matei L., Servicii publice, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p. 29.
7
Serving the Country Better: A White Paper on Public Service, Dublin, Guvernul din Irlanda, 1985, p. 57 în
[57:66], în Matei L., op.cit., p. 29.
6
 Capitolul I.
MANAGEMENTUL SERVICIILOR PUBLICE:
EVOLUŢII ŞI PARTICULARITĂŢI CONVERGENTE

1.1. ELEMENTE TEORETICE PRIVIND

ABORDĂRILE CONCEPTUALE ALE SERVICIULUI PUBLIC

1.1.1. NOŢIUNEA DE SERVICIU

Sectorul serviciilor reprezintă 60-70% din producţie în ţările industrializate

importante8, dar este un sector relativ neglijat între indicatorii producţiei urmăriţi în mod
obişnuit. Ponderea forţei de muncă în sectorul serviciilor oferă un ghid util al activităţii în

8
70% în SUA, 65% în Franţa, 56% în Germania, 57% în Japonia. În SUA, aproximativ 75% din populaţia activă
lucrează în domeniul serviciilor. Institutul McKinsey arată că în SUA serviciile reprezintă 40% din economia de
piaţă şi 20% din economia de monopol. Ele au o pondere de aproximativ 26% în export.
7
acest sector9, fiind evidentă diversitatea şi dinamismul acestora, ca şi influenţa puternică
asupra celorlalte sectoare economice.
„Serviciile s-au bucurat de o mai mare atenţie din partea specialiştilor în a doua
jumătate a secolului trecut, odată cu dezvoltarea explozivă a sectorului terţiar” 10, în contextul
unei cereri puternice de servicii corelată cu evoluţia societăţii în general şi cu ridicarea
nivelului de trai în special.
Etimologic, noţiunea de serviciu îşi are originea în cuvântul latin servitum, care are
semnificaţia de sclav; de aici interpretarea „de a fi în serviciul cuiva”, „de a face un serviciu”,
sau de „a pune în serviciu”, evocând ideea de „utilitate publică” sau „serviciu public”11.
Dicţionarul explicativ al limbii române12 reţine pentru termenul „serviciu” următoarele
explicaţii:
- acţiunea, faptul de a servi, muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva;
- ocupaţie pe care o are cineva în calitate de angajat; îndeplinirea acestei îndatoriri;
- subdiviziune în administraţia internă a unei instituţii, întreprinderi etc. cuprinzând
mai multe secţii;
- grup de obiective care alcătuiesc un tot cu destinaţie specială;
- mulţime ordonată în timp a regimurilor succesive ale unui sistem tehnic.
Din cele de mai sus, reţinem ideea de serviciu ca acţiune, faptul de a servi, muncă
prestată în folosul sau în interesul cuiva sau, altfel spus, serviciul „reprezintă rezultatul unor
activităţi desfăşurate la interfaţa prestator-client sau al unor activităţi interne ale prestatorului,
în scopul satisfacerii unor necesităţi ale clientului” 13, „activităţi de regulă, nemateriale şi care
se consumă o dată cu producerea lor”14.
9
Ghidul indicatorilor economici, traducere The Economist Newspaper Ltd., Ed. Teora, Bucureşti 2001, p. 59.
10
Jean Fourastie (Le grand espoir du XX-ième siècle, Gallimard, Paris 1963) este considerat întemeietorul
clasificării sectoriale a economiei. Potrivit teoriei sale, economia se împarte în trei sectoare:
Sectorul primar cuprinde activităţile legate direct de transformarea mediului natural (agricultura, pescuitul,
activităţile forestiere şi după unele accepţiuni, industria extractivă), fiind un sector cu progres mediu.
Sectorul secundar înglobează activităţile industriale prelucrătoare, fiind un sector cu progres tehnic rapid.
Sectorul terţiar include tot ceea ce nu apare în sectoarele primar şi secundar: transporturile şi
telecomunicaţiile, comerţul, turismul, finanţele, învăţământul, administraţia de stat şi locală, cultura, ocrotirea
sănătăţii, gospodăria comunală, băncile, asigurările etc. Acest sector este format, în principal, din servicii,
administraţie, bănci, comerţ, asigurări etc.
Expansiunea, diversificarea şi ritmurile diferenţiate de evoluţie a serviciilor au făcut ca, în ultima vreme, să se
utilizeze tot mai frecvent noţiunea de cuaternar pentru a desemna zona modernă a activităţilor economice din
sectorul terţiar: cercetare, învăţământ, informatică, sănătate, cultură, educaţie, ocuparea timpului liber etc.
Cuaternarul este denumit în literatura de specialitate ca fiind sectorul grijii faţă de om, fiind un simbol al erei
post-industriale (Ioncică M. ş.a., Economia Serviciilor, Ed. Uranus, Bucureşti, 1997, p. 41).
11
Cosmescu I., Ilie L., Economia serviciilor, Ed. Universităţii Lucian Blaga, Sibiu 1999, p. 13.
12
Dicţionarul Explicativ al limbii române, Editura Academiei RSR, Bucureşti, Institutul de Lingvistică din
Bucureşti, 1975, p. 854.
13
Enătescu A.M, Enătescu M.A, Calitate. Terminologie comentată , Ed. Tehnică, Bucureşti 2000, p. 181, Baltă I.,
Robu T., Cerinţe privind calitatea serviciilor publice, Fundaţia pentru o Societate Deschisă, Bucureşti, 1999,
p.17, Ghidul „Ce este managementul calităţii serviciilor?”, elaborat de Fundaţia Română pentru Promovarea
Calităţii, p. 2.
14
Grigorescu M., Ştefan M., Dezvoltarea şi specializarea serviciilor, Ed.. Academiei Române, Bucureşti 1992.
8
 Serviciul nu se confundă cu „prestarea serviciului”, care reprezintă un ansamblu de
activităţi realizate de prestator ce sunt necesare furnizării unui serviciu şi nici cu „service-ul”,
văzut ca „un ansamblu de servicii asigurate clienţilor unor produse, înainte, în timpul sau
după vânzarea acestora”15.
Termenului de „serviciu” îi sunt asociate, în literatura economică de specialitate, patru
accepţiuni, şi anume16 :
1. service industry – se referă la întreprinderile a căror activitate nu poate fi stocabilă,
intangibilă, activitate care transformă intrările în rezultate specifice, care nu iau formă
obiectuală, separată de producătorul-prestator de servicii şi de consumatorul lor17;
2. service products – se referă la rezultatul obţinut de industria serviciilor, dar şi de
alte sectoare economice;
3. service occupations – are în vedere tipul muncii lucrătorilor din domeniul
serviciilor, „funcţii”, „acţiuni” sau „munci” prestate în folosul cuiva, sau organisme sau
subdiviziuni făcând parte dintr-un ansamblu administrativ sau economic18;
4. service functions – priveşte activităţile de la nivelul economiei sau în afara acesteia.
Aşadar, în sens economic, serviciile reprezintă orice funcţii sau sarcini prestate, pentru
care există o cerere şi deci un preţ determinat pe piaţa corespunzătoare. Uneori sunt numite şi
bunuri intangibile. Una dintre caracteristicile serviciilor este aceea că sunt în general
consumate odată cu producţia lor. De obicei, acestea „sunt netransferabile, prevenindu-se
astfel arbitrajul, în sensul că un serviciu nu poate fi cumpărat şi apoi revândut la un alt preţ”19.
Asocierea dintre servicii şi bunuri o regăsim şi în abordarea specifică prelucrării
statistice. Astfel, serviciile se cuprind în bunurile produse, care se împart în mărfuri, pe de o
parte, şi servicii pe de altă parte. În calculele macroeconomice, serviciile se defalchează în
servicii de piaţă şi servicii care nu se realizează prin piaţă, şi anume dacă sunt prestate contra
unei plăţi sau gratuite. Serviciile care nu se realizează prin piaţă „se evaluează la costurile
ocazionale de producere a acestora”20.
Cu toate că definirea serviciilor face adesea apel la bunuri, între cei doi termeni există
câteva deosebiri fundamentale. Astfel, dacă un bun poate fi deplasat în spaţiu, transportat şi
stocat, serviciul nu poate fi nici transportat şi nici mutat. În timp ce în cazul serviciului
producţia şi consumul au loc simultan, un bun se poate consuma şi în alt loc decât cel de

15
Ghidul „Ce este managementul calităţii serviciilor?”, elaborat de Fundaţia Română pentru Promovarea
Calităţii, p. 2.
16
Gershuny J., Miles I., Social Innovation and the Dision of Oxford University Labour, citat de Matei L.,
Management public, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p. 107-108 .
17
Dobrotă N., Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p. 23.
18
Le Petit Larousse, Paris, 1993, p. 934.
19
Dicţionar Macmillan de Economie Mondială, Ed. Codecs, Bucureşti, 1999, p. 366.
20
Maniu A.I. (coordonator), Dicţionar de statistică generală, Ed. Economică, Bucureşti 2003, p. 285.
9
producţie. Un bun poate fi atins, văzut, mirosit, pipăit, proprietăţi de care nu se bucură un
serviciu deoarece este imaterial şi intangibil.
Aceste caracteristici fac ca un bun să poată fi analizat înainte de a fi cumpărat şi
revândut, în timp ce serviciul este inexistent înainte de cumpărare. La realizarea unui bun
participă doar producătorul, cumpărătorul fiind puţin implicat, iar în cazul serviciului clientul
participă la producţie.
Pornind de la aceste elemente distinctive dintre bunuri şi servicii, majoritatea
specialiştilor privesc serviciile ca un ansamblu de activităţi, beneficii sau utilităţi care sunt
oferite pe piaţă sau prestate în asociere cu vânzarea unui bun material 21, aspect regăsit şi în
proiectul de Constituţie a Uniunii Europene, cu unele precizări suplimentare. Astfel, în sensul
art. III–30 din proiectul de Constituţie a Uniunii Europene, sunt considerate servicii, prestările
furnizate în mod obişnuit în schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt reglementate
de dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor.
Specialiştii22 apreciază că serviciile cuprind în special:
a) activităţi cu caracter industrial;
b) activităţi cu caracter comercial;
c) activităţi artizanale;
d) activităţi prestate în cadrul profesiunilor liberale.
Ţinând seama de cele prezentate, putem considera că serviciile reprezintă o activitate
umană, activitate ce presupune o anumita specializare, având rezultate utile, imateriale şi
intangibile, destinate satisfacerii unei nevoi sociale.
Din definiţiile prezentate mai sus, se desprind următoarele concluzii:
- serviciul poate fi văzut ca o activitate, ca un proces sau ca un act care se răsfrânge
asupra unei persoane, a unui bun sau a unei informaţii;
- realizarea serviciului presupune o relaţie directă între furnizor şi consumator,
consumatorul participând direct la prestaţie;
- un serviciu presupune în general o remuneraţie;
- serviciul vizează satisfacerea unei necesităţi a clientului (consumatorului);
- prin serviciu se realizează „o transformare a stării iniţiale din lumea materială”23.
Din compararea serviciilor şi a bunurilor au rezultat următoarele caracteristici
specifice serviciilor: intangibilitatea, eterogenitatea sau variabilitatea, inseparabilitatea,
perisabilitatea, standardizarea şi absenţa proprietăţii.
21
Marketing Definitions, a Glossary of Marketing Terms, Committee of definitions of the American Marketing
Association, 1960.
22
Proiect de tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa, adoptat prin consens de Convenţia Europeană la
13 iunie şi 10 iulie 2003.
23
Nicola I., Managementul serviciilor publice locale, Ed. AllBeck, Bucureşti 2003, p. 65.
10
 a. Un serviciu este intangibil (imaterial).
Această caracteristică a serviciilor exprimă faptul că „acestea nu pot fi văzute,
prestate, simţite, auzite sau mirosite înainte de a fi cumpărate”24.
Aşa cum am văzut, serviciile nu sunt obiecte, ci activităţi, procese sau acte, astfel că
un clientul nu are o reprezentare mentală a serviciului. El se bazează îndeosebi pe ceea ce
afirmă sau promite prestatorul şi pe ideea pe care şi-o face despre servicii. Prestatorul nu
poate determina exact cum va percepe şi evalua serviciul clientul. Promisiunea este deci o
noţiune cheie, iar prestatorul va trebui să conceapă adecvat serviciul (calitatea proceselor) şi
să exprime beneficiile clientului (calitatea rezultatului).
După cum am precizat, un serviciu nu poate fi stocat, măsurat, testat, verificat înainte
de vânzare. Se spune de asemenea, că serviciul este perisabil. Nici prestatorul, nici clientul nu
se pot convinge de calitatea acestuia înainte de vânzare, respectiv cumpărare.
b. Un serviciu este eterogen sau variabil.
Această caracteristică este determinată de faptul că performanţa unui serviciu diferă de
la un agent prestator la altul, îndeosebi pentru serviciile ce se bazează în mare parte pe
intervenţia omului. Astfel, clientul va dispune de foarte puţine elemente înainte de a cumpăra
pentru a compara ofertele de servicii. Va fi foarte dificil pentru prestator să furnizeze un
serviciu omogen în timp şi spaţiu, să asigure continuitatea în furnizare in ceea ce priveşte
persoanele care sunt în contact direct cu clientul şi să ofere un serviciu ce corespunde în
totalitate ofertei iniţiale. Cu cât serviciul este oferit în locuri sau prin intermediul unor agenţi
diferiţi, cu atât serviciul este mai mult legat de comportamentul persoanelor şi cu atât riscul de
non-conformitate este mai mare.
Aşadar, variabilitatea serviciilor reprezintă „imposibilitatea repetării acestora în mod
identic, de la o prestaţie la alta, ele depinzând de factorul uman prestator şi de variabilele timp
şi spaţiu”25.
c. Un serviciu este standardizat.
În literatura de specialitate se apreciază că „standardizarea prestării serviciilor nu
poate fi asigurată întâlnind situaţia personalizării serviciilor 26, aspect ce impune „realizarea
controlului calităţii serviciului prin selectarea şi pregătirea personalului prestator, elaborarea
cartei serviciului, măsurarea gradului de satisfacere a nevoii sociale”27.

24
Kotler Ph., Managementul marketingului, Ediţia a III-a, Ed. Teora, Bucureşti, 2003, p. 636,
în Matei L., op. cit. 2004.
25
Olteanu V., Cetina I., Marketingul serviciilor, Ed. Expert, Bucureşti 1994, p. 31.
26
Surprenant C. F., Solomon M.R., Predictability and Personalization în the Service Encounter, Journal
of Marketing, April 1987, p. 86
27
Alexandru I., Matei L., Servicii publice, Ed. Economică, Bucureşti 2000, p. 95.
11
 Pentru a elimina divergenţele dintre prestatorii de servicii şi clienţii lor datorate
variabilităţii, s-au generalizat încercările de normalizare prin introducerea cartelor
contractuale de calitate a serviciilor.
d. Un serviciu este inseparabil.
Mulţi autori consideră această caracteristică drept definitorie şi o înţeleg ca fiind
determinată de faptul că un serviciu este vândut şi consumat simultan. Aşadar, nu există
noţiunea de rebut, de returnare, în domeniul serviciilor, iar clientul este în contact cu
prestatorul în timpul producţiei/livrării serviciului.
Primul efect important al acestui aspect este acela că un client poate observa tot ce se
petrece în timpul actului de prestare, astfel că satisfacţia clienţilor este nu numai cea mai bună
operaţie de măsurare a calităţii serviciilor, dar şi cel mai bun diagnostic pentru furnizor.
Al doilea efect important este acela că un client joacă un rol foarte activ în prestarea
serviciilor.
e. Absenţa proprietăţii
Această caracteristică decurge din faptul că un client al unui serviciu „îşi satisface o
anumită nevoie, fără însă a se realiza un transfer de proprietate între furnizorul serviciului şi
el, spre deosebire de situaţia ce apare în situaţia cumpărării unui bun tangibil”28.
TIPOLOGIA SERVICIILOR
În literatura de specialitate, regăsim o serie de modalităţi de ordonare a serviciilor
publice în funcţie de diverse criterii precum sursa de procurare, caracter, efecte, specificitatea
producerii şi consumului etc.
Astfel, în funcţie de natura relaţiilor de piaţă, distingem două mari categorii:
A. Serviciile comerciale (market). Sunt acele activităţi care pot face obiectul vânzării-
cumpărării pe piaţă şi care sunt produse de unităţi ale căror venituri provin în cea mai mare
parte din vânzarea producţiei proprii de servicii, indiferent de denumirea preţurilor practicate
(preţ de vânzare, tarif);
B. Serviciile necomerciale sau nedestinate pieţei (non-market). Sunt distribuite prin
mecanisme din afara pieţei şi sunt considerate drept servicii rezistente la comparare. Cauzele
acestui fapt pot fi identificate în:
• problemele conceptuale (spre exemplu preţul acestora nu poate fi definit);
• organizarea instituţională în legătură cu prestarea acestor servicii.
În categoria serviciilor non-market intră „serviciile colective furnizate populaţiei sau
unor grupe particulare de gospodării cu titlu gratuit sau cvasigratuit de către administraţia

28
Cosmescu I., Ilie L., op. cit. p. 31-33.
12
publică şi instituţiile nonprofit, cum sunt serviciile de sănătate, învăţământ, asistenţă socială şi
consumul colectiv guvernamental”29.
O altă taxonomie a serviciilor este în funcţie de beneficiarul lor şi arată astfel:
- servicii intermediare – sunt în general servicii care susţin producţia de bunuri şi nu
pot fi excluse din acest proces, de exemplu: stocarea, depozitarea, transportul. Aceste servicii
afectează bunuri;
- servicii finale – sunt destinate consumului direct al populaţiei. Aceste servicii
„afectează persoanele”30.
În funcţie de localizarea geografică, serviciile pot fi:
- servicii interne – serviciile furnizate pe teritoriul unui stat;
- servicii externe – serviciile a căror furnizare se prelungeşte în afara graniţelor.
Funcţiile economice îndeplinite pot reprezenta un criteriu de clasificare, în funcţie de
care specialiştii31 identifică:
- servicii de distribuţie – comunicaţii, transport, comerţ etc.;
- servicii de producţie – asigurări, finanţe, contabilitate, cercetare-dezvoltare etc.;
- servicii sociale – apărare, justiţie, educaţie, sănătate etc.;
- servicii personale – asistenţa personală, servicii hoteliere etc.
În anul 1948, a fost elaborată, sub îndrumarea O.N.U., Clasificarea Internaţională Tip
Industrii a activităţilor economice (CITI). Aceasta este de tip piramidal şi este structurată pe
patru niveluri simbolizate cu litere şi numere, pe categorii, diviziuni, grupe şi clase. Potrivit
acestei clasificări, serviciile sunt grupate în următoarele „categorii”32:
G. Comerţ cu ridicata şi cu amănuntul, reparaţii de autovehicule, motociclete şi
bunuri personale casnice;
H. Hoteluri şi restaurante;
I. Transporturi, depozitare şi comunicaţii;
J. Activităţi de intermediere financiară;
K. Activităţi imobiliare, de închiriere şi de servicii pentru întreprinderi;
L. Administraţie publică şi apărare; asigurările sociale obligatorii;
M. Învăţământ;
N. Sănătate şi asistenţă socială;
O. Alte activităţi colective, sociale şi personale;

29
Maniu A. I. (coordonator), op. cit., p. 336, Ioncică M., op. cit, p. 80-81.
30
Hill T.P., On Goods and Services, The Rewiew of Income and Wealth, 1977, p. 27.
31
Singelmann, The sectorial Transformation of the Labour Force în Industrialized Countries, University of
Texas, Austin, 1994, p. 21.
32
Grigorescu C., Mihai Şt., Dezvoltarea şi specializarea serviciilor, Ed. Academiei Române, Bucureşti 1992,
p. 10-12.
13
 P. Gospodării care folosesc personal casnic;
Q. Organizaţii extrateritoriale.
Privite din perspectiva tipului de nevoi satisfăcute, se pot identifica:
- servicii publice;
- servicii private.
În cazul serviciilor private se are în vedere satisfacerea unor nevoi particulare,
individuale, specifice fiecărui individ sau grup, servicii pentru care utilizatorii plătesc un preţ,
rezultat al mecanismelor pieţei de cerere şi ofertă. Serviciile publice vizează satisfacerea unor
interese generale ale membrilor unei colectivităţi, interese a căror întindere este determinată
de puterea politică. „Accesul la astfel de servicii se realizează – în general – gratuit, finanţarea
acestora provenind din resurse bugetare”33.
Distincţia dintre serviciile publice şi cele private are în vedere şi modalităţile de
organizare şi funcţionare. Astfel, autorizarea înfiinţării unui serviciu public se realizează de
către o autoritate publică. În cazul serviciilor private, acestea fiind supuse regulilor pieţei,
înfiinţarea lor reprezintă un drept al organizaţiilor private.
În ceea ce priveşte prestarea efectivă, serviciile private sunt furnizate de organisme
private, iar cele publice îndeosebi de autorităţi, instituţii şi întreprinderi publice, însă de la
sfârşitul anilor '40, sectorul privat joacă un rol din ce în ce mai important în furnizarea
serviciilor publice, datorită imposibilităţii statului şi colectivităţilor locale de a face faţă
cererii crescânde de astfel de servicii.
În cele ce urmează vom focaliza demersul investigativ asupra serviciilor publice,
scopul fiind acela de a observa evoluţia acestora, principiile şi regulile de funcţionare. Un
interes deosebit vom acorda serviciilor publice locale din România.

1.1.2. CONSTRUIREA NOŢIUNII DE SERVICIU PUBLIC

Pentru satisfacerea cerinţelor membrilor unei colectivităţi umane (hrană, locuinţă,

transport, cultură, sănătate etc.), sunt înfiinţate anumite „organisme sociale, care poartă
denumirea de servicii publice”34.
Termenul de serviciu public „este utilizat atât în sens organizatoric, de organism
social, cât şi în sens funcţional, de activitate desfăşurată de acest organism”35.
Definirea serviciului public obligă la distingerea celor două sensuri ale acestuia:
33
Pentru unele servicii publice cum sunt cele de transport în comun, furnizarea de apă, furnizare a energiei
electrice şi termice etc. beneficiarii plătesc prestarea serviciului.
34
Alexandru I. şi colectivul, Drept administrativ, Ed. Economică, Bucureşti 2003, p. 108.
35
În acest sens Iorgovan A., Drept administrativ, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996; Negoiţă Al., Drept administrativ,
Ed. Silvy, Bucureşti, 1997; Alexandru I., Structuri, mecanisme şi instituţii administrative, Ed. Silvy, Bucureşti,
1996.
14
 • primul sens este cel organic, ce desemnează realizatorul activităţii de interes public,
un organism, o persoană juridică, publică sau privată;
• al doilea sens, este cel material, prin care este desemnată activitatea desfăşurată de
realizatorul acesteia36.
În definirea serviciului public s-au conturat trei mari perioade: sfârşitul secolului XX –
definiţia clasică, formulată îndeosebi de teoreticienii francezi, specialişti în drept public, a
căror concepţie a fost preluată în majoritatea ţărilor europene, perioada interbelică, în care
regăsim numeroase dezbateri ale doctrinarilor români şi perioada actuală, care, pe lângă
abordarea juridică aduce noi tendinţe, înglobând puncte de vedere economice, sociale,
manageriale şi ale utilizatorilor în definirea serviciului public. Această ultimă etapă este
puternic influenţată de «criza serviciului public» şi de evoluţiile de la nivelul Uniunii
Europene.
În ceea ce priveşte ţările cu sistem de drept anglo-american, „noţiunea de serviciu
public a fost aproape inexistentă” 37, îndeosebi „datorită viziunii diferite asupra rolului
statului”38 şi asupra modului în care acesta satisface interesul general.
În ţările cu sistem de drept romano-germanic, „dualismul persoană publică-interes
general a dominat multă vreme”39, la realizarea interesului general nefiind implicate decât
persoane publice40.
În sistemul francez, noţiunea de serviciu public se conturează pe baza unei decizii a
Tribunalului de conflicte din 1873, decizia Blanco, prin care Tribunalul consacra pentru prima
dată răspunderea statului pentru prejudicii cauzate şi se stabileşte competenţa sa în astfel de
litigii. Astfel, se consacra autonomia dreptului administrativ, prin recunoaşterea posibilităţii de
a pune în discuţie responsabilitatea statului pentru prejudiciile cauzate prin diferite activităţi,

36
Matei L., op.cit., p. 31
37
În limba engleză, serviciul public are trei accepţiuni:
- funcţie publică („… it was the Progressives who based tha public service on the bedrock of merit selection,
tenure and position classification. And it was their faitd în the possibility of good government that attracted
thousands of highly talented, public spirited citizens into careers în governement” – Dilulio J. (editor),
Deregulating the Public Service. Can Government Be Improved?, Washington DC., Tha Brookings Institution,
1994;
- ansamblul serviciilor de bază (As the UN points out, some very poor countries have done well în health and
education. The characteristic they share is governments, national and local, that direct their spending to make
sure that the poor – especially women – have acces to public services, The Economist, 19 august 1995, p.14);
- poate avea o conotaţie etică (… free institutions, public service and active civic spirit deployed to social ends
are the lifeblood of the properly-ordered commonwealth, the fundamental preconditions for peace, harmony and
material progress, The Economist, 14 ianuarie 1995, p. 87);
38
În ceea ce priveste disticţia stat intenvenţionist sau non-intervenţionist, Hegel este cel mai des citat – Garham
N., Universal service, Objectives and Practice în International Comparison, 14 noiembrie 1988, Bonn, p. 14.
39
„În vechiul regim … nu exista nici un oraş, comună, sat sau cătun, spital, fabrică sau colegiu care să fi avut
propria-i voinţă în ceea ce făceau sau să-şi administreze liber propriile bunuri. Atunci, ca şi acum, administraţia
exercita o puternică tutelă” – A. de Toqueville, L'Ancien Regim et la Revolution, p.79-80, citat de Ch. Millon-
Delson, L'Etat subsidiaire, Paris, P.U.F., 1992, p. 65-66.
40
„Legitimitatea este întotdeauna de partea administraţiei …” – Crozier M., Ou va l'administration française?,
Paris, Ed. d'Organisation, 1974, p. 23.
15
ca şi necesitatea de a delimita regimul acestei responsabilităţi de cea din dreptul privat. În
plus, această decizie stabileşte o definiţie pentru serviciul public: este vorba de o activitate de
interes general, realizată de către administraţie sau sub controlul acesteia.
Decizia Blanco41 consacră astfel responsabilitatea statului, punând capăt unei lungi
tradiţii de neresponsabilitate, excepţie făcând responsabilitatea contractuală stabilită prin
Legea din 28 luna a cincia, anul VIII, în domeniul lucrărilor publice. De asemenea, se supune
această responsabilitate unui regim specific, considerându-se că responsabilitatea ce revine
statului, nu poate fi supusă principiilor stabilite în Codul Civil pentru raporturile dintre
particulari.
Deşi a trecut neobservată timp de 30 de ani, decizia Blanco a reprezentat un moment
decisiv pentru a orienta bazele de construire a dreptului administrativ către serviciul public în
locul puterii publice. Acest fapt a fost accentuat de Şcoala serviciului public, care i-a acordat
un loc central în explicarea ştiinţifică a dreptului administrativ. Principalii reprezentanţi ai
acestei şcoli, Duguit, Jeze, Bonnard şi Roland considerau serviciul public ca fiind „activitatea
pe care guvernanţii sunt obligaţi să o realizeze în interesul celor guvernaţi 42” sau “statul
reprezintă un ansamblu de servicii publice 43”, „domeniul public este un serviciu public”, „o
lucrare publică este un serviciu public”44.
Duguit aprecia că „într-un serviciu public sunt înglobate trei elemente: o misiune
considerată ca obligatorie pentru stat, un număr de agenţi instituiţi pentru a îndeplini această
misiune, bunuri şi fonduri afectate pentru realizarea acestei misiuni” 45, iar Jeze susţinea că
„serviciile publice sunt numai elemente de interes general pe care guvernanţii unei anumite
ţări, la un moment dat, au decis să le satisfacă prin intermediul unui serviciu public”46.
Astfel, în concepţia şcolii amintite, centrul dreptului administrativ este reprezentat de
serviciul public, teză care a dominat doctrina şi jurisprudenţa până în anii ’50, fiind aspru
criticată îndeosebi pentru eliminarea din dreptul public a noţiunii de putere publică47.

41
Pe data de 3 noiembrie 1871, Agnes Blaco, în vârstă de 5 ani şi jumătate, mergea pe un drum public, în faţa
unui depozit de tutun, exploatat în regie de către Stat, fiind lovită de un vagon împins din interior, fapt ce i-a
provocat răni puternice. Tatăl său, Jean Blanco, a chemat în faţa tribunalului civil din Bordeaux muncitorii
Adolph Jean, Henri Bertrand, Pierre Monet, Jean Vignerie, precum şi Statul, reprezentat de prefect, considerând
acest accident imputabil muncitorilor şi Statului, responsabil din punct de vedere civil pentru angajaţii săi.
42
Duguit L., Revue de droit public et de la science politique en France, Paris, 1907, p. 417.
43
Bonnard în A. de Laubadere, J.C. Venezia şi Y. Gaudement, Traite de droit administrativ, Librairie generale de
droit et de la jurisprudence, E.J.A., Paris 1996, p. 42.
44
Jeze şi Capitant în A. de Laubadere, J.C. Venezia şi Y. Gaudement, op. cit., p. 43.
45
Duguit L., Les transformations de droit public, Paris 1913, p. 416.
46
Forges J.M., Droit administratif, Presses Universitaires de France, Paris, 1991, p. 179.
47
Un astfel de critic a fost M. Hauriou, Precis de droit administratif et de droit public, Syrei, Paris, 1927.
16
 Ulterior deciziei Blanco, o serie de hotărâri ale Consiliului de Stat şi ale Tribunalului
de conflicte au construit principiile serviciului public, caracteristici sistematizate în teoria lui
L. Rolland48:
- egalitatea de tratament a utilizatorilor;
- continuitatea49 serviciului, recunoscută ca având valoare constituţională prin Decizia
Consiliului Constituţional nr. 79-105 DC din 25 iulie 197950;
- mutabilitatea51 sau adaptabilitatea serviciului public.
O altă decizie a Consiliul de Stat va pune bazele noţiunii de serviciu public industrial
şi comercial52 şi astfel, se justifică extensia noţiunii de serviciu public dincolo de misiunile
regaliene ale statului.
Dacă Tribunalul de conflicte şi Consiliul de Stat au avut un rol major în definirea
serviciului public, jurisprudenţa a fost cea care a conturat „elementele specifice unui serviciu
public”53:
- elementul organic, conduce la definiţia organică a serviciului public – ansamblu de
agenţi şi mijloace pe care o persoană publică le foloseşte pentru un scop bine definit;
48
Matei L., op.cit., p. 36.
49
Prin decizia Heyries, Consiliul de Stat a admis că în perioade de criză (de exemplu, în caz de război), puterea
publică dispune de o forţă specială pentru a putea asigura continuitatea serviciilor publice. De altfel, art. 16 al
Constituţiei din 1958 se bazează pe această teorie a circumstanţelor excepţionale. Printr-un decret din 10
septembrie 1914, Guvernul a suspendat aplicarea pentru funcţionarii civili ai statului, a art. 65 din Legea din 22
aprilie 1905 care solicita comunicarea elementelor din dosarul personal.
50
Decizia Consiliului Constituţional nr. 79-105 DC din 25 iulie 1979 privind Legea de modificare a dispoziţiilor
Legii nr. 74-696 din 7 august 1974 cu privire la continuitatea serviciului public de radio şi televiziune în cazul
încetării activităţii.
51
Prin decizia Compagnie nouvelle du gaz de Deville-les-Rouen din 1874, Consiliul de Stat a făcut un prim pas
către admiterea mutabilităţii contractelor administrative.
Comuna Deville-les-Rouen acordase în 1874 către Compagnie nouvelle du gaz de Deville-les-Rouen,
privilegiul exclusiv de iluminat cu gaz. Odată cu dezvoltarea iluminatului electric, comuna a încercat să
convingă compania să asigure acest tip de iluminat, fiind refuzată, astfel că s-a îndreptat către o companie de
electricitate. Compania de gaz însă, a solicitat despăgubiri pentru acordarea noului privilegiu, cu încălcarea
monopolului de care dispunea. Consiliul de Stat a interpretat contractul dintre compania de gaz şi comună,
încheiat într-un moment în care alte comune dispuneau de iluminat electric, ca recunoscând monopolul
iluminatului, indiferent prin ce mijloace, dar considera că, comuna avea dreptul să asigure acest serviciu prin
intermediul electricităţii, înţelegând prin aceasta, cedarea către un terţ, în cazul în care compania de gaz refuza.
Consiliul de Stat a admis, de asemenea, modificarea unilaterală a contractului de către administraţie, aspect ce
reiese şi din decizia Compagnie generale française des tramways (21 martie 1910). Cu acest prilej, s-a admis că
administraţia are dreptul să impună concesionarului sporirea numărului de tramvaie faţă de cel prevăzut în
caietul de sarcini, pentru a asigura, în interes public, funcţionarea normală a serviciului.
52
Prin decizia Societe commerciale de l’Ouest africain, Tribunalul de conflicte a admis existenţa serviciilor
publice ce funcţionează în aceleaşi condiţii ca şi întreprinderile private, apărând noţiunea de serviciu public
industrial şi comercial.
Societe commerciale de l’Ouest africain era proprietara unei maşini care a fost grav avariată într-un
accident survenit pe bacul Eloka, care asigura serviciul de legătură într-o lagună de pe litoralul Coastei de Fildeş,
bac exploatat direct de colonie. Tribunalul de conflicete a trebuit să se pronunţe asupra problemei privind
considerarea serviciilor asigurate de către administraţie ca funcţionând în aceleaşi condiţii ca şi o întreprindere
privată. Era deja admis că pentru anumite operaţiuni izolate, administraţia poate fi privită ca un simplu particular
fără a uza de prerogative de putere publică.
Prin această decizie, s-au stabilitt şi criterii pentru a identifica un serviciu industrial şi comercial, cum ar fi
obiectul de activitate, originea resurselor sau modalităţile de funcţionare.
53
Asupra acestor elemente a se vedea şi Vasile A., Prestarea serviciilor publice prin agenţi privaţi, Ed. AllBeck,
Bucureşti 2003, p. 13-14.
17
 - elementul material – în sens material sau funcţional, serviciul public reprezintă o
activitate de interes general asigurată de administraţia publică;
- elementul juridic – serviciul public presupune un anumit regim juridic, un ansamblu
de procedee derogatorii de la dreptul comun. Altfel spus, o activitate reprezintă un serviciu
public dacă este supusă regimului juridic de serviciu public.
Grupând cele trei elemente, serviciul public apare ca o activitate de interes general,
asigurată de către o persoană publică prin proceduri derogatorii de la dreptul comun.
Aşa cum am precizat, în vocabularul anglo-american, „noţiunea de serviciu public era
aproape necunoscută”54, deoarece, mai ales în cazul Statelor Unite, economia se individualiza
prin caracterul său concurenţial şi prin primordialitatea iniţiativei private, astfel că intervenţia
instituţiilor publice în realizarea de servicii era limitată.
Cu toate acestea, unele sectoare ale economiei americane, „utilităţile publice” 55, au
fost reglementate, statul îndeplinindu-şi „funcţia de reglare a pieţei” 56. Astfel, „Commerce
Clause”57 şi „public interest” au permis asigurarea reglementărilor pentru „public utilities”.
Totuşi, în doctrină, conceptul de „public interest” nu şi-a găsit dezvoltarea, fenomen
accentuat de „tendinţa de dereglementare şi de apariţie a curentului doctrinal de analiză
economică a dreptului”58. În faţa unor astfel de fenomene, s-a recurs la noţiunea de serviciu
universal.
Ţările din sudul Europei – Spania, Italia, Portugalia, Belgia, Luxemburg şi Grecia au o
concepţie asupra serviciului public care se traduce printr-un cadru juridic în numele
interesului general, în timp ce alte ţări nu conferă serviciului public un statut special. Această
deosebire este legată de diferenţierea colectiv-individual. Cu toate acestea, toate statele
cunosc activităţi de ordin economic asumate de către stat şi colectivităţile locale în numele
interesului general şi finanţate din surse publice.

54
În lucrările de referinţă nu era precizată nici o definiţie, după cum se menţionează în The Oxford Companion
to Law, Oxford, Clarendon Press, 1980 sau în The Concise Oxford Dictionary of Law, Oxford, Oxford
University Press, 1983.
55
„Public utility” sunt greu de definit, înţelegând “o societate care, prin natura activităţilor sale, îndeplineşte
condiţiile unui monopol natural” - S.H. Gifis, Barron's Law Dictionary, New Zork, 1984. După un alt autor,
„expresia se referă la un grup de întreprinderi supuse unei reglementări minuţioase a tarifelor şi serviciilor, la
nivel local, federal sau etatic” – Ch.F. Philipps, The Regulation of Public Utilities, Arlington, Public Utilities
Reports, 1993, p. 4. Acelaşi autor precizează că în Statele Unite, „public utilities” reprezintă 7.5% din venitul
naţional în 1990, fiind încadrate 5.8 milioane de persoane, adică 5.3% din persoanele active.
56
“Principala funcţie a reglementării este de a se substitui carenţelor de funcţionare normală a pieţei. În cea mai
mare parte este vorba de motive negative (controlul şi limitarea exceselor: gaz, electricitate, căi ferate) sau de
absenţa întreprinderilor private (apă)” – J.P. Simon, L'esprit des regles, reseaux et reglementation aux
Etats-Unis, Paris, Editions L'Harmattan, 1991, p. 25.
57
Art. 1, Secţiunea 8, al.3 al Constituţiei americane, prevede: „Congresul are autoritatea pentru a reglementa
comerţul cu alte naţiuni, între statele federale şi cu triburile indiene”.
58
Teoria interesului public a fost criticată de reprezentanţii acestui curent – R. A.Posner, considera că această
teorie presupune: 1) pieţele sunt extrem de fragile şi susceptibile de ineficacitate dacă sunt lăsate să funcţioneze
singure; 2) reglementarea nu presupune costuri; - în Theories of Economic Regulation, Bell Journal of
Economics and Management science, n. 5, 1974, p. 336.
18
 Toate aceste aspecte relevă faptul că recunoaşterea şi definirea serviciului public
reprezintă un subiect sensibil, statul fiind cel care face acest lucru pentru că îi defineşte
domeniile de competenţă.
Începutul secolului XX este marcat de dezvoltarea serviciilor în reţea – căile ferate,
telefonul, electricitatea, reţele a căror eficacitate era legată de accesul cât mai multor
utilizatori, dar investiţiile în aceste domenii nu puteau fi suportate de către întreprinderi
private, astfel că s-a justificat intervenţia statului în numele serviciului de interes general.

1.1.3. SERVICIUL PUBLIC ÎN TEORIA INTERBELICĂ

Conţinutul definiţiei clasice suferă modificări în perioada interbelică, prin condiţiile

impuse de practica administraţiei publice, respectiv: delimitarea părţilor „interes general“/
„interes particular“, subliniindu-se că obiectivul major al serviciului public este interesul celor
administraţi, şi nu obţinerea profitului; mijloacele puterii publice cu influenţă asupra
raportului de autoritate dintre persoana privată care serveşte interesul general şi terţi în
favoarea prestatorului şi, ultima condiţie, „controlul administraţiei“ asupra activităţii de
prestări servicii publice59.
Literatura de specialitate din perioada interbelică fundamenta noţiunea de serviciu
public pornind de la nevoile sociale pe care le satisfăcea statul, serviciul public fiind „mijlocul
prin care administraţia îşi exercita activitatea” 60, susţinându-se în continuare ideea de serviciu
public ca fundament al acţiunilor publice.
Astfel, Anibal Teodorescu susţine că „funcţia executivă a statului se exercită prin
servicii publice, acestea fiind înfiinţate şi organizate de către stat sau subîmpărţirile sale
administrative pentru îndeplinirea atribuţiilor lor executive.”61
În literatura de specialitate interbelică din România, termenul de serviciu public a fost
definit în mai multe moduri ca „activitate a autorităţilor publice pentru satisfacerea unor nevoi
de interes general care este atât de importantă, încât trebuie să funcţioneze în mod regulat şi
continuu”62, sau ca „un organism administrativ, creat de stat judeţ sau comună, cu o
competenţă şi puteri determinate, cu mijloace financiare procurate din patrimoniul general al
administraţiei publice care l-a creat, pus la dispoziţia publicului pentru a satisface în mod
regulat şi continuu o nevoie cu caracter general, căreia iniţiativa privată nu ar putea sa-i dea
decât o satisfacţie incompletă şi intermitentă”63. Aşadar, aceste teorii se înscriu în linia
59
Matei L., op. cit., p. 33.
60
Iorgovan A., Tratat de drept administrativ, vol. II, ED. Nemira, Bucureşti 1996, p. 61.
61
Teodorescu A., Tratat de drept administrativ, vol. I, Ediţia a III-a, Institutul de Arte Grafice „Eminescu”,
Bucureşti, 1929, p. 256.
62
Tarangul E.D., Tratat de Drept administrativ român, Cernăuţi, Ed. Glasul Bucovinei, 1944, p. 124.
63
Negulescu P., Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. a IV-a, Mârvan, Bucureşti, 1934, p. 123.
19
formulată de şcoala clasică franceză, subliniind ideea de serviciu ca activitate şi organism,
creat de puterea publică în numele interesului general.
În opinia acestui ultim autor, orice serviciu public, fie că este al statului, al judeţului
sau al comunei, are următoarele trăsături:
- nevoile publice ale statului, judeţului sau comunei sunt satisfăcute din bugetele
acestor instituţii;
- gestiunea financiară a acestor servicii publice e supusă legii contabilităţii generale a
statului;
- actele juridice îndeplinite de agenţii serviciului sunt acte administrative;
- agenţii sau funcţionarii serviciului sunt supuşi ierarhiei administrative, adică au un
singur şef pentru activitatea serviciului;
- când un serviciu public face o lucrare, de pildă o construcţie, o şosea, această lucrare
este supusă condiţiilor generale de întreprindere şi lucrări publice;
- serviciul, pentru lucrările pe care le face, poate recurge la expropriere pentru cauză
de utilitate publică;
- un serviciu public trebuie să aibă o funcţionare regulată şi continuă, atât timp cât el
există;
- specialitatea serviciului public, fiecare serviciu public fiind creat pentru satisfacerea
unui anumit sau unor anumite interese de ordin general;
- în general, un serviciu public are mai multe subdiviziuni, corespunzând fiecare unei
ramuri de activitate: operaţiuni administrative, tehnice, comerciale, financiare etc.
Aşadar, se observă ca serviciile publice erau înfiinţate şi furnizate doar de către agenţi
publici, aspect care nu corespundea în totalitate cu dinamica socială şi cu creşterea
solicitărilor de servicii, în contextul unei lipse de flexibilitate a structurilor publice la aceste
cerinţe, astfel că au apărut mutaţii majore în furnizarea serviciilor, prin acceptarea prestării
acestora de către agenţi privaţi care dispun de prerogative de putere publică, sub controlul
administraţiei.

1.1.4. TENDINŢE ACTUALE ÎN DEFINIREA SERVICIILOR PUBLICE

Existenţa simultană a celor trei elemente specifice serviciului public, precizate de către
jurisprudenţa franceză, reprezintă un fapt izolat. Anumite nevoi de interes general sunt
satisfăcute pentru că o autoritate publică decide acest fapt, dar încredinţează acest lucru unei
persoane private. Atunci când anumiţi agenţi publici gestionează o activitate industrială şi
comercială identică unui serviciu privat, apare o disociere între elementul material şi cel

20
organic. Diferenţierea apare frecvent şi între primele două elemente şi cel de al treilea. În
cazul acestor ipoteze, se apreciază că activităţile serviciului public sunt supuse regulilor
dreptului privat. Această disociere a condus la ceea ce teoreticienii denumesc „criza
serviciului public”64.
Acest fenomen a apărut datorită dezvoltării serviciului public supus regulilor din
dreptul privat, odată cu dezvoltarea de către administraţie a unor activităţi considerate ca
relevante pentru iniţiativa privată, în acelaşi timp cu încredinţarea unor activităţi organismelor
private.
În faţa unor astfel de transformări ale conţinutului serviciului public, încercarea de a
identifica o definiţie actuală devine din ce în ce mai complicată, „este din ce în ce mai dificil
să spunem unde începe şi unde se opreşte noţiunea de serviciu public, pentru că orice
activitate de interes general, chiar încredinţată particularilor, poate fi un serviciu public când
administraţia exercită un control”65.
Astăzi, formele prin care se realizează concret voinţa autorităţii publice de a asigura
un serviciu public, sunt extrem de variate. Când se afirmă că o activitate reprezintă un serviciu
public, se pot analiza puţine elemente de identificare în comparaţie cu doctrina clasică, şi
anume satisfacerea unui interes general şi autorizarea serviciului de către o autoritate publică
ce îl pune în aplicare direct sau indirect. Aşadar, este vorba de o formă de acţiune
administrativă prin care o entitate publică îşi asumă satisfacerea unei nevoi de interes general.
În acest context, serviciul public poate fi definit de o manieră foarte simplă ca fiind „forma
acţiunii administrative, prin care o persoană publică îşi asumă satisfacerea unei nevoi de
interes general”66.
Totuşi, se pot stabili câteva criterii care permit identificarea serviciilor publice
industriale şi comerciale prin prisma autorizării lor de către o persoană publică şi a interesului
general.
Decizia din 1963 a Consiliului de Stat francez, Sieur Narcy 67, a precizat patru
caracteristici ale serviciului public, fără însă a clarifica dacă acestea trebuie îndeplinite
simultan, sau unele pot lipsi:
- un serviciu public îndeplineşte o misiune de interes general;
- administraţia publica deţine un drept de supraveghere asupra modalităţilor de
îndeplinire a acestei misiuni de interes general;

64
Forges J.M., op. cit., p. 181.
65
Vedel G., Delvolve P., Droit administratif, Presses Universitaires de France, Paris, 1982, p. 137.
66
Rivero J., Droit administratif, Dalloz, Paris, 1987, p. 535.
67
C.E., 28 juin 1963, Sieur Narcy, (Rec., p. 401), (Section. – Req. n° 43834. – M. M. Groux, rapp.; Kahn,
c. dug. ; Me Chareyre, av.).

21
 - organismul însărcinat cu gestiunea serviciului public este investit cu prerogative de
putere publică;
- administraţia dispune de o putere de tutelă care se exercită prin numirea membrilor
în consiliul de conducere.
Astfel, orice serviciu, pentru a fi considerat public, trebuie să fie legat direct sau
printr-o formă de control de o persoană publică, ce îşi asumă responsabilitatea pentru acesta în
faţa opiniei publice. Dacă este vorba de o legătură directă, serviciul este asigurat chiar de către
persoana publică. În acest caz, toate activităţile persoanelor publice sunt susceptibile a fi
considerate servicii publice. În cazul unei legături indirecte şi al activităţii realizate de către
un agent privat, trebuie identificată o legătură cu o persoană publică, fie la nivelul capitalului,
fie prin intermediul unui contract prin care i-a fost încredinţată activitatea.
Aşadar, în contextul actual, pentru a identifica un serviciu public, este necesar să se
urmărească următoarele aspecte:
- dacă a fost creat de o persoană publică;
- dacă activitatea este de interes general;
- în ce măsură conducătorii săi sunt desemnaţi sau agreaţi de către autoritatea publică;
- dacă există un control din partea administraţiei;
- dacă există prerogative de putere publică.
Nu este necesar ca toţi aceşti indicatori să fie favorabili, este suficientă o majoritate
pentru a stabili dacă o activitate reprezintă un serviciu public.
Dincolo de toate aceste aspecte, este de remarcat că asistăm la o reducere a numărului
de elemente care definesc serviciul public, în paralel cu evoluţii complexe ale acestora,
influenţate de progresul tehnic, utilizatori, necesitatea de a proteja mediul sau asigurarea unor
standarde de calitate.
În acest context, sensul noţiunii de serviciu public s-a îmbogăţit cu noi valenţe,
vorbindu-se de „serviciu de interes general, serviciu de interes economic general sau serviciu
universal”68.
Aceste influenţe ca şi diluţia dintre public şi privat „fac din ce în ce mai dificilă
delimitarea strictă a serviciilor publice”69.
68
Les Services d'Interet General en Europe, 96/C 281/03, Jounal officiel des Communautes europeennes
N. 281/3: 1) serviciu de interes general – reprezintă activităţile de serviciu, de piaţă sau non-piaţă, considerate
de interes general de către autorităţile publice şi supuse, din acest motiv, obligaţiilor specifice serviciului public;
2) serviciu de interes economic general – reprezintă activităţile de serviciu, de piaţă, care îndeplinesc misiuni
de interes general, supuse obligaţiilor specifice de serviciu public. Este vorba în primul rând de reţelele de
transport, energie şi comunicaţii; 3) serviciu universal – termenul a fost dezvoltat de instituţiile comunitare şi
defineşte un ansamblu de exigenţe de interes general faţă de care trebuie să se supună toate activităţile de
telecomunicaţii sau poştă. Aceste obligaţii vizează asigurarea accesului tuturor la anumite prestaţii esenţiale, de
calitate şi la un preţ suportabil.
69
Chevallier J., în lucrarea Le service publique. Que sais-je, Presses Universitaires de France, Paris, 1987,
p. 35, apreciază că serviciul public nu mai prezintă acelaşi interes, noţiunea fiind greu de înţeles, fiind copleşită
22
 1.1.5. TIPOLOGIA SERVICIILOR PUBLICE

În literatura de specialitate „o primă distincţie se realizează între” 70:

• serviciu public de legiferare;
• serviciu public judiciar;
• serviciile publice administrative.
Serviciul public de legiferare este realizat de către Parlament şi constă în adoptarea
normelor juridice obligatorii care reglementează raporturile sociale, la nivelul întregii ţări.
Serviciul public judiciar este realizat de către instanţele judecătoreşti ce au ca scop
soluţionarea conflictelor juridice şi sancţionarea celor care încalcă legea.
Serviciile publice administrative asigură executarea legilor şi a hotărârilor
judecătoreşti, ordinea publică, siguranţa naţională şi asigură desfăşurarea activităţilor pentru
toate domeniile.
După modul de finanţare a serviciilor publice, acestea pot fi:
- servicii publice finanţate de la bugetul public;
- servicii publice finanţate din surse extrabugetare;
- servicii publice finanţate din combinaţii bugetare şi extrabugetare;
- servicii publice finanţate din activitatea proprie.
O distincţie se poate realiza între serviciul public şi serviciul de utilitate publică,
distincţie care constă în faptul că primul este realizat de o organizaţie statală, iar cel de al
doilea de o organizaţie nestatală (asociaţii, fundaţii)71.
Alte criterii menţionate în literatura de specialitate sunt:
1) După nivelul de realizare72/gradul de extensie73:
- servicii publice naţionale ce sunt organizate pentru întreaga ţară;
- servicii publice locale care sunt create la nivel local în vederea satisfacerii cerinţelor
colectivităţii din respectiva unitate administrativ teritorială;
2) După modul de cooperare la satisfacerea interesului public74:
- servicii publice la realizarea cărora nu sunt implicate alte persoane din rândul
clienţilor şi care au ca scop satisfacerea directă şi individuală a particularilor;

de semnificaţiile multiple care se suprapun, se încrucişează sau fac trimitere unele la altele. Asupra diferenţei
public-privat a se vedea şi Matei L., op. cit., cap. IV.
70
Alexandru I. şi colectivul, op. cit., p. 108.
71
Asupra acestei distincţii – Alexandru I., Matei L., op. cit., p. 38.
72
Matei L., Alexandru I., op. cit., p. 91.
73
Iorgovan A., op. cit., p. 70.
74
Androniceanu A., Management public, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pag. 56, Oroveanu M., Tratat de
drept administrativ, Ed. Cerna, Bucureşti, 1994, p. 299.
23
 - servicii publice la realizarea cărora participă în mod indirect şi alte persoane. Aici
clientul este utilizator şi nu beneficiar de exemplu, întreţinerea reţelei de drumuri;
- servicii publice la realizarea cărora sunt implicate persoane din afară, de exemplu,
apărarea naţională.
3) După forma de proprietate:
- servicii publice monopolizate, oferite doar de instituţiile administrative care deţin şi
monopolul asupra activităţilor respective;
- servicii publice pe care administraţia publică le exercită în paralel cu persoanele
particulare autorizate;
- servicii publice exercitate de persoane private autorizate sub controlul unei autorităţi
a administraţiei publice.
4) După modul de organizare:
- autorităţi administrative (ministere, departamente, direcţii, oficii, serviciile
din primării şi consiliile judeţene);
- instituţii publice (şcoli, universităţi);
- regii autonome de interes public;
- asociaţii şi fundaţii.
5) După importanţa socială75:
- servicii publice vitale (alimentare cu apă, canalizare, distribuţie energică);
- servicii publice facultative (amenajarea de parcuri de distracţii, centre de informare).

1.2. ABORDĂRI ALE SERVICIULUI PUBLIC

1.2.1. ABORDAREA JURIDICĂ A SERVICIULUI PUBLIC

După cum am văzut, apariţia şi evoluţia noţiunii de serviciu public au fost puternic
influenţate de ştiinţele juridice, îndeosebi de dreptul administrativ. Mult timp, serviciul public
a fost abordat exclusiv prin prisma instrumentelor juridice de investigare. În opinia
teoreticienilor dreptului administrativ, aşa cum am precizat anterior, serviciul public
reprezintă un serviciu organizat de către puterea publică, în interes general, supus, total sau
parţial, unui regim de drept public şi care poate fi vândut sau nu.
Juriştii utilizează distincţia dintre serviciile publice cu caracter administrativ şi
serviciile publice cu caracter industrial şi comercial. Această diferenţiere are la bază modul de
finanţare (impozitul pentru serviciile publice cu caracter administrativ, preţul pentru serviciile
75
Parlagi A., Managementul serviciilor publice locale, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p. 12.
24
publice cu caracter industrial şi comercial), dar este integrată şi o altă nuanţă, cu caracter
subiectiv: serviciul public cu caracter administrativ este perceput mai intens ca serviciu public
decât cele cu caracter comercial şi industrial.
Aşadar, elementul central al abordării juridice a serviciului public este reprezentat de
interesul public76, binele public, interesul general, văzut ca „nevoia socială specifică unei
comunităţi pe care trebuie să o satisfacă administraţia publică sau ca orice necesitate socială,
caracterizată ca atare de către puterea politică şi legiferată, care impune administraţiei publice
activitatea specifică de organizare, funcţionare şi realizare a serviciilor publice aferente”77.
Conţinutul şi sfera de întindere a interesului public sunt determinate de puterea
politică, existând diferenţieri în funcţie de perioadele istorice ale societăţii, formele sociale
etc.
Astfel, activităţile unor întreprinderi care nu concură la realizarea unui interes general,
nu pot fi considerate servicii publice, potrivit abordării juridice. Pe de altă parte, evoluţia
tehnologică a condus la a considera servicii publice, care contribuie la realizarea unui interes
general, transportul pe calea ferată, televiziunea etc.
În ceea ce priveşte colectivităţile locale, descentralizarea pe baza autonomiei locale, le
conferă dreptul ca, prin intermediul autorităţilor publice locale direct desemnate, să-şi
stabilească sfera şi întinderea interesului general, statul păstrându-şi doar un drept de control
asupra acestora.
Al doilea element care contribuie la definirea serviciului public în doctrina juridică îl
reprezintă autoritatea publică însărcinată cu asigurarea acestuia, existând situaţia organizării
serviciului de către autoritatea publică, stabilirii regulilor de funcţionare de către autoritate şi
situaţia prestării efective de către autoritate.
Puterea publică este văzută ca „ansamblul de prerogative atribuite administraţiei
publice pentru a promova interesul general ori de câte ori vine în contradicţie cu interesul
particular. Puterea publică poate fi definită şi ca un concept complex prin care se definesc mai
multe caracteristici: voinţa de a conduce a unui grup şi autoritatea cu care acesta este investit,
prin lege, sau alte condiţii; competenţa, adică aptitudinea de a lua decizii juste pentru întreaga
comunitate; existenţa coeziunii şi absenţa constrângerii”78.
Puterea politică79 este caracterizată ca o putere globală exercitată în cadrul
colectivităţii, în scopul de a o organiza, de a o menţine şi apăra. Justificarea unei astfel de
puteri este aceea de a asigura un climat de pace socială şi ordine într-o comunitate umană,

76
Asupra acestei noţiuni a se vedea şi Vasile A., op. cit., p. 44-46.
77
Parlagi A., Dicţionar de administraţie publică, Ed. Economică, Bucureşti 2004, p. 128.
78
Parlagi A., op. cit., p.190, Androniceanu A., Management public, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 58.
79
Etioni A., The Active Society, The Free Press, New York, 1968, 323.
25
fiind necesar ca interesele şi voinţa fiecărui individ să se „topească” într-o „voinţă generală
unică, exprimată şi impusă la nevoie prin forţa fiecărui individ de către autorităţi publice
desemnate în mod legitim”80.

1.2.2. ABORDAREA ECONOMICĂ A SERVICIULUI PUBLIC

Analiza economică a justificat intervenţia puterii publice pentru a furniza bunuri

publice deoarece agenţii economici nu găseau nici un interes pentru realizarea anumitor
bunuri sau servicii de care societatea avea nevoie. Aceste aspecte care justifică intervenţia
statului pot fi grupate în: existenţa monopolurilor naturale, insuficienţa pieţei în asigurarea
investiţiilor necesare, insuficienţa gestiunii private a serviciilor publice, voinţa statului de a
coordona şi a ghida dezvoltarea economică81.
Abordarea economică a serviciului public este cu atât mai mult justificată cu cât
asistăm la o intensificare a activităţilor administrative în domeniul economic, astfel că „se
nasc noi probleme care nu s-au pus activităţii administrative clasice”82.
Economiştii utilizează noţiunea de „bun public”, în strânsă legătură cu cea de serviciu
public, care ar reprezenta, în teoria economică, „un bun indivizibil şi nonexclusiv” 83 sau
„bunuri şi servicii care nu pot fi furnizate unei singure persoane, fie că este logic imposibil
acest lucru, fie că excluderea unuia sau a mai multor consumatori ar fi extrem de
costisitoare”84. Economiştii asociază termenul de serviciul public cu „teoria alegerii
publice”85, cu teoria alegerii sociale sau cu „modelul schimbului voluntar”86.
80
Ionescu C., Instituţii politice şi Drept constituţional, Ed. Economică, Bucureşti 2002, p. 207.
81
Profiroiu A., Pilotajul serviciilor publice, Ed. Economică, Bucureşti 2001, p. 8.
82
Asupra administraţiei publice în domeniul economic – Alexandru I., Structuri, mecanisme şi instituţii
administrative. Analiză comparativă, vol. I, Ed. Sylvi, Bucureşti 1996, p. 124 şi urm.
83
Asupra indivizibilităţii şi nonexclusivităţii bunurilor publice – Dobrotă N., Dicţionar de economie,
Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 77.
84
Matei A., Economie publică, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 148.
85
Alegere sau opţiune publică – curent de gândire economică ce analizează coerenţa şi raţionalitatea deciziilor
publice folosindu-se de instrumentele analizei microeconomice. Pentru că cei ce acţionează în spaţiul public
urmăresc să maximizeze o utilitate care nu este economică – puterea, consumurile colective, bunurile şi
avantajele în natură – înseamnă că de fapt , reprezintă studiul economic al deciziilor de natură politică. De aceea
este, adesea, considerată ca fiind identică cu ştiinţa politică. Acest curent de gândire a apărut în SUA, reprezintă
Şcoala din Virginia. (Dicţionar de economie, Coordonator Angelescu Coralia, Ed. Economică, Bucureşti, 2001,
p. 28).
86
Dicţionar MacMillan de Economie Mondială, Ed. Codecs, Bucureşti, 1999, p. 261.
Modelul schimbului voluntar
Abordare a analizei ofertei de bunuri publice care caută să stabilească condiţiile prin care aceste bunuri pot fi
furnizate pe baza unui acord unanim, adică fără coerciţie. Acest fapt poate fi considerat în contrast cu opinia
generală în virtutea căreia oferta de bunuri publice este finanţată prin fiscalitatea obligatorie şi nu prin acord
voluntar. Abordarea voluntară a fost iniţiată de Knut Wicksell care a susţinut că:
- fiecare bun public trebuie finanţat prin impozite separat, identificabil;
- este nevoie de acordul unanim al întregii societăţi pentru a decide cantitatea din bun care trebuie
oferită. Din start, indivizii ar fi conştienţi de contribuţia lor la impozit.
Analiza a fost extinsă de E. Lindahl, care a prezentat un model în care ponderea din impozit, cât şi cantitatea din
bun sunt supuse dezbaterii.
26
 Bunurile publice reprezintă în sens larg, acele bunuri destinate folosinţei tuturor fără a
constitui o privaţiune pentru altă persoană. Cu sens strict, aparţin domeniului public fie prin
uz (pieţe, străzi, ape, etc.) fie Prin destinaţie, fiind supuse unui regim juridic special guvernat
de trei restricţii – inalienabilitate, insesizabilitate, imprescriptibilitate”87.
Literatura de specialitate utilizează şi noţiunea de „bunuri colective” 88 – bunuri a căror
folosire este permisă numai unui anumit grup de oameni consideraţi în ansamblu sau
individual. Aceste bunuri nu pot fi utilizate de unul sau câţiva din membrii grupului prin
excluderea celorlalţi; nu pot fi însuşite în mod privat, iar accesul la ele nu poate fi limitat prin
aplicarea unor preţuri sau taxe susceptibile de a exclude membrii grupului cu venituri
modeste. Un parc, o stradă, clădirea unei administraţii, emisiunile de radio şi televiziune sunt
bunuri colective. În mod ideal sunt considerate colective acele bunuri care pot fi folosite de un
număr foarte mare de oameni fără ca vreunul din ei să impieteze pe ceilalţi.
Caracterul colectiv al acestor bunuri poate fi rezultatul:
- unei decizii, cum este cazul unui bun proprietate privată, transformat în bun colectiv;
- caracteristicilor tehnice ale bunurilor indivizibile, adică acele bunuri care, atunci
când sunt puse la dispoziţia unui singur individ, sunt puse concomitent şi la dispoziţia
celorlalţi membri ai grupului.
Exemplul clasic în acest ultim caz îl reprezintă iluminatul public, protecţia asigurată
de poliţie, emisiunile de radio şi televiziune.
Aşa cum am precizat, principalele caracteristici ale bunurilor publice sunt:
a) non-rivalitatea în consum, ceea ce reprezintă că pentru orice nou beneficiar costul
extinderii consumului este zero. Astfel, consumul unui bun public de către o persoană nu
reduce cantitatea disponibilă din bunul public respectiv pentru a fi consumată de alte persoane
şi nici nu afectează beneficiile obţinute de acestea din consumul respectiv. Mai multe
persoane pot consuma simultan aceiaşi cantitate dintr-un bun public, fără ca acest lucru să
afecteze beneficiile (utilitatea) fiecăruia – nu există concurenţă în consum.
b) non-excluderea de la consum, adică excluderea de la consumul bunurilor publice fie
este imposibilă, fie nu este de dorit, fie presupune costuri foarte mari care generează
ineficienţă. Non-excluderea de la consum poate avea cauze tehnice 89 sau nu este de dorit a
exclude vreo persoana de la consumul unui bun public.

87
A. Parlagi, op. cit., p. 44. Bunuri publice - lat. bonus – bun, mare, nobil. Cu sensul actual apare la Titus Livius
expresia „Quod bonum reipublicae sit” (ceea ce e spre binele obştei).
88
Dicţionar MacMillan de Economie Mondială, Ed. Codecs, Bucureşti, 1999, p. 41.
89
Acest tip de non-excludere este în mod direct legat de fenomenul „pasagerului clandestin”: preferinţa pentru
consumul unor astfel de bunuri este dată de faptul că o persoană poate consuma fără să plătească, în speranţa că
vor fi alţii care să acopere costurile producerii şi furnizării acestora.
27
 Aşadar, potrivit teoriei economice, un serviciu public contribuie la realizarea sau la
punerea în valoare a unui bun public, bun care este indivizibil şi non-exclusiv.

1.2.3. ABORDAREA MANAGERIALĂ A SERVICIULUI PUBLIC

Nevoia de a conduce serviciile publice astfel încât să satisfacă în mod corespunzător

interesul public, a determinat conturarea acestei abordări distincte, abordarea managerială a
serviciilor publice, apărută pe fondul diversificării activităţilor în care sunt implicate
autorităţile publice, în special în domeniul economic şi implicit a dezvoltării intervenţiilor
publice, ca şi a incapacităţii metodelor tradiţionale de conducere de a satisface aşteptările
clienţilor.
Managementul are caracterul unei discipline economice de sinteză întrucât preia o
serie de categorii economice şi de metode de la numeroase alte discipline din acest domeniu,
precum economie, analiza economică, marketing, finanţe etc. şi caracter multidisciplinar 90,
determinat de încorporarea a o serie de categorii şi metode sociologice, matematice,
psihologice, statistice, juridice etc., folosindu-le într-o manieră specifică, reflectare a
particularităţilor relaţiilor de management 91. Aceste caracteristici ale managementului conduc
la o abordare complexă a serviciilor publice prin înglobarea unor puncte de vedere şi
experienţe diferite, asigurând analiza de sistem92 a serviciilor.
În accepţiunea sa deschisă, managementul vizează două mari obiective93:
(1) să conducă organizaţia publică, suportând turbulenţele mediului;
(2) să reducă risipa, provenită din disfuncţionalităţile interne sau greşelile calitative ale
funcţionării.
Se poate, de asemenea, să se considere că funcţia majoră a managementului este de a
evita dezordinea organizaţiei publice, numită „entropie“ (sau degradarea energiei). Se
vorbeşte, la toate nivelurile organizaţiei publice, de angajarea în demersuri riguroase de
acţiune a funcţionării, într-o optică transversală şi descentralizată. Managementul, cum
subliniază R. A. Thiertart, „acest cuvânt magic şi încurcat de la sfârşitul anilor ’60 [...],
90
Multidisciplinar şi interdisciplinar – interdisciplinaritatea are două obiective: în primul rând, cercetarea zonelor
de frontieră, a acelor zone în care o ştiinţă, singură, este neputincioasă să facă lumină şi, în al doilea rând, trebuie
să permită să se dezgheţe „hibernarea” cunoaşterii în materie – Alexandru I., Administraţia publică. Teorii.
Realităţi. Perspective, Ed. Lumina Lex, Ed. a III-a, Bucuresti 2002, p. 140
91
Asupra caracteristicilor managementului – Nicolescu O., Verboncu I., Management, Ed. Economică, Bucureşti,
1996, p. 18-19.
92
Abordarea sistemică presupune însuşirea teoriei generale a sistemelor utilizarea şi chiar dezvoltarea ei
creatoare în domeniul respectiv – Ionaşcu Ghe., Dezvoltarea şi reabilitarea aşezărilor umane din România,
Ed. Tempus, Bucureşti, 2003, p. 58.
Din perspectiva abordării sistemice serviciile publice ne apar ca subsisteme ale sistemului administraţiei publice
ale căror scopuri sunt definite în raport cu satisfacerea unor nevoi sociale. – Matei A., Introducere în analiza
sistemelor administraţiei publice, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p. 172.
93
Matei L., op. cit., p. 82.
28
redescoperă o realitate în care componentele sunt mai simple şi consecinţele mai importante,
decât ceea ce se poate imagina la modul general“, aduce răspunsuri pertinente provocărilor
ocazionate de mediul turbulent.
Din perspectiva managementului, serviciile publice se fundamentează pe un sistem,
care reuneşte următoarele elemente: piaţa, serviciul public propriu-zis, sistemul de livrare a
serviciului, imaginea organizaţiei, cultura/filosofia organizaţiei de servicii94.
Managementul abordează serviciul public ca activitate şi ca organizaţie care realizează
această activitate, urmărind creşterea performanţelor generale. Teme precum obiective ale
organizaţiei prestatoare de servicii (misiune, politici şi strategii), structura acesteia (relaţia cu
obiectivele, proiectare, operaţiuni, roluri), tehnologia (procesarea informaţiilor, echipamente),
cultura (valorile, stilul de conducere), mediul extern (factorii politici, economici, sociali,
clienţii organizaţiei, relaţia cu aceştia, activităţile de marketing public), sistemul decizional
(abordare, participarea grupurilor interesate la procesul decizional) reprezintă centrul
preocupărilor manageriale asupra serviciului public.
O atenţie aparte se acordă principalelor resurse angrenate în serviciul public:
potenţialul creativ al oamenilor şi resursa informaţională, considerate a fi baza performanţelor
publice, precum şi modalităţilor de dezvoltare: mai mare atenţie acordată proceselor de
recrutare şi selecţie a personalului, motivării, dezvoltării carierei, aspectelor de etică şi
deontologie a funcţiei publice, pregătirii/perfecţionării, introducerea inovaţiei, descentralizare,
privatizare, educaţie a utilizatorilor. Nu în ultimul rând, managementul este preocupat de
observarea, analiza şi îmbunătăţirea cunoştinţelor şi capacităţilor managerilor din sectorul
public, inclusiv a aspectelor etice din activitatea acestora.
În materie de management al serviciilor publice trebuie menţionat că există factori
generali care pot afecta eficienţa administraţiei publice, conducând la situaţii de „eşec”:
a) neclaritate în definirea ariei de intervenţie a administraţiei publice şi a obiectivelor
acesteia;
b) incapacitatea de a identifica cea mai bună cale pentru atingerea acestor obiective;
c) acţiunile administraţiei publice pot conduce la efecte neaşteptate şi nedorite.
În ţările în tranziţie din Europa, principalele funcţii ale administraţiei publice în
materie de furnizare a serviciilor publice sunt:
- organizarea privatizării;
- pregătirea, adoptarea şi monitorizarea noului cadru legal;
- informarea cetăţenilor;
94
Normann R., Service Management, Strategy and Leadership în Service Management, John
Wiley, Sons, Toronto, 1984, p. 112.

29
 - controlul anumitor preţuri;
- furnizarea unui număr de servicii publice;
- furnizarea de subvenţii şi granturi întreprinderilor publice sau private ce
furnizează servicii publice, pentru restructurare/modernizare sau în alte scopuri
(protecţie socială).
În ceea ce priveşte administraţia publică locală, reforma din ţările europene are în prim
plan regândirea rolurilor pe care trebuie să le îndeplinească aceasta, în strânsă relaţie cu
cetăţenii şi furnizorul de servicii publice, accentuându-se reducerea implicării administraţiei
locale în furnizarea directă a unor servicii. Acest fapt presupune transformarea administraţiei
publice locale în element de fundamentare şi aplicare a politicilor publice, de reglementare şi
monitorizare a modului de furnizare a serviciilor publice.
O tendinţă importantă în materie de furnizare a serviciilor publice, o reprezintă, atât
în ţările occidentale, cât şi în cele în tranziţie, întărirea mecanismelor de piaţă. Această
tendinţă s-a manifestat prin:
- privatizarea furnizării unor servicii publice;
- favorizarea unor mecanisme de piaţa în sectorul public: stimulente pentru
dezvoltarea competiţiei, stabilirea unor instituţii independente de reglementare, lărgirea
spaţiului de manifestare a relaţiilor contractuale.
Un proces de reformă globală a serviciilor publice, din perspectivă managerială,
trebuie să vizeze interdependenţa dintre obiective, mijloace şi rezultate (triunghiul
performanţei) şi se bazează pe voinţa politică de schimbare la toate nivelurile.
O nouă paradigmă pentru managementul serviciilor publice a apărut cu privire la
dezvoltarea unei noi culturi orientate spre performanţă într-un sector public mai puţin
centralizat şi redimensionat. În orice discuţie despre întreprinderea publică se impun întrebări
despre eficienţă şi management, precum şi despre proprietate. Întreprinderile publice încearcă
să fie performante îndeplinindu-şi obiectivele. Misiunile lor diferă de la furnizarea şi prestarea
serviciilor pentru utilizatori (persoane juridice sau fizice) până la elaborarea şi punerea în
practică a politicilor publice. Mişcările pentru orientarea spre performanţă (eficienţă,
REZULTATE
CLIENŢI
eficacitate şi calitatea serviciilor publice) în managementul activităţilor publice impun
„dezvoltarea întreprinderilor care să se adapteze continuu pentru satisfacerea nevoilor
publice”95.

Fig. 2. Triunghiul performanţei.96

eficacitate eficienţă

95
Adaptare după Matei L., op. cit., p. 119.
96
Adaptare după Matei L., op. cit, p. 120.
30
OBIECTIVE economicitate RESURSE
 De asemenea, este importantă identificarea unui set de indicatori prin care se poate
măsura performanţa serviciilor publice locale. Sistemul de indicatori de performanţă face
posibilă evaluarea consumului de resurse în raport cu rezultatele obţinute după încheierea
proceselor de realizare şi furnizare a serviciilor şi compararea acestora cu nivelurile stabilite
ca obiective.
Rezultatele obţinute de managerii organizaţiilor de servicii au condus la întărirea
încrederii acestora în noul sistem, pe care l-au apreciat ca având o utilitate practică deosebită,
cel puţin din următoarele considerente97:
• contribuie la cunoaşterea situaţiei reale a fiecărui tip de serviciu public;
• permite identificarea disfuncţionalităţilor în procesul de realizare şi de furnizare a
serviciilor;
• oferă informaţii despre reacţiile clienţilor faţă de serviciile oferite;
• creează posibilitatea reorientării parţiale a unor servicii sau chiar renunţarea la cele
care nu sunt cerute pe piaţa serviciilor;
• permite identificarea gradului de eficacitate a managerilor şi executanţilor implicaţi
în procesul de executare şi furnizare de servicii;
• sprijină managerii organizaţiilor de servicii să descopere care este cel mai eficient
sistem de realizare şi furnizare a acestora;
• permite o corelare a efortului personalului cu rezultatul obţinut şi cu nivelul de
performanţă realizat etc.
Rolul primar al instituţiilor publice este în primul rând acela de a oferi un serviciu sau
un produs unui consumator sau beneficiar, spre deosebire de acela de a oferi locuri de muncă
pentru funcţionarii publici, spre exemplu. Logica urmărită de întreprinderile publice în
realizarea serviciilor publice este definită de „punerea în practică a politicii publice, de

97
Plumb I. (coordonator), Managementul serviciilor publice, ed. a II-a, Ed. Economică, Bucureşti, 2003.
31
furnizarea unor servicii gratuite, de redistribuţie, de furnizarea unor servicii ce sunt plătite de
utilizator atunci când beneficiază de ele etc.”98.
Există o acceptare generalizată a creşterii puterii consumatorilor în defavoarea luării
deciziilor importante de către prestatorul de servicii fără consultarea acestora.
Consumatorul poate fi extern, de exemplu, un membru al publicului sau o firmă
particulară, sau intern, un ministru, o altă organizaţie din sectorul public sau un alt
departament al aceleiaşi organizaţii, cum ar fi un serviciu de contabilitate sau de personal.
Managementul organizaţiilor din sectorul privat şi managementul organizaţiilor din
sectorul public se desfăşoară în medii diferite şi adesea au obiective diferite.
Între aceste două categorii de organizaţii, în cadrul structurii stimulentelor, există
diferenţe teoretice şi urmare a faptului că întreprinderile publice funcţionează într-un mediu
politic, se spune că managementul acestora este mai puţin direcţionat. Probabil, condiţiile
serviciilor publice nu sunt favorabile „excelenţei“99.

1.2.4. ABORDĂRI INTERDISCIPLINARE ALE SERVICIULUI

PUBLIC

1.2.4.1. ABORDAREA SOCIOLOGICĂ A SERVICIILOR PUBLICE

Sociologii sunt interesaţi de serviciul public prin prisma accesibilităţii diferitelor

categorii sociale la acestea, a modului în care sunt organizate, a consecinţelor sociale ale
funcţionării lor eficiente sau deficitare, dinamica nevoilor de servicii în raport cu caracteristici
ale populaţiei şi ale societăţii globale. În acest sens, specialiştii apreciază că „gradul de
dezvoltare al acestora este direct proporţional cu nivelul economic de dezvoltare a societăţii şi
cu importanţa acordată în politica statului a problemelor de asigurare a condiţiilor de viaţă a
populaţiei şi inegalităţilor sociale”100.
În abordarea sociologică, un element definitoriu pentru serviciul public îl reprezintă
grupul social şi categoriile sociale care au acces la acestea.
Autorii mai sus menţionaţi, citându-i pe W.I. Tomas, R.E. Park şi H. Mead, precizează
că grupul social reprezintă ansamblul de persoane caracterizat de o anumită structură şi o
cultură specifică, rezultate din relaţiile şi procesele psihosociale dezvoltate în cadrul său.

1.2.4.2. ABORDAREA SERVICIILOR PUBLICE

DIN PERSPECTIVA DEZVOLTĂRII DURABILE

98
Matei L., op. cit., p. 170.
99
Matei L., op. cit., p. 143.
100
Dicţionar de sociologie, Coordonatori Zamfir C., Vlăsceanu L., Ed. Babel, Bucureşti, 1998, p. 531-532.
32
 Preocupările legate de protecţia mediului ocupă un loc din ce în ce mai important în
furnizarea serviciilor publice. Aceste preocupări influenţează îndeosebi sectoarele serviciilor
urbane, de transport şi energie dar se exercită la niveluri care nu sunt neapărat cele ale
gestiunii serviciilor publice.
Politicile care privesc mediul sunt în general naţionale şi locale, dar protecţia mediului
capătă din ce în ce mai mult un caracter internaţional. Dezvoltarea acestor preocupări
constituie elemente ale gestiunii serviciilor publice, care impun luarea lor în considerare la
niveluri care anterior nu erau avute în vedere.
Acest lucru se transpune in exigenţele crescânde în ceea ce priveşte reglementările şi
constrângerile, combinate cu o limitare a libertăţii de acţiune a operatorilor de servicii.
În prima parte a acestei lucrări, precizam că prin serviciu se realizează o transformare
a stării iniţiale din lumea materială, dar de foarte multe ori, deşi cu intenţii bune, omul
intervine nefast în circuitul material. Abordarea ecologică a serviciilor publice susţine rolul
acestora de element prin care se asigură circuitul optim al substanţei. Acest deziderat este
destul de greu de realizat, mai ales că multe servicii publice intervin în acest circuit material:
circuitul apei prin servicii de alimentare cu apă, calitatea şi circulaţia aerului, solul, vegetaţia,
deşeurile urbane etc.
Conceptul central utilizat în abordarea ecologică a serviciilor publice este acela de
dezvoltare durabilă101.
Problema cheie a dezvoltării durabile o constituie „reconcilierea între două aspiraţii
fundamentale ale omului: dezvoltarea continuă economică şi socială şi protecţia şi
îmbunătăţirea stării mediului, ca singura cale pentru bunăstare, atât a generaţiilor prezente, cât
şi a celor viitoare.” 102
Aşadar, conceptul de dezvoltare durabilă se referă la o formă de creştere economică ce
satisface nevoile societăţii în termeni de bunăstare pe termen scurt, mediu şi mai ales lung. Ea
se fundamentează pe considerentul că dezvoltarea trebuie să vină în întâmpinarea nevoilor
prezente fără să le pună în pericol pe cele ale generaţiilor viitoare. În termeni practici, acest
lucru înseamnă „crearea condiţiilor pentru dezvoltarea economică pe termen lung, în acelaşi
timp protejând mediul înconjurător.”103

1.2.4.3 Finanţele publice şi serviciul public

101
În anul 1992, în cadrul Conferinţei de la Rio, 170 de state, printre care şi România au recunoscut în mod
unanim şi au căzut de acord asupra nevoii urgente de a adopta o strategie globală pentru secolul următor,
denumită „AGENDA 21”, a cărei opţiune să fie aplicarea principiilor dezvoltării durabile.
102
Asupra conceptului de dezvoltare durabilă – Preda D., Ocuparea forţei de muncă şi dezvoltarea durabilă,
Ed. Economică, Bucureşti, 2002.
103
Moga A., Dezvoltarea durabilă – Concept, Principiile enunţate în Raportul Brundtland, Forum-supliment
Arhitext Design-3/2001.
33
 În abordarea serviciilor publice, finanţele sunt interesate de modul de finanţare a
acestora104. Astfel, se realizează o distincţie între serviciilor publice finanţate de la bugete
centrale şi locale, cum sunt serviciile publice generale (deliberative, executive, judecătoreşti),
de apărare şi siguranţă naţională, de învăţământ etc., servicii publice ce se finanţează din surse
extrabugetare, ca de pildă administrarea pieţelor şi târgurilor, protecţia plantelor,
administrarea instituţiilor publice autonome etc.
Există de asemenea, servicii publice finanţate prin combinaţii bugetare şi

extrabugetare, cum ar fi casele de cultură, teatrele, administrarea fondului locativ, cultele, etc.

şi servicii publice care se autofinanţează cum sunt societăţile naţionale sau societăţile

comerciale cu capital majoritar de stat, fiind vorba de servicii publice de natură economică.

*
* *
Aşadar, accepţiunea clasică a serviciului public s-a îmbunătăţit cu noi puncte de
vedere – economice, sociologice, ecologice, tehnologice sau manageriale. Înglobând aceste
puncte de vedere, putem defini serviciul public ca fiind activitatea realizată de către o
colectivitate (locală, regională, naţională sau europeană) prin puterea de care aceasta dispune
sau încredinţată de aceasta unui terţ, prin care contribuie la realizarea sau la punerea în
valoare a unui bun public sau furnizarea unui serviciu necesar tuturor (existent sau nou), care
nu poate fi realizat sau prestat doar prin regulile pieţei. Această necesitate poate decurge
dintr-un interes strategic comun sau din necesitatea de solidaritate şi echitate. Activităţile
specifice serviciului public contribuie la dezvoltarea durabilă a comunităţii şi presupun
înglobarea noilor tehnologii şi a proceselor manageriale pentru creşterea performanţelor.
Finanţarea serviciilor publice se realizează din surse bugetare, extrabugetare, combinaţii ale
acestora sau se autofinanţează.
În România, serviciile comunitare de utilităţi publice sunt definite ca totalitatea
activităţilor de utilitate şi interes public general, desfăşurate la nivelul comunelor, oraşelor,
municipiilor sau judeţelor sub conducerea, coordonarea şi responsabilitatea autorităţilor
administraţiei publice locale, în scopul satisfacerii cerinţelor comunităţilor locale, prin care se
asigura următoarele utilităţi105:
a) alimentarea cu apă;
104
Asupra bugetelor serviciilor publice – Nicolae Popescu, Finanţe publice, Ed. Economică, Bucureşti 2002, p.
185-204
105
Legea nr. 51 din 8 martie 2006 a serviciilor comunitare de utilităţi publice, art. 1, publicată în nr. 254/2006.

34
 b) canalizarea şi epurarea apelor uzate;
c) colectarea, canalizarea şi evacuarea apelor pluviale;
d) producţia, transportul, distribuţia şi furnizarea de energie termică în sistem
centralizat;
e) salubrizarea localităţilor;
f) iluminatul public;
g) administrarea domeniului public şi privat al unităţilor administrativ-teritoriale,
precum şi altele asemenea;
h) transportul public local.

1.3. ACCEPŢIUNEA SERVICIULUI PUBLIC ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

În materie de servicii publice, în Uniunea Europeană există o problemă care pune în

discuţie rolul fiecărui stat şi finalitatea construcţiei europene: cum să se armonizeze serviciile
publice naţionale şi locale cu ambiţiile de realizare a unui spaţiu economic comun?
Această problemă este de actualitate deoarece există o contradicţie aparentă între
interesul colectiv al serviciului public din interiorul unui stat şi deschiderea faţă de concurenţa
europeană.
Construcţia comunitară, prin esenţă economică la originile sale, a avut ca obiectiv
realizarea unui spaţiu economic bazat pe patru libertăţi fundamentale: libertatea circulaţiei
mărfurilor, a capitalurilor, a serviciilor şi a persoanelor.
Piaţa comună, definită ca o piaţă interioară unică, are drept rezultat obligarea statelor
şi a actorilor economici de a înlătura obstacolele acestui spaţiu economic unificat. Într-o
primă etapă, tratatele nu evocă nici problema rolului intern al statelor şi nici cea a serviciilor
publice. În absenţa unor termeni clari cu privire la rezerva sau neaplicarea regulilor
comunitare pentru serviciile publice, acestea sunt supuse dreptului comun. Astfel, două reguli
de drept comunitar aveau în vedere funcţionarea clasică a serviciilor publice: interdicţia
oricărei discriminări faţă de naţionalitate şi deschiderea către spaţiul european al concurenţei.
Aceste reguli au trei consecinţe directe: prima consecinţă ar fi că orice operator poate
interveni pe ansamblul teritoriului comunitar şi deci, poate concura serviciile publice prin
alegerea de activităţi rentabile, ceea ce poate fi ilustrat în domeniul poştei. A doua consecinţă
ar fi interdicţia ajutoarelor de stat şi a controlului care afectează concurenţa, ceea ce poate fi
observat în domeniul transportului. Cea de a treia consecinţă ar fi că monopolurile publice
trebuie să fie deschise ca în cazul energiei electrice.
35
 Problema serviciilor publice a fost aproape ignorată în tratate şi nu a fost adusă în prim
plan decât în momentul în care Comisia a luat în discuţie îmbunătăţirea pieţei interioare
pentru 1 ianuarie 1993. Aceste reflexii au fost tardive, dar au constituit răspunsuri la
iniţiativele Comisiei în domenii noi pentru comunitate, precum energia, poşta şi
telecomunicaţiile.
Tratatul de la Roma înscrie punerea în aplicare a unui spaţiu european al concurenţei.
Se interzic ajutoarele de stat106 şi se impun limite cantitative de export 107; statele sunt obligate
să organizeze monopoluri naţionale cu caracter comercial (art.37) şi să respecte regulile
concurenţei în raporturile cu întreprinderile publice (art.90).
Referiri clare la noţiunea de serviciu public nu apar decât în art. 77 cu privire la
politica de transporturi, articol care precizează că „sunt compatibile cu prezentul tratat
ajutoarele care răspund nevoilor de coordonare a transporturilor sau care corespund
rambursării anumitor servituţi inerente noţiunii de serviciu public”.
Actul unic european din 1985 constituie prima revizuire cu privire la competenţa
comunitară. Acesta prevede în art. 8 realizarea pieţei interioare începând cu 31 decembrie
1992. Fără a face noi referiri la noţiunea de serviciu public, tratatul încredinţează Comisiei
Comunităţilor europene mandatul clar de a pune în aplicare o piaţa interioară în toate
domeniile şi îndeosebi în cele care pot face obiectul serviciilor publice, cum ar fi domeniile
electricităţii, gazului natural sau telecomunicaţiilor.
Tratatul asupra Uniunii Europene nu evocă nimic în plus în ceea ce priveşte noţiunea
de serviciu public, contribuie doar la recunoaşterea acestora.
Pe de o parte, un nou titlu este consacrat reţelelor transeuropene pentru care serviciile
publice au caracteristici speciale. Art. 129 B dispune: „comunitatea contribuie la stabilirea şi
la dezvoltarea reţelelor transeuropene în sectorul infrastructurii de transport, a
telecomunicaţiilor şi energiei”. Astfel, Comunitatea trebuie să favorizeze punerea în aplicare a
reţelelor europene în domenii care fac obiectul serviciilor publice în cea mai mare parte a
statelor şi trebuie să se ţină cont de specificul naţional.
Pe de altă parte, în timp ce Tratatul de la Roma revizuit nu făcea nici o referire la
rezervele naţionale sau la un principiu relaţional între state şi Comunitate, tratatul de la
Maastricht108 conţine consideraţii noi. Aici se afirmă că Uniunea respectă identitatea naţională
a statelor membre (art. F) şi, pe baza principiului subsidiarităţii, formulează o nouă abordare
care să permită anumite specificităţi naţionale.

106
Art. 92 şi următoarele din Tratatul de la Roma.
107
Art. 30.
108
Tratatul asupra Uniunii Europene a fost semnat la 7 februarie 1992, fiind cunoscut sub denumirea de Tratatul
de la Maastricht.
36
 Dincolo de evoluţia textuală a tratatului care rămâne supus interpretării Curţii de
Justiţie a Comunităţilor europene, „se poate constata un început al recunoaşterii juridice de
către Curte şi o sensibilă evocare a serviciului public de către instanţele comunitare”109.
Instituţiile europene arată un interes particular faţă de problema serviciilor publice.
Comitetul Economic şi Social a adoptat în septembrie 1993 un aviz de iniţiativă asupra
sectorului public în Europa. Parlamentul European, adoptând raportul lui M. Roberto asupra
serviciilor publice şi privatizării din mai 1994 a invitat Comisia să propună o cartă europeană
a serviciilor publice axată pe trei puncte: a) identificarea principiilor comune cărora trebuie să
le răspundă serviciile publice în Europa pentru a satisface exigenţele unei cetăţenii europene
reale; b) unitatea de tratament pentru toţi utilizatorii în diferite servicii distribuite pe o bază
naţională dar având o dimensiune supranaţională; c) norme care să garanteze pentru orice
serviciu un plan calitativ şi unul cantitativ. Comisia Europeană s-a angajat să publice un
document de reflexie asupra orientărilor în materie de serviciu public, analizând situaţia
pentru fiecare sector, datorită diferenţelor existente.
Proiectul francez de Cartă europeană a serviciului public propunea Comisiei şi altor
ţări europene o concepţie novatoare permiţând emergenţa veritabilelor servicii publice
europene şi prezervarea principalelor modalităţi de organizare şi gestiune proprii fiecărei ţări.
Această propunere a reprezentat o nouă abordare care permitea existenţa unei abordări
europene a serviciilor publice.
În septembrie 1996, Comisia Europeană a prezentat un comunicat 110 asupra
„Serviciilor de interes general în Europa”, care punea clar în evidenţă diferenţa dintre
misiunea şi statutul operatorului, lăsând statele membre să aleagă proprietatea capitalului,
recunoscându-se legitimitatea serviciului public111.
Tratatul de la Amsterdam112 a adus modificări importante Tratatului asupra Uniunii
Europene şi Tratatului care a instituit Comunitatea Europeană, aducând lămuriri suplimentare
asupra conceptelor de dezvoltare locală şi subsidiaritate; a fost consolidată politica de
protecţie a mediului; au fost aduse clarificări în materie de protecţie a consumatorilor etc. 113,
fără a exista însă o abordare expresă a serviciilor publice. Excepţia o reprezintă noul articol 16
din Tratatul Uniunii Europene, care prevede că: „Fără a prejudicia articolele 73, 86 şi 88, şi

109
Este vorba în primul rând de Ordonanţele Corbeau, 1993 şi Comuna d'Almelo, 1994.
110
Despre acest comunicat – Profiroiu A., Pilotajul serviciilor publice, Editura Economică, Bucureşti 2001, p.
22.
111
„… serviciile de interes general reprezintă repere ale colectivităţii şi există o puternică legătură între ele şi
cetăţeni. Ele constituie de asemenea, un element de identitate culturală pentru toate ţările europene …” – extras
din comunicatul asupra serviciilor de interes general din Europa, sursa Eur-Lex.
112
Încheiat la 2 octombrie 1997 de cei 15 miniştri ai afacerilor externe, a adus modificări importante Tratatului
asupra Uniunii Europene.
113
Asupra noutăţilor aduse de Tratat – Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, Prolegomene la un drept
instituţional comunitar, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 192-195.
37
având în vedere locul pe care îl ocupă serviciile de interes economic de ordin general printre
valorile comune ale Uniunii, ca şi rolul pe care acestea îl joacă în promovarea coeziunii
sociale şi teritoriale a Uniunii, Comunitatea şi statele sale membre, fiecare în limitele
competenţelor lor şi în limitele câmpului de aplicare a prezentului tratat, veghează ca aceste
servicii să funcţioneze pe baza principiilor şi în condiţiile care să le permită îndeplinirea
misiunii lor”.
Un alt moment important pentru evoluţia serviciilor publice în Uniunea Europeană a
fost reprezentat de comunicatul cu privire la „Serviciile de interes general în Europa”, adoptat
de către Comisia Europeană la 20 septembrie 2000, la Lisabona.
Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, proclamată de Consiliul
European în decembrie 2000 (la Nisa), cuprinde un articol 35 privitor la accesul la serviciile
de interes economic general: „Uniunea recunoaşte şi respectă accesul la serviciile de interes
economic general, aşa cum este prevăzut de legislaţiile şi practicile naţionale, în conformitate
cu dispoziţiile tratatului care instituie Comunitatea Europeană, până la promovarea coeziunii
sociale şi teritoriale a Uniunii”. Referindu-se doar la „legislaţiile naţionale”, acest articol nu
deschide calea serviciilor europene de interes general, necesare totuşi pentru a construi noua
Europa.
În luna noiembrie 2002, Comisia a prezentat un „Raport cu privire la liniile directoare
ale ajutoarelor de stat în domeniul serviciilor de interes economic general”114 prin care se
preciza că serviciile de interes economic general (SIEG) îndeplinesc o funcţie fundamentală
în toate statele membre care, în absenţa reglementărilor comunitare dispun de o mare libertate
pentru a le defini şi a le pune în aplicare în funcţie de alegerea lor politică.
Un moment recent al evoluţiei serviciilor publice îl reprezintă proiectul Cartei verzi a
serviciilor de interes general115 – proiect iniţiat de către Centrul european al întreprinderilor cu
participare publică şi de interes economic general (C.E.E.P.), în colaborare cu Confederaţia
europeană a sindicatelor (C.E.S.) – transmis spre studiu Consiliului Uniunii Europene.
Potrivit art. 16 al proiectului Cartei verzi a serviciilor publice de interes general,
acestea sunt activităţi create, organizate şi reglementate de autorităţi publice (naţionale,
regionale sau locale) pentru a garanta că furnizarea serviciilor este asigurată în condiţiile
considerate ca necesare pentru satisfacerea necesităţilor societăţii. Aceste servicii îndeplinesc
misiuni de interes general şi sunt supuse de către autorităţile publice unor obligaţii specifice.
Proiectul de directivă asupra serviciilor în piaţa internă, depus în ianuarie 2004 de
Comisia Prodi, a fost complet rescris de deputaţii europeni. Principiul său motor, cel al „ţării
114
Bruxelles, le 27.11.2002, COM(2002) 636 final, RAPPORT DE LA COMMISSION relatif à l'état des travaux
concernant les lignes directrices relatives aux aides d'état liées aux services d'intérêt économique général.
115
Bruxelles, 21.5. 2003, COM(2003) 270 final, LIVRE VERT SUR LES SERVICES D'INTÉRÊT GÉNÉRAL.
38
de origine”, a fost eliminat, în locul său fiind stabilită o clauză care stipulează „libera
circulaţie a serviciilor”. Printr-un comunicat din 16 februarie 2006 se precizează că după doi
ani de dezbateri, Parlamentul European a adoptat, cu o larga majoritate, în primă lectură, un
raport privind proiectul de directivă referitoare la serviciile de pe piaţa internă – „o problemă
majoră pentru Uniunea Europeana (UE)”116.

In 2007, a fost aprobata de catre Parlamentul European, in varianta Consiliului, cu

unele schimbari minore directiva serviciilor - al carei obiectiv consta in facilitarea serviciilor
trans-frontaliere, prin inlaturarea obstacolelor din calea liberei circulatii a serviciilor in piata
interna.

În ţările membre ale Uniunii Europene, există o mare diversitate de servicii publice:
- Servicii comunale;
- Regii municipale sau intercomunale;
- Întreprinderi publice naţionale;
- Societăţi private în proprietate publică, mixtă sau privată;
- Delegarea de servicii sau parteneriate public-privat.
Această diversitate reprezintă rezultatul istoriei, culturii, economiei şi alegerilor
politice specifice fiecărei ţări. Nu se poate identifica o organizare „tip”, ci doar reguli şi
principii general aplicabile, adaptate contextului naţional, urmând logica subsidiarităţii.

1.4. EVIDENŢIERI TIPOLOGICE

ALE MANAGEMENTULUI SERVICIILOR PUBLICE

Termenul de gestiune, acceptat ca administrare a patrimoniului sau a unor bunuri ale

unei persoane de către reprezentantul ei sau totalitatea operaţiunilor efectuate de un gestionar
privind primirea, păstrarea şi eliberarea bunurilor materiale sau a valorilor băneşti dintr-o
societate comercială sau instituţie, trebuie diferenţiat, cel puţin din punctul de vedere al
conţinutului activităţilor, de termenul de management. Termenul de management, în care
regăsim ansamblul activităţilor de organizare şi conducere, în scopul adoptării deciziilor
optime în proiectarea şi reglarea proceselor, a sistemului, apreciem că îl include şi pe cel de
gestiune, indiferent de definiţia dată celui din urmă117.

116
„Avem de-a face cu cea mai importantă legislaţie a Uniunii, după Constituţie. În Europa, serviciile trebuie să
circule la fel de liber şi deschis ca mărfurile şi capitalul”, a declarat raportorul Evelyne GEBHARDT.
117
Matei L., op. cit., p. 88.
39
 În România, Legea nr. 51 din 8 martie 2006 a serviciilor comunitare de utilităţi
publice, publicată în nr. 254/2006 utilizează termenul de gestiune, precizând în art. 23
„gestiunea serviciilor de utilităţi publice reprezintă modalitatea de organizare, funcţionare şi
administrare a serviciilor de utilităţi publice în scopul furnizării/prestării acestora în condiţiile
stabilite de autorităţile administraţiei publice locale”.
Gestionarea serviciilor publice, ca noţiune, o întâlnim atât în Legea administraţiei
publice locale, cât şi în Carta Europeană a autonomiei locale 48. Reglementările legale au
următorul conţinut: „Autonomia priveşte atât organizarea şi funcţionarea administraţiei
publice locale, cât şi gestionarea, sub propria responsabilitate, a intereselor colectivităţilor pe
care le reprezintă“118.

1.4.1. ÎNFIINŢAREA SERVICIILOR PUBLICE

Înfiinţarea serviciilor publice se poate realiza prin acte de autoritate, ale Parlamentului,
Guvernului, autorităţilor administrative autonome, autorităţilor locale şi celorlalte autorităţi
publice care au ca atribuţii definirea interesului public.
Recunoaşterea unui serviciu public presupune reglementarea acestuia în sistemul
juridic intern, în sensul precizării bazelor acestora.
1. Constituţia ca bază privind înfiinţarea serviciilor publice
Menţionarea serviciilor publice locale în Constituţie reprezintă un aspect foarte
important, conducând la obligativitatea asigurării acestuia.
Constituţiile diferitelor ţări din Europa datează din perioade diferite, în funcţie de care
se pot distinge două situaţii:
- constituţii anterioare celui de al doilea război mondial care au ca obiect în primul
rând reglementarea funcţionării instituţiilor politice. Aceste constituţii nu abordează decât în
mod excepţional serviciile publice locale, precizând în primul categoriile de autorităţi publice
locale (cazurile Austriei, Finlandei şi Irlandei).
- constituţiile posterioare celui de al doilea război mondial sunt marcate de ideologia
intervenţionismului economic şi social şi recunoaşterea drepturilor cetăţenilor, altfel spus a
activităţilor pe care cetăţenii sunt în drept să le solicite autorităţilor publice spre a fi furnizate.
Unele constituţii recunosc competenţa de gestiune a serviciilor publice unei puteri
descentralizate, astfel că înfiinţarea sau desfiinţarea unui serviciu se realizează în baza voinţei
acestor puteri descentralizate119.
118
Matei L., op. cit., p. 89.
119
Această situaţie apare în Germania sau Spania. Astfel, legea fundamentală germană din 23 mai 1949 atribuie
competenţe landurilor, competenţe pe care acestea le exercită liber, fără ca statul federal să intervină în aceste
domenii.
40
 În România, Constituţia stabileşte la art. 120 că administraţia publică din unităţile
administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi
deconcentrării serviciilor publice.
O singură ţară din Uniunea Europeană nu este formal dotată cu o constituţie: este
vorba de Marea Britanie. Ordinea constituţională internă se bazează pe câteva texte
fondatoare, cea mai mare parte foarte vechi, şi pe un ansamblu de cutume. Fiind vorba de
texte cu o vechime considerabilă, serviciile publice nu sunt reglementate.
2. Legislaţia ca bază privind organizarea serviciilor publice
În cea mai mare parte a ţărilor europene, organizarea serviciilor publice se realizează
prin intermediul legislaţiei. Sunt legi care determină înfiinţarea serviciilor publice sau care
determină regimul după care sunt organizate şi funcţionează sau modalităţile de control.
În România, există acte normative care sugerează chiar prin titlul lor că reglementează
înfiinţarea, organizarea sau funcţionarea unor servicii publice. Pot fi amintite Ordonanţa
Guvernului României nr. 88/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor
publice comunitare pentru situaţii de urgenţă120, Ordonanţa Guvernului României nr. 84/2001
privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare de evidenţă a
persoanelor121, Legea nr. 241 din 22 iunie 2006 a serviciului de alimentare cu apă şi de
canalizare.122

3. Alte surse prin care se pot înfiinţa sau se organizează servicii publice
Organizarea serviciilor publice nu se realizează întotdeauna pe o bază legislativă. În
foarte multe cazuri, ele se bazează pe libertatea acordată colectivităţilor locale de a asigura
servicii pentru comunitate. Această libertate este recunoscută în majoritatea ţărilor europene.
Aceasta înseamnă că autorităţile publice, confruntându-se cu anumite probleme, pot
decide înfiinţarea şi organizarea anumitor servicii publice ale colectivităţilor locale, fără ca
acest lucru să fie expres prevăzut de constituţie sau lege.
Franţa oferă un bun exemplu pentru această situaţie. Dacă anumite servicii publice
sunt constituite pe baze legislative, statul sau colectivităţile locale sunt autorizate să creeze
noi activităţi publice în condiţii precizate de jurisprudenţa jurisdicţiilor competente: Consiliul
Constituţional pentru legi, Consiliul de Stat şi jurisdicţiile administrative pentru
reglementările statului şi deciziile colectivităţilor locale, cu condiţia ca aceste intervenţii să fie
motivate de un interes naţional sau local şi de situaţii particulare.

120
Publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 544 din 1 septembrie, 2001.
121
Publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 544 din 1 septembrie, 2001.
122
Publicată în Monitorul Oficial, partea I nr. 563 din 29 iunie 2006 .
41
 Se poate observa în Franţa că unul din serviciile publice, distribuţia publică de apă
potabilă, s-a dezvoltat ca un serviciu public comunal fără ca vreun text să prevadă acest lucru.

1.4.2. PRINCIPII DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE

A SERVICIILOR PUBLICE

Am precizat deja, că printr-o serie de decizii ale Consiliului de Stat şi ale Tribunalului
de conflicte, în Franţa s-au construit trei principii ale serviciului public, considerate în
literatura de specialitate ca fiind fundamentale.
A. PRINCIPIUL EGALITĂŢII DE TRATAMENT AL UTILIZATORILOR
Deoarece vizează satisfacerea unui interes general, un serviciu public trebuie să
asigure un acces egalitar pentru toţi utilizatorii, egalitate ce decurge din egalitatea tuturor în
faţa legii. Totuşi, există şi excepţii de la această regulă, în cazul în care diferenţele de
tratament sunt justificate de situaţii obiective123.
Acest principiu are două consecinţe pentru operatorii de servicii:
- obligaţia de a asigura serviciul pentru toţi utilizatorii sau pentru un număr cât mai
mare;
- obligaţia de a practica un preţ de bază uniform şi rezonabil pentru a se asigura
accesul tuturor.

B. PRINCIPIUL CONTINUITĂŢII SERVICIULUI PUBLIC

Serviciul public, fiind considerat indispensabil pentru colectivitate, trebuie să
funcţioneze fără întrerupere. Trebuie asigurat în mod constant şi să funcţioneze regulat, astfel
că operatorul are obligaţia de a-şi organiza activitatea astfel încât să nu existe întreruperi.
Acest principiu a reprezentat multă vreme justificarea interzicerii sau limitării
dreptului la grevă în serviciul public.
În Marea Britanie nu există nici o reglementare referitoare la nivelul minim în
serviciile publice, singurul mijloc de a asigura continuitatea acestora fiind limitarea legală
generală a recurgerii la grevă şi rechiziţia.
Tribunalul Federal al Muncii din Germania apreciază că, spre deosebire de funcţionarii
publici care nu au drept la grevă, salariaţii din serviciile cu impact asupra publicului, sub
contract de muncă de drept privat, pot face grevă „cu condiţia să nu lezeze nejustificat
interesele vitale ale populaţiei şi să vegheze, pentru ca măsurile de protecţie indispensabile să
fie asigurate”.

123
De exemplu, datorită unor condiţii tehnice, unele servicii precum serviciul de gaz, de distribuţie a energiei
termice, de alimentare cu apă, nu pot fi furnizate în mod egal.
42
 Constituţia Spaniei impune, în caz de grevă, menţinerea de „servicii publice esenţiale
pentru comunitate”.
În Italia, Legea nr. 146 din 12 iunie 1990 are ca obiectiv concilierea între exercitarea
dreptului la grevă în serviciile publice esenţiale şi ocrotirea drepturilor persoanelor protejate
prin Constituţie. În acest scop, în această lege sunt enunţate regulile ce trebuie respectate în
caz de conflict colectiv pentru „a asigura realitatea conţinutului esenţial al drepturilor
stabilite”.
Legea din Portugalia din 1977 asupra dreptului de grevă a modificat regimul acesteia
şi în particular a instituit măsuri specifice în serviciile care „asigură nevoile sociale absolut
necesare”.
C. PRINCIPIUL MUTABILITĂŢII (adaptabilitatea) SERVICIULUI PUBLIC
Un serviciu public, creat pentru a satisface o nevoie de interes general, trebuie să se
adapteze la evoluţia acestei nevoi şi, eventual, să dispară odată cu această nevoie. Dacă
definirea interesului general şi înfiinţarea unui serviciu public reprezintă atributul autorităţii
publice, în mod unilateral, aceasta este cea care poate decide modificarea regulilor de
organizare şi funcţionare ca şi desfiinţarea acestuia, dacă se consideră că nu mai este necesar.
Aplicarea acestui principiu conduce la două obligaţii pentru operatori:
- identificarea aşteptărilor utilizatorilor;
- îmbunătăţirea continuă a calităţii serviciului.
Acest principiu presupune şi adaptarea serviciului public la evoluţia tehnologică. Din
punct de vedere al tehnologiei, sunt două aspecte care ne reţin atenţia în mod deosebit: în ce
măsură sunt încorporate noile tehnologii în furnizarea serviciului public în vederea creşterii
performanţelor acestora? şi în ce măsura noile tehnologii determină apariţia unor servicii
publice?
În literatura de specialitate regăsim răspunsul la prima întrebare, răspuns ce îşi
regăseşte reprezentarea exactă în viaţa reală: viteza de inserţie a noilor tehnologii este mai
mica în sectorul public decât în cel privat, dar logica interesului general permite accesul
egalitar al tuturor la „modernitate”124. Explicaţia acestui fapt o regăsim în rigiditatea
reglementărilor, capacitate de adaptare redusă, lipsă de flexibilitate sau limitarea resurselor în
sectorul public.
Progresul tehnic a făcut să apară noi tehnologii şi, de asemenea, noi nevoi publice,
astfel că statele şi colectivităţile locale au fost adesea obligate să organizeze ca servicii
publice, activităţi create de progresul tehnic, în scopul întăririi propriilor autorităţi şi pentru a
asigura dezvoltarea economică.

124
Influenţa mişcărilor tehnologice asupra sectorului public –Matei L., op. cit., p. 131.
43
 Apariţia unei noi tehnologii a condus de foarte multe ori la asigurarea unei gestiuni
publice: căile ferate, telefonia, televiziunea etc.
În etapa actuală de dezvoltare, progresul tehnic permite consumatorilor să se elibereze
de puterea publică pentru anumite tipuri de prestaţii deoarece anumite servicii, create ca
urmare a progreselor tehnice şi dezvoltate ca servicii publice, pot să iasă treptat de sub tutela
publică pentru a fi furnizate într-un univers concurenţial. Apare, astfel, o schemă de felul
următor:
Fig. 3. Schema procesului de ieşire a unor servicii de sub puterea publică.

Apariţia unei noi tehnologii

Serviciu public
(transporturi, telefonie,
(monopol public)
televiziune etc.)

Univers concurenţial -
operatori publici şi privaţi

Concurenţă/piaţă – doar
operatori privaţi ?
Această schemă conduce la următoarea concluzie: anumite bunuri şi servicii noi,
apărute ca rezultat al progresului tehnic, furnizate mai întâi de către puterea publică, sub un
regim de servicii publice, trec într-un regim de gestiune concurenţială în care caracterul de
serviciu public se diminuează sau chiar dispare complet. Ilustrarea acestei evoluţii se reflectă
cel mai clar în cazul transporturilor aeriene, televiziunii, telecomunicaţiilor.
*
* *
În afara acestor principii fundamentale, în literatura de specialitate regăsim şi altele,
cum sunt: principiul eficienţei şi eficacităţii, al descentralizării, al neutralităţii sau al
cuantificării.
Principiul eficienţei şi eficacităţii
Presupune asigurarea eficienţei şi eficacităţii în furnizarea serviciului public. Eficienţa
unui serviciu are în vedere obţinerea de rezultate maxime cu eforturi minime, iar eficacitatea
presupune obţinerea de rezultate cât mai apropiate de obiectivele propuse. Cele trei elemente
amintite – obiective, mijloace, rezultate, constituie triunghiul performanţei.

44
 Principiul descentralizării serviciilor publice
Constă în „transferarea serviciilor de la „centru” spre comunităţile locale, cu scopul
satisfacerii nevoilor sociale.”125
În sens formal, descentralizarea permite serviciilor publice să se administreze ele
însele, sub controlul statului, care le conferă personalitate juridică, le permite constituirea
unor autorităţi proprii şi le dotează cu resursele necesare126.
Literatura de specialitate apreciază că este vorba de o „descentralizare tehnică”127, prin
care i se conferă serviciului public personalitate juridică.
În unele studii de specialitate128, pe lângă descentralizarea politică, administrativă şi
bugetară, se vorbeşte despre dezangajare sau descentralizare prin recurgerea la piaţa.
Dezangajarea sau descentralizarea prin recurgerea la piaţă constă în încredinţarea
anumitor funcţii ale unei persoane publice, unor instituţii private sau non-guvernamentale, în
interesul public şi cu participarea persoanei publice. Acest procedeu reprezintă
subcontractarea serviciilor, dereglementarea sau privatizarea integrală.
Gradul de descentralizare diferă considerabil de la o zonă la alta, fiind determinat de
evoluţii istorice şi de evoluţia politică din ţara respectivă. În America Latină şi în numeroase
ţări în curs de dezvoltare, centralismul este o tradiţie care îşi găseşte rădăcinile în lunga
perioadă de administraţie colonială129. În cea mai mare parte a Africii şi în alte regiuni
confruntate cu o sub-dezvoltare a sectorului privat, statul şi-a asumat importante sarcini de
orientare a economiei şi de asigurare de servicii publice, aspect criticat în anii ’80 de Banca
Mondială şi FMI, deoarece se considera că gestiunea deficitară şi corupţia se datorează
acestui centralism excesiv şi concentrarea puterii de către o mică elită urbană.
Originile descentralizării diferă în funcţie de regiune şi sectorul de activitate.
Dacă avem în vedere sectorul educaţiei, tendinţa descentralizării deciziilor în materie
de proces educativ, control financiar sau perspectivă organizatorică s-a accentuat progresiv în
întreaga lume în ultimii 25 de ani. Ritmul schimbării a fost însă inegal de la un continent la
altul şi aceasta chiar în cadrul unor grupuri de ţări cu sisteme economice şi de guvernare
similare.
Transformarea a fost percepută îndeosebi în cadrul sistemelor educative puternic
centralizate, din Europa Centrală şi de Est şi Asia Centrală.130
125
Matei L., Alexandru I., op. cit., p. 99.
126
Debbasch C., Intitutions Administratives, L.G.D.J., Paris, 1972, p. 160.
127
Vida I., Puterea executivă şi administraţia publică, Ed. Monitorul Oficial, 1994, p. 19
128
Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare – The UNDP role în decentralization and local governance,
New York 2000, p. 29.
129
Stein E., Fiscal decentralisation and government în Latin America, Paris, OCDE, 1998, p. 95.
130
BIT, La formation permanente au XIX siecle: l,evolution des roles du personnel ensignant”, rapport soumis
aux fins de discussion a la Reunion paritaire sur la formation permanente au XXI siecle: l,evolution des roles du
personnel enseignant, Geneve, 2000, p. 127.
45
 Potrivit principiului neutralităţii, serviciul public trebuie să funcţioneze pentru a
satisface interesul general şi nu un interes particular. Acest principiu decurge din necesitatea
de a asigura accesul tuturor la servicii publice şi din caracterul egalitar al administraţiei
publice, în sensul că ea furnizează servicii tuturor, fără a face distincţie de origine, de rasă, de
partide politice, principiu care nu este întotdeauna şi pretutindeni aplicabil131.
Aplicarea principiului cuantificării prezintă o dublă semnificaţie. În primul rând
introduce o evaluare obiectivă a măsurii în care serviciul public satisface necesităţile
beneficiarilor, permiţând astfel o evaluare rapidă a activităţii serviciului, iar în al doilea rând
asigură transparenţa faţă de cetăţeni şi echitatea în furnizare.
În unele lucrări de specialitate, transparenţa, în sensul dreptului la informare asupra
serviciilor publice, apare ca un principiu distinct132.
Putem, de asemenea, preciza principiul legalităţii133 sau cel al dezvoltării durabile134.
1.4.3. FORME DE GESTIUNE A SERVICIILOR PUBLICE

În literatura de specialitate sunt identificate următoarele moduri de gestionare a

serviciilor publice135:
1. Administrarea prin regii autonome sau instituţii publice;
2. Contractul de concesionare;
3. Contractul de închiriere;
4. Locaţia de gestiune;
5. Contractul civil;
6. Contractul comercial.
Autoritatea publică însărcinată cu crearea unui serviciu public poate alege să îl
gestioneze ea însăşi, utilizând propriul personal şi propriile bunuri. Este vorba de ceea ce
numim gestiune directă sau gestiune în regie.

131
Asupra caracteristicilor administraţiei – I. Alexandru şi colectivul , op. cit., p. 20.
132
A. Profiroiu, op. cit. p. 19.
133
Legalitatea reprezintă un principiu fundamental care stă la baza fenomenului administrativ şi căruia i se
subordonează acţiunea administraţiei publice. Aceasta trebuie să se întemeieze pe lege, care reprezintă o bază de
referinţă în aprecierea acesteia. Legalitatea este sinonimă cu regularitatea juridică şi presupune că acţiunea
administraţiei să ţină seama de două elemente: obligaţia de conformare faţă de lege şi obligaţia de iniţiativă
pentru a asigura aplicarea legii.
134
Acest principiu a fost proclamat în cadrul „Declaraţiei de la Rio” (pct.3), semnată de majoritatea statelor
lumii, printre care şi România, în cadrul Conferinţei ONU pentru protecţia mediului şi dezvoltare din iunie 1992.
Conform principiului 3 al Declaraţiei privind mediul înconjurător şi dezvoltarea, „dreptul la dezvoltare trebuie
realizat astfel încât să satisfacă echitabil nevoile privind dezvoltarea şi mediul înconjurător ale generaţiilor
prezente şi viitoare”.
Problema cheie a dezvoltării durabile o constituie reconcilierea între două aspiraţii umane: necesitatea
continuării dezvoltării economice şi sociale, dar şi protecţia şi îmbunătăţirea stării mediului, ca singura cale
pentru bunăstarea atât a generaţiilor prezente, cât şi a celor viitoare.
Conform prevederilor stabilite în cadrul Conferinţei de la Rio, fiecare autoritate locală are obligaţia de a
elabora propria strategie locală de dezvoltare durabilă.
135
Iorgovan A., Drept administrativ. Tratat elementar., Ed. Proarcadia, vol.III, Bucureşti, 1993, p. 69.
46
 Formele cunoscute ale gestiunii directe sunt: regia directă, regia depersonalizată, regia
autonomă136.
În multe cazuri, autoritatea publică însărcinată cu crearea unui serviciu public
încredinţează gestiunea unei întreprinderi publice sau private, păstrându-şi însă controlul
asupra acesteia. Această situaţie este cunoscută sub denumirea de gestiune indirectă sau
gestiune delegată. În acest caz, autoritatea publică trebuie să stabilească misiunea generală a
întreprinderii., adică serviciile cu care aceasta este însărcinată, „misiunea de serviciu public”
şi să stabilească obligaţii precise prin care să se asigure acest serviciu – „obligaţii de serviciu
public”. Această misiune şi obligaţiile sunt stabilite prin diferite proceduri sau tehnici de
delegare a serviciului public.
Delegarea se poate realiza printr-o procedură unilaterală, prin care misiunea şi
obligaţiile sunt stabilite prin lege sau regulament. Este cazul întreprinderilor publice, pentru
care misiunea şi obligaţiile sunt stabilite prin textul legislativ de înfiinţare.
Delegarea se poate realiza şi printr-o procedură contractuală,. Aceasta presupune
faptul că misiunea şi obligaţiile trebuie să fie incluse într-o convenţie încheiată între
colectivitatea publică şi întreprinderea însărcinată cu prestarea serviciului. Este situaţia
delegării către o întreprindere privată, dar se impune din ce în ce mai mult şi procedura
contractuală de delegare a serviciilor publice către întreprinderi publice, mai ales pentru
stabilirea „obligaţiilor de serviciu public”.
Convenţiile de serviciu public, se disting în funcţie de natura obligaţiilor autorităţilor
şi operatorilor şi după modul de remunerare a acestora.
O primă situaţie este aceea în care operatorul se comportă ca un veritabil antreprenor,
realizând activitatea cu care este însărcinat pe propriu-i risc. Autoritatea publică îi
încredinţează asigurarea unui serviciu, dar nu îl remunerează direct, acest lucru realizându-se
prin exploatare, prin perceperea de redevenţe de la utilizatori. Această situaţie cunoaşte două
modalităţi:
a) operatorul este însărcinat nu doar cu asigurarea serviciului, ci şi cu realizarea
cadrului necesar – de exemplu, instalarea conductelor pentru alimentare cu apă. Pentru aceste
lucrări, autoritatea publică nu este implicată financiar, urmând ca operatorul să-şi recupereze
investiţia din exploatare. Lucrările nu reprezintă proprietatea operatorului ci a colectivităţii,
care intră în posesia acestora la finele contractului. Această tehnică este denumită concesiune,
autoritatea publică fiind concedent iar operatorul – concesionar137.

136
Alexandru I., Matei L., op. cit., p. 102.
137
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.34 din 19 aprilie 2006, privind atribuirea contractelor de achiziţie
publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii,
M. Of. nr. 418/15, mai, 2006.
47
 b) lucrările necesare funcţionării serviciului sunt puse la dispoziţie de către autoritatea
publică, iar operatorul plăteşte o redevenţă. Acest procedeu poartă de numirea de „affermage”,
dar în legislaţia românească nu se deosebeşte de concesiune.
Deosebirea dintre „affermage” şi concesiune constă în perioada contractului: pentru
concesiune este o perioadă mai mare, urmărindu-se recuperarea investiţiilor. Alte deosebiri
esenţiale nu există:; concesionarul şi „fermier”- ul au aceleaşi obligaţii şi aceleaşi drepturi
stabilite prin contract, condiţii care fixează principiile generale şi caietul de sarcini unde sunt
stabilite detaliat condiţiile de funcţionare.
A doua modalitate de delegare contractuală a serviciului are în vedere un operator
remunerat direct de către colectivitatea publică. Acesta nu percepe redevenţe sau taxe de la
utilizatori, acest lucru fiind realizat de către colectivitate. Remunerarea operatorului depinde
de rezultatele activităţii sale, de obicei fiind vorba de un procent din cifra de afaceri.
Pe lângă gestiunea directă şi cea delegată, există şi gestiunea semidirectă care
reprezintă un proces de administrare mixtă a serviciului public, în sensul exploatării în regie
directă alături de prestarea unei părţi a serviciului public de către o întreprindere exterioară
(din sectorul privat).
În România, potrivit legislaţiei în vigoare138, gestiunea serviciilor de utilităţi publice se
organizează şi se realizează în următoarele modalităţi:
a) gestiune directă;
b) gestiune delegată.
Gestiunea directă este modalitatea de gestiune în care autorităţile administraţiei
publice locale sau asociaţiile de dezvoltare comunitară, după caz, îşi asumă, în calitate de
operator, toate sarcinile şi responsabilităţile ce le revin potrivit legii cu privire la
furnizarea/prestarea serviciilor de utilităţi publice şi la administrarea şi exploatarea sistemelor
de utilităţi publice aferente.
Gestiunea delegată este modalitatea de gestiune în care autorităţile administraţiei
publice locale sau asociaţiile de dezvoltare comunitară, după caz, transferă unuia sau mai
multor operatori toate sarcinile şi responsabilităţile privind furnizarea/prestarea serviciilor de
utilităţi publice, precum şi administrarea şi exploatarea sistemelor de utilităţi publice aferente
acestora, pe baza unui contract, denumit în continuare contract de delegare a gestiunii.

138
Legea 51/2006, art. 23 şi 30.
48
 1.4.4. PRESTATORII DE SERVICII PUBLICE139

INSTITUŢIILE PUBLICE
Termenul de instituţie provine din latinescul „«institutio» – aşezământ, întemeiere,
înfiinţare, dar şi obicei, regulă de purtare, deprindere”140. În limbaj curent, cuvântul instituţie
reprezintă „organizaţii care au un statut, reguli de funcţionare stabilite prin acte normative,
având rolul de a satisface anumite nevoi”141.
În sens restrâns, sunt instituţii publice numai persoanele juridice înfiinţate prin acte de
putere sau de dispoziţie ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale în scopul
realizării unor activităţi fără caracter comercial sau pentru îndeplinirea unui serviciu public
nepatrimonial.
Specialiştii definesc instituţia publică şi ca „o formă de organizare a serviciilor
publice, alături de autorităţile administraţiei publice şi regiile autonome de interes public” 142.
Pentru că scopul înfiinţării lor este acela de a realiza sarcini de natură social culturală, se mai
numesc şi instituţii social-culturale.
Aşadar, se pot identifica mai multe caracteristici ale instituţiilor publice:
a) se înfiinţează, se reorganizează şi se desfiinţează prin lege sau potrivit legii de către
Parlament, Guvern, ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale, precum şi de către consiliile judeţene şi locale;
b) sunt înfiinţate pentru satisfacerea unor interese generale de specialitate, cu caracter
social-cultural, ale membrilor societăţii;
c) coordonarea activităţii instituţiilor publice în scopul realizării interesului general
(pentru care, de altfel, au fost create) poate fi făcută prin reprezentanţi ai autorităţii publice în
organul de conducere al instituţiei (AGA sau CA) sau prin contractul cu instituţia publică,
adică în mod indirect prin bilanţul aprobat anual de către autoritatea publică,
d) mijloacele financiare necesare desfăşurării activităţii lor sunt asigurate, de regulă,
de la bugetul administraţiei centrale de stat sau de la bugetele locale;
e) îşi desfăşoară activitatea fie gratuit, fie cu plată;
f) sunt încadrate cu personal, în specialitatea serviciului public în care activează;
g) desfăşoară o activitate continuă şi în mod ritmic.
În prezent, se observă tendinţa autorităţilor publice de a înfiinţa instituţii publice cu
caracter administrativ, dar cu sarcini comerciale sau industriale: agenţii, asociaţii, camere.
Acest fenomen este justificat de lipsa resurselor necesare funcţionării instituţiilor publice
139
Asupra acestui subiect – Parlagi A., C. Iftimoaie, Serviciile publice locale, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p.
57-71.
140
Zamfir C., Vlăsceanu I., Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Bucureşti, p. 30.
141
Alexandru I. şi colectivul, op. cit., p. 31.
142
Prisăcaru V., Tratat de drept administrativ român, partea generală, Bucureşti, 1993.
49
administrative, capacitatea instituţiilor comerciale de a se organiza mai bine şi de a funcţiona
mai eficient decât instituţiile administrative şi posibilitatea de a se sustrage normelor de drept
administrativ ce încorsetează activitatea economică.
REGIILE AUTONOME
Regiile autonome sunt agenţi economici reorganizaţi în temeiul Legii 15/1990 privind
transformarea întreprinderilor de stat în societăţi comerciale. Ulterior, prin O.G. nr. 13/1993
s-au stabilit măsuri pentru restructurarea activităţii regiilor autonome în vederea eficientizării
lor, pentru respectarea disciplinei financiare, gestionarea bunurilor din domeniul public,
precum şi pentru reglementarea raporturilor dintre autorităţile administraţiei publice şi regii,
iar prin Legea nr. 135/1994 s-au stabilit numărul şi obiectul de activitate al regiilor autonome
de interes local, urmând ca, pentru activităţi ce nu mai fac obiectul regiilor, consiliile locale să
organizeze fie societăţi comerciale, fie servicii publice. Un moment important în
reorganizarea regiilor autonome a fost reprezentat de adoptarea O.U.G. nr. 30/1997 prin care
se preciza că vor fi supuse reorganizării, cu prioritate, regiile care prestează servicii de
utilitate publică şi înregistrează pierderi.
În ultimii ani am asistat la un proces de reorganizare a regiilor autonome în societăţi
comerciale deoarece s-a constatat o lipsă de performanţă a acestora în asigurarea serviciilor
cu care erau însărcinate, fapt datorat inexistenţei unei diferenţieri între activitatea de
conducere şi cea de execuţie, inexistenţei mijloacele financiare necesare bunei funcţionări şi
dezvoltării, absenţei concurenţei, lipsei inovaţiei, birocraţiei în executarea sarcinilor şi lipsei
de iniţiativă specifice oricărui sistem centralizat.
SOCIETĂŢILE COMERCIALE
Societăţile comerciale pe acţiuni sau cu răspundere limitată sunt agenţi economici prin
care se pot realiza servicii publice. Înfiinţarea unor astfel de societăţi comerciale se realizează
prin acte ale autorităţilor publice. Prin actul de înfiinţare se precizează forma juridică,
denumirea, sediul, capitalul social subscris şi structura acestuia, modul de constituire, inclusiv
preluarea activului şi pasivului fostelor întreprinderi de stat, se aprobă statutul de organizare şi
funcţionare.
Societăţile comerciale prestatoare de servicii publice sunt înfiinţate pentru satisfacerea
unor interese generale de specialitate ale membrilor societăţii, dar, în comparaţie cu instituţiile
publice, îşi desfăşoară activitatea cu plată, asigurându-şi mijloacele financiare necesare
desfăşurării activităţii lor din activitatea proprie.
În comparaţie cu regiile autonome, furnizarea de servicii publice prin intermediul
societăţilor comerciale prezintă unele avantaje:

50
 - mai mare eficienţă şi eficacitate în paralel cu reducerea costurilor, datorită existenţei
într-un mediu concurenţial;
- renunţarea la subvenţii şi degrevarea bugetului public de cheltuieli suplimentare;
- asigurarea investiţiilor şi dezvoltarea bazei materiale din resurse ale sectorului privat;
- mai mare flexibilitate şi responsabilitate – în cazul neîndeplinirii obligaţiilor
contractuale gestiunea serviciului poate fi încredinţată altei societăţi comerciale.
AGENŢIILE ECONOMICE SPECIALIZATE
Serviciile publice pot fi asigurate şi prin intermediul unor agenţii economice
specializate înfiinţate de către autorităţile publice.
Aceste agenţii sunt înfiinţate de către autorităţile publice, în condiţiile reglementate de
legislaţia privind autorităţile publice dar şi cea care vizează societăţile comerciale. În acest
sens, pot exista societăţi pe acţiuni cu un singur acţionar (o autoritate publică) sau autorităţile
publice pot deţine votul de aur (dreptul de veto indiferent de numărul de acţiuni deţinute). De
asemenea, există posibilitatea ca autoritatea publică să-şi desemneze reprezentanţii în
consiliul de administraţie (indiferent dacă deţin acţiuni sau nu). Prin actul de înfiinţare se
stabilesc denumirea, sediul, forma juridică, organul de conducere, procedura de adoptare a
deciziilor, capitalul şi diviziunile sale, clauze speciale de arbitraj şi soluţionare a litigiilor,
clauze de încetare a activităţii.
Agenţiile se înfiinţează pentru realizarea unor lucrări de interes public, fiind
specializate într-un anume domeniu de activitate cum ar fi: drumuri, canalizări, energie
termică, gaze etc.
Autorităţile publice contribuie cu o parte a capitalului agenţiei. Acest capital nu poate
fi reprezentat de bunuri aparţinând domeniului public.

1.4.5. ACTORI IMPLICAŢI ÎN ÎNFIINŢAREA,

ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA SERVICIILOR PUBLICE

Pentru a fi vorba de un serviciu public, trebuie să existe o autoritate publică însărcinată

cu organizarea acestuia. Prin organizare sunt vizate diferite aspecte: determinarea regulilor de
funcţionare, atribuirea dreptului de exploatare, controlul condiţiilor de exercitare a acestui
drept etc.
Nivelurile de implicare publică şi elementele privind organizarea sunt sintetizate în
tabelul de mai jos:
Fig. 4. Autorităţile competente pentru organizarea
unui serviciu public şi competenţele acestora.

51
 AUTORITATE COMPETENTĂ

Persoane
Autorităţi
Puterea Colectivitate juridice
Parlament administrative
executivă locală de
autonome
drept privat

Determinarea
regulilor de
funcţionare
Atribuirea
puterii
de exploatare

Controlul
exploatării

Acest tabel arată că există pentru fiecare tip de serviciu public local un mare număr de
configuraţii posibile în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea şi, în unele cazuri,
responsabilităţile pot fi repartizate între mai multe niveluri de autorităţi administrative.
Am considerat utilă în continuare prezentarea principalelor responsabilităţi, aşa cum
acestea par a fi distribuite între părţile implicate: administraţia publică centrală, administraţia
publică locală, prestatorii de servicii, beneficiarii (consumatorii) şi mass-media.
Fig. 5. „Părţile implicate” în organizarea
şi funcţionarea serviciilor publice şi responsabilităţile lor.

Nr. PĂRŢILE
RESPONSABILITĂŢI
Crt. IMPLICATE
• Stabileşte politica naţională în domeniu.
Administraţia
• Realizează proiecte de acte normative în domeniu.
1. publică
• Elaborează standarde generale de evaluare a performanţelor serviciilor publice.
centrală
• Stabileşte politica locală în domeniu.
• Organizează servicii publice, formulează strategii şi programe de dezvoltare.
• Furnizează servicii publice la nivel local.
Administraţia • Elaborează norme locale, regulamente, studii de dezvoltare.
2. publică • Asigură finanţarea serviciilor publice locale din bugetul local, surse
locală extrabugetare, aprobă tarife pentru unele servicii.
• Monitorizează modul în care este asigurat serviciul public în conformitate cu
normele legale, principiilor şi regulilor specifice.
• Respectă legislaţia în vigoare.
• Asigură serviciile la standardele stabilite de administraţia publică şi respectă
obligaţiile contractuale.
• Respectă principiile şi regulile de bază ale serviciilor publice.
Prestatori • Dezvoltă serviciile în vederea creşterii performanţelor acestora.
3. de servicii • Gestionează eficient resursele umane, financiare şi materiale avute la dispoziţie.
• Răspund la solicitările beneficiarilor.
• Informează beneficiarii cu privire la drepturile şi obligaţiile acestora în raport cu
serviciul public.
• Consultă beneficiarii cu privire la modalităţile optime de furnizare a serviciului.
• Respectă legislaţia în vigoare.

52
 • Se informează cu privire la noile reglementări, cu privire la modalităţile de
Beneficiari organizare şi funcţionare a serviciilor publice.
4. (consumatori) • Plătesc la termen serviciile de care beneficiază.
• Se implică în furnizarea serviciilor publice.
• Asigură o informare corectă a cetăţenilor, a administraţiei centrale şi locale, a
5. Mass–Media
prestatorilor.

Ţările cu organizare şi tradiţie unitară încurajează furnizarea serviciilor publice de

către stat care joacă rolul de organizator şi de arbitru atunci când nu este chiar el operatorul.
Ţările cu organizare descentralizată încurajează responsabilitatea locală. În cele mai
multe cazuri aceste ţări recunosc largi atribuţii structurilor intermediare dintre stat şi
colectivităţile de la bază. Este cazul landurilor din Germania, comunităţilor autonome din
Spania şi regiunilor din Belgia şi Italia.
Tradiţiile politice interne joacă un rol important în distribuirea responsabilităţilor între
nivelul central şi puterile locale. Anumite servicii se pretează mai bine a fi prestate la nivel
local, altele, la nivel central sau intermediar. Serviciile urbane şi serviciile de distribuţie (apă,
gaz, electricitate) sunt mai potrivite unui sistem de responsabilitate locală. Marile reţele de
transport, asigurările sociale, producţia de energie sunt de competenţă naţională. În privinţa
funcţiilor regaliene, trebuie menţionat faptul că ele sunt încredinţate, prin natura lor,
responsabilităţii etatice.
Vorbind despre serviciul public în viziunea Uniunii Europene, a apărut o întrebare
firească: cum să se armonizeze serviciile publice naţionale şi locale cu ambiţiile de realizare a
unui spaţiu economic comun? Astăzi se doreşte crearea unei pieţe europene unice, prin
punerea în operă a reţelelor transeuropene (telecomunicaţii, transporturi feroviare,
electricitate, gaz, servicii poştale), pornind de la „reguli de joc” europene impuse tuturor şi de
la cadre juridice naţionale care transpun şi completează dreptul comunitar. Se apreciază că o
regularizare sectorială adecvată este în măsură să asigure, sub controlul Oficiului Concurenţei,
o funcţionare satisfăcătoare a concurenţei pentru producerea unui serviciu eficace, cu
respectarea obligaţiilor de serviciu public impuse de lege.

1.4.6. METODE DE MANAGEMENT AL SERVICIILOR PUBLICE

MANAGEMENTUL PRIN BUGETE

Managementul prin bugete este „un sistem de management ce asigură previzionarea,
controlul şi evaluarea activităţilor organizaţiilor prestatoare de servicii publice şi ale
principalelor componente ale acestora cu ajutorul bugetelor”143.

143
Adaptată după Nicolescu O., I. Verboncu, Management, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, p. 275.
53
 Tradiţional, furnizorii serviciilor publice utilizează această metodă de management,
dimensionarea serviciului realizându-se în funcţie de alocaţia bugetară. Nivelul şi calitatea
serviciului este direct proporţională cu nivelul finanţării.
Aplicarea acestei metode presupune parcurgerea următorilor paşi:
- delimitarea şi dimensionarea ariilor de gestiune, adică a activităţilor, grupelor de
activităţi şi compartimente ;
- elaborarea şi fundamentarea bugetului general al organizaţiei în care sunt incluse
obiectivele, cheltuielile şi eventual veniturile ariilor de gestiune ;
- adoptarea bugetului general şi implicit a ariilor de gestiune ;
- execuţia bugetară;
- evaluarea şi încheierea exerciţiului bugetar.
Această metodă corespunde unei viziuni dominante în sectorul public până în anii ’80,
privind primordialitatea resursei financiare. Totuşi, se remarcă faptul că reformele iniţiate în
ţările din Europa au vizat şi componenta alocării bugetare în cadrul organizaţiilor publice,
urmărindu-se flexibilizarea acesteia. Spre exemplu, în Irlanda una din iniţiativele reformelor
lansate în anii ’90 a fost introducerea bugetelor administrative, concepute pentru a slăbi
rigiditatea procesului de alocări bugetare în domeniile selecţionate (care fac obiectul
programului). Principalele efecte care apar sunt: delegarea unei mai mari autorităţi financiare
de la Ministerul de Finanţe la alte ministere şi o libertate decizională mai mare a managerilor
din administraţia publică în ceea ce priveşte repartizarea alocărilor bugetare. În cazul
costurilor administrative, managerii au autoritatea de a transfera fondurile necheltuite în
contul următorului an144.
MANAGEMENTUL PRIN OBIECTIVE (M.P.O.)
Literatura de specialitate atribuie paternitatea acestui concept specialistului american
P. Drucker care, în 1954, îl defineşte ca pe o cale de a încuraja angajaţii să participe la
stabilirea propriilor obiective cât şi a celor de la nivelul întregii organizaţii.
Într-o manieră generală M.P.O. este definit ca sistemul de management prin care se
urmăreşte determinarea riguroasă a obiectivelor până la nivelul de execuţie. Sistemul de
recompense – sancţiuni este stabilit în funcţie de gradul de atingere a obiectivelor.
Aceasta este o metodă utilizată în managementul serviciilor publice, dar se constată
adesea că formularea obiectivelor este în sarcina unor entităţi din afara organizaţiei furnizoare
a serviciului public sau sunt formulate prin acte normative, fiind însoţite şi de voluminoase
manuale de proceduri. De asemenea, s-a constatat că la nivelul organizaţiilor publice nu există

144
Isabel Corte-Real, Koen Nomden, Michael Kelly, Franck Petiteville, Administraţia în tranziţie,
European Institute of Public Administration, 1999, p. 69.
54
capacitatea de a face alegeri strategice şi de a face cunoscute obiectivele până la nivelul
executanţilor.
O astfel de metodă a fost utilizată în reforma administraţiei publice din Portugalia
unde reforma s-a concentrat pe obiective cheie, pornindu-se de la premiza că abordarea unui
număr limitat de subiecte-cheie, va produce schimbări în alte domenii, rezultând ceea ce s-ar
putea numi un efect „cascadă“. Această reformă a pornit de la conceptul introdus şi dezvoltat
de profesorul Yehezkel Dror privind abordarea radical-selectivă.
MANAGEMENTUL PRIN PROIECTE
Acesta poate fi definit ca „un sistem de management cu o durată de acţiune limitată,
cel mai adesea câţiva ani, conceput în vederea soluţionării unor probleme complexe, dar
definite precis, cu un puternic caracter inovaţional şi care implică aportul unei game largi de
diverşi specialişti, din subdiviziuni organizatorice diferite, integraţi temporar într-o reţea
organizatorică autonomă”145.
Acest tip de management este dificil de aplicat în cadrul organizaţiilor prestatoare de
servicii publice deoarece acestea au o structură funcţională, fiind legat deci de constituirea
unei structuri flexibile, prin îmbinare cu cea matriceală.
Acest tip de management îl regăsim, spre exemplu, în Franţa. Proiectele de servicii
publice au fost concepute pentru a dezvolta o abordare strategică în cadrul administraţiei şi
care cuprinde pregătirea, dezvoltarea, comunicarea şi evaluarea etapelor desfăşurate cu
funcţionarii publici. Serviciile aveau libertatea de a-şi defini propriul lor proiect. Grupurile de
lucru, care cuprind funcţionarii publici din toate sectoarele, responsabili de supravegherea
diverselor etape ale ciclului proiectului, au conferit proiectelor de servicii publice o
dimensiune participativă146.

Capitolul II
ADMINISTRAŢIA LOCALĂ ŞI SERVICIILE PUBLICE

2.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND SERVICIILE PUBLICE LOCALE

145
Nicolescu O., I. Verboncu, Management, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, p. 267.
146
Isabel Corte-Real, Koen Nomden, Michael Kelly, Franck Petiteville, Administraţia în tranziţie,
European Institute of Public Administration, 1999, p. 79.
55
 După cum am precizat, o categorie distinctă de servicii publice o reprezintă serviciile
publice locale. Acestea au apărut ca rezultat al descentralizării şi aplicării principiului
subsidiarităţii, în sensul că nevoile unei colectivităţi locale trebuie să fie satisfăcute prin
servicii organizate de către acea colectivitate.
Pentru existenţa unor astfel de servicii este necesar un cadru legislativ care să
definească:
- autorităţile organizatoare ale serviciului;
- modalităţile posibile de organizare;
- obligaţiile de tip serviciu public care trebuie satisfăcute de operatorii care le au în
sarcină (de exemplu, întreţinerea serviciului în anumite condiţii);
- modalităţile de finanţare;
- modul de exercitare a actului de reglare şi, în special, existenţa unei autorităţi
independente, cu misiuni clar precizate în ceea ce priveşte reglarea serviciului (cum se împart
responsabilităţile la anumite niveluri: puteri centrale, autorităţi locale, autorităţi regulatoare,
oficii ale concurenţei);
- modalităţile de informare ale beneficiarilor şi ale autorităţilor publice.
În ceea ce priveşte sfera serviciilor publice locale, întinderea acestora în raport cu
nivelul central, prof. Ioan Alexandru, citându-l pe W. Dillinger, identifică trei modele ale
relaţiilor funcţionale central/local.
A. MODELUL AUTONOMIEI RELATIVE
Acest model se defineşte prin următoarele caracteristici:
• Independenţă a serviciilor publice locale în interiorul statului;
• Libertate de acţiune într-un cadru bine definit;
• Acest cadru este definit prin legislaţie;
• Control limitat;
• Veniturile autorităţilor locale provin în cea mai mare parte din taxe locale;
• Libertatea de a urma sau nu programul de guvernare al „centrului“;
• Competenţă politică şi administrativă mare pe plan local;
• Supraveghere limitată a autorităţilor locale de către instituţiile centrale din teritoriu;
• Mare adaptabilitate în luarea deciziilor pentru satisfacerea optimă a nevoilor
cetăţenilor;
• Permite inechităţi în cheltuielile şi eficienţa furnizării serviciilor.
B. MODELUL DE AGENŢIE

56
 • Autorităţile locale sunt extensii în teritoriu ale celor centrale sau agenţii ale autorităţii
centrale în teritoriu;
• Autorităţile locale şi activitatea lor sunt reglementate detaliat în legislaţie;
• Avem reglementări stricte şi un control pe măsură în ceea ce priveşte activitatea
autorităţilor locale;
• Taxele ce se strâng pe plan local sunt nesemnificative;
• Finanţare, în mare măsură, de la nivel central;
• Competenţă politică mică la nivel local;
• Se poate să existe o competenţă administrativă mai mare;
• Există o supraveghere amănunţită a autorităţilor locale de către instituţiile centrale
deplasate în teritoriu;
• Adaptabilitate mai mică în luarea deciziilor şi satisfacerea unor necesităţi ale
cetăţenilor;
• Costuri mai mari, eficienţă mai mare şi echitate în furnizarea de servicii publice;
• Se pot utiliza organizaţii non-guvernamentale pentru furnizarea de servicii publice,
dar supravegheate de agenţiile guvernamentale.
C. MODELUL DE INTERACŢIUNE
• Nu există o delimitare clară între autoritatea centrală şi cea locală, ci de la caz la caz,
adică situaţia este diferită de la serviciu la serviciu (cine furnizează şi cine plăteşte serviciul
public);
• Procesul de luare a deciziilor nu este dominat nici de autorităţile centrale, nici de cele
locale (există o interacţiune, un sistem „check and balances“);
• Există competenţe politice şi administrative şi la nivel central, şi la nivel local;
• Veniturile autorităţilor locale provin din taxe şi impozite locale, dar şi din transferuri
de la nivel central;
• Adunarea taxelor şi impozitelor, dar şi transferul sunt responsabilităţi împărţite între
nivelul central şi cel local;
• Se înregistrează o oarecare lipsă de adaptabilitate şi flexibilitate în rezolvarea
corespunzătoare a problemelor colectivităţii locale, datorită timpului necesar ajungerii la o
înţelegere comună din cauză că ori nivelul central, ori cel local va trebui să accepte un
compromis;
• Necesită sisteme bine organizate din punct de vedere politic, care asigură o foarte
bună reprezentativitate a intereselor;
• Se utilizează organizaţii non-guvernamentale sau agenţii guvernamentale pentru
furnizarea de servicii.

57
 2.2. CONSIDERAŢII LEGISLATIVE
PRIVIND SERVICIILE PUBLICE LOCALE ÎN ROMÂNIA

În situaţia în care în viaţa unui stat au loc schimbări politice structurale şi anume, când
se schimbă regimul politic, ori când un stat îşi reînnoieşte fundamental bazele politico-
juridice, economice, sistemul social-politic, este necesară adoptarea unei noi legi
fundamentale. Schimbările menţionate au dus la adoptarea în România a unei noi Constituţii
în 1991.
Constituţia din 1991 cuprindea în Titlul III Autorităţile publice, titlu astfel structurat
încât să reflecte concepţia constituantei cu privire la distribuirea competenţelor între
principalele categorii de instituţii care deţin exerciţiul puterilor în stat şi raporturile dintre ele.
Capitolul V al acelui Titlu, Administraţia publică, reglementează administraţia publică
centrală de specialitate şi administraţia publică locală.
Astfel, în art. 119 se precizează că administraţia publică din unităţile administrativ
teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor
publice, iar în art. 120 ca autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia
locală în comune şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile legii.
Consiliile locale şi primarii funcţionează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative
autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe147.
Pe baza principiilor constituţionale, a fost adoptată Legea administraţiei publice locale
nr. 69/1991148, lege care accentuează revenirea la tradiţia românească cu privire la modul de
organizare şi funcţionare al administraţiei publice locale, preluând principiile legislaţiei
interbelice în materie149.
147
Constituţia din 1991 instituie la nivelul administraţiei publice locale regimul de descentralizare – I. Vida,
Puterea executivă şi administraţia publică, RA Monitorul Oficial, Bucureşti 1994, p. 18.
148
Publicată în M. Of. nr. 169 din 16 august 1991.
149
În acest capitol ne vom opri, pe lângă Constituţie, asupra câtorva acte normative de o importanţă covârşitoare
în dezvoltarea serviciilor publice locale – Legea administraţiei publice locale nr. 69/1991 şi Legea finanţelor
publice locale nr. 189/1998. Pe lângă cele două acte normative amintite, există o întreagă listă de reglementări
care au jucat un rol în promovarea serviciilor publice locale. Dintre acestea amintim: Legea nr. 5/1990 privind
administrarea judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor până la organizarea de alegeri locale, publicată în M.
Of. nr. 92/1990 din 20.08.1990, Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, publicată în M. Of. nr. 122 din 8
noiembrie 1990, Legea nr. 30/1990 privind angajarea salariaţilor în funcţie de competenţă, publicată în M. Of. nr.
125 din 16 noiembrie 1990, Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru
realizarea locuinţelor, publicată în M. Of. nr. 163 din 7 august 1991, Legea 60/1991 privind organizarea şi
desfăşurarea adunărilor publice, publicată în M. Of. nr. 152/1991, Legea nr. 27/1994 privind impozitele şi taxele
locale, publicată în M. Of. nr. 127 din 24 mai 1994, Legea 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate
publică, publicată în M. Of. nr. 139/1994, Legea nr. 67/1995 privind ajutorul social, publicată în M. Of. nr. 131
din 29 iunie 1995, Legea finanţelor publice nr. 72/1996, publicată în M. Of. nr. 152 din 17 iulie 1996, Legea
protecţiei civile nr. 106/1996, publicată în M. Of. nr. 241/1996, Legea locuinţei nr. 114/1996, publicată în M. Of.
nr.254 din 21 octombrie 1996, Legea cu privire la actele de stare civilă nr. 119/1996, publicată în M. Of. nr. 282
58
 Legea stabileşte că administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se
întemeiază pe principiile autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii
autorităţilor administraţiei publice locale şi consultării cetăţenilor în problemele locale de
interes deosebit.
Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune
şi oraşe sunt consiliile locale, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive.
Consiliile locale şi primarii se aleg în condiţiile prevăzute de lege.
În fiecare judeţ se alege un consiliu judeţean, care coordonează activitatea consiliilor
locale în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. Consiliul judeţean alege, din
rândul membrilor săi, preşedintele şi delegaţia permanentă.
Raporturile dintre administraţia publică judeţeană şi cea locală au la bază principiile
autonomiei, legalităţii şi colaborării în rezolvarea problemelor comune. În relaţiile dintre
administraţia publică locală şi cea judeţeană nu există raporturi de subordonare.
Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte, cu respectarea legii, în problemele de interes
local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi publice.
Legea face referiri şi la bunurile unităţilor administrativ-teritoriale: constituie
patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale bunurile mobile şi imobile care aparţin
domeniului public de interes local, domeniului privat al acesteia, precum şi drepturile şi
obligaţiile cu caracter patrimonial.
Potrivit art. 76, consiliile locale şi cele judeţene hotărăsc cu privire la concesionarea,
închirierea, locaţia de gestiune a bunurilor aparţinând domeniului public sau privat. De
asemenea, consiliile locale şi cele judeţene pot hotărî înfiinţarea, în condiţiile legii, a unor
societăţi comerciale, asociaţii, agenţii şi pot organiza alte activităţi, în scopul executării unor
lucrări de interes local, cu capital social constituit prin aportul consiliilor şi al altor persoane
juridice şi fizice (art.82).

din 11 noiembrie 1996, Legea apelor nr. 107/1996, publicată în M. Of. nr. 224 din 8 octombrie 1996, Legea
îmbunătăţirilor funciare nr. 84/1996, publicată în M. Of. nr.159 din 24 iulie 1996, Legea privind evidenţa
populaţiei şi cartea de identitate nr. 105/1996, publicată în M. Of. nr. 237 din 30 septembrie 1996, Legea privind
dezvoltarea regională în România, nr. 151/1998, publicată în M. Of. din 15 iulie 1998, Decretul - Lege nr. 8 din
ianuarie 1990 privind organizarea şi funcţionarea organelor locale ale administraţiei de stat, O.G. nr. 69/1994
privind unele măsuri pentru reorganizarea regiilor autonome de interes local, republicată în M. Of. nr. 20 din 30
ianuarie 1995, aprobată prin Legea nr. 135/1994, publicată în M. Of. nr. 366 din 30 decembrie 1994, O.G. nr.
10/1995 privind creşterea competenţei autorităţilor publice locale pentru aprobarea documentaţiilor tehnice
economice ale investitorilor locali şi judeţeni, publicată în M. Of. nr. 22/1995, H.G. nr. 103/1992 pentru
aprobarea Regulamentului-cadru orientativ de funcţionare a consiliilor locale, publicată în M. Of. nr. 47 din 23
martie 1992, H.G. nr. 127/1992 pentru aprobarea Statutului-cadru orientativ al comunei şi oraşului, publicată în
M. Of. nr. 54 din 31 martie 1992, H.G. nr. 525/1996 privind aprobarea Regulamentului general de urbanism,
publicată în M. Of. nr. 149/1996.
59
 Referirile Legii 69/1991 a administraţiei publice locale cu privire la serviciile publice
locale, se completau cu prevederile Legii privatizării societăţilor comerciale nr. 58/1991 150 şi
ale Legii contractului de management nr. 66/1993151.
Dezvoltarea serviciilor publice locale a fost impulsionată de adoptarea legislaţiei în
domeniul finanţelor publice locale.
Astfel, considerându-se că normele care asigură autorităţilor locale autonomie în
diferite ramuri de activitate (cultură, instituţii sociale, sănătate, agricultură etc.) nu pot
produce efectul dorit şi devin formale dacă nu sunt susţinute şi de acte normative adecvate
pentru crearea condiţiilor dezvoltării autonomiei şi în domeniul financiar. Pornind de la
aceasta constatare a fost adoptata Legea finanţelor publice locale nr. 189/1998152
Legea 189/1998 avea menirea să asigure o autonomie cât mai largă în domeniul
finanţelor publice locale, urmărind să contribuie la soluţionarea următoarelor neajunsuri:
• Resurse financiare insuficiente, în raport cu necesităţile de cheltuieli;
• Lipsa unui sistem care să stimuleze autorităţile administraţiei publice locale în
descoperirea de noi resurse pentru creşterea veniturilor proprii, pe de o parte şi raţionalizarea
cheltuielilor, pe de altă parte;
• Disfuncţionalităţi în administrarea bugetelor locale, cauzate îndeosebi, de aprobarea
cu întârziere a bugetului de stat şi implicit a transferurilor şi a sumelor defalcate din impozitul
pe salarii către bugetele locale;
• Criterii şi mijloace neadecvate pentru desfăşurarea unui management de calitate,
eficient şi operativ în sectorul serviciilor publice;
• Lipsa personalului de specialitate (fiscal, tehnic, etc.) cu ajutorul căruia administraţia
publică să-şi îndeplinească sarcinile.
Legea îşi propunea să dezvolte rolul autorităţilor administraţiei publice locale în
conformitate cu principiile autonomiei locale şi cu mecanismele economiei de piaţă, să
stabilească resursele financiare ale administraţiei publice locale în concordanţă cu obligaţiile
de administrare.
În anul 2001, pornind de la observaţia că Legea 69 a administraţiei publice locale
adoptată în anul 1991, nu mai corespunde evoluţiilor administraţiei publice româneşti, a fost
adoptată o nouă lege care să reglementeze organizarea şi funcţionarea administraţiei publice
locale şi implicit serviciile publice de la acest nivel153.

150
Publicată în M. Of. nr. 169 din 16 august 1991.
151
Publicată în M. Of. nr. 244 din 13 octombrie 1993.
152
Publicată în M. Of. nr. 404 din 22 octombrie 1998.
153
Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 publicată în M. Of. nr. 204 din 23 aprilie 2001.
60
 Secţiunea a 2-a a Capitolului IV din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001,
este intitulată: „Serviciile publice ale comunei, oraşului şi aparatul propriu de specialitate al
autorităţilor administraţiei publice locale”, iar în cuprinsul articolelor din această secţiune,
sunt utilizate sintagmele „servicii publice ale comunei sau oraşului”. Precizarea din titlul
secţiunii, ne determină să considerăm că în realitate este vorba despre două categorii de
servicii publice locale:
- servicii publice organizate de autorităţile administraţiei publice locale;
- servicii publice subordonate autorităţilor administraţiei publice locale.
Legea amintită, 215/2001, reprezintă cadrul general de reglementare pentru serviciile
publice locale. Acest cadru general era completat de Legea privind regimul concesiunilor
nr. 219/1998154.
Rezultat al tendinţelor de descentralizare a serviciilor publice, începând din anul 2000,
autorităţile locale au primit noi responsabilităţi în următoarele domenii:
- colectarea impozitelor şi taxelor locale;
- susţinerea sistemului de protecţie a drepturilor copilului;
- susţinerea sistemului de protecţie a persoanelor cu handicap;
- asistenţa socială;
- învăţământul preuniversitar de stat;
- serviciile de gospodărie comunală;
- serviciile comunitare de urgenţă;
- serviciile de evidenţă informatizată a persoanei;
- serviciile de poliţie comunitară.
În 2003, prin revizuirea Constituţiei, au fost aduse unele clarificări, îndeosebi cu
privire la deconcentrarea serviciilor publice, precizându-se următoarele:
ARTICOLUL 120
(1) Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe
principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice

154
În categoria actelor normative ce vizează direct serviciile publice locale, amintim:
• Legea 326/2001 privind serviciile publice de gospodărie comunală;
• Ordonanţa Guvernului României 32/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de alimentare
cu apă şi canalizare;
• Ordonanţa Guvernului României 21/2002 privind gospodărirea localităţilor urbane şi rurale;
• Ordonanţa Guvernului României nr. 87/2001 privind serviciile publice de salubrizare a localităţilor;
• Ordonanţa Guvernului României nr. 88/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor
publice comunitare pentru situaţii de urgenţă;
• Ordonanţa Guvernului României nr. 84/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor
publice comunitare de evidenţă a persoanelor;
• Ordonanţa Guvernului României nr. 87/2001 privind serviciile publice de salubrizare a localităţilor;
• Ordonanţa Guvernului României nr. 86/2001 privind serviciile de transport public local de călători;
• Ordonanţa Guvernului României nr. 16/2002 privind contractele de parteneriat public-privat.
61
 (2) În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi
naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale
respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile
publice deconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică.
ARTICOLUL 121
(1) Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în
comune şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile legii.
(2) Consiliile locale şi primarii funcţionează, în condiţiile legii, ca autorităţi
administrative autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe.
În anul 2004, pornind de la Strategia de reformă a administraţiei publice adoptată în
2001 şi revizuirea Constituţiei, a fost elaborată Strategia de accelerare a reformei în
administraţia publică, ce, la nivel formal, este încă în vigoare. Din păcate, se constată că
obiectivele ambiţioase ale acestei strategii, inclusiv cele care vizează serviciile publice, au
fost doar parţial atinse155.
Atât autorităţile centrale cât şi cele locale au avut şi au în vedere aplicarea unei
strategii de modernizare şi dezvoltare a serviciilor publice, strategie ce are la bază următoarele
obiective fundamentale:
a) descentralizarea serviciilor publice şi creşterea responsabilităţii autorităţilor locale
cu privire la calitatea serviciilor asigurate populaţiei;
b) extinderea sistemelor pentru serviciile de bază (alimentare cu apă, canalizare,
salubrizare) şi creşterea gradului de acces a populaţiei la aceste servicii;
c) restructurarea mecanismelor de protecţie socială a segmentelor defavorizate ale
populaţiei şi reconsiderarea raportului preţ/calitate.
d) promovarea principiilor economiei de piaţă şi reducerea gradului de monopolizare;
e) atragerea capitalului privat în finanţarea investiţiilor în domeniul infrastructurii
locale;
f) instituţionalizarea creditului local şi extinderea contribuţiei acestuia la finanţarea
serviciilor comunale;
g) promovarea măsurilor de dezvoltare durabilă.
Anul 2006 reprezintă un moment de cotitură în materie de reformă legislativă a
serviciilor publice, acum fiind adoptate o serie de acte normative ale căror prevederi le vom
analiza în continuare.

155
Cu privire la gradul de atingere a obiectivelor acestei strategii – „Reforma administraţiei publice din
perspectiva integrării europene”, studiu de impact realizat în cadrul proiectului PAIS 3, IER, autori Marius
Profiroiu, Ion Tudorel, Dragoş Dincă, Radu Carp, Bucureşti, 2005.
62
 A. Legea 286/2006 pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice
locale nr. 215/2001, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 621 din 18/07/2006.
Secţiunea a 2-a a Capitolului IV al Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001,
modificata prin Legea 286/2006, este intitulată: „Instituţiile, serviciile publice de interes local
şi aparatul de specialitate al primarului.”
Consiliile locale pot înfiinţa şi organiza instituţii şi servicii publice de interes local în
principalele domenii de activitate, potrivit specificului şi nevoilor locale, cu respectarea
prevederilor legale şi în limita mijloacelor financiare de care dispun.
Numirea şi eliberarea din funcţie a personalului din cadrul instituţiilor şi serviciilor
publice de interes local se fac de conducătorii acestora, în condiţiile legii.
Numirea şi eliberarea din funcţie a personalului din aparatul de specialitate al
primarului se fac de primar, în condiţiile legii.
Potrivit Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, modificata în 2006, consiliile
locale şi judeţene pot contracta, în condiţiile legii, lucrări şi servicii de utilitate publică.
De asemenea, autorităţile administraţiei publice locale pot hotărî şi asupra darii în
administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a comunei, oraşului
sau municipiului, după caz, precum şi a serviciilor publice de interes local, în condiţiile legii,
vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, oraşului sau
municipiului, după caz, în condiţiile legii;
Legea nr. 286 din 6 iulie 2006 pentru modificarea şi completarea Legii
administraţiei publice locale nr. 215/2001. La art. 38 stabileşte că în exercitarea atribuţiilor
prevăzute la alin. (2) lit. d), consiliul local asigură, potrivit competenţelor sale şi în condiţiile
legii, cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local privind:
1. Educaţia;
2. Serviciile sociale pentru protecţia copilului, a persoanelor cu handicap, a
persoanelor vârstnice, a familiei şi a altor persoane sau grupuri aflate în nevoie socială;
3. Sănătatea;
4. Cultura;
5. Tineretul;
6. Sportul;
7. Ordinea publică;
8. Situaţiile de urgenţă;
9. Protecţia şi refacerea mediului înconjurător;
10. Conservarea, restaurarea şi punerea în valoare a monumentelor istorice şi de
arhitectură, a parcurilor, grădinilor publice şi rezervaţiilor naturale;

63
 11. Dezvoltarea urbană;
12. Evidenţa persoanelor;
13. Podurile şi drumurile publice;
14. Serviciile comunitare de utilitate publică: alimentare cu apă, gaz natural,
canalizare, salubrizare, energie termică, iluminat public şi transport public local, după caz;
15. Serviciile de urgenţă de tip salvamont, salvamar şi de prim ajutor;
16. activităţile de administraţie social-comunitară;
17. Locuinţele sociale şi celelalte unităţi locative aflate în proprietatea unităţii
administrativ-teritoriale sau în administrarea sa;
18. Punerea în valoare, în interesul comunităţii locale, a resurselor naturale de pe raza
unităţii administrativ-teritoriale.
B. Legea nr. 51/2006 a serviciilor comunitare de utilităţi publice stabileşte cadrul
juridic şi instituţional unitar, obiectivele, competentele, atribuţiile şi instrumentele specifice
necesare înfiinţării, organizării, gestionării, finanţării, exploatării, monitorizării şi controlului
funcţionarii serviciilor comunitare de utilităţi publice.
Potrivit legii 51/2006, art. 8, 9 autorităţile administraţiei publice locale au competenţa
exclusivă, în condiţiile legii, în tot ceea ce priveşte înfiinţarea, organizarea, coordonarea,
monitorizarea şi controlul funcţionarii serviciilor de utilităţi publice, precum şi în aspectele
vizând crearea, dezvoltarea, modernizarea, administrarea şi exploatarea bunurilor proprietate
publică sau privată a unităţilor administrativ-teritoriale, aferente sistemelor de utilităţi publice.
În exercitarea competenţelor şi atribuţiilor ce le revin în sfera serviciilor de utilităţi
publice, autorităţile administraţiei publice locale pot adopta hotărâri în legătură cu:
a) Elaborarea şi aprobarea strategiilor proprii privind dezvoltarea serviciilor, a
programelor de reabilitare, extindere şi modernizare a sistemelor de utilităţi publice existente,
precum şi a programelor de înfiinţare a unor noi sisteme, inclusiv cu consultarea operatorilor;
b) Coordonarea proiectării şi execuţiei lucrărilor tehnico-edilitare, în scopul realizării
acestora într-o concepţie unitară şi corelata cu programele de dezvoltare economico-socială a
localităţilor, de amenajare a teritoriului, urbanism şi mediu;
c) Asocierea intercomunitară în vederea înfiinţării, organizării, gestionării şi
exploatării în interes comun a unor servicii, inclusiv pentru finanţarea şi realizarea
obiectivelor de investiţii specifice sistemelor de utilităţi publice;
d) Delegarea gestiunii serviciilor, precum şi darea în administrare sau concesionarea
bunurilor proprietate publică şi/sau privată a unităţilor administrativ-teritoriale, ce constituie
infrastructura tehnico-edilitara aferentă serviciilor;

64
 e) Participarea unităţilor administrativ-teritoriale la constituirea capitalului social al
unor societăţi comerciale având ca obiectiv furnizarea/prestarea serviciilor de utilităţi publice
de interes local, intercomunitar sau judeţean, după caz;
f) Contractarea sau garantarea împrumuturilor pentru finanţarea programelor de
investiţii în vederea dezvoltării, reabilitării şi modernizării sistemelor existente;
g) Garantarea, în condiţiile legii, a împrumuturilor contractate de operatorii serviciilor
de utilităţi publice în vederea înfiinţării sau dezvoltării infrastructurii tehnico-edilitare
aferente serviciilor;
h) Elaborarea şi aprobarea regulamentelor serviciilor, pe baza regulamentelor-cadru
ale serviciilor, elaborate şi aprobate de autorităţile de reglementare competente;
i) Stabilirea, ajustarea, modificarea şi aprobarea preţurilor, tarifelor şi taxelor speciale,
cu respectarea normelor metodologice elaborate şi aprobate de autorităţile de reglementare
competente;
j) Aprobarea stabilirii, ajustării sau modificării preţurilor şi tarifelor pentru serviciile
de utilităţi publice, după caz, pe baza avizului de specialitate emis de autorităţile de
reglementare competente;
k) Restrângerea ariilor în care se manifesta condiţiile de monopol;
l) Protecţia şi conservarea mediului natural şi construit.
Raporturile juridice dintre autorităţile administraţiei publice locale şi utilizatori, sunt
raporturi juridice de natura administrativă, supuse normelor juridice de drept public.
Autorităţile administraţiei publice locale au următoarele obligaţii faţă de utilizatorii
serviciilor de utilităţi publice:
a) să asigure gestionarea şi administrarea serviciilor de utilităţi publice pe criterii de
competitivitate şi eficienţă economică şi managerială, având ca obiectiv atingerea şi
respectarea indicatorilor de performanţă a serviciului, stabiliţi prin contractul de delegare a
gestiunii, respectiv prin hotărârea de dare în administrare, în cazul gestiunii directe;
b) să elaboreze şi să aprobe strategii proprii în vederea îmbunătăţirii şi dezvoltării
serviciilor de utilităţi publice, utilizând principiul planificării strategice multianuale;
c) să promoveze dezvoltarea şi/sau reabilitarea infrastructurii tehnico-edilitare aferente
sectorului serviciilor de utilităţi publice şi programe de protecţie a mediului pentru activităţile
şi serviciile poluante;
d) să adopte măsuri în vederea asigurării finanţării infrastructurii tehnico-edilitare
aferente serviciilor;
e) să consulte asociaţiile utilizatorilor în vederea stabilirii politicilor şi strategiilor
locale şi a modalităţilor de organizare şi funcţionare a serviciilor;

65
 f) să informeze periodic utilizatorii asupra stării serviciilor de utilităţi publice şi asupra
politicilor de dezvoltare a acestora;
g) să medieze şi să soluţioneze conflictele dintre utilizatori şi operatori, la cererea
uneia dintre părţi;
h) să monitorizeze şi să controleze modul de respectare a obligaţiilor şi
responsabilităţilor asumate de operatori prin contractele de delegare a gestiunii cu privire la:
respectarea indicatorilor de performanţă şi a nivelurilor serviciilor, ajustarea periodică a
tarifelor conform formulelor de ajustare negociate la încheierea contractelor de delegare a
gestiunii, respectarea Legii concurentei nr. 21/1996, republicată, exploatarea eficientă şi în
condiţii de siguranţă a sistemelor de utilităţi publice sau a altor bunuri aparţinând
patrimoniului public şi/sau privat al unităţilor administrativ-teritoriale, afectate serviciilor,
asigurarea protecţiei mediului şi a domeniului public, asigurarea protecţiei utilizatorilor.
Raporturile juridice dintre autorităţile administraţiei publice locale şi operatori sunt
supuse normelor juridice de drept public sau privat, după caz, în funcţie de forma de gestiune
adoptată. Autorităţile administraţiei publice locale au, în relaţia cu operatorii serviciilor de
utilităţi publice, următoarele drepturi:
a) să stabilească cerinţele şi criteriile de participare şi selecţie a operatorilor la
procedurile publice organizate pentru atribuirea contractelor de delegare a gestiunii;
b) să solicite informaţii cu privire la nivelul şi calitatea serviciului furnizat/prestat şi cu
privire la modul de întreţinere, exploatare şi administrare a bunurilor din proprietatea publică
sau privată a unităţilor administrativ-teritoriale, încredinţate pentru realizarea serviciului;
c) să invite operatorul pentru audieri, în vederea concilierii diferendelor apărute în
relaţia cu utilizatorii serviciilor;
d) să aprobe stabilirea preţurilor şi tarifelor, respectiv ajustarea şi modificarea
preţurilor şi tarifelor propuse de operatori; pentru serviciile care funcţionează în condiţii de
monopol, aprobarea preţurilor şi tarifelor, după caz, se face pe baza avizului de specialitate
emis de autoritatea de reglementare competentă;
e) să monitorizeze şi să exercite controlul cu privire la furnizarea/prestarea serviciilor
de utilităţi publice şi să ia măsurile necesare în cazul în care operatorul nu asigură indicatorii
de performanţă şi continuitatea serviciilor pentru care s-a obligat;
f) să sancţioneze operatorul în cazul în care acesta nu operează la nivelul indicatorilor
de performanţă şi eficienţă la care s-a obligat şi nu asigură continuitatea serviciilor;
g) să refuze, în condiţii justificate, aprobarea stabilirii, ajustării sau modificării
preţurilor şi tarifelor propuse de operator, iar pentru serviciile care funcţionează în condiţii de
monopol, să solicite avizul autorităţilor de reglementare competente.

66
 Autorităţile administraţiei publice locale au dreptul sa rezilieze unilateral contractele
de delegare a gestiunii serviciilor şi să organizeze o nouă procedură pentru delegarea gestiunii
acestora, dacă constată şi dovedesc nerespectarea repetată de către operatori a obligaţiilor
contractuale şi dacă operatorii nu adoptă programe de măsuri care să respecte condiţiile
contractuale şi să asigure atingerea, într-un interval de timp prestabilit, a parametrilor de
calitate asumaţi.
Autorităţile administraţiei publice locale au următoarele obligaţii faţă de operatorii
furnizori/prestatori ai serviciilor de utilităţi publice:
a) să asigure un tratament egal pentru toţi operatorii, indiferent de forma de
proprietate, de ţara de origine, de organizarea acestora şi de modul de gestiune adoptat;
b) să asigure un mediu de afaceri concurenţial, transparent şi loial;
c) să respecte angajamentele asumate faţă de operator prin hotărârea de dare în
administrare a serviciului, respectiv prin clauzele contractuale stabilite prin contractul de
delegare a gestiunii serviciului;
d) să asigure resursele necesare finanţării infrastructurii tehnico-edilitare aferente
serviciilor, corespunzător clauzelor contractuale;
e) să păstreze, în condiţiile legii, confidenţialitatea datelor şi informaţiilor economico-
financiare privind activitatea operatorilor, altele decât cele de interes public.
C. Ordonanţă de Urgenţă nr. 34 din 19 aprilie 2006 privind atribuirea
contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a
contractelor de concesiune de servicii, publicată în M. Of. nr. 418/15 mai. 2006.
Ordonanţa reglementează procedurile de atribuire a contractului de achiziţie publică şi
a contractului de concesiune de lucrări publice şi de servicii, precum şi modalităţile de
soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva actelor emise în legătură cu aceste proceduri.
D. Legea nr. 273 din 29 iunie 2006 privind finanţele publice locale, publicată în
M. Of. nr. 627/20 iul. 2006.
Legea stabileşte principiile, cadrul general şi procedurile privind formarea,
administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice locale, precum şi responsabilităţile
autorităţilor administraţiei publice locale şi ale instituţiilor publice implicate în domeniul
finanţelor publice locale
E. Legea – cadru nr.195 din 22 mai 2006 a descentralizării, publicată în
M. Of. nr. 453/25 mai 2006.
Legea stabileşte principiile, regulile şi cadrul instituţional care reglementează procesul
de descentralizare administrativă şi financiară.

67
 2.3. DIMENSIUNEA SERVICIULUI PUBLIC ÎN ARIA LOCALĂ

2.3.1. LOCUL DE REALIZARE A SERVICIILOR PUBLICE LOCALE

Serviciile publice locale sunt legate de colectivităţile locale şi de nivelul local de

administrare. Colectivităţile sociale sunt definite drept ansamblul de persoane reunite pentru
a trăi şi/sau acţiona în vederea realizării unui scop comun, indiferent dacă acest scop a fost
stabilit în mod voluntar de persoanele respective sau le-a fost impus. Potrivit opiniei
specialiştilor „criteriul conştiinţei apartenenţei şi scopul comun reprezintă fundamentul
pentru recunoaşterea unei colectivităţi”156.
Colectivităţile pot fi clasificate în teritoriale sau geografice, de interese sau
contractuale.
Cu privire la nivelul local de administrare trebuie precizat că la nivelul unui stat pe
lângă interese generale, comune tuturor, există şi interese ale unor colectivităţi specifice.
Interesele comune ale unei colectivităţi nu au întotdeauna aceeaşi întindere, întrucât
pot exista interese generale ale statului, dar şi interese ale unor judeţe, după cum pot exista
interese ale unor comune sau a unei singure comune157.
Potrivit acestei opinii158 nivelul local cuprinde municipiile, oraşele şi comunele, fiind
diferit de nivelul judeţean.
În doctrina românească colectivităţile locale sunt concepute în două moduri de
organizare159:
a) colectivităţile locale sunt desmembrăminte ale statului, creaţii ale legii pentru
scopuri administrative, ca simple circumscripţii teritoriale ridicate la rangul de persoane
juridice şi investite cu anumite drepturi de către puterea centrală;
b) colectivităţile locale sunt privite ca societăţi naturale, la originea lor concomitente
sau anterioare statului, care se bucură de drepturi pe care statul le-a recunoscut mai cu seamă
decât le-a atribuit.
Unii autori disting între colectivităţile locale şi cele teritoriale, considerând că primele
le înglobează pe celelalte160, dar majoritatea autorilor le consideră sinonime.
Aşadar, în contextul acestei lucrări, serviciile publice locale sunt cele de la nivelul
colectivităţilor locale din comune, oraşe şi municipii. Aceste colectivităţi locale beneficiază de
156
Zamfir C., L. Vlăsceanu, op. cit. p. 114.
157
Paul Negulescu, op. cit. p. 72.
158
Susţinută şi de Anibal Teodorescu în lucrarea Tratat de drept administrativ, Bucureşti, Institutul de Arte
Grafice Eminesc, 1929, p. 238.
159
Manda C., Manda C., Administraţia publică locală din România, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 40-41.
160
Gohin O., Institutions administratives, Paris, 1992, p. 60.
68
personalitate juridică, dispun de autorităţi administrative proprii, supravegherea lor se
realizează de către autorităţi, prin intermediul unor forme de control stabilite de lege161.

2.3.2. DEZVOLTAREA LOCALĂ

2.3.2.1. NOŢIUNEA DE DEZVOLTARE LOCALĂ

Grand Dictionnaire de la langue française defineşte guvernarea ca fiind „arta sau

maniera de a guverna pentru a se asigura dezvoltarea economică, socială şi instituţională,
durabilă, menţinându-se echilibrul între stat, societate civilă şi mediul economic”.
Guvernarea implică astăzi o filosofie aparte care urmăreşte să transforme cetăţeanul
într-un actor important al dezvoltării teritoriului. Statul este văzut drept un „ecosistem cu o
pluralitate de dimensiuni – socială, de mediu, urbanistică, economică, politică, culturală etc. şi
o pluralitate de actori, care interacţionează”162.
Sintagma de guvernare are numeroase semnificaţii. Se poate vorbi de o „guvernare
mondială” strâns legată de procesele de mondializare şi globalizare, sau de o „guvernare
europeană” care are în vedere reforma instituţiilor europene şi relaţiile colectivităţilor locale
cu aceste instituţii. Se poate vorbi, de asemenea, de o „guvernare locală” pentru a defini
practicile teritoriale ce urmăresc dezvoltarea endogenă şi exogenă şi mobilizarea actorilor
dezvoltării locale în acord cu politicile statale sau europene.
Din perspectiva dezvoltării, guvernarea reprezintă un proces de decizie colectivă,
aşadar presupune cooperarea între instituţii şi diferite părţi interesate care îşi exercită
responsabilităţile şi competenţele pentru a realiza o strategie globală, pe termen lung.
După cel de al doilea război mondial dezvoltarea a devenit un obiectiv al fiecărei
societăţi163. Provenit dintr-o concepţie pur economică ce viza creşterea producţiei prin
industrializare, termenul este definit astăzi ca fiind un proces care conduce la creşterea
bunăstării. Activitatea economică şi bunăstarea materială sunt importante, dar dezvoltarea nu
se rezumă la creşterea produsului naţional brut. Educaţia, sănătatea, cultura, mediul sunt la fel
de importante164.

161
Vida I., Puterea executivă şi administraţia publică, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1992, p. 128,
162
Dossier documentaire, „Gouvernance”, realizat în august 1999 de către Centre de documentation de
l'urbanisme (CDU): Nathalie HOLEC, Association 4D – Dossiers et débats pour le développement durable et
Geneviève BRUNET-JOLIVALD, Centre de documentation de l'urbanisme.
163
Dezvoltarea reprezintă derularea şi succesiunea proceselor şi fenomenelor naturale şi/ sau sociale, de-a lungul
timpului. Creşterea este dezvoltare în sensul de amplificare, termenul fiind preluat din biologie şi referindu-se la
latura cantitativă (Ionaşcu G., Dezvoltarea şi reabilitarea aşezărilor umane din România, Ed. Tempus,
Bucureşti, 2003, p. 11, 12.
164
Glossaire des Outils Economiques de l'Environnement, Rénate Husseini, Christian Brodhag, 'Ecole des
Mines, 2002.
69
 Dezvoltarea corespunde unui proces de mobilitate, de schimbare cu caracter
deliberativ pentru atingerea obiectivelor economico-sociale. Specialiştii 165 identifică două faze
ale dezvoltării – cea virtuală (DV) şi cea reală (DR). Dezvoltarea virtuală presupune
parcurgerea ciclului creativitate – idee de proiect – confruntarea cu unele teste de realitate şi
definirea suprastructurii şi infrastructurii proiectului, integrarea în alte proiecte şi în mediu şi
instituţionalizarea proiectului. Dezvoltarea reală are, este sau ar trebui să fie însoţită de
creştere economică şi se obţine din transformarea lui DV în dezvoltare reală, proces mijlocit
de management.
Dezvoltarea locală reprezintă „procesul de dezvoltare, în principal economică, într-o
anumită regiune sau unitate administrativ-teritorială, care determină o creştere a calităţii vieţii
la nivel local”166. Dezvoltarea locală are ca obiectiv „prosperitatea economică şi bunăstarea
socială prin crearea unui mediu favorabil pentru afaceri, concomitent cu integrarea în
comunitate a grupurilor vulnerabile, folosirea resurselor endogene, dezvoltarea sectorului
privat”167.
Dezvoltarea economică locală (DEL) este „procesul prin care administraţia locală
şi/sau comunitatea, bazată pe grupuri, administrează resursele existente şi intră într-un nou
angajament de parteneriat fie cu sectorul privat, fie una cu cealaltă, pentru a crea noi locuri de
muncă şi pentru a stimula activităţile economice într-o zonă economică bine definită”168.
Dezvoltarea economică presupune „dezvoltarea capacităţii economice regionale sau
locale şi formularea răspunsului la schimbările economice, tehnologice, sociale etc.”169
Dezvoltarea socio-economică locală (DSEL) reprezintă un proces de dezvoltare într-o
anumită regiune sau arie geografică, care are ca efect o îmbunătăţire a calităţii vieţii la nivel
local. DSEL se referă la dezvoltarea capacităţii unei economii locale sau regionale de a
stimula o creştere economică stabilă şi prin aceasta de a crea locuri de muncă şi condiţii
pentru valorificarea oportunităţilor proprii schimbărilor rapide în plan economic, tehnologic şi
social.
Obiectivele majore ale DSEL sunt de a contribui la prosperitatea economică şi
bunăstarea socială prin crearea unui mediu favorabil pentru afaceri, concomitent cu integrarea
în comunitate a grupurilor vulnerabile şi promovarea unei atitudini dinamice şi pozitive a
populaţiei faţă de problemele dezvoltării propriei regiuni. DSEL ia în considerare aspectele
sociale şi culturale ale dezvoltării.
165
Dumitrescu M., Strategii şi management strategic, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p. 96.
166
lat. Disolvere – a creşte, a evolua.
167
Parlagi A., Dicţionar de administraţie publică, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p. 86.
168
Dezvoltare economică – O modalitate strategică pentru administraţia publică locală, Don Morrison, ICMA,
citându-l pe Edward J. Blakelz, Planning Local Economic Development: Teory and Practice
169
Matei L., Strategii de dezvoltare economică locală, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p. 86.
70
 Actorii DSEL includ „autorităţile şi organismele administraţiei publice (de la nivel
local, judeţean şi central) responsabile de politicile sectoriale (industrie, mediu, muncă, lucrări
publice, transporturi etc.), reprezentanţii activităţilor economice şi ai serviciilor publice
(întreprinderi, bănci, sindicate etc.), instituţiile de învăţământ, organizaţiile
neguvernamentale, mass-media etc.”170.
Ca formă a dezvoltării locale dezvoltarea regională este „un proces desfăşurat pe
termen lung, susţinut şi de activităţi concepute pe termen scurt, mediu şi lung” 171. Ea
reprezintă ansamblul politicilor autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, elaborate
în scopul îmbunătăţirii performanţelor economice ale unor arii geografice constituite în
„regiuni de dezvoltare”172.
Dezvoltarea care, îndeplinind cerinţele generaţiei actuale, facilitează generaţiilor
viitoare îndeplinirea propriilor opţiuni, este dezvoltare durabilă173. Dezvoltarea durabilă
urmăreşte reconcilierea între două aspiraţii fundamentale, şi anume necesitatea dezvoltării
economice şi sociale, dar şi protecţia şi îmbunătăţirea stării mediului.
Potrivit prevederilor stabilite în cadrul Conferinţei de la Rio, fiecare autoritate locală
are obligaţia de a elabora propria strategie locală de dezvoltare durabilă.
Agenda 21 Locală este procesul prin care autorităţile locale lucrează în parteneriat cu
toate sectoarele comunităţii locale, punând accent pe participarea comunităţii şi pe democraţia
locală lărgită, oferind o modalitate de integrare a problemelor sociale, economice şi de mediu.
Ea trebuie să conducă la definirea de obiective, politici şi acţiuni la nivel local.
Aşadar, conceptul de dezvoltare durabilă se referă la o formă de creştere economică ce
satisface nevoile societăţii în termeni de bunăstare pe termen scurt, mediu şi mai ales lung. Ea
se fundamentează pe considerentul că dezvoltarea trebuie să vină în întâmpinarea nevoilor
prezente fără să pună în pericol pe cele ale generaţiilor viitoare. În termeni practici, acest
lucru înseamnă crearea condiţiilor pentru „dezvoltarea economică pe termen lung, în acelaşi
timp protejând mediul înconjurător”174. Dezvoltarea durabilă reprezintă o direcţie de urmat ce
încearcă să echilibreze factorii de mediu, sociali şi economici.

2.3.2.2. COMPONENTELE DEZVOLTĂRII LOCALE

170
Participarea cetăţenească în luarea deciziei – Manual de instruire”, USAID-RTI, Bucureşti 2002, Coordonatori
Matei L., Dincă D., p. 165.
171
L. Matei, op. cit. p. 86.
172
Ibidem, p. 64.
173
Ionaşcu G., Dezvoltarea şi reabilitarea aşezărilor umane din România, Ed. Tempus, Bucureşti, 2003, p. 12.
174
Moga A. „Dezvoltarea durabilă–Concept” „Principiile enunţate în Raportul Brundtland”, Forum-supliment
Arhitext Design-3/2001.
71
 Dezvoltarea locală diversifică şi îmbogăţeşte activităţile pe un teritoriu dat prin
mobilizarea resurselor şi energiilor existente în zonă. Rezultat al eforturilor unei populaţii,
dezvoltarea locală înseamnă punerea în aplicare a unui proiect de dezvoltare economică,
socială şi culturală. Acestea transformă un spaţiu de vecinătate într-un spaţiu de într-ajutorare
activă175.
Definirea conceptului de „local” se face nu numai în legătură cu unităţile administrativ
teritoriale, ci şi la nivel intercomunal, interregional şi chiar transfrontalier. Este necesar a se
înţelege, în contextul dezvoltării regionale, locul şi rolul dezvoltării locale, parteneriatul
dezvoltării şi tipologia relaţiilor la diverse niveluri administrative176.
Dezvoltarea locală presupune existenţa unui cadru normativ-procedural, a unui
parteneriat local, a unei strategii de dezvoltare locală şi a unor resurse.
Componentele dezvoltării locale (Fig. 6) vizează: cadrul legal, resursele, obiectivele şi
strategiile de dezvoltare, partenerii şi rezultatele.

Fig. 6. Componentele dezvoltării locale.

CADRUL
LEGAL

REZULTATE PARTENERI

OBIECTIVE,
STRATEGIE RESURSE
DE
DEZVOLTARE

A. CADRUL LEGAL
Dezvoltarea unui teritoriu presupune existenţa unui cadru legal, care o poate încuraja
sau stopa prin gradul de autonomie conferit actorilor locali sau prin gradul de implicare al
nivelului statal. Cadrul legal – creaţie a nivelului central, dar şi a nivelului local – are în
vedere reglementări în următoarele domenii:
• Protecţia mediului;
175
Frege X., Descentralizarea, Ed. Humanitas, Bucureşti 1991, p. 57.
176
Matei L., Managementul dezvoltării locale, Ed. Economică, Bucureşti, 1998, p. 95.
72
 • Dezvoltare socială;
• Economie şi piaţa;
• Guvernare, instituţii;
• Amenajarea teritoriului;
• Educaţie şi formare;
• Ştiinţă şi cercetare.
B. PARTENERIAT PENTRU DEZVOLTARE
Parteneriatul poate fi definit ca „un acord între două sau mai multe organisme, cu
scopul realizării unui obiectiv cu impact pozitiv asupra dezvoltării locale şi asupra pieţei
locale a forţei de muncă”177.
Aceste organisme pot fi reprezentante ale sectorului public (nivelul local – primar,
consiliul local; nivelul teritorial – prefect, servicii publice deconcentrate; nivelul central –
Guvernul, ministerele cu atribuţii în domenii precum economie, protecţie socială etc.), ale
sectorului privat (oameni de afaceri, întreprinzători, fonduri de capital de risc, instituţii pentru
atragere de investiţii, organizaţii patronale, asociaţii locale, regionale ale întreprinzătorilor,
centre şi incubatoare de afaceri, parcuri tehnologice, consultanţi particulari etc.) şi ale
societăţii civile (ONG-uri, mass-media, reprezentanţi ai bisericii, sindicate, personalităţi
reprezentative ale comunităţii).
Dezvoltarea parteneriatelor drept componentă a dezvoltării locale, presupune
respectarea a două condiţii:
- dezvoltarea unor mecanisme participative de consultare a cetăţenilor pentru
realizarea proiectelor importante ale administraţiei locale;
- asigurarea transparenţei la nivel de obiective generale şi specifice ale fiecărei entităţi
publice.
Fig. 7. Actori ai dezvoltării regionale şi locale şi nivelurile de intervenţie.
(Raportul Euro – Eurada, nr. 1/29 ian. 1993, Matei L., op.cit.)

Nr. NIVEL DE
Crt. DENUMIREA ORGANIZAŢIEI
INTERVENŢIE
• Ministere Economice.
• Ministere Sociale.
NIVELUL
• Ministerul de Externe.
NAŢIONAL • Institute.
I. • Organizaţie naţionala pentru dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii
ŞI şi/sau regională.
• Fonduri de capital de risc.
INTERNAŢIONAL • Instituţii pentru atragere de investiţii.
• Organizaţii patronale.
• Departamentul autorităţilor regionale .

177
Matei L., Strategii ...,op. cit., 2004, p. 89.
73
 • Camera de Comerţ şi Industrie.
NIVELUL • Centrul regional de finanţare şi/sau investiţii.
II. • Asociaţia regională a antreprenorilor.
REGIONAL • Asociaţia regională de dezvoltare.
• Capital de investiţii/ capital de risc.
• Departamentul autorităţilor locale.
• Camera de comerţ.
• Parcuri tehnologice.
• Centru de afaceri şi inovaţii.
• Asociaţia locală a antreprenorilor.
NIVELUL • Societate de reconversie.
III. • Consultanţi particulari.
LOCAL
• Societate imobiliară.
• Incubator de afaceri.
• Fond local pentru capital de risc.
• Agenţie locală antreprenorială.
• Agenţie locală a forţei de muncă.

C. OBIECTIVELE ŞI STRATEGIA DEZVOLTĂRII

Obiectivele dezvoltării locale, ţinte urmărite de actorii dezvoltării, pot fi formulate de
către partenerii locali şi regionali care sunt interesaţi în rezolvarea problemelor proprii ariilor
lor de acţiune şi sunt organizaţi în parteneriat al dezvoltării locale.
Obiectivele dezvoltării trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe:
- să fie specifice comunităţii;
- să fie măsurabile, în sensul că presupun existenţa unor indicatori calitativi şi
cantitativi de măsurare;
- să fie adaptabile, adică să ţină cont de schimbările de mediu intern şi extern
comunităţii;
- să fie realiste în sensul formulării lor pe baza analizei potenţialului local;
- să fie temporale, definite în timp.
Strategia de dezvoltare locală reprezintă un demers complex, rezultat al colaborării
dintre actorii dezvoltării, ce presupune un efort amplu de formulare a obiectivelor, identificare
a căilor strategice de atingere a acestora în acord cu resursele ce pot fi antrenate.
D. RESURSE PENTRU DEZVOLTARE
Aplicarea strategiei de dezvoltare presupune existenţa unor resurse: financiare, umane,
materiale, informaţionale. Dezvoltarea trebuie să pornească de la resursele endogene şi să aibă
în prim plan resursa umană şi potenţialul creativ al acesteia. Statul şi autorităţile locale sunt
responsabili pentru crearea mecanismelor de dezvoltare a resurselor proprii colectivităţilor
locale.
E. REZULTATE ALE DEZVOLTĂRII
Orice demers ce vizează dezvoltarea locală presupune etape de evaluare, ale căror
rezultate sunt puncte de plecare pentru etapele următoare. Evaluarea se poate realiza de către

74
fiecare actor implicat în procesele de dezvoltare, dar un rol important trebuie să fie atribuit
comunităţii, cetăţenilor.
*
* *
Considerată o temă tradiţională a acţiunilor municipale şi regionale, dezvoltarea locală
şi-a pierdut din dinamism după cel de al doilea război mondial, când progresul se identifica cu
formularea unor soluţii centrale de dezvoltare economică. Tema a reapărut însă în momentul
în care s-a apreciat că schimbările economice internaţionale tind să afecteze stabilitatea
internă. Departe de a fi considerată expresie a unor particularisme care ar trebui ţinute la
distanţă de orice confruntare sau de orice concurenţă, această temă pune în mişcare strategii
de consolidare a bazelor societăţii, situându-se în centrul strategiilor sociale şi culturale,
strategiilor economice şi a strategiilor politice.
Specialiştii178 identifică următoarele caracteristici ale dezvoltării locale:
 dezvoltarea locală este deopotrivă economică, socială şi culturală179;
 dezvoltarea locală pune în discuţie teritoriile ale căror dimensiuni şi statut nu
sunt neapărat echivalente;
 dezvoltarea locală implică asocierea tuturor celor care participă la viaţa
economică şi socială în vederea stabilirii proiectelor;
 dezvoltarea locală diferă de strategiile tradiţionale de dezvoltare prin
accentuarea resurselor endogene;
 reuşita unei politici de dezvoltare locală depinde de rapiditatea cu care sunt
asigurate informarea şi specializarea.
Aşadar, putem aprecia dezvoltarea locală ca fiind un proces complex de creştere a
bunăstării la nivelul unui teritoriu, prin acţiuni concertate ale actorilor locali, regionali şi
naţionali, acţiuni ce vizează domeniile protecţia mediului, dezvoltare socială, economie şi
piaţa, guvernare, instituţii, informaţii, amenajarea teritoriului, educaţie şi formare, ştiinţă şi
cercetare, pornind în primul rând de la potenţialul acelui teritoriu.

2.3.2.3. DOMENII ALE DEZVOLTĂRII LOCALE

ŞI SERVICIILE „CONTRIBUABILE”

2.3.2.3.1. DOMENII ALE DEZVOLTĂRII LOCALE

178
Frege X, op. cit. p. 61-66.
179
Reconstituirea unei structuri nu se poate face în lipsa unei dimensiuni culturale, a unui proiect care să
mobilizeze resursele locale şi care să se bazeze pe capacitate, pe tradiţii, pe experienţe.
75
 Aşa cum precizam, dezvoltarea locală reprezintă un fenomen complex ce vizează
întreaga viaţă economică, socială, politică şi culturală de la nivelul unui teritoriu. Astfel,
dezvoltarea locală trebuie să aibă în vedere elemente precum180:
- Protecţia mediului;
- Dezvoltare socială;
- Economie şi piaţa;
- Guvernare şi reglementări;
- Amenajarea teritoriului;
- Educaţie şi formare;
- Ştiinţă şi cercetare.
PROTECŢIA MEDIULUI
Multă vreme, între procesele de dezvoltare şi protecţia mediului a existat un
antagonism, dezvoltarea economică realizându-se prin afectarea mediului înconjurător.
Această opoziţie a fost depăşită, apreciindu-se că mediul şi echilibrul natural stau la baza
dezvoltării sociale şi umane, indiferent de nivel: mondial, transnaţional, naţional şi local.
Dezvoltarea durabilă vizează tocmai conjugarea aspiraţiilor privind dezvoltarea economică cu
cele privind protecţia mediului.
Protecţia mediului ca şi componentă a dezvoltării locale are în vedere:
- resursele locale: biodiversitatea181, vegetaţia (în special cea forestieră) şi apa182;
- medii specifice: munţi183, insule, mări şi oceane;

180
Aceste domenii au reieşit din studierea unor documente elaborate de ONU ce vor fi menţionate în continuare.
181
Documente ce vizează protecţia biodiveristăţii ca şi componentă a dezvoltării locale:
• Acorduri internaţionale: Convenţia asupra diversităţii biologice (1992) şi rapoartele de la Buenos Aires
(1996), Bratislava (1998), Nairobi (2000), La Have (2002), Kuala Lumpur (2004), Protocolul de la Cartagena cu
privire la prevenirea riscurilor biotehnologice (2000) şi rapoartele de la Montpellier (2000), Nairobi (2001),
Convenţia cu privire la conservarea faunei europene şi a habitatelor naturale de la Atena (1979), Convenţia
asupra speciilor migratoare, Bonn (1979), Convenţia asupra comerţului internaţional cu specii pe cale de
dispariţie Washington (1973);
• Programe internaţionale: Planul mondial de acţiune asupra resurselor fitogenetice (1996), Declaraţia de la
Leipzig (1996), Strategia mondială pentru gestiunea resurselor genetice a animalelor de crescătorie.
• Alte documente: Agenda 21, cap. 15 – Prezervarea diversităţii biologice, Europa şi pădurea, studio realizat
de către grupul EUROFOR pentru Parlamentul European (1996);
182
Documente şi rapoarte internaţionale: Agenda 21 , Capitolul 18 – Protecţia resurselor de apă dulce şi a
calităţii acestora, Adunarea Generală a ONU, a 19-a sesiune extraordinară (1997), Comisia pentru Dezvoltare
Durabilă a ONU – a zecea sesiune din 1994.
183
Documente şi rapoarte internaţionale: Agenda 21 , Capitolul 13 – Gestiunea ecosistemelor fragile: punerea în
valoare durabilă a munţilor, Adunarea Generală a ONU, a 10-a sesiune extraordinară (1997), Comisia pentru
Dezvoltare Durabilă a ONU – a treia sesiune din 1995, a opta sesiune (2000), a zecea sesiune (2001), Consiliul
Economic şi Social.
76
 - probleme mondiale: stratul de ozon184, clima185 şi energia;
- dezechilibre locale: eroziunea solurilor, deşertificare186 etc.
- poluarea atmosferică transfrontalieră;
- poluare locală: deşeuri187, produse toxice.
DEZVOLTARE SOCIALĂ
Componenta socială a dezvoltării are în vedere crearea unui climat de echitate, prin
lupta împotriva sărăciei şi promovarea identităţii individuale într-o mare diversitate. De

184
Acorduri internaţionale: Manualul instrumentelor internaţionale pentru protecţia stratului de ozon,
Secretariatul Convenţiei de la Viena pentru protejarea stratului de ozon şi a Protocolului de la Montreal cu
privire la substanţele care afectează stratul de ozon (martie 2000), Protocolul de la Montreal asupra substanţelor
care distrug stratul de ozon şi deciziile reuniunilor părţilor interesate de la Helsinki (1989), Londra (1990),
Nairobi (1991), Copenhaga (1992), Beijing (1999), Convenţia de la Viena pentru Protecţia Stratului de Ozon (22
martie 1985) şi deciziile conferinţelor care au urmat (Helsinki, 26-28 aprilie 1989, Nairobi, 17-19 iunie 1991,
Bangkok 23 noiembrie 1993, San José, 25-27 noiembrie 1996, Beijing - 3 decembrie 1999), Decizia Comisiei
din 26 noiembrie 1996 şi decizia din 16 decembrie 1999.
185
Acorduri internaţionale: Convenţia cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climaterice (Rio 1992) şi
conferinţele ce au urmat Berlin (1995), Geneva (1996), Kyoto (1997), Buenos Aires (1998), Bonn (1999), Delhi
(2002), Milan (2003), Agenda 21 , Capitolul 9 – protecţia atmosferei, Adunarea Generală a ONU, a 19-a sesiune
(1997), Comisia pentru Dezvoltare Durabilă a ONU – a patra sesiune din 1996, a cincia sesiune (1997), a şasea
sesiune (1998). Uniunea Europeană: A doua comunicare a Comunităţii Europene în contextual Convenţiei Cadru
a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor Climatice (1998).
186
Acorduri internaţionale: Convenţia Naţiunilor Unite asupra luptei împotriva deşertificării şi eroziunii solurilor
şi sesiunile ce au urmat (Roma, Dakar, Recife, Bonn), Agenda 21 , Capitolul 12 – gestiunea ecosistemelor
fragile, Adunarea Generală a ONU, a 19-a sesiune (1997), Comisia pentru Dezvoltare Durabilă a ONU – a treia
sesiune din 1995, a zecea sesiune (2001).
187
Acorduri internaţionale: Convenţia Naţiunilor Unite asupra controlului mişcărilor transfrontaliere de deşeuri
periculoase şi eliminarea acestora şi sesiunile ce au urmat (Roma, Dakar, Recife, Bonn), Programul pentru
Habitat, Istambul 1996, Convenţia de la Stockholm asupra poluării organice consistente (2001), Agenda 21,
Capitolul 20 – gestiunea ecologică raţională a deşeurilor periculoase, Capitolul 21 – gestiunea ecologică
raţională a deşeurilor solide, Adunarea Generală a ONU, a 19-a sesiune (1997), Comisia pentru Dezvoltare
Durabilă a ONU – a şasea sesiune din 1994, a zecea sesiune (2001).
77
asemenea, dezvoltarea are în vedere eliminarea discriminărilor dintre generaţii, îndeosebi prin
atenţia acordată categoriilor defavorizate.
La modul general, se poate vorbi de dezvoltarea umană şi întărirea capacităţilor
individuale, prin educaţie, aderarea la valorile etice şi dezvoltarea socială care are în vedere
relaţii sociale şi culturale, participarea cetăţenilor la procesul decizional din cadrul
autorităţilor publice.
Prin dezvoltare umană, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare are în vedere:
- Cooperarea la diferite niveluri188;
- Lupta împotriva sărăciei189;
- Demografia190;
- Sănătatea191;
- Aşezările umane192;
- Grupurile specifice: tineri193, femei, populaţie autohtonă.
ECONOMIE ŞI PIAŢĂ

188
Acorduri internaţionale: Agenda 21 , Capitolul 2 – cooperarea internaţională cu privire la accelerarea
dezvoltării durabile, Adunarea Generală a ONU, a 19-a sesiune (1997), Comisia pentru Dezvoltare Durabilă a
ONU – a treia sesiune din 1995, a patra sesiune (1996), a şasea sesiune (1998), a noua sesiune (2001).
189
Acorduri internaţionale: Naţiunile Unite – Samitul Mondial pentru Dezvoltare Socială (Copenhaga, 1995),
capitolul II, Eliminarea sărăciei, Habitat II – Reuniunea Internaţională asupra sărăciei urbane (martie 1996).
Documente şi rapoarte internaţionale: Agenda 21 , Capitolul 3 – lupta împotriva sărăciei, Adunarea Generală a
ONU, a 19-a sesiune (1997), Comisia pentru Dezvoltare Durabilă a ONU – a treia sesiune din 1995, a patra
sesiune (1996), a şasea sesiune (1998), a noua sesiune (2001), Comisia pentru dezvoltare socială a 34-a sesiunea
(1995), a 37-a sesiune (2002), Comisia pentru populaţie şi dezvoltare a treia sesiune – 1997.
190
Conferinţe internaţionale: Programul de acţiune al Conferinţei Internaţionale asupra Populaţiei şi Dezvoltării
(Cairo 1994). Documente şi rapoarte internaţionale: Agenda 21, Capitolul 4 – Dinamica demografică şi
durabilitatea, Adunarea Generală a ONU, a 19-a sesiune (1997), Comisia pentru Dezvoltare Durabilă a ONU –
a treia sesiune din 1995, a patra sesiune (1996), a şasea sesiune (1998), a noua sesiune (2001), Comisia pentru
dezvoltare socială a 34-a sesiunea (1995), a 37-a sesiune (2002), Comisia pentru populaţie şi dezvoltare, a treia
sesiune – 1997.
191
Acorduri internaţionale: Programul de acţiune al Conferinţei Internaţionale pentru Populaţie şi Dezvoltare
(Cairo 1994), Samitul Mondial asupra Dezvoltărilor Sociale (Copenhaga 1995), Declaraţia de la Copenhaga
asupra dezvoltării sociale – Angajamentul 6. Documente şi rapoarte internaţionale: Agenda 21 , Capitolul 6 –
protecţia şi promovarea sănătăţii, Adunarea Generală a ONU, a 19-a sesiune (1997), Comisia pentru Dezvoltare
Durabilă a ONU – a treia sesiune din 1995, a patra sesiune (1996), a şasea sesiune (1998), a noua sesiune (2001),
Comisia pentru dezvoltare socială, sesiunea 37 (1999).
192
Conferinţe internaţionale: Programul Habitat II, Istambul, 1996, Conferinţa globală privind accesul la
securitatea funciară şi condiţiile dezvoltării durabile a oraşelor, New Delhi, ianuarie 1996, International
conference on urban poverty Florence, Italy 9-13 november 1997, Programe internaţionale: ONU – programul
oraşelor durabile, ONU Community Development Programme (UNCHS).
193
Acorduri internaţionale: Convenţia cu privire la drepturile copilului (1999) şi protocoalele facultative la
această convenţie, World Declaration on the Survival, Protection and Development of Children, Plan of Action
for Implementing the World Declaration on the Survival, Protection and Development of Children in the 1990,
Conferinţa mondială asupra drepturilor omului, Viena 1993, Programul de acţiune al Conferinţei Internaţionale
asupra Populaţiei şi Dezvoltării (Cairo 1994), Sumitul Mondial pentru Dezvoltare Socială (Copenhaga 1995).
Programul Habitat II, Istambul, 1996. Documente şi rapoarte internaţionale: Agenda 21, Capitolul 25 Rolul
copiilor şi tinerilor în promovarea unei dezvoltări durabile, Adunarea Generală a ONU, a 4a sesiune (1985),
Comisia pentru Dezvoltare Durabilă a ONU – a zecea sesiune din 2001, Comisia pentru drepturile omului, a
cincia sesiune, 1994, Comitetul drepturilor copilului, a treia sesiune, 1993, a opta sesiune 1995.
78
 Procesele privind dezvoltarea locală au în vedere dezvoltarea economică şi pieţele, dar
pe termen lung. Această viziune trebuie să includă protecţia mediului, transferul producţiei
către servicii, dimensiunea socială şi cea a resurselor umane, precum şi dezvoltarea
teritoriului.
Modurile de producţie şi impactul acestora asupra resurselor nu pot evolua fără o
responsabilizare a consumatorilor. Aceştia, prin cerere, pot determina un comportament
durabil al întreprinderilor.
Dezvoltarea economică şi a comerţului conduc la creşterea rolului instrumentelor
economice care permit internalizarea costurilor privind protecţia mediului şi a celor sociale.
Practic toate celelalte componente ale dezvoltării locale sunt influenţate de elementul
economic. Aşadar, dimensiunea economică a dezvoltării locale include:
- integrarea proceselor economice cu cele privind protecţia mediului194;
- dezvoltarea comerţului şi a industriei195;
- alternative privind finanţarea dezvoltării196;
- modificarea comportamentului consumatorilor.
GUVERNARE ŞI REGLEMENTĂRI
Dezvoltarea locală este influenţată de toate nivelurile: internaţional, naţional şi local.
Aceasta implică noi mecanisme de decizie politică şi cooperarea între diverşi actori de la
diferite niveluri.
În procesele de dezvoltare locală, Naţiunile Unite şi componentele acestora Comisia
pentru Dezvoltare Durabilă, PNUD, PNUE, joacă un rol major prin numeroasele conferinţe
organizate îndeosebi după momentul Rio 1992: Cairo în 1994, Copenhaga în 1995, Pékin în
1995, Istambul în 1996 Habitat II. De asemenea, trebuie avute în vedere reglementările
adoptate la nivel european.
La nivel naţional, guvernele influenţează politicile de dezvoltare locală. Un rol
important îl joacă participarea cetăţenilor şi abordarea raţională a deciziilor pe baza
indicatorilor şi a proceselor de evaluare. Informarea şi accesul public la informaţii reprezintă,

194
Documente şi rapoarte internaţionale: Agenda 21 , Capitolul 8 – integrarea proceselor de adoptare a deciziei
cu privire la mediu şi dezvoltare, Adunarea Generală a ONU, a 19-a sesiune (1997), Comisia pentru Dezvoltare
Durabilă a ONU – a treia sesiune din 1995, a patra sesiune (1996), a şasea sesiune (1998), a noua sesiune (2001).
195
Documente şi rapoarte internaţionale: Agenda 21, Capitolul 30 – Întărirea rolului comerţului şi a industriei,
Comisia pentru Dezvoltare Durabilă a ONU – a treia sesiune din 1995, a patra sesiune (1996), a şasea sesiune
(1998), a noua sesiune (2001).
196
Documente şi rapoarte internaţionale: Agenda 21, Capitolul 33 – resurse şi mecanisme financiare, Adunarea
Generală a ONU, a 19-a sesiune (1997) – Resurse şi mecanisme financiare, Comisia pentru Dezvoltare Durabilă
a ONU – Report of the Secretary-General: Initial financial commitments, financial flows and arrangements to
give effect to the decisions of the United Nations Conference on Environment and Development from all
available funding sources and mechanisms.
79
de asemenea, o componentă importantă a dezvoltării. Astfel, dezvoltarea presupune
implicarea tuturor actorilor interesaţi.
Din perspectiva guvernării şi reglementărilor, dezvoltarea locală presupune luarea în
calcul a următorilor factori:
a) Instituţiile internaţionale cu influenţă asupra proceselor de dezvoltare locală;
b) Instituţiile naţionale;
c) Instituţiile locale197;
d) Gradul de participare şi accesul public la informaţii198;
e) Reglementările existente la nivel internaţional, naţional şi local.
AMENAJAREA TERITORIULUI
În materie de amenajare a teritoriului, nu se pot separa utilizarea acestuia (spaţiul
natural, spaţiul agricol, urban) de repartizarea activităţilor (locuinţe, comerţ, producţie etc.).
Mobilitatea actuală în materie de utilizare a teritoriului şi trecerea dintr-o categorie de
utilizare în alta, se dovedeşte ca fiind neviabilă pe termen lung.
În contextul mondializării, dezvoltarea locală devine din ce în ce mai importantă.
Aplicarea procedurilor Agendei 21 locale are în vedere mobilizarea actorilor interesaţi
(economici, sociali) către atingerea obiectivelor strategice de dezvoltare, implicit în materie
de gestiune a teritoriului. Aceste obiective strategice trebuie să aibă în vedere valorificarea
durabilă a patrimoniului şi resurselor unui teritoriu.
Utilizarea indicatorilor de dezvoltare locală, adaptaţi fiecărei situaţii, ar trebui să
permită evoluţia colectivităţilor către o dezvoltare durabilă. Din perspectiva amenajării
teritoriului drept componentă a dezvoltării locale, trebuie avute în vedere următoarele
elemente:
- Aşezările umane199;
- Agenda locală 21200;
197
Carta autonomiei locale, Agenda 21.
198
Acorduri internaţionale: Convenţia cu privire la accesul al informaţii, participarea publicului la procesul
decisional (Aarhus 1998), Documentele celei de a doua reuniuni a semnatarilor Convenţiei (Dubrovbik 2000),
Public participation in making local environmental decisions, The Aarhus Convention Implementation Guide.
199
Conferinţe internaţionale: Programul Habitat II, Istambul, 1996, Conferinţa globală privind accesul la
securitatea funciară şi condiţiile dezvoltării durabile a oraşelor, New Delhi, ianuarie 1996, International
conference on urban poverty Florence, Italy 9-13 november 1997, Intégration sociale et sécurité pour les pauvres
des villes vers des villes pour tous Nairobi, Kenya 12-14 octobre 1999, Session Spéciale de l'Assemblée
Générale de L'ONU, Istanbul, 2001.
Acorduri internaţionale: Convenţia cu privire la drepturile copilului (1999) şi protocoalele facultative la această
convenţie, World Declaration on the Survival, Protection and Development of Children, Conferinţa mondială
asupra drepturilor omului, Viena 1993, Programul de acţiune al Conferinţei Internaţionale asupra Populaţiei şi
Dezvoltării (Cairo 1994), Sumitul Mondial pentru Dezvoltare Socială (Copenhaga 1995), Programul Habitat II,
Istambul, 1996.
200
Texte de referinţă:
- Apelul de la Hanovra, lansat de către primarii europeni (2000);
- Declaraţia Conferinţei Euro-mediteraneene a oraşelor durabile, Sevillia, 1999;
80
 - Proiectele de dezvoltare teritorială;
- Amenajarea şi dezvoltarea durabilă a teritoriului201;
- Agricultura şi spaţiul rural202;
- Turismul şi transporturile.
EDUCAŢIE ŞI FORMARE
Dezvoltarea se bazează pe resursa umană, astfel că la nivel local trebuie să existe
responsabilităţi în materie de calificare a forţei de muncă şi creştere a capacităţii de adaptare
la schimbările de mediu.
În materie de educaţie şi formare, în procesele de dezvoltare locală trebuie să se ţină
cont de şapte elemente203:
1. Necesitatea introducerii şi dezvoltării de studii cu caracter aplicat;
2. Promovarea unei cunoaşteri capabile să sesizeze problemele globale, fundamentale,
pentru a putea îngloba cunoaşterea locală;
3. Condiţia umană trebuie să fie în centrul proceselor de învăţare;
4. Cunoaşterea identităţii şi a evoluţiei umane;
5. Învăţământul trebuie să elimine incertitudinile;
6. Învăţământul trebuie să dezvolte înţelegerea;
7. Educaţia trebuie să contribuie la realizarea unei legături între individ şi societate.
ŞTIINŢĂ ŞI CERCETARE
Ştiinţa şi cercetarea trebuie să reprezinte punctul de plecare pentru orice proces de
dezvoltare. Acest fapt presupune valorizarea potenţialului uman la nivel local şi a
cunoştinţelor şi informaţiilor existente. În cadrul fiecărui domeniu al dezvoltării sunt necesare
activităţi de cercetare care să fundamenteze programe de dezvoltare promovate de fiecare
actor.
Considerăm utilă o prezentare schematică a dezvoltării locale, domeniilor şi
subdomeniilor acestora.
Fig. 8. Schema structurii dezvoltării locale.

- Planul de acţiune de la Lisabona;

- Carta oraşelor europene pentru durabilitate, Aalborg 1994.
201
Documente şi rapoarte internaţionale:
- Agenda 21 , Capitolul 10 – Concepţia integrată a planificării şi gestiunii teritoriului;
- Adunarea Generală a ONU, a 19a sesiune (1997);
- Comisia pentru Dezvoltare Durabilă a ONU – a zecea sesiune din 2001.
202
Documente şi rapoarte internaţionale:
- Agenda 21 , Capitolul 14 – Promovarea unei dezvoltări agricole şi rurale durabile;
- Adunarea Generală a ONU, a 19a sesiune (1997).
203
ONU pentru educaţie, ştiinţă şi cultură, Les sept saviors nécessaires à ’éducation du future, Edgar Morin,
octombrie 1999.

81
 DOMENII SUBDOMENII
1.1. 1.2. 1.3. 1.4. 1.5.
1. Probleme
Dezechilibre
Resursele locale: Medii specifice: mondiale:
PROTECŢIA locale: eroziunea
biodiversitate, munţi, insule, stratul de Poluarea
MEDIULUI solurilor,
vegetaţia şi apa mări şi oceane; ozon, clima
deşertificare etc.
şi energia
2. 2.1. 2.2. 2.3. 2.4. 2.5.
Lupta
DEZVOLTARE Aşezări
Cooperarea împotriva Demografia Sănătatea
SOCIALĂ umane
D 3.1.
sărăciei
3.2. 3.3. 3.4. 3.5.
E 3.
Integrarea
proceselor Modificarea
Z ECONOMIE ŞI economice cu
Dezvoltarea
comerţului
Finanţarea comportamentului
Valorificarea
resurselor
PIAŢA cele privind dezvoltării consumatorilor
V protecţia
şi a industriei locale
mediului
O 4.1. 4.2. 4.3. 4.4. 4.5.
L 4. Instituţii
internaţionale cu
Gradul de
Reglementări
Instituţii Instituţii participare şi
T GUVERNARE ŞI influenţă asupra
REGLEMENTĂRI proceselor de naţionale locale accesul public la
internaţionale,
locale etc.
A dezvoltare locală
informaţii
5.1. 5.2. 5.3. 5.4. 5.5.
R Proiectele de
E 5. dezvoltare
teritorială Agricultura şi
AMENAJAREA Aşezările Agenda Turismul şi
amenajarea şi spaţiul rural
TERITORIULUI umane locală 21 transporturile
dezvoltarea
L durabilă a
teritoriului
O 6.1. 6.2. 6.3. 6.4. 6.5.
C Promovarea
unei cunoaşteri
A să
capabile
sesizeze Condiţia
6.
L EDUCAŢIE ŞI
Introducerea
şi dezvoltarea
problemele umană în Cunoaşterea
Eliminarea
globale, centrul identităţii şi a
Ă FORMARE de studii cu
caracter aplicat;
fundamentale, proceselor de evoluţiei umane
incertitudinile
pentru a putea învăţare
îngloba
cunoaşterea
locală
7.1. 7.2. 7.3. 7.4. 7.5.
7. Integrarea
ŞTIINŢĂ ŞI Teme de Activităţi de Programe de Organisme de cercetării în
CERCETARE cercetare cercetare cercetare cercetare procesele de
dezvoltare

Pornind de la aceste elemente, dezvoltarea poate fi privită ca un sistem piramidal,

(Fig. 9) având drept bază domeniile economic, social, mediu.
Fig. 9. Piramida dezvoltării locale.

82
 DEZVOLTARE
LOCALĂ

SOCIAL

MEDIU

ECONOMIC

Între cele trei domenii există importante interferenţe (Fig. 10): economic-mediu,
economic-social, mediu-social. Astfel, dezvoltarea economică trebuie să ţină seama de
componentele mediu şi social.
Fig. 10. Reprezentarea interferenţelor celor trei domenii ale dezvoltării.

SOCIAL MEDIU

ECONOMIC

Un demers privind dezvoltarea locală presupune în prealabil un diagnostic, prin care

se plasează colectivitatea în mediul ambient, se anticipează dificultăţile şi se evaluează
oportunităţile. În funcţie de aceste aspecte, se poate aborda o dezvoltare defensivă (susţinerea
demersurilor actorilor locali existenţi, sprijin punctual pentru întreprinderi) sau ofensivă
(realizarea unui proiect global de dezvoltare, în parteneriat cu diverşi actori).
În această perioadă este evidentă competiţia între diverse colectivităţi, astfel că sunt
necesare eforturi de atragere a populaţiei şi agenţilor economici. Dinamica unei colectivităţi
se măsoară şi prin evoluţia demografică, astfel că la nivelul unei colectivităţi trebuie asigurate

83
condiţiile atragerii de noi locuitori, prin cunoaşterea determinanţilor alegerii unui teritoriu. În
literatura de specialitate se consideră că aceşti determinanţi sunt204:
- Disponibilitatea locuinţelor;
- Calitatea infrastructurii pentru transport, educaţie, etc.;
- Fiscalitatea moderată;
- Existenţa locurilor de muncă.
Cu privire la agenţii economici, se apreciază că aceştia sunt atraşi de:
- Infrastructura, îndeosebi cea pentru transport;
- Existenţa unor reţele de întreprinderi (furnizori, subcontractanţi, concurenţi etc.);
- Fiscalitate redusă.
Pentru crearea şi dezvoltarea acestor determinanţi autorităţile publice locale au la
dispoziţie instrumente specifice şi anume, servicii publice. Dezvoltarea acestora poate contura
cadrul adecvat pentru atragerea populaţiei şi agenţilor economici. În acest context apare
întrebarea firească: Ce servicii sunt necesare şi cum trebuie acestea să funcţioneze? Răspunsul
la această întrebare presupune conturarea unui sistem ideal al serviciilor publice locale şi
identificarea unor indicatori de măsurare a performanţei acestora. Serviciile publice locale
astfel identificate trebuie să acţioneze în toate cele şapte domenii ale dezvoltării locale, şi
asupra tuturor problemelor locale, aşa cum acestea au fost identificate în capitolele anterioare.

2.3.2.3.2. SERVICIILE „CONTRIBUABILE” 205

Responsabilităţile autorităţilor locale pe plan european sunt concepute în diferite

moduri, în funcţie de politicile ţării, de natura responsabilităţii avute în vedere, de
caracteristicile fizice şi condiţiile economice din fiecare colectivitate locală şi de capacitatea
efectivă a autorităţilor locale de a-şi asuma o anumită responsabilitate206.
Autorităţile publice locale contribuie la dezvoltarea locală prin servicii publice pe care
le organizează. Sistemul acestor servicii trebuie să fie astfel constituit încât că acopere toate
domeniile dezvoltării. Fiecare serviciu public local influenţează unul sau mai multe domenii
ale dezvoltării, după cum se poate observa în tabelul de mai jos.

Fig. 11. Domeniile dezvoltării şi serviciile publice corespunzătoare.

DOMENII ALE DEZVOLTĂRII

204
Huron D., Spindler J., Le management public local, LGDJ, 1998, p. 44.
205
A fost avut în vedere sistemul serviciilor publice locale din România şi îmbunătăţirea acestuia.
206
Matei L., Strategii …, op.cit, 2004, p. 107.
84
 şi reglementăriGuvernare

Amenajarea teritoriului

şi formareEducaţie

şi cercetareŞtiinţă
mediuluiProtecţia

socialăDezvoltare

şi piaţăEconomie
Nr. Servicii publice
Crt. corespunzătoare

1. Protecţia mediului x x x x x x x
2. Salubrizarea localităţilor x x x x x x x
3. Protecţia drepturilor copiilor - x x x - x x
4. Poliţia animalelor x x - x - - -
5. Iluminatul public - x x x x - -
Transportul public local
6. de călători x x x x x x -
Alimentarea cu apă, canalizare
7. şi epurarea apelor uzate x x x x x x x
8. Distribuţia energiei termice x x x x x - -
Protecţia persoanelor
9. cu handicap - x x - - x -
Control sanitar şi administrarea
10. de instituţii sanitare x x x - x x -
11. Autoritate tutelară - x - x - x -
12. Administrarea spaţiului locativ x x x x x - -
13. Asistenţa persoanelor vârstnice - x x x - - -
Protecţia persoanelor
14. fără venituri - x x x - - -
Susţinerea activităţilor economice
15. autorizare liberă iniţiativă, x x x x - - x
privatizare
Organizarea şi funcţionarea
16. pieţelor agroalimentare x x x - x - -
17. Control comercial x x x - x - -
Protecţia civilă
18. şi poliţie comunitară x x x x x - -
Colectarea impozitelor
19. şi taxelor locale - x x x x x -
Stare civilă şi evidenţă
20. informatizată a persoanei - x x x - - -
Autorizare a construirii,
21. disciplina în construcţii x x x x x - -
22. Exploatarea parcajelor publice x - x - x - -
23. Administrarea cimitirelor x x - x - -
24. Administrarea spaţiilor verzi x x x x x x -
Întreţinerea, repararea şi
25. exploatarea drumurilor publice x x x - x - -
Administrarea
26. domeniului public x x x - x - -
27. Cadastru şi fond funciar x x x - x - -
Susţinerea învăţământului
28. preuniversitar de stat, educaţie, x x x x x x x
formare
29. Susţinerea activităţilor culturale - x - - - x x
30. Susţinerea activităţilor sportive - x - - x x -
Serviciul public
31. pentru ştiinţă şi cercetare x x x x x x x

Considerăm ca fiind relevante pentru dezvoltarea locală şi, totodată, unanim acceptate
pentru orice mărime a colectivităţii, următoarele servicii:
A. Alimentarea cu apa, canalizarea şi epurarea apelor uzate;
B. Producţia, transportul, distribuţia şi furnizarea de energie termica în sistem
centralizat;
85
 C. Salubrizarea localităţilor;
D. Iluminatul public;
E. Transportul public local.

A. ALIMENTAREA CU APĂ, CANALIZAREA ŞI EPURAREA

APELOR UZATE.

Prin organizarea şi desfăşurarea activităţii serviciilor de apă şi de canalizare

autorităţile publice sunt obligate să asigure realizarea următoarelor obiective:
1. Îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale cetăţenilor;
2. Realizarea unei infrastructuri edilitare moderne, ca bază a dezvoltării economice
şi având scopul atragerii investiţiilor profitabile pentru comunităţile locale;
3. Dezvoltarea durabilă a serviciilor;
4. Protecţia mediului.
Serviciile de apă şi de canalizare sunt activităţi de utilitate publică şi de interes
economic general, aflate sub autoritatea administraţiei publice locale, care au drept scop
asigurarea apei potabile şi a serviciilor de canalizare pentru toţi utilizatorii de pe teritoriul
localităţilor.
Serviciul public de alimentare cu apă cuprinde, în principal, activităţile de captare, de
tratare a apei brute, de transport şi de distribuţie a apei potabile şi industriale la utilizatori.
Serviciul public de canalizare cuprinde următoarele activităţi: colectarea şi transportul
apelor uzate de la utilizatori la staţiile de epurare, epurarea apelor uzate şi evacuarea apei
epurate în emisar, colectarea, evacuarea şi tratarea adecvată a deşeurilor din gurile de scurgere
a apelor meteorice şi asigurarea funcţionalităţii acestora, supravegherea evacuării apelor uzate
industriale în sistemul de canalizare, evacuarea şi tratarea nămolurilor şi a altor deşeuri
similare derivate din activităţile prevăzute mai sus, precum şi depozitarea lor.
Sistemul public de alimentare cu apă potabilă reprezintă ansamblul construcţiilor şi
terenurilor, instalaţiilor tehnologice, echipamentelor funcţionale şi dotărilor specifice, prin
care se realizează serviciul public de alimentare cu apă potabilă. Sistemul public de
alimentare cu apă potabilă cuprinde, de regulă, captări, aducţiuni, staţii de tratare a apei brute,
staţii de pompare (cu sau fără hidrofor), rezervoare pentru înmagazinarea apei potabile, reţele
de distribuţie, branşamente până la punctul de delimitare.
Sistemul public de canalizare reprezintă ansamblul construcţiilor şi terenurilor
aferente, instalaţiilor tehnologice, echipamentelor funcţionale şi dotărilor specifice, prin care
se realizează serviciul public de canalizare. Sistemul public de canalizare cuprinde racorduri
de canalizare de la punctul de delimitare, reţele de canalizare, staţii de pompare a apelor

86
uzate, staţii de epurare, colectoare de evacuare spre emisar, guri de vărsare în emisar, depozite
de nămol deshidratat.
Fig. 12. Influenţa serviciului de alimentare cu apă asupra domeniilor dezvoltării.

DOMENII ALE DEZVOLTĂRII

şi reglementăriGuvernare

Amenajarea teritoriului

şi formareEducaţie

şi cercetareŞtiinţă
mediuluiProtecţia

şi piaţăEconomie
socialăDezvoltare
SERVICII PUBLICE
CORESPUNZĂTOARE

ALIMENTAREA CU APĂ,
CANALIZARE ŞI EPURAREA m p m m m - -
APELOR UZATE

Legendă:
• p – puternic;
• m – moderat;
• s – slab.

Analizând serviciul aflat în discuţie am identificat un număr de 18 indicatori207:

1 – Presiunea la branşament;
2 – Furnizarea serviciului;
3 – Aria de acoperire a serviciului;
4 – Alimentare alternativă cu apă;
5 – Apa facturată ca procent din apa produsă;
6 – Facturi emise pe baza citirii contoarelor ca procent din totalul facturilor;
7 – Clienţi contorizaţi ca procentaj din total;
8 – Timpul dintre notificarea exploziei/scurgerii şi reparaţie;
9 – Timpul de realizare de noi branşamente la conductele de apă şi/sau racorduri la
canalizare;
10 – Timpul pentru tratarea solicitărilor de informaţii privind facturarea;
11 – Timpul pentru rezolvarea solicitărilor scrise;
207
În general, evaluarea unui serviciu este o activitate obligatorie. Cel mai adesea, măsurarea
eficacităţii şi a eficienţei în acest domeniu este relativ arbitrară, netransparentă şi, în orice caz, dificilă şi
neoportună., fiind tratată superficial şi inconsecvent atât de clienţi (contribuabili), cât şi de furnizori (serviciile)
şi de guvernanţi. De aceea, considerăm utilă încercarea noastră de a schiţa coordonatele teoretice ale măsurării
în acest domeniu. Un astfel de demers presupune, în primul rând, identificarea unui set de parametri definitorii.
Apoi, măsurarea cu acurateţe a acestor parametri, prelucrarea rezultatelor şi raportarea acestora la un eventual
standard de calitate considerăm că ar fi de natură să reflecte în mod obiectiv gradul în care acest serviciu îşi
îndeplineşte menirea.

87
 12 – Timpul pentru a răspunde la contactele telefonice;
13 – Timpul pentru tratarea vizitelor clienţilor (audienţe);
14 – Timpul pentru tratarea solicitărilor privind verificarea acurateţei contorizării;
15 – Parteneriate şi solicitări soluţionate prin parteneriate;
16 – Existenţa căilor de receptare a sesizărilor;
17 – Existenţa canalelor de transmitere a informaţiilor către clienţi.
18 – Nivelul efortului mediu necesar unui client pentru achitarea facturii;
19 – Sistem informatizat de evidenţă şi urmărire a serviciului;
20 – Preţul serviciului raportat la venitul mediu.
Indicatori ai dezvoltării:
- Existenţa serviciului de alimentare cu apă;
- Nr. de clienţi,/gradul de acoperire;
- Cantitatea de apă consumată pe tipuri de clienţi.

B. PRODUCŢIA, TRANSPORTUL, DISTRIBUŢIA ŞI FURNIZAREA DE

ENERGIE TERMICĂ ÎN SISTEM CENTRALIZAT.

Serviciul public asigurat de administraţia publică locală în vederea furnizării şi

utilizării energiei termice de către consumatorii casnici este cunoscut sub numele de
termoficare.
Pentru a-şi realiza strategia în domeniul serviciului public de termoficare,
administraţia locală are următoarele obiective:
- asigurarea capacităţilor de producere / preluare a energiei termice de la furnizor;
- menţinerea siguranţei de funcţionare a sistemului de termoficare;
- asigurarea distribuţiei optime de căldură şi apă caldă menajeră la consumatori;
- creşterea calităţii prestaţiei paralel cu reducerea costului.
Sistemele energetice de interes local constituie un ansamblu tehnologic şi funcţional
unitar, alcătuit din construcţii, instalaţii tehnologice, echipamente şi dotări specifice, care
cuprinde:
a) centrale termice şi/sau centrale electrice de termoficare;
b) reţele de transport;
c) puncte termice/staţii termice;
d) reţele de distribuţie;
e) construcţii şi instalaţii auxiliare;
f) branşamente, până la punctele de delimitare/separare;
g) sisteme de măsură, control şi automatizare.

88
 Serviciile energetice de interes local se gestionează şi se administrează prin
intermediul unor agenţi economici furnizori sau prestatori de servicii energetice de interes
local, specializaţi şi licenţiaţi în condiţiile legii.
Fig. 13. Influenţa serviciului de distribuţie a energiei termice asupra domeniilor dezvoltării.

DOMENII ALE DEZVOLTĂRII

şi reglementăriGuvernare

Amenajarea teritoriului

şi formareEducaţie

şi cercetareŞtiinţă
mediuluiProtecţia

şi piaţăEconomie
socialăDezvoltare
SERVICII PUBLICE
CORESPUNZĂTOARE

DISTRIBUŢIA
m p m m m - -
ENERGIEI TERMICE

Legendă:
• p – puternic;
• m – moderat;
• s – slab.

Indicatori de calitate ai serviciului:

1 – Presiunea la branşament;
2 – Furnizarea serviciului;
3 – Aria de acoperire a serviciului;
4 – Intervalul de timp dintre notificarea exploziei/scurgerii şi reparaţie;
5 – Alimentare alternativă cu apă caldă;
6 – Apa facturată ca procent din apa produsă;
7 – Facturi emise pe baza citirii contoarelor ca procent din totalul facturilor;
8 – Clienţi contorizaţi ca procentaj din total;
9 – Timpul de realizare de noi branşamente la conductele de apă şi/sau racorduri la
canalizare;
10 – Timpul de debranşare de la sistemul centralizat de termoficare;
11 – Timpul pentru tratarea solicitărilor de informaţii privind facturarea;
12 – Timpul pentru rezolvarea solicitărilor scrise;
13 – Timpul pentru a răspunde la contactele telefonice;
14 – Timpul pentru tratarea vizitelor clienţilor (audienţe);
15 – Timpul pentru tratarea solicitărilor privind verificarea acurateţei contorizării;

89
 16 – Parteneriate şi solicitări soluţionate prin parteneriate;
17 – Căi de receptare sesizări;
18 – Canale de transmitere a informaţiilor către clienţi;
19 – Sistem informatizat de evidenţă şi urmărire a serviciului;
20 – Preţul serviciului raportat la venitul mediu.
Indicatori ai dezvoltării:
- Nr. de abonaţi la sistemul centralizat de termoficare, alimentare cu apă caldă
(gradul de acoperire);
- Existenţa serviciului de termoficare;
- Cantitatea de apă caldă consumată;
- Nr. de solicitări de debranşare de la sistemul centralizat fără alternativă;
- Nr. de solicitări debranşare de la sistemul centralizat şi de solicitări pentru
montarea de centrală individuală/de bloc.

C. SALUBRIZAREA LOCALITĂŢILOR.

Salubrizarea localităţilor reprezintă un serviciu public local de gospodărie comunală,

organizat, coordonat, reglementat, condus, monitorizat şi controlat de autorităţile
administraţiei publice locale.
Serviciul public de salubrizare, parte componentă a serviciilor publice de gospodărie
comunală, este organizat şi funcţionează pe baza următoarelor principii:
a) protecţia sănătăţii publice;
b) autonomia locală şi descentralizarea;
c) responsabilitatea faţă de cetăţeni;
d) conservarea şi protecţia mediului înconjurător;
e) calitatea şi continuitatea serviciului;
f) tarife echitabile şi accesibile tuturor consumatorilor;
g) nediscriminarea şi egalitatea tuturor consumatorilor;
h) transparenţa, consultarea şi antrenarea în decizii a cetăţenilor;
i) administrarea corectă şi eficientă a bunurilor din proprietatea publică şi a
banilor publici;
j) securitatea serviciului;
k) dezvoltarea durabilă.
Activităţile realizate de către autorităţile administraţiei publice locale, în acest
domeniu, sunt:

90
 - precolectarea, colectarea, transportul şi depozitarea reziduurilor solide, cu excepţia
deşeurilor toxice, periculoase şi a celor cu regim special;
- înfiinţarea şi administrarea depozitelor ecologice de reziduuri şi producerea de
compost;
- incinerarea şi producerea de energie termică;
- măturatul, spălatul căilor publice, întreţinerea spaţiilor verzi şi a parcurilor;
- curăţarea şi transportul zăpezii de pe căile publice şi menţinerea în funcţiune a
acestora pe timp de polei sau de îngheţ;
- preselectarea şi organizarea reciclării deşeurilor;
- dezinsecţia, dezinfecţia şi deratizarea.
Fig. 14. Influenţa serviciului de salubritate asupra domeniilor dezvoltării.

DOMENII ALE DEZVOLTĂRII

şi reglementăriGuvernare

Amenajarea teritoriului

şi formareEducaţie

şi cercetareŞtiinţă
mediuluiProtecţia

şi piaţăEconomie
socialăDezvoltare

SERVICII PUBLICE
CORESPUNZĂTOARE

SALUBRIZAREA
p p m m s s s
LOCALITĂŢILOR

Legendă:
• p – puternic;
• m – moderat;
• s – slab.

Indicatori de calitate ai serviciului:

1 – Timpul pentru rezolvarea solicitărilor scrise;
2 – Timpul pentru a răspunde la contactele telefonice şi corespondenţa electronică;
3 – Timpul pentru tratarea vizitelor clienţilor (audienţe);
4 – Parteneriate şi solicitări soluţionate prin parteneriate;
5 – Căi de receptare sesizări;
6 – Canale de transmitere a informaţiilor către clienţi;
7 – Număr utilaje, pubele, coşuri de gunoi;
8 – Suprafaţa gropilor de gunoi ecologice;
9 – Cantitate de deşeuri colectate;

91
 10 – Interval de colectare a deşeurilor;
11 – Cantitate de deşeuri colectate selectiv;
12 – Cantitate de deşeuri reciclate;
13 – Timp de curăţare a arterelor de zăpadă (de la momentul ninsorii);
14 – Cantitate de deşeuri incinerate;
15 – Interval de spălare şi măturare a arterelor publice;
16 – Furnizarea serviciului;
17 – Sistem informatizat de evidenţă şi urmărire a serviciului;
18 – Preţul serviciului raportat la venitul mediu.

Indicatori ai dezvoltării:
- Suprafaţa gropilor de gunoi ecologice;
- Cantitatea de deşeuri colectate;
- Intervalul de timp la care se colectează deşeurile;
- Cantitatea de deşeuri colectate selectiv;
- Cantitatea de deşeuri reciclate;

D. ILUMINATUL PUBLIC.

Serviciile de iluminat public se pot organiza la nivelul oricărei localităţi care dispune
de un sistem de iluminat public. Operatorii care prestează servicii de iluminat public pot fi: un
compartiment de specialitate aparţinând consiliului local, un serviciu public cu personalitate
juridică şi buget propriu organizat în subordinea consiliului local sau o societate comercială
cu capital public, privat sau mixt.
Activităţile prin care administraţia publică locală realizează acest serviciu, sunt:
• asigurarea calităţii şi performanţelor sistemelor de iluminat public în conformitate cu
standardele Uniunii Europene şi ale Comisiei Internaţionale pentru iluminat;
• asigurarea orientării serviciilor de iluminat public către toţi cetăţenii în mod
nediscriminatoriu;
• reducerea consumurilor specifice prin folosirea unor echipamente performante;
• modernizarea permanentă a sistemelor de iluminat public;
• asigurarea unui iluminat public care să satisfacă în primul rând nevoile de securitate
ale cetăţenilor şi apoi nevoile acestora de confort;
• realizarea unui iluminat arhitectural, ornamental şi ornamental festiv adecvat punerii
în valoare a edificiilor de importanţă publică sau culturală sau decorării localităţii cu prilejul
anumitor sărbători;

92
 • verificarea periodică a modului de funcţionare a iluminatului public.

Fig. 15. Influenţa serviciului de salubritate asupra domeniilor dezvoltării.

DOMENII ALE DEZVOLTĂRII

şi reglementăriGuvernare

Amenajarea teritoriului

şi formareEducaţie

şi cercetareŞtiinţă
mediuluiProtecţia

şi piaţăEconomie
socialăDezvoltare
SERVICII PUBLICE
CORESPUNZĂTOARE

ILUMINATUL
- P m m s - -
PUBLIC

Legendă:
• p – puternic;
• m – moderat;
• s – slab.

Indicatori de calitate ai serviciului:

1 – Sistem informatizat de evidenţă şi urmărire a serviciului;
2 – Timpul necesar pentru rezolvarea solicitărilor scrise;
3 – Timpul pentru a răspunde la contactele telefonice şi corespondenţa electronică;
4 – Timpul pentru tratarea vizitelor clienţilor (audienţe);
5 – Parteneriate şi solicitări soluţionate prin parteneriate;
6 – Căi de receptare sesizări;
7 – Canale de transmitere a informaţiilor către clienţi;
8 – Km. de străzi iluminate;
9 – Timpul necesar pentru remedieri/defecţiuni;
10 – Intervalul de timp de verificare a instalaţiilor;
11 – Km. de instalaţii ornamentale
12 – Furnizarea serviciului;
13 – Preţul serviciului raportat la venitul mediu.
Indicatori ai dezvoltării:
- Nr. de străzi iluminate conform standardelor UE, ca procent din total străzi.

93
 E. TRANSPORTUL PUBLIC LOCAL DE CĂLĂTORI.

Administraţia publică locală este responsabilă de asigurarea transportului public local

de călători, prin operatori de transport public local de călători care sunt societăţi comerciale
sau regii autonome deţinătoare de licenţe de transport şi de licenţe de execuţie pentru
autovehicule.
Transportul public local de călători are la bază următoarele principii:
 Respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale călătorilor;
 Asigurarea deplasării în condiţii de siguranţă şi de confort;
 Protecţia mediului;
 Dezvoltarea durabilă;
 Tratament egal şi nediscriminatoriu pentru toţi utilizatorii;
 Servicii de calitate, în condiţiile unor tarife accesibile pentru călători;
 Administrarea eficientă a bunurilor proprietate publică şi a fondurilor băneşti.
Face parte din categoria transportului public local de călători transportul de persoane
care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
 este efectuat pe raza administrativ-teritorială a unui oraş sau a unei comune;
 se execută pe rute şi cu programe de circulaţie prestabilite, iar călătorii sunt
îmbarcaţi sau debarcaţi în puncte de oprire fixe;
 se percepe un tarif de transport, încasat de operatorul de transport.
Administraţia publică locală trebuie să organizeze serviciul public de transport în
funcţie de cerinţele specifice ale fiecărei localităţi, astfel încât să se asigure:
• legăturile dintre zonele rezidenţiale şi cele industriale şi comerciale;
• facilitarea legăturilor din interiorul cartierelor pentru transportul optim către pieţe,
şcoli, spitale;
• realizarea de legături între transportul pe şine şi cel pe carosabil;
• reducerea permanentă a numărului de transbordări dintr-un mijloc de transport în
altul.

Fig. 16. Influenţa serviciului transport public de călători asupra domeniilor dezvoltării.

DOMENII ALE DEZVOLTĂRII

94
 şi reglementăriGuvernare

Amenajarea teritoriului

şi formareEducaţie

şi cercetareŞtiinţă
mediuluiProtecţia

şi piaţăEconomie
socialăDezvoltare
SERVICII PUBLICE
CORESPUNZĂTOARE

TRANSPORTUL PUBLIC
- P m s m m -
DE CĂLĂTORI

Legendă:
• p – puternic;
• m – moderat;
• s – slab.
Indicatori de calitate ai serviciului:
1 – Sistem informatizat de evidenţă şi urmărire a serviciului;
2 – Timpul pentru rezolvarea solicitărilor scrise;
3 – Timpul pentru a răspunde la contactele telefonice şi corespondenţa electronică;
4 – Timpul pentru tratarea vizitelor clienţilor (audienţe);
5 – Parteneriate şi solicitări soluţionate prin parteneriate;
6 – Căi de receptare a sesizărilor;
7 – Canale de transmitere a informaţiilor către clienţi;
8 – Nr. mijloace de transport în raport cu populaţia şi suprafaţa localităţii;
9 – Categorii de transport în comun;
10 – Nr. trasee;
11 – Nr. pasageri/an;
12 – Nr. abonamente;
13 – Subvenţii;
14 – Linii rapide;
15 – Interval orar de funcţionare;
16 – Puncte de debarcare modernizate;
17 – Furnizarea serviciului;
18 – Preţul serviciului raportat la venitul mediu.
Indicatori ai dezvoltării:
- Nr. de mijloace de transport;
- Nr. de pasageri;
- Nr. de trasee.
CONCLUZII

95
 Din analiza comparativă a indicatorilor de calitate corespunzători celor cinci servicii
publice analizate se poate identifica un set comun de indicatori care arată astfel:
• Existenţa căilor de receptare a sesizărilor.
• Timpul pentru rezolvarea solicitărilor scrise.
• Timpul pentru tratarea vizitelor clienţilor (audienţe).
• Canalele de transmitere a informaţiilor către clienţi.
• Timpul necesar pentru a răspunde la apelurile telefonice şi la corespondenţa
electronică.
• Aria de acoperire a serviciului.
• Parteneriatele şi solicitările soluţionate prin parteneriate.
• Sistemul informatizat de evidenţă şi urmărire a serviciului.

2.4. ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ŞI CETĂŢEANUL

2.4.1. ROLURI ÎN MATERIE DE FURNIZARE

A SERVICIILOR PUBLICE LOCALE

Rolul primar al instituţiilor publice este în primul rând acela de a oferi un serviciu sau
un produs unui consumator sau beneficiar. Logica urmărită de întreprinderile publice în
realizarea serviciilor publice este definită de punerea în practică a politicii publice, de
furnizarea unor servicii gratuite, de redistribuţie, de furnizarea unor servicii ce sunt plătite de
utilizator atunci când beneficiază de ele etc.208.
Serviciile reprezintă o serie de tranzacţii între client şi prestator (Fig. 17), acoperind
domenii mai mult sau mai puţin palpabile, servicii şi produse foarte variate cum ar fi: drumuri
şi poduri, acordarea de asistenţă persoanelor cu handicap, redistribuirea directă a banilor,
prognoza meteo, siguranţa personală etc.

Fig. 17. Tipurile de relaţii client – prestator.

POZIŢIA TIPURI DE SERVICII –

CLIENTULUI POZIŢIA CLIENTULUI ŞI A PRESTATORULUI
I. II.
Clientul primeşte un beneficiu în bani de exemplu, ajutorul de şomaj, de care este
1. Beneficiar dependent pe o perioadă determinată în timp şi care reprezintă un drept legal al acestuia.
Prestatorul deţine monopolul.
De exemplu, ajutorul pentru locuinţă. În acest caz, clientul poate avea posibilitatea de a
2. Consumator alege, într-o oarecare măsură, între diferite servicii publice sau private, dar este în mare
măsură dependent de acest serviciu, care va fi în general personalizat.

208
Matei L, op. cit, p.169-175.
96
 Producător
De exemplu, cazul voluntariatului părinţilor în cadrul şcolilor, când clientul poate fi un
3. şi
consumator care joacă un rol în producerea unui serviciu.
consumator
Este cazul parcurilor publice, în care clientul nu are nici o alternativă în afara serviciului
4. Utilizator
public, dar nici nu este foarte dependent şi nici serviciul nu este personalizat.
Clientul achiziţionează un serviciu (de exemplu, poştă, telecomunicaţii, transport)
5. Cumpărător plătind o sumă de bani. Prestatorul adesea deţine monopolul, iar dependenţa de acel
serviciu este probabil mare.
În relaţiile cu sistemul de taxe şi impozite, contribuabilii (clienţii) au obligaţii clare, dar
6. Contribuabil se aşteaptă ca serviciul sau asistenţa să le dea posibilitatea de a-şi îndeplini aceste
obligaţii.
Spre exemplu, reguli privind siguranţa sau mediul. Clientul este supus unor controale,
Cetăţean
reguli etc., care au un impact semnificativ asupra acţiunilor acestuia. Clientul are obligaţii
7. supus unor
impuse de lege, dar se aşteaptă ca activitatea reprezentanţilor legii să fie caracterizată de
reguli
bunăvoinţă şi promptitudine.
Una dintre modalităţile de realizare a procesului de reformă este schimbarea
modalităţii de finanţare a serviciilor publice – de la finanţare prin impozite şi taxe către
servicii publice tarifabile, finanţate prin tarife de utilizator. O componentă a acestui proces o
reprezintă şi separarea funcţională a diferitelor activităţi, în special producerea de distribuţia
serviciilor publice, ca şi introducerea mecanismelor pieţei competitive acolo unde este posibil.
În acest context, rolurile concrete pe care trebuie să le joace administraţia publică
locală sunt209:
a) Rolul de client în toate contractele de furnizare a serviciilor publice, ce nu presupun
un contract direct furnizor – consumator individual;
b) Rol de reglementare şi monitorizare a furnizării de serviciilor publice în care există
contracte directe furnizor – consumator individual;
c) Rol de decizie în domeniul tarifelor de utilizator.
Rolurile concrete ale furnizorului de servicii publice sunt:
a) să furnizeze serviciile publice la care s-a angajat prin contract;
b) să aibă contract cu autoritatea publică;
c) să aibă, dacă este cazul, contract cu beneficiarii individuali (consumatorii);
d) să participe, dacă este cazul, la procesul de stabilire a tarifelor de utilizator.
Rolurile concrete ale consumatorului sunt:
a) să beneficieze de serviciile publice furnizate;
b) să plătească impozite, taxe sau tarife de utilizator pentru acoperirea costurilor
serviciilor publice de care beneficiază;
c) să-şi protejeze drepturile de consumator, atunci când este cazul;
d) să acţioneze în acelaşi timp şi în calitate de cetăţean, prin manifestarea dreptului său
de vot, atunci când este cazul.
209
Samuelson P.A., Nordhaus D, Economie Politică, Ed. Teora, Bucureşti, 2000, p. 142.
97
 2.4.2. ABORDAREA SERVICIULUI PUBLIC DIN PERSPECTIVA
UTILIZATORULUI

Pentru utilizatori, noţiunea de serviciu public este foarte extinsă, îndeosebi în ţările
care au o puternică tradiţie în acest sens. Foarte mulţi îl asimilează cu noţiunea de serviciu
indispensabil vieţii individuale. Utilizatorii percep serviciul public prin intermediul
beneficiului direct, al utilităţii şi al implicării într-o formă sau alta în actul prestator, a gradului
în care propriile nevoi sunt satisfăcute. Serviciul public influenţează viaţa fiecărui individ şi
implicit nivelul de trai al fiecăruia. Aşteptările utilizatorilor de servicii publice sunt în strânsă
relaţie cu gradul de civilizaţie.
În concepţia tradiţională, noţiunea de utilizator reprezintă un administrat cu drepturi şi
obligaţii.
Mult timp, utilizatorii serviciului public au fost „supuşii“ acestuia... Această
terminologie a vehiculat competiţia unui public „supus“, pasiv, pentru care prestaţiile sunt
concepute într-un mod unilateral şi centralizat. Publicul suportă opţiunile, activităţile,
disfuncţionalităţile întreprinderilor publice. De fapt, în sistemul birocratic tradiţional, în
cadrul unui stat de drept, puterea publică deţine întreaga ştiinţă şi legitimitate (a căror garanţii
este dată de votul democratic): ei îi revine aşadar sarcina de a orienta activităţile publice, în
funcţie de nevoile pe care le determină pentru bunăstarea populaţiei.
Astfel, sistemul public se află apriori departe de orice dimensiune a pieţei: publicul
este un „captiv“ pentru că nu poate alege... În plus, activitatea prestată pentru el se presupune
că se realizează „spre binele lui“, ceea ce el însuşi confirmă prin opţiunile sale electorale210.
Utilizatorii joacă un rol deosebit în evoluţia serviciilor publice, revendicând
necesitatea de a fi parte componentă în gestiunea serviciilor publice, prin prisma
mecanismelor de reprezentare şi pretind, mai mult sau mai puţin explicit, un egalitarism în
ceea ce priveşte condiţiile de furnizare.
Evoluţia raportului cu utilizatorii de servicii publice reprezintă centrul modului
tradiţional de furnizare a serviciilor. Multă vreme, aceştia nu jucau nici un rol în definirea şi
evoluţia serviciilor publice.
În Franţa, recunoaşterea drepturilor utilizatorilor a fost marcată de o decizie a
Consiliului de Stat din 1906, intitulată Syndicat des propriétaires et contribuables du quartier
Croix-de-Seguey-Tivoli211, etapă importantă în atacarea excesului de putere. De asemenea,

210
Matei L., op.cit., p.220
211
Compania de tramvaie electrice din Bordeaux, concesionară a reţelei de transport cu tramvaiul din oraş, a
recurs la o reorganizare a traseelor ca urmare a înlocuirii în 1901 a tracţiunii animale cu tracţiune mecanică,
prilej cu care a decis încetarea activităţii în cartierul Croix de Seguey-Tivoli. Locuitorii cartierului, grupaţi într-
98
drepturilor utilizatorilor au reprezentat un element central al Şcolii serviciului public,
îndeosebi pentru Pierre Laroque212.
Rolul utilizatorilor în definirea serviciilor publice a devenit din ce în ce mai important,
punându-se accentul pe cetăţeanul-client, ale cărui nevoi trebuie satisfăcute. Acest fenomen a
fost accentual şi de dimensiunea de piaţă a unor servicii, apariţia concurenţei şi posibilitatea
alegerii operatorului, elemente ce au condus şi la o mai mare grijă pentru calitate. O influenţă
importantă în acest proces o are Comisia Europeană, în ale cărei documente retorica
consumatorului este adesea prezentă.
O strictă raportare a serviciului la client, presupune luarea în considerare a
următoarelor aspecte213:
• Accesul;
• Alegerea (opţiunea);
• Informarea;
• Corectarea (restabilirea echilibrului);
• Reprezentarea.
Ideea de parteneriat în guvernare între oficialii aleşi şi cetăţeni, bazat pe onestitate,
transparenţă din partea aleşilor şi oportunitatea oferită oamenilor de a juca un rol important în
procesul guvernării, şi chiar în activitatea de zi cu zi214, a condus la receptivitatea
politicienilor în faţa noilor solicitări de servicii215.
În multe ţări a existat un interes crescut faţă de satisfacţia clienţilor în prestarea
serviciilor publice. Un motiv a fost convingerea că, acordând mai multă atenţie dorinţelor
clienţilor, serviciile destinate utilizatorilor individuali s-ar putea îmbunătăţi semnificativ fără

un sindicat al proprietarilor şi contribuabililor, pe baza Legii din l iulie 1901, au cerut prefectului să solicite
companiei realizarea serviciului aşa cum era prevăzut în caietul de sarcini. Consiliul de stat a admis recursul
pentru exces de putere şi a recunoscut explicit că sindicatul avea calitate procesuală. De altfel, încă din 1901,
Consiliul de Stat, prin decizia Casanova (29 martie 1901), a admis că locuitorii unei comune, în calitate de
contribuabili, puteau ataca o decizie care avea repercusiuni asupra finanţelor sau patrimoniului acelei
colectivităţi.
212
Utilizatorul este cel a cărui satisfacere reprezintă chiar obiectul serviciului public. Beneficiar al serviciului, el
ar trebui să exercite nu numai un control general asupra serviciului, ci chiar să solicite funcţionarea în favoarea
sa: utilizatorul are un drept la serviciu. Pierre Laroque, 1933, Les usagers des services publics industriels
(Transports. Eau. Gaz. Electricité).
213
Matei L., op. cit., p. 173-175.
214
Participarea cetăţenilor la procesul decizional – manual de instruire, RTI, Bucureşti, 2002, coordonatori Matei
L., Dincă D., p. 16.
215
Pe 5 aprilie 2001, cu ocazia inaugurării sediului primăriei din Calvados, Jacques Chirac aprecia: „Avem
datoria să facem serviciul public mai performant şi deschis pentru oricine. Calitatea serviciului trebuie să fie
constant îmbunătăţită pentru clienţi. Această exigenţă este centrul contractului care uneşte francezii şi serviciile
lor publice […] Practica importantă a dialogului social, participarea reprezentanţilor personalului la alegerile
strategice, căutarea consensului şi prevenirea conflictelor sunt într-adevăr indispensabile […] Continuitatea
serviciului este un imperativ care nu poate fi ignorat.”
99
creşterea costurilor sau cu o creştere redusă a costurilor. Una dintre modalităţile de a acorda
mai multă atenţie dorinţelor clienţilor a fost extinderea posibilităţilor clienţilor de a opta216.
În ţările OCDE există o convenţie referitoare la faptul că administraţia trebuie să fie
receptivă la cererile clienţilor săi, receptivitate care se transpune în217:
a) Transparenţă – clienţii trebuie să cunoască modul de funcţionare al administraţiei,
care sunt constrângerile asupra acţiunii funcţionarilor publici, cine este responsabil şi pentru
ce este responsabil şi care sunt remediile dacă lucrurile nu merg bine;
b) Participarea clienţilor – clienţii nu trebuie să fie trataţi doar ca beneficiari pasivi
ai serviciilor prestate de administraţie. În multe cazuri este necesară implicarea lor, dacă
administraţia doreşte să-şi îmbunătăţească activitatea;
c) Satisfacerea cerinţelor clienţilor – pe cât posibil, clienţilor trebuie să li se ofere
servicii care să corespundă situaţiilor lor specifice. Un serviciu care să se potrivească la toate
cerinţele nu mai este adecvat şi nici necesar, deoarece noua flexibilitate din sectorul public
permite armonizarea serviciilor cu cerinţele;
d) Accesibilitate – clienţilor trebuie să li se ofere un acces facil la instituţiile publice,
la ore convenabile precum şi informaţii într-un limbaj adecvat.
Practic, aceste idei presupun existenţa unei administraţii care îşi cunoaşte bine clienţii
şi doreşte să îi implice în activitatea complexă a procesului de guvernare. Pe de altă parte,
sunt necesare un transferul continuu de informaţii de la administraţie la cetăţeni şi modalităţi
eficiente prin care administraţia culege informaţii de la cetăţeni.
Nu în ultimul rând, cetăţenii-clienţi trebuie să se informeze şi, înţelegând problemele
administraţiei, să îşi onoreze obligaţia de a participa ca parteneri egali în activităţile acesteia.
Aşadar, încorporarea aşteptărilor utilizatorilor de servicii publice presupune un
parteneriat ce are la bază informarea şi consultarea acestora.
Toate procesele de reformă a administraţiei publice din România au încorporat într-un
fel sau altul aceste idei, numai că realizarea practică a acestora se lasă încă aşteptată.
Concluziile nu sunt deloc îmbucurătoare. Administraţia continuă să privească
utilizatorii serviciilor pe care le realizează dintr-o poziţie de superioritate şi dispreţ. Cadrul
legislativ este util dar nu suficient pentru că o lege nu-l poate schimba peste noapte pe cel care
o aplică. Pe de altă parte iniţiativa şi imaginaţia sunt elemente aproape inexistente în

216
Administraţia deschisă – iniţiative privind calitatea serviciilor, Publicaţie realizată cu sprijinul OECD şi
NISPAcee, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative – Centrul de Pregătire pentru Administraţie
Publică 2000, p. 116.
217
Guvernarea în tranziţie – Reformele managementului public în ţările OCDE, Publicaţie realizată cu sprijinul
OECD şi NISPAcee, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative – Centrul de Pregătire pentru
Administraţie Publică, 2001, coordonator Matei A., p. 67.
100
administraţia românească, aceasta limitându-se doar la aplicarea legii, încercările de a face
mai mult, pe baza competenţelor oferite de lege, fiind cazuri mult prea izolate.

2.4.3. DECONCENTRAREA, DESCENTRALIZAREA ŞI PRIVATIZAREA

SERVICIILOR PUBLICE – FORME DE APROPIERE
A ADMINISTRAŢIEI DE CETĂŢEAN

DECONCENTRAREA
Prin deconcentrarea serviciilor publice se înţelege transferul unor atribuţii care revin
nivelului central de administrare, unor entităţi subordonate, ce funcţionează în teritoriu, fiind
vorba de o formă diminuată a sistemului de centralizare. Diferenţa rezidă în faptul că la nivel
teritorial nu există agenţi, ca în cazul centralizării, ci organe (instituţii) administrative, numite,
revocabile şi răspunzătoare în faţa autorităţilor administraţiei centrale de stat, ce au o
competenţă proprie şi putere de decizie.
Justificarea deconcentrării o regăsim, de exemplu în Franţa, în expunerea de motive a
decretelor din 1964: „Pentru a face faţă la nevoi crescânde, statul se vede obligat să intervină
în cele mai diverse forme în viaţa ţării [...] în faţa acestor fenomene şi în faţa acestei politici,
adaptarea structurilor administrative se impune [...] această restructurare va facilita
deconcentrarea, care va avea ca avantaje apropierea administraţiei de administraţi şi
accelerarea deciziilor“.
Deconcentrarea îmbracă două forme: orizontală şi verticală. Prima vizează
încredinţează unui reprezentant unic al statului (prefectul) responsabilitatea serviciilor
deconcentrate ale diferitelor ministere, în timp de cea de a doua aşează aceste servicii după o
ierarhie directă în care şeful serviciului depinde doar de ministrul de resort.
Deconcentrarea orizontală concentrează autoritatea teritorială în mâinile prefectului,
reprezentant unic al guvernului, întăreşte puterea acestuia şi aplică asupra teritoriului un
sistem ce se doreşte coerent, elaborat la nivel naţional. În cazul deconcentrării verticale se
conservă o anumită continuitate administrativă, dar se tinde spre sectorializarea ministerială.
Constituţia României, modificată, utilizează atât sintagma de deconcentrare
(Art. 123 (2): „Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile
publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice
centrale din unităţile administrativ-teritoriale”) cât şi pe cea de descentralizare
(Art. 120 (1): „Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe
principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice”).
Aşadar, în ceea ce priveşte organizarea serviciilor publice, în România sunt utilizate
atât deconcentrarea cât şi descentralizarea, dar inexistenţa unor detalieri suplimentare, a făcut

101
ca în practică să existe numeroase confuzii în aplicarea celor două principii. Confuziile apar
îndeosebi în zona deconcentrării.
În România, s-a adoptat varianta deconcentrării orizontale (prefectul conduce
serviciile publice deconcentrate), fără a exista o analiză individuală a serviciilor publice,
pentru a identifica, în vederea unor performanţe maxime, pentru care dintre acestea este utilă
deconcentrarea verticală. Acest lucru a condus la numeroase disfuncţionalităţi pentru că
practic există o dublă subordonare a acestor servicii – faţă de prefect şi faţă de minister şi
implicit decizii contradictorii.
În cele mai multe cazuri este vorba de servicii strict specializate, fiind evident că
prefectul nu se poate implica în conducerea activităţilor specifice şi, dacă se menţine acest
sistem, trebuie precizat exact în ce constă activitatea de conducere a prefectului şi pentru ce
competenţe există o subordonare faţă de minister.
Justificarea sistemului actual rezidă în faptul că dincolo de apropierea de cei
administraţi, apare nevoia de a realiza o contrapondere autorităţii aleşilor locali pentru a
menţine autoritatea statului. Tendinţele europene, mai ales în Franţa sunt de a scoate de sub
autoritatea prefectului acele servicii care presupun o utilizare privată: educaţia, inspecţia
muncii, încasările, cheltuielile publice şi controlul conturilor şi de a le transfera către
colectivităţile locale.
Având în vedere amploarea descentralizării, deconcentrarea are ca menire crearea unui
interlocutor etatic pentru autorităţile locale, destul de puternic pentru a lua decizii prin care să
oblige diferite servicii să acţioneze sub responsabilitatea sa.
Totuşi, cel puţin în România, asistăm la o încercare de sporire a puterii administraţiei
deconcentrate, mulţi prefecţi dorindu-şi să exercite asupra autorităţilor locale nu doar un
control de legalitate, ci şi unul de oportunitate şi chiar să deţină puterea de a sancţiona direct
autorităţile locale. Ori, un astfel de sistem este imposibil de aplicat într-un sistem
descentralizat, în care autorităţile locale sunt alese de către colectivitate.

DESCENTRALIZAREA ŞI PRIVATIZAREA SERVICIILOR PUBLICE

După cum am precizat anterior, principiul descentralizării serviciilor publice constă
în „transferarea serviciilor de la „centru” spre comunităţile locale, cu scopul satisfacerii
nevoilor sociale.”
În sens formal, descentralizarea permite serviciilor publice să se administreze ele
însele, sub controlul statului, care le conferă personalitate juridică, le permite constituirea
unor autorităţi proprii şi le dotează cu resursele necesare.

102
 Termenul de privatizare este asociat cu transferul de active – proprietate, gestiune,
resurse, control – din sectorul public către sectorul privat218. În sensul cel mai strict, reprezintă
vânzarea de bunuri din domeniul privat al statului sau colectivităţilor locale.
În unele studii de specialitate219, privatizarea este asociată cu o întreagă gamă de
măsuri:
• Cesiune de active – vânzarea în totalitate sau în parte a unei întreprinderi sau a unor
bunuri aparţinând statului sau colectivităţilor locale;
• Subcontractarea serviciilor – funcţionarii joacă rolul de administratori de servicii;
• Stabilirea de taxe de utilizare – acestea permit statului sau colectivităţilor locale să
perceapă redevenţe pentru serviciile care sunt asigurate de sectorul privat.
• Parteneriat între sectorul public şi privat – pentru finanţarea, gestiunea şi partajarea
riscurilor într-un proiect comun;
• Liberalizarea – constă în suprimarea dispoziţiilor care împiedică întreprinderile din
sectorul privat să pătrundă pe pieţele sectorului public.
Varietatea acestor măsuri arată că privatizarea este definită din ce în ce mai larg, într-un
mod care urmăreşte să încurajeze participarea sectorului privat la prestarea serviciilor publice.
În sens larg, privatizarea nu implică neapărat transferul integral al proprietăţii şi controlului
serviciilor.
Privatizarea reprezintă un curent larg răspândit cu privire la maniera de a fi a statului.
Tendinţa a fost influenţată de o serie de factori precum evoluţia tehnologică, economică,
politică, de mediu, socială şi culturală. Integrarea economică internaţională sub forma
mondializării şi regionalizării, a fost cea care a influenţat cel mai puternic evoluţia rolului
statului şi al pieţei, precum şi relaţia dintre acestea, dar şi evoluţia structurală şi
organizaţională a serviciilor publice.
Au existat presiuni economice şi sociale cu privire la utilizarea eficace a finanţelor
publice şi cu privire la limitarea taxelor şi impozitelor, în paralel cu noi cereri de servicii.
Publicul este din ce în ce mai puţin tolerant cu lipsa de eficacitate a unui serviciu public, cu
slaba calitate a prestaţiilor, cu rigiditatea şi lipsa de reacţie. Privatizarea a fost influenţată de
evoluţia tehnologică, insuficienţa investiţiilor în serviciile publice, problemele de finanţa
publice, presiunile ecologice şi mondializarea.

218
Bach S. – Decentralization and privatization in municipal services: The case of health services, document de
lucru nr. 164, Geneva, 2000.
219
Organizaţia Internaţională a Muncii – Raportul discuţiilor Reuniunii paritare privind impactul descentralizării
şi privatizării asupra serviciilor municipale, Geneva, 15-19 octombrie 2001.

103
 Deşi există experienţe îndelungate de privatizare a serviciilor publice, metoda
privatizării rămâne o problemă foarte controversată. Abordările diferă în funcţie de sectorul de
activitate în care se realizează privatizarea.
Aşadar, pentru încurajarea privatizării şi apariţia concurenţei în domeniul serviciilor
publice, se pot institui cel puţin trei tipuri fundamentale de măsuri:
A. OFERTE CONCURENŢIALE
Marea Britanie, de exemplu, este singura ţară europeană care a introdus concurenţa
pentru serviciile de transport în comun. Diferiţi furnizori sunt în concurenţa pe aceeaşi linie.
Există o piaţa liberă pentru transportul în comun şi toţi furnizorii sunt privaţi.
B. SUBCONTRACTARE
În cadrul sectorului serviciului public, componenta cea mai importanta a privatizării a
fost subcontractarea sau externalizarea serviciilor. Cu toate că acest proces este asimilat mai
ales cu Marea Britanie, SUA şi Noua Zeelandă, puţine sunt ţările care nu l-au aplicat. Cu toate
acestea, gama serviciilor oferite prin aceasta metodă rămâne modestă, dorindu-se o sporire a
acesteia.
C. PARTENERIATE
Este vorba de parteneriatele public-privat-social pentru a promova investiţiile şi
furnizarea de servicii.
Descentralizarea şi privatizarea sunt două probleme importante în cadrul reformei
serviciului public fiind considerate căi de îmbunătăţire a eficacităţii şi eficienţei serviciilor
publice.
În acest sens, este important ca administraţia publică să creeze un climat favorabil
dezvoltării întreprinderilor private. Potrivit unui studiu realizat de Banca Mondială,
„dezvoltarea eficace are nevoie de un cadru favorabil, care să permită întreprinderilor şi
indivizilor să devină productivi şi, într-o lume a liberalizării şi pieţelor integrate,
competitivi”220.
Cu toate acestea, privatizarea serviciilor publice nu trebuie să devină un scop în
sine221. Contrar unor păreri potrivit cărora privatizarea totală poate şi trebuie realizată în
cadrul tuturor sectoarelor economice, inclusiv a celor strategice şi de asemenea a tuturor
serviciilor publice de producţie, desfacere sau prestatoare de servicii, în democraţiile
occidentale lucrurile nu stau chiar aşa. Dimpotrivă, în special în cazul unor sectoare care
evident sunt de interes naţional şi constituie industrii, regii sau servicii strategice, mixajul

220
Banca Mondiala – Oraşe în tranziţie, studiu realizat în 2000, p. 48.
221
Există teorii potrivit cărora „nu există motive să se creadă că alegerea între stat şi piaţă trebuie să fie
constantă şi permanentă” – Gordon Tullok – Le marche politique, analyse economique des processus politique,
Ed. Economica, Paris, 1978, p. 20.
104
dintre public şi privat este de cele mai multe ori în favoarea spaţiului public. Mai mult,
„ramuri întregi funcţionează integrat evitându-se atomizarea acestora spre a evita disfuncţiile
întregului sistem”222.

CAPITOLUL III
EXPERIENŢE EUROPENE PRIVIND MANAGEMENTUL
SERVICIILOR PUBLICE LOCALE

Construcţia europeană a fost marcată încă de la debutul său de o dilemă: Cum se pot
armoniza ambiţiile de realizare a unui spaţiu economic comun cu administraţiile naţionale,
rod al specificului naţional, istoriei şi tradiţiilor? Actualitatea acestei probleme este
determinată de existenţa unei contradicţii aparente între interesul colectiv din interiorul unui
stat şi deschiderea faţă de concurenţa europeană. În acest context, apare o nouă întrebare: Este
necesară o nouă administraţie sau un mecanism care să asigure cooperarea administraţiilor
naţionale?
Uniunea Europeană poate interveni direct în viaţa de zi cu zi, atât în viaţa cetăţenilor, a
colectivităţilor locale, cât şi în cea a administraţiei publice. Există directive europene care au
un efect direct asupra autorităţilor publice, inclusiv cele descentralizate, cum sunt cele din
domeniul protecţiei mediului sau al cheltuielilor administraţiei. Astfel, politicile europene nu
mai pot fi văzute ca „politici externe”, ci reprezintă o parte a administraţiei fiecărei ţări. Din
acest motiv, Europa este numită uneori „cel de al patrulea nivel de administraţie”.
Pe de altă parte, cele trei modele administrative dominante din spaţiul european –
francez, englez şi german – îşi pun amprenta asupra sistemului instituţional european.

222
Alexandru I., Criza administraţiei, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2001, p. 151.
105
 Un demers de identificare a unui model european vizând managementul serviciilor
publice locale s-ar concretiza, în actuala etapă din evoluţia Europei, în identificarea
elementelor comune statelor membre ale Uniunii Europene. Mai departe, aceste elemente de
convergenţă ar putea constitui în nucleul dur al unui viitor model european.

3.1. SISTEMUL INSTITUŢIONAL ŞI LEGISLATIV

3.1.1. FRANŢA

Potrivit Constituţiei din 1958, Franţa este o republică indivizibilă, laică, democratică şi
socială. Puterea legislativă este exercitată de un parlament bicameral format din Senat şi
Adunarea Naţionala. Executivul este bicefal: Preşedintele Republicii şi Primul-Ministru.
Structura administrativă a Franţei contemporane este rezultatul unei politici teritoriale
în care centralizarea a fost elementul definitoriu. Acest sistem dominat de ideea de autoritate,
se caracterizează, după cum sublinia Marcel Prelot prin aceea că „puterea administrativă
imprimă în toate părţile ţării o direcţie uniformă, nelăsând nici o parte din decizie cetăţenilor”,
astfel că dezvoltarea locală şi gestiunea serviciilor publice porneşte în primul rând de la voinţa
nivelului central.
După secole de centralism, 1982 a reprezentat anul reformelor administrative care
încercau să construiască un sistem descentralizat, dar, mai ales, dădeau curs unor evoluţii deja
conturate.
Afirmarea drepturilor şi libertăţilor unităţilor administrativ-teritoriale, o nouă repartiţie
a competenţelor între nivelurile administrative, aplicarea unei planificări regionale în spirit
contractual, noi competenţe acordate adunărilor alese ale unităţilor administrativ-teritoriale şi
primarului sau preşedintelui acestora, evitarea formării profesionale doar la Paris,
reorganizarea sistemului finanţelor publice locale, modificarea statutului funcţionarilor
publici, deschiderea de noi sfere de dialog menite să înlăture clientelismul, dinamizarea
sistemului economic pornind de la colectivităţile locale şi elaborarea de strategii economice
locale, reprezintă elemente ale acestei reforme administrative. Analiza lor permite înţelegerea
faptului că factorii politici, sociali, economici şi culturali contribuie la dezvoltare223.
Organizarea administrativă franceză din zilele noastre este complexă şi ramificată,
implicând un sistem instituţional diversificat şi un personal numeros. Se disting structurile

223
Matei L., Chabrot C., Dincă D., Colectivităţile teritoriale. Experienţa franceză. Ed. Economică, Bucureşti
2000, p.23
106
centrale şi organizarea teritorială, fără însă a neglija tutela exercitată asupra colectivităţilor
descentralizate.
Structurile centrale exercită o influenţă semnificativă asupra funcţionării administraţiei
franceze şi implicit asupra proceselor privind dezvoltarea locală şi managementul serviciilor
publice. Acestea asigură legătura cu guvernul şi acest fapt nu reprezintă doar transmiterea şi
executarea unor ordine, ci şi pregătirea unor decizii. Aceste structuri cuprind serviciile
Preşedinţiei, Primului-Ministru, administraţia centrală, Consiliul de Stat sau Curtea de
Conturi.
Potrivit Titlului XII, art. 72-75 din Constituţia franceză, colectivităţile teritoriale ale
republicii sunt comunele, departamentele, regiunile şi „teritoriile de peste mare”. Orice altă
colectivitate este creată doar prin lege. Aceste colectivităţi se administrează liber prin consilii
alese şi în condiţiile prevăzute de lege. Această prevedere constituţională induce ideea de
responsabilitate a colectivităţilor teritoriale în materie de dezvoltare, dar în departamente şi
teritorii, delegatul guvernului este însărcinat cu reprezentarea intereselor naţionale, controlul
administrativ şi asigurarea respectării legilor.
Prin deconcentrare, s-au transferat o parte importantă din sarcinile statului către
agenţii din teritoriu şi îndeosebi către prefecţi. Conform Legii nr. 82-213 din 2 martie 1982,
prefectul este reprezentantul statului în departamente şi regiuni. El reprezintă fiecare minister,
conduce serviciile statului în circumscripţia respectivă şi este garantul interesului naţional, al
respectării legilor, ordinii publice şi controlului administrativ. Prefectul, ca agent al statului,
are un dublu rol: politic şi administrativ. În calitate de agent politic, prefectul are rolul de a
organiza alegerile, iar ca agent administrativ el poate interveni în domenii precum amenajarea
teritoriului, urbanism sau industrie.
Prin urmare, ne găsim în faţa a două dimensiuni ale administraţiei franceze:
a) Dimensiunea teritorială. Aceasta stă la baza împărţirii autorităţilor publice centrale
şi locale, în funcţie de raza de acţiune teritorială;
b) Dimensiunea funcţională. Aceasta se reflectă în împărţirea autorităţilor
administrative în autorităţi cu competenţă generală şi autorităţi de specialitate.
Într-o ţară cu tendinţe istorice de centralizare administrativă, conceptul de
descentralizare a avut dificultăţi în identificarea elementelor precise ale cadrului său juridic.
În cazul Franţei, după cum aprecia Maurice Hauriou „descentralizarea nu este decât o manieră
de a fi a statului”, ca şi centralizarea, de altfel, neavând trecere decât faţă de administraţie.

3.1.2. GERMANIA

107
 Germania este o republică parlamentară cu un specific aparte sub aspectul dezvoltării:
o rată puternică de urbanizare (86%), un PIB ridicat pe cap de locuitor (26.000 Euro) şi un
consum public important de 19% din PIB. Aşadar, urbanizarea şi resursele bogate, rezultat al
industrializării, sunt elemente ce dinamizează şi orientează strategiile de dezvoltare la nivel
local. La acestea se adaugă organizarea federală a statului.
Constituţia din 23 mai 1949 fixează trei niveluri autorităţii:
1) Nivelul federal;
2) Landurile;
3) Nivelul local care cuprinde comunele (Gemenide), districtele sau arondismentele
(Kreise).
Aşadar, structura autorităţilor administrative din Germania apare drept una
policentrică. După cum vom arăta în continuare acesta este rezultatul istoriei şi influenţelor
politice.
La începutul sec. 19, Germania era divizată în mici principate şi domenii, ce aminteau
încă de Imperiul Romano-Germanic. Datorită slăbiciunilor din relaţia cu Franţa conducătorii
absolutişti ai statului german au încercat să modernizeze structurile depăşite şi să revigoreze
societatea şi economia. Instrumentul ales pentru îndeplinirea acestui deziderat a fost
autonomia locală. Iniţiativa acestui proces a aparţinut Prusiei, unde reformatorul liberal
Freiherr vom Stein a promovat Carta municipală prusiană din 1808. Carta promova un model
remarcabil de autonomie locală, în contextul istoric al unui stat mereu centralizat. Pe lângă
consiliul municipal ales, un organ colectiv (Magistrat) era însărcinat cu funcţia executivă.
Deşi era ales de către consiliu şi format din consilieri şi alţi cetăţeni, Magistratul putea primi
sarcini delegate de către stat.
Ulterior, au fost adoptate carte şi ordonanţe privind autonomia locală şi în alte landuri,
reflectând diversitatea care a caracterizat organizarea locală până în prezent.
Evoluţia autonomiei locale în secolul 19 a fost influenţată decisiv de Revoluţia din
1848, eveniment după care a intervenit o stare de „compromis constituţional” 224: (în care)
statul, birocraţia şi armata au rămas în mâinile autorităţii monarhice, în timp ce pe plan local,
puterea aparţinea proprietarilor şi antreprenorilor225. Distincţia dintre stat şi societate devenea
în acest mod un concept cheie al gândirii politice germane în sec. 19, idee transpusă filosofic
de către Hegel.

224
Wollmann H., La decentralisation en Angleterre, en France et en Allemagne. De la divergence historique a la
convergence?, Revue francaise d'administration publique, no.90, avril-juin 2003, p. 313.
225
Heffter, Kommunale Selbstverwaltung, tratează pe larg în 1950 dezvoltarea administraţiei locale din
Germania sec. 19.
108
 Această stare a fost menţinută până la începutul sec. 20, statul abţinându-se să se
amestece în probleme de infrastructură şi cele sociale, sarcini care reveneau colectivităţilor
locale.
Pentru liberalii conservatori reconciliaţi cu statul monarhic, autonomia locală nu
reprezenta altceva decât o formă descentralizată de administrare a statului ale cărui funcţii
trebuiau realizate de către cetăţeni. Acest concept de guvernare locală, în forma sa ne-politică
de auto-administrare locală, a influenţat sistemul administrativ până în zilele noastre.
Urmând acest model, municipalităţile, în plină creştere demografică datorită
industrializării şi urbanizării rapide, au cunoscut o multiplicare a activităţilor lor (urbanism,
tratarea apei, instalaţii sanitare, transport, facilităţi culturale), dar şi a celor delegate de către
stat. Oraşele îşi acopereau cheltuielile din veniturile proprii, în primul rând prin aplicarea unei
taxe locale asupra întreprinderilor şi proprietăţii şi, după 1893, dintr-o suprataxă locală
(impozitul suplimentar pe salariu)226, fapt ce demonstrează remarcabilul grad de independenţă
financiară a municipalităţilor în perioada anterioară primului război mondial.
Ca urmare a poziţiei pe care vechea aristocraţie feudală o păstra în mediul rural,
introducerea principiului liberei administrări locale a avut un curs diferit. În Prusia, spre
exemplu, abia în jurul anului 1872 au apărut arondismentele rurale (Kreise). Pe de o parte,
consiliile alese în Kreise, au fost abilitate cu rezolvarea problemelor din circumscripţia
respectivă, pe de altă parte Landrat-ul, şeful administraţiei dintr-un Kreise, era numit de către
guvernul Landului şi îndeplinea funcţii delegate, ca un agent al statului. Acest sistem a
cunoscut o largă utilizare227 şi, cu toate că era francez la origine, a devenit o caracteristică a
tradiţiei administrative locale din Germania. Acest sistem a fost adoptat ulterior în alte ţări
europene.
După Revoluţia din 1918 şi trecerea la Republica democratică de la Weimar, cadrul
instituţional local a fost puternic modificat. Constituţia Weimer din 1919 garanta comunelor şi
pentru Kreise dreptul de „autoadministrare în limitele legii” (art.127) şi consacra principiul
sufragiului universal pentru alegerile locale. Prin adoptarea de legi electorale şi „reintegrarea
autonomiei locale”228, distincţia tradiţională dintre stat şi societate şi-a pierdut din
semnificaţiile avute în secolul 19.
Autorităţile locale au fost asociate politicilor sociale promovate de către Reich şi de
către guvernele landurilor. După reforma fiscală din 1920, care priva autorităţile locale de

226
Înaintea primului război mondial, veniturile locale se constituiau în proporţie de 45% din suprataxa locală,
35% – taxa asupra proprietăţii şi 20% împrumuturi locale.
227
Wolllmann H., Le systeme local en Allemagne en route vers un nouveau modele de la democratie locale?, in
CURAPP, Democratie locale, Paris, 2000, p. 200.
228
Hesse Joachim Jens, Local Government in a Federal State: The Case of West Germany, Baden Baden, Nomos,
1990, p. 357.
109
suprataxa locală, acestea au devenit dependente de subvenţiile Reich-ului şi ale landurilor.
Marea criză economică a trimis municipalităţile într-un dezastru financiar şi a condus la
conflicte cu Reich-ul şi landurile, conflicte la care acestea din urmă au răspuns prin înfiinţarea
comisarilor de stat. După acapararea puterii de către nazişti prin Gleichschaltung,
municipalităţile au fost supuse principiilor dictatoriale ale Fuhrer-ului.
Ulterior pierderii războiului de către Germania, voinţa aliaţilor occidentali de a
restaura rapid în zonele de ocupaţie structuri democratice, descentralizate a făcut ca
autorităţile locale să fie primele reinstalate, înaintea landurilor şi înfiinţarea Republicii
Federale Germane în 1949. Astfel, autorităţile locale şi-au reluat activitatea imediat după
armistiţiu şi acest fapt a jucat un rol considerabil în reconstrucţia ţării229.
Legea fundamentală din 1949 prevedea că Gemeinden (comunele) şi, într-o măsură
apropiată, Kreise (arondismentele), au dreptul „de a realiza pe propria responsabilitate, toate
afacerile comunităţii locale, în limitele legii”(art.28).
Landurile au adoptat Carte municipale a căror formă diferea în funcţie de tradiţiile
regionale şi influenţa forţei de ocupaţie230.
Dezvoltarea Statului-Providenţă în anii 50-60 a avut repercusiuni semnificative asupra
autorităţilor locale. Mai întâi, în perioada 1968-1977, au fost realizate importante reforme
teritoriale în Landuri, reforme ce vizau întărirea capacităţii administrative a colectivităţilor
locale a căror reconstrucţie a semănat adesea cu forma din secolul 19. Pe fondul
antagonismului dintre obiectivul de a creşte eficacitatea administrativă şi acela de a întări
democraţia locală, Landurile au pus în practică strategii diferite în funcţie de cultura politică
zonală şi de forţa opoziţiei de la nivel local. În Landul Rhenania de Nord – Westphalia,
municipalităţile au o medie de 43.000 de locuitori; în alte landuri, mai ales în sud, politica de
regrupare a fost nesemnificativă, permiţând micilor localităţi să-şi păstreze personalitatea
juridică şi propriile organe alese şi obligându-le, în cele din urmă, să-şi execute sarcinile
administrative în comun cu alte autorităţi locale. Acum, cele 24.000 de comune au fost reduse
la 8.400, iar Kreise de la 425 la 237, dar a fost adăugat un nou nivel între Kreise şi comune,
ceea ce a complicat structura administrativă231.
În consecinţă, în anii ’60-’70, multe municipalităţi au început modernizarea, reformă
foarte puternică în comparaţie cu cele similare din alte ţări europene.
229
Importanţa pe care comunele (municipalităţile şi arondismentele) au avut-o în perioada de după război este
ilustrată de faptul că în 1950 angajaţii de la nivel local reprezentau 40% din sectorul public, cifră ce a scăzut anii
următori la 30%.
230
Anumite Landuri, din zona de ocupaţie britanică (Rhenania de Nord) au ales formula unui consiliu asistat de
un director municipal. În Bade-Westphalie şi Bavaria, situate în zona americană de ocupaţie, s-a optat pentru
formula unui primar ales direct. Landurile din zona de ocupaţie franceză, precum Rhenania-Palatinat, au introdus
alegerea primarului de către consiliu.
231
Laux Eberhart, Erfahrungen und Perspektiven der kommunalen Gebiets – und Functionalreform, în Wollmann
Hellmut şi Roth Roland, Komunalpolitik, Neuauflage, Opladen, Leske şi Budrich, p. 175.
110
 Începutul anilor ’90 a fost marcat pentru municipalităţi şi Kreise, de o criză bugetară 232
şi de influenţele tardive ale Noului Management Public. Până în prezent, autorităţile publice
locale au introdus noile concepte materializate în noi proceduri bugetare, cu scopul de a
reduce costurile.
La fel ca în multe alte ţări europene, democraţia locală din Germania, începând din
1945 şi până astăzi, a fost dominată de principiul democraţiei reprezentative indirecte 233. De la
începutul anilor ’90, situaţia s-a schimbat, landurile adoptând legi privind referendumul local,
ca urmare a unei iniţiative asemănătoare a Parlamentului Federal din mai 1990.
Un alt element privind dezvoltarea instituţională, este reprezentat de generalizarea
alegerii directe a primarilor. Parlamentele Landurilor din Germania de est au făcut aceste
lucruri fie pentru a da populaţiei o pârghie de control asupra administraţiei, fie (sau) din
considerente manageriale (ca în landurile din Germania de Vest).

3.1.3. MAREA BRITANIE

Sistemul administrativ britanic se deosebeşte fundamental de cele ale ţărilor

continentale datorită evoluţiilor istorice specifice şi a relaţiilor particulare care decurg din
înglobarea diferitelor naţiuni: engleză, galeză, scoţiană, nord-irlandeză.
În Marea Britanie nu există conceptul de stat, referirile făcându-se la Coroană, care
exprimă puterea executivă234 astfel că, spre deosebire de stat, Coroana nu presupune existenţa
unor diviziuni teritoriale comparabile cu regiunile, judeţele sau comunele, identificându-se cu
puterea centrală.
Guvernul este condus de primul-ministru. Miniştrii nu au veritabile cabinete, ci
numai un secretariat particular şi totdeauna funcţionari permanenţi. În fiecare minister britanic
există un secretar permanent – secretarul general; el este cel mai înalt funcţionar din minister
şi rămâne în post oricare ar fi schimbările politice235.
Guvernarea locală reprezintă unul din cele trei elemente ale administraţiei teritoriale
din Marea Britanie, alături de structurile administrative deconcentrate sau cu statut specific şi
de instituţiile particulare – recent întărite – din Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord.

232
În măsura în care Noua gestiune publică ataca monopolul autorităţilor locale în materie de furnizare a
serviciilor publice, potrivit principiului subsidiarităţii, serviciile sociale au fost încredinţate unor organisme ne-
statale, fără scop lucrativ. Astfel, după profesionalizarea sa la sfârşitul sec. 20, administraţia publică locală din
Germania are o reputaţie bună.
233
Anumite Landuri (mai ales din Germania de est) au prevăzut revocarea primarilor şi a Landrat-ului prin
referendum local. Landul Bade-Wurtemberg reprezintă o excepţie a acestei reguli, existând o procedură de
referendum local încă din anii 50.
234
Vasile A., op. cit, p. 105.
235
Alexandru I., Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 341.
111
 Marea Britanie nu are o constituţie scrisă, iar cadrul legal în care funcţionează
colectivităţile teritoriale descentralizate a evoluat în timp. Un element particular este
reprezentat de absenţa garanţiei constituţionale în favoarea colectivităţilor teritoriale:
Parlamentul este liber să realizeze orice schimbare doreşte în organizarea administraţiei
descentralizate.
Susţinătorii sistemului britanic apreciază că tradiţiile şi cutuma sunt suficiente pentru a
păstra autonomia şi independenţa administraţiei locale, dar este clar că acestea nu sunt decât
argumente nesemnificative.
Nu există curţi constituţionale sau administrative specializate pentru a trata conflictele
dintre deciziile guvernului central şi deciziile administraţiei locale descentralizate. Această
competenţă revine tribunalelor civile ordinare şi jurisprudenţei care realizează un efort major
pentru a adapta legea ordinară în circumstanţele particulare ale administraţiei locale.
Colectivităţile teritoriale descentralizate britanice nu au competenţe generale. În
aplicarea principiului ultra vires dezvoltat de tribunale în sec. 19, fiecare act al guvernului
trebuie să aibă la bază o abilitare legală, conferită printr-o lege sau o cutumă (common law).
Prin urmare, colectivităţile teritoriale şi reprezentanţii lor nu pot acţiona decât în cadrul
puterilor conferite de Parlament.
În Marea Britanie existau comitate şi parohii încă înainte de cucerirea normandă.
Burgurile (boroughts) aveau un drept de autoadministrare a propriilor afaceri încă din evul
mediu, drept ce era stabilit prin carte regale. Comitatele au fost administrate până la sfârşitul
secolului 19 de către „judecători de pace” numiţi. Anumite servicii, cum ar fi drumurile sau
amenajarea apelor, la origini, erau asigurate de către persoane administrative specializate.
Urbanizarea rapidă şi dezvoltarea industrială din secolul 19 au avut ca efect creşterea
numărului persoanelor administrative specializate, unele fiind desemnate să răspundă nevoilor
în materie de sănătate publică, igienă, educaţie, menţinerea ordinii publice şi alte domenii
considerate importante pentru fiecare individ. De asemenea, s-a remarcat o creştere
semnificativă a serviciilor industriale şi comerciale ale municipalităţilor cum ar fi pieţe,
abatoare, băi publice, gestiunea deşeurilor, furnizarea de apă, gaz, electricitate, reţele de
transport în comun cu trenul sau autobuzul.
Marea Britanie a fost întotdeauna guvernată de convenţii şi practici constituţionale
care au moderat şi contrabalansat tendinţele unitare şi centralizatoare. Acest fapt este atestat
de dezvoltarea şi autonomia locală din secolul 19, (ceea) premiză ce a contribuit la edificarea
a ceea ce numim „un sistem dual”236 caracterizat printr-o divizare a puterii: guvernul central şi
elita sa (Oxbridge)237, gestionari ai „politicilor înalte”, în timp ce „politica de bază” şi punerea
236
Jim Bulpitt, Territory and Power in the United Kingdom, Dover, NH, 1983.
237
Absolvenţi ai univesităţilor Oxford şi Cambridge.
112
sa în aplicare era lăsată în sarcina autorităţilor locale (infrastructură, servicii sociale
dezvoltate datorită urbanizării şi industrializării rapide).
Acest sistem a condus la abilitarea de către Parlament a autorităţilor locale cu un
număr mare de sarcini, dar fără a stabili strict şi modul de punere în aplicare. În al doilea rând,
guvernul central nu a stabilit niciodată unităţi care să dispună de o capacitate de execuţie pe
plan regional sau local, fapt ce era în contradicţie cu ceea ce se întâmpla în Europa
continentală. Astfel, s-a ajuns la un paradox: guvernul central dispunea de o putere aproape
nelimitată, dar manifesta o indiferenţă faţă de nivelul local, situaţie ce a permis autorităţilor
locale să beneficieze de un grad de autonomie fără echivalent în Europa acelor vremuri.
Un pas important către autonomia locală l-a reprezentat legea din 1835 (Municipal
Corporation Act). Acest act suprima regimul medieval de drepturi şi privilegii acordate
oraşelor şi stabilea un model uniform. Responsabilităţile locale au fost încredinţate unor
consilii locale alese prin sufragiu universal (masculin). Instaurând autorităţi pluri-funcţionale
şi acordându-le dreptul de a stabili impozite locale („rate” sau impozitul funciar), s-au stabilit
principiile de bază ale autonomiei locale238.
În perioada 1880 – 1890, guvernul central a reorganizat sistemul autorităţilor locale
creând o structură pe două niveluri care a rămas în vigoare timp îndelungat239.
Aceste reforme au pus bazele a ceea ce regăsim sub denumirea de „perioada de aur a
autonomiei locale”240. Consiliile locale îşi exercitau sarcinile politice şi administrative
dispunând de o mare putere de apreciere şi fără a exista o veritabilă tutelă a guvernului
central, autonomie garantată şi de resursele financiare care le acopereau cheltuielile.
La sfârşitul secolului 19, s-a pus în aplicare un sistem de organizare comun, prin
raţionalizarea furnizării diferitelor servicii, sistem care s-a menţinut până în anii ’60 ai
secolului trecut. În oraşele importante exista o singură autoritate – consiliul (county borough
council) – ce era responsabilă cu furnizarea tuturor serviciilor. În unele arii urbane,
competenţele erau repartizate între comitate şi districtele urbane (urban district council) sau
municipalităţi (municipal borough). În toate zonele urbane nivelul inferior al parohiilor
(parishes) nu dispunea de consilii alese şi nu asigura nici un serviciu. Existau însă consilii de
district rural iar parohiile cuprinse în teritoriul acestor districte aveau uneori consilii ce
asigurau un număr redus de funcţii locale.

238
Wollmann H., La decentralization en Angleterre, en France et en Allemangne. De la divergence historique a la
convergence?, Revue francaise d'administration publique, nr. 90, avril-juin 1999, p. 313.
239
În 1888, înlocuind regimul medieval al judecătorilor de pace, dar păstrând frontierele istorice ale Shires, au
fost instauraţi „contabili” la nivelul superior. În 1894, 535 de districte urbane, 472 de districte rurale şi 270 de
burguri (county boroughs) au fost stabilite la nivelul inferior.
240
Allen Norton, International Handbook of Local and Regional Government, Aldershot, 1994, p. 352.
113
 De la începutul secolului 20, modelul victorian de autonomie locală a suferit schimbări
continue. Până în anii ’30, nivelul şi numărul serviciilor furnizate de autorităţile locale a
continuat să crească. Administraţia locală a primit responsabilităţi în materie de planificare
urbană şi politica de locuire înţeleasă într-un sens foarte larg (planificare, construcţie şi
gestiune) – housing provision – şi juca un rol din ce în ce mai important în materie de
educaţie. Numeroase autorităţi urbane se ocupau de transportul local de călători, drumuri,
aprovizionare cu apă, gaz, electricitate şi unele chiar cu telefonia. De asemenea, jucau un rol
important în serviciile de sănătate ca şi în organizarea băilor publice, bibliotecilor şi a unor
activităţi de divertisment.
După anii ’30, aria de intervenţie a colectivităţilor locale s-a diminuat semnificativ.
Furnizarea de ajutoare financiare către cei săraci care fusese mult timp în competenţa
parohiilor, a fost transferată către guvernul central între 1934 şi 1948, ajungându-se la o
egalitate de tratament şi armonizare a responsabilităţilor financiare între diferite regiuni.
Responsabilitatea amenajării drumurilor principale revenea în 1936 guvernului
central; furnizarea de gaz şi electricitate a fost naţionalizată în 1947 – 1948. Crearea în 1946 a
Serviciului Naţional de Sănătate (Naţional Health Service – NHS) priva autorităţile locale de
competenţe în materie de spitale, iar celelalte competenţe în materie de protecţie a persoanelor
au fost transferate către NHS în 1974.
Aşadar, schimbările au atins apogeul în anii ’40 şi ’60, printr-o serie de măsuri ce au
schimbat radical responsabilităţile locale: pe de o parte, autorităţile locale au fost private de
sarcinile lor tradiţionale (furnizarea de gaz şi electricitate, servicii medicale), pe de altă parte,
responsabilităţile locale au fost dezvoltate îndeosebi în materie de educaţie şi serviciile
sociale241. În acelaşi timp, se remarcă o creştere constantă a dependenţei financiare faţă de
guvern.
Creşterea progresivă a responsabilităţilor autorităţilor locale a fost însoţită de o
extensie concomitentă a efectivelor agenţilor publici, îndeosebi în comitate care totalizau 75%
din cheltuielile locale. Această sporire a fost însoţită, îndeosebi în anii ’60, de
profesionalizarea agenţilor şi de sectorializarea politicii locale, creând tensiuni între modul
tradiţional de exercitare a autonomiei locale (rolul preponderent al comitetelor formate din
consilieri aleşi , „amatori”) şi nevoile de profesionalizare.
În 1972 a avut loc o altă schimbare semnificativă a sistemului realizat în anii
1880-1890 prin adoptarea Local Government Act242. Numărul comitatelor s-a redus de la

241
Autorităţile locale au devenit principalul furnizor de servicii sociale, cheltuielile în acest sens crescând de la
5,1% din PNB în 1900 la 18% în 1975.
242
Reforma din 1972 a fost precedată de lucrările comisiei Redclife-Maude şi prin două rapoarte
guvernamentale.
114
62 la 47 (cu o medie de 730.000 de locuitori), numărul districtelor a fost, de asemenea,
diminuat (având o medie de 125.000 de locuitori), iar nivelul inferior al oraşelor şi parohiilor
(ce dispuneau de consilii alese şi atribuţii nesemnificative) a rămas neschimbat.
Distribuţia apei şi colectarea apelor uzate au fost naţionalizate în Anglia şi în Ţara
Galilor în 1974. Începând cu 1989 au fost privatizate, ca şi gazul şi electricitatea (1990 şi
1991). In 1995, responsabilitatea poliţiei a fost transferată de la consiliile comitatelor la
autorităţi de poliţie specifice, controlate de membrii aleşi de către comitat, în paralel cu
judecătorii de pace, numiţi de către ministrul de interne. Evoluţia instituţională se
caracterizează deci prin diversitatea iniţiativelor locale şi printr-o amprentă mai puternică a
autorităţilor naţionale.
Prin aceste reforme guvernul central a manifestat aceeaşi determinare vizând întărirea
eficacităţii autorităţilor locale ca şi la sfârşitul secolului 19. Dacă am compara cu ceea ce s-a
întâmplat în alte ţări europene, modificările teritoriale realizate sunt cele mai radicale şi
constituie un caz extrem a ceea ce numim „tipul nord-european” de structuri locale.243
În anii ’80, după victoria conservatorilor, noul guvern a iniţiat o amplă serie de măsuri
care au restructurat profund statutul autorităţilor locale, criticate îndeosebi datorită puterii
excesive a funcţionarilor. O măsură importantă a vizat limitarea puterilor financiare, îndeosebi
iniţiativa de a plafona impozitul funciar (rate) tradiţional şi de a-l înlocui cu alt impozit local
bazat pe taxa forfetară pe persoană (poll tax). Această reformă reducea libertatea de acţiune a
autorităţilor locale în materie de impozite locale. Guvernul, bazându-se pe principiile Noului
Management Public, a încercat să reducă decisiv puterea autorităţilor locale, atacând
„imperiile municipale” şi cvasi-monopolul acestora în furnizarea directă de servicii sociale.
În cadrul „ofensivei” împotriva autorităţilor locale, guvernul a utilizat şi alte
instrumente:
• obligaţia legală de a se vinde aşezările sociale (locatarilor);
• deschiderea către concurenţă în furnizarea serviciilor publice (colectivităţile trebuiau
să joace un rol de garant şi nu de furnizor direct al serviciilor);
• desfiinţarea prin Local Government Act din 1985 a Marelui Consiliu al Londrei şi a
celor şase consilii metropolitane.
Unele texte ce restructurau autorităţile locale nu au fost niciodată aplicate sau „au fost
explicit revocate”244. Dar, în ansamblu, acestea au pus guvernul într-o postură mult mai
puternică în raport cu autorităţile locale.

243
Gerard Marcou şi Imre Verebelyi, Trends in Local Government in Western and Eastern Europe, Bruxelles,
1993, p. 382.
244
Stoker G., British Local Government. Under New Management?, 2001, p. 372.
115
 În paralel, guvernul a pus capăt în 1998 celor 400 de ani de guvernare directă de către
Westminster atribuind numeroase responsabilităţi legislative şi executive unor adunări alese
direct în Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord. Fiecare dintre aceste adunări a realizat un
program de modernizare a guvernelor locale similar celor din Anglia.
În anul 2000, au avut loc noi schimbări privind sistemul local de guvernare prin
adoptarea legii asupra dezvoltării locale245:
• desfiinţarea sistemului de comisii, utilizate de către municipalităţi, ce existau de
peste un secol, cerându-se consilierilor municipali să consulte populaţia cu privire la
posibilitatea alegerii directe a primarului;
• creşterea libertăţii de acţiune a municipalităţilor prin introducerea unei competenţe
generale pentru a promova bunăstarea economică, socială sau de mediu a comunităţii;
• noi dispoziţii pentru o gestiune de calitate (best value), ce îndemnau municipalităţile
să găsească cele mai bune opţiuni pentru fiecare serviciu public, recurgând în acest sens la
întreprinderi private dacă acestea erau mai eficace246.

3.2. NIVELURI DE RESPONSABILITATE

ÎN FURNIZAREA SERVICIILOR PUBLICE

3.2.1. FRANŢA

Stadiul actual al împărţirii administrativ-teritoriale se explică prin factorul istoric, în

sensul persistenţei anumitor structuri tradiţionale şi prin grija de raţionalizare şi uniformizare
care a caracterizat întotdeauna acţiunea normativă în Franţa.
Aşa cum precizam, teritoriul actual al Franţei este divizat într-o mare varietate de
circumscripţii, pe trei niveluri fundamentale ale colectivităţilor locale, la care se adaugă
colectivităţile „de peste mare”.
COMUNA FRANCEZĂ
Comuna nu este doar o treaptă în organizarea politică şi administrativă a Franţei, ea
reprezintă de mai multe secole elementul esenţial şi ilustrarea democraţiei „a la francaise”.
Cei însărcinaţi să o administreze sunt aleşi în mod direct de concetăţenii lor şi au
puteri foarte însemnate astfel încât deciziile pe care le iau influenţează viaţa curentă mai mult
decât cele ale organismelor centrale.

245
La decentralization dans les Etats de l'Union européenne, Paris, La documentation française, 2002, p. 283.
246
Această „agendă pentru modernizare” reprezintă programul cel mai radical din ultimul secol în materie de
schimbări pentru guvernele locale.
116
 Codul general al colectivităţilor teritoriale realizează o grupare a atribuţiilor comunei
în obligatorii şi facultative:
a) Atribuţii obligatorii;
Acestea sunt igiena şi salubrizarea, starea civilă, verificarea listelor electorale şi
organizarea materială a alegerilor, înhumările şi gestiunea cimitirelor etc. În această categorie
intră şi atribuţii în raport cu patrimoniul comunal şi cu reţetele comunale: construirea de şcoli,
întreţinerea acestora, realizarea de drumuri şi reglementarea circulaţiei, asigurarea epurării
apelor uzate, organizarea colectării şi tratării resturilor menajere, etc.
Ajutorul social reprezintă un domeniu important de acţiune, dar această competenţă
este împărţită cu statul şi, mai ales, cu departamentul.
În ceea ce priveşte copii, atribuţiile comunei constau în construirea de creşe, cămine
pentru copii, centre pentru petrecerea timpului liber în vacanţele şcolare, cluburi pentru tineri,
etc.
La fel stau lucrurile pentru persoanele în vârstă care beneficiază de servicii – livrarea
meselor la domiciliul, activităţi menajere, asistenţă medicale etc. – ce au ca obiectiv
menţinerea acestora pe o durată cât mai îndelungată în locuinţele lor şi de a întârzia astfel,
pentru cei care doresc, găzduirea într-o casă pentru pensionari.
b) Atribuţii facultative;
Această categorie corespunde unor servicii pe care comunele doresc în mod liber să le
ofere locuitorilor, cum ar fi crearea de poliţii municipale care completează acţiunea Poliţiei
sau a Jandarmeriei Naţionale.
Cea mai mare parte a comunelor importante participă la construirea şi la gestionarea
locuinţelor cu chirii accesibile familiilor de condiţie modestă. Unele cumpără terenuri şi le
amenajează în scopul constituirii de parcele pentru case individuale. Un alt exemplu îl
reprezintă ajutoarele şi subvenţiile oferite asociaţilor de proprietari care se grupează pentru a
se consacra unor activităţi sportive, culturale, sociale.

Fig. 18. Principalele competenţe exercitate de stat şi de către colectivităţile teritoriale.

117
 ŞI SPORTCULTURĂ
AJUTOR SOCIAL,
AUTORIZARE A

SOLIDARITATE
TERITORIULUI
AMENAJARE A
PLANIFICARE,

ÎNVĂŢĂMÂNT
CONSTRUIRII
URBANISM ŞI

SECURITATE

SPAŢII DE
POLIŢIE,
NIVELURILE DE
COMPETENŢĂ

STATUL X - X - UNIVERSITĂŢI X

REGIUNEA X X - - LICEE X

DEPARTAMENTUL - - - X COLEGII X

ŞCOLI PRIMARE
COMUNA - X X X X
GRADINIŢE

Fig. 19. Piramida nivelurilor administrative.

STATUL

NIVELUL REGIONAL

NIVELUL DEPARTAMENTAL

NIVELUL COMUNAL

Fig. 20. Organizarea administrativă şi politică a Franţei

şi cele patru niveluri ale piramidei pe care o formează.

D D
Preşedinte, Guvern
E şi STATUL Colectivitate naţională E
C administraţia centrală S
O C
N Prefectul NIVELUL REGIUNEA:
şi E
REGIONAL
C serviciile regionale
Colectivitate teritorială N
E dependente de stat T

118
 Prefectul
şi NIVELUL DEPARTAMENTUL:
serviciile departamentelor DEPARTAMENTAL Colectivitate teritorială
dependente de stat

Anumite servicii
R
locale ale statului NIVELUL COMUNA: A
N (ex. Poşta, Poliţia, COMUNAL Colectivitate teritorială L
T Trezoreria statului) I
R Z
DEPARTAMENTELE
Există astăzi 96 de departamente metropolitane, la care se adaugă patru departamente
„peste mare”. Dimensiunea acestora este relativ omogenă. Teritoriul Belfort, cel mai mic
dintre ele, corespunde unei supravieţuiri istorice. El a fost recunoscut târziu ca departament,
până în 1922 având un administrator şi nu un prefect. Nivelul populaţiei din departamente este
divers pentru că variază de la 70.000 de locuitori pentru Lozere până la 2,5 milioane pentru
Nord.
Responsabilităţile departamentului se manifestă îndeosebi în materie de ajutor social,
cultură, sport, educaţie la nivel de colegiu.
REGIUNILE
Există 26 de regiuni, 22 în zona metropolitană şi 4 „peste mare”. Toate regiunile au
statut de colectivităţi teritoriale din 1982, Corsa din 1983 iar „teritoriile de peste mare”, din
1986.
Cele 26 de regiuni şi cele 100 de departamente sunt colectivităţi teritoriale cărora, cu
câteva diferenţe, Constituţia le acordă drepturi, mijloace şi o organizare identice cu cele ale
comunelor, astfel că se utilizează termenul de „supercomună” pentru a ilustra diferenţa de
suprafaţă, dar şi de rol a acestor două niveluri de colectivităţi teritoriale.
Regiunile şi departamentele sunt administrate de adunări formate din persoane alese
prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat. Ele au la nivel executiv un preşedinte şi
vicepreşedinţi – cu puteri diferite, dar la fel de însemnate precum cele ale primarilor şi
adjuncţilor acestora.
Resursele cele mai importante provin din donaţii, subvenţii şi alocaţii ale statului,
precum şi din încasări diverse. Regiunile şi departamentele pot contracta liber împrumuturi.
Responsabilităţile regiunilor se manifestă îndeosebi în materie de planificare,
amenajare a teritoriului, urbanism şi amenajarea teritoriului, licee, cultură şi sport.
*
* *

119
 În Franţa dezvoltarea locală şi managementul serviciilor publice poartă o puternică
amprentă a nivelului central care se implică şi stabileşte liniile directoare în diverse forme.
Pornind de la această constatare, deşi comunele, departamentele şi regiunile au
responsabilităţi proprii importante, centralismul administrativ şi-a păstrat numeroase forme de
existenţă. Pe lângă aceste aspecte care au în vedere în primul rând relaţia dintre nivelul central
şi cel local, trebuie să menţionăm că există numeroase obstacole privind dezvoltarea. Acestea
provin din dispersia comunală, din limitarea resurselor la dispoziţia autorităţilor locale sau din
capacitatea redusă de gestiune a problemelor.

3.2.2. GERMANIA

Comuna reprezintă unitatea de bază a colectivităţilor locale germane. Statutul şi

structura internă diferă de la un land la altul. Constituţia din 23 mai 1949 garantează
autonomia comunelor, dreptul de a soluţiona, sub propria responsabilitate şi în cadrul legilor
toate problemele comunităţilor locale. Numeroase texte constituţionale ale landurilor stabilesc
atribuţii exclusive pentru acestea, texte aflate sub controlul Curţii Constituţionale Federale.
Comunele pot interveni asupra textelor care le-ar schimba statutul, îndeosebi în materie
financiară.
Asupra arondismentelor şi comunelor se exercită tutela landurilor în condiţiile stabilite
de legislaţie, dar şi un control de legalitate al actelor comunei numit „control statal general”,
control ce poate duce la revocarea unor decizii sau la dizolvarea organelor alese.
ARONDISMENTELE (KREISE)
Arondismentul reprezintă o circumscripţie inferioară a administraţiei deconcentrate a
statului247. În general, un arondisment cuprinde între 100.000 şi 300.000 de locuitori. La
nivelul fiecărui Kreise există un Landrat, autoritate care exercită toate funcţiile etatice sau ale
landului asupra populaţiei locale. Aşadar, arondismentul reprezintă o circumscripţie
administrativă statală cu personalitate juridică şi competenţe proprii 248. Marile metropole sunt
asimilate unui arondisment. Astfel, neexistând un Landrat la acest nivel, municipalitatea
exercită prin delegare din partea statului competenţele acestuia.
Aşadar, arondismentele reprezintă un nivel supracomunal care grupează mai multe
comune de dimensiuni diferite, dar nu şi marile metropole care ele însele sunt asimilate unui

247
La decentralisation dans les Etats de l'Union europeenne, Paris, La documentation francaise, 2002, p. 32.
248
Denumirea utilizată nu este aceeaşi pentru toată Germania. Sintagmele de Lamkreise şi Landratsamt sunt
utilizate mai ales în partea de sud a Germaniei. În partea de nord regăsim denumirile de Kreis şi
Kreisverwaltung. De asemenea, Stadtkreise (oraşele asimilate cu un arondisment în Germania de sud) se numesc
kreisfreie Stadte în landurile din nord.
120
arondisment249. Existenţa, dreptul de autogestiune şi de reprezentare pe baza sufragiului
universal, direct, liber, egal şi secret (art. 28, alin. 2 din Constituţie) sunt garantate de
Constituţia federală şi de cele ale landurilor250.
În acest moment există în partea vestică a Germaniei 323 de arondismente şi 112 oraşe
asimilate acestora, structură la care s-a ajuns în urma reformelor din anii ’60, perioadă în care
numărul acestora a scăzut considerabil.
Arondismentele, în calitate de colectivitate teritorială, îndeplinesc competenţe care
depăşesc mijloacele financiare şi capacitatea de gestiune a comunelor, îndeosebi cele rurale.
Astfel, le putem privi ca o formă de cooperare intercomunală obligatorie.
Principalele competenţe cu care sunt înzestrate arondismentele251 sunt următoarele:
- Puterea proprie de organizare;
- Puterea de recrutare şi gestiune a personalului;
- Puterea financiară şi bugetară;
- Puterea de a adopta norme juridice.
Arondismentele au, de asemenea, dreptul la un nume, o emblemă şi un drapel.
În raport cu nivelul comunal, arondismentele au competenţe supracomunale, în sensul
că îndeplinesc sarcini ce nu pot fi realizate de către comune. Aşadar, în Germania, autonomia
administrativă comunală are şi un caracter complementar şi unul compensator prin această
formă de intervenţie a arondismentului.
Aceste competenţe supracomunale, încredinţate prin lege arondismentelor, sunt
următoarele:
- Construirea şi întreţinerea drumurilor intercomunale;
- Amenajarea teritoriului la nivel de arondisment;
- Întreţinerea parcurilor naturale;
- Ajutor social şi sprijin pentru tineri;
- Construirea şi întreţinerea spitalelor;
- Construirea şi întreţinerea liceelor şi a şcolilor profesionale;
- Colectarea şi gestiunea deşeurilor menajere.
Anumite sarcini pot fi transferate comunelor suficient de mari, dar cu susţinerea
parţială sau totală a costurilor, astfel că există o împărţire echitabilă între comune şi
arondisment. Pe de altă parte, funcţionează principiul subsidiarităţii, care stabileşte autorităţile
competente, în caz de conflict.

249
Pentru ca un oraş să fie asimilat unui arondisment, trebuie să aibă cel puţin 50.000 de locuitori în Bavaria sau
cel puţin 100.000 în Hesse sau Rhenania de Nord – Westphalia).
250
De exemplu, art. 71, alin 1 din Constituţia landului Bade-Wurtemberg.
251
Aceste competenţe se regăsesc în coduri ale arondismentelor, legislaţia landurilor sau cea federală.
121
 Pe lângă competenţele obligatorii, există şi unele facultative, în funcţie de capacitatea
financiară şi voinţa politică. Printre aceste competenţe facultative regăsim anumite activităţi
culturale, construirea de artere pietonale şi pentru biciclişti, construirea şi întreţinerea
bibliotecilor publice, promovarea economică şi a turismului, universităţi populare, spaţii de
sport şi agrement etc.

COMUNA
Termenul de Gemeinde are în vedere atât marile metropole, cât şi mici aşezări din
mediul rural252. O primă distincţie între comune se poate face pornind de la statut, competenţe
şi organizarea internă, în funcţie de dimensiune. Astfel, există marile metropole asimilate
arondismentului (Stadtkreise) care au mai mult de 100000 de locuitori, oraşe medii cu mai
mult de 20.000 de locuitori (groβe Kreisstadte) care fac parte dintr-un arondisment (Kreis) şi
mici oraşe sau sate din mediul rural, pentru care multe din competenţe sunt realizate de către
eşalonul superior (Kreis).
Capacitatea administrativă şi financiară a comunelor din fosta Republică Federală
Germană a sporit prin reformele din anii 1965-1975. După unificare, comunele din vechea
Republică Democrată Germană au constituit obiect de reformă deoarece erau mult prea mici
şi numeroase în raport cu populaţia şi suprafaţa. Cu toate acestea, acum există în Germania
14.865253 de comune, 7500 în partea de est şi 7.365 în vest, cu toate că landurile din est au o
populaţie de doar 16.4 milioane de oameni, dintr-un total de 82.2 milioane.
STATUTUL COMUNELOR
Statutul comunelor este definit în mod decisiv de principiul autonomiei locale, altfel
spus dreptul comunelor de autogestiune (Selbsverwaltung), care se poate traduce prin
autoadministrare, aşa cum este stabilit în art. 28, alin.2 din Constituţie, ca şi în Constituţiile
landurilor (de exemplu, art. 71-76 din Constituţia landului Bade-Wurtemberg).
Existenţa unei garanţii constituţionale a principiului liberei administrări a comunelor
are drept consecinţă gestionarea tuturor problemelor locale de către aceasta, sub propria sa

252
Constituirea guvernelor locale se realizează după legislaţia fiecărui land, astfel că apare o mare diversitate de
situaţii. Totuşi există şi puncte de convergenţă: organul ales prin vot direct este consiliul, format din 5-59
membri, în funcţie de populaţie. Diferenţe semnificative apar însă, în ceea ce priveşte executivul. Astfel, funcţia
executivă este încredinţată primarului în Baden-Wurttemberg, Hesse, Rhineland-Palatinate, Schleswig-Holstein.
În unele oraşe din acest din urmă land şi din Hesse există un executiv de tip colegial, iar în Rhenania de Nord,
Westfalia şi Saxonia Inferioară, o adunare condusă de primar încredinţează administrarea unui director
municipal, asistat de o comisie municipală. Există şi situaţii în care primarul este ales direct de către populaţie
(Bavaria, Baden-Wurtemberg) sau este un funcţionar cu titlu benevol (Saxonia Inferioară) sau poate avea un vot
în deliberările din cadrul consiliului. În Saxonia, primarul prezidează reuniunile consiliului, fără a avea însă
drept de vot.
253
Comitetul Regiunilor, Regional and Local Government in the European Union. Responsabilities and
Resources, OPOCE, Luxembourg, 2001, p. 114.
122
responsabilitate (Allzustandigkeit). Această universalitate a domeniilor de acţiune ale
comunei este însoţită de o serie de prerogative, adevărate „drepturi regaliene”:
- Puterea teritorială;
- Puterea financiară;
- Puterea generală de planificare a dezvoltării;
- Puterea de planificare a amenajării teritoriului;
- Puterea de a stabili anumite reguli;
- Puterea de a recruta şi gestiona personalul;
- Puterea în materie de cultură.
Trebuie subliniat faptul că, deşi există această recunoaştere constituţională, definirea
detaliată a statutului comunei este de competenţa legislativă a landurilor. Astfel, în Bade-
Wurtemberg există Gemeindeordnung (Codul municipal) din 25 iulie 1955, actualizat în 2000,
care reglementează statutul, structura internă şi mijloacele de acţiune ale comunei. Acest cod a
fost completat printr-un decret de aplicare (Durchfuhrungsverordnung zur
Gemeindeordnung), o ordonanţă cu privire la bugetul municipal
(Gemeindehaushaltsverordnung) şi o ordonanţă asupra trezoreriei municipale (Gemeindekass
enverordnung), toate elaborarate de către Ministerul de Interne al landului.
Comunele sunt abilitate să edicteze reglementări în calitate de unităţi descentralizate
(Satzungsrecht) în domeniile lor de competenţă. În măsura în care landul le permite, pot
edicta şi alte reglementări.
COMPETENŢE ŞI CONDIŢII DE EXERCITARE
Pe lângă atribuţii proprii exclusive, care derivă din dreptul de auto-administrare,
consfinţite în textele constituţionale ale Landurilor, comunele au şi funcţii delegate de către
stat254. Principiul care guvernează însă funcţionarea acestora este acela potrivit căruia
comunele pot gestiona toate problemele colectivităţii locale, dacă acestea nu au fost expres
încredinţate prin lege altui nivel administrativ.

254
Acest lucru este posibil doar pentru un Stadtkreis, adică o mare metropolă asimilată unui arondisment. Gunter
Seele, L'administration en zone rurale, Revue francaise d'administration publique, no. 78, 1996, p. 322. În
această lucrare se vorbeşte despre competenţele „polimorfe” ale comunelor germane.
123
 Ca şi în sistemul francez, se face o distincţie importantă între competenţele 255
obligatorii şi cele facultative256 pe care trebuie să le asigure o comună, aplicându-se pe deplin
principiul autonomiei locale, dar şi cel al autonomiei de organizare a acestor servicii.
Competenţele facultative sunt cele care derivă din principiul competenţei generale şi se
caracterizează prin aceea că sunt asumate de comună cu titlu voluntar. Competenţele
obligatorii sunt cele stabilite de către lege iar comunele sunt obligate să le realizeze,
beneficiind totuşi de o putere de apreciere în îndeplinirea lor. Există aşadar, trei categorii de
competenţe: proprii, ce derivă din principiul competenţei generale, proprii, stabilite prin lege
şi competenţe etatice asumate de comune prin delegare.
În ceea ce priveşte competenţele proprii, comunele nu sunt supuse în nici un fel
autorităţilor etatice cu atribuţii de control. Aceste autorităţi nu pot exercita decât un control de
legalitate. În ceea ce priveşte competenţele delegate de către stat, comunele se supun unui
„drept de instrucţie”, suplimentar controlului de legalitate.
Ca exemple de competenţe facultative ale comunelor, se pot menţiona:
- promovarea economiei locale;
- gestiunea întreprinderilor de producţie şi distribuţie a energiei (gaz, electricitate etc.);
- crearea şi întreţinerea infrastructurii de transport public;
- instituţii cu caracter social;
- afaceri culturale;
- promovarea construcţiei de locuinţe;
- promovarea sportului;
- înfrăţirea cu alte comune.
Printre competenţele obligatorii, proprii, stabilite prin legi federale sau ale landurilor,
se pot aminti:
- Urbanismul (planificarea şi amenajarea teritoriului comunei);
- Construirea şi întreţinerea arterelor rutiere;
- Construirea şi întreţinerea anumitor categorii de şcoli (îndeosebi cele primare);

255
În ceea ce priveşte competenţa, aceasta are următoarele trăsături (Iovănaş, Ilie – Drept administrativ,
Ed. Servo Sat, Arad, 1997, p.32):
a) un caracter legal, fiind prevăzută de lege sau de acte normative inferioare;
b) un caracter propriu, numit şi autonom sau personal, deoarece aparţine numai autorităţii căreia i-a fost
conferită, neputând fi transmisă altei autorităţi, după cum un organ nu se poate substitui în competenţa altuia,
decât în cazuri expres prevăzute de lege şi în mod excepţional (de pildă, în ipoteza delegării de atribuţii sau a
înlocuirii în funcţie);
c) un caracter obligatoriu, ceea ce înseamnă că, de regulă, exercitarea ei nu este o facultate pentru titular, de
genul dreptului subiectiv, deoarece drepturile conferite autorităţii faţă de celălalt subiect al raportului juridic sunt
adevărate îndatoriri faţă de lege, autoritatea trebuind să-şi manifeste competenţa, într-un fel sau altul (chiar în
cazul în care i-a fost adresată o solicitare faţă de care ar avea, de pildă, un drept de apreciere legal recunoscut);
d) un caracter permanent, în sensul că o dată încredinţată, este exercitată în mod continuu şi necondiţionat.
256
La decentralisation dans les Etats de l'Union europeenne, Paris, La documentation francaise, 2002, p. 34.
124
 - Ansamblul de măsuri de prevenire a sinistrelor;
- Întreţinerea şi gestiunea alimentării cu apă;
- Ajutor social şi sprijin pentru tineri;
- Construirea spaţiilor de agrement;
- Amenajarea şi întreţinerea cimitirelor;
- Elaborarea planurilor de ocupare a solului şi scheme directoare de amenajare şi
urbanism;
- Gestiunea apelor reziduale.
Competenţele etatice sau ale landului sunt asumate prin delegare de către comune
(oraşele asimilate arondismentelor şi cele medii) şi se află în domeniul a ceea ce numim în
Franţa poliţia administrativă – securitate şi igienă.
Ca exemple se pot aminti:
- Starea civilă;
- Acte de identitate;
- Controlul locuirii;
- Evoluţii demografice;
- Organizarea alegerilor;
- Poliţia străinilor;
- Reglementarea traficului urban;
- Igienă şi control sanitar-veterinar;
- Supravegherea produselor alimentare;
- Supravegherea producătorilor de alcool.
Contrar sistemului francez, eliberarea autorizaţiei de construire nu se consideră a fi de
competenţa comunei, ci a statului. Această sarcină este realizată în marile oraşe prin delegare
a statului sau landului, iar în comunele rurale, revine autorităţilor etatice de la nivel local –
Landratsamt.
Principiul liberei administrări a comunelor cuprinde de asemenea, dreptul comunelor
de a acţiona, în limitele legii, ca agent economic. Astfel, comunele pot crea întreprinderi cu
condiţia ca ele să corespundă unei nevoi publice iar dimensiunea acestora să fie în raport cu
capacitatea financiară a comunei (art. 102 alin. 1 din codul municipal al landului Bade-
Wurtemberg). Aceste întreprinderi trebuie să fie rentabile, iar profitul reprezintă venit la
bugetul local. Pentru crearea unei întreprinderi, comunele pot recurge fie la dreptul public, fie
la dreptul privat. În primul caz, este vorba de un stabiliment public, în cel de-al doilea caz este
vorba de o societate de drept privat al cărei proprietar este comuna.

125
 Aşadar, autorităţile de la nivel local reprezintă primul nivel de responsabilitate în
materie de servicii sociale, baze sportive şi de agrement, alimentare cu apă, epurarea apelor
uzate, canalizare, alimentare cu gaze, teatre, muzee, asigurarea transportului public local de
călători.
Resursele necesare pentru realizarea acestor sarcini sunt de natură fiscală, subvenţii şi
împrumuturi. În ceea ce priveşte încasările fiscale, 50% dintre acestea sunt impozite reale
(taxa funciară şi taxa profesională), comunele având un grad însemnat de libertate în a stabili
nivelul acestora. Există, de asemenea, o serie de impozite locale precum impozitul asupra
proprietăţii construite sau neconstruite şi impozitul asupra întreprinderilor industriale şi
comerciale, al căror nivel este, de asemenea, fixat de către comună. Comunele au un drept
suveran în a stabili, urmări şi încasa aceste impozite, astfel că dispun de un puternic aparat de
specialitate şi de propria trezorerie.
O parte însemnată din veniturile comunei (20-25%) provine din subvenţii globale, prin
redistribuirea unei cote din impozitul pe venit şi subvenţii specifice pentru atingerea unor
obiective precis stabilite.
În realizarea sarcinilor, comunele pot apela şi la împrumuturi, dar acestea sunt strict
reglementate de o lege federală. În general, dobânda unor astfel de credite este inferioară celei
pentru creditele imobiliare, comunele având libertatea de a-şi alege partenerii pentru astfel de
operaţiuni.
*
* *
Aşadar, în Germania, impresionează forţa de aplicare a principiului subsidiarităţii.
Deşi există opinii (deja menţionate) cu privire la caracterul deconcentrat şi nu
descentralizat al arondismentului, care ar conduce la concluzia că acesta este instrumentul
prin care statul îşi păstrează forme de control şi constrângere asupra nivelului local, trebuie să
remarcăm că acesta are un rol în primul rând complementar şi anume de a interveni acolo
unde comunele nu pot acţiona şi de a suplini activitatea acestora.
Trebuie să remarcăm, de asemenea, extraordinara forţă a comunelor în a-şi asigura
propria dezvoltare, statul punând la dispoziţia acestora suficiente mijloace materiale,
financiare etc. ca şi responsabilităţi prin care acest deziderat să fie realizat.

3.2.3. MAREA BRITANIE

Sistemul actual de guvernare locală este rezultatul legii asupra guvernării locale din
1972, modificata în anii ’90. Aceasta pune în aplicare un sistem cu două niveluri: a) nivelul
superior al comitatelor şi b) nivelul inferior al districtelor.
126
 ANGLIA
În Anglia, repartizarea competenţelor între cele două niveluri era diferită în cadrul
celor şase comitate metropolitane (Grand Manchester, Merseyside, East Yorkshire, South
Yorkshire, Tyne and Wear, East Midlands) faţă de cele 39 de comitate non-metropolitane 257. În
acestea din urmă, consiliile de comitate sunt responsabile de educaţie, organizarea
transportului, amenajarea arterelor mari de circulaţie, servicii sociale, tratarea deşeurilor,
biblioteci, protecţia consumatorului, lupta împotriva incendiilor şi ordinea publică. Consiliile
de district sunt competente în materie de locuinţe, prevenire a epidemiilor, lupta împotriva
poluării, reglementarea construirii şi colectarea gunoaielor. Funcţiile de amenajare urbană
sunt repartizate între comitate şi districte şi cele două niveluri au competenţe egale în ceea ce
priveşte muzeele, parcurile şi amenajări pentru divertisment.
Comitatele metropolitane dispuneau de competenţe mai reduse, unele fiind atribuite
consiliilor districtelor metropolitane: educaţie, serviciile sociale şi biblioteci. Atribuţiile în
materie de poliţie, stingerea incendiilor, transportul şi, în cele mai multe cazuri tratarea
deşeurilor, sunt exercitate de către comisii comune ale districtelor din vechile comitate.
La începutul sec. 21, până la jumătatea Angliei, adică în regiunile urbane cele mai
importante, există un regim de guvernare locală cu un nivel unic. În marile aglomerări
urbane258, funcţiile descentralizate sunt realizate doar de 36 de districte metropolitane. În
cursul anilor ’90, crearea a 46 de noi unităţi administrativ-teritoriale, prin regrupare, a permis
practic, integrarea tuturor oraşelor într-un regim de guvernare locală.
În Anglia există şi arii importante în care funcţionează sistemul cu două niveluri
stabilit prin Local Government Act din 1972: un nivel superior format din 34 de consilii de
comitate şi un nivel inferior format din 238 de consilii de district. În unele regiuni există încă
un nivel, cel al parohiilor (parishes) sau consilii ale oraşelor 259 (town councils) responsabile cu
sarcini de o importanţă redusă privind viaţa de zi cu zi (minor environmental responsibilies).
În perioada anilor ’90, au fost desfiinţate patru comitate non-metropolitane: Avon,
Cleveland, Humberside şi Berkshire iar puterea lor a fost transferată către 18 autorităţi unice.
LONDRA
Londra reprezintă o excepţie în ceea ce priveşte organizarea teritorială. Legea din
1963 a stabilit competenţe identice cu cele existente în marile comitate metropolitane,
competenţe partajate între Consiliul Marii Londre (Greater London Council – GLC) şi cele
36 de boroughs. În perioada guvernării Thatcher, legea asupra administraţiei locale din 1985,
257
Warburton M., Delcamp A., Loughlin J., Les transformations du gouvernement local, AJDA, 2002.
258
Acestea formau înainte de reforma din 1972 comitatele metropolitane.
259
În Anglia, există mai mult de 10.000 de parohii, din care circa 8.000 au consilii de parohie sau de oraş, dar
care, după caz, au competenţe pentru una sau mai multe parohii. Consiliile de parohii au mai puţină importanţă
în aglomeraţiile urbane şi sunt inexistente la Londra.
127
desfiinţa GLC şi transferă atribuţiile acestuia către boroughs şi către „City of London”, care
avea aceleaşi puteri ca un bourg. Legea asupra guvernării locale din 2000 a creat o autoritate a
Marii Londre260 (Greater London Authority). Greater London Authority are competenţe în
materie de transport, poliţie şi numeroase funcţii strategice, dar mai puţine responsabilităţi
decât vechiul GLC.
SCOŢIA ŞI ŢARA GALILOR
Cele două niveluri tradiţionale, comitate şi districte 261, au fost înlocuite în 1996 cu un
nivel unic de guvernare locală – 22 de autorităţi locale în Ţara Galilor şi 32 în Scoţia. Fiecare
district galez este divizat în una sau mai multe circumscripţii numite „comunităţi”
(communities) dotate cu consilii care exercită funcţii asemănătoare cu cele ale consiliilor de
parohii engleze. Consilii de comunităţi se regăsesc şi în cadrul fiecărui district sau arhipelag
(Orcades, Shetland şi insulele occidentale), dar este vorba mai degrabă de o formă de
coordonare administrativă şi de participare a cetăţenilor decât de un nivel descentralizat.
Acestor două naţiuni li s-a acordat o autonomie politică prin legea devoluţiei din 1998
– Scotland Act şi Wales Act, document care s-a concretizat în alegerea adunărilor din 6 mai
1999. Competenţele transferate vizează sănătatea, serviciile sociale, educaţia şi formarea
profesională, locuinţele, o parte din economie, agricultura, mediul, pescuitul, alimentaţia,
pădurile, sportul şi artele. Devoluţia a fost ceva mai însemnată pentru Scoţia unde adunarea
locală exercită puteri legislative şi executive în domeniile de mai sus; în Ţara Galilor,
adunarea aleasă nu are decât o putere de execuţie a legilor.
IRLANDA DE NORD
Cele mai importante atribuţii ale nivelului administrativ local descentralizat din
Irlanda de Nord au fost retrase în 1973 iar cele 26 de consilii de district care au subzistat nu
exercitau decât într-o manieră foarte generală competenţele încredinţate autorităţilor
descentralizate din Marea Britanie. Unele competenţe (locuinţe, planificare teritorială,
drumurile principale, furnizarea de apă, educaţia, serviciile sociale şi sănătatea) au fost
încredinţate celor 9 consilii de circumscripţie (area boards) ai căror membri erau numiţi de
către guvernul central. Acordul de pace Vendredi-Saint din 11 aprilie 1998, aprobat prin
referendum (22 mai 1998), a permis alegerea unei Adunări a Irlandei de Nord (25 iunie 1998).
Noile instituţii262 au modificat raporturile între comunităţile catolică şi protestantă. Buna

260
Ken Livingstone a fost ales primar prin sufragiu direct.
261
8 consilii de comitate şi 37 de consilii de district în Ţara Galilor, 9 consilii regionale divizate în 53 de consilii
de district în Scoţia.
262
Consiliul Nord-Sud de cooperare între Irlanda şi Irlanda de Nord şi Consiliul irlando-britanic.
128
funcţionare a diverselor instituţii depinde de cea a Adunării, în care sunt reprezentanţi ai celor
două comunităţi263.
*
* *
În acest moment, colectivităţile locale îşi gestionează propriul destin, fiind principalele
responsabile de dezvoltarea lor. Acestea, prin autorităţile publice locale, exercită o serie de
funcţii:
- Stingerea incendiilor şi protecţie civilă;
- Transportul public;
- Planurile de ocupare a solului şi dezvoltare economică;
- Căile rutiere locale şi reglementarea traficului;
- Prevenirea epidemiilor;
- Furnizarea apei şi colectarea apelor uzate (Scoţia);
- Reglementarea comerţului;
- Colectarea deşeurilor solide;
- Tratarea deşeurilor;
- Locuinţele;
- Serviciile sociale;
- Educaţia;
- Bibliotecile, muzeele şi alte activităţi culturale;
- Sportul şi amenajările pentru relaxare.
Repartizarea detaliată a acestor competenţe diferite este realizată în Fig. 21, unde se
prezintă diferenţa de organizare între zona urbană aglomerată şi cea mai puţin aglomerată, în
care există o administraţie locală cu două niveluri (comitate şi districte).

Fig. 21. Responsabilităţile locale repartizate pe cele două niveluri de organizare.

LONDRA ŞI TERITORIILE VECHILOR

ARII NONMETROPOLITANE
COMITATE METROPOLITANE

Consiliile de district Autorităţile unice

Arhive (1) Arheologie (comitatele metropolitane ) (4)
Arte frumoase (1) Arhive
Reglementarea construirii Arte frumoase
Remunerarea concesionarilor Reglementarea construirii
Dezvoltare economică Serviciul de personal
Prevenire sanitară şi protecţia publicului Protecţia falezelor
Locuinţe Remunerarea concesionarilor (5)
Coroners (6)

263
Pe 14 octombrie 2002 instituţiile semi-autonome din Irlanda de Nord au fost suspendate ca urmare a unor
acţiuni ale IRA.
129
 Planificarea ocupării solurilor (planuri locale şi Dezvoltare economică
controlul dezvoltării, cu excepţia domeniului mineral şi
Educaţie
al tratării deşeurilor)
Muzee şi galerii de artă locale (1) Prevenire sanitară şi protecţia publicului
Parcări (1) Locuinţe
Parcuri şi spaţii de agrement Planificarea şi ocuparea solurilor
Stadioane şi instalaţii sportive (planuri de dezvoltare comună şi controlul dezvoltării) (7)
Salubrizarea străzilor Biblioteci
Turism (1) Căi publice de interes local şi reglementarea circulaţiei
Consiliile de comitat Muzee şi galerii de artă locale
Subvenţii pentru voluntari (1) „Judecăţi de pace” (8) (cu excepţia Londrei intra-muros)
Colectarea impozitelor locale Parcări
Evidenţă electorală Parcuri şi locuri de divertisment
Arheologie Servicii sociale
Arhive (1) Stadioane şi amenajări sportive
Arte frumoase (1) Curăţarea străzilor
Servicii de personal (gestiunea carierei) Turism
Apărare civilă Reglementarea pieţelor
Protecţia coastelor Tratarea şi reglementarea resturilor menajere
Remunerarea concesionarilor (1) Subvenţii pentru voluntari
Coroners (6) Colectarea de impozite locale
Dezvoltare economică (1) Evidenţa electorală
Educaţie Acorduri de cooperare obligatorie
Planificarea ocupării şi utilizării solurilor Apărare civilă
(planuri structurale de dezvoltare şi controlul materiilor Remunerarea concesionarilor (5)
minerale şi a tratării deşeurilor) (2) (comitatele metropolitane)
Biblioteci Incendii
Căi publice de interes local şi reglementarea circulaţiei Poliţie (5) (comitatele metropolitane)
Muzee şi galerii de artă locale Serviciul de probaţiune (cu excepţia Londrei intra-muros)
Administraţia muzeelor Transport public (comitatele metropolitane)
Justiţie de pace Tratarea deşeurilor şi reglementarea (Londra şi câteva
Parcări (1) comitate metropolitane)
Servicii sociale
Poliţie (3)
Serviciul de probaţiune
Transport public
Turism (1)
Reglementarea pieţelor
Tratarea şi reglementarea resturilor menajere
Subvenţii către voluntari

LEGENDĂ:
(1) Competenţe concurente pentru comitate şi districte;
(2) În cea mai mare parte a parcurilor naţionale controlul dezvoltării este repartizat între Comisiile
pentru parcuri naţionale, în care sunt şi reprezentanţi ai comitatului de care depind şi consiliile de district;
(3) Serviciul este administrat de către autorităţile de poliţie competente pentru mai multe comitate şi
include membrii numiţi de către ministrul de Interne, ca şi consilieri numiţi de către comitatul responsabil sau
consiliile unitare;
(4) La Londra, această competenţă revine instituţiei numite „English Heritage” (Patrimoniul naţional
englez) ;
(5) Această funcţie este exercitată, în comitatele metropolitane, de către autorităţile însărcinate cu
transportul pasagerilor şi de către consiliile de district;
(6) Ofiţer de poliţie judiciară însărcinat cu anchetarea morţilor suspecte;
(7) Comisia consultativă pentru dezvoltarea Londrei este însărcinată cu asistarea secretarului de stat în
ceea ce priveşte organizarea şi dezvoltarea Londrei;
(8) Secretarul de stat de Interne are responsabilităţi particulare pentru poliţia metropolitană, serviciul
judecătorilor de pace din Londra şi serviciul de probaţiune (libertate supravegheată) în Londra intra-muros.
Sursa: „La decentralization dans les Etats de l'Union européenne, Paris, La documentation française,
2002, p. 291”.

130
 Londra şi vechile comitate metropolitane sunt administrate de către o autoritate unică
ce exercită ansamblul competenţelor locale. Aceste autorităţi sunt obligate prin lege să
coopereze pentru exercitarea anumitor competenţe (poliţie, incendii, transport) şi să recurgă la
voluntariat pentru altele (colectarea deşeurilor). Districtele şi comitatele au un statut egal în
faţa legii. În cea mai mare parte a domeniilor nu există relaţii ierarhice între acestea. Consiliile
de comitate nu exercită nici o formă de control asupra celor de district.
Unele funcţii sunt doar în aria de responsabilitate a districtului (locuinţe, prevenire
sanitară) sau a comitatului (educaţie, servicii sociale), iar nevoia de cooperare se limitează la
coordonarea între aceste competenţe diverse (cum ar fi cazul realizării unor cămine de
bătrâni).
În câteva cazuri, subzistă forme ale unei relaţii ierarhice. Astfel, comitatele posedă
puterea de a interveni în competenţele districtelor atunci când acestea au ales să nu le exercite
sau când consiliile de district sunt chemate să acţioneze ca agent de execuţie a comitatelor în
îndeplinirea anumitor funcţii – spre exemplu, în materie de întreţinere a marilor căi rutiere.
Toate colectivităţile au o competenţă generală pentru a autoriza o altă colectivitate să exercite
una din competenţe, dar se recurge destul de rar la această posibilitate.
Principalul exemplu al unei competenţe partajate între niveluri, este planificarea.
Comitatele sunt responsabile cu marile orientări strategice de dezvoltare iar districtele pentru
planurile locale şi controlul dezvoltării. Legea în materie a fost realizată astfel încât să
precizeze competenţele fiecărui nivel şi să evite suprapunerile, lucru care nu a fost pe deplin
realizat.
Consiliile de parohii şi de oraşe (consiliile comunităţilor din Ţara Galilor) au puteri de
decizie în ceea ce priveşte parcelarea, construirea de stabilimente publice locale, amenajarea
terenurilor neocupate de construcţii, instalaţii sportive, cimitire, construirea de parcări,
curăţirea şi întreţinerea trotuarelor. Toate aceste responsabilităţi sunt partajate cu consiliile de
district, mai puţin parcelarea.
Exercitarea responsabilităţilor autorităţilor locale
Rolul jucat de autorităţile locale în exercitarea competenţelor diferă foarte mult de la o
competenţă la alta, dar şi în materie de principii de gestiune pe care guvernările succesive au
încercat să le promoveze. În anumite cazuri, cum ar fi pieţele, rolul autorităţilor locale este în
primul rând de reglementare. În alte domenii, cum sunt planificarea urbană şi dezvoltarea
economică, autoritatea locală acţionează parţial ca autoritate de reglementare şi parţial ca un
organism de încurajarea a altor organisme locale, întreprinderi şi persoane private. În alte
cazuri precum colectarea deşeurilor şi salubrizarea străzilor, autoritatea locală acţionează ca
un prestator de servicii pentru ansamblul circumscripţiei şi se găseşte în situaţie de monopol.

131
 Principiul solicitării obligatorii de oferte
În ultimii ani, guvernul central, a dezvoltat ideea potrivit căreia autorităţile locale
trebuie să evolueze de la statutul de furnizor primar de servicii la cel de încurajator. Această
filosofie a avut consecinţe profunde asupra funcţionării practice a guvernului local britanic în
diverse domenii: locuinţe, transporturi, educaţie.
Locuinţe
Din anii ’20 până în anii ’70, autorităţile locale erau singurele organisme autorizate să
construiască locuinţe subvenţionate, pe care tot acestea le gestionau şi întreţineau. În
numeroase cazuri, construirea şi întreţinerea erau asigurate de către persoane angajate direct
de către autoritatea locală (direct labour organization). Numeroase autorităţi au recurs la acest
tip de organizare (regie) pentru întreţinerea drumurilor, a stabilimentelor publice ca şi pentru
parcuri sau spaţii de agrement.
După 1974, guvernul a promovat subvenţii pentru „asociaţii de construire”, organisme
cu scop nelucrativ însărcinate cu realizarea de locuinţe sociale, înlocuind realizarea directă de
către autorităţile locale. Din 1987, aceste asociaţii de construire erau singurele ce puteau
construi noile locuinţe sociale. În aceeaşi perioadă, mai mult de o treime din consiliile cu
responsabilităţi în materie de locuinţe le-au cedat unor astfel de asociaţii.
Din 1981, autorităţile locale au recurs la concurenţă pentru noile construcţii şi
întreţinerea imobilelor şi nu au fost autorizate să-şi utilizeze propriile servicii în regie decât
dacă acestea nu erau într-o poziţie de monopol. Serviciile în regie trebuiau să atingă o
rentabilitate de 5%, în caz contrar fiind desfiinţate, astfel că anii ’80 multe astfel de servicii au
dispărut.

Alte servicii
În 1988, principiul concurenţei obligatorii a fost promovat pentru colectarea deşeurilor
şi salubrizarea străzilor, cantine şcolare, întreţinerea străzilor, parcuri şi spaţii de agrement şi,
din 1990, pentru centrele de agrement. O mare parte a contractelor de furnizare a acestor
servicii au fost înlocuite ca urmare a aplicării principiului concurenţei iar regiile proprii au
fost supuse unui proces de reorganizare în ceea ce priveşte angajarea şi condiţiile de muncă.
În anii 90 principiul concurenţei a fost şi mai puternic promovat şi în ceea ce priveşte
competenţele juridice, financiare, tehnice şi de comunicare.
În ceea ce priveşte responsabilitatea căminelor de bătrâni, guvernul a luat o decizie
directă cu privire la implicarea sectorului privat, cerând autorităţilor locale să se asigure că
instituţiile private asigură un minim de servicii.

132
 Transporturi
În materie de transporturi, încă din sec. 19, autorităţile locale urbane au abilitat
companii private cu responsabilităţi în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea reţelei de
tramvaie şi autobuze locale. Serviciile de autobuze interurbane şi transportul pe calea ferată
au fost în cea mai mare parte naţionalizate în anii ’40. Reorganizarea guvernului local la
începutul anilor ’70 a avut ca efect transferul către consiliile de comitat a organizării
transportului public din cadrul comitatelor metropolitane. Acestea aveau obligaţia de a
coordona furnizarea transportului public de călători din cadrul lor de acţiune. La Londra,
Consiliul Marii Londre, a primit responsabilitatea gestionării reţelei de autobuze şi metrou în
locul Biroului londonez pentru transportul de pasageri (London Passenger Transport Board).
După 1985, responsabilităţile guvernului local în materie de transport public au fost reduse.
Ca urmare a desfiinţării GLC, controlul transportului public din Londra a fost încredinţat unui
birou de către guvernul central (în 2000 responsabilitatea în materie de transport a revenit
Autorităţii Marii Londre).
În afara Londrei, obligaţia de a coordona transportul public de pasageri a fost
înlăturată şi înlocuită cu o simplă obligaţie de a identifica şi a acoperi golurile din serviciile
furnizate de sectorul privat. Atunci când autorităţile decid să subvenţioneze servicii, ele sunt
obligate să apeleze la principiul concurenţei. În comitatele în care existau comisii de transport
în comun care coordonau companiile de transport în comun, acestea au fost invitate să-şi
transfere aceste atribuţii către societăţi private.
Educaţie
În domeniul educaţiei, o serie de decizii au redus puterile autorităţilor locale. În
perioada anilor ’80 – ’90, unele atribuţii au revenit guvernului central, iar altele au fost
transferate stabilimentelor şcolare. Directorii şi administratorii au beneficiat de o autonomie
accentuată în ceea ce priveşte şcolile. Programul de predare însă, a fost pentru prima dată
stabilit de către guvernul central. Rolul autorităţii locale s-a redus la asistarea şi finanţarea
şcolilor mai degrabă decât a le conduce.
Best value
Al doilea element important din agenda de modernizare a fost de a înlocui cererea
obligatorie de oferte (CCT) cu o nouă cerinţă pentru fiecare municipalitate: căutarea best
value în domeniul serviciilor. Regimul best value funcţionează din 2000 şi presupune ca
fiecare autoritate să caute o îmbunătăţire continuă a eficacităţii şi a impactului funcţiilor sale.
În particular, aceasta implică faptul ca fiecare municipalitate să revizuiască modul în care îşi
exercită funcţiile şi să realizeze îmbunătăţiri prin alegerea celei mai bune opţiuni posibile de
realizare a funcţiei. Analiza celei mai bune opţiuni posibile trebuie să cuprindă cei „patru C”:

133
Challenge (provocare), Consultare, Comparare şi Concurenţă. Challenge reprezintă ceea ce se
aşteaptă de la municipalităţi; ele trebuie să se întrebe cum şi de ce furnizează un serviciu şi nu
ameliorează modul lor de a acţiona. Totodată, ele trebuie să consulte utilizatorii serviciului ca
şi utilizatorii potenţiali, să observe dacă serviciul corespunde cererii şi să compare costurile şi
performanţele cu alte autorităţi locale şi acolo unde este posibil, cu furnizorii privaţi de
servicii similare. Municipalităţile trebuie să aleagă cea mai bună soluţie de furnizare a
serviciului în condiţii de competitivitate.
Best value este mai puţin normativ şi mai radical în implicaţii decât cererea obligatorie
de oferte. Nu se pot analiza încă efectele pe termen lung ale best value, dar se constată că în
anumite municipalităţi, aceasta a schimbat puţine lucruri până acum. Alte municipalităţi au
cunoscut o bulversare, realizând acorduri pe termen lung cu întreprinderi private înainte de a
furniza o gamă amplă de servicii în regie.

3.3. DEZVOLTAREA LOCALĂ ŞI ROLUL SERVICIILOR PUBLICE

ÎN CADRUL ACESTUI PROCES ÎN TĂRI ALE UNIUNII EUROPENE

Aşa cum precizam la începutul acestei lucrări, dezvoltare locală reprezintă procesul
de dezvoltare într-o anumită regiune sau unitate administrativ-teritorială, care determină o
creştere a calităţii vieţii la nivel local. Astfel, fiind vorba de nivelul local, care, după cum am
văzut, în fiecare ţară poartă o puternică amprentă naţională, va fi dificil să identificăm puncte
de convergenţă.
Totuşi, se poate constata că satisfacerea nevoilor colectivităţilor are la bază libertatea
acordată acestora de a-şi gestiona destinul. Este vorba de un drept de liberă administrare pe
care îl regăsim în toate ţările europene, dar în forme diverse determinate de influenţe
economice, demografice, istorice şi instituţionale.
Asemănarea structurilor publice trebuie abordată cu multă prudenţă. Structurile fiind
variabile, ar fi zadarnic să căutăm instituţii absolut comune în diferite ţări europene. Dar se
pot sublinia, totuşi, câteva tendinţe de apropiere. Pornind de la această constatare vom încerca
o abordare comparativă, urmărind următoarele puncte de referinţă:
A. Rolul autorităţilor locale şi construcţia instituţională privind dezvoltarea locală;
B. Democraţia locală şi participarea cetăţenilor;
C. Competenţe efective în materie de dezvoltare locală.

134
 A. Rolul autorităţilor locale
şi construcţia instituţională privind dezvoltarea locală
Într-un grad mai mare sau mai mic, în toate ţările analizate, se poate vorbi de existenţa
unui drept de liberă administrare la nivel local, dar cu nuanţări specifice. În Germania este
vorba, de Selbstverwaltung, definit în Constituţie ca fiind „dreptul de a realize, sub propria
responsabilitate, toate afacerile comunităţii locale”, ceea ce corespunde noţiunii „libre
administration”, din constituţia franceză sau cu noţiunea self-government264. Cu alte cuvinte,
responsabilitatea în ceea ce priveşte dezvoltarea locală revine în primul rând colectivităţilor
locale, prin utilizarea dreptului de autoadministrare.
Deşi la nivel doctrinar a jucat un rol major în construirea administraţiilor europene,
Franţa apare cu o structură administrativă complexă şi greoaie şi, cu toate că există o orientare
generală către deconcentrare şi descentralizare, se apreciază că reformele iniţiate în anii ’80
nu au schimbat prea mult faptul că Franţa este administrată mai ales de la Paris.
Împărţirea administrativ-teritorială este controversată. Acesteia i se reproşează
complexitatea, faptul că nu reuşeşte să situeze competenţele locale la nivelul problemelor
colectivităţilor. Există două critici majore la care până în prezent nu s-au găsit soluţii reale de
rezolvare: problema dispersiei comunale şi cea a colectivităţilor intermediare.
Pe de altă parte, există o neîncredere destul de puternică în actualele reforme de
descentralizare. Astfel, Conform unui sondaj BVA realizat între 4 şi 7 octombrie 2002 pe un
eşantion de 1067 persoane, opt francezi din zece considerau repartizarea competenţelor dintre
stat şi colectivităţile locale „foarte” (22 %) sau „desul de” (56 %) confuză.
Relansarea descentralizării de către guvernul lui Jean-Pierre Rafarrin şi organizarea
Curţii libertăţilor locale pe tot teritoriul ţării, la sfârşitul anului 2002, toate acestea au permis
ca mizele să devină mai concrete, dar ele au relansat şi dezbaterea şi neliniştile asupra
subiectului „un concept anxiogen”. În octombrie 2003, un sondaj Ipsos indica o dezaprobare
a francezilor faţă de procesul în curs. Conform acestui sondaj realizat pentru „Curierul
primarilor” pe un eşantion de 936 persoane, un sfert dintre francezi considerau că
„descentralizarea a mers prea departe” şi că „trebuie să revenim la ce a fost”. Nu erau decât
13 la sută în 1999, tot conform Ipsos.
Pentru Brice Teinturier, director al departamentului de politici de opinie al
TNS-Sofres, „cu cât descentralizarea este un concept mai îndepărtat, cu atât, francezii se simt
mai legaţi de el; cu cât se intră mai mult în detalii, cu atât ei sunt mai neîncrezători”. Această
labilitate a opiniei se explică prin slaba cunoaştere a mizelor. În opinia directorului OPI,
Dominique Rene, conceptul de descentralizare a devenit anxiogen căci el evocă dezangajarea
264
Breuillard M., L’administration locale en Grande-Bretagne, entre centralisation et regionalisation, Paris,
Harmattan, 2000.
135
statului faţă de care francezii sunt foarte sensibili în perioada de criză şi la ceasul
descentralizării. Dar, „dacă termenul îi înspăimântă, practica îi atrage în continuare.” Acesta
este paradoxul: în ceea ce priveşte transferurile de competenţă, francezii aprobă procesul care
devine sinonim cu mai multă democraţie şi mai multă proximitate. Conform anchetei OPI din
septembrie 2003, peste 70% dintre persoanele chestionate sunt în favoarea întăririi
competenţelor regiunii în materie de formare, de orientare a tinerilor, de ajutoare acordate
firmelor, de definire a cartei asistenţei sanitare. Acelaşi sondaj arată că muncitorii, persoanele
în vârstă şi femeile preferă centrele decizionale licenţiaţilor şi tinerilor. Ca şi cum categoriile
cele mai expuse ale populaţiei ar avea din ce în ce mai multe îndoieli asupra capacităţii
statului de a-şi asigura misiunile şi rolul de protecţie (Francezii rămân neîncrezători în faţa
descentralizării – Le Monde).
Dezvoltarea locală în Germania, stat federal, stă sub semnul câtorva principii
fundamentale: autonomia locală, autonomia de organizare, subsidiaritatea şi
complementaritatea prin care responsabile de acest proces sunt în primul rând autorităţile şi
colectivităţile locale. Libertatea şi diversitatea modelelor acestor autorităţi locale, în funcţie de
tradiţie, istorie şi mai ales necesităţile din interiorul unui land, constituie o formă originală de
aplicare a acestor principii, o mare libertate acordată colectivităţilor în a-şi gestiona destinul.
Nu întâmplător, Germania este un exemplu de democraţie, în care toate puterile suverane
revin cetăţenilor.
Impresionează forţa aplicării principiului subsidiarităţii, ca element de rezolvare a
problemelor locale de către nivelul de autoritate cel mai apropiat, în strânsă legătură cu
principiul complementarităţii potrivit căruia autorităţile de nivel superior pot interveni pentru
soluţionarea unei probleme locale numai în caz de incapacitate a autorităţilor comunale.
Autonomia locală îmbracă o formă originală, fiecare nivel de autoritate având sarcini
obligatorii şi libertatea de a îndeplini, în funcţie de capacitatea financiară, şi alte sarcini care
corespund unor nevoi ale colectivităţii reprezentate.
Construcţia statală a Germaniei, nivelurile administrative şi relaţiile dintre acestea fac
ca orice decizie adoptată la un anumit nivel să poată fi influenţată de nivelurile inferioare prin
mecanisme clare şi transparente. Astfel, guvernarea se realizează mai degrabă de jos în sus,
pornind de la nevoile individului, colectivităţii şi nu de sus în jos, precum în modelul francez.
Din punct de vedere istoric este de remarcat că sistemul local englez din sec. 19
(modelul victorian) poate fi văzut ca un caz excepţional, atât din punct de vedere funcţional,
cât şi politic, acest echilibru reprezentând cheia a ceea de denumim tipul „anglo”265.

265
Jens Hesse, Laurance Sharpe, Local Government in International perspective, Some Comparative
Observations, Baden-Baden, Nomos, 1990, p. 606.
136
 Observarea sistemului de guvernare locală din Marea Britanie conduce la concluzia că
acesta pare un sistem în criză pentru că în ultimele două decenii au fost reduse puterile
autorităţilor locale şi autonomia locală. Autonomia decizională şi cea financiară au fost
limitate, dar structura de organizare la nivel local a făcut obiectul unei evaluări în vederea
unei reforme radicale.
Marea Britanie pare a oscila între modelul tradiţional, bazat pe cutumă şi încercarea de
a împrumuta forme de administraţie locală provenite de pe continent, rezultând de multe ori
un hibrid incapabil să funcţioneze.
După 1997, odată cu desemnarea lui Tony Blair drept prim-ministru, raporturile dintre
administraţia locală şi cea centrală s-au schimbat în sens pozitiv şi un vast program de
reformă a încercat să întărească democraţia locală şi regională într-un stat ce devenise printre
cele mai centraliste din Europa. Cu toate acestea, deşi Marea Britanie a fost considerată mult
timp o campioana a dezvoltării locale prin autonomia colectivităţilor, există astăzi un puternic
control al centrului în primul rând faţă de resursele financiare ale colectivităţilor locale astfel
că dezvoltarea este, deşi nu direct, una impusă de centru. Modelul britanic actual pare că
împrumută elemente ale modelului francez şi se îndepărtează din ce în ce mai mult de valorile
tradiţionale.
Cu toate acestea, este de remarcat faptul că Marea Britanie a fost cea care a dat tonul
puternicelor schimbări din anii ’80, Noul Management Public, prin care abordarea sectorului
public şi a serviciilor oferite de acesta s-au schimbat semnificativ. Privatizarea, performanţa
au fost temele schimbării: privatizare aproape completă a serviciilor de utilitate publică (cu
excepţia poştei), subcontractare generalizată pentru serviciile locale şi obligaţia pentru
autorităţile locale de a realiza cel mai bun raport cost/beneficiu. Din acest punct de vedere
Marea Britanie a fost o inovatoare principalele critici ale sistemului de guvernare locală
vizează relaţia cu nivelul central şi structurarea acestuia.
După anul 1997 întărirea autonomiei autorităţilor locale a devenit incertă. Un raport
din 1998266 a anunţat discutarea anumitor măsuri introduse de către guvernul conservator; una
dintre acestea este obligativitatea de a face apel la concurenţă. Este probabil că actualul
guvern să dorească continuarea modernizării autorităţilor locale menţinând un control ridicat
asupra autorităţilor locale, ilustrând astfel principiul „consensului în mişcare” (moving
consensus) care, în politica engleză, caracterizează legătura dintre guvernările succesive.
Pentru moment sunt de semnalat două lucruri importante ale noilor tendinţe.
Mai întâi, Marea Britanie s-a lansat într-o mişcare de regionalizare. Pornind de la
promisiunile electorale, guvernul a supus unor referendumuri regionale stabilitatea

266
Modern Local Government in Touch with the People, White Paper, 1998.
137
Parlamentului scoţian şi a Adunării Ţării Galilor. Primul a fost adoptat de o majoritate clară,
dar al doilea cu o majoritate strânsă. În cazul Scoţiei dezvoltarea este imprevizibilă. Problema
de a şti dacă Anglia va cunoaşte o regionalizare rămâne deschisă.
A doua schimbare vizează relansarea democraţiei locale. Alertată de slaba participare
electorală locală (mai puţin de 40%, în comparaţie cu 72% în Germania şi 68% în Franţa)
guvernul a propus mai multe măsuri, cum ar fi introducerea referendumului 267 şi revitalizarea
consiliilor de parohii.
Elementul cheie tradiţional al sistemului local este că poziţia dominantă revine doar
consiliului ales şi în mod particular comisiilor sale şi că aceasta trebuie exercitată într-o
manieră colegială şi voluntară. Este evident însă că acest sistem a devenit inapt pentru
rezolvarea problemelor complexe ale administraţiei moderne. Pentru a remedia această
problemă au fost avansate mai multe opţiuni care au ca punct comun ideea unei anumite
separări a puterilor sau o separare a rolurilor – funcţia deliberativă a consiliului de cea
executivă. Una din opţiuni este de a alege direct primarul. O altă opţiune este de a crea un
cabinet având în fruntea sa un şef de cabinet ales de către consiliu (cea mai mare parte a
autorităţilor locale din Anglia par sa tindă către acest model).
Din punct de vedere al construcţiei instituţionale, România este apropiată de modelul
francez. Criticile sunt apropiate, dar sunt vizate în plus alte aspecte cum sunt:
• Menţinerea unui nivel important al corupţiei;
• Supradimensionarea aparatului guvernamental;
• Implicarea politicului prea mult în actul de administraţie;
• Transformarea administraţiei într-un duşman al sectorului privat;
• Distribuirea discreţionară de resurse către comunităţile locale;
• Încălcarea sistematică şi modificarea statutului funcţionarilor publici;
• Transferul masiv de responsabilităţi către autorităţile locale fără asigurarea resurselor
necesare;

B. Democraţia locală şi participarea cetăţenilor

În cele patru ţări, democraţia locală a fost dominată de principiul democraţiei
reprezentative, cu câteva diferenţe importante însă de-a lungul timpului. În Anglia, sufragiul
universal (masculin) a fost pentru prima dată instaurat în 1835 (pentru consiliile municipale)
şi în 1884-1894 (pentru consiliile comitatelor şi districtelor). În Franţa, dreptul de vot
(masculin cenzitar), instaurat la nivel local în anul 1789 a fost abolit de Napoleon în 1800;
sufragiul masculin a fost reinstaurat în 1848. În statele germane, dreptul la vot (bazat pe
267
Această procedură a fost utilizată prima dată la 7 mai 1998, când populaţia Londrei a fost consultată cu privire
la alegerea directă a primarului şi a restabilirii unui Consiliu al Londrei.
138
sufragiul cenzitar masculin) a fost acordat la începutul secolului al XIX-lea şi a fost
transformat în drept de vot puternic restrâns din 1848 până în 1919. Abia după 1919 sufragiul
universal (masculin şi feminin) a fost pus în aplicare la nivel local. Începând cu 1984, în
cadrul unui elan în favoarea procedurilor democratice directe, referendumurile locale ca şi
alegerea directă a primarilor (şi în parte şi pentru procedura de revocare a primarului) au fost
introduse în cea mai mare parte a landurilor germane făcând din Germania, alături de regimul
tradiţional elveţian bazat pe democraţia directă, un reprezentant al avangardismului european.
Organizarea constituţională engleză a păstrat în mod tradiţional conceptul „monist”
punând în practică consilii alese care îndeplineau atât funcţii legislative, cât şi executive
potrivit principiului colegialităţii şi a bunei-credinţe. Recent, au existat tentative, faţă de
complexitatea şi profesionalizarea crescută a administraţiei locale, de creare a unei forme
dualiste de leadership administrativ monocratic, din care tendinţa cea mai pronunţată este
aceea de alegere directă a executivului268.
În Franţa, încă din 1789, funcţionarea autorităţilor locale a fost, conform unui model
dualist de separare a puterilor, divizată între funcţia deliberativă a consiliului ales şi funcţia
executivă care trebuia să fie îndeplinită de către primar, acesta din urmă fiind ales de consiliu.
Această organizare instituţională, amintind de un „sistem parlamentar local”, a persistat, chiar
dacă o anumită formă de „preşedinţie locală” a fost integrată în practică politică locală
franceză.
De-a lungul istoriei instituţionale germane, statele federale au dezvoltat o pleiadă de
opţiuni instituţionale, care au evoluat de la organizaţiile municipale moniste (conform
modelului englez) la organizaţiile dualiste – cu un primar ales de către consiliu (corespunzător
modelului francez ) sau cu un primar ales de populaţia locală (asemănător modelului practicat
în Statele Unite). Recent, aproape toate landurile au adoptat diferite Carte care instituie un
primar (puternic) direct ales, şi în anumite cazuri în acelaşi moment, integrând procedurile de
revocare cu scopul de a contrabalansa puterea în creştere a primarului. Acest ultim punct de
vedere poate fi văzut ca o ilustrare a tendinţei actuale de întărire a democraţiei actuale.
În toate ţările europene, instituţiile locale se constituie pe baza principiului
reprezentativităţii. Diversitatea şi complexitatea serviciilor publice, nevoia de a stabili legături
între aleşi şi cetăţeni, au condus la căutarea de noi mijloace de participare a cetăţenilor şi de
implicare în controlul gestiunii problemelor locale. În Franţa, de exemplu, a fost introdus
referendumul consultativ şi iniţiativa cetăţenească în materie de amenajare, precum şi
obligaţia de informare exactă cu privire la obligaţiile locale. Căile prin care se asigură aceste

268
H. Wollmann, op. cit., p. 328.
139
lucruri pot fi grupate în trei categorii: proceduri ale democraţiei directe, tehnici de participare
şi informare a utilizatorilor, descentralizare internă269.
Prima categorie este una foarte răspândită, regăsindu-se în majoritatea constituţiilor. În
Germania, referendumul şi iniţiativa locală apar în legile comunale ale landurilor începând cu
anii 90, în paralel cu alegerea directă a primarului270.
În unele ţări, mai ales în cele din nordul Europei, participarea este dezvoltată prin
asociaţii. Astfel, în comunităţile mari, care gestionează importante servicii publice, au fost
constituite consilii ale utilizatorilor, care au un rol important în evaluarea calităţii serviciilor.
Pe de altă parte, introducerea noilor metode de inspiraţie neoliberală
(Noul Management Public) a condus la redefinirea participării, drept una a clienţilor. Un
exemplu în acest sens este reprezentat de Local Government Act din 1999 potrivit căruia
raportul optim între eficienţă, eficacitate şi economicitate trebuie determinat după consultări
cu cetăţenii, cu cei care au un interes în demersurile administraţiei publice locale.
Participarea cetăţenilor, este reprezentată şi la nivel de cartier. Această cale a fost
aleasă în ţările unde există comunităţi cu dimensiuni foarte mari (Marea Britanie).

C. Competenţe în materie de dezvoltare locală

Toate statele europene admit azi prin constituţii sau prin lege, competenţele generale
ale comunelor. Excepţia o reprezintă Marea Britanie, unde autorităţile locale nu exercitau
decât acele competenţe atribuite expres prin lege, excepţie care a fost înlăturată prin Local
Government Bill din 2000, act care recunoaşte autorităţilor locale o competenţă generală
pentru dezvoltarea economică, socială şi de mediu a comunităţii. Această competenţe generală
nu se opune acelor sarcini expres încredinţate prin lege şi autorizează autorităţile locale să
intervină în orice problemă de interes local, dacă aceasta nu a fost încredinţată expres unei
alte autorităţi locale, teritoriale sau naţionale.
În toate cazurile, se face o distincţie între competenţele proprii şi cele delegate de către
stat. În cel de al doilea caz, controlul exercitat de către stat este unul foarte puternic şi de
obicei, sunt finanţate din resurse centrale. Volumul acestora diferă în cazul celor patru ţări
analizate, în funcţie de volumul competenţelor care sunt delegate fără a fi transferate. În ceea
ce priveşte competenţele proprii, unele sunt obligatorii pentru nivelul local, altele sunt
facultative, în numele interesului general şi în funcţie de resurse, autorităţile locale putând să
le realizeze sau nu.
În partea de nord a Europei, cea mai mare parte din sectorul public se regăseşte la
nivel local. În Marea Britanie, cu toate că autorităţile locale nu au foarte multe competenţe,
269
Marcou G., L’autonomie communale. Etude comparative, Pouvoirs, nr. 95, 2000, p. 80.
270
În Brandeburg, între 1994-1996, au fost destituiţi prin referendum 10 primari.
140
statul nu asigură direct decât puţine funcţii, unele dintre acestea fiind atribuite prin lege
autorităţilor locale. Astfel, statul a reglementat şi controlat întotdeauna funcţiile încredinţate
comunelor, ca şi organizarea locală, astfel încât aceasta să corespundă nevoilor sale.
Din aceste precizări, devine evidentă o concluzie: descentralizarea şi rolul
colectivităţilor locale în gestionarea propriului destin nu se rezumă doar la numărul de
competenţe încredinţate. Trebuie avute în vedere şi condiţiile în care sunt exercitate aceste
competenţe, ca şi resursele de care dispun colectivităţile. Astfel, în Marea Britanie resursele
de care dispune nivelul local sunt puternic influenţate de nivelul statal, iar în Franţa apare
frecvent o critică ce vizează repartizarea neclară a competenţelor.
*
* *
Concluzionând, putem aprecia că dezvoltarea locală în Europa porneşte de la
potenţialul local, acordându-se colectivităţilor locale competenţe şi resurse pentru a-şi
gestiona destinul. Măsura în care statul păstrează un control asupra dezvoltării diferă şi se
manifestă în grade diferite, dar trebuie remarcată voinţa unanimă de a aplica descentralizarea
administrativă şi principiul subsidiarităţii, modalităţile concrete fiind în mod evident elaborate
cu nuanţări ce ţin de tradiţie, istorie şi cultură. În linii mari, competenţele acordate nivelurilor
locale de administrare se aseamănă, diferind mecanismele de funcţionare şi cooperare între
acestea. Se remarcă de asemenea, tendinţa de a implica o gamă largă de actori în procesele de
dezvoltare: participarea cetăţenilor la procesele decizionale şi încurajarea sectorului privat în a
se implica în furnizarea diferitelor servicii publice.
De asemenea, este de remarcat faptul că, în pofida retoricii generale cu privire la
descentralizare, autoadministrare, sunt numeroase zone ale dezvoltării locale în care statul
intervine, fie în numele interesului general, fie justificând incapacitatea nivelului local de
administrare.

141
 Capitolul IV
„Mecanismul” dezvoltării locale

Administraţia publică, prin serviciile pe care le oferă, condiţionează puternic existenţa

fiecărui individ uman atât din perspectiva formării personalităţii, cât şi a evoluţiei/exprimării
sale în calitate de cetăţean. Consecinţele acestui fapt obiectiv sunt profunde şi vizează
deopotrivă partea (individul) şi întregul (colectivitatea, societatea), starea şi evoluţia acestora.
„Nivelul de trai” este doar o măsură, un indicator care adesea pare golit de conţinut atunci
când guvernanţii îl utilizează doar pentru a-şi justifica în faţa celor ale căror interese generale
le gestionează modul în care au gestionat interesul public. Mult mai potrivită pare a fi
corelarea directă, tranşantă a calităţii prestaţiei (eficacitatea şi eficienţa) unei administraţii,
142
adică a aşteptărilor celor administraţi, cu nivelul de civilizaţie. O asemenea înţelegere a
fenomenelor sociale impune trecerea de la o abordare cvasidemagogică, uneori arbitrară, la
una ştiinţifică, conştientă. Acesta presupune existenţa unei evaluări riguroase a stării şi
evoluţiei unei comunităţi locale. Dacă dezvoltarea locală exprimă finalitatea unui asemenea
demers, o adevărată ecuaţie de stare a colectivităţii locale şi, totodată, cadrul general de
analiză, atunci domeniile dezvoltării locale sunt perspectivele esenţiale de măsurare şi de
acţiune strategică. Ceea ce rămâne de stabilit este doar definirea conceptelor şi identificarea
parametrilor (variabilelor) (serviciu public, administraţie publică locală, descentralizare,
deconcentrare, privatizare, dezvoltare locală, domenii ale dezvoltării, factori interesaţi etc.) şi
a relaţiilor dintre aceştia.

Fig. 22. „Mecanismul” dezvoltării locale.

143
 CADRUL LEGAL
PARTENERI
REZULTATE
COMPONENTE
RESURSE
OBIECTIVE, STRATEGII
DE DEZVOLTARE

COMUNITATE
LOCALĂ

starea B
COMUNITATE DEZVOLTARE
LOCALĂ LOCALĂ
starea A

PRIMAR
AMENAJARE EDUCAŢIE ŞI
CONSILIU PREFECT TERITORIU FORMARE
LOCAL
ECONOMIE ŞTIINŢĂ ŞI
UNIUNEA ŞI PIAŢĂ CERCETARE
GUVERN
ACTORI EUROPEANĂ
DOMENII
PROTECŢIA DEZVOLTARE
MEDIULUI SOCIALĂ
CETĂŢENI AGENŢI
ECONOMICI GUVERNARE ŞI
REGLEMENTĂRI

SERVICII
PUBLICE
DESCENTRALIZARE starea B
FUNCŢIONARI DEFINIRE
COMPETENŢI OBIECTIVE

IMPLICARE UTILIZARE DE
SERVICII CETĂŢENI NOI TEHNOLOGII
PUBLICE
starea A PROCESE
RESURSE FLEXIBILITATE,
FINANCIARE ADAPATABILITATE
ADECVATE ORGANIZATORICĂ

PRIVATIZARE

Ipotezele avute în vedere evocă următoarele:

a) Serviciile publice determină dezvoltarea locală, ele fiind mijloacele prin care se
realizează dezvoltarea.
b) Existenţa şi managementul (eficacitatea şi eficienţa) serviciilor publice sunt
condiţionate de:
1) Modul în care ele acoperă domeniile dezvoltării;
2) Gradul de descentralizare a lor;
3) Adecvarea regimului de proprietate la specificul serviciului;

144
 4) Implicarea directă a cetăţenilor în adoptarea deciziilor relevante pentru
comunitatea locală.
Reprezentarea schematică a ipotezelor investigaţiei poate fi următoarea:

Fig. 23. Structura ipotezelor.

Binele cetăţenilor este binele comunităţii locale (binele public)

a.
şi acesta semnifică dezvoltare locală.

Autoritatea publică locală are menirea de a asigura dezvoltarea

locală prin implicarea tuturor actorilor (factorilor interesaţi)
b. şi prin raportarea la toate domeniile dezvoltării.
DA NU

Serviciile publice sunt instrumentele autorităţii publice locale

d. prin care aceasta contribuie la dezvoltarea locală.
DA NU

Adecvarea serviciilor publice la starea colectivităţii şi la domeniile

d. dezvoltării induce dezvoltarea locală, adică binele public.
DA NU

Reformarea serviciilor publice este mai mult decât necesară în orice sistem
administrativ. În cadrul procesului de reformare sunt necesare anumite etape, cum sunt:
stabilirea unei viziuni unitare în concordanţă cu situaţia, cu tradiţiile şi mentalităţile; definirea
sectorului public, inclusiv tipologia serviciilor publice; încredinţarea responsabilităţilor pe
niveluri de administraţie publică; stabilirea surselor de venit pe niveluri de administraţie;
partajarea funcţiei de reglementare pe nivelurile administraţiei; elaborarea legislaţiei în
domeniul furnizării serviciilor publice; deschiderea accesului administraţiei la piaţa de capital
şi adoptarea unor măsuri privind îmbunătăţirea cadrului de finanţare a serviciilor publice;
adoptarea unei legislaţii foarte stricte privind conflictul de interese; crearea cadrului pentru
perfecţionarea profesională reală a funcţionarilor publici şi îmbunătăţirea managementului
public.

145
 Sub aspectul implicării utilizatorilor în prestarea serviciilor publice este de menţionat
faptul că utilizatorii joacă un rol deosebit în evoluţia serviciilor publice, revendicând
necesitatea de a fi parte componentă în gestiunea serviciilor publice, prin prisma
mecanismelor de reprezentare şi pretind, mai mult sau mai puţin explicit, un egalitarism în
ceea ce priveşte condiţiile de furnizare.
În România, de mulţi ani, reforma serviciilor publice constituie o preocupare
constantă, fiind legată de redefinirea rolului statului.
Dezvoltarea serviciilor publice locale şi aplicarea principiului descentralizării au fost
impulsionate de adoptarea legislaţiei în domeniul finanţelor publice locale, apreciindu-se că
normele care asigură autorităţilor locale autonomie în diferite ramuri de activitate (cultură,
instituţii sociale, sănătate, agricultură etc.) nu pot produce efectul dorit şi devin formale dacă
nu sunt susţinute şi de acte normative adecvate pentru crearea condiţiilor dezvoltării
autonomiei şi în domeniul financiar. Pornind de la această constatare a fost adoptată Legea
finanţelor publice locale nr. 189/1998. Un rol important l-a jucat adoptarea actelor normative
în domeniul concesionării sau reglementării proprietăţii publice.
Începând din 2001, după adoptarea Strategiei de reformă a administraţiei publice, a
avut un loc un amplu proces de reglementare a serviciilor publice locale, adoptându-se Legea
326/2001 privind serviciile publice de gospodărie comunală şi o serie de acte normative ce
vizează organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de alimentare cu apă şi canalizare,
gospodărirea localităţilor urbane şi rurale, serviciile publice de salubrizare a localităţilor,
serviciile de transport public local de călători, etc.
Rezultat al tendinţelor de descentralizare a serviciilor publice, începând din anul 2000,
autorităţile locale au primit noi responsabilităţi în domenii precum:
- Colectarea impozitelor şi taxelor locale;
- Susţinerea sistemului de protecţie a drepturilor copilului;
- Susţinerea sistemului de protecţie a persoanelor cu handicap;
- Asistenţa socială;
- Învăţământul preuniversitar de stat;
- Serviciile de gospodărie comunală;
- Serviciile comunitare de urgenţă;
- Serviciile de evidenţă informatizată a persoanei;
- Serviciile de poliţie comunitară.
Astfel, am asistat la un transfer continuu de noi atribuţii către autorităţile locale şi la
un amplu proces de reglementare. Astăzi, analizând acest proces şi rezultatele obţinute, se
impune cu necesitate o întrebare firească:

146
 Au autorităţile locale capacitatea să gestioneze noi probleme,
ca o continuare a procesului de descentralizare?

Răspunsul presupune o atentă observare a modalităţilor în care administraţia publică

locală asigură diferite prestaţii şi subsumează răspunsurile la o serie de alte întrebări corelate
cu nivele corespunzătoare de analiză:
1. La nivelul obiectivelor (misiune, politici şi strategii):
• Există la nivelul autorităţilor locale capacitatea strategică de a face alegeri şi de
definire a priorităţilor?
• Există o viziune clară asupra responsabilităţilor care în finalul procesului de
descentralizare vor fi transferate către administraţia publică locală şi o separare
clară a responsabilităţilor între administraţia locală şi cea centrală?
• Sunt promovate principiilor economiei de piaţă şi reducerea gradului de
monopolizare în prestarea serviciilor publice?
• Există responsabilităţi ale autorităţilor locale cu privire la definirea calităţii
serviciilor asigurate populaţiei?
2. La nivel organizatoric (proiectare, operaţiuni, roluri):
• Există flexibilitate şi adaptabilitate la noi sarcini?
• Există suficiente resurse pentru a fi realizate noi sarcini?
• Sunt definite clar rolurile şi responsabilităţile în cadrul aparatului de specialitate al
autorităţilor locale?
• Responsabilităţile sunt distribuite uniform?
• Există colaborare între componentele structurii?
3. La nivelul tehnologiei (procesarea informaţiilor, echipamente):
• Sunt utilizate noi tehnologii pentru a creşte calitatea serviciilor publice?
• Există un potenţial de inovare şi creativitate adaptate noilor condiţii?
• Există capacitatea de a utiliza noile tehnologii?
4. În relaţia cu utilizatorii:
• Se aplică principiul transparenţei?
• Sunt încorporate aşteptările utilizatorilor de servicii publice?
• Gradul de acces la aceste servicii este satisfăcător?
• Utilizatorilor li se oferă un acces facil la servicii publice, sunt trataţi
corespunzător?
5. La nivelul resurselor umane:
• Există manageri profesionişti?
• Angajaţii publici sunt motivaţi?

147
 • Se promovează meritul în recrutare, se dezvoltă cariera?
• Se încurajează iniţiativa?
• Angajaţii dispun de informaţiile necesare pentru a-şi îndeplini sarcinile?
• Angajaţii participă la adoptarea deciziilor?
• Există personal de specialitate (fiscal, tehnic, etc.) cu ajutorul căruia administraţia
publică să-şi îndeplinească sarcinile?
• Angajaţii sunt evaluaţi în funcţie de rezultate?
• Angajaţii sunt pregătiţi să răspundă la schimbare?
6. La nivelul resurselor financiare:
• Transferul de responsabilităţi către administraţia publică locală este însoţit de
resursele financiare adecvate?
• Este atras capitalului privat în finanţarea investiţiilor?
• Este promovat creditului local pentru finanţarea serviciilor comunale?
• Există un sistem care să stimuleze autorităţile administraţiei publice locale în
identificarea de noi resurse, pe de o parte şi raţionalizarea cheltuielilor, pe de altă
parte?
• Există standarde de evaluare a costurilor diferitelor responsabilităţi ale
administraţiei publice locale?
• Există criterii clare de echilibrare a bugetelor locale?
• Există un echilibru de resurse între mediul urban (în special municipiile reşedinţă
de judeţ) şi cel rural?
• Există un sistem adecvat de control asupra gestiunii publice?
Analizând cu atenţie aceste întrebările, fiecare utilizator-cetăţean-client de serviciilor
publice poate formula răspunsuri şi, din păcate, acestea nu sunt deloc încurajatoare pentru
stadiul procesului de reformă a serviciilor publice locale.
Rigiditatea şi incapacitatea de adaptare la noi cerinţe, lipsa de responsabilitate,
inexistenţa competiţiei loiale şi lipsa de transparenţă reprezintă aspecte frecvent aduse în
discuţie în criticile specialiştilor, politicienilor şi reprezentanţilor mass-media asupra
administraţiei. Autorităţile publice locale au încă dificultăţi în a asigura serviciile existente,
problema unor noi servicii de calitate fiind deja o perspectivă mult prea îndepărtată.
Cauzele acestui fenomen sunt multiple şi dificil de înlăturat. De aceea, considerăm că
rezolvarea nu poate veni decât printr-o veritabilă reformă a serviciilor publice menită să ar
trebui să deplaseze accentul de pe tratarea de tip avarie, ameliorativă pe o abordare de
perspectivă, strategică, profesionistă în care actorii politici să nu se mai substituie
specialiştilor în administraţie. În acest mod obiectivele pot fi materializate prin dezvoltarea

148
potenţialului creativ al resursele umane, schimbarea raporturilor cu utilizatorii, încorporarea
noilor tehnologii, în paralel cu creşterea capacităţii de atragere a resurselor financiare şi, în
final, putem avea garanţia că aceste măsuri vor conduce la creşterea performanţelor serviciilor
publice.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

149
1. A.J. Ruige, P.G. Castenmiller, M. Corvers, A.J.H. Smallenbroek, W. Vos, Europa la
nivel local, publicaţia a fost realizată de SGBO (Biroul de Cercetare şi Consultanţă al
Asociaţiei Municipalităţilor Olandeze, 2002);
2. Administration as Service, The Public as Client, OCDE, 1987;
3. Agenda Locală 21, 1992;
4. Alexandru I. şi colectivul, Drept administrativ, Ed. Economică, Bucureşti, 2003;
5. Alexandru I., Administraţia publică. Teorii. Realităţi. Perspective, Ed. Lumina Lex,
ediţia a III-a, Bucureşti, 2002;
6. Alexandru I., Matei L., Servicii publice, Ed. Economică, Bucureşti, 2000;
7. Alexandru I., Structuri, mecanisme şi instituţii administrative, Ed. Sylvi, Bucureşti,
1996;
8. Alexandru I., Drept administrativ, Editura Omnia, Braşov, 1999;
9. Androniceanu A., Management public, Ed. Economică, Bucureşti, 1999;
10. Angelescu C. (coordonator), Dicţionar de economie, Ed. Economică, Bucureşti, 2001;
11. Apelul de la Hanovra al primarilor de municipii din 36 de ţări europene, adoptat la
cea de a treia Conferinţă a oraşelor şi aşezărilor durabile, Hanovra, Germania,
2000;
12. Asociaţia Română a Apei – Strategia de dezvoltare durabilă a serviciilor publice de
alimentare cu apă şi canalizare România 2025;
13. Baltă I., Robu T., Cerinţe privind calitatea serviciilor publice, Fundaţia pentru o
Societate Deschisă, Bucureşti, 1999;
14. Bălan E., Drept financiar şi fiscal, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2003;
15. Bălan E., Domeniul administrativ , Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
16. Beguin H. şi Thisse J.-F, Une introduction dans la localisation optimale des services
publics, Louvain, Paris, 1982;
17. Boulescu M., Administrarea impozitelor şi taxelor, Ed. Economică, Bucureşti, 2003;
18. Buletin informativ RGAB 1995-1999;
19. Carta Aalborg (Charter of European Cities & Towns Towards Sustainability),
aprobată de către participanţii la Conferinţa Europeană cu privire la oraşe şi aşezări
durabile la Aalborg, Danemarca, 1994;
20. Cernea E., Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de editură şi presă
Şansa S.R.L., Bucureşti, 1996;
21. Chamoux Jean–Pierre, Services publics en concurence, Le Communicateur, Paris,
1997;
22. Chevallier J., Le service public. Que sais-je, Presses Universitaires de France, Paris,
1987;

23. Comisia Europeana DG XI (1997) Agenda 21 – the first five years. Implementation of
Agenda 21 în the European Community (Agenda 21 – primii cinci ani de aplicare a
Agendei 21 în Comunitatea Europeană);
24. Comitetul Regiunilor, Regional and Local Government in the European Union.
Responsabilities and Resources, OPOCE, Luxembourg, 2001;
25. Commission des Communautés Européennes, Bruxelles, le 9.2.2005 sec(2005) 161
final, communication de M. Almunia aux membres de la commission, Indicateurs de
développement durable pour suivre la mise en oeuvre de la stratégie de
développement durable de l'UE;
26. Cosmescu I., Ilie L., Economia serviciilor, Ed. Universităţii Lucian Blaga, Sibiu 1999;
27. Crozier M., Ou va l'administration francaise?, Paris, Ed. d'Organisation, 1974;
28. Debbasch C., Intitutions Administratives, L.G.D.J., Paris, 1972;
29. Declaraţia de la Bremen din 1997, prin care s-au stabilit principiile parteneriatului
între sectorul privat şi municipalitãţi privind dezvoltarea durabilã a oraşelor;
150
30. Décret n°94-841 du 26 septembre 1994 relatif aux conditions d'information sur la
qualité cc de l'eau distribuée en vue de la consommation humaine;
31. Denieuil P.N., Création d'entreprise et développement local, Harmatan, Paris, 2003;
32. Dezvoltarea managementului în contextul schimbării naturii serviciului public,
Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare Paris 1993;
33. Dicţionar Macmillan de Economie Mondială, Ed. Codecs, Bucureşti, 1999;
34. Dicţionarul Explicativ al limbii române, Editura Academiei RSR, Bucureşti, Institutul
de Lingvistică din Bucureşti, 1975;
35. Dincă D. „Autorităţile locale şi descentralizarea serviciilor publice”, Cadran Politic,
2004;
36. Dincă D. „Consideraţii privind serviciile publice locale”, Revista Aspro, Ghid pentru
asociaţiile de proprietari, aprilie 2004;
37. Dincă D. „Construirea noţiunii de serviciu public”, Revista „Economie şi
administraţie locală”, martie 2005;
38. Dincă D. „Deconcentrarea serviciilor publice”, Cadran Politic, mai 2005;
39. Dincă D. „Finantarea serviciilor publice locale”, Revista Aspro, Ghid pentru
asociaţiile de proprietari, mai 2004;
40. Dincă D. „Serviciile publice locale – studii de caz şi exerciţii”, Ed. Politeia,
Bucureşti, 2004;
41. Dincă D., „Componentele dezvoltării locale”, Revista „Economie şi administraţie
locală”, mai 2005;
42. Dincă D., „Componentele dezvoltării locale II”, Revista „Economie şi administraţie
locală”, iunie 2005;
43. Dincă D., „Modele europene de administraţie publică – Franţa”, Cadran Politic,
octombrie 2004;
44. Dincă D., „Modele europene de administraţie publică – Germania”, Cadran Politic,
decembrie 2004;

45. Dincă D., „Modele europene de administraţie publică – Marea Britanie”, Cadran
Politic, martie 2005;
46. Dincă D., „Serviciul public între stat, piaţa şi democraţie”, Revista Transilvană de
Ştiinţe Administrative, nr.1/2003;
47. Dincă D., „Tendinţe privind descentralizarea şi privatizarea serviciilor publice”,
Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative, nr.4/2003;
48. Dobrotă N., Dicţionar de economie, Ed. Economică, Bucureşti, 1999;
49. Documentation Francaise, Grandes entreprises et appui au développement
économique local, 1997;
50. Dossier documentaire, „Gouvernance”, realizat în august 1999 de către Centre de
documentation de l'urbanisme (CDU): Nathalie HOLEC, Association 4D – Dossiers
et débats pour le développement durable et Geneviève BRUNET-JOLIVALD,
Centre de documentation de l'urbanisme;
51. Enătescu A.M., Enătescu M.A., Calitate. Terminologie comentată, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 2000;
52. European Commission DG XI (1996) The European Sustainable Cities Report
(Comisia Europeana DG XI. Raport cu privire la Orasele Durabile Europene);
53. European Good Practice Information Systems – Local sustainability (Sistemele
Europene de buna practica a informatiei – Durabilitatea locala;);
54. European Sustainable Cities & Towns Campaign (1994) Aalborg Charter (Campania
europeana pentru municipii si orase durabile. Carta de la Aalborg);
55. European Sustainable Cities & Towns Campaign (1996) Lisboa Action Plan
(Campania europeana pentru municipii si orase durabile. Planul de Actiune de la
Lisabona);

151
56. Eurostat -Indicators of Sustainable Development (Indicatorii Dezvoltarii Durabile);
57. Evaluarea concesionării serviciului de apă şi canalizare în Bucureşti, FASEP,
PriceWaterHouse Coopers, 2003;
58. Robert Wood şi Verena Marshall, Evaluarea performanţei: concepte, practici,
probleme, Universitatea « Western Australia » OECD, 1993;
59. Fievet G., Définitions du développement local, Artois Presses Universite, 2002;
60. Forges J.M., Droit administratif, Presses Universitaires de France, Paris, 1991;
61. Frege Xavier, Descentralizarea, Ed. Humanitas, Bucureşti 1991;
62. Gabor Peteri&Tamas M. Horvath (editors) – Navigation to the Market, Regulation
and Competition in Local Utilities in Central and Eastern Europe, LGI OSI Budapest
2001;
63. Gerard Marcou, L’autonomie communale. Etude comparative, Pouvoirs, nr. 95, 2000;
64. Ghidul „Ce este managementul calităţii serviciilor?”, elaborat de Fundaţia Română
pentru Promovarea Calităţii;
65. Ghidul indicatorilor economici – traducere The Economist Newspaper Ltd.,
Ed. Teora, Bucureşti 2001;

66. Glossaire des Outils Economiques de l'Environnement, Rénate Husseini, Christian

Brodhag, Ecole des Mines, 2002;
67. Greffe Xavier, Le développement local, L'aube Eds De, Paris, 2002;
68. Grigorescu M., Ştefan M., Dezvoltarea şi specializarea serviciilor, ed.. Academiei
Române, Bucureşti 1992;
69. Grozelier B., La rente dans les services publics industriels et commerciaux,
Association Internationale de Techniciens, Experts et Chercheurs, 1995;
70. Gunter Seele, L'administration en zone rurale, Revue francaise d'administration
publique, no. 78, 1996;
71. Hauriou M., Precis de droit administratif et de droit public, Syrei, Paris, 1927;
72. Hellmut Wollmann, La decentralisation en Angleterre, en France et en Allemgne. De
la divergence historique a la convergence?, Revue francaise d'administration
publique, no. 90, avril-juin 2003;
73. Hesse Joachim Jens, Local Government in a Federal State: The Case of West
Germany, Baden Baden, Nomos, 1990;
74. Hoanţă N., Economie şi finanţe publice, Ed. Polirom, Iaşi, 2000;
75. Ionaşcu G., Dezvoltarea şi reabilitarea aşezărilor umane din România, Ed. Tempus,
Bucureşti 2003;
76. Ioncică M. s.a., Economia Serviciilor, Ed. Uranus, Bucureşti, 1997;
77. Ionescu C., Instituţii politice şi Drept constituţional, Ed. Economică, Bucureşti, 2002;
78. Iorgovan A., Tratat de drept administrativ, vol. II, ED. Nemira, Bucureşti, 1996;
79. Kotler Ph., Managementul marketingului, Ediţia a III-a, Ed. Teora, Bucureşti, 2003;
80. La decentralisation dans les Etats de l'Union europeenne, Paris, La documentation
francaise, 2002;
81. Laubadere A., J.C. Venezia şi Y. Gaudement, Traite de droit administrativ, Librairie
generale de droit et de la jurisprudence, E.J.A., Paris, 1996;
82. Le Monde, 25 mai 1995;
83. Le Petit Larousse, Paris, 1993, p. 934;
84. Les Services d'Interet General en Europe, 96/C 281/03, Jounal officiel des
Communautes europeennes N. 281/3;
85. LGA, Descentralizare fiscală, creditare municipală şi furnizarea serviciilor publice
în România: strategii pentru integrarea politicilor de reformă, aprilie 2002;
86. LGA, Serviciile municipale: sectoare prioritare ale politicii in domeniu, aprilie
2002;

152
87. Livre vert sur les services d'intérêt général Bruxelles, 21.5. 2003, COM(2003) 270
final;
88. Mabille François, Politique démocratie et développement du local au global,
Harmattan, Paris, 2003;
89. Manda C., Administraţia publică locală din România, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1999;

90. Maniu Isaic Alexandru (coordonator), Dicţionar de statistică generală,

Ed. Economică, Bucureşti, 2003;
91. Marcel Boyer, Michel Patry, Pierre J. Tremblay - La gestion déléguée de l'eau:
les options, Montréal Juillet 2001;
Marketing Definitions, a Glossary of Marketing Terms, Committee of definitions of
92.
the American Marketing Association, 1960;
93. Matei L., Strategii de dezvoltare economică locală, Ed. Economică, Bucureşti, 2004;
94. Matei A. (coordonator), Administraţia deschisă – iniţiative privind calitatea
serviciilor, Publicaţie realizată cu sprijinul OECD şi NISPAcee, Şcoala Naţională de
Studii Politice şi Administrative – Centrul de Pregătire pentru Administraţie Publică,
2000;
95. Matei A. (coordonator), Guvernarea în tranziţie. Reformele managementului public
în ţările OCDE, Ed. Economică, Bucureşti 2001;
96. Matei A., Economie publică, Ed. Economică, Bucureşti, 2003;
97. Matei A., Introducere în analiza sistemelor administraţiei publice, Ed. Economică,
Bucureşti, 2000;
98. Matei L., C. Chabrot, D. Dincă, Colectivităţile teritoriale. Experienţa franceză,
Ed. Economică, Bucureşti 2000;
99. Matei L., Dincă D. (coordonatori), Participarea cetăţenilor la procesul decizional –
manual de instruire, RTI, Bucureşti, 2002;
100. Matei L., Management public, Ed. Economică. Bucureşti, 2001;
Matei L., coordonator, Guvernarea în tranziţie. Reformele managementului public
101.
în ţările OCDE, Ed. Global Lex, 2001;
102. Matei L, Managementul dezvoltării locale, Ed. Economică, 1998;
103. Matei L., Servicii publice, Ed. Economică, Bucureşti, 2004;
104. Matei L., Matei A., Specific Aspects of the Public-Privat Partnership in Romania,
Conferinţa EGPA, Leuven, Belgia, 1-3 iunie 2006;
105. Matheu M., Services publics. Question d’ avenir, Odile Jacob, Paris 1995;
106. Matichescu O., Istoria administraţiei publice româneşti, Ed. Economică, Bucureşti,
2000;
107. Matthew Warburton, Alain Delcamp, John Loughlin – Les transformations du
gouvernement local, AJDA, 2002;
108. Mengin J., Guide developpement local, Harmattan, Paris, 1989;
109. Mic dicţionar enciclopedic, ediţia a III-a, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1986;
110. Michelle Breuillard, L’administration locale en Grande-Bretagne, entre entralisation
et regionalisation, Paris, Harmattan, 2000;
111. Mihail Dumitrescu, Strategii şi management strategic, Ed. Economică, Bucureşti,
2002;
112. Millon-Delson Ch., L'Etat subsidiaire, Paris, P.U.F., 1992;

113. Moga A., Dezvoltarea durabilă – concept, Principiile enunţate în Raportul

Brundtland, Forum-supliment Arhitext Design-3/2001;
114. Muraru I., Iancu G., Constituţia României. Texte, Note, Prezentare comparativă,
Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Ed. a III-a, Bucureşti, 1995;

153
115. Najim Annie F. Vedelago, L'agent de developpement local, La Lauze Eds De, Paris,
2001;
116. Negoiţă Al., Drept administrativ, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1997;
117. Negulescu P., Constituţia României. Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria
Naţională, Bucureşti, 1938;
118. Negulescu P., Tratat de drept administrativ, vol I, Ediţia a IV-a, Institutul de Arte
Grafice „E. Mârvan”, Bucureşti, 1934;
119. Nicola I., Managementul serviciilor publice locale, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2003;
120. Nicolescu, O. ,Verboncu I. , Management, Editura Economică, Bucureşti, 1996;
121. Olteanu V, Cetină I., Marketingul serviciilor, Ed. Expert, Bucureşti, 1994;
122. Oroveanu M., Tratat de drept administrativ, Ed. Cerma, Bucureşti 1994;
123. Parlagi A., Dicţionar de administraţie publică, Ed. Economică, Bucureşti, 2004;
124. Parlagi Anton, Managementul administraţiei publice locale. Serviciile publice,
Ed. Economică, 1999;
125. Parlagi A., C. Iftimoaie, Serviciile publice locale, Ed. Economică, Bucureşti 2001;
126. Pecqueur Bernard, Le développement local, Syros, Paris, 2000;
127. Philipps Ch.F., The Regulation of Public Utilities, Arlington, Public Utilities
Reports, 1993;
128. Pollit Christopher, Bouckaert Geer – „Reforma managementului public – Analiză
comparată”, Ed. Epigraf, Chişinău, 2004;
129. Popa E., Autonomia locală în România, Ed. All Beck, 1999;
130. Popa V., Munteanu I., Mocanu V., De la centralism spre descentralizare, Ed. Cartier,
1998;
131. Popescu N., Finanţe publice, Ed. Economică, Bucureşti, 2002;
132. Preda D., Ocuparea forţei de muncă şi dezvoltarea durabilă, Ed. Economică,
Bucureşti, 2002;
133. Profiroiu A., Pilotajul serviciilor publice, Editura Economică, Bucureşti, 2001;
134. Programul de Reorganizare, Restructurare şi Privatizare a RGAB (Programul RRP);
135. Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare – The UNDP role in decentralization
and local governance, New York, 2000;
136. Proiect de tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa, adoptat prin consens
de Convenţia Europeană la 13 iunie şi 10 iulie 2003;
137. Rapoarte anuale APA Nova, 2003, 2004;
138. Rapoarte anuale ARBAC 2003, 2004;

139. Raport al Comisiei Europene asupra progresului spre aderare de fiecare ţară
candidată 2003, 2004, 2005;
140. Raportul „Oraşe Europene Durabile” (European Sustainable Cities, Bruselles, 1996);
141. Rapport de la Commission relatif à l'état des travaux concernant les lignes directrices
relatives aux aides d'état liées aux services d'intérêt économique général Bruxelles, le
27.11.2002, COM(2002) 636 final;
142. Hamel P., Sterck A, Groupe de recherche sur les infrastructures et les équipements
urbains (GRIEU), analyse comparative de la gestion de l’eau dans divers pays,
INRS-Urbanisation mars 2003;
143. Rivero J., Droit administratif, Dalloz, Paris, 1987;
144. Ruige A.J. , P.G. Castenmiller, M. Corvers, A.J.H. Smallenbroek, W. Vos, Europa la
nivel local, VNG, 2001;
145. Russu C., Management, Editura Expert, Bucureşti, 1996;
146. Santo V. M., Verrier P.E., Le management public, colecţia „Que sais-je”, PUF 1993;
147. Simon J.P., L'esprit des regles, reseaux et reglementation aux Etats-Unis, Paris,
Editions L'Harmattan, 1991;
148. Statutory Instrument 2005 No. 598 , The Local Government (Best Value)

154
 Performance Indicators and Performance Standards, 2005;
149. Stein E., Fiscal decentralisation and government în Latin America, Paris, OCDE,
1998;
150. Stephen J. Bailey – Local Government Economics, Principles and Practice, London
1999;
151. Stirn B., L’evolution juridique de la notion de service public, editura ASPE/Europe,
1996;
152. Strategia de dezvoltare a serviciului de alimentare cu apă şi canalizare, elaborată cu
concursul consultantului SAFEGE – LOTTI, 1995, reactualizată în 1997;
153. Studii individuale ale OECD. http://www.oecd.org/puma/sigmaweb;
154. Sursa internet : europa.eu.int/public-services;
155. Sursă internet: www.apabucur.ro;
156. Tarangul E. D., Tratat de drept administrativ român, Tipografia Glasul Bucovinei,
Cernăuţi, 1944, p. 15;
157. Tămaş S., Dicţionar politic, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1997;
158. Teodorescu A., Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. a III-a Bucureşti, Institutul
de Arte Grafice „Eminescu”, 1929;
159. The Concise Oxford Dictionary of Law, Oxford, Oxford University Press, 1983;
160. The Economist, 14 ianuarie 1995;
161. The Economist, 19 august 1995;
162. The Oxford Companion to Law, Oxford, Clarendon Press, 1980;

163. Theories of Economic Regulation, Bell Journal of Economics and Management

science, n. 5, 1974;
164. Theveniaut-Muller M., Developpement local, Desclée De Brouwer, Paris, 1999;
165. Vasile A., Prestarea serviciilor publice prin agenţi privaţi, Ed. AllBeck, Bucureşti,
2003;
166. Văcărel I., Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000;
167. Văraru M., Tratat de drept administrativ român, Ed. Socec, Bucureşti 1928;
168. Vedel G., Delvolve P., Droit administratif, Presses Universitaires de France, Paris
1982;
169. Vereijen, T., (Ed.), Sistemele Serviciului Public în Europa Centrală şi de Vest, Elgar
Publishing, Cheltenham/Massachussets, UK/USA, 1999;
170. Vermeulen J.H., Evoluţia dreptului administrativ român, Bucureşti, Institutul de Arte
Grafice Vremea, 1943;
171. Vida I., Puterea executivă şi administraţia publică, Ed. Monitorul Oficial, 1994;
172. Wolllmann Hellmut, Le systeme local en Allemagne en route vers un nouveau
modele de la democratie locale?, in CURAPP, Democratie locale, Paris, 2000;
173. Zamfir C., Vlăsceanu L. (coordonatori), Dicţionar de sociologie, Ed. Babel,
Bucureşti, 1998;
174. Zlătescu I, Demetrescu R.C., Prolegomene la un drept instituţional comunitar,
Ed. Economică, Bucureşti, 2003.

155
 LEGISLAŢIE

1. Legea 286/2006 publicată în M. Of., Partea I nr. 621 din 18/07/2006 pentru
modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001;
2. ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ nr. 34 din 19 aprilie 2006 privind atribuirea
contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a
contractelor de concesiune de servicii, M. Of. nr. 418/15 mai. 2006;
3. Legea nr.273 din 29.06.2006 privind finanţele publice locale, M. Of. nr.
627/20/07/2006;
4. Legea – Cadru nr.195 din 22 mai 2006 a descentralizării, M. Of. nr. 453/25/05/ 2006;
5. Legea nr. 326/2001 privind serviciile publice de gospodărie comunală, publicată în
M. Of. nr. 359 din 4 iulie 2001;
7. Legea nr. 5/1990 privind administrarea judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor
până la organizarea de alegeri locale, publicată în M. Of. nr. 92/1990 din 20.08.1990;
8. Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, publicată în M. Of. nr. 122/08/11/1990;

9. Legea contenciosului administrativ 554/2004, publicată în M. Of. nr. 1.154

din 7 decembrie 2004;
10. Legea nr. 30/1990 privind angajarea salariaţilor în funcţie de competenţă, publicată în
M. Of. nr. 125 din 16 noiembrie 1990;
11. Legea nr. 18/1991 a fondului funciar republicată în temeiul art. VII din
Legea 169/1997, publicată în M. Of. nr. 299 din 4.11.1997;
12. Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru
realizarea locuinţelor, publicata în M.O. nr. 163 din 7 august 1991;
13. Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, publicată în
M. Of. nr. 152/1991;
14. Legea nr. 27/1994 privind impozitele şi taxele locale,
publicată în M. Of. nr. 127/24.05.1994;
15. Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, publicată în
M. Of. nr. 139/1994;
16. Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului, publicată în M. Of. nr. 304 din
30.12.1995; O.U.G. nr. 91/20.06.2002 – privind modificarea şi completarea legii
156
 protecţiei mediului 137/1995, publicată în M. Of. nr. 465 din 28.06.2002;
17. Legea nr. 67/1995 privind ajutorul social, publicată în M. Of. nr. 131 din 29 iunie
1995;
18. Legea finanţelor publice nr. 72/1996, publicată în M. Of. nr. 152 din 17 iulie 1996;
19. Legea protecţiei civile nr. 106/1996, publicată în M. Of. nr. 241/1996;
20. Legea locuinţei nr. 114/1996, publicată în M. Of. nr.254 din 21 octombrie 1996;
21. Legea cu privire la actele de stare civilă nr. 119/1996, publicată în
M. Of. nr. 282/11/11 /1996;

22. Legea apelor nr. 107/1996 publicată în M. Of. nr.224 din 8 octombrie 1996;
23. Legea îmbunătăţirilor funciare nr. 84/1996, publicată în M. Of. nr.159 din 24 iulie
1996;
24. Legea privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate nr. 105/1996, publicată în
M. Of. nr. 237 din 30 septembrie 1996;
25. Legea privind dezvoltarea regională în România, nr. 151/1998, publicată în M. Of. din
15 iulie 1998;
26. Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, publicată în
M. Of. nr. 373 din 10.07.2001;
27. Legea nr. 215/2001, privind administraţia publică locală, publicată în M. Of. nr. 204
din 23. 04.2001;
28. Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în M. Of., partea I,
nr. 600 din 8 decembrie 1999;
29. Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, publicată în
M. Of. partea I nr. 663 din 23 octombrie 2001;
30. Legea nr. 326/2001 a serviciilor publice de gospodărie comunală, publicată în M. Of.,
partea I, nr. 359 din 4 iulie 2001;
31. Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei, publicată în M. Of., partea I, nr. 293 din 25 aprilie 2003;
32. Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, publicată
în M. Of., partea I nr. 70 din 3 februarie 2003;
33. Legea 219/1998 privind regimul concesiunilor, publicată în M. Of., partea I, nr. 459
din 30 noiembrie 1998;
34. Legea nr. 199/1997 pentru ratificarea Cartei europene a autonomiei locale, adoptată la
Strasbourg la 15 octombrie 1985, publicată în M. Of., partea I, nr. 331/26.11.1997;
35. Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia,
publicată în M. Of., partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998;
36. Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare publicată în M. Of. nr. 61
din 23.03.1996;
37. Legea 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole
şi forestiere, publicată în M. Of. nr. 8 din 12.01.2000;
38. Decretul – Lege nr. 8 din ianuarie 1990 privind organizarea şi funcţionarea organelor
locale ale administraţiei de stat;
39. Ordonanţa Guvernului României nr. 69/1994 privind unele măsuri pentru
reorganizarea regiilor autonome de interes local, republicată în M. Of. nr. 20 din 30
ianuarie 1995, aprobată prin Legea nr. 135/1994, publicată în M. Of. nr. 366 din 30
decembrie 1994;
40. Ordonanţa Guvernului României nr. 10/1995 privind creşterea competenţei
autorităţilor publice locale pentru aprobarea documentaţiilor tehnice economice ale
investitorilor locali şi judeţeni, publicată în M. Of. nr. 22/1995;

157
41. Hotărârea Guvernului României nr. 103/1992 pentru aprobarea Regulamentului-cadru
orientativ de funcţionare a consiliilor locale, publicată în M. Of. nr. 47 din 23.03.1992;
42. Hotărârea Guvernului României nr. 127/1992 pentru aprobarea Statutului-cadru
orientativ al comunei şi oraşului, publicată în M. Of. nr. 54 din 31 martie 1992;
43. Hotărârea Guvernului nr. 525/1996 privind aprobarea Regulamentului general de
urbanism, publicată în M. Of. nr. 149/1996;
44. Hotărârea Guvernului nr. 1087/2001 privind organizarea şi desfăşurarea concursurilor
şi examenelor pentru ocuparea funcţiilor publice, publicată în M. Of., partea I, nr. 710
din 7 noiembrie 2001;
45. Hotărârea Guvernului nr. 1209/14.10.2003 privind organizarea şi dezvoltarea carierei
funcţionarilor publici publicată în M. Of., partea I, nr. 757 din 29 octombrie 2003;
46. Hotărârea Guvernului nr. 1210/14.10.2003 privind organizarea şi funcţionarea
comisiilor de disciplină şi a comisiilor paritare din cadrul autorităţilor şi instituţiilor
publice, publicată în M. Of. nr. 757, din 29 octombrie 2003;
47. Ordonanţa Guvernului României nr. 35/2002 pentru aprobarea Regulamentului –
Cadru de organizare şi funcţionare a consiliilor locale, publicată în M. Of., partea I, nr.
90 din 2 februarie 2002;
48. Ordonanţa Guvernului României nr. 80/2001 privind stabilirea unor normative de
cheltuieli pentru autorităţile şi instituţiile publice, publicată în M. Of., partea I, nr. 542
din 1 septembrie 2001;
49. Ordonanţa Guvernului României nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale,
publicată în M. Of., partea I, nr. 92 din 2 februarie 2002;
50. Ordonanţa Guvernului României nr. 33/2002 privind reglementarea eliberării
certificatelor şi adeverinţelor de către autorităţile publice centrale şi locale, publicată
în M. Of., partea I, nr. 88 din 2 februarie 2002;
51. Ordonanţa Guvernului României nr. 21/2002 privind gospodărirea localităţilor urbane
şi rurale, publicată în M. Of., partea I, nr. 86 din 1 februarie 2002;
52. Ordonanţa Guvernului României nr. 88/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă, publicată în
M. Of., partea I, nr. 544 din 1 septembrie 2001;
53. Ordonanţa Guvernului României nr. 84/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor, publicată în
M. Of., partea I, nr. 544 din 1 septembrie 2001;
54. Ordonanţa Guvernului României nr. 32/2002 privind organizarea şi funcţionarea
serviciilor publice de alimentare cu apă şi de canalizare, publicată în M. Of., partea I,
nr. 94 din 2 februarie 2002;
55. Ordonanţa Guvernului României nr. 86/2001 privind serviciile de transport public
local de călători, publicată în M. Of., partea I, nr. 544 din 1 septembrie 2001;
56. Ordonanţa Guvernului României nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor,
publicată în M. Of., partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001;
57. Ordonanţa Guvernului României nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii
de soluţionare a petiţiilor, publicată în M. Of., partea I, nr. 84 din 1 februarie 2002;

58. Ordonanţa Guvernului României nr. 16/2002 privind contractele de parteneriat public
– privat, publicată în M. Of., partea I, nr. 94 din 2 februarie 2002;
59. Ordonanţa Guvernului României nr.32/2002 privind organizarea şi funcţionarea
serviciului public de apă şi canalizare, publicată în M. Of. nr. 94 din 2 februarie 2002;
60. Hotărârea de Guvern nr.373/2002 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii
Naţionale de Reglementare a Serviciilor Publice de Gospodărire Comunală, publicată
în M. Of. nr. 272 din 23 aprilie 2002;
61. Ordonanţa Guvernului României nr.34/2004 privind modificarea şi completarea unor
dispoziţii legale privind serviciile publice comunale publicată în M. Of. nr. 91 din 31
158
 ianuarie 2004;
62. Hotărârea de Guvern nr.1353/2003 privind aprobarea Contractului – Cadru pentru
delegarea serviciilor publice de apă şi canalizare publicată în M. Of. 903 din 17
decembrie 2003;
63. Ordonanţa Guvernului României nr.71/2002 privind organizarea şi funcţionarea
serviciilor publice pentru managementul domeniului public şi privat de interes local
publicată în M. Of. 648 din 31 august 2002;
64. HCGMB nr. 271/1999, prin care s-a hotărât înfiinţarea Agenţiei de reglementare a
serviciilor de alimentare cu apă şi de canalizare din municipiul Bucureşti, denumită
ARBAC, statutul său devenind parte integrantă a Contractului de Concesiune (anexa C);
65. HCGMB nr. 295/1999 şi HCGMB nr. 296/1999 privind aprobarea procedurilor de
selecţie şi a documentelor privind acordarea concesiunii serviciilor publice de
alimentare cu apa şi canalizare pentru Municipiul Bucureşti şi a bunurilor publice
afectate acestor servicii, precum şi contribuţia de capital a Municipiului Bucureşti la
„Societatea Comerciala desemnata drept concesionar”, în urma licitaţiei publice
internaţionale cu preselecţie;
66. HCGMB nr. 15/20 ianuarie 2000, prin care s-a redefinit modul de finanţare a ARBAC;
66. HCGMB. nr. 85/2000 cu privire la validarea rezultatelor licitaţiei pentru acordarea
concesiunii;
67. HGCMB nr. 153 din 23 august 2001, prin care s-au aprobat o serie de adaptări ale
procedurilor de finanţare a ARBAC, funcţie de valoarea actualizata a facturilor ANB,
precum şi unele modificări ale statutului ARBAC;
68. HCGMB nr. 155 din 20 iunie 2002 şi HCGMB nr. 276 din 5 decembrie 2002, privind
aprobarea bugetului ARBAC;
69. HCLMB nr. 23/1993 privind aprobarea Normelor orientative pentru funcţionarea
sistemului de alimentare cu apa şi canalizare în municipiul Bucureşti;
70. HCGMB nr. 108/1997 privind aprobarea Regulamentului de branşare şi utilizare a
apei potabile din sistemul de alimentare cu apa al municipiului Bucureşti;
71. HCGMB nr. 109/1997 privind aprobarea Regulamentului de racordare şi utilizare a
sistemului de canalizare al municipiului Bucureşti;
72. HCGMB nr. 40/2002 privind separarea consumurilor de apa rece, apa calda şi căldura
al agenţilor economici şi instituţiilor publice care au branşamente şi racorduri comune
cu asociaţiile de locatari/proprietari;
73. HCGMB nr. 41/2002 privind contorizarea consumului de apa rece, apa calda menajera
şi căldura la apartamentele din cadrul asociaţiilor de locatari/proprietari.

LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE

CITI – Clasificarea Internaţională Tip Industrii a activităţilor economice;

SIEG – Servicii de Interes Economic General;
C.E.E.P. – Centrul european al întreprinderilor cu participare publică şi de interes economic general;
C.E.S. – Confederaţia europeană a sindicatelor;
UE – Uniunea Europeană;
L – Lege;
OUG – Ordonanţă de Urgenţă a Guvernului;
OG – Ordonanţă a Guvernului;
HG – Hotărâre de Guvern;
M. Of. – Monitorul oficial al României;
art. – articolul;
alin. – alineatul;

159
 M.P.O. – Managementul prin obiective;
DV – Dezvoltare virtuală;
DR – Dezvoltare reală;
DEL – Dezvoltare economică locală;
DSEL – Dezvoltarea socio-economică locală;
op. cit. – operă citată;
ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite;
PNUD – Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare;
PNUE – Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător;
OECD – Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică;
PIB – Produsul Intern Brut;
NHS – Naţional Health Service;
PNB – Produsul Naţional Brut;
CCT – Cererea obligatorie de oferte;
DSP – Direcţiile de Sănătate Publică;
UCB – Uzinele comunale Bucureşti;
IFC – International Finance Corporation;
NS – Nivele de Servicii;
HCGMB – Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti;
ANB – Apa Nova Bucureşti;
ARBAC – Agenţia de Reglementare a nivelelor de servicii de Apă Canal din municipiul Bucureşti;

LISTA FIGURILOR, SCHEMELOR ŞI TABELELOR LUCRĂRII

Nr.
crt. DENUMIREA Pag.
1. Structura obiectivelor lucrării. 9
2. Triunghiul performanţei. 34
3. Schema procesului de ieşire a unor servicii de sub puterea publică. 47
4. Autorităţile competente pentru organizarea unui serviciu public şi competenţele acestora. 55
5. „Părţile implicate” în organizarea şi funcţionarea serviciilor publice şi responsabilităţile lor. 56
6. Componentele dezvoltării locale. 77
7. Actori ai dezvoltării regionale şi locale şi nivelurile de intervenţie. 78
8. Schema structurii dezvoltării locale. 86
9. Reprezentarea interferenţelor celor trei domenii ale dezvoltării. 87
10. Piramida dezvoltării locale. 87
11. Domeniile dezvoltării şi serviciile publice corespunzătoare. 89
12. Influenţa serviciului de alimentare cu apă asupra domeniilor dezvoltării. 91
13. Influenţa serviciului de distribuţie a energiei termice asupra domeniilor dezvoltării. 93
14. Influenţa serviciului de salubritate asupra domeniilor dezvoltării. 95
15. Influenţa serviciului de salubritate asupra domeniilor dezvoltării. 97
16. Influenţa serviciului transport public de călători asupra domeniilor dezvoltării. 98
17. Tipurile de relaţii client – prestator. 100
18. Principalele competenţe exercitate de stat şi de colectivităţile teritoriale. 121
19. Piramida nivelurilor administrative. 122
20. Organizarea administrativă şi politică a Franţei şi cele patru niveluri ale piramidei pe care o formează. 122
21. Responsabilităţile locale repartizate pe cele două niveluri de organizare. 133
22. Mecanismul dezvoltării locale. 149
23. Structura ipotezelor investigaţiei.
Dr. Geo C. CĂLUGĂRU – COAUTOR AL TEZEI – 21 IUNIE – 2007
150

160