CAPITOLUL. I.

IMPORTANŢA VITICULTURII

- Valorifică superior fondul funciar. Valoarea producţiei realizată pe un hectar, echivalează cu

cea obţinută pe 5-10 ha culturi cerealiere;
- Utilizează eficient terenurile în pantă, slab productive, nisipurile şi solurile nisipoase, în
general improprii altor culturi;
- Bază de materii prime pentru economie;
- Sursă de venituri pentru populaţia care trăieşte în regiunile de deal;
- Importantă sursă de hrană pentru populaţie: strugurii reprezintă un aliment valoros, conţinând
o serie de substanţe nutritive necesare organismului uman: zaharuri, acizi organici, săruri minerale,
enzime, polifenoli etc. Vinul, ca principal produs obţinut din struguri este „cea mai sănătoasă şi
igienică băutură“ (L. Pasteur, 1878), consumat raţional are ca efect benefic asupra organismului
uman;
- Asigură locuri de muncă. Cultura viţei de vie necesită multă forţă de muncă, circa 80-100
z.o./ha.
1.1. Situaţia viticulturii pe glob
Viţa de vie are o mare plasticitate ecologică, arealul ei de cultură formează două benzi, una în
emisfera nordică, care include cea mai mare parte a suprafeţelor cultivate cu viţă de vie (cca. 92%),
cuprinsă între izotermele de 9-25oC (35-51o latitudine nordică)şi a doua, mai redusă, în emisfera
sudică, cuprinsă între izotermele 10-25oC, respectiv 25-38o latitudine sudică. Viţa de vie se cultivă cu
bune rezultate în climatele temperat, subtropical şi tropical.
Suprafeţele cultivate cu viţă de vie au crescut continuu până în anul 1976, când s-a înregistrat
suprafaţa maximă de 10.200 mii ha, după care se constată o scădere a acestora, suprafaţa cultivată cu
viţă de vie era în anul 2000 de 7.917 mii ha (La lettre de L’O.I.V. No 132/2001).
Europa deţine cea mai mare suprafaţă cultivată cu viţă de vie de 5.020 mii ha (63,4 %),
urmată de Asia 1,530 mii ha (19,3%), America 881 mii ha (11,1%), Africa (327 mii ha (4,1%) şi
Oceania 159 mii ha (2%).

Ţările mari cultivatoare de viţă de vie sunt Spania 1180 mii ha, Franţa 915 mii ha, Italia 906
mii ha, Turcia 602 mii ha, S.U.A. 379 mii ha, Portugalia 264 mii ha etc.
România, cu o suprafaţă viticolă de 251 mii ha (din care 138 mii hectare – 55,0% vii nobile) se
situează pe locul 8 în lume şi 6 în Europa.
 Producţia mondială de struguri a fost în anul 2000 de 57,9 mil. tone, din care 40,5 mil. tone
(70%) a fost transformată în vin (281,4 mil. hl), 13,3 mil. tone (23%) reprezintă strugurii pentru masă,
iar 4,0 mil. tone (7%) struguri pentru stafide.
Cele mai mari ţări producătoare de vin sunt Franţa 57,5 mil. hl, Italia 51,6 mil. hl, Spania 41,1
mil. hl, Argentina 12,5 mil. hl etc.
România, cu o producţie anuală de 6,0 mil. hl vin ocupă locul 10 în lume şi 7 în Europa.
Producţia mondială de struguri pentru masă de 13,3 mil. tone este realizată în proporţie de
52,1% (6,9 mil. tone) în Asia, 22,5% (3,0 mil. tone) în Europa, 14,2% (1,9 mil. tone) în America,
10,7% (1,4 mil. tone) în Africa, 0,5% (0,06 mil. tone) în Oceania. Ţări mari producătoare de struguri
pentru masă sunt: Turcia 18,3 mil. q, China 17,9 mil. q, Iran 17,2 mil. q, Italia 12,9 mil. q, Egipt 8,5
mil. q etc.
Din producţia mondială de stafide (961 mii tone), cea mai mare pondere o deţine Asia 51,9%
(499 mii tone), urmată de America 31,4% (302 mii tone), Europa 9,9% (95 mii tone), Oceania 4,0%
(38 mii tone) şi Africa 2,8% (27 mii tone), cele mai mari producătoare de stafide sunt: Turcia 350 mii
tone, S.U.A. 255 mii tone, Grecia 87 mii tone, Australia 38 mii tone etc.
Raportat la populaţia globului, producţia de vin pe cap de locuitor este de 5,0 l, cea de struguri
pentru masă de 1,6 kg, iar cea de stafide de 0,19 kg.
Din punct de vedere al consumului de vin pe locuitor, Luxemburgul ocupă primul loc cu 64,5
l/an, urmată de Franţa 58,8 l/an, Italia 55,6 l/an, Portugalia cu 50,2 l/an, Spania 38,2 l/an, iar în
România se consumă 19,3 l/an/locuitor.
1.2. Situaţia viticulturii în românia
Suprafaţa cultivată cu viţă de vie în ţara noastră a atins un maxim de 300.400 ha în anul 1971,
după care s-a redus continuu, astfel încât în anul 2000 ajunge la 251.000 ha.
După promulgarea Legii fondului funciar (Legea 18/1991) extinderea suprafeţelor ocupate cu
viţă de vie s-a realizat mai ales în sectorul privat cu hibrizi direct producători, care au atins o suprafaţă
de 113.000 ha (45,0%).
Plantaţiile de vii roditoare nobile ocupă o suprafaţă de 138.000 ha (55,0%), din care 115.000
(83,3%) sunt cultivate cu soiuri pentru struguri de vin, iar 23.000 ha (16,7%) cu soiuri pentru struguri
de masă.
Din suprafaţa cultivată cu soiuri pentru struguri de vin predomină soiurile pentru vinuri albe
(75%), care găsesc condiţii favorabile în toate regiunile viticole ale ţării; soiurile pentru vinuri roşii
au o pondere mai redusă (25%), cultivându-se numai în podgoriile din sudul ţării. Dintre soiurile
pentru struguri de vin, ponderea (60-70%) o deţin cele de calitate.
 Producţia totală de struguri s-a ridicat în anul 2000 la 1.011.778 tone. Producţia medie la hectar
a evoluat de la 2,9 t/ha în anul 1950, la 10,1 t/ha în anul 1988, după care a scăzut, ajungând în anul
2000 la 4,0 t/ha.
Sectorul pepinieristic viticol a atins în anul 1989 un total de peste 4000 ha, din care 2300 ha
plantaţii de portaltoi şi 800 ha şcoli de viţă, cu o producţie anuală de 50 milioane viţe altoite STAS şi
1,5-2 milioane viţe pe rădăcini proprii. După anul 1989 sectorul pepinieristic s-a redus drastic la cca.
750 ha, din care 380 ha viţe portaltoi, cu o producţie anuală de 5 milioane viţe altoite STAS.
 CAPITOLUL II - CULTURA VITEI DE VIE IN SISTEM ECOLOGIC.
2.1. Conceptul de agricultura ecologica.
Perioada de conversie si obiectivele agriculturii ecologice. Cultura vitei de vie in sistem
ecologic Pentru a produce in sistem ecologic, arealul trebuie sa fie inclus in limitele de cultura a vitei
de vie. Criteriile ce pot fi folosite la aprecierea potentialului ecologic rezulta din relatiile vitei de vie
cu factorii de mediu (factorii climatici, pedologici, orografici, biotici, etc.). Putem produce ecologic
acolo unde se cultiva vita de vie daca tinem cont de unul din deziderentele acestui sistem de cultura;
folosirea la maxim a resurselor naturale. Pentru o cultura ecologica, mai mult decat pentru o cultura
in sistem conventional, o importanta majora o au indicatorii limitativi.
Pentru infiintarea unei plantatii in sistem ecologic se recomanda urmatoarele:
-amenajarea parcelelor si canalelor de desecare sa nu aiba impact negativ asupra mediului;
-se fac analize de sol complete inainte de plantare si in functie de rezultate se executa
fertilizarea cu produse autorizate;
-inainte de plantare se face eliminarea minutioasa a tuturor surselor de infestare;
-inierbarea suprafetei un an inainte de plantare;
-evitarea lucrarii solului prin rasturnarea brazdelor;
-plantarea se face numai cu material biologic certificat;
-alegerea soiului-portaltoiului se face in functie de potentialul arealului;
-limitarea lungimii randului se face in functie de panta terenului;
-forma de conducere se adapteaza in functie de soiul vinifera si conditiile locale;
-se asigura echilibrul de crestere si productia de struguri;
-programele de combatere fitosanitara se fac conform conceptului de productie ecologica prin
limitarea riscurilor de poluare si respectarea reglementarilor privind securitatea metodelor de
administrare a produselor fitofarmaceutice.
2.2. Principiile agriculturii ecologice.
Prin agricultura biologica se intelege acel sistem de cultura care vizeaza valorificarea si
pastrarea sistemelor biologice productive, fara a recurge la substante chimice de sinteza. In secolul
nostru datorita factorilor sociali-economici au avut loc schimbari radicale asupra fertilitatii solului
prin cresterea productiei. Agricultura biologica reprezinta o metoda de productie care tine seama de
cunostintele traditionale si care integreaza progresele stiintifice realizate in toate domeniile.
Principalul obiectiv al agriculturii ecologice il constituie protejarea biosferei si a resurselor planetei,
cu excluderea ingrasamintelor chimice, a pesticidelor de sinteza si a erbicidelor. Aceasta metoda de
productie contribuie la reducerea considerabila a risipei, prin folosirea rotatiei culturilor, prin fixarea
azotului atmosferic de catre leguminoase si reciclarea sistematica a resturilor organice, in special a
dejectiilor animale. Mentinerea starii de sanatate a culturilor se bazeaza pe folosirea soiurilor
rezistente, a lucrarilor culturale potrivite, a tehnicilor de lupta biologica si folosirea substantelor
naturale.
Principiile agriculturii ecologice se sprijina pe valorificarea maxima a resurselor locale, pe
reducerea la minimum a resurselor economice si ecologice, pe integrarea cunostintelor traditionale
cu progresul stiintific. Conform OH nr. 34 din 17 aprilie 2000 metodele de producţie ecologică
utilizate în obţinerea produselor ecologice trebuie să îndeplinească următoarele reguli :
- respectarea principiilor productiei ecologice;
-neutilizarea de fertilizatori si amelioratori ai solului, pesticide, materiale furajere, aditivi
alimentari, ingrediente pentru prepararea alimentelor, substante folosite in alimentatia animalelor,
substante ajutatoare pentru pregatirea furajelor, produse pentru curatarea si dezinfectarea
adaposturilor pentru animale si de alte produse, decât a acelor produse permise sa fie folosite in
agricultura ecologica;
- folosirea de seminte sau material vegetativ saditor obtinut prin metode de productie ecologica.
Principiile de bază ale producţiei ecologice stabilite prin lege sunt:
- eliminarea oricarei tehnologii poluante;
- realizarea structurilor de productie in cadrul carora rolul principal il detin soiurile cu inalta
adaptabilitate;
- sustinerea continua si ameliorarea fertilitatii naturale a solului;
- utilizarea economica a resurselor energetice conventionale si inlocuirea acestora in mai mare
masura prin utilizarea rationala a produselor secundare refolosibile;
- aplicarea unor tehnologii care sa satisfaca cerintele speciilor, soiurilor si raselor.
Principiile agriculturii ecologice sunt:
1) Mentinerea fertilitatii solului. Solul este considerat ca un mediu viu, complex care se afla in
stransa interactiune cu plantele si animalele care il colonizeaza. Toate actiunile vizate de agricultura
biologica (lucrarile solului, fertilizarea, alegerea preparatelor pentru combaterea bolilor si
daunatorilor, etc) au ca scop intensificarea activitatii microbiologice a solului, marirea si sporirea
fertilitatii lui.
2) Protectia mediului inconjurator. Agricultura ecologica urmareste pastrarea nevatamata a
mediului, prin folosirea ingrasamintelor organice si acelor minerale mai putin solubile, composturilor,
prin evitarea folosirii produselor care pot avea efecte daunatoare.
3) Respectul pentru sanatatea consumatorilor. Prin practicarea unei agriculturi biologice se
urmareste obtinerea de produse de calitate, fara reziduri de pesticide si cu un continut ridicat de
elemente nutritive (protide, lipide, glucide), acizi organici, vitamine si saruri minerale.
4) Ferma, ca o unitate, un organism in echilibru. Organizarea unei ferme trebuie sa tina seama
de respectarea stricta a legilor naturii, indicatorul sintetic al unei bune gospodariri constituindu-l
conservarea si sporirea fertilitatii solului.
In sistem ecologic se pune accent deosebit pe valoarea nutritive si igienica a produselor care se
comercializeaza.
Calitatea gustative a produselor biologice este superioara fata de cea a produselor
conventionale. Produsele ecologice obtinute nu au reziduri deoarece nu se folosesc produse chimice
de combatere a bolilor si daunatorilor. Continutul in nitrati al produselor horticole obtinute depinde
de fertilizare si de conditiile pedoclimatice ale anului si mai putin de modul producerii lor.
O plantatie viticola ecologica nu trebuie sa aiba o desime mai mare de 5000 butuci/ha ca sa nu
se creeze fenomenul de autoumbrire care genereaza conditii favorabile dezvoltarii ciupercilor
patogene.
Numarul de goluri nu trebuie sa depaseasca 5% deoarece nu poate fi recuperat de butucii vecini
prin extinderea aparatului vegetativ. In cazul in care procentul de goluri depaseste 5% se face
completarea golurilor cu material certificat in perioada de primavara.
 CAPITOLUL III - ÎNGRIJIREA ŞI EXPLOATAREA PLANTAŢIILOR VITICOLE
RODITOARE
3.1. Principalele caracteristici ale viticulturii ecologice
La pregătirea terenului şi înfiinţarea plantaţilor viticole se recomandă următoarele măsuri:
– repausul după de defrişarea viilor, timp de cel puţin 7-8 ani, pentru distrugerea agenţilor
fitopatogeni care cauzează putrezirea rădăcinilor la viţa de vie, întrucât repausul de numai 2-3 ani nu
este suficient;
– fertilizarea de bază a solului cu gunoi de grajd şi compost. Compostul este mai eficace decât
gunoiul de grajd, fiindcă este mi bogat în celuloză şi lignină, furnizând solului mai repede humusul
de care are nevoie. Humusul este acela care favorizează activitatea microorganismelor şi râmelor care
ameliorează structura solului;
– fertilizarea chimică cu P.K. şi Ca în forme mai puţin mobile, alge (fosforite măcinate, săruri
potasice naturale) la care se adaugă extractele marine;
– alegerea portaltoilor rezistenţi la nematozi care sunt vectorii multor boli la viţa de vie şi a
portaltoilor viguroşi, care limitează riscul atacului de Botrytis la soiurile de viţă roditoare;
- promovarea formelor de conducere a viţelor în plantaţii, care să recepţioneze o cantitate cât
mai mare de radiaţii fotosintetic active pe unitatea de suprafaţă foliară şi la nivelul strugurilor
(conducere sub formă de cordon dublu genevez, lira etc.)
La plantaţiile intrate în rod lucrările de întreţinere a solului, fertilizarea şi combaterea bolilor şi
dăunătorilor prezintă o serie de particularităţi.
Întreţinerea solului. În cadrul viticulturii ecologice este preferată lucrarea superficială a solului,
aplicarea unui număr mai redus de lucrări şi, în caz de necesitate, o aerare în profunzime a solului.
Se consideră că o prezenţă limitată a unor specii de buruieni poate fi utilă, prin acea că fac
concurenţă altora care se combat greu, se evită pierderile de substanţe nutritive prin spălare, este
favorizată prezenţa insectelor utile. De asemenea, rădăcinile plantelor, organismele vii din sol şi
fisurile rezultate în urma contracţiilor din masa solului sunt mijloace mai bune pentru aerarea solului,
comparativ cu cele mecanice.
Fertilizarea organică are un rol deosebit în cadrul viticulturii ecologice, pentru sporirea
conţinutului solului în humus, îmbogăţirea lui în azot, pentru intensificarea proceselor microbiologice
din sol.
Alături de gunoiul de grajd se recomandă administrarea gunoiului de păsări, a composturilor
(din tescovină, paie, resturi vegetale, forestiere etc.), turbă, guano, făina de oase, de coarne etc. (D.
Davidescu, V. Davidescu, 1994; O. Schmid, 1994). Pentru fertilizare se foloseşte tescovina
compostată. Se interzice folosirea tescovinei proaspete, deoarece aceasta are reacţie acidă şi poate
modifica reacţia solului, iar cea obţinută de la strugurii negri poate avea efect fitotoxic datorită
conţinutului ridicat de polifenoli. Fertilizarea cu tescovină compostată se aplică o dată la 4 – 5 ani.
Fertilizarea cu îngrăşăminte verzi (siderate), acestea sunt culturi vegetale (mai ales
leguminoase, singure sau în amestec) cu perioada scurtă de vegetaţie şi creştere puternică, cultivate
în rândurile de viţa de vie, în scopul de fi încorporate în sol pentru sporirea fertilităţii solului. După
cosirea borceagul se lasă în calitate de mulci la suprafaţa solului pentru uscare, maxim 20 – 30%
umiditate, după care se încorporează în sol la adâncimea de 8 – 12 cm.
Fertilizarea cu coardele şi vârfurile lăstarilor. Coardele eliminate la tăierea viţei de vie în
cantităţi de 2,4 – 4,5 t/ha, tocate şi încorporate în sol, acoperă necesarul viţei de vie în macroelemente
la 20 – 30% şi microelemente la 35 – 50%, precum şi furnizează cca. 400 – 800 kg/ha de humus.
Fertilizarea chimică în plantaţiile viticole trebuie să se fie intim legată de viaţa solului, deoarece
microorganismele din sol sunt acele care transformă îngrăşămintele în formă asimilabile pentru viţa
de vie.
3.2. Lucrările de îngrijire a viţei de vie
3.2.1. Lucrările solului
Este posibil să cultivi viţa de vie ecologic, aceasta însemnând să nu se folosească substanţe
toxice pentru controlul dăunătorilor şi bolilor. Există numeroase strategii pentru a face aceasta, dar o
abordare unitară nu este bună pentru toţi cultivatorii.
Oricum, cultivarea ecologică a viţei de vie este un domeniu nou care se dezvoltă rapid. Noi
substanţe şi metode pentru controlul bolilor şi insectelor sunt dezvoltate la o rată uimitoare, aşa de
repede că în mai multe cazuri este posibil să se cunoască doar o fracţiune din ele.
Baza cultivării ecologice o reprezintă întoarcerea la menţinerea sănătăţii vieţii solului. Într-un
sol echilibrat şi sănătos o uimitoare reţea complexă de viaţă lucrează constant, creând o serie de
procese chimice şi fizice de care depinde viaţa plantelor. În timp ce viţa de vie are nevoie de apă şi
un număr de nutrienţi pentru a supravieţui şi prospera, cultivatorii gândesc de obicei că aplicarea
îngrăşămintelor, mineralelor şi micronutrienţilor este tot ceea ce viţa de vie are nevoie pentru a creşte
bine.
Există în mod natural în sol un sistem multi-organism care furnizează plantelor nutrienţi când
au nevoie într-o formă pe care plantele o pot utiliza. Unele dintre organismele din sol numite „reţeaua
de hrană a solului” constituie pradă unul pentru celălalt. Altele în relaţie de simbioză, fac schimb de
elemente de nutriţie complementare. Unele ciuperci, precum mycorrhizae fac schimb cu plantele
datorită abilităţii lor de a obţine nutrienţi care altfel nu sunt disponibili pentru plante, luând zaharuri
complexe şi alte substanţe produse de rădăcinile plantelor. În această „metropolă” de sub „podeaua”
podgoriei, organismele din sol îşi trăiesc viaţa lor, se hranesc lor, elimină reziduuri, se înmulţesc,
cresc şi eventual mor şi se descompun. Ei creează o reţea a vietii în sol.
Cunoscând că o podgorie sănătoasă depinde de diversele feluri de organisme din sol,
cultivatorul va reduce sau elimina folosirea pesticidelor şi erbicidelor care ar putea distruge microbii
din sol, în felul acesta perturbând reţeaua de hrană a solului. Calea alternativă de construcţie a unei
diversităţi microbiene corespunzătoare solului, pare de mare ajutor. Cu un sol sănătos în podgorie,
folosirea stropirilor industriale şi a îngrăşămintelor chimice, poate fi mult redusă.
Stropirile se vor face vor fi în doze mult mai mici care să poată fi consumate de viţe şi
descompuse de bacteriile din sol. Pericolul atacurilor dăunătorilor şi cerinţele de nutriţie
Managementul solului şi nutienţilor.
În sistemele viticole durabile solul este văzut ca un mediu fragil şi viu care trebuie protejat şi
hrănit pentru a asigura productivitatea şi stabilitatea sa pe termen lung.
Metodele de protejare şi de îmbunătăţire a solului includ menţinerea suprafetei acoperită cu
plante şi /sau mulci, utilizarea de compost sau gunoi de grajd, reducerea lucrarilor solului şi evitarea
traficului pe cele umede.
Aplicarea regulată de materie organică poate ajuta la îmbunătăţirea caracteristicilor solului cum
ar fi filtrarea apei în stratul arabil şi fertilitatea. Un scop principal în agricultura durabilă îl reprezintă
„micsorarea” ciclului nutrienţilor. Acesta implică minimizarea folosirii imput-urilor din afara fermei
şi a nutrienţilor hipersolubili şi reducerea circulaţiei acestor nutrienţi la suprafaţă şi catre sursele de
apa.
Covorul de culturi de legume (de exemplu: măzăriche, trifoi) poate furniza viţelor cantitatea de
azot adecvata, iar ierburile pot fi folosite pentru a fixa excesul de azot din sol.
Compostul este de asemenea o excelentă sursă de nutrienţi, ce se eliberează în timp.
O populaţie sănătoasă de microbi din sol merge dincolo de simpla descompunere a substantelor
aplicate. O populaţie diversă de bacterii, ciuperci şi alte organisme este de asemenea esenţială pentru
prevenirea bolilor şi dăunătorilor plantelor prin câştigarea unui avantaj în teren. Imediat ce această
diversitate este slăbită sau distrusă, organismele oportuniste ale bolilor preiau repede controlul,
favorizand toate bolile plantelor şi stress-ul acestora. Singura cale de a ieşi din această spirală este
restabillirea abundenţei şi diversitaii populaţiei de microorganisme care a existat şi care a prosperat
în terenurile cultivate. Într-un sol sănătos, aproape că nu există organisme care declanşează boli: sunt
practic înlăturate de simbioza de acolo. În plus, multe dintre ele produc substanţe care inhibă sau sunt
mortale pentru microorganismele generatoare de boli. Experimentele arată că stropirea culturilor cu
compost de ceai favorizează nivele înalte de microorganisme benefice care pot practic să blocheze
zonele unde micoorganismele care produc boli ar putea intra.
 O atentie in plus privind reconstrucţia reţelei de hrană a solului, e cauzata de faptul ca filoxera
nu atinge niciodată un nivel mare al populaţiei într-un sol cu o buna aprovizionare de compost (sau
nivele ale materiei organice de peste 2,5 %) şi o bună viaţă microbiană. Un efect al ciupercilor
mycorrhize care ţine sub control filoxera este abilitatea ciupercilor de a stimula dezvoltarea
rădăcinilor. Pe când filoxera răneşte viţele prin omorârea rădăcinilor sau opreste hrănirea rădăcinilor,
stimularea viţelor de a produce mai multe rădăcini noi ar putea contribui la compensarea daunei făcute
de aceste insecte.
Un beneficiu adiţional al unei reţele de viaţă sănătoasă din sol este acela că ajută la stimularea
ciupercilor care atacă şi omoară nematozii care distrug plantele, furnizând în schimb condiţii care
conduc la o creştere a populaţiei de nematozi ucigaşi –care atacă şi omoară insectele şi artopodele
periculoase din sol. În alte experimenţe, s-a descoperit că stropirea merelor cu soluţie de drojdie de
zahăr reduce semnificativ incidenţa putrezirii fructelor. Se pare că celulele de drojdie le depăşesc
numeric pe cele ale bacteriilor şi blochează punctele de intrare a putregaiului, pe unde acestea ar intra
în mod obişnuit în fruct.
Îmbunatatirea nutriţiei viţei, ar putea fi mai bine realizată prin marirea populatiilor de ciuperci
benefice, nematozii şi microartropode din sol. Cele mai bune două căi de realizare a acestora sunt
inocularea cu ciuperci mycorrhizae şi folosirea compostului.
Fertilizarea
Principalele îngrăşăminte naturale utilizate în viticultura ecologică sunt:
- rocile fosfatice naturale;
- roci de fosfat de aluminiu calcinate;
- zgura lui Thomas cu conţinut ridicat în siliciu;
- roci potasice măcinate;
- calcar;
- cretă, gips aplicate pe soluri acide cu deficit de Mg;
- roci de magneziu;
- roci calcaro-magneziene;
- argilă;
- microelemente.
Nu se aplică îngraşăminte decât când încep să se arate simptomele deficitului de nutrienti.
Fertilizarea corectă ajută lemnul viţei de vie să se matureze, făcandu-l mai rezistent la climatul aspru.
Exista multe dovezi că plantele de viţa de vie luxuriante, suprafertilizate sunt mult mai atractive
pentru rozatoare şi insecte. Când se fertilizează, îngraşamântul se aplică în strat subţire. Hranirea
abundentă este recomandată viţelor tinere pentru a le aduce la maturitate. Viţele mature, hranite cu
prea mult azot devin supraviguroase, iar creşterea densă poate fi greu protejată de boli. De asemenea,
excesul de azot produce meierea si margeluirea, reducând greutatea ciorchinilor. De fapt, viţele
mature nu au nevoie de azot suplimentar când cresc în sol sănătos cu suficientă materie organică. O
regulă generală bună în fertilizarea viţelor o reprezintă folosirea de mulci din compost foarte bine
descompus, care va furniza cantităţi mici, dar regulate de nutrienţi esenţiali. Aplicarea regulată de
materie organică în acest fel va transforma solul din unul sărac într-unul cu un nivel de nutienţi
surprinzător.
Nu se folosesc îngrăşămintele chimice la viţele tratate cu ciuperci mycorrhizae; îngrăşământul
va inhiba sau omorî ciupercile. Folosiţi doar îngrăşăminte ecologice nu prea puternice precum
emulsia de peşte sau pelete. În mod normal, viţele bine fortificate nu au nevoie de a fi fertilizate
Nutienţi care pot fi cel mai probabil deficienţi sunt: azot (N), potasiu (K), magneziu (Mg) şi
bor (B). Nutrienţii cu deficienţe mai rar întâlnite sunt sulful (S), fosforul (P), manganul (Mn), zincul
(Zn) şi fierul (Fe). Deficienţele de calciu (Ca), cupru (Cu) şi molibden (Mo) vor fi probabil
neobservate. Toxicităţi probabile dau aluminiul (Al) şi manganul (Mn) în solurile acide şi borul (B).
3.3. Buruieni, boli şi dăunători – biologie şi control
3.3.1. Controlul buruienilor în vii
Buruienile reprezintă un important competitor al rezervei de apă din sol şi al nutrienţilor. Ele
au însă şi efecte pozitive: cresc biodiversitatea şi protejează suprafeţele împotriva eroziunii la viile
situate pe terenuri în pantă. Cele din Fam. Fabaceae (leguminoase) ) contribuie la fertilizarea solului
şi îmbunătăţesc structura acestuia.
3.3.2. Managementul buruienilor se realizează prin o combinaţie de tehnici:
1. Controlul mecanic – cu cultivatorul, pe interval şi cu prăşitoarea între plante, pe rând - se
realizează înainte de înfloritul buruienilor Irigarea – forţează germinarea seminţelor buruienilor şi
facilitează controlarea lor.
2. Mulcirea - împiedică fotosinteza se recomandă lăsarea plantelor tăiate la suprafaţă poate fi
folosit rumeguş sau folie de plastic neagra de 1,5 – 4 mm
3. Masuri de prevenire a apariţei de noi specii de buruieni în vie:
- spalarea maşinilor, daca acestea au fost folosite în alte plantaţii
- curaţarea canalelor de irigat pentru a nu aduce odată cu apa de irigat şi seminţe de buruieni în
vie
- folosirea seminţelor pure de leguminoase pentru îngraşămintele verzi compostul sa fie facut
corect.
4. Reducerea rezervei de seminţe de buruieni :
 - în sol există de regula > 60 semiţe / 100 cm3 sol. Tehnica irigarii si controlul mecanic scade
numarul seminţelor din sol.
5. Arderea - se utilizează când buruienile sunt tinere - 2-3 frunze cu o instalaţie care
funcţionează pe bază de propan : - nu se utilizează dupa ploaie – are eficienţă mai slabă - se evită
folosirea în lunile foarte calde , - viteza de aplicare trebuie să fie mică – 3 – 5 km/h
6. Erbicide ecologice : nu au efect asupra microorganismelor din sol şi se aplică când plantele
sunt tinere. Astfel de solutii sunt oţetul, acidul citric, NaHO3, gluten din porumb si produsele
comerciale cum ar fi Kainite (59 % NaCl, 17 % KCl şi 16 % Mg SO4).
7. Culturi intercalate – rotaţia culturilor. In viticultură această tehnică este echivalentă cu
utilizarea îngrăşământului verde. Cresc competiţia şi descresc în multe cazuri efectul allelopatic. Nu
se foloseşte acelaşi tip de amestec de plante mai mulţi ani deoarece burienile au o mare adaptabilitate
şi dupa 2-3 ani pot aparea probleme. E bine de folosit specii care se seamană timpuriu şi să se alterneze
cu altele care se seamănă târziu. Plantele utilizate trebuie să aibă putere de acoperire mare a solului
şi un ritm rapid de creştere încă de la început. Cantitatea de seminţe ar trebui să fie mai mare cu 20-
30 %.
3.4. Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.
În viticultura ecologică posibilitatea de intervenţie prin mijloace directe de luptă cu bolile şi
dăunătorii sunt limitate; se recomandă renunţarea la folosirea produselor chimice de sinteză (R.
Bartolucci, 1992; Ch. Ingels, 1992). De aceea, un rol deosebit revine tuturor măsurilor culturale
preventive. Formele de conducere, la care vegetaţia este îndreptată de suprafaţa solului, cu dirijarea
verticală a lăstarilor sunt mai puţin afectate de atacul paraziţilor, iar cea mai mare parte a lucrărilor şi
operaţiilor în verde pot spori la nivelul butucului şi iluminarea, având, de asemenea, un efect
favorabil, preventiv. Fertilizarea foliară, mai ales cu microelemente, reducerea fertilizării cu azot, a
irigaţiei etc. contribuie la sporirea rezistenţei plantelor la atacul paraziţilor (M. Fregoni, 1989).
Pentru combaterea manei (Plasmopara) se recomandă tratamente cu fungicide pe bază de cupru
(sulfatul de cupru, oxiclorura tetra-cuprică ), fără a depăşi cantitatea anuală de 3 kg Cu/ha.
Combaterea manei se face cu zeamă bordoleză + tanin, mai ales, înainte de înflorire. Praful provenit
din argila măcinată, datorită activării ionilor de aluminiu, poate preveni atacul manei la viţa de vie.
În cazul unor atacuri puternice, s-a dovedit a fi eficient un amestec de hidroxid de potasiu şi
acid fosforic (O. Schmid şi colab., 1994).
Atacul de oidium (făinarea) poate fi redus prin promovarea în cultură a soiurilor rezistente şi
prin aplicarea tratamentelor cu produse pe bază de sulf.
 Extinderea în cultură a soiurilor rezistente, folosirea unor portaltoi mai puţin viguroşi, limitarea
folosirii îngrăşămintelor contribuie la diminuarea atacului de Botrytis (putregaiul cenuşiu);
tratamentele cu extracte de alge s-au dovedit a fi eficace în combaterea acestei boli.
Progrese însemnate au fost realizate şi în domeniul perfecţionării tehnicilor de aplicarea
tratamentelor cu fungicide. Folosirea maşinilor de stropit cu panouri recuperatoare, sau tip „tunel”
permite recircularea soluţiilor care, altfel ar cădea pe sol sau ar fi împrăştiate în atmosferă (C. Intrieri,
F. Lalatta, 1989, P. Picarolo, 1993).
Combaterea dăunătorilor se realizează prin metode profilactice pasive:
– folosirea acarienilor prădători cum sunt Typholodromus pyri, Phytoseiulus persimilis,
Amblyseius andersoni, împotriva acarienilor;
– folosirea preparatelor bacteriene (Bacillus thuringiensis) pentru distrugerea moliilor
strugurilor;
– distrugerea moliilor se face cu capcane cu feromoni sexuali, iar din generaţia a doua, prin
parazitare cu Trichogramma embryophagum;
– folosirea insecticidelor naturale pe bază de nicotine, piretrine, rotenone, terpene naturale
etc.(C.Ţârdea, L. Dejeu, 2001).
3.4.1. Bolile viţei de vie
Mana viţei de vie (Plasmopara viticola)
Fungicide ecologice recomandate: Serenade, sulfat bazic de cupru 50%, substante pe bază de
cupru, ca de exemplu Kocide, fară a se depăşi cantitatea de 6 kg Cu/ha/an.
Făinarea: (Uncinula necator)
Fungicide ecologice recomandate: Serenade, Pulberea neagra a frunzelor, Sulf, Fungicide de
gradina, AQ-10 Biofungicide, Ulei JMS Stylet, Kaligreen. Dacă folosiţi doar produse pe bază de sulf
(praf, umectabil, lichid sau micronizat) pentru controlul făinării, începeţi tratamentul de la dezmugurit
şi până când lăstarii au ajuns la 5 cm. Reaplicaţi la intervale de 7 zile dacă trataţi din două în două
rânduri sau la intervale de 10 zile dacă trataţi toate intervalele. Reaplicaţi dacă sulful este spălat de
ploaie sau de apa de irigaţie. Tratamentele pot fi oprite la strugurii de vin când fructele ating 12 grade
Brix, dar ar trebui continuate până la recoltare la strugurii de masă. Antracnoza viţei de vie
Antracnoza viţei de vie
Masuri de prevenire si combatere. Pentru a preveni atacul de antracnoză, se recomandă
aplicarea în timpul repausului, pâna la umflarea mugurilor, stropiri cu zeama bordeleză 3% sau cu
Dibutox 1%. In timpul perioadei de vegetaţie, după ce lastarul a atins 5-10 cm lungime, se fac stropiri
repetate la avertizare, folosind unul din produsele: Polyrarn combi (0,2%), Orthocid 50 (0,25%) sau
Ortophal-tan (0,2%). Rezultate bune se obtin şi prin folosirea zemei bordeleze în concentraţie e 0,5-
0,75%.
Putregaiul cenusiu – Botrytis cinerea
In parcelele mai sensibile se aplică un tratament la pârgă, cu biopreparatul pe baza de
Trichoderma viridae (micoparazit), ex.Trichodex 25 WP.
3.4.2. Dăunătorii viţei de vie.
Molia strugurelui
Control ecologic Dipel (B acillus fhreningiensis), benzile de feromoni care disturbă
împerecherea şi îndepărtarea manuală a ciorchinilor afectaţi sau a altor părţi pot fi de mare ajutor.
Erinoza
Tratamente: efectul secundar al sulfului aplicat pentru controlul bolilor criptogamice este
suficient pentru limitarea populaţiei sub pragul Economic de Daunare (PED).
Insecte utile în plantaţiile viticole
- coleoptere zoofage prădătoare: coccinelidele – larvele şi adulţii consumă acarieni şi afide
- ploşniţele zoofage: un singur individ poate consuma 4000 de acarieni si 500 de păduchi.
- Urechelniţele
– Forficulidaele – redutabil pradător al moliilor.
Obţinerea unor producţii viticole constante şi ridicate cantitativ-calitativ este determinată de
corecta aplicare a complexului agrofitotehnic. Acesta cuprinde lucrări fitotehnice (aplicate viţelor) şi
lucrări agrotehnice. Înlănţuirea şi execuţia corectă a acestora asigură valorificarea superioară a
potenţialului de rodire. Dintre lucrările fitotehnice tăierile în lemnificat (în uscat) au importanţă
deosebită pentru rodire.
PROGRAM DE COMBATRE A AGENŢILOR DE DĂUNARE LA VIŢA DE VIE IN
SISTEM ECOLOGIC
Nr. Momentul aplicării Boala sau dăunătorul Produsul recomandat UM Doza
trat. tratamentului care se tratează (substanță activă) ha
1 50 % din lăstari au Făinarea Zeamă sulfo calcică Kg. 15.00
lungimea 5-7 cm Acarieni
Eriophis vitis
Tripsul viţei de vie
2 Înainte de înflorit când Mana +Făinarea Funguran OH 50 WP Kg 2,0
lăstarul are 10-15 frunze. + Thiovit JET 80 WG Kg 4,0
Tratament de siguranţă Moilia strugurilor Capcane cu feromoni Buc. 2
 3 După înflorit, când 80% Mană
din capişoane au căzut +
Tratament de siguranţă Antracnoză Funguran OH 50 WP Kg. 2,0
+
Pătarea roşie
+
Făinarea Thiovit JET 80 WG Kg. 3,0
+
Putregaiul cenuşiu al
strugurilor
4 Boabele au dim. bobului de Mană Zeama bordeleza Kg 5,0
mei +
La 10 – 12 zile de la trat. 3 Făinarea Microtihol special Kg 4,0

5 Creşterea boabelor, la 8-10 Mană Funguran OH 50 WP Kg. 2,0

zile de la trat.4 +
Făinarea Thiovit JET 80 WG Kg. 3,0
6 Boabele şi strugurii au Mană Extract din plante
ajuns 75 % dim. normală, la + (urzica vie + coada
10-12 zile de la tratamentul 6 Făinarea calului)
7 Boabele şi strugurii au Molia strugurilor Capcane cu feromoni Buc. 2
ajuns la dimensiunea +
specifica soiului inainte de Mană Extract din plante
intrarea în pârgă la 10-12 zile + (urzica vie + coada
de la tratamentul 7 Făinarea calului)
+
Putregaiul cenuşiu al
strugurilor

Extractul din plante de urzica vie si coada calului asigura o buna protectie impotriva manei si a
putregaiului cenusiu daca se aplica in mod repetat.
 CAPITOLUL IV - TĂIERILE APLICATE VIŢEI DE VIE
4.1.- Notiuni generale
Viţa de vie in condiţii spontane naturale, lăsată liber, fără intervenţia omului, reprezintă o plantă
liană, care se deosebeşte prin aceea că formează tulpini subţiri şi lungi, are creştere foarte puternică
şi formează organele vegetative preponderant spre varful tulpinii, degarnisindu-se la bază.Această
proprietate se numeşte polaritate longitudinală (fig. 1.). In cultură această proprietate este cu caracter
negativ, de aceea este limitată prin tăieri anuale şi redarea unei forme butucului.Ulteriorforma de
butuc permite de a regla uniformrecolta pe ani, de a imbunătăţi calitatea strugurilor. Cu cat butucul
de viţă de vie este mai dezvoltat, are maimulte organe lemni cate şi rezervămaimare de
lemnmultianual, cu atat recolta este maimare şi de o calitate mai superioară. Butucii bine dezvoltaţi
suntmai sănătoşi,mai rezistenţi la condiţiile nefavorabile şi la boli şi au o durată de viaţă mai mare.
Deaceea, in prima perioadă de viaţă a plantelor de viţă de vie tăierea trebuie executată in aşa fel, ca
să formăm butuci viguroşi cu o rezervă mare de lemn multianual

fig. 1-Manifestarea polarităţii longitudinale in funcţie de poziţia corzii de rod în spaţiu

4.1.1. Tăierea în lemnificat (în uscat)

Prin executarea acesteia se realizează cadrul morfologic şi biologic de manifestare a creşterilor
vegetative în favoarea rodirii. Tăierea în lemnificat reprezintă operaţiunea chirurgicală" prin care se
îndepărtează unele coarde anuale şi multianuale şi se dimensionează la lungimi favorabile cele
rămase.
Viţa de vie prezintă caracteristici de liană. Lăsată să crească liber (fără tăieri) aceasta formează
lăstari lungi, subţiri şi incomplet maturaţi, producţiile obţinute de la asemenea viţe fiind
necorespunzătoare. Şi la viţele luate în cultură se constată asemenea sporuri de creştere vegetativă
(fără importanţă în procesul de rodire), care se elimină prin tăieri.
Aplicarea tăierilor este necesară pentru exprimarea potenţialelor vegetative şi de rodire în
concordanţă cu agroecosistemul respectiv. Concordanţa se realizează prin optimizarea densităţii
coardelor şi lăstarilor la fiecare viţă.
 Execuţia lor este necesară şi pentru obţinerea unor raporturi favorabile între vigoare, încărcătură
şi rodire.
În viticultură se folosesc mai multe moduri de tăiere. Clasificarea lor se face după scopurile
pentru care se execută:
Tăierile de formare au scopul dimensionării părţii aeriene a plantei în vederea asigurării unor
raporturi corespunzătoare între potenţialul vegetativ şi de rodire al viţelor. Ele se aplică în primii 3-5
ani de la plantare.
Tăierile de rodire şi menţinere a formei de creştere se aplică anual, după execuţia celor de
formare şi până ce potenţialul vegetativ şi de producţie scade sistematic. Ele sunt de două feluri: tăieri
de rodire cu încărcătură normală şi tăieri de rodire cu încărcătură corectată (compensată,
amplificată şi diminuată); tăieri de încărcare - aplicate în ferestrele iernii sau primăvara devreme şi
de uşurare- aplicate toamna.
Tăierile de refacere (redresare) a potenţialului vegetativ şi de producţie se aplică viţelor
afectate de accidente climatice (îngheţ, brumă şi grindină), prin ele refăcându-se procesele de creştere
şi de rodire;
Tăierile de regenerare (reîntinerire) se aplică viţelor îmbătrânite prematur, ele putând fi
parţiale sau totale ;
Tăierile de epuizare se aplică în plantaţiile bătrâne, care ar urma să fie desfiinţate în următorii
3-5 ani;
Tăierile care includ lucrări şi operaţii în verde se aplică în perioada de vegetaţie;
Tăierile de transformare aplicate în plantaţiile viticole supuse retehnologizării;
În funcţie de modul de execuţie tăierile pot fi manuale, semimecanizate şi mecanizate
În cazul viţei de vie cultivate creşterile vegetative ale sistemului suprateran sunt dirijate prin
tăiere şi susţinere. Pe tulpină şi elementele de schelet de durată (braţe şi cordoane) se prind coardele
de un an şi de doi ani. Prin tăierea coardelor de un an, în funcţie de lungime, soi, poziţia pe butuc şi
ordinea coardei de un an, se formează elementele provizorii cu rol de formare şi rodire .
Elementele provizorii cu funcţii de formare sunt cepii de: înlocuire, rezervă, coborâre şi
siguranţă .
Cepii de coborâre sunt folosiţi pentru formarea coardelor care înlocuiesc pe cele care au rodit.
Cepii de rezervă se formează din coardele de 1 an situate pe butuc, braţe, cordoane, cepi sau
coarde de 2 ani, prin dimensionarea lor la lungimea de 1-2 muguri .
Cepii de coborâre se folosesc la viţele conduse în forme joase pentru menţinerea elementelor
provizorii sau de durată cât mai aproape de nivelul solului. Aceştia se realizează prin scurtarea coardei
de 1 an (bine plasată) la 1-2 muguri.
 Cepii de siguranţă se utilizează în cazul cultivării viţei de vie pe tulpini semiînalte şi înalte în
zonele cu temperaturi scăzute de risc. Ei se formează dintr-o coardă de un an situată cât mai aproape
de nivelul solului dimensionată la lungimea de un mugure şi au rol în refacerea formaţiunilor
lemnoase afectate de îngheț.
Elementele provizorii cu funcţii de rodire sunt: cepii de rod, cordiţa de rod, coarda de rod,
biciul şi călăraşul ).
Cepii de rod sunt elemente de producţie rezultate dintr-o coardă de un an, prinsă pe lemn de doi
ani, dimensionată la lungimea de 3-4 muguri. Se folosesc în cazul practicării sistemului de tăiere
scurt.
Cordiţa de rod se realizează dintr-o coardă de un an situată pe lemn de doi ani, scurtată la
lungimea de 4-7 muguri.
Coarda de rod se formează dintr-o coardă de un an, prinsă pe lemn de doi ani, dimensionată la:
8-10 muguri - coarda de rod scurtă; 11-13 muguri - coardă de rod mijlocie; 14-16 muguri - coardă
de rod lungă şi 17-20 muguri - coardă de rod foarte lungă .
Coarda de rod se prinde pe: cepii de înlocuire,cepii de rezervă şi pe coardele care au rodit, la
baza sau spre vârful lor.
Coardele de rod, cordiţele de rod şi cepii de înlocuire pot fi dispuse izolat sau în asociaţie.
Existenţa pe butuc a unei coarde de rod sau cordiţe de rod şi a unui cep de înlocuire constituie
veriga de rod sau cuplul de rod, unitatea biologică de bază cu care se operează la tăierea în lemnificat.
Biciul este o formaţiune asociată constituită dintr-o porţiune lemnoasă multianuală lungă, la
capătul căreia se găseşte lemn de doi ani de pe care porneşte coarda de rod, de lungime variabilă (12-
16 muguri) .
Călăraşul este o formaţiune asociată realizată prin tăierea unei coarde de un an plasată pe
jumătatea superioară a unei coarde de doi ani, la lungimea de 5-7 muguri şi situată necondiţionat în
spatele unei coarde (de un an) de rod .
4.1.2. Sistemele de tăiere
Sistemul de tăiere se defineşte prin felul elementelor (cepi, cordiţe, coarde de rod şi verigi de
rod), numărul şi lungimea elementelor rămase după tăiere. Pe baza acestor criterii, sistemele de tăiere
se clasifică în : sistemul de tăiere scurt, sistemul de tăiere lung şi sistemul de tăiere mixt. Fiecare
sistem de tăiere se poate folosi la viţele cu tulpini joase (15-30 cm.), semiînalte (0,6-0,8 m.) şi înalte
(1,2-2,0 cm.).
Sistemul de tăiere cu elemente scurte. Se caracterizează prin prezenţa pe butuc numai a cepilor
şi se utilizează la toate sistemele de plantaţii şi formele de conducere.
 Avantajele acestui sistem de tăiere constau în: formarea de lăstari viguroşi din mugurii plasaţi
la baza coardelor; menţinerea elementelor de rod în apropierea solului la cultura protejată (pentru
uşurarea îngropatului) şi-n apropierea cordonului la cultura neprotejată (cordon speronat). Printre
avantaje mai reţinem: simplitatea şi uşurinţa în execuţie; maturarea uniformă a strugurilor cu
acumulări de zaharuri şi posibilitatea de execuţie mecanizată a lucrărilor agrofitotehnice.
Sistemul prezintă şi unele dezavantaje. Folosit la viţele cu trunchi scurt acesta diminuează
potenţialul de creştere şi vigoarea butucilor; valorifică puţin din potenţialul de producţie (5-10%);
reduce longevitatea butucului; expune organele vegetative şi generative din apropierea solului la
accidente climatice (brume şi îngheţuri), la boli şi dăunători.
Sistemul de tăiere cu elemente lungi. Se caracterizează prin prezenţa pe butuc numai a
elementelor lungi (coarde de rod) şi absenţa cepilor de rod sau înlocuire. Se utilizează la conducerea
pe tulpini joase (tăierea de Huşi), la cele conduse semiînalt (tăierea de Odobeşti) şi la cele conduse
înalt (cordon Sylvoz şi pergolă raţională) .
Avantajele acestui sistem de tăiere constau în: elimină prin tăiere mai puţin din aparatul
vegetativ; favorizează vigoarea şi longevitatea butucilor; simplitatea în execuţie; distribuie în spaţiu
sistemul foliar pentru o mai bună activitate fotosintetică; valorifică mai mult potenţialul de producţie
(20-40 %).
Printre dezavantajele sistemului se remarcă: îndepărtarea elementelor butucului faţă de nivelul
solului, datorită absenţei cepilor în apropierea solului, pentru refacerea elementelor de producţie;
mărirea procentului de muguri neporniţi (în special a celor de la baza coardelor); producerea de răni
în suprafaţă mare, obţinută prin îndepărtarea unor elemente de schelet, şi dificultate în execuţia
celorlalte lucrări agrofitotehnice.
Sistemul de tăiere cu elemente scurte şi lungi (mixt). Se caracterizează prin prezenţa pe butuc
atât a elementelor scurte (cepi) de 2-3 muguri, cât şi a elementelor lungi (cordiţe şi coarde de rod).
Sistemul de tăiere mixt îmbină avantajele celor două. Prin el se optimizează repartizarea
încărcăturii pe butuc şi se valorifică în mai mare măsură potenţialul de producţie pe o durată de
exploatare mai mare.
Acest sistem este indicat a se folosi la toate soiurile şi în toate condiţiile de mediu la forma de
conducere joasă (Guyot multiplu), la forma de conducere semiînaltă (Guyot pe tulpină semiînaltă,
cordon Cazenave) şi la forma de conducere înaltă (Guyot pe tulpină şi cordon Lenz Moser).
Folosirea elementelor scurte şi lungi se realizează prin tăierea cu verigi de rod. Veriga de rod
(cuplul de rod) este formată dintr-un cep de înlocuire şi o coardă de rod. Prin lăsarea cepilor de
înlocuire se realizează formarea coardelor de rod pentru anul următor (plasate în apropierea butucului
sau cordoanelor), iar prin cordiţe şi coarde de rod se alocă încărcăturile necesare obţinerii de producţii
superioare.
Prin execuţia anuală a tăierilor în diferite moduri, forme de conducere şi sisteme de tăiere se
obţin diferite tipuri de tăiere (tab.).
Principale forme de conducere şi moduri de tăiere
Sistemul de Forme de
Modul de tăiere
tăiere conducere
joasă tipul de tăiere Teremia
semiînaltă Cordonul speronat
Cordonul speronat unilateral, Cordonul speronat
bilateral, Cordoanele speronate paralele, Cordoanele
Scurt încrucişate şi cordoanele etajate, Cortina dublă geneveză
înaltă
(G.D.C.), Lira deschisă, Lira închisă, Lira tronconică,
Spirala orizontală Studer şi Spirala verticală Olmo-
Studer
Umbrela moldovenească, Tăierea de Odobeşti, de Huşi,
joasă
de Cotnari.
Lung
înaltă Cordonul Sylvoz, Pergola raţională
Guyot multiplu, Cerc ardelenesc, Chablis, Cordon
joasă
târâtor
Mixt Guyot pe semitulpină, Cordonul Cazenave, Pergola
semiînaltă
trentină, Braţe cu înlocuire periodică
Cordonul Lenz Moser unilateral şi bilateral, Guyot pe
înaltă
tulpină

Tăieri în uscat aplicate la diferite forme de conducere ale viţei de vie:

1. Tăierea la conducerea în cordoane:
 a-tăiere în verigi de rod (cordiţe+cepi);
b-tăieri cepi roditori (speroane).
2. Tăierea la conducerea Guyot pe tulpini:
3. Tăierea la conducerea pe braţe cu locuire periodică:
a-tăiere cu folosirea elementelor pornite de pe braţe;
b-tăiere cu folosirea elementelor pornite de la baza butucului
(ierni aspre)
4. tăierea la conducerea joasă-clasică
-Încărcătura butucilor în timpul tăiatului.
Un rol important la tăiatul in uscat revine stabilirii incărcăturii optime a butucului, care depinde
direct de starea ochilor după iernare. Sunt mai multe metode de determinare a viabilităţii ochilor. Cele
mai practice sunt recoltarea probelor (25-30 bucăţi) de coarde (lăstari anuali maturaţi) din plantaţiile
viticole cu lungimea de 15 – 20 ochi, transportarea lor in incăperi incălzite şi menţinerea in vase cu
apă pană la pornirea ochilor in creştere. Ştiind numărul total de ochi şi numărul ochilor dezmuguriţi
se poate de determinat procentul ochilor pieriţi in timpul iernii, şi nivelul fertilităţii embrionare pe
lungimea corzii (fig. 6.).

Fig. 6. Menţinerea ochilor in vase cu apă pană la pornirea in creştere (forţarea ochilor)

O altă metodă mai simplă prevede secţionarea ochilor de iarnă longitudinal cu o lamă ( g. 7.)
şi inregistrarea datelor intr-un tabel (tab. 1.), in care se notează categoriile de ochi de iarnă prin diferite
semne: “+” – ochi vii; “±” – ochi vătămaţi; “-“ – ochi pieriţi.a) b) c)

Fig. 7. Secţiune longitudinală prin ochii de iarnă

a) “+” – ochi vii; b) “±” – ochi vătămaţi; c) “-“ – ochi pieriţi
 Ochi de iarnă vii sunt consideraţi acei la care atat mugurele principal, cat şi cei secundari sunt
vii (au culoare verde); ochi de iarnă vătămaţi sunt consideraţi acei la care mugurele principal este
afectat de geruri (are culoare cafenie), iar mugurii secundari sunt vii (au culoare verde); pieriţi sunt
consideraţi acei ochi de iarnă la care sunt pieriţi atat mugurele principal, cat şi cei secundari.
Tabelul 1. Determinarea stării ochilor de iarnă, după iernare
Numărul Numărul ochilor de iarnă pe coardă
corzilor 1 2 3 4 5 …. 17 18 19 20 Total
1
2
…
24
25
Total

Doi ochi de iarnă vătămaţi sunt echivalaţi cu un ochi de iarnă sănătos şi unul pierit.
Dacă s-a stabilit că procentul ochilor de iarnă vătămaţi la soiurile de struguri pentru masă este
pană la 40%, atunci incărcătura butucului se lasă la nivelul anului precedent (cu condiţia că aceasta a
fost optimă). Dacă procentul ochilor vătămaţi depăşeşte indicii de mai sus dar nu depăşeşte 80%,
atunci incărcătura butucilor se măreşte cu 40-50%. Dar dacă procentul ochilor vătămaţi este peste
80% se utilizează tăieri speciale in funcţie de gradul afectării butucilor.
Dacă pe butuc majoritatea lăstarilor anuali maturaţi sunt normal dezvoltaţi,atunci reiese că
incărcătura butucului in anul trecut a fost optimă. Dacă majoritatea lăstarilor anuali maturaţi sunt slab
dezvoltaţi, atunci butucul a fost supraincărcat.
Dacă majoritatea lăstarilor anuali maturaţi sunt puternic dezvoltaţi, atunci incărcătura butucului
a fost mică.Sunt mai multe metode de determinare a incărcăturii butucilor. Una dintre cele mai
practice este determinarea incărcăturii in funcţie de mărimea strugurilor soiului dat şi numărul de
lăstari anuali maturaţi normal dezvoltaţi pe fiecare punte de rod
 CAPITOLUL V TĂIERILE CARE INCLUD LUCRĂRI ŞI OPERAŢII ÎN VERDE

5.1..Tehnica tăierilor
Lucrările sau operaţiunile în verde reprezintă o grupă de procedee tehnologice care se aplică în
plantaţiile de vii roditoare în perioada de vegetaţie activă. Sursele se informare de până acum ne fac
să credem că lucrările în verde au fost inspirate după aceleaşi influenţe favorabile observate în urma
unor intervenţii întâmplătoare asupra organelor verzi ale butucului, cum ar fi scurtarea de către
animale a lăstarilor, frângerea acestora în urma unor acţiuni mecanice sau factori naturali de stres
(Teodorescu, I.C. 1941; Dalmaso, G.L., 1961) ş.a.
Bazele fiziologice ale tăierilor de reglare se sprijină pe redistribuirea substanţelor nutritive în
cadrul butucului prin reducerea creşterilor vegetative fără importanţă în procesul de rodire. Reducerea
acestor creşteri se poate obţine prin folosirea formelor de conducere semiînalte şi înalte şi prin
lucrările şi operaţiunile în verde.
Lucrările şi operaţiunile în verde constau în suprimarea totală sau parţială a unor organe ale
aparatului aerian al viţei de vie, corelate cu fazele de vegetaţie şi însuşirile biologice ale soiurilor.
În funcţie de organele asupra cărora se execută lucrările şi operaţiunile în verde, acestea se pot
grupa:
* asupra lăstarilor, coardelor şi frunzelor (plivitul,ciupitul,copilitul, incizia inelară,
desfrunzitul);
* asupra inflorescenţelor şi strugurilor (reducerea numărului de inflorescenţe, suprimarea unei
porţiuni din inflorescenţă, cizelarea strugurilor).
În funcţie de frecvenţa de aplicare, de oportunitatea şi efectul execuţiei, lucrările şi operaţiunile
în verde se pot împărţi în următoarele 4 grupe:
* lucrări aplicate curent: dirijarea şi legatul lăstarilor;
* operaţiuni în verde pentru dirijarea mecanismelor fiziologice în biosist-mul viticol: plivitul
lăstarilor, ciupitul, copilitul şi cârnitul;
* operaţiuni în verde pentru îmbunătăţirea calităţii strugurilor de masă: răritul inflorescenţelor
şi ciorchinilor, suprimarea unei părţi din inflorescenţă sau ciorchine, aplicarea substanţelor de
creştere, cizelarea strugurilor;
* operaţiuni ocazionale: incizia inelară, desfrunzitul parţial, cizelatul strugurilor pe butuc şi
împungitul.
 Fig 8-Operaţii în verde la viţa-
de-vie:
a-ciupitul; b- copilitul

Carnitul (ciuntitul) lăstarilor constă in stoparea creşterii lăstarilor in faza de inceput a coacerii
strugurilor. Prin această redistribuire a substanţelor nutritive se stimulează maturarea recoltei de
struguri şi a lăstarilor. La carnit, ca şi la ciupit, se suprimă varfurile lăstarilor (fig. 9.). Insă, spre
deosebire de ciupit, carnitul se face mai tarziu – indată ce creşterea acestora scade, in a 2-3 decadă a
lunii august. In afară de aceasta, in timpul carnitului se suprimă o parte mai mare din varful lăstarilor
(6-10 internoduri de la varf mai slab dezvoltate) decat in timpul ciupitului (2-3). Este necesar de ştiut
că nu se carnesc lăstarii care vor fi utilizaţi ca marcote la completarea golurilor din vii. Lăstarii care
cresc din cepi şi urmează să fie folosiţi drept coarde de rod, se scurtează mai puţin.Partea de lăstar
rămasă după carnit trebuie să fie nu mai mică de lungimea necesară a coardei de rod in anul următor.
 Fig. 9. Cirnitul lăstarilor (A) şi (B). Maşină pentru efectuarea cirnitului(C). Cirnitul mecanizat
(D)

5.2.-Dirijarea şi legatul coardelor

Aceste secvenţe tehnologice se realizează diferenţiat,în funcţie de sistemul de cultură şi au
rolul de a regla în cadrul spaţial morfo-fiziologic al plantei un echilibru favorabil creşterii şi rodirii
cu implicaţii în mecanismele biologice şi productive. Principalele moduri de conducere se aleg în
funcţie de oferta ecologică şi tehnologică pentru obţinerea unui tip de produs dintr-un anumit soi în
condiţii de productivitate economică.
Susţinerea coardelor este necesară deoarece acestea au ţesuturi mecanice slab dezvoltate şi nu
se pot menţine în poziţie verticală; cad pe sol sub greutatea strugurilor şi frunzelor. Astfel, lucrările
de dirijare a creşterii şi rodirii nu se pot executa corespunzător în vederea punerii viţelor în
concordanţă cu mediul, folosirea în mod util a polarităţii şi modificarea raporturilor dintre diferitele
organe.
Moduri de dirijare a coardelor
În funcţie de condiţiile climatice date se atribuie butucilor în ansamblu şi coardelor lăsate după
tăierea în uscat, forme şi înălţimi diferite în aşa fel ca soiul, cu însuşirile lui specifice, să le poată
valorifica în mod util. Astfel, în arealele de cultură mai răcoroase, coardele se conduc în forme relativ
deschise şi mai aproape de suprafaţa solului (evantai); în zonele mai calde conducerea se face cu
tendinţă de închis şi mai departe de suprafaţa solului, aşa cum se procedează la forma de conducere
pergolă raţională.
 Prin conducerea coardelor în poziţii diferite faţă de verticala locului se modifică intensitatea
de manifestare a polarităţii, cu implicaţii utile pentru practică. Lucrarea de conducere şi de legare a
coardelor, cunoscută sub numele de cercuit, devine necesară numai în cazul când repartizarea
încărcăturii de rod la tăierea în uscat se face pe elemente lungi, respectiv coarde de rod.
În practica viticolă poziţia coardelor se raportează la două coordonate, şi anume: direcţia
rândului şi verticala locului.
Orientarea coardelor faţă de direcţia rândului. În plantaţiile de vii roditoare coardele se pot
conduce într-un singur plan, cu orientare pe direcţia rândului sau cu conducere şi orientare în direcţii
multiple.
Conducerea coardelor cu orientare pe direcţia rândului se realizează prin aplatizare în plan
vertical pe o singură direcţie atunci când se practică tăiere de tip Guyot simplu sau Rhin şi în două
părţi (evantai) când se practică tipul de tăiere Guyot dublu sau multiplu .
Conducerea coardelor în mai multe direcţii se realizează prin aplatizare în plan orizontal cu
orientări diferite şi este specifică pentru sistemul de cultură înaltă cu conducerea butucilor în formă
de Pergolă raţională.
Modul de orientare a coardelor în funcţie de verticala locului. În plantaţiile de vii roditoare
orientarea şi dirijarea coardelor lăsate pe butuc la tăierea în uscat se poate face în poziţii diferite faţă
de verticala locului, respectiv vertical şi oblic ascendent sau descendent, orizontală, în semicerc şi
cerc închis.
Conducerea verticală şi oblic ascendentă sub influenţa polarităţii, favorizează pornirea în
vegetaţie, a unui număr mai mare de muguri la polul morfologic superior şi un ritm de creştere al
lăstarilor în scădere de la vârf spre bază, creându-se în felul acesta o neuniformitate sub aspectul
lungimii şi grosimii. În cazul coardelor mai lungi mugurii din ochii de la bază nu pornesc în vegetaţie
şi în felul acesta potanţialul productiv al butucilor scade. Conducerea ascendentă favorizează
acumularea pe butuc a lemnului multianual, prezentând dezavantajul degarnisirii coardelor de la bază
spre vârf şi o dată cu aceasta îndepărtarea elementelor active faţă de nivelul solului. În practica
viticolă conducerea verticală a coardelor se foloseşte la formarea tulpinilor în sistemul de cultură
semiînaltă şi înaltă iar direcţia oblică la formarea braţelor cu înlocuire periodică pentru sistemul de
cultură semiprotejată.
Conducerea verticală şi oblic descendentă favorizează manifestarea polarităţii de la polul
morfologic inferior care este situat mai sus către polul superior care este situat mai jos. Pornirea
mugurilor în vegetaţie şi vigoarea de creştere a lăstarilor scade în acelaşi sens (Martin, T. şi colab.,
1988).
 Spre deosebire de conducerea verticală şi oblic descendentă, prin conducerea descendentă se
previne degarnisirea şi ridicarea scaunului butucului. Conducerea descendentă se foloseşte numai la
formele de conducere înalte (Sylvoz, Cordon Mesrouze).
Conducerea orizontală situează cei doi poli morfologici la acelaşi nivel, polaritatea
manifestându-se uniform pe toată lungimea coardei . Pornirea în vegetaţie a mugurilor este aproape
simultană, vigoarea lăstarilor este uniformă însă mai mică decât în cazul conducerii verticale şi oblice
ascendente şi descendente. Conducerea orizontală a coardelor nu favorizează ridicarea scaunului
butucului şi inserarea mai înaltă a elementelor active pe formaţiunile de susţinere. Această poziţie are
dezavantajul că, atunci când numărul lăstarilor este prea mare faţă de puterea plantei şi condiţiile de
hrănire, aceştia cresc şi rodesc puţin.
Conducerea orizontală a coardelor se practică la formarea cordoanelor, în cazul sistemului de
cultură semiînaltă şi înaltă, sau la soiurile de vigoare mai mare la care încărcătura de rod se
repartizează pe coarde mai lungi, cum ar fi în cazul tăierii de Rhin, de tip Merjanian, Pergolă
raţională ş.a.
Conducerea orizontală arcuită şi în cerc închis determină mani-festarea polarităţii în funcţie
de poziţia mugurilor faţă de planul orizontal . Astfel, pornesc mai repede în vegetaţie şi au o rată de
creştere mai mare lăstarii situaţi pe segmentele mai ridicate spre deosebire de cei situaţi mai jos pe
cele două părţi laterale. Deoarece pe segmentele de coardă situate mai jos nu toţi mugurii pornesc în
vegetaţie, creşterile anuale rămân mai mici fiind favorizată acumularea lemnului multianual şi
ridicarea scaunului butucului. Din această cauză înlocuirea elementelor de rod este asigurată, de
obicei prin coarde crescute pe cepii de înlocuire. Acest mod de conducere a coardelor se foloseşte în
cazul soiurilor la care zona fertilă este situată spre mijlocul coardei, motiv pentru care şi repartizarea
încărcăturii de rod se face pe elemente lungi. Prin micşorarea vitezei de circulaţie a sevei, conducerea
în semicerc stimulează procesul de diferenţiere a mugurilor.
Poziţiile recomandate pentru susţinerea coardelor sunt: la viţele roditoare cultivate în forma
trunchi scurt cu coarde şi cepi de înlocuire - orizontal arcuită, iar la cele cultivate în forme semiînalte
şi înalte - oblic ascendente şi oblic descendente.
 Fig 9.-Procedee de conducere a coardelor la viţa de vie: a-vertical ascendent; b-oblic
ascendent; c-orizontal; d-în semicerc; e-vertical descendent; f-în cerc.

Înălţimea de conducere şi legare a coardelor. Înălţimea la care se situează elementele de rod

lăsate pe butuc este dată de sistemul de cultură practicat, orientarea în spaţiu şi forma de conducere a
butucilor. În sistemul de cultură joasă la care elementele active sunt inserate mai aproape de suprafaţa
solului, înălţimea de dispunere în spaţiu variază de la 20-30 cm până la 60-80 cm.
La sistemul de cultură semiînaltă la care elementele active ale butucului sunt inserate începând
de la 40-50 cm la Guyot pe braţe cu înlocuire periodică până la 80-90 cm la Cordonul bilateral,
înălţimea de conducere variază în medie de la 40-50 cm până la 100-120 cm.
La sistemul de cultură înalt elementele active sunt inserate de la 100-120 cm la forma de
conducere Cordon unilateral şi bilateral până la 200-210 cm la Pergolă raţională, înălţimea de
conducere variază în limitele respective.
De cele mai multe ori coardele de rod de pe acelaşi butuc se conduc la acelaşi nivel, excepţie
făcând unele cazuri, puţine la număr, când acestea sunt conduse la două sau trei nivele cum ar fi
Palmeta, Cordon Merjanian ş.a.
Rezultate bune se obţin pe un sistem de susţinere care permite etalarea aparatului foliar pentru
optimul activităţii fotosintetice. La spalierul cu o singură sârmă coardele se leagă în poziţie orizontală
arcuită după ce acestea au fost repartizate în stânga şi în dreapta urmărindu-se împărţirea spaţiului cât
mai uniform, evitarea umbririi viţelor plantate în goluri şi scăderea desimii lăstarilor în zona
butucului, apoi se realizează legarea coardei în două locuri, unul aproape de bază şi altul aproape de
vârf. Nu este indicat să se lege coardele în mănunchiuri.
La spalierul cu două sârme coarda din partea dreaptă a rândului se aduce peste sârma din partea
dreaptă şi se întinde în diagonală peste sârma din partea stângă sub care se introduce vârful. Legarea
în acest mod se face pentru ca greutatea aparatului vegetativ să nu apese pe legătură şi pe sârmă

Fig. 10. Legatul lăstarilor semimecanizat cu diverse materiale plastice

 CAPITOLUL VI FERTILIZAREA PLANTAŢIILOR VITICOLE PE ROD

Corectarea resurselor trofice prin fertilizare, fără o aplicare abuzivă a îngrăşămintelor chimice,
determină refacerea potenţialului vegetativ şi de rodire al viţei de vie, fără deteriorarea ecosistemului
viticol.
În viticultura modernă prin fertilizare se urmăreşte asigurarea obţinerii unor recolte sporite de
struguri fără diminuarea indicilor de calitate şi de scădere a rezistenţei plantelor la boli, dăunători şi
alţi factori naturali critici.
Conceptul de fertilizare în sistem biologic (ecologic) impune folosirea în principal a fertilizării
organice concomitent cu limitarea celei minerale, convenţionale şi utilizarea îngrăşămintelor
minerale naturale (fosfaţi naturali ş.a.) pentru menţinerea şi ameliorarea durabilă a fertilităţii solului.
Precizarea soluţiilor şi normelor de fertilizare pentru optimizarea raporturilor dintre creştere şi
rodire, dintre cantitatea şi calitatea recoltei de struguri se pot realiza prin utilizarea următoarelor
metode: agrochimică, diagnoză foliară, experimentală, vegetativă, morfofiziologică, microbiologică
ş.a.
Fertilizanţi utilizaţi. În plantaţiile viticole roditoare se folosesc următoarele tipuri de
îngrăşăminte: organice, chimice (minerale), minerale naturale şi organo-minerale.
Îngrăşămintele organice. Prin compoziţia lor complexă şi spectrul larg de influenţe favorabile
asupra plantelor, îngrăşămintele organice se pot considera prioritare pentru fertilizarea plantaţiilor de
vii pe rod. Aceasta, deoarece, pe lângă îmbogăţirea solului în elemente nutritive şi în humus, ele
intensifică activitatea microorganismelor din sol implicate în transformări biochimice utile şi
stimulează folosirea mai eficientă a îngrăşămintelor minerale. Îngrăşămintele organice utilizabile
sunt: gunoiul de grajd, nămolul de bovine, compostul de gospodărie, compostul din resturile urbane,
gunoiul de păsări, urina, mustul de bălegar şi îngrăşămintele verzi.
Îngrăşămintele minerale naturale se obţin prin măcinarea rocilor naturale. Ele au în conţinut
un element nutritiv dominant (P,K) şi alte elemente necesare nutriţiei. Îngrăşămintele minerale
admise în viticultura ecologică se prezintă în tabelul 11.1
Îngrăşămintele organo-minerale. Acest tip de îngrăşăminte se obţine prin amestecarea de
îngrăşăminte organice cu îngrăşăminte chimice pe bază de NPK în proporţii diferite şi se
administrează sub formă solidă sau lichidă. În prezent, din grupa îngrăşămintelor organo-minerale
folosite la fertilizarea plantaţiilor de vii în producţie se poate aminti: tescovina compostată cu efect
asemănător gunoiului de grajd, şi de perspectivă îngrăşămintele ionitice.
 Îngrăşămintele organo-minerale sunt mai eficiente decât dacă componentele lor s-ar administra
separat, deoarece partea organică reţine cu uşurinţă compuşii minerali, protejându-i împotriva
levigării sau trecerii lor în forme greu solubile. În felul acesta elementele nutritive sunt eliberate
treptat, pe măsura cerinţelor de hrană ale plantelor. Prin sporirea gradului de utilizare a
îngrăşămintelor chimice se poate realiza o reducere considerabilă a cantităţilor necesare, permiţând
în felul acesta fertilizarea anuală a unor suprafeţe mai mari, ceea ce pentru practica viticolă este foarte
important.
Îngrăşămintele ionitice aparţinând grupei de îngrăşăminte complexe organo-minerale, rămân
ca perspectivă şi pentru fertilizarea plantaţiilor de vii roditoare. La prepararea acestor îngrăşăminte
se pot folosi reziduri organice care pot căpăta însuşiri ionitice cum ar praful de cărbune din
exploatările miniere, reziduri celulozice care includ rumeguşul, praful de turbă etc.
Materiile prime respective se activează şi se îmbogăţesc prin tratare cu acid fosforic, acid
sulfuric, acid azotic etc, urmate de neutralizare cu substanţe bazice de potasiu şi calciu.
Irigarea
Irigarea diferă în funcţie de condiţiile pedoclimatice, de soi, vârsta plantaţiei , de
frecvenţa ploilor, agrotehnica aplicată şi metodele de irigare.
Norma de udare variază de la 400 la 1200 m3apă /ha, numărul udărilor fiind de 1 -3,
depăşindu-se această cifră în condiţii de secetă excesivă. Se poate iriga prin trei metode:
 irigarea de suprafaţă (prin fâşii, brazde),
 irigarea prin picurare ,
 irigarea prin aspersiune.
 CAPITOLUL VII CONCLUZII PERSONALE PRIVIND TEHNOLOGIA DE
ÎNTREȚINERE ȘI FERTILIZARE ECOLOGICĂ LA VIȚA DE VIE

Alegerea soiurilor pretabile pentru inființarea plantațiilor viticole în sistem ecologic.

Datorită particularităților tehnologice, în viticultura ecologică, criteriile de bază în alegerea
soiurilor trebuie să fie rezistența la atacul bolilor şi dăunătorilor, rezistența la ger şi secetă şi
alți factori de stres.
Aplicarea corectă a tehnologiei specifice viticulturii ecologice. Având la dispoziție
puține mijloace de control a factorilor limitativi de producție în viticultura ecologică, alături de
alegerea unor soiuri rezistente , este nevoie şi de respectarea riguroasă a măsurilor agrotehnice
specifice. Efectuarea la timp a lucrărilor de combatere a bolilor şi dăunătorilor.
În combaterea burienilor, lucrările agrotehnice au o importanță hotărâtoare.
În vederea creşterii cantității de substanțe nutritive se recomandă folosirea fertilizanților
care oferă şi control asupra unui larg spectru de boli şi dăunători care afectează culturile viticole.
 CAPITOLUL VII – DEVIZE CHELTUIELI

7.1. -Deviz tehnico-financiar pentru lucrarile din timpul repausului vegetativ

Aceste cheltuieli sau facut pentru taierile de usurare (rodire) si dirijarea coardelor pe sistemul
de sustinere (legatul vitelor),dezmuşuroit viţa primăvara,copcit viţa primăvara,scos coardele de pe
rânduri căzute la tăiere. Suprafata cultivata 8 ha vie pe rod şi 1ha plantaţie. Numărul de butuci
3788 butuci /ha x 8 ha = 30304 but/plantație
Pentru executarea lucrarilor s-au folosit 4 muncitori calificati, pentru plantatia pe rod şi 4
muncitori pentru plantaţia (8 ha)
Pretul /butuc pentru lucrarea de taiat +legat a fost de 0,30 +0,15=0,45 lei/butuc
Forma de conducere a fost pe tulpina semiinalta,iar tipul de tăiere „cordon speronat”
Calculul pentru vii pe rod
Nr. Specificaţie U.M. Manoperă Total
crt. Cantitatea Preţ ZO/ Total ZO Tarif
unit.măsură UM RON/ZO
1. Tăiat viţa Mii 30304 0,30 1,25 10 12,5 37,5
but
2. Scos coardele tăiate ha 10 1,000 2,86 22,88 25,0 715
la marginea parcelei
3. Revizuit sistemul Ha 10 0,67 2,30 18,4 20,0 312,8
de susţinere
4. Legatul corzilor Mii 30304 0,15 1,25 113,68 15,46 330,0
but.
Total 10 ha - - - - 173,52 - 1395,3

6.2.-Deviz tehnico-financiar pentru lucrarile din timpul perioadei de vegetaţie

Nr. Crt Lucrari pe fluxul Perioada optima U.M Volumul lucrarii Consumul pentru Lucrari
tehnologic de executie lucrari mecanice ore manuale
agregat ore om
9. Transp. Ingr. IV-V T 12.5 - 40
chimice
10 Prasit mecanic si IV-V Ha 20 40 25
admin. Ingr. eco
11 Sapa mare pe rand IV-V Ha 20 - 1482.5
12 Plivit legat de 3 ori V-VIII Mii 275.7 - 3900
but
13 Cultivat mecanic si V Ha 20 50 25
admin
14 Prasit pe rand cu V-VIII Ha 60 - 3427.5
sapa
15 Cultivat mecanic V-VIII Ha 60 105 -
17 Preparat solutie V-VIII Mii l 87.5 - 70
18 Stropit mecanic V-VIII Ha 100 225 112.5
19 Stropit si prafuit VI-VIII Ha 40 97.5 50
mecanic
Total 1 ha 557.5 15.435
10 ha 5575,0 154350,0
BIBLIOGRAFIE

1. COTEA D. si colab., Podgoriile si vinurile Romaniei, Bucuresti, Editura Academiei

Romane, 2000.
2. TARDEA, C.,şi colab., Viticultura, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1996.
3. TARDEA,C., Viticultura generala-Lucrari practice, Iasi, 1989.
4. Dejeu L. (2004): „Viticultura practica”.
5. Tomoioaga L. (2008): „Ghidul fitosanitar al viticultorului”
6. Ranca Aurora & I. Toncea, 2011 – Cultura viţei de vie şi vinificaţia în sistem ecologic.
Editura Publishing Bucureşti.