1.

Afazie- după Trosseau (1864) afazia este o perturbare a codului lingvistic, fiind
afectată codarea( nivelul expresiv) și/ sau decodarea( nivelul înțelegerii). Aceată
tulburare nu se datoreză unei stări demențiale sau deficiențe senzoriale sau unei
disfuncții senzoriale a musculaturii faringo- laringiene, ci unei leziuni cerebrale,
localizate sau difuze, de origine muscular, traumatică sau tumorală.
2. Agrafie- Imposibilitatea de a comunica prin scris în mod lizibil, independent de
nivelul mintal și antecedentele școlare
3. Agramatism- Tulburare de limbaj care constă în erori de utilzare a cuvintelor după
regulile sintaxei gramaticale, la o vârstă când limbajul subiectului trebuie să fie în mod
normal constituit
4. Alalie- Constă în incapacitatea subiectului de a- și însuși și folosi vorbirea ca mijloc
de comunicare, iar în unele cazuri , pot fi emise unele sunete și cuvinte simple; în
alalie este afectată latura expresivă a vorbirii și, parțial latura impresivă. C a urmare a
nefolosirii limbajului, se produce o întârziere și în planul mental, dar fără să fie vorba
de o deficiență de tip oligofrenic.
5. Aparat fonoarticulator = Anatomic este costituit din: nas, faringe, cavitatea bucală,
vălul palatin și limba, iar anterior este delimitată de buze
6. Bâlbâială- Tulburare funcțională a exprimării verbale, care afectează ritmul acesteia,
în prezența unui interlocutor. Aceata diferă de la un subiect la altul: repetarea
silabelor, blocaje, spasme respiratorii.
7. Bradilalia- încetinirea ritmului vorbirii, datorită cărora expresia verbală devine
greoaie, tărăgănată, iar cuvintele adesea sunt pronunţate silabisit.
8. Dactilogie- Limbaj cu caracter gestual stabilit pentru surdomuți de către Charles
Michel de L’ Epee(1712- 1789). Alfabetul permite comunicarea prin mișcări cu
ajutorul degetelor și al poziției palmelor( dactileme); se folosește ca metodă
complementară demutizării.
9. Disartria- se manifestă printr-o vorbire confuză, disritmică, disfonică cu o pronunțată
rezonanță nazală în care monotonia vorbirii se îmbină cu pronunțarea nedorită.
10. Disfazie- Desemnează tulburări de limbaj, fară substrat lezional clinic decelabil.
Majoritatea autorilor de limbă franceză ( Ajuriaguerra, Rigault) o consideră drept o
elaborare întârziată și imperfectă a limbajului care se prelungește peste vârsta de 6-7
ani.
11. Disgrafie- Constă în dificultăți în învățarea scrierii, independent de nivelul mintal și
de școlaritatea anterioară a subiectului.
12. Dislexie-Tulburare de învățare a citirii, manifestată în ciuda unui intelect normal și în
absența unor deficiențe senzoriale și neurologice, a unei instrucții școlare inadecvate
sau a unui mediu socio- cultural deprimant, conseciință a unei perturbări a
aptitudinilor cognitive fundamentale, de origine constituțională.

13. Disartrie = (gr. arhon - articulaţie); articulaţie dificilă, greoaie, caracterizată prin
tulburări în execuţia mişcărilor coordonate sincronic, ale aparatului fonator, la care se
pot adăuga tulburările de ritm ale vorbirii şi modificările modulaţiei vocii. Are la bază
o afecţiune neurologică sau musculară şi este evidentă în pronunţarea consoanelor.
Rostirea confuză, disritmică, disfonică are un evident aspect nazal, este monotonă,
aprozodică. Ea nu afectează limbajul propriu-zis, poate chiar nici vorbirea în general,
ci doar latura ei instrumentală, la un nivel intermediar (între organul periferic de
execuţie şi centrul cortical de elaborare şi comandă). D. es-te determinată de lezarea
anumitor zone din S.N.C. şi se observă după afecţiuni cerebrale: meningoencefalite,
tulburări vasculare, traumatisme cra-nio-cerebrale. Forma gravă de disartrie se
înregistrează când vorbirea este aproape imposibilă din cauza paraliziei muşchilor
motori ai vorbirii şi poartă denumirea de anartrie. Sub aspect gradual, „în d. sunt
posibile treceri succesive de la anartrie la apraxie, bâlbâială, dislexie centrală motricâ".
Terapia logopedică este de lungă durată, prin exerciţii sistematice progresive.
14. Disfonografie = erori de transcriere a limbajului oral în limbajul scris, consecinţă a
conflictului de individualitate receptivă şi fenomenul lingvistic; contradicţie între
structura fonetică (orală) şi fonografică a cuvântului, tulburând atât ritmul cât şi
unitatea proceselor de analiză şi sinteză corticală. Sunt frecvente la şcolarii claselor 1-
IV în etapa de trecere de la limba uzuală la cea de însuşire a limbii literare. Terapia
este facilă, cu excepţia celor de natură neuropsihică.
15. Disfonie = modificarea timbrului vocal. Poate fi de natură organică în afecţiunile
hipofizei, care aduce modificări somatice, metabolice şi psihice, cu repercusiuni
semnificative asupra vocii, vorbirii şi cântului. Emisia vocală este slăbită, vocea
îngroşată, rugoasă, cu modulare şi grade diferite de disartrii; uneori vocea este mai
puţin inteligibilă, pronunţia dificilă, în special determinată de macroglosie. Vocea
oboseşte uşor, este monotonă şi frecvent se vădeşte len-toare, datorită, pe de o parte,
tulburărilor mecanice şi pe de altă parte modificărilor psihice.
16. Ecolalie- Repetare în ecou a cuvintelor auzite de subiect în discuția cu un interlocutor
sau preluate colateral, putându- se merge până la structura exată a intensității, a
intonației vocii și a itmului.
17. Emerofonie - tulburare de vorbire caracterizată prin blocaj verbal apărute în timpul
nopţii; apare în nevroze, stări anxioase, schizofrenie.
18. Embolofazie - tulburare de limbaj caracterizată prin apariţia unui fonem sau cuvânt
fără sens în cadrul vorbirii. E. survine în encefalopatie, schizofrenie, demenţe.
19. Fonem- Unități minimale ale sistemului limbii, caracterizate prin structuri distinctive,
a căror alterare sau modificare ar altera și ar modifica însuși sistemul limbii.

20. Fonoarticulare = pronunţie, acţiunea motrică de a exprima verbal, articulat, sunetele

limbii.
21. Fonastenie = voce lipsită de energie, slăbiciune, vorbire lipsită de modulaţii, mişcarea
buzelor fără sunet.
22. Glosolalie- Limbaj neinteligibil în unele boli mintale, alcătuit din silabe și cuvinte fără
sens.
23. Logofobie = teama de a pronunţa greşit un cuvânt. Apare frecvent în logonevroză
(„cuvinte obstacol" - dificil de articulat) şi este determinată de eşecurile repetate.
24. Logolalie = deficienţă de vorbire manifestată prin întârzierea sau nedezvoltarea
limbajului, poate avea o determinantă neuropsihică sau un deficit în dezvoltarea
intelectuală.
25. Logopatie- Defect de vorbire care constă în exprimarea încâlcită a gândurilor.
26. Logophgie = (sin. alalie - afazie congenitală»; întârziere, tulburare a limbajului vcrbit,
caracterizată prin imposibilitatea exprimării, pronunţării (chiar la 5-6 ani) silabelor şi
cuvintelor, corelate cu/scăderea capacităţii de înţelegere a limbajului scris şi vorbit,
asociată cu tulburări primare sau secundare ale capacităţii intelectuale (abstractizare,
comparare, generalizare, labilitate a atenţiei, inerţie afectiv-conativă, amnezie).
27. Rinolalia = se defineşte ca funcţie instrumentală a organelor de vorbire, prin
modificarea tubului fonoarticultor, fie datorită „unei obstrucţii nazale", fie datorită
„unei comunicaţii între rezonatorul oral şi cel nazal" (West, R, Kenedy, L, Carr, A).
Timbrul sau structura de supra-ton, numită adesea „nazalitate", este rezultanta unei
rezonanţe care se degajă în pasajul de trecere naso-faringian, marcând pe o scară largă
 în hiper sau hipo, limitele dintre normal şi patologic. Modificările care se produc la
acest nivel amplifică rezonanţa nazală, determinând fenomenul patologic al nasalizării,
descris pentru prima oară în literatură de Adolf Kussmaul (1887) sub numele de
„rinolalie".
28. Parafazie- Tulburare de vorbire caracterizată prin alterarea cuvintelor , prin înlocuirea
cuvântului oportun cu un alt cuvânt desprins de context, apropiat ca pronunție, dar
diferit ca semnificație. Întâlnită în schizofrenie, confuzie mintală, demență, afazie.
29. Palilalie = tulburare a limbajului ce constă în repetarea spontană, involuntară a unor
silabe sau cuvinte dintr-o frază. Poate alterna cu perioade de mutism (Babinski).
Formele mai grave sunt combinate cu tahifemie sau afonie, uneori este însoţită de
ecolalie, ecopraxie. Este o tulburare de coordonare a mişcărilor voluntare la nivel
subcortical şi aparţine mai mult neurologiei, în cadrul sindromului pseudobulbar, în
parkisonism, demenţa Pick. Diagnosticul diferenţiar: deşi apare din copilărie, trebuie
diferenţiată de stereotipiile verbale cu etiologie
30. Pneumograf = aparat de înregistrare a ritmului, volumului şi structurii actelor
respiratorii, implicând corelaţia dintre inspiraţie şi expiraţie. Este util în studiul
reacţiilor afective, cât şi al psihofiziolo-giei vorbirii (Spirometria).

Bibliografie

Bâlbâe, V. (2004). Dicţionar de logopedie şi psihologie medicală. Iaşi: Pim.

Burlea, G. (2007). Tulburările limbajului scris-citit. Iaşi: Polirom

Burlea, G. & Burlea, M. (2004). Dicționar explicative de logopedie. Iaşi: Ed. Sedcom Libris.