You are on page 1of 10

Formula AS > Anul 2013 > Numarul 1070 > Lumea

romaneasca

"Când faci icoane zi de zi,


ele îți schimbă complet
viața"
Valentin Iacob
- Dialog cu pictorul ION GRIGORESCU -

- În galeria marilor noștri plasticieni, Ion Grigorescu a făcut


mereu figură aparte. Delicat și reținut, cu o credință neclintită
în Dumnezeu, pictorul s-a afirmat, peste timp, ca un artist
total. După un destin plin de sincope, în special sub regimul
comunist, azi, Ion Grigorescu este cel mai galonat artist vizual
român. Lucrările sale se găsesc în marile sanctuare ale artei
lumii, așa cum sunt Muzeul MoMa din New York sau Tate
Gallery din Londra -

Marele mister al icoanelor

- Firul conducător al creației dvs. este credința. Tot ce faceți ca


artist, faceți dintr-o mare credință și apropiere de Dumnezeu
și de rugăciune. Ați făcut multe icoane frumoase, ați făcut
pictură de inspirație religioasă, ați spălat, refăcut și pictat
biserici. Sunteți un om foarte liniștit și interiorizat. Trăiți ca un
călugăr, cu o mare smerenie. De ce ați ales drumul picturii și
nu pe cel al bisericii? De ce nu v-ați făcut preot sau de ce nu v-
ați călugărit?

- Preoția și călugăria sunt vocații care vin și din familie. La


schitul Topolnița, din Mehedinți, de exemplu, am întâlnit o
întreagă familie, cu copii și nepoți, care toți se călugăriseră

Î Î
acolo. În familia mea n-au fost nici preoți, nici călugări. În
schimb, bunicul patern era foarte credincios, iar fratele lui a
fost ctitor de biserici în Bengești, Gorj. Numele lui stă scris la
intrare, pe podea, și sus, în pisanie. Străbunicul, tot așa, e
trecut într-o cruce înfiptă în zid.

- Când v-ați descoperit chemarea către credință și rugăciune?

- Apropierea mea, revenirea mea către credință a fost mai


recentă, deși, unui copil care e botezat și care a mers în
fiecare an, de Paști, la biserică, i se șterge greu credința. Dar
revenirea puternică către credință am trăit-o atunci când am
început să lucrez pe șantierele bisericești. Din '83 am intrat
pe șantiere și, până astăzi, am tot continuat să lucrez. Iar în
acei ani de început, '82-'83, când am fost ucenic la pictura
bisericească, au fost mai multe întâmplări hotărâtoare
pentru viața mea creștină. Deși, pe oricine ați întreba, nu și-
ar aduce aminte prea bine clipa în care a devenit cu adevărat
credincios, că asta nu se face într-o clipă. Dar eu mi-aduc
aminte de o întâmplare de pe când lucram, în'83, la
Mânăstirea Antim din București, sub îndrumarea Părintelui
Sofian. Pe vremea aceea, în fiecare zi când mă întorceam de
la biserică, treceam pe lângă Tribunal. Atunci am văzut
pentru prima oară în viața mea copii cu lanțuri!... Coborâți
din dube, cu lanțuri. Asta m-a traumatizat extraordinar. Și
mai era și o perioadă grea pentru mine. Părăsisem instituțiile
laice, după ce fusesem profesor de liceu, iar din Uniunea
Artiștilor Plastici tocmai fusesem exclus. Numai biserica mă
primise să lucrez și să-mi câștig existența. Așa că ascultam
slujbele în timp ce lucram pe schele, iar asta îmi dădea un
plus de nădejde. Altă întâmplare. Lucram de data asta la
Craiova, într-o biserică de lângă cimitirul Ungureni. Era o
lucrare foarte grea, trebuia scos ultimul strat de pictură, ca
să apară fresca de dedesubt, și foloseam niște diluanți care
miroseau îngrozitor a amoniac și alcool. Și mai eram și ne-
mulțumit. Mergea greu, nu se vedea prea bine ce-o să apară,
dacă merită tot efortul. Dar când am ajuns sus, unde e locul
Maicii Domnului, și când a apărut pictura cu ea - deodată a
început să îmi placă ce vedeam. După vreo două luni lucram
cu pasiune, deja. Și mi-am dat seama că a fost o minune. Și
cred că a mai fost un moment pe drumul meu spre credință,
în 1988. Lucram la Topolnița, în Turnul Severin. Duminica
mergeam la slujbă, împreună cu călugării din schit și cu toți
sătenii. Și tot ascultând slujbele, am început să-mi fac pe
hârtiile mele un fel de ilustrare a scenelor pe care le auzeam
în biserică din Evangheliile citite. Am luat niște lemne, le-am
preparat și-am început să fac niște ilustrații pe lemn, la
Evanghelii. Asta m-a readus la pictură! Că nu mai făceam
pictură decât pe perete, la restaurare. Pentru mine nu mai
pictam. Și îmi lipsea pictura, că nu poți s-o abandonezi prea
mult timp.
Dar faptul că restaurez biserici nu înseamnă că sunt un
pictor credincios. Nu e așa! Eu sunt un om normal. Credința
întotdeauna e îmbinată cu îndoieli. Pornind chiar cu
întrebarea: "Cine e, cum e Dumnezeu?". Am trecut prin studii
autodidacte. Am citit autori arabi și multă literatură rabinică.
Am comparat. Nu ca să mă deplasez cu credința în altă parte,
ci pentru că probabil așa e "omul recent", cum l-a numit H. R.
Patapievici. Omul care regândește totul pentru că a fost
păcălit de comunism. Dar starea de rugăciune continuă nu se
regândește, ea este o cerință continuă. Pentru că ea înlo-
cuiește neliniștea și nesupunerea permanentă. Pe mine,
rugăciunea mă ține. Pe toți ar trebui să ne țină. Să trecem
zilele fără să ne simțim goi și pustii.

- Pictura se poate transforma în rugăciune? Poate să


întruchipeze ardoarea, concentrarea, extazul?

- Nu poate! Pictura, așa cum am învățat-o eu, este cam ca


spectacolul actorilor pe scenă: un fel de demonstrație de
virtuozitate, elocvență și talent. Care nu sunt potrivite pentru
icoane și cu atât mai puțin pentru credință. Da, am auzit
multe declarații sforăitoare despre artiști care își pun în
centrul activității lor subiectul religios. Dar pictura icoanelor
și a frescelor rămâne un mister. Am cunoscut pictori de
biserică, dar erau oameni obișnuiți, am văzut filmul Rubliov,
al lui Tarkovsky, dar asta nu ajunge ca să înțelegi acest
mister... Mitropolitul Anania a scris despre cum și-a închipuit
dânsul că erau pictorii din Evul Mediu românesc, din
bisericile oltenești, într-o carte cu niște dialoguri între
călugări, iconari și Dumnezeu. Dar nici de acolo nu se poate
înțelege foarte bine. Pentru că firul s-a rupt demult. Nici
Iorga nu a mai întâlnit zugravi adevărați. Meșteșugul ăsta de
breaslă s-a oprit la 1860.

- Care e partea frumoasă a acestei munci ostenitoare? Să stai


toată ziua cu ochii în sus, răstignit pe schele. Nu e foarte
obositor? De ce ați ales meseria aceasta?

- E foarte frumos să muncești, să-ți câștigi pâinea cinstit. Dar


să vă povestesc încă o amintire. Este la Curtișoara, lângă
Târgu Jiu, un domeniu privat. Acolo sunt culele de la Curti-
șoara și o biserică. O biserică pictată de țărani, cu ușa mereu
deschisă. Biserica este părăsită, e îngrijită, dar nu se mai fac
slujbe în ea. Dar frumusețea plutește peste tot acolo. Poate nu
frumusețea, e greu de spus ce sentiment e acesta. Biserica e
înconjurată de arbori și plante. Totul crește sălbatic acolo, nu
mai are nimeni grijă de curtea ei. Doi cai pasc liniștiți lângă
ziduri. Simți imediat că acolo este un spațiu în care s-au făcut
slujbe și rugăciuni, totul se simte printre coloane, prin naos
și pridvor. Văzute de pe acoperiș, așa cum numai un pictor
de biserici ca mine are privilegiul, cupolele bisericii par niște
cranii gigantice. Și toată arhitectura ei delicată și extraor-
dinară, cu ziduri groase și spații mici și înguste, și cu
arcurile, bolțile și stâlpii - îmbrăcate toate în pictură. Nicăieri
nu vei mai vedea așa ceva. Totul e învăluit într-o manta de
taine sacre, de la mirosul podelei, la bolțile care așteaptă ce-
va în întunericul de acolo. Afară zumzăie albinele, copacii se
apleacă deasupra bisericii îmbrățișând-o, și toate anunță că
acolo se întâmplă ceva. Biserica e pictată cu stropi de culoare
și poți desluși fiecare icoană cu sensurile ei, și totul începe să
aibă miez, înțelegi profunzimea mistică a lucrurilor, o citești.
Sunt taine multe în biserica din Curtișoara. Chiar și faptul că
în ea nu pot intra mulți oameni. Căci, până la urmă, asta este
măsura unui sat mic. Și măsura ta omenească. Acestea sunt
câteva dintre bucuriile muncii mele la biserici.

- Spuneați că tot ascultând slujbele în biserică v-ați apucat să


pictați sfinți pe bucăți de lemn. În ultima vreme, pictura de
icoane a devenit o industrie dominată de kitsch. Nu vă simțiți
stingherit?

- Eu nu sunt, cu adevărat, pictor de icoane. Ca să pictezi


icoane pe lemn, îți trebuie o autorizație. Nu am autorizație.
Nu lucrez la scară industrială. Nu fac asta toată ziua. Am
cunoscut oameni care își dedică viața doar icoanelor. Sunt
iconari. Eu nu pot să îndrăznesc să fac lucrul ăsta, tocmai
pentru că nu am început de copil, nu m-am format pentru
așa ceva. Formația mea este de artist occidental, căruia îi
plac racursiurile, compozițiile baroce. Mai târziu, după ce am
fost împins să mă retrag din viața artistică publică și m-am
dus pe șantierele bisericești, acolo am început să pictez, dar
n-am spus nimănui și n-am cerut să mi se facă comenzi de
icoane. Între alte lucrări, am făcut icoane pe lemn la
mânăstirea Stavropoleos. Era în anii '80, când era așa, o
mișcare între artiști, de a-și încerca forțele cu subiectele
acestea grele. Horia Bernea încerca să picteze în biserici. A
pictat poalele icoanelor împărătești de la biserica de la
Politehnică, Sf. Grigore Palama. Dar icoane nu a îndrăznit să
picteze niciodată!

- Aveți trăiri speciale atunci când scoateți din zugrăveală


chipul sfinților sau când pictați icoane?

- Eu nu m-am extins mai mult cu pictura icoanelor și nici nu


aș vrea să trec granița asta. Pentru că simt că e o graniță.
Când faci icoane zi de zi, ele îți transformă complet viața.
Atunci, mintea nu poate să se gândească decât la cum și să
reprezinte evenimentele cruciale ale bisericii.

- Când pictați biserici și icoane pe lemn, postiți, ca vechii


zugravi?

- Nu. Eu postesc vinerea, miercurea, perioadele de post. Nu


altfel decât restul. Normele astea generale sunt cele mai
bune. Pentru obținerea acelei concentrări pentru a picta o
icoană bună, nu e necesar acest post al mâncării. Vechii
iconari nu se lăudau că posteau când pictau. Și nu au scris în
fruntea cărților de pictură a icoanelor: "Trebuie să postești,
cititorule". Au scris în schimb cum să alegi varul, câlții de
cânepă și cum să cauți culoarea pentru chipul sfinților. Nu
făceau opere literare cu dedicații.

Copilul din curtea muzeului Storck

- Cu toată fervoarea pentru pictura religioasă, v-ați câștigat


celebritatea internațională ca artist plastic, autor de picturi
laice. Când a început fascinația dvs. pentru creioanele colo-
rate?

- Eu sunt din București, dintr-o familie care nu făcea artă.


Tata era iubitor de natură, iar mama era iubitoare de
literatură, de povești, de primit vizite, de mers la Breaza.
Tata mergea la pescuit. În fine, o familie obișnuită. Am
crescut în inima Bucureștiului, lângă muzeul Storck, pe
strada Vasile Alecsandri. Aproape toate casele de pe stradă
sunt astăzi în Patrimoniu, monumente istorice. Din cinci frați
câți am fost, majoritatea ne-am orientat către artă, muzică și
arte plastice, cu studii de Conservator sau de Belle-Arte.
Fratele meu, Octav, a învățat întâi să cânte la vioară. Apoi a
abandonat-o, a intrat la Facultatea de arte și a devenit
cunoscutul Octav Grigorescu - pictor, desenator, profesor la
Institutul de Arte Plastice. O mare influență asupra mea a
avut faptul că alături de casa noastră era Muzeul Storck. Ma-
rea pictoriță, doamna Cuțescu-Storck, trăia, iar fata ei, Lita
Botez-Storck, era ceramistă, și toată curtea muzeului arăta
extraordinar, ca un muzeu în aer liber, care și acum e o
minune. O altă influență a venit de la alt vecin, Prințul
Grigore Sturza, Ghighi cum i se spunea, matematician,
prieten cu Perpessicius, și care a emigrat demult la Paris. În
biblioteca lui am găsit cărți de psihanaliză, l-am descoperit
pe Freud. Și am mai fost influențat de un vecin care făcea
sport, Paul Pfenings, o familie de sași din Brașov, care
organizau concursuri de ping-pong în curtea casei și un fel
de probe de atletism pe stradă. Am căpătat o pasiune teribilă
pentru sport și am ajuns atlet la Clubul Rapid. Săream cu
prăjina, aruncam cu greutatea, cu sulița, în fine. Din revistele
de sport, am învățat să fac kinograme; după ele învățam cum
se mișcă corpul la săritura în înălțime, la prăjină - iar asta o
făceam prin desen. Apoi, în iarna ultimului an de liceu, m-
am gândit ce să fac. Toate facultățile erau marxist-leniniste,
toate aplicau materialismul și nu prea mă atrăgeau. Mi-ar fi
plăcut să fac biologie, psihologie, dar astea erau facultăți
unde degeaba intram, pentru că eu intram cu cărțile lui
Freud, care nu erau acceptate. Și atunci, m-am gândit că eu
știu să desenez. M-am dus la Muzeul Storck, am desenat după
statui, am mai luat și de la fratele meu câteva lecții, am
aplicat, oarecum, un spirit didactic la examen, și m-am trezit
că am intrat. Proba era destul de grea, erau zece pe un loc,
dar foarte mulți erau amatori, doar iubitori de artă. Eu nu
eram nici talentat, nici altfel. Știam să desenez, doar atât.
Abia pe urmă, în facultate, am prins gustul. La sfârșitul facul-
tății, alte dileme. Mi-am zis: de-acum înainte, s-a terminat cu
cititul din cărțile altora și învățatul de la alții. Va trebui să fiu
eu însumi sau să nu fiu. Și am hotărât că voi picta așa cum
văd, cum îmi arată ochiul. Fără teorii, fără nici o complicație
de descompunere în elemente. După câțiva ani de lucru,
ajunsesem la o formulă despre care glumeam cu colegii:
"gata-pictură". Adică, ce văd cu ochiul e gata aranjat, e gata
pictat. Și, de multe ori, am zis că nici nu mai merită să pictez,
pentru că am aparatul fotografic. Așa am început să fac
fotografii. Noua mea pasiune era contrazisă de ceilalți,
fotografia era refuzată în sălile de expoziție, fiind
considerată gen minor. Până și familia avea impresia că
arunc banii pe o pasiune fără roade. Eu am continuat, totuși,
încăpățânat cum sunt, după aceea mi-am cumpărat și aparat
de filmat și-am început să fac filme. O proiecție pe zid sau pe
o pânză e tot o pictură, dar care are în plus o anumită ener-
gie și altă expresivitate. Și tot în anii '70, când eu am început
să fac filme, am văzut din cataloage că și pe plan
internațional apare noțiunea de film experimental.

- Ați avut o intuiție genială. Lucrările dvs. au ajuns la toate


marile expoziții internaționale. Vindeți tot, nu aveți acasă nici
un tablou.

- Eu nu am lucrări acasă, dar ele există. Le țin undeva într-un


pod, la părinții mei. Dacă le-aș avea acasă, m-ar obliga să mă
refer la ele, or, nu-mi place să mă repet. În București, se vând
la galeria "Andreiana Mihail" sau în străinătate, la galeria
"Gregor Podnar", care are două sedii: la Berlin și la
Ljublijana. Prețurile sunt destul de mari, de asta merge cam
greu. Vreau să vă mai spun că există un interes al criticilor
de artă și al istoricilor din Austria pentru arta anilor '70, din
care fac și eu parte. Asta pentru că țările socialiste erau
aproape închise față de piața mondială a artei deși existau
artiști care erau în opoziție față de Putere, care nu puteau să
fie contactați și expuși în Occident. De aceea, după 2007, a
apărut acest interes, marcat în special de colecția Băncii
Erste din Austria care, deodată, a cumpărat de la cei mai
buni artiști ai anilor '70 din Serbia, Cehia, Polonia și
România.

- Când a început ascensiunea dvs. artistică internațională?

- Ascensiunea mea a început după Revoluție. A început de


multe ori și s-a frânt de tot atâtea ori. La începutul anilor '90,
fusesem chemat la mai multe expoziții de anvergură. Printre
primele, a fost cea din 1992, de la Stedelijk Museum din
Amsterdam. Pe urmă, au venit mineriadele și am fost
abandonați toți plasticienii români. Lucrurile au luat o
turnură bună cam după 2000. Atunci au început artiștii
noștri vizuali să fie chemați în străinătate. Iar după intrarea
României în UE, lucrurile s-au accelerat bine. Înainte, era o
aventură pentru un artist român să fie chemat în Occident.
Trebuia să treacă lucrările prin vamă, prin patrimoniu,
transportul era un chin. Nemaivorbind ce chinuri erau ca să
obții o viză pentru o țară din Occident. Erau niște umilințe
oribile, dar pe care le înduram, pentru că era o datorie și față
de conaționalii mei, și față de țară, și față de familie. Să ne
mișcăm cumva, să existăm.

- Sunteți prea puțin prezent în expoziții în România. Nu vă


faceți publicitate. Nu căutați atenția publică. Care mai e satis-
facția picturii?

- Creația. Satisfacția creației. Dar asta e o atitudine de


bătrânețe. În anii '90 eu am fost mult mai prezent în galerii,
aici, în București, sau la Timișoara. Că nu-mi fac publicitate e
un lucru, să zic, simplu. Pe de o parte, nu e datoria mea și
nici nu e plăcut. Să te lauzi pe sine e un spectacol ignobil.
Dar, pentru mine, satisfacția artistică mai mare a fost tot
înainte de '89. Chiar dacă atunci cumpărau foarte puțini
pictură, noi expuneam doar pentru colegi, pentru a schimba
noutăți împreună cu ei. Discutam între noi cu criticii și cu
istoricii de artă de atunci, care aveau toți o carură impresio-
nantă. De fapt, și acum e la fel. Sunt foarte puțini amatori de
pictură. Dar acuma sunt mai mulți colecționari, e adevărat. Și
oameni care au aflat, pentru că scrieți dvs., la Formula AS
sau în alte reviste, oamenii citesc, rețin un nume și merg la
expoziție. La fel se întâmplă și în Occident. Dar eu,
publicitate - site, pe internet, de pildă - nu-mi fac! Am rămas
cu obiceiurile din timpul socialismului. Lucrez în sine,
pentru o performanță între patru pereți, față de istoria pe
care mi-o știu eu singur. Și nu pot să mă repet, nu vreau să
mă repet. Așa că trece mult timp până să mai fac ceva. Am
îndoieli, stau, aștept.

- Dar și modestia dvs. este proverbială...

- Sunt un om realist. Îmi dau seama cât se exagerează cu


"maestre". Știu cine sunt cei mai mari, i-am cunoscut. Unii au
murit. Eram mic și-am rămas mic față de ei. Pare modestie,
dar nu e. Eu nici semnătura nu mi-o pun pe-o lucrare de-a
mea, decât atunci când se vinde ceva sau când mi-o cere
cineva. Pur și simplu uit.

- Cât a contat familia în căutările dvs. artistice? Cum ați


împăcat viața artistică cu obligațiile de tată și soț?

- În anii'86 - '88, în aceeași cameră unde stăteam pentru


lucrul la biserică, aveam și atelierul, și patul copilului. E
drept că era o cameră ceva mai mare, într-una din primele
școli din Craiova. Greutățile din anii aceia sunt cunoscute:
cozile, lipsa de carne și de lapte. Să faci copii în anii aceia
(primii mei doi copii s-au născut în '86 și '88, pe șantierele
bisericești), părea un act de curaj. Pentru mine, să am copii
atunci, în lipsa oricărei speranțe de a se termina odată cu
greutățile, însemna: copiii mei vor crește, și poate că ei vor
apuca să facă podul peste socialism, dincolo de rău. Dar cu
copiii am făcut și filme, ei au avut un rol în proiectele mele
artistice. Ceea ce se întâmpla în casă devenea obiect artistic
în filme, în fotografii și pictură. Ceea ce trăiesc devine obiect
de artă. Fără să-l silesc eu.

Reproducerea, difuzarea sau folosirea partiala sau in


intregime a materialelor prezentate este interzisa fara acordul
nostru scris. Copyright © 1998-2013 Formula AS. Toate
drepturile rezervate.