In vreme de razboi

I.L. Caragiale este cunoscut, in special, ca fiind cel mai de seama dramaturg al literaturii romane,
remarcandu-se prin creearea nuvelelor realist psihologice. Universul predominant comic din piesele de teatru
este inlocuit, in nuvelele sale, “Doua loturi”, “Pacat”, “In vreme de razboi” cu prezentarea
laturii dramatice a destinului uman.
Textul literar “In vreme de razboi” este publicat in 1898 si se constituie ca o creatie realista cu ecouri
naturaliste, dezvoltand tema obsesiei care deriva din avaritia personajului.Opera este o nuvela
psihologica, specie a genului epic, in proza cu un singur fir narativ careprezinta un conflict
puternic, redat in maniera obiectiva, intre personaje bine conturate.
Nuvela “In vreme de razboi” este o proza de factura realista, fapt evidentiat de
omniscienta si omniprezenta naratorului, relatarea la persoana a III-a, utilizarea descrierii,
stilul sobru. Realismul prezinta particularitatea folosirii tentelor naturaliste prin analizarea
detaliata a unui caz de constiinta,naratorul intocmind personajului o fisa alcatuita din toate
starile prin care trece. Semnificatia titlului face referire la Razboiul de Independenta din 1877, eveniment
istoric decare se leaga inrolarea preotului Iancu din Podeni, axandu-se pe conflictul dramatic
din constiinta personajului principal, generat de obsesia intoarcerii fratelui sau. Structural,
nuvela este alcatuita din 3 capitole, acestea abordand framantarile interioare ale personajului
principal, carciumarul Stavrache. Firul epic al nuvelei prezinta un conflict puternic, axat pe 2
coordonate, una exterioara si una interioara, dozand momentele de tensiune anticipate prin pauze
descriptive, iar secventele narative sunt construite prin inlantuire.Nuvela debuteaza printr-un incipit
sumar, care schiteaza cateva informatii depre un personajenigmatic, preotul Iancu din Podeni, fratele
carciumarului Stavrache. Finalul textului prezinta degradarea umana prin innebunire, singura
solutie artistica posibila, verosimila pt curmarea unei obsesii puternice. Expozitiunea textului se
axeaza pe prezentarea personajului secundar, preotul, a carui existentainsa ofera cheia interpretarii
nuvelei. Desi are un statut privilegiat, popa Iancu Georgescu, prefera sa isi sporeasca averea
conducand o banda de talhari si inscenand propria sa jefuire pt a parea credibil in fata
oamenilor. Hangiul Stavrache, instarit si el reactioneaza impulsiv cand afla cine era de fapt
fratele sau, desi acesta, stiind ca oamenii legii vor ajunge sa il dovedeasca, i se adreseaza
carciumarului pentru a gasi o solutie. Stavrache elaboreaza un plan rapid, mai ales ca la han
poposise in acea noapte un grup de voluntari care mergeau la razboi; astfel, el se gandeste ca

1
plecand cu ei fratele lui isi va pierde urma. Intriga si desfasurarea actiunii sunt concentrate in ce-a de-a
doua parte a nuvelei. Atunci cand il credea “pierdut de-a binelea” pe fratele sau, hangiul primeste 2
scrisori. Pe prima o mototoleste, intrucat era redactata de fratele sau, care il instiinta despre faptele sale
vitejesti de pe front. Stavrachese arata iritat de aceste vesti si isi doreste ca fratele sau sa nu se mai
intoarca, mai ales ca acesta detinea o avere considerabila pe care o putea primi chiar el daca
nu se mai auzea nimic de fratele sau. Sperantele i se confirma in citirea celei de-a doua
scrisoari, in care afla ca preotul murise. Acesta plange si apoi isi cauta un avocat pt a se
interesa cum poate intra in posesia averii. Remarca ironica a avocatului, anume ca doar
fratele disparut il poate priva de avere, da nastere unei forme a obsesiei hangiului. Acesta are
2 vise rau prevestitoare care-l infatiseaza pe Iancu in haina de ocnas rostind aceeasi replica
laitmotiv a textului: “Gandeai c-am murit, neica?”. Desi incearca sa se linisteasca destinul sau il conduce
catre obsesie, ambele cosmaruri redand agresivitatea celor 2, dar si frica inexplicabila a lui Stavrache de
o posibila dorinta de razbunare a fratelui sau.
Capitolul al treilea al nuvelei concentreaza punctul culminant si deznodamantul.
Tensiunea se amplifica si cand acesta loveste o fetita sarmana care incerca sa sustraga un
covrig. Dupa plecarea ei sosesc la han doi drumeti, unul dintre ei fiind chiar preotul Iancu,
care isi cere averea inapoi. Hangiul confunda planul real cu cel al halucinatiei, atingand
punctul culminant al crizei de constiinta.
La final, dupa o lupta inclestata intre frati, Stavrache este invins si parca preia la
nivelul halucinatiei trasaturi ale personalitatii fratelui, caci incepe a canta popeste.
In proza lui Caragiale natura are un rol foarte important, aflandu-se in concordanta cu
evolutia obsesiei personajului. Confuzia dintre realitate si halucinatie este amplificata de o
vreme apriga, senzatia de claustrare in spatiul hanului fiind in crestere. Toate aceste
amanunte accentueaza obsesiile unui spirit labil conducandu-l spre nebunie.
In ceea ce priveste stilul, Caragiale se reincarca prin precizia dozarii conflictului, prin
utilizarea dialogului alcatuit din replici scurte, folosirea stilului indirect liber si a monologului
interior, prin care se dezvaluie psihologia personajului central, integrarea in nuvela a unei
adevarate fise clinice a obsesiei care ii urmareste evolutia pana la innebunire.