Introducere în psihologie

Semestrul II

Facultatea de Psihologie și Științe ale

Educației

Specializarea: Psihologie ID

Grupa 1

Anul I

Ciubotaru Vlad
 TEMA 1

Dacă într-o sală de sport intensitatea luminii este de 1000 de

lucși, cu câți lucși trebuie să crească această intensitate pentru ca
spectatorii să sesizeze diferența de lumină?

𝑆 = 𝐾𝑙𝑜𝑔𝐸 + 𝐶

Raportul constant față de mărimea care se adaugă sau se ia din stimulul inițial în cazul luminii este de
1/100 de unde rezultă că, 1/100 din 1000= 10 lucși. 10 lucși reprezintă numărul de lucși care trebuiesc
adăugați în intensitatea luminii astfel încât spectatorii să sesizeze diferența de lumină.

PRAGUL DIFERENȚIAL
Relația dintre om și mediul înconjurător se realizează prin intermediul organelor de simt. În

organul de simt (receptor) se găsesc numeroase celule senzoriale (receptoare). Atunci

când stimulii acționează asupra organului de simt, în celulele receptoare ia naștere un potențial electric
numit potențial receptor. Potențialul receptor prin sinapsa senzorio-neuronală se transmite la terminațiile
dendritice ale neuronului aferent și declanșează impulsul nervos. Această transformare a potențialului
receptor în impuls nervos se numește codare. Fiecare organ de simt este specializat să reacționeze la
anumiți stimuli: receptorii din ochi reacționează la stimulii luminoși (undele electromagnetice), cei din
ureche la stimulii auditivi (undele sonore) etc. Impulsul nervos parcurge calea aferentă alcătuită din
fibre nervoase senzitive și ajunge la scoarță cerebrală, în aria senzorială corespunzătoare organului de
simt. Aici impulsurile nervoase sunt decodificate și transformate în imagini vizuale, auditive, olfactive
etc., adică în senzații.
„Organul de simt, calea aferentă și segmentul cortical corespunzător (aria senzorială)
formează analizatorul” (Popescu-Neveanu, 1997, p. 27).
 Senzațiile sunt procesele psihice senzoriale prin intermediul cărora sunt reflectate însușirile
concrete și separate ale obiectelor și fenomenelor, atunci când acestea acționează asupra analizatorilor.
Se numesc procese psihice senzoriale deoarece sunt în legătură cu funcționarea organelor de simt.
Capacitatea de a avea senzații se numește sensibilitate.
Senzațiile au un rol fundamental în obținerea informațiilor despre mediu. Unele cercetări au
studiat efectele deprivarii senzoriale asupra omului.
„Un astfel de experiment a fost realizat de Bexton, Heron și. Subiecții aveau că sarcina să nu
facă nimic, în schimbul unei sume care era dublu față de ce ar fi putut câștigă în mod normal. Fiecare
subiect stătea culcat comod pe o canapea, având mâinile introduse în cilindri de carton și mănuși, pentru
a reduce la minimum stimularea tactilă. Ochii erau acoperiți cu ochelari translucizi care nu permiteau
distingerea formei obiectelor. În încăpere se auzea un ușor zgomot constant, produs de aparatul de aer
condiționat. În cea mai mare parte a timpului subiecții dormeau. În rest se plictiseau, făceau mișcări
întâmplătoare și cei mai mulți dintre ei au avut halucinații. La început au văzut puncte de lumina, apoi
figuri geometrice care s-au transformat în scene complexe și bizare: șiruri de bărbați galbeni cu gurile
deschise, procesiuni pe stradă etc. După două - trei zile subiecții renunțau la experiment, în ciuda
câștigului.” Scott (după Roșca, 1971, p. 268; Predescu, 1976, p. 113)
“În funcție de natură stimulilor care acționează asupra organelor de simț senzațiile pot
fi clasificate astfel:
1.senzații care furnizează informații despre obiectele și fenomenele lumii externe: vizuale,
auditive, cutanate, olfactive și gustative;
2.senzații care furnizează informații despre poziția și mișcarea propriului corp: proprioceptive și
de echilibru;
3.senzații care ne informează despre modificările mediului intern: foame, sete, durere etc.”
(Cosmovici, 1996, p. 98).

1.SENZAȚIILE VIZUALE, AUDITIVE, CUTANATE,OLFACTIVE ȘI GUSTATIVE

Stimulii care produc senzațiile vizuale, auditive, cutanate, olfactive și gustative se află în mediul
extern și acționează asupra unor receptori care se numesc exteroceptori.
Senzațiile vizuale
Stimulii care determina senzațiile vizuale sunt undele electromagnetice cu lungimea de undă
cuprinsă între 390 - 760 milimicroni. Acestea sosesc la ochi de la sursele de lumina sau de la corpurile
luminate. Corpurile luminate absorb o parte din unde și reflectă o altă parte. Undele reflectate stimulează
ochiul omului și acesta vede obiectele colorate în funcție de lungimile de undă reflectate. Dacă un obiect
absoarbe toate undele atunci este văzut negru, dacă le reflectă pe toate atunci este văzut alb.
Receptorii vizuali se găsesc în rețînă și sunt celule fotosensibile care după formă lor se împart în conuri
și bastonașe. Cu ajutorul conurilor vedem atunci când luminozitatea este bună, iar cu bastonasele atunci
când lumina este slabă. Sub influență luminii în conuri și bastonașe au loc procese chimice și modificări
electrice care se transmit la nervul optic generând impulsul nervos.
Pe rețînă se găsește o zona în care densitatea conurilor este mai mare. Aici se formează cea mai clară
imagine. Această zona se numește foveea centrală. În locul de unde pornește nervul optic nu se găsesc
nici conuri, nici bastonașe, din acest motiv în acest loc nu se formează imagine. Această zona se
numește pată oarbă.
Nervul optic reprezintă calea aferentă. Nervul optic ajunge în regiunea occipitală unde
impulsurile nervoase se transformă în senzații vizuale.
Pentru că imaginea vizuală să se formeze, toate segmentele analizatorului trebuie să funcționeze.
„Pentru ca să se obțină o imagine vizuală corespunzătoare trebuie să se realizeze câteva condiții:
1.cantitatea de lumina care intră în ochi să nu fie nici prea mare, nici prea mică. Această
cantitate depinde de gradul de dilatare a pupilei. Dilatarea sau contractarea pupilei sunt reglate prin
conexiune inversă, de către segmentul central al analizatorului;
2. imaginea să se formeze exact pe rețînă. Această se realizează prin acomodarea cristalinului.
Cristalinul este o lentilă elastică. Cu ajutorul mușchilor ciliari curbură cristalinului se modifică în funcție
de distanță la care se află obiectul pe care îl privim. La unele persoane acomodarea nu se realizează
corect și din această cauza imaginea cea mai clară s-ar formă fie în față, fie în spatele retinei, iar
imaginea de pe rețînă este estompată. Aceste persoane nu văd clar la distanță (miopie) sau la aproape
(hipermetropie) (Seamon, și Kenrick, 1992, p. 89);
3. axele globilor oculari să se întâlnească în punctul în care se află obiectul privit. Atunci când
privim un obiect apropiat ochii converg (axele se apropie), iar când privim un obiect îndepărtat ochii
diverg (axele se îndepărtează). Convergență și divergență se realizează prin contractarea / relaxarea
mușchilor globilor oculari. Atunci când privim un obiect, creierul este informat de gradul de tensiune al
mușchilor globilor oculari și al mușchilor ciliari, ceea ce indică distanță la care se găsește obiectul.
 4. bastonasele și conurile să funcționeze bine;
- dacă bastonasele nu funcționează corect, omul nu vede atunci când luminozitatea este redusă (nu se
poate "obișnui" cu întunericul);
- dacă unele tipuri de celule cu conuri lipsesc sau sunt prezente în număr insuficient este afectată
capacitatea de a distinge culorile.” (Roșca, 1976, p. 245-246).
Incapacitatea completă de a distinge culorile se numește acromatopsie. Aceste persoane văd
doar negru, alb și cenușiu. Incapacitatea de a distinge anumite culori se numește discromatopsie.
Daltonismul este incapacitatea de a distinge culorile roșu și verde (frecvența sa este de 4% la bărbați și
0,7% la femei); unii oameni nu disting galbenul și albastrul. „În mod obișnuit cei care suferă de
discromatopsie sau acromatopsie nu își dau seama de deficiența lor. Ei folosesc denumirile culorilor, dar
în loc de culoarea respectivă văd o altă culoare.”(Roșca, 1976, 223-227).
„”Unul dintre primii cercetători care au descris discromatopsia a fost J. Scott, în secolul XVIII.
El își cunoștea deficiență și a studiat-o cu atenție. Și-a dat seama și de faptul că este o deficiență
ereditară. Mai mulți membri ai familiei sale sufereau de același "impediment". El își prezintă problemele
astfel: "Eu nu cunosc nici un verde pe lume; culoarea roz și una palid-albastră se aseamănă pentru
mine..Un roșu plin și un verde plin, la fel, eu le-am crezut adesea de o potrivire desăvârșită..un purpuriu
deplin și un albastru adânc câteodată mă derutează".””(după Oancea-Ursu, 1998, p. 26)
Prin văz omul obține aproximativ 80% - 90% din informațiile despre mediu. Slăbirea sau
pierderea vederii reprezintă o mare psihotrauma. Vederea foarte slabă se numește ambliopie, iar lipsa
văzului se numește orbire sau cecitate. Ambliopia și cecitatea afectează puternic capacitatea de adaptare
la mediu.
Senzațiile auditive
Stimulii care produc senzațiile auditive sunt undele sonore cu frecvența cuprinsă între 16 -
20.000 vibrații pe secundă. Undele sonore reprezintă condensari și rarefieri periodice ale aerului produse
de vibrația unor corpuri.
Celulele senzoriale auditive se găsesc în urechea internă. Vibrațiile aerului se propagă până la
aceste celule care transformă energia undelor sonore în impulsuri nervoase. Impulsurile nervoase,
prin nervul acustico-vestibular, ajung în regiunea temporală a scoarței cerebrale, care reprezintă
segmentul cortical al analizatorului (Roșca, 1976, p. 216-221).
 Slăbirea auzului se numește hipoacuzie. Copiii hipoacuzici învață să vorbească mai târziu decât
ceilalți copii. Unii dintre ei vorbesc dislalic (peltic); ei nu pronunță corect unele sunete (r, s, s, t, c)
pentru că nu le aud.
Lipsa auzului se numește surditate. Dacă nu se iau din timp măsuri de recuperare persoană
rămâne și mută (surdo-mutitate). Deși absența văzului afectează grav adaptarea la mediu, absența
auzului de la naștere are consecințe mai grave asupra dezvoltării intelectuale. Dezvoltarea gândirii este
legată de dezvoltarea limbajului. Copiii surzi demutizati (care învață limbajul oral și scris-cititul) se
dezvoltă intelectual că și copiii sănătoși. La persoanele nedemutizate gândirea se dezvoltă mai lent. Din
aceste motive copiii surzi și hipoacuzici este bine să fie orientați de la vârstă de 3 - 4 ani să facă
tratament logopedic.
Senzațiile cutanate
Senzațiile cutanate sunt de trei feluri: senzații tactile, termice și de durere.
În cazul senzațiilor tactile (de atingere și presiune) stimulul este reprezentat de suprafață
obiectelor cu care pielea vine în contact și care produc senzații de netezime, asperitate, presiune.
În cazul senzațiilor de temperatura stimulul este reprezentat de diferența de temperatura dintre
piele (320 - 330) și obiectele sau aerul cu care vine în contact.
Stimulii care produc senzațiile cutanate acționează asupra receptorilor care sunt diferiți
corpusculi distribuiți inegal pe suprafață cutanata. Cei mai mulți receptori se află pe degete, buze, limba,
cei mai puțini pe spate. Corpusculii sunt înconjurați de terminațiile nervilor care conduc impulsurile
nervoase la scoarță cerebrală în zona parietală.
Senzațiile de durere pot fi provocate de orice stimul (mecanic, termic, chimic, electric) mai
intens. Receptorii sunt terminațiile nervoase libere din piele (Roșca, 1976, p. 214-215).
Senzațiile olfactive
Stimulii senzațiilor olfactive sunt substanțele în stare gazoasă care pătrund în fosele
nazale. Receptorii sunt celulele olfactive din mucoasa nazală. Aceste celule transmit impulsurile
nervoase la nervul olfactiv care le conduce la scoarță cerebrală în lobul temporal (Roșca, 1976, p. 212).
Senzațiile gustative
Stimulii sunt substanțe solubile care pătrund în cavitatea bucală. Receptorii sunt celulele
gustative grupate în papile gustative. Papilele gustative situate pe vârful limbii sunt sensibile la gustul
dulce, cele situate lateral la acru și sărat, cele de la baza limbii sunt sensibile la gustul amar. Dulcele,
acrul, saratul și amarul sunt cele 4 gusturi fundamentale din care se pot obține toate celelalte gusturi.
Aria senzorială se află în lobul parietal.
„ Alimentele sunt recunoscute prin recepționarea simultană a informațiilor gustative și olfactive.
Dacă se elimina componentă olfactivă și vizuală, numai prin gust alimentele nu pot fi
recunoscute.”(Roșca, 1976, p. 211).

2.SENZAȚIILE PROPRIOCEPTIVE ȘI DE ECHILIBRU;

SENZAȚIILE INTERNE ȘI DE DURERE

Senzațiile proprioceptive

„Senzațiile proprioceptive ne informează despre poziția corpului și despre mișcările efectuate de

diferitele segmente ale corpului. Stimulii acestor senzațîi sunt reprezentați de contracția și relaxarea
mușchilor. Receptorii se numesc proprioceptori și se găsesc în mușchi, tendoane și articulații.
Nervii transmit impulsurile nervoase la cerebel și la scoarță cerebrală, în zona parietală. Cerebelul
coordonează mișcările implicate în reflexele necondiționate și în deprinderile motorii” (Cosmovici,
1996, p. 98).

Aceste senzațîi au un rol important în controlarea mișcărilor. Mișcările sunt coordonate prin
mecanismul conexiunii inverse. În lobul frontal sunt elaborate planurile mișcărilor. Aici se păstrează și
un model al acțiunii. Comenzile sunt transmise la mușchi. Receptorii din mușchi trimit la lobul parietal
informații despre modul în care s-a realizat mișcarea. Aceste informații sunt comparate cu modelul și
dacă mișcarea nu a fost executată corect se trimit comenzi pentru corecție. „Dacă sensibilitatea
proprioceptiva este tulburată omul nu reușește să își coordoneze mișcările. În aceste cazuri mâinile
tremură sau mersul devine greoi”. (Roșca, 1976, p. 111-114, 208).

Senzațiile de echilibru

„Senzațiile de echilibru semnalizează accelerarea sau încetinirea mișcărilor cât și modificările

poziției corpului în raport cu centrul de greutate.Stimulii sunt reprezentați de modificările stării de
echilibru. Receptorii se află în urechea internă. Nervul acustico-vestibular transmite impulsurile
nervoase la diferite segmente ale sistemului nervos. Senzațiile de echilibru au rol în menținerea
echilibrului în timpul mersului și redresarea poziției de echilibru în cazul unor alunecări” (Roșca, 1976,
p. 210).
Senzațiile interne

Senzațiile interne (organice) semnalizează modificările care au loc în interiorul

organismului. Stimulii sunt reprezentați de modificările compoziției chimice a sângelui și
țesuturilor. Receptorii numiți interoceptori se află în perețîi vaselor, în organele și țesuturile interne.
Impulsurile nervoase ajung la diferite etaje ale sistemului nervos. Dintre senzațiile interne fac parte
foamea, setea, greață, senzația de sufocare etc.Spre deosebire de senzațiile produse prin stimularea
exteroceptorilor, stimularea interoceptorilor nu duce la senzațîi clare și precis localizate.

„Senzațiile organice au un rol vital deoarece semnalizează deficitul în anumite substanțe

necesare pentru menținerea viețîi și determina omul să acționeze pentru restabilirea echilibrului. Aceste
senzații stau la baza trebuintelor organice.” (Roșca, 1976, p. 207).

Senzațiile de durere (algice)

Senzațiile de durere semnalizează tulburările în funcționarea unor organe sau distrugerile de

țesuturi. Nu au un stimul specific. Orice stimul care depășește o anumită intensitate poate să producă
durere (un sunet foarte puternic, lumina foarte intensă, temperatura ridicată, contracțiile musculare
puternice).

„Senzațiile algice au un rol deosebit de mare în apărarea organismului deoarece ele determina
omul să acționeze pentru că să îndepărteze cauzele durerii” (Popescu-Neveanu, 1997, p. 31).

3.CARACTERISTICI ALE SENZAȚIILOR

(DURATA, PRAGURILE SENZORIALE, ADAPTAREA SENZORIALĂ)

Deși senzațiile sunt foarte variate, ele au câteva caracteristici comune. Dintre acestea vom vorbi
despre durata senzației, pragurile senzoriale și adaptarea senzorială.

Durata senzațiilor

Așa cum am arătat, senzațiile se produc datorită acțiunii stimulilor asupra analizatorilor, dar
durata de acțiune a stimulului asupra analizatorului nu coincide întru-totul cu durata senzației. Senzația
nu apare imediat după ce stimulul a început să acționeze asupra receptorului, ci la un anumit interval de
timp numit timp de latentă. Acesta la senzațiile tactile este de 130 milisecunde, la senzațiile de durere de
370 milisecunde, la senzațiile gustative de 50 milisecunde.
 Senzația nu dispare imediat după încetarea stimulării. Menținerea senzației timp de câteva
secunde se numește postactiune sau post-efect.

În cazul senzațiilor vizuale imaginea care se menține după ce stimulul a încetat să acționeze se
numește imagine consecutivă. Ea poate să fie pozitivă sau negativă. Imaginea consecutivă pozitivă
corespunde senzației originale, iar cea negativă are culoare complementară față de culoarea stimulului
(culorile complementare sunt cele prin amestecarea cărora se obține culoarea albă sau cenușie).

Post-efectul stă la baza a două iluzii vizuale denumite fenomenul phi și mișcarea stroboscopică.

„Fenomenul phi se produce în felul următor: dacă avem mai multe beculețe așezate foarte aproape și
beculețele se aprind succesiv, la intervale foarte scurte de timp, vom vedea o singură lumina care se
deplasează. Acest fenomen este utilizat la unele reclame luminoase.

Mișcarea stroboscopică este un fenomen asemănător. Dacă ni se prezintă într-o succesiune rapidă o
serie de imagini care se deosebesc puțin între ele, vom vedea imagini în mișcare. Pe acest fenomen se
bazează cinematografia.Aceste iluzii se datorează faptului că imaginea de pe retină și din creier nu
dispar imediat după ce a dispărut lumina sau imaginea din față noastră, ci persistă câteva fracțiuni de
secundă. Între timp apare următoarea lumina sau imagine și acestea se contopesc.” (Hayes, Orrell, 1997,
p. 183).

Pragurile senzoriale

Dacă pe mâna cade un fir de praf, nu produce nici un fel de senzație. Tot așa, un sunet de o
intensitate foarte mică nu este auzit, o soluție cu o concentrație foarte mică de zahăr nu produce senzația
de dulce. Un stimul produce o senzație numai dacă este suficient de intens.

„Cea mai mică intensitate a unui stimul care poate determina o senzație se numește prag absolut
minim. Stimulii a căror intensitate nu depășește acest prag se numesc subliminali. Pragul absolut minim
variază de la o persoană la altă. Despre cei care recepționează stimuli de o intensitate mică spunem că au
un prag minim redus și o sensibilitate senzorială mare. Invers, cei care au un prag ridicat - adică
recepționează doar stimulii cu o intensitate mai mare - spunem că au o sensibilitate mai redusă. Pragul
minim variază chiar și la aceeași persoană în funcție de starea sa momentană (în funcție de concentrarea
atenției, oboseală, motivație). Pragul senzorial minim se stabilește statistic. În acest scop se formează un
eșantion alcătuit dintr-un mare număr de persoane. Fiecărei persoane i se prezintă stimuli de diferite
intensități și ea trebuie să spună dacă recepționează sau nu stimulul (pentru a se evita simularea uneori
subiectului i se cere să dea răspuns, fără să se prezinte stimuli). Se calculează valoarea medie a
stimulilor de intensitate minimă care au fost recepționați. În felul acesta s-a stabilit că la majoritatea
oamenilor undele sonore de 16-20 vibrațîi pe secundă produc cea mai slabă senzație auditivă sau că
apăsarea de 3 grame / milimetru pătrat produce cea mai slabă senzație tactilă.

Dacă un obiect apasă foarte puternic pe mâna nu produce senzație tactilă ci durere. La fel, un
sunet prea intens sau o lumina prea puternică nu produce senzație auditivă sau vizuală ci durere, pentru
că are efecte nocive asupra receptorului.

Intensitatea maximă a unui stimul care mai produce o senzație specifică se numește prag absolut
maxim.

Dacă cerem unei persoane să compare o greutate de 100 grame cu una de 101 grame, ea nu va
reuși să spună care este mai grea. Dar dacă cerem să compare greutatea de 100 grame cu una de 105
grame, probabil își va da seama de diferența de greutate. Dacă într-o camera sunt aprinse două becuri și
mai aprindem unul, se observă diferența. Dar dacă într-o sala sunt 200 de becuri și se mai aprinde unul,
nu se va remarcă diferența.

Pentru că doi stimuli diferiți să producă senzații diferite, diferența dintre ei trebuie să depășească
un nivel minim care se numește prag diferențial.

Pragul diferențial este diferența minimă care trebuie să existe între doi stimuli pentru că aceștia să
producă senzații diferite” (Popescu-Neveanu, 1997, p. 31).

„Relația dintre intensitatea stimulilor și a senzațiilor a fost studiată încă din secolul al XIX-lea.
Ernst Weber în 1834 a descoperit prima lege a psihologiei care ne spune că raportul dintre variația
intensitățîi stimulilor și intensitatea primului stimul are o valoare constanța, caracteristică stimulului.”
(Lieury, 1996, p. 24).

De ex. dacă subiectul trebuie să compare o greutate de 100 grame cu alte greutăți, el va remarcă
diferența, dacă a două greutate are cel puțin 102,5 grame. Dacă prima greutate are 200 grame, a două
trebuie să aibă cel puțîn 205 grame. Dacă prima are 300 grame, cealaltă trebuie să aibă 307,5 grame.
„Calculând raportul dintre variația intensității stimulilor și intensitatea primului stimul obținem
întotdeauna 2,5%:
(102,5-100) / 100 = (205-200) / 200 = (307,5-300) / 300 = 2,5 / 100 = 2,5%

Pentru intensitatea sunetelor această constanța este 15%, pentru intensitatea luminii 1%, pentru
concentrația gusturilor 20%, pentru intensitatea apăsării 14%.” (Atkinson, 1993, p. 107). Această lege
nu este valabilă în cazul senzațiilor de durere și în apropierea pragului minim și maxim.

Adaptarea senzorială

Dacă întrăți într-o sala de cinematograf după ce s-a stins lumina, la început nu vedeți nimic, apoi
"va obișnuiți" cu întunericul. Altfel spus, sensibilitatea analizatorului crește pentru că și stimulii slabi să
fie recepționați. Din punct de vedere fiziologic acest fenomen se explică prin faptul că de la scoarță
cerebrală, prin conexiune inversă, ajung comenzi la ochi pentru că pupila să se dilate și să între în
funcțiune bastonașele. Prin același mecanism, atunci când ieșiți din cinematograf pupila se contracta și
intra în funcțiune conurile. Sensibilitatea analizatorului vizual scade, deoarece stimulul (lumina) are o
intensitate prea mare.

Dacă întrăți într-un bazin de înot la început apă vi se pare rece, apoi va obișnuiți, deoarece
sensibilitatea analizatorului cutanat scade. Într-o încăpere în care s-a fumat mult la început mirosul de
țigară ne deranjează, apoi sensibilitatea analizatorului olfactiv scade. În fiecare din aceste cazuri s-a
produs adaptarea analizatorului.

Adaptarea senzorială constă în modificarea sensibilitățîi analizatorului în funcție de intensitatea

și durata acțiunii stimulului. Adaptarea se realizează în sensul creșterii sensibilitățîi dacă stimulii au o
intensitate redusă și în sensul scăderii sensibilității dacă stimulii au o intensitate mare sau acționează
timp îndelungat. Aceste modificări au un caracter adaptativ, adică au rolul de a asigura recepționarea
optimă a stimulilor.

„Adaptarea senzorială se manifestă în cazul senzațiilor vizuale, olfactive, termice, tactile (nu
simțim hainele, pantofii pe care îi purtăm). Adaptarea față de senzațiile auditive este mai redusă (este
vorba mai mult de orientarea atenției în altă direcție). În cazul senzațiilor algice adaptarea este foarte
redusă pentru că dacă ne-am obișnui cu durerea nu am lua măsurile necesare pentru a-i înlătura cauzele.”
(Popescu-Neveanu, 1997, p. 32).