UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE
COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE

GÂNDIREA

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
Lect. univ. dr. Călin Răzvan Alexandru – DPPD

Student:
Bran Alexandru Cristian
Comunicare şi Relaţii Publice, an I

1
 CUPRINS

1. Caracterizare generală: Definirea şi structura procesului de gândire..........................................3

2. Operaţiile gândirii........................................................................................................................6

3. Activităţile gândirii......................................................................................................................7

3.1 Conceptualizarea............................................................................................................8

3.2 Înţelegerea......................................................................................................................8

3.3 Rezolvarea de probleme.................................................................................................9

3.4 Creaţia..........................................................................................................................10

4. Modalităţi de operare a gândirii. Teoria lui Jean Piaget............................................................10

5. Gândirea cotidiană.....................................................................................................................12

Consideraţii personale asupra temei..............................................................................................13

Bibliografie....................................................................................................................................14

2
 Gândirea

1. Caracterizare generală: Definirea şi structura procesului de gândire

Gândirea reprezintă nivelul cel mai înalt de prelucrare şi integrare a informaţiei despre
lumea externă şi despre noi înşine. Prin intermediul ei se realizează un progres calitativ al
activităţii de cunoaştere de la particular sau accidental la general, esenţial sau necesar precum şi
de la simpla constatare a obiectului la interpretarea şi explicarea lui legic-cauzală.
Definirea gândirii
Paul-Popescu Neveanu defineşte gândirea ca un proces cognitiv de însemnătate centrala
in reflectarea realului care, prin intermediul abstractizării si generalizării coordonate în acţiuni
mentale, extrage și prelucrează informații despre relațiile categoriale si determinative în forma
conceptelor, judecăților si raţionamentelor.
De asemenea, ne putem referi la gândire ca acel proces psihic ce constă în prelucrarea
mentală a reprezentărilor interne ale lumii, în vederea depăşirii anumitor situaţii dificile sau
problematice. Aceşti trei termeni, reprezentare internă, prelucrare mentală şi situaţie
problematică sunt, de fapt, componentele procesului de gândire, referindu-se, pe rând, la:
o Operaţiile gândirii – totalitatea acţiunilor întreprinse de mintea noastră cu
scopul atingerii unor finalităţi diferite (explicaţie, planificare, anticipare,
înţelegere, decizie )

3
 o Conţinuturile gândirii – totalitatea reprezentărilor subiective ale realităţii,
internalizate prin învăţare si experienţă şi codificate în limbaj natural (câine,
pisică) ori simbolic (a, b, c), stocate în memoria noastră, asupra şi cu ajutorul
cărora operam atunci când gândim. Ne referim la despre imagini, noţiuni,
afirmaţii, raţionamente, teorii etc.
o Situaţia problematică – orice dificultate care poate fi depăşită doar printr-o
prelucrare explicită a reprezentărilor interne şi nu prin recursul la automatisme
mentale ori comportamentale.

Componentele şi structura procesului de gândire

Procesul de gândire presupune doua componente principale: componenta informaţională
şi componenta operaţională. Prima componenta ne dezvăluie latura de conţinut (dispune de
unităţi informaţionale despre o „componentă” anume, fie obiect, fenomen sau eveniment) iar cea
de-a doua latură funcţională (implică transformări ale informaţiilor cu scopul obţinerii unor
produse care ar asigura adaptarea la mediul înconjurător, prin depăşirea anumitor situaţii
problematice)
Latura informaţională constituie ansamblul noţiunilor şi concepţiilor ca forme
generalizate de reflectare a însuşirilor obiectelor şi fenomenelor.
„Un concept este un răspuns comun la o clasa de fenomene al căror membri manifestă
câteva trăsături comune” (Osgood, 1953, p.666). Alţi psihologi precum Munn (1965) au
considerat ca “un concept este procesul care reprezintă asemănările unor obiecte, situații,
evenimente, altminteri diferite. Conceptele sunt produse ale raționamentelor si odată dezvoltate
joacă un rol important în gândirea ulterioara… conceptele sunt condensări de experiențe trecute”
(p.237).
Din perspectiva logicienilor, conceptele defineau clase de obiecte date sau construite,
fiind comune pentru toţi oamenii. Ȋn schimb, psihologii susţineau că aceste concepte sunt sisteme
de răspunsuri învăţate, ce permiteau „organizarea şi interpretarea elementelor furnizate prin
percepţiile noastre şi care influenţează comportamentul, indiferent de toate stimulările venite din
mediu, permiţându-ne să aplicăm automat experienţa noastră trecută la situaţiile prezente”
(Delay si Pichot, 1969, p. 241).

4
 Latura operaţională a gândirii conţine totalitatea operaţiilor şi procedeelor mentale de
transformare a informaţiilor, de relaţionare si prelucrare, combinare şi recombinare a schemelor
şi noţiunilor cu scopul obţinerii de cunoştinţe noi sau rezolvării unor probleme.
Gândirea folosește două categorii de operații: unele fundamentale, de bază, fiind prezente
în orice act de gândire si care constituie scheletul ei (analiza, sinteza, comparația, abstractizarea,
generalizarea, concretizarea logică), altele instrumentale, folosite numai în anumite acte de
gândire şi adaptându-se în funcție de domeniul de cunoaștere în care este implicată procesul de
gândire. Ȋn rândul acestora din urmă întâlnim mai multe modalităţi şi procedee operaţionale care
se clasifică în perechi opuse.
Cele doua laturi ale gândirii se află într-o foarte strânsa interacțiune si interdependenţă,
îmbinându-se şi dând naștere la adevărate structuri care sunt denumite structuri cognitive ale
gândirii. Acestea sunt definite ca fiind sisteme organizate de informații şi operații ce presupun
organizare şi diferențiere interioară între elementele componente, coerenţă şi operativitate ca şi
tendința de a se asocia cu alte sisteme cognitive ale intelectului. Rolul lor principal este de a
media şi filtra intrările in gândire. De aceea, în funcție de natura, consistenţa şi corectitudinea lor
pot facilita sau, dimpotrivă, perturba depăşirea dificultăţilor. Cele mai cunoscute fenomene de
influenţă negativă a structurilor cognitive ale gândirii asupra procesului rezolvării problemelor
sunt:
- fenomenul “orbirii” gândirii care constă în imposibilitatea sesizării a ceea ce este
esențial intr-o problemă încărcată cu multe date superflue, de prisos, ascunse, mascate,
așezate dezordonat;
- fenomenul stereotipei gândiri, adică perseverarea ei în aceeași direcție sau manieră de
lucru şi atunci când condițiile problemei s-au schimbat;
- fenomenul fixității funcționale care constă în imposibilitatea de a da unor obiecte şi alte
utilizări decât cele normale, firești, în vederea utilizării lor în alte scopuri.
Psihologii care au cercetat experimental aceste fenomene (Katz, 1949; Duncker, 1935;
Maier, 1933; Bulbrook, 1932 etc.), au arătat ca ele sunt rezultat al sărăciei, rigidității, lipsei de
suplețe a structurilor cognitive ale gândirii.

5
2. Operaţiile gândirii
Gândirea poate rezulta în idee, daca este făcută in mod repetat. Exista anime secvenţe ale
procesului de gândire. Ideea este elaborată ca urmare a rezultatului fiecărei secvenţe în parte.
Rezultatul unei secvenţe a procesului de gândire este ideea, dar nu este în stare finală, ci
doar în curs de dezvoltare. Putem considera doar rezultatul ultimei secvenţe ca ideea pe deplin
constituită. Secvenţele procesului de gândire, în totalitatea lor, redau relaţia existentă în realitate.
Când spunem ca obiectul reflector al procesului de gândire îl constituie relaţia, luăm în
considerare, desigur, relaţia în complexitatea ei, relaţia în forma sa cea mai simplă, dintre doi
termeni, până la forme din ce în ce mai complexe, acelea în structura cărora nu numai că intră
mai mulţi termeni, ci şi ca termenii ei constituie, fiecare, câte o parte care este, însăşi, o structură
internă de relaţii. Ideea redă această relaţia complexă, dar în aşa manieră încât redă entitatea aşa
cum exista ea prin aceasta relaţie complexă.
Exista idei simple si idei complexe. Ideilor complexe, care au corespondent în logică
raţionamentul şi demersul logic, iar în lingvistică fraza si textul, constituie conceptul. O secvenţă
a procesului de gândire este sinonim cu o operaţie a gândirii. Există, în mod evident, numărul de
operaţii ale gândirii este direct proporţional cu numărul de secvenţe ale procesului de gândire.
Prin luarea in considerare a procesului de gândire aşa cum se realizează el până la elaborarea
unui concept, au fost determinate şase asemenea secvenţe. Operaţiile de gândire sunt denumite
operaţii principale, tocmai ca s-a avut in vedere procesul de gândire prin care este elaborat
conceptul.
Primele operaţii pe care le face gândirea noastră sunt prelungiri directe al acţiunilor
concrete cu obiecte. Astfel, daca un copil mic acţionează asupra majorităţii obiectelor fie prin
demontarea lor, fie prin încercarea de a le remonta, primele operaţii pe care le întreprinde sunt
analiza ori sinteza. Aceste două operaţii, alături de comparaţie sunt operaţiile bazale ori
primare ale gândirii.
a) Comparaţia – este operaţia de bază a gândirii care constă în apropierea în plan
mental a reprezentărilor interne ale obiectelor, cu scopul identificării asemănărilor sau
deosebirilor dintre ele. Este un proces crucial pentru gândire, reprezentând baza
elaborării conceptelor sau noţiunilor, „cărămizile” structurale ale conţinutului
gândirii.

6
 b) Analiza – operaţia de bază a gândirii care constă în descompunerea mentală a
reprezentărilor interne ale lumii în structuri mai simple. De exemplu, dacă analizăm
un măr, îl „descompunem” mental degajând codiţa, coaja, seminţele şi pulpa.
c) Sinteza – operaţia de bază a gândirii care constă în unificarea mentală a unor părţi
mai simple (ale lumii) într-o reprezentări mai complexe. De exemplu, dacă un elev
primeşte sarcină sa ghicească animalul domestic care are mustăţi, face miau, are
gheare si toarce, identificarea pisicii este rezultatul logic al sintezei.
Operaţii de rang secundar ale gândirii:
d) Categorizarea – reprezintă o prelungire a comparaţiei şi un derivat al acesteia.
Această operaţie constă în includerea unui obiect particular într-o categorie generală.
De exemplu, dacă observăm un animal neobişnuit pe care nu reuşim să-l identificăm
imediat, dar cu un comportament similar unei maimuţe, vom tinde să-l considerăm ca
o instanţă a categoriei generale de “maimuţă”.
e) Abstractizarea – reprezintă operaţia de rang secundar, derivată al analizei, ce constă
în extragerea esenţialului dintr-o informaţie, simultan cu separarea neesenţialului.
Operaţia de abstractizare reprezintă o analiza orientată spre esenţial. Dacă analiza este
o descompunere brută în parţi mai simple, abstractizarea este un pas mai departe,
respectiv identificarea a ceea ce este esenţial (sau important) în fiecare din aceste
parţi mai simple.
f) Generalizarea - reprezintă operaţia derivată din sinteză ce constă în transferul unei
cantităţi de trăsături esenţiale identificate la un obiect către toate obiectele
asemănătoare.
3. Activităţile gândirii
Complexitatea gândirii provine nu doar din cele două laturi ale ei, intercorelate şi
coordonate în structuri cognitive, ci şi din activităţile pe care le realizează. Prin procesul de
gândire omul intră în posesia conceptelor, le sesizează sensul, utilitatea şi aplicabilitatea, se
implică activ în soluţionarea solicitărilor ce-i sunt adresate, judecă şi face raţionamente, ia decizii
şi creează produse noi.
Activităţile fundamentale ale gândirii sunt conceptualizarea, înţelegerea, rezolvarea
problemelor, raţionamentele, decizia şi creaţia, activităţi care o individualizează în raport cu
alte mecanisme psihice şi care-i conferă un caracter de maximă eficacitate.

7
3.1 Conceptualizarea
A conceptualiza presupune formarea de noi concepte, „ajungerea” la concept, intrarea în
posesia conceptului, precum şi asimilarea acestora. Conceptualizarea reprezintă capacitatea
omului de a abstractiza însuşirile unei clase de obiecte, ce sunt apoi încorporate într-o imagine
sau într-o idee-concept; de asemenea, mai reprezintă si capacitatea acestuia de a sesiza atributele
distinctive ale unei clase de obiecte.
Ȋn formarea conceptelor s-au confruntat două mentalităţi (orientări): cea empiristă si cea
raţionalistă. Potrivit primei orientări, conceptele sunt formate prin extragerea invarianţilor din
multitudinea şi diversitatea elementelor. De exemplu, pentru ca un copil să-şi formeze conceptul
de "câine", el trebuie să fi văzut sau să fi întâlnit mulţi "indivizi" de acest tip numiţi prin
termenul de "câine". Conceptul de "câine" rezultă dintr-o asociere între un ansamblu de atribute
si un cuvânt. Raţionaliştii consideră conceptele ca entităţi mentale prezumate în vederea
explicării şi acţiunii.

3.2 Ȋnţelegerea
Reprezintă semnul distinctiv al activităţii de gândire, fiind trăsătura esenţiala şi
permanentă a gândirii umane, asigurând şi buna desfăşurare a celorlalte activităţi ale gândirii.
A înţelege înseamnă a conştientiza, a conceptualiza şi a integra intr-un sistem de referinţa, a
desprinde o semnificaţie şi a evidenţia, cu ajutorul ei, o relaţie esenţială sau o apartenenţă
categorială. A înţelege presupune a stabili o relaţie importantă între ceva necunoscut şi ceva
dinainte cunoscut, a încadra si încorpora noile cunoştinţe în cele deja existente, care in felul
acesta se modifică şi se îmbogăţesc.
Din punct de vedere operaţional, înţelegerea este un proces analitico-sintetic, debutând
cu desprinderea elementelor esenţiale ale materialului şi încheindu-se cu reunirea lor într-un
întreg închegat.
Înţelegerea ca activitate fundamentală şi permanentă a gândirii, contribuie la continua
sistematizare şi resistematizare a informaţiilor şi experienţelor noastre, la producerea unor paşi
importanţi în dezvăluirea lumii in care trăim.

8
3.3 Rezolvarea de probleme
Reprezintă o activitate esenţială a gândirii, datorită faptului ca nu intră in funcţiune decât
în cazul situaţiilor problematice care cer o remediere.
Rezolvarea de probleme constă în depunerea unui efort în vederea atingerii unui obiectiv
fără a avea încă pregătite modalităţile de atingere a acestuia. Problemele apar şi există de fiecare
dată când ne confruntăm cu o dificultate în activităţile noastre teoretice şi practice (în plan real şi
mintal) căreia nu ii putem face faţă cu ajutorul cunoştinţelor şi priceperilor existente, dacă
situaţia nu generează în mod automat o schiţa (sau mai multe) adecvată eliminării obstacolului.
Abilitatea de a rezolva o problemă depinde foarte mult de modul de reprezentare a acelei
probleme. Uneori cea mai eficientă reprezentare este sub forma de enunţ (de propoziţie), alteori
este mai adecvată o imagine vizuală. Deseori în rezolvarea unei probleme se întâmpină dificultăţi
fie pentru că sunt omise din reprezentare unele elemente esenţiale ale problemei, fie au fost
incluse elemente care nu sunt importante.
Etapele rezolvării problemelor se pot încadra în mod schematic în „paradigma
problemelor”:

9
3.4 Creaţia
Definiţia din DEX a creaţiei este:
CREÁȚIE, creații, s.f. Acțiunea de a crea opere artistice, științifice etc.; (concr.) produs
(valoros) al muncii creatoare, operă creată. ** Interpretare (cu măiestrie) a unui rol într-o piesă
de teatru, într-un film. (înv.) creațiúne s.f.] - Din fr. création, lat. creatio, -onis.
Creaţia este activitatea la care gândirea participă alături de imaginaţie, dar şi de alte
procese psihice, gândirea orientând, verificând şi fundamentând în procesul creaţiei rezultatele
imaginaţiei.
Creativitatea este definită ca un proces mental și social care presupune generarea de idei
sau concepte noi, sau de noi asocieri ale minții creative între idei sau concepte deja existente.
Creativitatea este un concept multidimensional și se poate manifesta în mai multe
domenii de activitate.
Noţiunea de creativitate poate fi definită din perspectiva mai multor discipline precum
psihologie, științe cognitive, arte, psihologie socială, filozofie, management, economie, etc. și,
implicit, la multe niveluri diferite: cognitiv, intelectual, social, economic, artistic, literar etc.
4. Modalităţi de operare a gândirii. Teoria lui Jean Piaget
Edmond Goblot s-a referit, în tratatul său de logică, în mod explicit la importanţa
anumitor acţiuni mintale. Astfel, a dedicat un întreg capitol raţionamentului deductiv, evidenţiind
sterilitatea silogismului a cărui concluzie nu aduce nimic nou faţă de premize. Progresul gândirii,
a demonstrat el, presupune efectuarea unor acţiuni mintale şi a unor acte de constatare a
rezultatelor obţinute.
Psihologul si psihiatrul Pierre Janet a fost primul care a vorbit despre rolul acţiunilor
mentale, urmat de Jean Piaget, care a efectuat un număr mare de cercetări practice concludente.
Pierre Janet a descris multitudinea de ,,conduite” caracterizând diferite situaţii în care
intervine gândirea. Pornind de la aceste idei, Piaget a reuşit să demonstreze că acţiunile mintale,
operaţiile specifice gândirii provin din interiorizarea treptată a unor acţiuni pe care copilul le
întreprinde mai întâi în mod real, in practica de fiecare zi. O data formate, operaţiile asigură
gândirii o mai mare mobilitate si plasticitate. Există avantaje evidente in ,,a experimenta” mai
întâi în plan mental: se economiseşte timp, materiale, fără a mai încerca experienţe ce nu au

10
succes, dar mai ales putem realiza o mare variaţie de proceduri, care înlesneşte descoperirea
esenţialului, lucru evidenţiat de multe cercetări (P. Galperin- Rusia).
Gândirea abstractă se desfăşoară în mod normal sub forma unei controverse imaginate,
sprijinită, din când în când, de evocarea unor fapte sau fenomene concrete. Până a ajunge la acest
nivel de gândire există o evoluţie îndelungată şi plina de complicaţii, descrisa de Piaget pe baza
numeroaselor convorbiri şi experimente efectuate cu copii de diferite vârste. El împarte procesul
gândirii în mai multe etape (J. Piaget, 1965).
Prima etapă, de la naştere la 1 an si 6 luni (sau 2 ani), este considerată una senzorio-
motorie, întrucât gândirea are loc exclusiv în planul acţiunii concrete si are la bază combinarea
de scheme de acţiune care vor servi drept substructuri ale unor structuri operatorii şi noţionale
ulterioare. Importanţa acestui schematism senzorio-motor pentru formarea viitoarelor operaţii se
verifică, între altele, prin faptul că la copiii născuţi orbi, studiaţi sub acest raport de Y. Hatwell,
insuficienţa schemelor de pornire cauzează până la adolescenţă o întârziere de 3-4 ani şi mai
mult în ceea ce priveşte constituirea celor mai generale operaţii, în timp ce copiii deveniţi orbi
mai târziu nu prezintă un decalaj atât de mare.
Ȋntre 1 an si 6 luni (sau 2 ani) si 4 ani se manifestă gândirea simbolică. Acum copilul este
capabil să înţeleagă simbolul: în jocul cu subiectul el consideră un scaun drept un automobil, un
băţ ca fiind o puşcă etc., dar nu este conştient de existenţa unor clase de obiecte similare. Funcţia
simbolică permite astfel inteligenţei senzorio-motorii să se prelungească în gândire, astfel încât
în tot cursul acestei a doua perioade, gândirea inteligentă rămâne pre-operatorie.
A treia faza este aceea a gândirii intuitive: de la 4 la 7-8 ani. Acum el e capabil să
stabilească unele relaţii între fenomene pe care le percepe în mod direct direct, dar întâmpină
multe dificultăţi caracteristice, care i-au permis lui J. Piaget sa infirme poziţia kantiana ce susţine
apriorismul unor categorii. Astfel, la această vârsta, preşcolarul nu are ideea de conservare a
substanţei, decurgând din principiul identităţii.
De la 7 la 11-12 ani se vorbeşte de stadiul operaţiilor concrete. Acum observăm prezenţa
ideii de conservare şi apar operaţiile reversibile în gândire. Totuşi, dacă în faţa unor situaţii
concrete, percepute de el, poate soluţiona o serie de probleme destul de dificile, în cazul
problemelor abstracte, pe planul verbal, copilul se poticneşte, nu mai poate raţiona corect.
Abia în ultima faza, după 11-12 ani, gândirea se poate desfăşura exclusiv pe planul vorbirii
interioare şi primeşte o extremă plasticitate. J. Piaget vorbeşte de faza operaţiilor formale. Acum

11
se dezvoltă şi capacitatea ,,discuţiei imaginate”, a posibilităţilor înlănţuirii de raţionamente
sprijinite pe argumente pertinente.
Cercetările psihologului elveţian arată lungul drum, complexitatea experienţelor necesare
pentru a se constitui şi sistematiza nenumăratele grupări de operaţii specifice. De la o gândire
implicată în mişcare şi percepţie, se ajunge la posibilitatea reflecţiei în plan verbal-abstract, în
limbaj interior, creându-se ample posibilitatea de prevedere si organizare a activităţii, în vederea
unei optime adaptări.
5. Gândirea cotidiană
Ȋn viaţa cotidiană, caracterul gândirii noastre nu este, de regulă, riguros şi nu are aceeaşi
precizie pe care o manifestăm, de exemplu, într-o cercetare ştiinţifică sau la efectuarea unui
proiect. Ȋn schimb, tindem sa ignorăm logica, gândirea noastră fiind mai mult înclinată spre
temere sau speranţă, cu nevoi şi exigenţe proprii considerate ori considerate ca fiind acceptate de
majoritatea oamenilor ori de persoanele semnificative din jurul nostru.
Cele mai populare dintre tendinţele studiate ale gândirii cotidiene sunt:
o Exagerarea improbabilului – este aceea inclinaţie de a exagera de a exagera
probabilitatea producerii unor evenimente foarte rare (jocul la loto este un bun
exemplu de distorsionare a gândirii)
o Tendinţa spre confirmare – tindem sa acordăm atenţie exclusivă dovezilor
care sprijină credinţele sau teoriile noastre şi ignorăm posibilitatea şi posibilele
dovezi care ar putea infirma aceste credinţe. Conflictele conjugale se
accentuează adesea din cauza acestei tendinţe, soţii ignorând cu desăvârşire sau
minimalizând comportamentele partenerului care ar infirma imaginea mentală
pe care şi-au creat-o despre partener.
o Disonanţa cognitivă – atunci când tindem să fim consecvenţi cu credinţele
noastre exprimate, chiar dacă faptele le contrazic flagrant, pentru a evita
diminuarea stimei noastre de sine

12
 Consideraţii personale asupra temei

Consider că gândirea este un proces psihic cu un rol esenţial în viaţa noastră, fiind
practic, ceea ce ne defineşte ca fiinţe înzestrate cu raţiune (homo sapiens) şi care ne aşează
deasupra rangului animal. Spre deosebire de animale, care îşi adaptează gândirea în funcţie
mediu în care trăiesc, noi o facem în mod conştient, formându-ne idei şi scopuri personale.
Suntem stăpâni pe gândurile noastre, dar ele pot fi influenţate si de alte stări personale. In
funcţie de aceste stări şi trăiri putem alege să gândim în mod pozitiv sau în mod negativ.
Gândirea pozitivă atrage după sine starea de bine şi chiar de sănătate, iar gândirea negativă
atrage energii negative, stări de dezechilibru emoţional şi un stres constant.
Sunt de părere că trebuie să încercăm să menţinem o gândire pozitivă, pentru că asta ne
ajută la rezolvarea oricărei situaţii problematice, la asimilarea si dobândirea mai uşoară a
informaţiilor şi la gestionarea corectă a acestora.
Fără gândire am fi pierduţi, plutind în derivă şi nu am putea „funcţiona” corect. Dacă
luăm in considerare şi citatul lui Descartes, „cogito ergo sum” (cuget, deci exist), fără gândire
practic n-am exista. De altfel, modul de a gândi face parte din identitatea noastră, ajută la crearea
personalităţii noastre şi e ceea ce ne defineşte pe noi, ca oameni.
Gândirea este practic, atuul nostru cel mai de preţ, propria-ne identitate. Lipsa acesteia ar
duce la necunoaştere. E important să ne cunoaştem istoria, să învăţăm din greşelile
predecesorilor noştri pentru a evite repetarea altor fenomene istorice care, uneori, au condus la
catastrofe.
Prin gândire facem saltul calitativ al cunoaşterii, asimilăm informaţii si interpretăm
situaţii conform judecăţii noastre, explicăm fenomene şi elaborăm teorii. Deci, devenim arhitecţi
ai propriului nostru viitor.

13
 BIBLIOGRAFIE

Aniţei, M. (2010). „Fundamentele psihologiei”. Bucuresti: Editura Universităţii Titu

Maiorescu
Cosmovici, A. (1996). „Psihologie generală”. Iaşi: Polirom
Creţu T. (2004). Psihologia educatiei. Bucureşti: Credis.
Malim, T. (1999). Procese cognitive. Bucuresti: Ed. Tehnică.
Piaget, J. (1972). „Psihologie şi pedagogie”. Bucuresti: Editura Didactică şi Pedagogică
Zlate, M. (1999). Psihologia mecanismelor cognitive. Iaşi: Polirom

Web:
http://anatolbasarab.ro/gandirea-ca-proces-psihic-central-2/
http://www.ipedia.ro/gandirea-un-proces-psihic-79/
http://www.dex.ro/
http://www.logopedics.info/gandirea.php

14