Linia, forma şi culoarea – mijloace de comunicare

şi cunoaştere a copilului

Şcoala modernă, actul educaţional în sine, are la bază conceptul de comunicare, fără de care
procesul de formare şi dezvoltare a personalităţii umane nu poate avea loc.
Fiecărui domeniu de activitate sau de învăţare îi corespund una sau mai multe forme de comunicare
care, prin cele două mari componente ale ei – verbală şi nonverbală - realizează transferul de cunoştinţe,
formează priceperi şi deprinderi.
Educaţia plastică, componentă a educaţiei, participă la formarea şi educarea personalităţii copilului
prin formele şi mijloacele specifice actului artistic. În cadrul acestei discipline, comunicarea verbală se
împleteşte armonios şi imperios necesar cu cea nonverbală, realizată prin formă şi culoare.
În activităţile de educaţie plastică, copilul, de la vârstă mică până la 10-11 ani, se exprimă mai puţin
verbal şi mai mult prin forme nonverbale: desene – grafică, compoziţii plastice şi decorative, obiecte create
cu ajutorul formelor şi culorilor.
Pentru copil a desena şi a colora este o încântare în cele mai multe cazuri, este o trăire intensă, un
mod de a se exprima pe sine în relaţia cu lumea înconjurătoare. Copilul mic are o caracteristică specifică:
sinceritatea şi spontaneitatea. Aşadar, desenele cele mai simple, aşa numitele „mâzgâleli” pot deveni o carte
deschisă spre sufletul şi gândirea sa.
Urmărind copilul în timpul activităţilor plastice (jocuri), observăm că el se angajează cu seriozitate şi se
transpune treptat într-o altă lume, desprinzându-se pentru un timp de ceea ce se întâmplă în jurul său. Ceea
ce ilustrează el se petrece într-un alt univers, al său, în care evadează încercând să-şi realizeze visele,
propria sa lume ludică, unde este atotputernic şi creator.
 Cunoaşterea, stăpânirea şi utilizarea limbajului plastic atât de către educator cât şi, treptat, de către
copil, în activităţile cu caracter artistic: desen, pictură, tehnici artistice, abilităţi practice, oferă, alături de
celelalte activităţi didactice, posibilitatea de a obţine informaţii despre copil şi opţiunile lui, descifrarea unei
„gramatici” a formelor de comunicare despre ceea ce simte, ce ştie, ce vrea şi spre ce se poate îndrepta.
Pentru realizarea unei bune comunicări şi cunoaşteri a copilului cu ajutorul elementelor de limbaj
plastic (linia, forma, culoarea), sunt necesare înţelegerea şi interpretarea cât mai corectă a expresivităţilor şi
a simbolurilor acestora.
Fiecare copil îşi alege şi foloseşte în mod personal ceea ce i se potriveşte structurii sale afective şi
cognitive.
Linia, primul semn grafic folosit de copil încă de la primele „mâzgâleli” reprezintă un limbaj prin sine,
care stă la baza formelor de mai târziu. În produsele realizate de copii, linia are semnificaţia unui gest cu
multiple înţelesuri psiho-fiziologice: energie, hotărâre, nesiguranţă, eleganţă, agresivitate, rigiditate.
Ca sens (direcţie) linia poate fi verticală, orizontală, oblică, ca formă – dreaptă, curbă, frântă, închisă,
deschisă.
Linia orizontală – întâlnită ca dominantă în lucrarea unui copil denotă echilibru emoţional, deschidere
spre cunoaştere, dar mai puţină îndrăzneală pe plan creativ.
Linia verticală dominantă în lucrarea unui copil reprezintă o persoană cu calităţi deosebite din punct de
vedere spiritual, monumentualitate.
Lucrările unde cele două linii (verticale, orizontale) se găsesc în proporţie aproape egală, au autori
care se caracterizează printr-o complexitate mai mare a personalităţii lor.
Linia oblică, semnul care rupe echilibrul, reprezintă structura unui copil care are o stare agitaţie şi
nesiguranţă.
Linia frântă este caracteristica mişcării agresive, a agitaţiei interioare.
Linia curbă aparţine copiilor dinamici, dar cu armonie interioară.
Din linii ia naştere forma care are expresivitatea şi poartă amprenta liniei dominante. Forma şi apoi
culoarea reprezintă un adevărat abecedar al sufletelor pentru educatorul de artă şi psiholog. La fel ca şi linia,
formele pot fi întâlnite dominant; pe înălţime (forme înalte, subţiri), pe orizontală (forme mici, groase), oblice
(înclinate, aşezate pe diagonale).
 Interpretarea de către educatorul de artă sau psiholog a formelor ce sunt întâlnite în lucrările copiilor
este mai mult sau mai puţin posibilă, în funcţie de experienţa, profesionalismul şi nivelul de înţelegere
personală a acestuia.
Este important de observat traiectoria parcursă de desenele copiilor de-a lungul timpului, pe măsura
înaintării acestora în vârstă.
Vârstelor mici le sunt specifice formele spontane ce reprezintă mesaje şi simboluri chiar, folosite în
dialogul cu cei apropiaţi. Cei mici redau forma modificată, trecută prin filtrul afectiv. Unele elemente din
natură devin foarte mari, comparativ cu altele care se micşorează, în funcţie de importanţa sau impactul pe
care îl au asupra copilului (portretul mamei, flori, case, animale).
Formele elaborate (studiate) – apar mai târziu, odată cu înaintarea în vârstă şi cu însuşirea limbajului
plastic. Acum copilul se exprimă mai complex, prin forme plane (jocuri decorative), forme tridimensionale
(volum - obiecte) percepând obiectele în spaţiu tridimensional, în perspectivă, trecând de la formele reale,
figurative, la forme imaginare, abstracte, unde intervin nivelul de cunoaştere, intelelectul şi imaginaţia –
creativitatea.
Dar formă fără culoare este foarte rar întâlnită în exprimarea plastică a copiilor.
Prin culoarea dominantă a unei lucrări, copilul (omul, în general) se exprimă pe sine însuşi, dar
transmite şi anumite mesaje. Din studii şi teste se pot concluziona sumar efectele şi limbajul culorilor care
pot sta la baza reprezentării unor stări sufleteşti şi de comportament.
Roşu - „culoarea acţiune”, culoarea folosită şi întâlnită cel mai mult în lucrările copilului mic,
corespunde persoanelor cu mare vitalitate, cu încredere în sine, chiar agresive („E roşu de mânie”)
Galben – culoarea ce dă senzaţia de căldură, exprimă inteligenţă, gândire creatoare, dar şi primejie.
Albastru – este culoarea inteligenţei şi a tehnicii care are efectul cel mai calmant dintre toate culorile.
Verde – exprimă tinereţe, speranţă, sugerează stabilitate şi siguranţă.
Violet – este culoarea melancoliei, întristării, dar şi a sincerităţii.
Alb – simbol al luminii, sugerează inocenţă, adevăr, puritate.
Negru – culoarea nopţii şi a nepătrunsului caracterizează o persoană predispusă spre negaţie, tristeţe,
introvertire.
 Cunoscând aspectele prezentate, legate de linie, formă şi culoare şi modul cum acestea „vorbesc”
prin compoziţiile plastice despre autorii lor, trebuie subliniat rolul pe care educatorul de artă îl are în
dezvoltarea calitativă a unor trăsături ale copilului.
Un copil care se manifestă mai mult prin linii groase, oblice, frânte, culori reci sau combinaţii ce denotă
agitaţie, nesiguranţă, poate fi condus, cu multă răbdare, spre manifestări mai liniştite, mai calde, spre o
armonizare a stărilor interioare şi exprimarea acestora pe suprafaţa plastică, spre o percepţie mai blândă a
realităţii.
Unui copil nesigur, timid, care foloseşte în general linia discontinuă şi culori palide, lipsite de vigoare,
şterse, i se poate cultiva curajul şi dorinţa de afirmare punându-l să experimenteze sugestiile primite, să
compare şi să aprecieze noile efecte obţinute şi să le valorizeze în compoziţii ulterioare.
În ambele cazuri şi în altele, ajustarea percepţiei şi înnobilarea trăirilor interioare trebuie să se facă
treptat, prin încurajări repetate şi sublinierea oricărui progres realizat, prin conştientizarea de către copil a
îmbunătăţirii calitative a actului său de exprimare plastică ca rezultat al unui efort de cunoaştere şi
autocunoaştere.
Într-un univers dominat de comunicarea verbală, manifestarea prin formă şi culoare - comunicare
nonverbală - reprezintă un mod de cunoaştere a personalităţii copilului şi de dezvoltare a acesteia.

Bibliografie:
Coord. Băran Viorica, Horneţ Natalia, Anghel Gheorghe, Album metodic de creaţie artistică şi plastică,
Bucureşti, Ed. Arta grafică, p. 22, 32, 43, 99.