Moartea cerebrala

"Moartea cerebrala" reprezinta o sintagma relativ noua, introdusa de medicina pentru a identifica
momentul "potrivit" in scopul prevalarii si transplantului de tesuturi si organe, (vezi M.O. din 13 ian.
1998, Legea nr. 2 / 8 ian. 1998).

Moartea cerebrala este descrisa in termeni medicali prin: coma profunda, absenta reflexelor de trunchi
cerebral (nu mai raspunde la stimuli), absenta ventilatiei spontane.

Toate aceste aspecte sunt importante, dar nu esentiale.

Avem dovezi clare in care aceasta moarte clinica a inselat aparentele unei morti ireversibile; a fost
posibila reluarea spontana a ritmului respirator la unii bolnavi, chiar dupa multi ani.

Totodata femeile insarcinate care au ajuns in moarte cerebrala au dus sarcina la bun sfarsit. Iata cum
viata si moartea "si-au dat mana" intr-o lucrare tainica. Moartea ii preda "stafeta" vietii.

Avem inca odata certitudinea ca dragostea invinge moartea. A iubi inseamna a spune unei fiinte "tu nu
vei muri" si sa crezi. E strigatul durut, sfasietor al sufletului de mama care nu abdica in fata mortii pana
nu are certitudinea ca copilul va trai.

E vorba de o suferinta asumata, de-o jertfa creatoare, de-o lupta castigata doar prin puterea dragostei.
Si aceasta iubire jertfelnica isi are originea in insasi dragostea lui Hristos.

Iubirea jertfelnica a persoanelor - treime se reflecta prin fiecare act al nasterii umane, cand mama este
pregatita sa se jertfeasca, pentru a aduce pe lume rodul impreuna-lucrarii cu Dumnezeu.

E locul unei experiente "noologice", solemne, cand omul se lasa in voia Creatorului, consimtindu-si
jertfa, din iubire pentru nou-nascut dar si din dragoste pentru Dumnezeu alaturi de care consimte sa
"colaboreze" in momentul procrearii.

Un alt exemplu ar fi cel al unei boli rare - rombencefalita acuta - infectie a trunchiului cerebral - care se
manifesta cu stop respirator si toate celelalte semne de moarte cerebrala, dar dupa cea 14 zile se
vindeca, bolnavul refacandu-se integral.

Alcatuirea certificatului de deces poate fi decisa - in timp

- de interesul transplantologic, de interventia chirurgicala si nu de evolutia spontana spre moarte.

iti poti tine mama de mana, moartea o poti percepe care pe o prezenta in acel loc, certificatul de deces
sa fie lasat pe masa - si totusi parasirea sufletului de trup este incerta.

Interventia omului, din varii motive, in lucrarea tainica a lui Dumnezeu aduce dupa sine consecinte
tragice.

Dar cum se simte cel care tocmai a primit inima de la o persoana ce se afla inca in lumea "de aici" si nu in
cea "de dincolo". Acesta usor ar putea sa resimta sentimente de vinovatie, ar putea avea procese de
consiinta daca ar realiza ca moartea biologica a donatorului a fost decisa pentru a amana moartea lui.

Vedem asadar ca moartea cerebrala ridica probleme sensibile

- intr-o lume in care omul isi doreste sa traiasca cu orice pret

- sfidand pana si randuiala lui Dumnezeu, a carui lucrare era "buna foarte" (Facere 1.31).

Bioetica crestina accepta transplantul pentru sange si organe duble, cu conditia ca donatorul sa doneze
cu buna intentie si din spirit de intrajutorare, fara nici un fel de interes.

Este vorba de dragostea jertfelnica, ce o experiem dupa masura noastra, avandu-l ca model deplin pe
Hristos ce se aduce ca, jertfa de buna mireasma" pentru noi.

Moartea cerebrala reprezinta de fapt momentul de o importanta covarsitoare pentru cel in cauza -
puterile necreate sunt prezente in acest moment tainic, al despartirii sufletului de trup, cand suferinta
devine sihastra, tipatul infundat, lacrima inca neplansa. Rugaciunea celor de la capataiul bolnavului
capata valente uriase, fie cea a infirmierei ce ii este in oreaima, a asistentei sau a medicului, pentru
sufletul ce urmeaza a se infatisa inaintea lui Dumnezeu si a da socoteala pentru viata lui.

Prin ochii credintei, lucrurile se vad a fi simple si clare. Ramane sa ne masuram doar acest "coeficient de
credinta" pentru a intelege mai bine ratiunea lucrur

Transplanturile de organe au fost inițiate la începuturile deceniului ’60. Pe atunci trebuia soluționate
două probleme. Pe de o parte, organele prelevate de la morți reprezentau grefe inadecvate și
nefuncționale, iar, pe de altă parte, prelevarea de organe umane înainte de constatarea morții era un
act condamnat prin lege. Pentru a putea continua transplanturile trebuia să se găsească o soluție. Și
soluția s-a găsit prin schimbarea definiției morții și stabilirea ei în momentul dinaintea încetării definitive
a funcționării organismului. Comisia ad-hoc a Facultății de Medicină de la Harvard a pus semnul de
egalitate între coma ireversibilă, care este o stare de viață, cu moartea, și în 1968 a născocit noțiunea de
”moartea cerebrală”.

Despre discuțiile care au avut loc în cadrul acelei comisii aflăm în detaliu din cercetarea exhaustivă a
Mitei Giacomini, care a avut acces la arhivele acestei comisii, studiu care s-a publicat în 1997 [1]. În
epilogul articolului său, Giacomini remarcă:

”criteriile de definire a morții cerebrale nu au fost create doar pe baza caracteristicilor fizice ale mortului
sau a posibilităților tehnologiilor de diagnostic și de menținere artificială a vieții. Indivizii morți cerebral
trebuia creați, recunoscuți, descriși și definiți tocmai prin elaborarea acestor criterii ale morții cerebrale.
Moartea cerebrală a reprezentat un construct social și clinic artificial”.

. Alan Shewmon, profesor de neurologie la Universitatea UCLA din Los Angeles, studiind 70 de cazuri
deplin verificate de indivizi morți cerebral a ajuns la următoarea concluzie:

”fenomenul morții cerebrale cronice sugerează că unitatea integratoare a unui organism compus, adică
funcționarea organismului ca întreg, este o caracteristică înnăscută, nelocalizabilă, holistică, care se
realizează prin interacțiunea reciprocă a tuturor părților. Nu avem de-a face cu o coordonare de sus în
jos, impusă dintr-un loc anume, din creier, asupra sumei pasive a organelor. Rolul creierului nu este
acela de coordonator central, fără de care trupul își pierde unitatea și încetează să mai alcătuiască un
organism viu. Prin urmare, pierderea unității integrative nu este, firește, un motiv care să susțină
identificarea morții cerebrale cu moartea organismului”. În ianuarie 2012, periodicul britanic de
anesteziologie a publicat un editorial cu titlul ”Moartea cerebrală. Este vremea pentru un acord la nivel
internațional” [15]. Articolul susține:

”Deși au trecut mai bine de 40 de ani de când noțiunea de moarte cerebrală a intrat în practica clinică,
multe dintre controversele legate de această chestiune nu au fost lămurite. Acestea cuprind legătura
morții cerebrale cu moartea întregii persoane, divergențele internaționale privitoare la terminologie și la
criteriile de definire a morții cerebrale și la legăturile indestructibile ale morții cerebrale cu donările de
organe”.

În toamna lui 2012, profesorul de neurologie Alan Shewmon a publicat în numărul din toamnă al
periodicului Communio. International Catholic Review, număr dedicat definirii morții, un articol cu titlul
”Nu mori decât o singură dată. De ce moartea cerebrală nu este moartea ființei umane” [16]. În cele 70
de pagini ale articolului care conține o bogată bibliografie medicală și nu numai, demonstrează că
moartea cerebrală nu poate fi echivalată cu moartea omului, care este una și unică. Între altele, scrie în
articol: ”nu există absolut nici un motiv filosofic sau științific, pentru a presupune că moartea cerebrală,
în orice caz totală și ireversibilă, este ipso facto moartea ființei umane ca atare. Integritate trupească
constitutivă minimă care se cere pentru existența unui organism uman însuflețit poate exista fără
intermedierea creierului”.

Articolul arată indirect, dar clar, că nu creierul, ci sufletul este cel care conferă integritate trupească și,
ca urmare, viață. Shewmon, în articolul său din 1998, a vorbit despre o caracteristică înnăscută,
nelocalizabilă, holistă care alcătuiește unitatea funcțională a organismului, câtă vreme în articolul din
2012 arată mai concret că nu creierul, ci sufletul este cel care conferă integritatea trupească și, ca atare,
viață, fiind de acord astfel cu concepția ortodoxă că viața biologică este rezultatul lucrării de-viață-
făcătoare a sufletului. Caracteristica înnăscută, nelocalizabilă și holistă a lui Shewmon trimite la suflet,
care deține aceleași caracteristici, este și acesta înnăscut, pentru că există de la concepere, este
nelocalizabil, deoarece, potrivit Sfântului Grigorie Palama:

”Totuși, sufletul a fost creat conținând trupul, sufletul este peste tot în trup, nu într-un loc anume, nici
conținut de trup, ci sufletul conținând trupul și cuprinzându-l și dându-i viață, având chipul lui
Dumnezeu” [17], și are caracter holistic, dat fiind faptul că viața, care este cauza caracterului holistic,
este ceva dincolo și mai presus de suma funcțiilor diferitelor organe.

Foarte recent, profesorul de neurologie James Berbat, într-un articol retrospectiv cu titlul ”Controverse
cu privire la definirea și stabilirea morții în terapia intensivă” [18], care a fost publicat mai întâi în format
electronic pe data de 19.02.2013, prezintă controversele curente cu privire la moartea cerebrală, dintre
care una este dacă această definire a morții este consecventă din punct de vedere conceptual.

Mulți dintre susținătorii morții cerebrale afirmă că moartea cerebrală este moarte, deoarece conține
prognoza morții și nimeni nu și-a revenit din această stare. Însă pe internet s-au publicat anumite cazuri
de bolnavi morți cerebral care și-au revenit. Cel mai recent exemplu este cel al Carinei Melchior, în
vârstă de 19 ani, din Danemarca. În urmă cu câteva luni s-a prezentat la televiziune în Danemarca un
documentar despre cazul ei, care a produs multe dezbateri, în urma cărora 500 de oameni și-au retras
numele de pe listele de donatori de organe.
Profesorul de pediatrie Ari Joffe, de la Universitatea Alberta din Canada, scrie în articolul său cu titlul
”Etica donării și a transplantului. Sunt definițiile morții denaturate pentru a favoriza transplantul de
organe?” [19]:

”întrebarea nu este dacă donatorii de organe sunt morți, pentru că nu sunt morți. Întrebarea este în ce
măsură pot fi prelevate organe înainte de moarte de la bolnavi pentru care avem prognoza morții și, prin
urmare, prelevarea organelor lor va constitui cu siguranță o cauză a morții lor. Părerea mea este că
acesta este lucrul care constituie realitatea curentă și acest lucru trebuie discutat de urgență. Prelevarea
organelor înainte de moarte constituie oare o violare a respectului față de persoană, care este folosită
ca instrument?”.

Problematic este și chestiunea anesteziei din timpul prelevării de organe, după cum reiese dintr-un
editorial pe această temă, cu titlul ”Anestezia pentru donarea de organe la cei care au suferit moartea
trunchiului cerebral. De ce deranjează?” [20], publicat în anul 2000 în periodicul Anaesthesia. Dar până
și creatorul conceptului de moarte a trunchiului cerebral, neurologul Konstantinos Pállis, din Marea
Britanie, afirmă într-un articol din 1996 că donatorilor de organe trebuie să li se facă anestezie exact în
același mod în care se face bolnavilor care se află în deplinătatea simțurilor [21]. Comunitatea
Anesteziologică este dezbinată în această privință. Unii anesteziști administrează o anestezie completă,
ca să evite reacțiile la trauma provocată de intervenția chirurgicală, exact așa cum se procedează cu
bolnavii vii, iar alții nu fac această anestezie, dar suprimă aceste reacții prin alte mijloace. Cu toate
acestea, este o realitate faptul că pe durata prelevării de organe participă și anestezistul care se
îngrijește de administrarea de lichide, uneori și de sânge, și de administrarea de medicamente care
menține stabilă și la un nivel satisfăcător funcționarea inimii, circulația sângelui și diureza, până la
prelevarea inimii, care este, de altfel, și ultimul organ prelevat.

Ce este, în definitiv, mortul cerebral? Desigur, nu este cadavru, pentru că nu are caracteristicile
cadavrului, nici pe acelea ale individului abia decedat, prin urmare, referirea la ”transplanturi de la
cadavre”, la ”donatori cadavru” și la ”organe de la cadavru” sunt absolut înșelătoare și ascund
adevărul.Mortul cerebral este un om grav bolnav, care se îndreaptă spre moarte, moarte care va avea
loc ca evoluție firească a respectivei stări de boală, fie datorită deconectării de la aparatul de respirație
artificială, fie datorită prelevării organelor respectivului bolnav. După cum s-a scris foarte inteligent,
mortul cerebral este unul suficient de mort, ca să poată fi îngropat, dar, în același timp, suficient de viu,
ca să poată fi un donator de organe.

Este valabil, așadar, conceptul de moarte cerebrală? Răspunsul, din câte s-au spus, este, evident, nu!
Îndoielile, obiecțiile și lipsa certitudinii în echivalarea morții cerebrale cu moartea biologică nu au fost
încă clarificate. Moartea cerebrală nu poate fi echivalată cu implacabilul sfârșit biologic al omului. La 45
de ani de la crearea și consacrarea acestui concept, moartea cerebrală rămâne un punct controversat, o
rană deschisă pentru medicină, bioetică, filosofie, teologie și pentru Biserică.