Autoritatea ministrului justiţiei în raport cu procurorii,

prevăzută de art. 132 alin. (1) din Constituţie, în

jurisprudenţa Curţii Constituţionale

De Tudorel Toader , Marieta Safta

28 feb. 2019

1. Sistemele de justiție penală variază în Europa și sunt ancorate în cultura

juridică diferită a acestora, fără să existe un model uniform pentru
toate statele

Curtea a subliniat că poziția instituțională a Ministerului Public, în sistemul

exercitării puterii publice, și statutul procurorului sunt reglementate la
nivel constituțional și constituie, astfel, probleme pur interne ale statului
român. Definirea exactă a naturii și rolului procurorului este o problemă
deosebit de complexă[1].
În acest sens, Comisia de la Veneţia a indicat că sistemele de justiție penală
variază în Europa și sunt ancorate în cultura juridică diferită a acestora, fără
să existe un model uniform pentru toate statele, iar Recomandarea
Rec(2000)19 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei permite o
pluralitate de modele, inclusiv modele în care Ministerul Public este parte
sau în subordinea Guvernului. De asemenea, Comisia de la Veneția a
subliniat că independența sau autonomia Ministerului Public nu este
într-atât de categorică prin natura sa precum cea a instanțelor
judecătorești.
Sistemele în care Ministerul Public este în subordinea sau parte a Guvernului
sunt conforme cu standardele europene, cu condiția existenței unor măsuri
efective de natură a garanta independența sau autonomia Ministerului
Public și non-intervenția Guvernului în cauze concrete/individuale[2].
În consecinţă, nu există standarde internaționale care să impună
independența Ministerului Public[3].

2. Voința constituantului originar în privința reglementării statutului

procurorilor și al Ministerului Public

Curtea a reţinut că actuala redactare a textului art. 132 alin. (1) din
Constituţie nu a suferit nicio modificare cu prilejul revizuirii Constituţiei, în
2003. Ca urmare, pentru a determina conţinutul acestuia, trebuie identificată
voinţa constituantului originar, împreună cu motivaţiile care au stat la baza
acesteia[4].
Curtea a reţinut că raportorul Comisiei de redactare a proiectului Constituţiei
României cu privire la capitolul Autoritatea judecătorească preciza, în cadrul
lucrărilor Adunării Constituante pentru adoptarea Constituţiei României: „În
cadrul Comisiei, dezbaterile au prilejuit observarea a trei soluții în privința
statutului Ministerului Public: 1. Păstrarea sistemului actual al Procuraturii,
de instituție independentă în stat, sistem pe care- l regăsim în toate fostele
state socialiste și în Portugalia. 2. Subordonarea Ministerului Public în mod
nemijlocit față de Guvernul României. 3. Subordonarea acestei instituții față
de ministrul justiției. A fost aleasă această ultimă variantă, întrucât ea
răspunde tradițiilor noastre și corespunde practicii internaționale în
materie”[5].
Curtea a mai observat că, în proiectul de Constituţie, statutul procurorilor era
reglementat după cum urmează: „Procurorii își desfășoară activitatea
potrivit principiilor legalității, imparțialității și controlului ierarhic, sub
autoritatea administrativă a ministrului justiției”. Comisia de redactare a
proiectului Constituției României a admis un amendament la acest text și a
eliminat termenul „administrativă”, cu următoarea motivare: „Pentru a se
asigura răspunderea ministrului justiției cu privire la întreaga activitate a
Ministerului Public este necesar ca autoritatea sa să nu fie limitată la
aspectul pur administrativ. Altminteri, reducându-se această autoritate
exclusiv la aspectele sale administrative, implicit se micșorează
răspunderea ministrului față de Parlament și Guvern pentru activitatea
procurorilor”[6]. S-a mai formulat un amendament în sensul că procurorii ar
trebui să fie sub autoritatea procurorului general, însă Comisia a respins, în
mod expres, acest amendament cu motivarea că „subordonarea Ministerului
Public față de Ministerul Justiției reprezintă o decizie politică a Adunării
Constituante”[7] (s.n.). S-a mai propus, în privinţa tezelor Constituţiei, ca
procuratura să fie independentă sau ca procurorii să fie sub autoritatea
Consiliului Superior al Magistraturii, amendamente care au fost respinse în
mod expres[8].
Adăugăm că profesorul Antonie Iorgovan, în lucrarea sa „Odiseea
Constituţiei”[9], a reţinut sub acest aspect că, „în cele din urmă, având în
vedere și amendamentele la proiectul de Constituţie, s-a ajuns, în linii
generale, la o formulă de compromis, ce poate fi exprimată prin două idei:
a) Ministerul Public, format din parchete, ce sunt constituite pe lângă
instanțele judecătorești, este o «dimensiune» a «autorității judecă -
torești» (alături de instanţe și Consiliul Superior al Magistraturii) și
b) procurorii își desfășoară activitatea în baza principiului controlului
ierarhic, sub autoritatea Ministrului Justiției”.
3. Jurisprudența Curții Contituționale în privința statutului procurorilor
până la Decizia nr. 358/2018

Potrivit art. 131 alin. (1)[10] din Constituţie, procurorii își desfășoară
activitatea sub autoritatea ministrului justiției, ceea ce, desigur, presupune
o subordonare a tuturor procurorilor, din moment ce textul constituțional
nu distinge. Pe de altă parte, art. 130 alin. (2) [devenit art. 131 alin. (2)] din
Constituţie stabilește că Ministerul Public își exercită atribuţiile prin procurori
constituiţi în parchete, în condiţiile legii. Așa fiind, înseamnă că legea poate
concretiza formele sub care se manifestă autoritatea ministrului justiției
asupra procurorilor, inclusiv dreptul de a da dispoziție direct procurorilor,
în vederea respectării și aplicării legii. Susţinerea din sesizarea grupului de
deputaţi, în sensul că această autoritate ar fi numai administrativă, este
contrară textului constituţional, ca urmare a acceptării de către Adunarea
Constituantă a unui amendament ce viza eliminarea restricţiei din proiectul
de Constituţie, care limita autoritatea ministrului justiţiei numai la aspectul
administrativ[11].
Faptul că dispozițiile referitoare la Ministerul Public sunt așezate în
Constituţie în capitolul referitor la „Autoritatea judecătorească” nu pot duce,
din punctul de vedere al aspectului supus judecăţii, la o altă concluzie,
deoarece această împrejurare nu transformă Ministerul Public și unitățile
sale în instanțe judecătorești, care să înfăptuiască, potrivit Constituției,
justiția. În capitolul privind „Autoritatea judecătorească” sunt plasate și
dispoziţiile art. 131 (devenit art. 132) din Constituţie, care, în alin. (1),
stabilesc că procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalităţii,
al imparţialităţii și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.
Este fără îndoială că ministrul justiţiei este reprezentant al executivului. Fără
a intra în controversele doctrinare privind natura Ministerului Public, din
acest text constituțional rezultă, fără dubiu, o legătură a instituției
Ministerului Public cu puterea executivă, care este determinată de faptul că
aceasta din urmă reprezintă interesele societății în mod permanent și
continuu, iar Ministerul Public, potrivit art. 130 alin. (1) [devenit art. 131
alin. (1)] din Constituţie, reprezintă și el în activitatea judiciară „interesele
generale ale societăţii și apără ordinea de drept, precum și drepturile și
libertăţile cetăţenilor”[12].
Este adevărat că Ministerul Public face parte, potrivit Constituţiei, din „auto-
ritatea judecătorească”. Totuși, el reprezintă o magistratură specială, care nu
îndeplinește atribuții de natură jurisdicțională. În sensul prevederilor art.
131 alin. (1) din Constituţie, procurorii își desfășoară activitatea „sub
autoritatea ministrului justiţiei”, organ esenţialmente executiv, fiind, pe cale
de consecinţă, ei înșiși agenţi ai autorităţii executive[13].
Astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale ulterioară
revizuirii din 2003 a Constituţiei, Ministerul Public este o parte componentă
a autorității judecătorești, și nu a puterii executive sau a administrației
publice, iar principiul controlului ierarhic este expresia principiului unicităţii
de acţiune a membrilor Ministerului Public, o garanţie suplimentară a
respectării principiilor legalităţii și imparţialităţii în desfășurarea activităţii
judiciare[14].
Procurorii, […] față de care Constituția stabilește controlul ierarhic,
activitatea lor desfășurându-se sub autoritatea ministrului justiției[15], nu
fac parte din puterea judecătorească, ci din autoritatea judecătorească,
însă, având în vedere strânsa lor legătură cu înfăptuirea actului de justiție,
legiuitorul constituant a ales ca Ministerul Public să nu facă parte din
autoritatea executivă, drept care activitatea procurorilor, obiectivizată în
instrumentarea fazei de urmărire penală sau a rolului pe care îl joacă în
faza judiciară a procesului penal/civil, după caz, nu se află sub control
parlamentar, desfășurarea activității acestora fiind realizată sub autoritatea
ministrului justiției[16].
Ministerul Public a fost instituit, prin art. 131 și 132 din Constituţia
României, ca o magistratură componentă a autorității judecătorești, având
rolul de a reprezenta în activitatea judiciară interesele generale ale societăţii
și de a apăra ordinea de drept, precum și drepturile și libertăţile
cetăţenilor[17].
Având în vedere caracterul bicefal al autorităţii executive, legiuitorul a optat
pentru o procedură (în privinţa numirii procurorilor în funcţii de conducere –
n.n.) în cadrul căreia Guvernul și Președintele să conlucreze. Rolul central în
această ecuație îl are însă ministrul justiției, sub autoritatea acestuia
funcționând procurorii constituiți în parchete. Președintele României nu
are nicio atribuție constituțională expresă care să justifice un drept de veto
în această materie. Prin urmare, dacă legiuitorul organic a ales o asemenea
procedură de numire (propunere de numire din partea ministrului justiţiei,
aviz al Consiliului Superior al Magistraturii și numire prin decret prezidenţial),
menţinând un veto prezidenţial limitat la refuzarea unei singure propuneri de
numire în funcţiile de conducere prevăzute la art. 54 alin. (1) din Lege, el a
respectat rolul constituţional al ministrului justiţiei în raport cu procurorii,
Președintelui conferindu-i-se atribuţia de numire în considerarea solemnităţii
actului și a necesităţii existenţei unei conlucrări și consultări permanente în
cadrul executivului bicefal[18].
Autoritatea pe care ministrul justiției o exercită asupra procurorilor nu are
nicio legătură cu activitatea judiciară pe care un procuror o desfășoară în
concret, într-o anumită cauză penală, ci vizează activitatea Ministerului
Public, în ansamblul său, în exercitarea rolului său de a reprezenta
interesele generale ale societății și de a apăra ordinea de drept, precum și
drepturile și libertățile cetățenilor[19].

* Este extras din Revista de Drept Constituţional nr. 1/2018 .

[1] Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) în Avizul nr. 169/2001 privind
legea de revizuire a Constituţiei României, adoptat la cea de-a 51-a sa reuniune plenară din 5-6 iulie 2002,
par. 59.
[2] A se vedea Avizul nr. 892/2017 privind Legea referitoare la Ministerul Public din Polonia, astfel cum a
fost modificată, adoptat de Comisia de la Veneţia, la cea de -a 113-a sa reuniune plenară din 8-9 decembrie
2017, par. 27 și 28, Avizul comun nr. 791/2014 privind proiectul de lege referitor la Ministerul Public din
Republica Moldova, întocmit de Comisia de la Veneţia, Direcţia drepturilor omului din cadrul Direcţiei
generale pentru drepturile omului și statul de drept a Consiliului Europei și de Biroul pentru instituţii
democratice și drepturile omului din cadrul Organizaţiei pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE),
adoptat de Comisia de la Veneţia, la cea de-a 102-a sa reuniune plenară din 20-21 martie 2015, paragraful
28, precum și Raportul Comisiei de la Veneţia asupra independenţei sistemului judiciar, Partea a II -a:
Ministerul Public, adoptat la cea de-a 85-a sa sesiune plenară din 17-18 decembrie 2010, par. 7.
[3] Avizul nr. 709/2012 privind proiectele de modificare a legii referitoare la Ministerul Public, adoptat de
Comisia de la Veneţia, la cea de-a 94-a sa reuniune plenară din 8-9 martie 2013, par. 20.
[4] A se vedea, cu privire la interpretarea normelor juridice, Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016,
publicată în M. Of. nr. 6 din 4 ianuarie 2017, par. 30, și Decizia nr. 61 din 7 februarie 2017, publicată în M.
Of. nr. 219 din 30 martie 2017, par. 36.
[5] A se vedea Geneza Constituției României – Lucrările Adunării Constituante, Ed. R.A. „Monitorul Oficial”,
București, 1998, p. 567.
[6] Ibidem, pp. 667-668.
[7] Ibidem.
[8] A se vedea Geneza Constituției României – Lucrările Adunării Constituante, Ed. R.A. „Monitorul Oficial”,
București, 1998, pp. 595-596.
[9] Ed. Uniunii Vatra Românească, Târgu Mureș, 1998, p. 43.
[10] Devenit art. 132 alin. (1), în urma republicării Constituţiei, cu consecinţa renumerotării textelor, în M.
Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.
[11] Decizia nr. 339 din 18 iulie 1997, publicată în M. Of. nr. 170 din 25 iulie 1997.
[12] Decizia nr. 96 din 24 septembrie 1996, publicată în M. Of. nr. 251 din 17 octombrie 1996.
[13] Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, publicată în M. Of. nr. 255 din 22 octombrie 1996, sau Decizia nr. 259
din
24 septembrie 2002, publicată în M. Of. nr. 770 din 23 octombrie 2002.
[14] A se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.503 din 18 noiembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 8 din 5
ianuarie 2011, Decizia nr. 385 din 13 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 317 din 14 mai 2010, Decizia nr.
307 din 5 iunie 2014, publicată în M. Of. nr. 579 din 4 august 2014, par. 27.
[15] Art. 132 alin. (1) din Constituţie.
[16] A se vedea Decizia nr. 430 din 21 iunie 2017, publicată în M. Of. nr. 655 din 9 august 2017, par. 34, și
Decizia nr. 206 din 3 aprilie 2018, publicată în M. Of. nr. 351 din 23 aprilie 2018, par. 108.
[17] Decizia nr. 866 din 28 noiembrie 2006, publicată în M. Of. nr. 5 din 4 ianuarie 2007, și Decizia nr. 924
din 1 noiembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 787 din 22 noiembrie 2012, pct. 7.2.2.
[18] Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, par. 165.
[19] Decizia nr. 136 din 20 martie 2018, publicată în M. Of. nr. 383 din 4 mai 2018, par. 62. Legiuitorul
constituant a dorit crearea unui statut al procurorului care să îi permită menţinerea unei echidistanţe faţă
de activitatea puterii legiuitoare și executive [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018,
par. 168].
4. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată în Decizia
nr. 358/2018

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, pe terenul art. 6 par. 1

din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor
fundamentale, în România, procurorii, acționând în calitate de
reprezentanți ai Ministerului Public, subordonați, mai întâi, procurorului
general, apoi ministrului justiției, nu îndeplinesc condiția de independență
în raport cu puterea executivă; or, independenţa faţă de executiv este
inclusă printre garanţiile pe care le presupune noţiunea de „magistrat”, în
sensul art. 5 par. 3 din Convenţie[20].
În consecinţă, procurorii nu pot invoca o poziție de independență,
asemenea judecătorilor, cu privire la care art. 124 alin. (3) prevede expres că
„judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”, din moment ce
activitatea acestora se desfășoară sub control ierarhic și sub autoritatea
ministrului justiţiei. În acest sens, Comisia de la Veneţia a subliniat că politica
judiciară – penală sau civilă – a unui stat este determinată, într-un context
democratic, de Guvern, emanaţie a majorităţii parlamentare. Această politică
trebuie să fie executată de agenţi ai Guvernului, și anume de procurori, astfel
încât exigenţele referitoare la independenţa completă a judecătorilor nu sunt
aplicabile în aceeași măsură și procurorilor[21]. Totodată, Comisia de la
Veneţia a reiterat că Ministerul Public nu trebuie să fie, în mod necesar,
independent, fiind de preferat ca acesta să depindă de Ministerul
Justiţiei[22].
5. Elemente de drept comparat invocate în Decizia nr. 358/2018

O situaţie similară se regăsește și în Franța, unde, potrivit art. 5 din

Ordonanţa nr. 58-1270 din 22 decembrie 1958, magistraţii din cadrul
parchetului sunt plasaţi sub îndrumarea și controlul șefilor lor ierarhici și sub
autoritatea ministrului justiţiei, iar independenţa acestora se referă la libera
exercitare a acţiunilor lor în faţa jurisdicţiilor; de asemenea, această
independenţă trebuie conciliată cu prerogativele Guvernului și nu poate
asigura aceleași garanţii magistraţilor parchetului precum cele aplicabile
judecătorului de scaun[23].
Mai mult, în Germania, potrivit art. 147 din Legea privind constituirea
instanţelor, ministrul federal de justiţie deţine dreptul de a superviza și
îndruma procurorul general federal și procurorii federali, iar membrii
parchetului trebuie să se conformeze îndrumărilor oficiale date de superiorii
lor[24].
6. Concluzii și dezvoltarea interpretării textului constituțional de referință
prin Decizia nr. 358/2018

– Curtea a constatat că Ministerul Public nu face parte din puterea judecă -

torească, ci din autoritatea judecătorească, concepte diferite în esența lor.
De asemenea, Ministerul Public nu are o poziție de independență
instituțională față de puterea/autoritatea executivă.
Deși nu face parte nici din puterea executivă sau autoritatea executivă,
Ministerul Public nu are o poziție de independență instituțională față de
aceasta, întrucât textul Constituţiei este foarte clar, activitatea desfășurată
de procurori fiind sub autoritatea ministrului justiţiei. Mai mult, astfel cum
s-a arătat, în privinţa tezelor elaborării Constituţiei s-a respins expressis
verbis un amendament care prevedea caracterul independent al Ministerului
Public în cadrul organizării puterii publice, astfel că nu poate fi ignorată și
încălcată voinţa constituantului originar, care nu a dorit conferirea unei astfel
de poziţii instituţionale. În consecinţă, interpretarea textului constituţional
urmează, în mod firesc, voința legiuitorului constituțional expres
normativizată sub forma punerii activității desfășurate de procurori sub
autoritatea ministrului justiției.
– Ministrul justiției are plenitudine de competență sub aspectul autorității
asupra procurorilor, limitată doar prin normele constituționale exprese
referitoare la numirea în funcția de procuror și aplicarea sancțiunilor
disciplinare.
Curtea a reţinut că autoritatea ministrului justiției nu este una
administrativă; din contră, acesta are plenitudine de competență sub
aspectul autorității asupra procurorilor. Această plenitudine este limitată
doar prin dispoziţiile constituţionale exprese, respectiv cele referitoare la
numirea în funcţia de procuror și la aplicarea sancţiunilor disciplinare[25],
acestea fiind dispuse de Președintele României, respectiv de Consiliul
Superior al Magistraturii.
– În contextul constituțional dat, autoritatea ministrului justiției se referă la
o putere de decizie în privința gestionării carierei procurorilor [26] și a
modului de realizare a politicii penale generale a statului[27].
– Autoritate nu semnifică subordonare ierarhică a procurorilor față de
ministrul justiției. Activitatea judiciară pe care un procuror o desfășoară în
concret, într-o anumită cauză penală, nu are legătură cu autoritatea
ministrului justiției, acestea fiind două probleme distincte.
Dacă s-ar interpreta altfel, s-ar ajunge la situaţia neavută în vedere de
constituantul originar și de la care a dorit să se îndepărteze, potrivit căreia
ministrul justiţiei ar fi șeful suprem al membrilor parchetului, cărora le poate
da ordine și instrucţiuni privitor la urmărirea crimelor și delictelor[28]. Prin
urmare, Curtea constată că textul constituțional consacră un evident
element de discontinuitate față de tradiția interbelică în privința relației
dintre ministrul justiției și procurori.
De aceea, în activitatea judiciară, „în soluțiile dispuse, procurorul este
independent, în condițiile prevăzute de lege”[29]. Comisia de la Veneţia a
apreciat că aplicarea unei politici nu presupune în niciun caz existenţa unor
ordine precise date personal procurorilor într-un anumit dosar. Fiecare dintre
aceștia își menţine libertatea deciziei, dar în cadrul circularelor ministeriale
care determină principalele orientări ale politicii judiciare a statelor. Un stat
nu poate avea multiple politici penale care să fie la discreţia opiniilor sau
convingerilor procurorilor, ci doar o singură politică penală. Cu toate acestea,
în aprecierea modului în care aceasta trebuie să se aplice cazurilor
individuale, fiecare procuror trebuie să fie independent[30]. Acesta este și
sensul Deciziei nr. 873 din 25 iunie 2010[31], prin care Curtea a statuat că
una dintre componentele independenţei justiţiei este cea instituţională, care
nu se referă exclusiv la judecători, ci acoperă sistemul judiciar în întregime,
aspect care justifică acordarea pensiilor de serviciu și procurorilor. În
consecinţă, Curtea constată că o asemenea soluţie dă consistenţă tendinţei –
și nu unei reguli – generale europene către un minister public mai
independent faţă de unul subordonat sau legat de executiv[32]. De
asemenea, același art. 64, la alin. (1), stabilește, în virtutea controlului
ierarhic care caracterizează activitatea procurorilor, că „dispozițiile
procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, sunt
obligatorii pentru procurorii din subordine” (s.n.). Astfel, rechizitoriul emis
de procuror este verificat sub aspectul legalităţii și temeiniciei de
prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al
parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit de acesta,
verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmit de un
procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie,
rechizitoriul este verificat de procurorul-șef de secţie, iar când a fost întocmit
de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui
parchet[33]. Totodată, Curtea, cu titlu exemplificativ, subliniază că
soluţionarea plângerilor împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de
procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă de către
prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă
curtea de apel, de procurorul-șef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie și Justiţie, conform art. 339 din Codul de procedură penală,
iar plângerea formulată împotriva soluţiilor de neurmărire și netrimitere în
judecată se realizează în condiţiile art. 340 și 341 din Codul de procedură
penală, apelându-se, așadar, în final, la instanţa judecătorească, fără ca
ministrul justiţiei să aibă vreo atribuţie/competenţă în acest sens. De
asemenea, potrivit art. 318 alin. (10) din Codul de procedură penală,
„ordonanța (procurorului – n.n.) prin care s- a dispus renunțarea la urmărirea
penală este verificată sub aspectul legalității și temeiniciei de
prim- procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al
parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta,
verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmită de
un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,
ordonanța este verificată de procurorul- șef de secție, iar când a fost
întocmită de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui
parchet”, iar alin. (12) al aceluiași text stabilește că „ordonanța prin care s- a
dispus renunțarea la urmărirea penală, verificată potrivit alin.(10), se
comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părților,
suspectului, persoanei vătămate și altor persoane interesate și se
transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost
emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i- ar reveni,
potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță” (s.n.).
– Autoritatea ministrului justiției poate fi supusă, sub aspectul revocării
procurorilor din funcții de conducere, unor condiții legale, pentru ca ea în
sine să nu se manifeste în mod nemărginit, arbitrar, exclusiv la libera sa
apreciere.
În acest sens sunt art. 54 alin. (4) raportat la art. 51 alin. (2) din Legea nr.
303/2004 privind cazurile de revocare. Ministrul justiţiei poate propune
numai în cele trei ipoteze prevăzute de lege revocarea din funcţia de
conducere a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie și Justiţie, a prim-adjunctului și adjunctului acestuia, a procurorului
general al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, a adjuncţilor acestuia, a
procurorilor șefi de secţie ai acestor parchete, precum și a procurorului -șef al
Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și
Terorism și a adjuncţilor acestora.

[20] Hotărârea din 22 mai 1998, pronunţată în Cauza Vasilescu c. României, par. 40 și 41, sau Hotărârea din
3 iunie 2003, pronunţată în Cauza Pantea c. României, par. 238; mai mult, această jurisprudenţă a Curţii
Europene a Drepturilor Omului a fost reflectată și în jurisprudenţa Curţii Constituţionale – a se vedea, în
acest sens, Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în M. Of. nr. 868 din 20 noiembrie 2015, par. 17.
[21] Avizul nr. 169/2001 privind legea de revizuire a Constituţiei României, adoptat la cea de -a 51-a sa
reuniune plenară din 5-6 iulie 2002, par. 60 și 61.
[22] Avizul suplimentar nr. 169/2001 privind legea de revizuire a Constituţiei României, adoptat la cea de -a
52-a sa reuniune plenară din 18-19 octombrie 2002, par. 23.
[23] A se vedea Decizia Consiliului Constituţional francez nr. 2017-680 QPC din 8 decembrie 2017, par. 9.
[24] Art. 146 din aceeași lege.
[25] Art. 134 alin. (1) și (2) din Constituţie.
[26] Spre exemplu, potrivit art. 69 alin. (1) și (2) din Legea nr. 304/2004, ministrul justiţiei, când consideră
necesar, din proprie iniţiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, exercită controlul asupra
procurorilor, prin procurori anume desemnaţi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie și Justiţie sau de procurorul-șef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, de procurorul-șef al Direcţiei
de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism ori de ministrul justiţiei. Controlul
constă în verificarea eficienţei manageriale, a modului în care procurorii își îndeplinesc atribuţiile de
serviciu și în care se desfășoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii și cu celelalte persoane implicate în
lucrările de competenţa parchetelor. Controlul nu poate viza măsurile dispuse de procuror în cursul
urmăririi penale și soluţiile adoptate.
[27] A se vedea, mutatis mutandis, cu privire la atribuţiile ministrului justiţiei în raport cu magistraţii din
cadrul parchetului, atât art. 69 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, potrivit căruia ministrul justiţiei poate să
ceară procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie sau, după caz,
procurorului general al Direcţiei Naţionale Anticorupţie informări asupra activităţii parchetelor și să dea
îndrumări scrise cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea și combaterea eficientă a
criminalităţii, cât și Decizia Consiliului Constituţional francez nr. 2017 -680 QPC din 8 decembrie 2017, par.
11, potrivit căreia autoritatea ministrului justiţiei se manifestă, în special, prin exercitarea unei puteri de a
numi și sancţiona, ipoteze în care, pe de o parte, Președintele Republicii numește în funcţie procurorul la
propunerea ministrului justiţiei, cu avizul secţiei competente a Consiliului Superior al Magistraturii, iar, pe
de altă parte, ministrul justiţiei sancţionează procurorul cu avizul secţiei competente a Consiliului Superior
al Magistraturii. Totodată, ministrul justiţiei poate adresa magistraţilor Ministerului Public instrucţiuni
generale de politică penală, în special, cu privire la necesitatea asigurării pe tot teritoriul Republicii
egalitatea cetăţenilor în faţa legii.
[28] A se vedea, în acest sens, art. 66 din Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929,
promulgată cu Decretul nr. 2710/929 și publicată în M. Of. nr. 169 din 2 august 1929.
[29] Art. 64 alin. (2) teza I din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în M. Of. nr.
827 din 2 septembrie 2005.
[30] Avizul Comisiei de la Veneţia nr. 169/2001 privind legea de revizuire a Constituţiei României, adoptat
la cea de-a 51-a sa reuniune plenară din 5-6 iulie 2002, par. 62.
[31] Publicată în M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010.
[32] A se vedea și Avizul comun nr. 811/2015 privind proiectul de lege referitor la Ministerul Public din
Georgia, întocmit de Comisia de la Veneţia, Consiliul Consultativ al Procurorilor Europeni din cadrul
Consiliului Europei și de Biroul pentru instituţii democratice și drepturile omului din cadrul Organizaţiei
pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), adoptat de Comisia de la Veneţia, la cea de -a 104-a sa
reuniune plenară din 23-24 octombrie 2015, par. 16.
[33] Art. 328 alin. (1) teza a II-a și a III-a din Codul de procedură penală.

În cadrul mecanismului procedural pe care legea îl prevede[34], ministrul

justiţiei are un rol central. Dacă în cazul numirii în funcţia de conducere
ministrul justiţiei deţine o marjă largă de apreciere, iar Președintele
României una limitată, în cazul revocării, ministrul justiției are o marjă de
apreciere minimă, din moment ce limitările impuse de lege sunt extrem de
stricte, și, în aceste condiții, Președintele României îi poate opune numai
dreptul său de a verifica legalitatea propunerii, putând-o refuza doar în
cazul în care propunerea nu respectă condițiile legii, caz în care procedura
încetează. Desigur, niciun text constituţional nu se opune ca între cele două
autorităţi publice să existe consultări în temeiul art. 1 alin. (5) și art. 80 alin.
(2) teza a II-a din Constituţie, însă, având în vedere că întreaga procedură se
desfășoară în condițiile în care competența discreționară/marja de
apreciere a ministrului justiției – ministru care joacă un rol central în cadrul
procedurii – este minimă, competența discreționară/marja de apreciere a
Președintelui nu poate fi recunoscută în niciun fel. Prin urmare,
Președintele României are doar o competență legată în cadrul acestei
proceduri, limitată la verificarea condițiilor de legalitate a procedurii . În caz
contrar, și anume în situaţia în care unei competenţe discreţionare minime,
aparţinând chiar autorităţii publice care joacă un rol central în cadrul
procedurii de revocare din funcţia de conducere a procurorilor, i s-ar opune o
competenţă discreţionară largă/minimă a unei alte autorităţi publice, bazată
pe ideea de conlucrare și consultare permanentă, ar însemna o alterare a
autorităţii ministrului justiţiei și o modificare, pe cale legală, a unei prevederi
constituţionale exprese, în sensul că, în realitate, procurorii și-ar desfășura
activitatea sub autoritatea Președintelui României. De altfel, Curtea reţine că
nu se poate susţine teza potrivit căreia două autorităţi publice în cadrul
aceleiași proceduri în care sunt implicate dispun de competenţe identice. În
realitate, fiecare dintre aceste autorităţi dispune de competenţe proprii și
diferite, ceea ce înseamnă că în niciun caz două autorităţi constituţionale nu
pot exercita în cadrul aceleiași proceduri aceeași atribuţie/competenţă
decizională. Și în această ipoteză, solemnitatea actului, dezbaterea publică și
transparenţa actului de revocare au impus o atare soluţie legislativă perfect
constituţională. Propunerea ministrului justiţiei de revocare trebuie
transmisă Consiliului Superior al Magistraturii – Secţia pentru procurori,
unde atât procurorul faţă de care se solicită revocarea din funcţia de
conducere, cât și ministrul justiţiei își pot expune argumentele de fond cu
privire la aspectele imputate, fiecare putându-și apăra/reconsidera/nuanţa
punctul său de vedere. Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru
procurori emite un aviz consultativ, care este un reper pentru ministrul
justiţiei în decizia sa de a-și susţine în continuare propunerea de revocare.
Dacă își susţine propunerea de revocare, ministrul justiţiei o transmite
Președintelui României; de asemenea, Președintelui României i se va
comunica și avizul consultativ al Consiliului Superior al Magistraturii. Toate
aceste aspecte, de ordin legal, nu pot denatura autoritatea constituțională a
ministrului justiţiei. Rezultă că Președintele României nu își poate exercita
competenţele legale într-un sens care să afecteze textul constituţional. De
aceea, competenţa sa este de control al legalităţii măsurii, și anume a
propunerii de revocare, neputând invoca aspecte de oportunitate sau să
realizeze el însuși o evaluare a activităţii procurorului-șef/general, astfel cum
s-a întâmplat în cazul din speţă. Prin urmare, competența decizională a
Președintelui României se limitează la condițiile de legalitate a propunerii
de revocare înaintate.
Curtea a mai reţinut și că nu este nici rolul Președintelui României și nici cel
al Curţii Constituţionale de a efectua un control al acestei evaluări [35] pentru
că, într-un atare caz, ar denatura rolul ministrului justiţiei și s-ar transforma
în autorităţi de control al modului în care ministrul justiţiei înţelege să își
exercite competenţa constituţională discreţionară minimală ce se reflectă în
evaluarea realizată. De asemenea, Curtea a constatat că Hotărârea Consiliului
Superior al Magistraturii – Secţia pentru procurori, care are valoare
consultativă, poate cuprinde consideraţii privind atât temeinicia, cât și legali-
tatea propunerii. Or, atât timp cât competenţa Președintelui României
valorifică numai controlul legalităţii procedurii de revocare, acesta nu poate
invoca drept motiv de refuz al propunerii ministrului justiţiei faptul că
Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru procurori a constatat că
„aspectele sesizate de ministrul justiţiei nu denotă deficienţe în exercitarea
atribuţiilor manageriale de către procurorul-șef al Direcţiei Naţionale
Anticorupţie” sau că „în Raportul ministrului justiţiei sunt enumerate generic
componentele manageriale, fără o individualizare concretă a resurselor
nelegal folosite, a deficienţelor comportamentale, a atribuţiunilor legale
neîndeplinite sau a aptitudinilor manageriale inexistente sau manifestate
defectuos”. Astfel cum s-a arătat, Hotărârea Consiliului Superior al
Magistraturii – Secţia pentru procurori este un reper consultativ pentru
ministrul justiţiei atât în privinţa legalităţii, cât și a temeiniciei propunerii,
însă Președintele României, dată fiind competența sa, o poate valorifica,
tot cu valoare consultativă, numai pe aspecte de legalitate a procedurii.

[34] Propunerea ministrului justiţiei, avizul consultativ al Consiliului Superior al Magistraturii și actul
Președintelui României.
[35] A ministrului justiţiei.

1. Reglementarea autorității judecătorești în Constituția României.

Recenta decizie a Curţii readuce în prim-plan reglementarea constituţională
a autorității judecătorești. Deși, în vorbirea curentă, noţiunea de autoritate
judecătorească este asimilată celei de putere judecătorească, asimilarea este
una incorectă, conducând la evidente confuzii de statut constituţional în
privinţa profesiilor juridice și a autorităţilor vizate.
Astfel, Capitolul VI din Titlul III al Constituţiei României, intitulat Autoritatea
judecătorească, cuprinde: Secţiunea I – Instanțele judecătorești; Secţiunea a
2-a – Ministerul Public și Secţiunea a 3-a – Consiliul Superior al Magistraturii.
Se observă, așadar, că, deși Titlul III din Constituţie realizează o reglementare
a autorităţilor publice, în raport de funcţiile acestora, pe structura clasică a
separaţiei puterilor în stat, Capitolul VI din Titlul III cuprinde atât instanţele
judecătorești (care reprezintă puterea judecătorească), cât și alte autorităţi,
respectiv Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii, reunite sub
semnul sintagmei autoritatea judecătorească. Distingem, așadar, dintru
început, între puterea judecătorească, reprezentată de instanţele
judecătorești, și autoritatea judecătorească, care cuprinde, alături de
instanţe, și celelalte două autorităţi publice menţionate, respectiv Ministerul
Public și Consiliul Superior al Magistraturii.
Dispoziţiile constituţionale sunt dezvoltate într-o serie de legi organice,
respectiv Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și Legea nr. 317/2004
privind Consiliul Superior al Magistraturii. Cât privește rolul fiecăreia dintre
autorităţile menţionate, art. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară prevede următoarele: „(1) Puterea judecătorească se exercită de
Înalta Curte de Casație și Justiție și de celelalte instanțe jude cătorești
stabilite de lege. (2) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul indepen -
denței justiției. (3) Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori
constituiți în parchete, în condițiile legii”.
Atât normele constituţionale, cât și dezvoltarea acestora prin legile organice
configurează deosebiri esenţiale de statut între judecători și procurori,
deosebiri ce rezultă și din documentele internaţionale incidente în materie.

2. Statutul judecătorilor. Justiția se înfăptuiește numai de instanțele

judecătorești
Potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţia României, „justiția se realizează prin
Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești stabilite
de lege”, iar potrivit art. 126 alin. (5), „este interzisă înființarea de instanțe
extraordinare. Prin lege organică pot fi înființate instanțe specializate în
anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din
afara magistraturii”. În sfârșit, potrivit art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie,
„prin lege organică se reglementează: (…) organizarea și funcționarea
Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a
Ministerului Public și a Curții de Conturi”. Constituţia lasă deci pe seama legii
organice stabilirea gradelor de jurisdicţie și a instanţelor judecătorești
corespunzătoare. În acest sens, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară prevede că „justiția se realizează prin următoarele
instanțe judecătorești: a) Înalta Curte de Casație și Justiție; b) curți de apel;
c) tribunale; d) tribunale specializate; e) instanțe militare; f) judecătorii”. Un
rol special în rândul instanţelor judecătorești revine Înaltei Curţi de Casaţie și
Justiţie, întrucât aceasta asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de
către celelalte instanţe judecătorești, potrivit competenţei sale.
Termenul justiție are două sensuri: sistemul organelor judecătorești;
activitatea de soluţionare a proceselor civile, administrative, comerciale,
penale, de muncă etc., de aplicare de sancţiuni, de restabilire a drepturilor și
intereselor legitime încălcate. Principiile fundamentale potrivit cărora se
realizează justiţia sunt următoarele: independenţa judecătorului și
supunerea lui numai legii, principiul legalităţii (într-un dublu sens: legalitatea
instanţelor judecătorești și legalitatea infracţiunilor și a pedepselor), accesul
liber la justiţie, realizarea justiţiei în mod egal pentru toţi, respectarea
dreptului la apărare, respectarea prezumţiei de nevinovăţie, publicitatea
ședinţelor de judecată, folosirea limbii oficiale și a limbii materne în justiţie.
Judecătorul este, așadar, acela care beneficiază de plenitudinea de
independenţă dată de exercitarea – numai de către acesta – a puterii
judecătorești. Principiul independenţei judecătorului înseamnă că, în
activitatea sa, judecătorul se supune numai legii, adică în rezolvarea litigiilor
nu poate primi ordine, instrucţiuni, indicaţii, sugestii privind soluţia pe care
trebuie să o pronunţe. Legiuitorul constituant a consacrat independenţa
judecătorului pentru a-l apăra pe acesta de influenţa autorităţilor politice și,
în special, a puterii executive; această garanţie nu poate fi însă interpretată
ca fiind de natură să determine lipsa răspunderii judecătorului ori atitudine
discreţionară din partea acestuia. În acest sens, Curtea Constituţională a
României a statuat că „Legea fundamentală nu conferă numai prerogative –
care, în textul menționat, se circumscriu conceptului de «independență» –, ci
stabilește și limite pentru exercitarea acestora – care, în acest caz, se
circumscriu sintagmei «se supun numai legii». Instituționalizarea unor forme
de răspundere a judecătorilor dă expresie acestor limite, în concordanță cu
exigențele principiului separației și echilibrului puterilor în stat, consacrat de
art. 1 alin. (4) din Constituție. Una dintre formele răspunderii juridice,
personale și directe a judecătorului este răspunderea disciplinară, care
derivă din obligația de fidelitate a acestuia față de rolul și funcția sa, precum
și din exigența pe care trebuie să o dovedească în îndeplinirea obligațiilor
față de justițiabili și față de stat. (…) în economia art. 124 din Constituție, cu
denumirea marginală «Înfăptuirea justiției», textul indicat este precedat de
două alineate, potrivit cărora: «(1) Justiția se înfăptuiește în numele legii. (2)
Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți». Astfel fiind, rezultă că
independența judecătorilor, atât din punct de vedere funcțional (în
raporturile cu reprezentanții puterii legislativă și executivă), cât și personal
(respectiv al statutului care trebuie să i se acorde judecătorului prin lege),
reprezintă o garanție destinată înfăptuirii unei justiții independente,
imparțiale și egale, în numele legii. Întrucât justiția privește persoane, toate
garanțiile de ordin constituțional sau infraconstituțional care se referă la
înfăptuirea sa servesc, în ultimă instanță, realizării drepturilor și libertăților
acestora. De altfel, acesta este cadrul în care o serie de documente
internaționale cu valoare interpretativă constituțională utilizează conceptul
de «tribunal independent»”[1]. Normele constituţionale cuprind garanţii ale
independenţei judecătorilor, între care condiţiile de recrutare,
inamovibilitatea, promovarea și sancţionarea judecătorilor. Astfel, atât
recrutarea, cât și promovarea judecătorilor se fac prin concurs. Judecătorii
numiţi de Președintele României sunt inamovibili. În jurisprudenţa Curţii
Constituţionale inamovibilitatea a fost definită ca fiind „acea stare de drept
care, în garantarea independenţei judecătorilor, îi apără de riscul de a fi
demiși, destituiţi sau retrogradaţi din funcţie fără temei legitim ori mutaţi la
alte instanţe, prin delegare, detașare sau chiar prin promovare, fără consim-
ţământul lor. Principiul inamovibilităţii se aplică atât în privinţa duratei
funcţiei de judecător, cât și la durata mandatului funcţiei de conducere
îndeplinit de aceasta, care nu poate fi nici micșorată și nici prelungită fără
consimţământul judecătorului”[2]. Judecătorii inamovibili pot fi mutaţi prin
transfer, delegare, detașare sau promovare, numai cu acordul lor, și pot fi
suspendaţi sau eliberaţi din funcţie în condiţiile prevăzute de prezenta lege –
Legea nr. 303/2004. Inamovibilitatea protejează judecătorul împotriva
revocării, transferării, suspendării și sancţionării arbitrare. Aceasta privește
numai calitatea de judecător, nu și funcţiile de conducere judecătorească.

3. Statutul procurorilor. Rolul procurorilor, organizați în cadrul Ministerului

Public, sub autoritatea ministrului justiției, este de a reprezenta în
activitatea judiciară interesele generale ale societății și a apăra ordinea de
drept, drepturile și libertățile cetățenilor

Ministerul Public cuprinde procurorii, constituiţi în parchete, și este condus

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și
Justiţie. Ministerul Public nu aparţine nici puterii legislative, nici celei
executive, nici celei judecătorești. Potrivit Constituţiei României, Ministerul
Public face parte din autoritatea judecătorească, iar nu din puterea
judecătorească, și, prin urmare, nu exercită această putere și nici nu
beneficiază de garanţiile specifice puterii judecătorești.

Rolul Ministerului Public este de a reprezenta, în activitatea judiciară,

interesele generale ale societăţii și de a apăra ordinea de drept, precum și
drepturile și libertăţile cetăţenilor. Acesta exercită, prin procurori,
următoarele atribuţii: efectuează urmărirea penală în cazurile și în condiţiile
prevăzute de lege și participă, potrivit legii, la soluţionarea conflictelor prin
mijloace alternative; conduce și supraveghează activitatea de cercetare
penală a poliţiei judiciare, conduce și controlează activitatea altor organe de
cercetare penală; sesizează instanţele judecătorești pentru judecarea
cauzelor penale, potrivit legii; exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute
de lege; participă, în condiţiile legii, la ședinţele de judecată; exercită căile de
atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condiţiile prevăzute de lege;
apără drepturile și interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub
interdicţie, ale dispăruţilor și ale altor persoane, în condiţiile legii; acţionează
pentru prevenirea și combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministrului
justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului; studiază
cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează și prezintă
ministrului justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora, precum și
pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu; verifică respectarea legii la
locurile de deţinere preventivă; exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege.

Statutul procurorului este diferit, așadar, de cel al judecătorului. Potrivit art.

132 din Constituţia României: „(1) Procurorii își desfășoară activitatea
potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub
autoritatea ministrului justiției. (2) Funcția de procuror este incompatibilă cu
orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din
învățământul superior”. Aspectele referitoare la statutul procurorilor sunt
dezvoltate în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,
republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005, care stabilește că
ambele categorii profesionale aparţin magistraturii, definită ca fiind
activitatea judiciară desfășurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei și
de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de
drept, precum și a drepturilor și libertăţilor cetăţenilor. Distingând sub acest
aspect între procuror și judecător și garanţiile specifice, Comisia de la Veneţia
a reţinut că: „29. Trebuie realizată o distincție clară între o posibilă
independență a parchetelor sau Procurorului General față de statutul procu-
rorilor, alții decât procurorului general, care sunt mai degrabă «autonomi»
decât independenți. «Autonomia» se referă la parchete, iar «independența»
privește procurorii considerați în mod individual. 30. Orice fel de
«independență» a parchetelor, în însăși esența sa, diferă ca întindere de cea
a judecătorilor. Elementul principal al acestei independențe «externe» a
parchetelor sau a Procurorului General constă în imposibilitatea executivului
să dea instrucțiuni în cauze individuale Procurorului General (și, desigur,
direct altor procurori). Instrucțiunile de ordin general, cum ar fi, de exemplu,
cele de a instrumenta cu severitate și celeritate anumite tipuri de infracțiuni,
sunt mai puțin problematice. Asemenea instrucțiuni pot fi considerate ca un
aspect de politică care poate fi decis în mod corespunzător de Parlament sau
Guvern. CDL- AD(2010)040 8 31. Independența organului de urmărire penală
trebuie privită distinct de orice fel de «independență internă» a procurorilor,
alții decât Procurorului General. Într- un sistem de subordonare ierarhică,
procurorii sunt obligați să respecte ordinele, îndrumările și instrucțiunile date
de superiorii lor. Independența, în acest sens restrâns, poate fi privită ca un
sistem unde exercitarea activităților legale de către procurori, alții decât
procurorul general, nu necesită obținerea aprobării prealabile a superiorilor
sau o confirmare a acțiunilor lor. Procurorii, alții decât Procurorul General, se
bucură adesea mai degrabă de garanții în privința neimplicării superiorului
ierarhic. 32. Pentru a evita instrucțiuni neadecvate, este esențială
dezvoltarea unei liste care să cuprindă asumarea de garanții de
neinfluențare a activităților procurorului. Neinfluențarea presupune
asigurarea faptului că activitățile procurorului în faza de judecată nu sunt
supuse nici presiunilor externe, nici altor presiuni nepotrivite sau ilegale
interne venite din interiorul sistemului de parchet. Asemenea garanții ar
trebui să vizeze numirea, răspunderea disciplinară/eliberarea din funcție, dar
și reguli specifice privind managementul de caz și mecanisme de luare a
deciziilor”[3].

* Este extras din Revista de Drept Constituţional nr. 1/2018.

[1] Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în M. Of. nr. 131 din 23 februarie 2012.
[2] Decizia nr. 375/2005, publicată în M. Of. nr. 591 din 8 iulie 2005.
[3] Raport privind standardele europene referitoare la independenţa sistemului judiciar: partea II –
organele de urmărire penală – adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de -a 85-a sesiune plenară, Veneţia,
17-18 decembrie 2010.

Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalte autorităţi, iar

principiile constituţionale de organizare și funcţionare a acestuia
sunt: legalitatea, imparțialitatea, controlul ierarhic. Astfel, procurorii din
fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv.
Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului
ierarhic superior din aceeași circumscripţie. Controlul exercitat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, de
procurorul-șef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie sau de procurorul general
al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din subordine
se poate realiza direct sau prin procurori anume desemnaţi. Procurorii numiţi
de Președintele României se bucură de stabilitate și sunt independenţi, în
condiţiile legii. Procurorii care se bucură de stabilitate pot fi mutaţi prin
transfer, detașare sau promovare, numai cu acordul lor. Ei pot fi delegaţi,
suspendaţi sau eliberaţi din funcţie în condiţiile prevăzute de lege.
Decizia nr. 358/2018 a adus o necesară lămurire și a sintagmei care plasează
procurorii sub autoritatea ministrului justiţiei, astfel cum rezultă din
considerentele redate in extenso.
4. Consiliul Superior al Magistraturii – garantul independenței justiției
Principalele funcţii ale Consiliului Superior al Magistraturii, în conformitate
cu prevederile constituţionale de referinţă, sunt următoarele: propune
Președintelui României numirea în funcţie a judecătorilor și a procurorilor, cu
excepţia celor stagiari; îndeplinește rolul de instanţă de judecată în domeniul
răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor.

Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, dintre care: 14

sunt aleși în adunările generale ale magistraţilor și validaţi de Senat; 2
reprezentanţi ai societăţii civile, specialiști în domeniul dreptului, care se
bucură de înaltă reputaţie profesională și morală, aleși de Senat; ministrul
justiţiei, președintele Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie și procurorul general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie. Durata
mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani.

Consiliul Superior al Magistraturii funcţionează ca organ cu activitate

permanentă. Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau în plen sau
în secţii, potrivit atribuţiilor care revin acestora. Lucrările Plenului Consiliului
Superior al Magistraturii se desfășoară în prezenţa a cel puţin 15 membri, iar
lucrările secţiilor se desfășoară în prezenţa majorităţii membrilor acestora.
Hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii și hotărârile secţiilor
se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi.

Președintele Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie participă la lucrările Secţiei

pentru judecători, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie și Justiţie, la lucrările Secţiei pentru procurori, iar ministrul
justiţiei, la lucrările ambelor secţii. Președintele Înaltei Curţi de Casaţie și
Justiţie, ministrul justiţiei și procurorul general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie nu au drept de vot în situaţiile în care
secţiile îndeplinesc rolul de instanţă de judecată în domeniul răspun derii
disciplinare, la soluţionarea sesizărilor referitoare la buna reputaţie a
judecătorilor și procurorilor și a cererilor privind încuviinţarea percheziţiei,
reţinerii, arestării preventive sau arestului la domiciliu cu privire la
judecători, procurori ori magistraţi-asistenţi. Reprezentanţii societăţii civile
participă numai la lucrările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Consiliul Superior al Magistraturii are dreptul și obligaţia de a se sesiza și din

oficiu pentru a apăra judecătorii și procurorii împotriva oricărui act care le -ar
putea afecta independenţa sau imparţialitatea ori ar crea suspiciuni cu
privire la acestea. De asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii apără
reputaţia profesională a judecătorilor și procurorilor. De asemenea, asigură
 respectarea legii și a criteriilor de competenţă și etică profesională în
desfășurarea carierei profesionale a judecătorilor și procurorilor, întocmește
și păstrează dosarele profesionale ale judecătorilor și procurorilor.

5. Concluzii
Potrivit art. 1 din Constituţie, România este stat de drept. Caracterizând
acest concept în mai multe decizii, Curtea Constituţională a României a
statuat că „exigențele acestuia privesc scopurile majore ale activității statale,
prefigurate în ceea ce îndeobște este numit ca fiind domnia legii, sintagmă ce
implică subordonarea statului față de drept, asigurarea acelor mijloace care
să permită dreptului să cenzureze opțiunile politice și, în acest cadru, să
pondereze eventualele tendințe abuzive, discreționare ale structurilor etatice.
Statul de drept asigură supremația Constituției, corelarea legilor și a tuturor
actelor normative cu aceasta, existența regimului de separație a puterilor
publice, care trebuie să acționeze în limitele legii, și anume în limitele unei
legi ce exprimă voința generală. Statul de drept consacră o serie de garanții,
inclusiv jurisdicționale, care să asigure respectarea drepturilor și libertăților
cetățenilor prin autolimitarea statului, respectiv încadrarea autorităților
publice în coordonatele dreptului”[4]. Este o abordare dezvoltată și în
documente internaţionale precum Rule Of Law Checklist adoptat de Comisia
de la Veneţia în cea de-a 106-a Sesiune Plenară (Veneţia, 11-12 martie 2016).
Statul de drept se realizează plenar atunci când toate autoritățile publice,
fie că sunt în sfera autorității judecătorești, fie în afara acesteia, respectă și
sunt încadrate în coordonatele dreptului, își respectă competențele
constituționale și legale.

[4] A se vedea Decizia nr. 70 din 18 aprilie 2000, publicată în M. Of. nr. 334 din 19 iulie 2000, sau Decizia nr.
17 din 21 ianuarie 2015, publicată în M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015.

 Răspunderea civilă a funcţionarului public

4 nov. 2014
 Principiul oficialităţii și rolul judecătorului în procedura contravenţională
28 mart. 2017
 Regimul juridic al incompatibilităţilor și al conflictelor de interese aplicabil deputaţilor și
senatorilor, precum și sancţiunile aplicabile acestora în cazul nerespectării regimului juridic al
incompatibilităţilor și al conflictelor de interese
20 mart. 2017