Mitul lui Parsifal sau metafora căutării

Renăscut de Mircea Eliade prin “Un amănunt din Parsifal”,

grandios și eminamente actual, mitul admirabilului prototip
quijotinian lansează, printr-o stoică perenitate, din obscuritatea
secolului al XII-lea , un formidabil apel la căutare, perseverență
și acțiune către veșnicul contemporan, deplorabilul “om fără
însușiri”.
Tânăr înflăcărat și fascinat de epopeele cavalerești, fiu și frate de
ostaș, Parsifal decade într-o PROFANĂ GOANĂ DUPĂ
VALORILE MATERIALE IMEDIATE. Căutarea Graalului
devine pentru el doar o altă însărcinare, menită să-i aducă
onoare și satisfacție. Digerat treptat de tendințe neglijabile,
prototipul materialist pierde din vizor întrebarea primordială :
CARE ESTE SENSUL VIEȚII? , sugerată prin sublima
metaforă a Graalului. Parte a “regenerării cosmice” ( M.E.),
Parsifal comportă în sine gloata limitată, care nu-și poate depăși
condiția spirituală diafană.
Se impune o analogie cu omul modern, ANIMAT DE
VULGARE ȘI DETESTABILE “VALORI”, care , asemeni lui
Parsifal, are certitudinea că UN ANUMIT STATUT SOCIAL,
sau, și mai rău, OBIECT îi vor aduce fericirea și îi vor îndeplini
destinul. Ajuns pe treapta dorită, VEȘNICUL
CONTEMPORAN PIERDE ÎNTREGUL SENS AL
EXISTENȚEI, înțelegând, în cel mai bun caz, cât de neglijabilă
îi este persoana și cât de lipsite de valoare dorințele. Prigonit de
banalul instinct al auto-conservării, contemporanul urcă, într-o
oarbă fugă, spre vârful ierarhiei sociale, pentru ca, într-un
eventual potop, să poată înota pe hoiturile legate ale
camarazilor. Ajunși în vârf, puțini dintre contemporani observă
cât de departe sunt, totuși, de cer. Masticați prudent de UN
SUPRAEU ÎNGROZIT DE EFEMER, ei continuă să
colecționeze, asemeni toxicomanilor, obiecte caracteristice
statutului dezirabil, obiecte care le pot prelungi halucinanta
pace.
Împărtășind aceași viziune asupra mitului tânărului cavaler ca și
Elliade, antropologul și psihologul Alberto Villoldo sugerează
că Parsifal nu era țintuit doar de slăbiciunea propriului spirit,
caracteristică tuturor oamenilor, ci și de “blestemul strămoșilor”,
sau “REGULA DE BUNĂ CREȘTERE “ (M.E.) Legat de
promisiunea făcută mamei sale ( de a purta mereu un veșmânt
țesut de ea , de a respecta toate femeile , de a nu fi curios și de a
nu pune niciodată întrebări), Parsifal ÎȘI RATEAZĂ
DESTINUL când vizitează Castelul Graalului, INCAPABIL DE
A PUNE ÎNTREBAREA POTRIVITĂ și când petrece o noapte
de o naivă castitate alături de Blanche Fleur, idealul purității,
dragostea pe care nu va mai fi capabil să o regăsească. Pentru
Eliade, puțin mai tolerant decât Villoldo în raport cu Parsifal,
politețea devine cauza eșecului momentan al spiritului prin
protagonist. Personajul NU ESTE CAPABIL SĂ PĂȘEASCĂ
PESTE TOATE CONVENIENȚELE IMPUSE DE O
SOCIETATE LENEȘĂ ȘI PREA CONSERVATOARE.
Literalmente, TOȚI SUNTEM PARSIFALI, însă puțini dintre
noi au curajul de a merge mai departe, spre febrila și terifianta
cuprindere a necunoscutului. Încă din copilărie, ne sunt predate
“LEGILE JOCULUI“. Cele zece porunci, cei șapte ani de acasă,
educația la școală și, în final, Codul de legi, restricționează sever
ce trebuie să gândim și să facem, VANDALIZÂND
LIBERTATEA ȘI CREATIVITATEA SPIRITULUI UMAN.
Un veșnic și implacabil cordon ombilical NE LEAGĂ SUFLUL
DE PĂMÂNT. Cămașa tradiției, a moștenirii unor generații
eșuate, ne fixează aripile una de alta… Pui inconștienți și
devirilizați, LIPSIȚI DE VIITORUL ACVILIN, privim spre
abisul ce-și întinde mrejele în jur, MULȚUMIȚI DE
CONDIȚIA SIGURĂ PE CARE O AVEM. Ne naștem vlăguiți
prin însăși esența noastra, EPOCA ÎNTREBĂRILOR
SUCOMBÂND ODATĂ CU AMURGUL COPILĂRIEI.
Totuși, Parsifal nu este pe departe simbolul ratatului care nu-și
mai oferă deliciul întrebărilor. Mircea Eliade evidențiază că ,
veșmântul restricțiilor etice și estetice fiind aruncat, Parsifal
reușește să-și îndeplinească destinul, rostind întrebarea necesară:
CUI ÎI SLUJEȘTE GRAALUL? Întregul regat, supus până
atunci degenerării, capătă o nouă viață printr-o simplă întrebare,
a cărei răspuns nu mai contează. PREOCUPAREA lui Parsifal
ȘI NU GĂSIREA ADEVĂRULUI a revigorat întregul Cosmos.
Eroul trece peste etapa ratatului care refuză să se întrebe asupra
sensului existenței sale.
SENSUL VIEȚII. Cea mai cuprinzătoare , multilaterală și
comercială preocupare a omenirii. Sistemele magice, religia și
acum știința încearcă permanent SĂ INVESTEASCĂ OMUL
CU SIGURANȚA CERUTĂ. Fiecare sacerdot, fiecare șaman,
fiecare filosof parcurge lunga cale a cugetării spre un punct pe
care îl consideră, eronat, răspunsul adevărat al fundamentalei
întrebări. Totuși, veșnicul contemporan, chipul indistinct al
masei, angajat de măruntele sale preocupări, pierde senzația
acestei apropieri, iar întrebarea pălește instinctiv în firea
acestuia. Masa păstrează vechile legi, care nu-i aparțin, și
staționează în așteptarea dintre două morți. “Ei acționează și nu
știu ce fac; își au deprinderile lor și nu știu de ce; parcurg calea
întregii lor vieți și totuși nu-și cunosc drumul: așa sunt ei,
oamenii gloatei”(Mengzi). Doar o minoritate
spirituală (intelectuală, pentru epoca noastră) mai mișcă masiva
corabie naufragiată încă înainte de prima ieșire în larg.
Intelectualii, individualitățile care continuă să se întrebe și, chiar
dacă sunt supuse dezagregării treptate și violente, insuflă viață
pentru câteva secole de nulități, devin martirii omenirii, distruși
de indiferența acesteia. Aparent inutil și lipsit de inițiativă,
intelectualul perseverează în actul gândirii. Cerebrala ființă își
rupe legătura cu aparențele, planând virtuos deasupra realității.
El concepe și înfăptuiește viitorul, comportând prin sine
MODELUL ACVILIN AL OMENIRII. Într-o aparentă
solitudine, întrebările acesuia revin la miticul rezervor de
substanță psihică, la preocupările primordiale, atât de absente în
cotidian. Problemele și dramele care îi macină suflarea
alimentează întrega ființă a omenirii.
Furați de întrebările lor, captați de individualismul gândirii,
intelectualii fac parte, însă, din imensa umanitate, constrânsă de
o solidaritate instinctivă. Mircea Eliade arată că sensul mitului
lui Parsifal rezidă în promovarea solidarității. Cavalerii, care nu
reușesc să-și depășească limitele, nu ratează individual.
Moleșeala lor intelectuală, incapacitatea lor de a formula
întrebarea necesară, provoacă degradarea întregului Cosmos.
“Zidurile se surpau lent, măcinate parcă de o putere nevăzută:
putrezeau podurile de lemn; pietrele se desfăceai din parapet și
se faceau scrum, ca și cum veacurile s-ar fi scurs asemenea
clipelor” (M.E.). Legați între ei printr-un fin instinct de
aparteneță, oamenii se trag unul pe altul în abisul ratării.
Sentimentul eșecului în masă parazitează creierul individului din
starea sa embrională, lipsindu-l de pura dorință de căutare, dar
“FRUMOS ÎN NOI E FAPTUL CĂUTĂRII”(M.E.). Din
fericire sau nu, intelectualul este în egală măsură legat de
societate, dar nu în sensul orizontal al gloatei, ci în sensul
vertical al umanității.
Din punct de vedere spiritual, solidaritatea umanității este
ilustrată de Origenes, care nu a ezitat să presupună că OAMENII
SE VOR MÂNTUI DOAR TOȚI ODATĂ (apokathastasis).
Supraviețuirea omului ca specie are loc doar datorită
CONLUCRĂRII și SOLIDARITĂȚII. Logica extinde acest
adevăr și asupra vieții spirituale. Din această perspectivă, deși
intelectualul depășește limitele care îi sunt impuse și realizează
un efort superior, el nu reușește să fie decât catalizatorul unui
proces global. El declanșează (RE)DESCOPERIREA
ÎNTREBĂRII, determinând relansarea mecanismului
ascensional de evoluție pentru o porțiune infimă de timp. În
această porțiune, când gloata este entuziasmată de reînvierea
problematicii existențiale, micile încercări aduc pe lume ,fiind
însumate, din punct de vedere social, mai multă energie decât
faptele eroice ale martirilor intelectului. Totuși, fără efortul
acestora, mecanismul nu s-ar putea relansa. În acest context,
trebuie revăzută teoria marxistă despre rolul mulțimii.
Societatea, prin tendințele și ideile generale ale acesteia, își
concepe sublim martirii, intelectualii fiind, în fond, copiii
istoriei și tribunii acesteia, comportând ideile deja existente.
Este, totuși, colosalul rol al intelectualilor de a putea reacționa la
variațiile emotive ale societății , de a putea surmonta barierele
impuse de o orbire general umană și de a putea, printr-un efort
titanic , îngloba un întreg sistem de valori – singura cale spre
formularea sintezei , care devine dezirabilul impuls.
Intelectualul este, într-adevăr, copilul istoriei, dar al lui este
meritul perseverenței și succesului.
Există un instinct al istoriei de a transforma omul într-o specie
animală superioară, masa, și de a îngloba în ea toate
individualitățile, ca și cum nu a existat niciodată un singur om.
Omenirea exista ca masă mult înainte de a fi conștientizată și
divizată din punct de vedere național, căci doar un număr mare
de indivizi poate asigura pacea exterioară și , respectiv,
interioară. Oamenii s-au unit în familii, ginte, triburi, state , doar
pentru a obține această pace. Intelectualul nu este o excepție. El
face parte din marea omenirii, însă este superior ei. Cultura , a
cărei esență este întrebarea, devine cercul său salvator împotriva
masei din el însuși. Ridicat la suprafață, intelectualul observă,
într-o trăire halucinatorie, țărmul, și corectează vectorul
mișcării, aparent haotice, a ființei umane. Prin întrebare, acesta
reușește să devină observatorul și, într-un fel, căpitanul corabiei
naufragiate. Ei pătimesc , asemeni lui Parsifal, pentru izbăvirea
noastră intelectuală și spirituală.
În fine, îmi permit libertatea de a numi mitul lui Parsifal, dacă
nu un mit fundamental al omenirii, atunci un mit-oglindă al
acesteia. Veșnicul contemporan, privind în urmă, își vede
reflectat în ea prezentul și viitorul, tragedia și comedia existenței
umane. Mircea Eliade aduce o interpretare originală, modernistă
și necesară. Pentru el, Parsifal este metafora eternei căutări și
epopeea întrebărilor. Oamenii care nu uită să întrebe ,
intelectualii, capătă o înaltă valoare prin prisma acestei viziuni.
Fiecare națiune , sau, pentru a evita comparațiile, întreaga
umanitate necesită un flux permanent de astfel de variabile care
comportă, totuși, o esență statică : căutarea.