MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII

UNIVERSITATEA DE NORD BAIA MARE FACULTATEA

DE LITERE

TEZĂ DE DOCTORAT

FASCINAŢIA ENOGASTRONOMICĂ ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

REZUMAT

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC: DOCTORAND:

Prof. univ. dr. Gheorghe Glodeanu Izabella Krizsanoszki

BAIA MARE
2009
 CUPRINSUL TEZEI

I. Introducere

II. Enogastronomia în literatura universală

III. Enogastronomia în literatura română

1.De la începuturi până în secolul al XIX-lea (Neagoe

Basarab. Cronicarii moldoveni. Cronicarii munteni. Dimitrie
Cantemir. Poezia medievală)

2. Secolul al XIX-lea

2. 1. Ion Budai-Deleanu
2. 2. Iancu Văcărescu
2. 3. Anton Pann
2. 4. Mihail Kogălniceanu – Costache Negruzzi
2. 5. Nicolae Filimon
2. 6. Vasile Alecsandri
2. 7. Ion Ghica
2. 8. Alexandru Odobescu
2. 9. Ion Creangă
2. 10. I. L. Caragiale
2. 11. Barbu Delavrancea

3. Din secolul al XX-lea până azi

3. 1. Calistrat Hogaş
3. 2. I. Al. Brătescu-Voineşti
3. 3. Mihail Sadoveanu
3. 4. Ion Pillat
3. 5. Mateiu Caragiale
3. 6. Ilarie Voronca
3. 7. Cezar Petrescu
3. 8. Damian Stănoiu
3. 9. Grigore Cugler
3. 10. Al. O. Teodoreanu
3. 11. Tudor Arghezi
3. 12 Camil Petrescu
3. 13. G. Călinescu
3. 14. Ion Marin Sadoveanu
3. 15. D. Popovici
3. 16. Vasile Voiculescu
3. 17. Eugen Barbu
3. 18. Sorin Titel
3. 19. Marin Sorescu
3. 20. Emil Brumaru
3. 21. Bedros Horasangian
3. 22. Livius Ciocârlie
3. 23. Mircea Cărtărescu
3. 24. Simona Popescu
3. 25. Daniel Vighi
IV. Gurmanzi, cafenele, afaceri literar-gastronomice

V. Încheiere

Note

Bibliografie

Glosar

Anexă
 I. INTRODUCERE

Pe cât de firească e întrebarea De ce această temă?, pe atât de firesc – şi de neoriginal – e

răspunsul: pentru că „La început n-a fost cuvântul, ci foamea” (Al. O. Teodoreanu). „Suntem ceea
ce mâncă m”, spunea Feuerbach, adică fiinţe înfometate care-şi apropriază lumea sub forma
hranei materiale şi spirituale. În ce priveşte dictonul păstorelian, putem să adoptăm o poziţie
consensuală sau combativă, însă nu putem nega că literatura şi enogastronomia sunt preocupări
complementare ale fiinţei umane.
Legătura organică dintre hrană şi cuvânt nu se reduce la o coincidenţă fiziologică: gura ca loc
al mâncării şi al vorbirii; s ălaş al limbii şi al dinţilor, deopotrivă organe ale masticaţiei şi articulării;
zonă de interval cu o dinamică proprie – intrare/ieşire; pasaj ce tutelează aparenta aneantizare (în
realitate metamorfozarea hranei) şi naşterea cuvântului. Mâncarea capătă sens, coerenţă în planul
semnificatului prin intermediul verbalizării – denumire, enumerare de ingrediente, descrierea etapelor
de preparare –, iar limbajul exploatează resursele gastronomiei, generând analogii plastice (când îi
facem cuiva ochi dulci, şansele de reuşită sunt potenţate de cuvintele dulci; limbile veninoase ne fac
viaţa amară; setea de carte ne determină să gustăm sau chiar să devorăm diverse opere), metaforismul
culinar (bucăţile lui Eschil sunt „felii de la marile ospăţuri ale lui Homer”, scrierile augustiniene –
„făină de grâu”, iar cele ale lui Grigore cel Mare – „tărâţe”; Sf. Francisc de Sales definea milostenia
„un lapte”, iar cucernicia „smântâna lui”; pâinea dantescă satură mulţimile; pentru Caragiale, studiile
1
lui Ibrăileanu reprezintă „Ceai din gara Ploieşti, fiert încă o dată” ; operele naturaliştilor redau „o felie
de viaţă ”), antroponime şi toponime sugestive (Farfuridi, Brânzovenescu, Zaharescu, Ghiftui, Stacan,
Duşcă, Pitache Cojescu, Manolache Ciolănescu, Iaurtescu, Potageanart, Bouillonsec, Grandgousier,
Souppimars, Soufflembayau, Cochonnet, Lardone, Salciccione, Francatrippa, Frittelino; Flămânda,
Ghiftuieni, Flămânzii-Vechi), denumiri ale unor idiomuri hibride (struţocămila lingvistică numită
latină macaronică, rezultată din aplicarea desinenţelor latineşti la rădăcini/teme neolatine şi utilizată
de Girolamo Folengo, François Rabelais, Alexandru Odobescu) sau specii literare (originea satirei
trebuie căutată în latinescul satura – fiertură de orz, amestecată cu stafide, migdale, sâmburi de rodie
ş.a., stropite cu vin şi cu miere – termen din care derivă atât satura lanx – ofrandă adusă zeilor –, cât şi
per saturam – decizie, votare „în bloc” sau poemata per saturam – toate având ca trăs ătură comun ă
ideea de amestec). Exist ă romane a căror arhitectură narativă reproduce organizarea unui reţetar
(Laura Esquivel, Ca apa pentru ciocolată), după cum există şi situaţia inversă, în care reţetele sunt
prezentate în stilul unor scriitori celebri (pastişele din Supa lui Kafka, o subiectivă „istorie completă a
literaturii în paisprezece reţete”, scrisă şi ilustrată de Mark Crick).

Pentru structuralişti, limba şi hrana constituie ambele sisteme semiotice. Bucătăria – alături de
sistemele de înrudire, miturile şi riturile – reprezintă un sistem semnificant, un limbaj ce trădează
structura, particularităţile unei societăţi. Asemenea limbii, „[…] bucătăria unei societăţi este
analizabilă în elementele sale constitutive care ar putea fi denumite în acest caz «gusteme» şi care sunt
2
organizate după anumite structuri de opoziţie şi de corelaţie”. Claude Lévi-Strauss îşi exemplifică
teoria apelând la opoziţiile endogen/exogen (materii prime naţionale sau exotice), central/periferic
(baza mesei sau adaosurile), accentuat/neaccentuat (savuros sau insipid) – care diferenţiază bucătăria
engleză de cea francez ă – sau acru/dulce, preparare maximă/preparare minimă, fript/fiert (senzual
sau nutritiv), aliment încălzitor/aliment răcoritor, băutură lactată/băutură alcoolică, fruct proaspă
3
t/fruct fermentat etc. (în alte bucătării) . În măsura în care aceste structuri elementare se regăsesc, în
aceeaşi manieră sau transformate, în alte domenii (în aceeaşi societate sau în alte societăţi), concluzia
este că „[…] am obţinut o valoare semnificativă a atitudinilor inconştiente ale societăţii sau ale
4
societăţilor analizate”. Dincolo de analogia bucătărie-limbaj, antropologul francez recurge la
domeniul alimentar (fromage/cheese) atunci când demonstrează caracterul provizoriu al arbitrarietăţii
semnului lingvistic (semnul lingvistic este arbitrar apriori, nu şi aposteriori) sau când evidenţ iază, prin
categoriile crud/gătit, proaspăt/stricat, ud/ars, o logică a sensibilului prezentă în gândirea mitică.
Direcţia abordată de Claude Lévi-Strauss
– analiza societăţilor moderne prin codul culinar – e reluată de Roland Barthes. Literatura,
miturile societăţii burgheze – vinul, biftecul, cartofii prăjiţi, bucătăria ornamentală –, moda sunt
ansambluri semnificante; alimentul (ca şi haina) e semn, unitate funcţională a unei structuri de
comunicare. De factură structuralistă, personajul lui Italo Calvino (Palomar) are revelaţia unei
charcuterie-dicţionar, în care brânzeturile alcătuiesc un sistem lingvistic.
Raporturile privilegiate ale literaturii cu hrana sunt materializate bidirecţional: în sfera extrem
de vastă a literaturii gastronomice şi în prezenţa constantă (deşi nu generalizată) a discursului
gastronomic în literatură. Ambele sunt produsul unei subtile alchimii – a cuvintelor, a alimentelor – al
căror artizan – literatul, bucătarul – poate, în cazuri fericite, după perioade mai scurte sau mai lungi, în
care a asimilat hrană organică şi spirituală, să înfăptuiască miracolul unei transsubstanţieri laice:
alimentul – atent gătit şi inspirat servit, deci digerabil – devine astfel poem, baladă, epopee, iar
literatura – nutriment al intelectului. Avem de-a face cu un lanţ trofic sui-generis: ficţiunea – care-şi
trage sevele şi din paradigma alimentară – devine la rândul ei hrană spirituală. Pe de altă parte, înainte
chiar de a prepara cea mai simplă mâncare, bucătarul o numeşte, eventual recapitulează – în gând sau
cu voce tare – reţeta. E un devorator de cuvinte: „El mănâncă cuvinte chiar înainte de a-şi face
5
munca”. Metamorfoza crudului în copt, întruparea ideii într-o unitate coerentă, combinarea
elementelor disparate – cu alte cuvinte, a materiei brute – într-o entitate finisată sau, dimpotrivă,
pulverizarea unor ordini prestabilite apropie, pe de o parte, gastronomia de literatură, iar pe de altă
parte, cele două de magie; parafrazându-l pe teologul, psihanalistul şi scriitorul Rubem A. Alves, a găti
6
şi a scrie înseamnă „a da sărutul magic ce trezeşte plăceri adormite”. Focul din bucătărie şi arderea de
la masa de scris sunt ipostaze ale Athanorului; bucătarul şi scriitorul sunt alchimişti ce operează cu
materia şi cu cuvintele, transpunându-şi sufletele în Operă. „Degustătorii” acesteia conştientizează
aromele, apreciază (sau nu) densitatea ideatică şi virtuozităţile stilistice; însă mai mult decât atât, ei se
împărtăşesc, cvasiritualic, din fantezia, din spiritul, din fiinţa Creatorului. Insolita euharistie devine, la
Alves, de-a dreptul antropofagie, idee argumentată prin remarca lui Blake: „Trupul Etern al Omului
7
este Imaginaţia.”.
Aşadar, foamea şi setea pot fi considerate, zarathustrian, atât ale trupului, cât şi ale spiritului.
Raţiunea symposioanelor greceşti era tocmai satisfacerea plenară a ambelor necesităţi. Dincolo de
valoarea ei estetică, literatura symposiacă (Athenaios, Aristotel, Speusippos, Persaios, Plutarh, Lucian
din Samosata, Platon, Xenophon) are o evidentă valoare documentară, oferind preţioase informaţii
despre festinuri intelectuale. Replică târzie (de la mijlocul secolului al XIX-lea) a symposioanelor
antice, Banchetul lui Sören Kierkegaard expune dezbaterea a cinci convivi pe tema dragostei şi a
relaţiei dintre bărbat şi femeie. Iniţiatorul banchetului (în acelaşi timp propunătorul subiectului şi
moderatorul serii) defineşte caracterul simbolic al întâlnirii prin sintagma in vino veritas: „Atât
conversaţia cât şi discursul trebuiau făcute in vino, pentru că vinul este garantul adevărului, după cum
8
adevărul este apologia vinului”. Catalizator al discursurilor speculative, alimentul (în speţă vinul) a
rămas pentru multă vreme Cenuşăreasa teoriilor filosofice. Gânditorii au neglijat problema sau, cel
mult, s-au limitat la abordări superficiale: propovăduiau moderaţia şi echilibrul alimentar (Erasm din
Rotterdam, Bacon), propuneau un regim disociat (Campanella), recomandau o dietă hipocalorică
(Descartes). Montesquieu trata eseistic chestiunea gustului, menţionându-l în treacăt, în paragraful
dedicat sensibilităţii, pe Apicius; Voltaire diferenţia gustul fizic de cel intelectual; Rousseau compara
prostul gust artistic cu cel fizic, delimita supravieţuirea de plăcere şi decreta că trebuie să mâncăm ca
să trăim şi nu să trăim ca să mâncăm. Kant a formulat o teorie a beţiei, iar Fourier a schiţat proiectul
unei lumi utopice, în realizarea căreia un rol special le revenea gastronomiei şi gastrozofilor. Cumnatul
lui, Brillat-Savarin, a definit gastronomia drept „cunoaşterea raţională a tot ce are legătură cu omul, în
9
calitatea lui de fiinţă care se hrăneşte” şi a circumscris-o din perspectiva scopurilor, a mijloacelor, a
relaţiilor şi a efectelor ei (Fiziologia gustului, 1825). Curajosul subtitlu al opului – Meditaţii de
gastronomie transcendentală – trădează caracterul metafizic al noii ştiinţe. Cel mai preocupat de
relaţia filosofie-alimentaţie, de incidenţa corporalităţii asupra performanţelor intelectuale a fost însă
Nietzsche. Genialitatea e condiţionată, alături de loc şi climă şi de recreaţie, de hrană. Bucătăria poate
facilita efervescenţa spirituală – virtute a bucătăriei piemonteze – sau, dimpotrivă, o poate
 frâna – cazul bucătăriei germane. Meniul zarathustrian include – ca o transpunere a teoriei în operă
– sângele, carnea (de miel, gătită cu salvie), pâinea, merele, smochinele, strugurii, nucile, curmalele,
vinul, mierea. Sunt bucate ce conferă putere, înţelepciune, vitalitate, desăvârşire spirituală. Apropiată
prin intenţionalitate – crearea unei noi ordini – de utopiile fourieriste şi prin idealul uman proiectat –
rezultat al unei alimentaţii uşoare şi al unui metabolism rapid – de viziunea nietzscheană, ideologia
futuristă a bulversat bucătăria şi a şocat masele nu doar prin manifeste şi conferinţe, ci şi prin
banchetele iniţiate. Marinetti şi Fillìa promovau cu exacerbare noutatea în planul conţinutului, dar şi al
formei (stimularea tuturor simţurilor, exploatarea cuceririlor tehnico-ştiinţifice, practicarea asocierilor
agresive, invenţiile verbale surprinzătoare), omiţând că dietetica propusă nu era totalmente
revoluţionară, ci constituia, sub câteva aspecte, mai degrabă o reactualizare, reformare, recuperare a
unor paradigme seculare. În analiza fenomenologică pe care o consacră alimentaţiei, Sartre defineşte
sexul feminin prin intermediul gurii, paralelismul dintre cele două orificii stabilindu-se pe baza ideii de
astupare – ambele cavităţi sunt găuri care se cer umplute. Metafizica găurii (Sartre), etilismul etic
(Kant), astrologia dietetică (Fourier) sunt doar câteva din conceptele cu care jonglează hedonistul
Michel Onfray (Pântecele filozofilor. Critica raţiunii dietetice), înainte de a-şi expune propriul crez.
10
„Corpul este singura cale de acces la cunoaştere” , afirmă filosoful francez, iar efemeritatea sa obligă
11
la celebrarea clipei prezente. Fiinţa care se hrăneşte e, la rândul ei, hrană „pentru neant şi eternitate” ;
metaforă alimentară, moartea e echivalentă cu ingerarea perpetuă. „Proasta folosire a trupului este o
12
greşeală care îşi conţine sancţiunea în ea însăşi: timpul pierdut nu poate fi prins din urmă”. Ulterior,
Onfray reia, în acelaşi registru eseistic, speculaţiile despre trup şi idee (Raţiunea gurmandă. Filozofia
gustului), conchizând: „Chestiunea alimentară este etică, estetică, metafizică, chiar ontologică: fiecare
fiinţă este o apariţie fragilă, o excepţie menită să strălucească din răsputeri în aşteptarea morţii care
lucrează asupra trupurilor din chiar momentul conceperii lor, cerându-şi raţia zilnică de cadavre sub
forme sublimate. Bucătarul este artizanul, dacă nu artistul acestei transfigurări a necesităţii de a
conjura entropia şi el aduce, în mijlocul acestei tragedii neîncetat reînnoite, plăcerile care maschează,
sub aspect cultural, forţa exigenţelor naturale, căci hedonismul este întotdeauna un răspuns
circumstanţiat la filozofia tragică. Nevoia de a făuri viaţa pornind de la moarte, de a hrăni vitalitatea
cadavrelor ornamentate şi aranjate îl situează pe bucătar în epicentrul tragic al curgerii. Arta lui este
heracliteană, pentru că se înscrie într-o logică a mişcării, a fluxului, a unui perpetuu reînceput. […]
Destinul său este jocul cu timpul, aşadar cu moartea, putrefacţia şi descompunerea. În aşteptarea
veşnicului triumf al neantului, el exprimă chintesenţa umanităţii: răzvrătirea şi dorinţa de a produce
câteva forme elegante, hedoniste şi jubilatorii, mai înainte ca Thanatos să-şi reclame tributul. Onoarea
oamenilor şi măreţia lor rezidă în acest rafinament: în pofida morţii, să vrei să preamăreşti efemerul
creând clipe magice, magnifice. Neîndoielnic, ea va triumfa, dar cel puţin existenţa nu se va fi
13
desfăşurat sub stindardul ei, nici sub imperiul ei”.
În încheierea excursului nostru (selectiv) prin meandrele filosofiei alimentaţiei, ne oprim la
mărturisirea lui Emil Cioran: „La Paris mi-am dat seama că a mânca este un ritual, un act de
14
civilizaţie, aproape o luare de poziţie filozofică…”. Reflectând la cele două acte esenţiale
învăţate în Franţa – a mânca şi a scrie – Cioran notează că ele i-au marcat decisiv viaţa. Ruptura
de trecut este pecetluită de trecerea de la instinctiv, inocent, inconştient la deliberat, asumat,
conştient. A mânca nu mai înseamnă a aboli foamea, ci reprezintă transgresarea biologicului,
15
„[…] ceva absolut unic în felul său. Am încetat să fiu animal”. Scrisul nu mai constă în
aşternerea instinctivă pe hârtie a unor cuvinte, ci semnifică reflecţie. Vorbind de această „mutaţie
ontologică”, Marta Petreu atrage atenţia asupra năpârlirii simbolice a lui Cioran, care s-a lepădat,
16
odată cu slănina, nu doar de hrana, ci şi de limba şi de ţara românească , adoptând, în schimb,
împreună cu limba franceză, şi rafinata bucătărie a Hexagonului.
Dar cum se raportează scriitorii noştri la ecuaţia literatură-gastronomie? În manieră
conştientă, am spune, din moment ce aceştia asociază gurmanderia estetică cu cea culinară
(Odobescu compară lăcomia literară cu capriciile unui palat fin; Hogaş îşi avertizează cititorul în
privinţa „mojiciei” sale literare apelând la registrul culinar; literatura ca hrană apare în multe
epistole adresate de Caragiale lui Paul Zarifopol), circumscriu lectura ca banchet („masa
duhovnicească” a lui Antim Ivireanul; masa întinsă de fraţii Greceanu, „[…] de adevărată dulceaţă şi
de toate bunătăţile plin ă şi bogată şi cu tot felul de roadă, în folosul sufletului împodobită şi gătită.”;
„meşcioarele” lui Dimitrie Cantemir), trasează paralele (Geo Bogza: „Cred că scrisul lui Rebreanu ar
putea fi asemănat cu Băbeasca Neagră, iar al lui Arghezi cu Muscatul de Segarcea. Dar ar trebui pu şi
pe limbă, în paralel, Odobescu, Mateiu Caragiale, Sadoveanu, Călinescu, Camil Petrescu, cu Cotnarul,
Murfatlarul, Bohotinul, spre a vedea care cu care se potriveşte mai bine. Bacovia, care a băut doar vin
de cârciumă şi a scris o poezie atât de rafinată, ar fi cel mai greu de situat; ca şi Caragiale – care şi-a
17
potolit setea cu râuri de bere, dar parcă n- a băut decât coniac franţuzesc!” ; Nicolae Manolescu:
criticul adevărat „[…] seamănă mai curând cu gospodinele care ştiu pe dinafară cum se face prăjitura
şi pun după ochi zahărul sau făina trebuitoare decât cu cele care nu se pot despărţi de cartea de bucate
a Sandei Marin. Ar fi ridicol să negăm utilitatea «algoritmilor» din aceasta din urmă, dar rareori
18
prăjitura iese gustoasă când e făcut ă după reţetă”. ), recurg la metaforismul culinar (o operă clasică
dreasă cu ingrediente regizorale proprii reprezintă, pentru Valeriu Cristea, o chifteluţă stropită cu
muştar), transferă culinarul în limbajul critic (Eugen Simion: „Nu pot spune ce proză predomină în
literatura germană şi nici care este succesiunea ei: proza ceaiului sau proza berii, proza analitică,
19
intelectualizată, proza reveriei şi a claustraţiei hibernale sau proza realistă, socială, politică”. ) sau
prezintă gastronomicul în registru livresc (la Daniel Vighi, pogorârea în pivniţă trimite la Eneas, la
apostolul Pavel sau la Dante, miresmele specifice ale beciului sunt variantele degradate ale madlenei
proustiene, savanta arhitectură a murăturii aduce cu structurile operei deschise). Imensul potenţial al
discursului culinar a fost exploatat, în general, prin inserarea acestuia în fluxul ficţional; există însă şi
câteva cazuri (Mihail Kogălniceanu – Costache Negruzzi, Al. O. Teodoreanu, Radu Anton Roman,
Bogdan Ulmu) când disponibilităţile gastro-literare ale scriitorilor au îmbogăţit literatura
enogastronomică.
Demersurile cercetătorilor preocupaţi de relaţia dintre creaţie ş i gastronomie în general şi
dintre literatură şi gastronomie în special se decantează în două direcţii: una, mai superficială ş i
mai anecdotică, deci mai populară, care vizează picanteriile biografice ale creatorului; alta, mai
profundă, mai ştiinţifică, adesea mai incitantă decât prima, care urmăreşte semnificaţiile codului
alimentar în opera creată, în cazul nostru, în discursul literar. Primul tip de abordare poate fi,
uneori, o cale spre decriptarea anumitor sensuri ale textului supus analizei, favorizând alunecarea
spre critica biografică; de cele mai multe ori însă dietetica scriitorilor – eternizată prin jurnale,
rememorări, confesiuni, interviuri sau oral history – rămâne în sfera colportajelor.
Interesul nostru a fost captat atât de traseele existen ţiale ale scriitorilor români, cât mai ales de
creaţiile lor, cărora am încercat să le aplicăm o grilă de lectură dacă nu inedită, măcar puţin (şi
sporadic) uzitată. Dincolo de un evident fundament subiectiv (pasiunea pentru temă), opţiunea noastr ă
are două premise obiective: pe de o parte, cornucopia reprezentată de operele propriu-zise, pe de altă
parte, numărul redus şi fragmentarismul studiilor în domeniu. Desigur, acestea au avut, până la urmă,
rolul unor provocări importante care obligă şi, în acelaşi timp, farmecă. Dacă exegeza
– atâta cât e – a semnalat prezenţa, în textul literar, a codului alimentar şi a intuit însemnătatea sa
în interpretarea acestuia, avansăm, la rându-ne, cu curajul specific firilor entuziaste, ideea unei
adevărate fascinaţii a scriitorului român faţă de paradigma culinară – atracţie explicabilă, probabil,
prin însăşi caracteristica literaturii, aceea de a reflecta, de a transfigura realitatea – şi ne propunem
realizarea unui studiu sistematic asupra problemei.
În ceea ce priveşte terminologia, sunt necesare câteva precizări. Preluate din limba franceză,
cuvintele familiare din sfera semantică a gastronomiei (gastronomie < fr. gastronomie; gastronomic <
fr. gastronomique; gastronom < fr. gastronome; enologie < fr. oenologie; culinar < fr. culinaire;
gurmand < fr. gourmand; gourmet/gurmet < fr. gourmet) au o vechime de cel mult două secole în
limba română (din câte ştim, dicţionarul Laurian-Massim din 1871 înregistrează pentru prima dată
cuvintele-titlu enologia sau vinologia – precizând etimonul italian – şi gastro – cu compusele
gastrolatria, gastrologia, gastromania, gastronomia şi altele). Asta pentru că, în ciuda atestării sale
timpurii (Arkestratos, prin 350 î. Hr.), cuvântul gastronomie e redescoperit şi folosit, în accepţia sa
contemporană, abia în 1801, de către Berchoux (în poemul La gastronomie ou l’homme des champs
à table), impunându-se în faţa altor denumiri propuse, în timp, de Rabelais (gastrolatrie),
Montaigne (ştiinţa gurii), Fourier (gastrosofie). Dacă vocabule-cheie precum culinar, gastronomie,
enologie/oenologie sunt îndeobşte cunoscute şi frecvent utilizate, termenii enogastronomie şi
enogastronomic sunt – în limba română – necanonici. Rezultat din unirea dintre un element savant de
compunere (eno < gr. oinos, vin) cu un cuvânt (gastronomie < gr. gastronomía < gr. gastér, genitiv
gastrós, stomac şi gr. nómos, lege), termenul enogastronomie (şi derivatul adjectival enogastronomic)
e inexistent în dicţionarele limbii române, dar e prezent în lucrările lexicografice italiene (it.
enogastronomia) . Intens uzitat (cu sensul de artă a bunei bucătării îmbinate cu vinurile potrivite) în
spaţiul cultural mediteranean (fr. oenogastronomie/oenogastronomique) – chiar dacă lipseşte,
deocamdată, din lexicografia celorlalte limbi neolatine – acesta tinde să pătrundă şi în alte idiomuri
(engl. enogastronomy/oenogastronomy, germ. die Önogastronomie; finl., pol., tc. enogastronomia;
magh. enogasztronómia) şi să devină, prin globalizare, internaţional. Dacă în privinţa limbii de origine
(italiană sau franceză) sau a paternităţii termenului nu ne putem pronunţa, ne rezervăm în schimb
primatul (împrumutării şi al) utilizării sale în mediile ştiinţifice româneşti şi dreptul sau mai degrabă
privilegiul de a-l defini ca: enogastronomie, s. f. – 1. arta preparării mâncărurilor alese şi a îmbinării
lor cu vinurile (prin extensie, cu băuturile) adecvate; 2. producţia gastronomică şi vinicolă (prin
extensie, alcoolică) a unui ţinut. În consecinţă, semnificaţiile derivatelor le formulăm astfel:
enogastronom, -oamă, s. m., s. f. – persoană căreia îi place şi care ştie să aprecieze îmbinarea dintre
mâncarea aleasă şi vinul (băutura) adecvat (ă); expert în enogastronomie; enogastronomic, -ă, adj. –
care aparţine, caracteristic enogastronomului sau enogastronomiei, privitor, referitor la enogastronom
sau la enogastronomie. Consultând Enciclopedia Română editată la Sibiu în zorii secolului al XX-lea,
descoperim discreta şi neaşteptata suprapunere dintre semnificaţia enogastronomiei şi definiţia
cuvântului gastronomia – „totalitatea cunoştinţelor referitoare la alimente şi gătirea bucatelor din
acestea, precum şi relativ la o compunere corespundetoare a bucatelor şi beuturilor potrivite pentru
prânduri şi ospeţe”. Explicaţiile din parantez ă atestă seriozitatea surselor: „Cf. Brillat-Savarin:
Physiologie du goût, 1825; Alexandre Dumas: Grand dictionnaire de cuisine, 1872”.

Atragem atenţia că lucrările lexicografice italiene şi franceze definesc, în general, cuvântul-

titlu gastronom prin sintagma expert în gastronomie (eventual gourmet), denumind persoana căreia îi
place mâncarea aleasă cu termenul gurmand , iar cea cunoscătoare a bucatelor şi a vinurilor, cu
vocabula gourmet (chiar dacă unele dicţionare ale limbii franceze insinuează o posibilă sinonimie
gourmand/gourmet, bazându-se, probabil, pe originea comună a celor două, fr. veche grommes, valet)
– spre deosebire de Dicţ ionarul explicativ al limbii române, în care explicaţia cuvântului gastronom
(persoană căreia îi place mâncarea aleasă şi care ştie s-o aprecieze) omite sensul expert în
gastronomie. Admiţând că delimitarea dintre plăcere ş i cunoa ştere e întrucâtva artificială – în ideea că
o persoană căreia îi place mâncarea aleasă e, de regulă, şi cunoscătoare de bunătăţi (totuşi, satisfacţia
palatului nu e condiţionată întotdeauna de erudiţia gastronomică, nu e apanajul acesteia) şi invers –
acceptăm descrierea lexicografilor români, considerând-o însă incompletă, întrucât aceasta nu acoperă
sensul, unanim existent în alte limbi, de specialist de mare clasă. Revizuirea ar fi cu atât mai necesară,
cu cât în forma actuală definiţia cuvântului gastronom se suprapune descrierii cuvântului gurmand. Pe
de altă parte, inexplicabilă este absenţa, atât din DEX, cât şi din DOOM, a cuvântului gurmet/gourmet
(în contextul în care este „perechea” lingvistică obligatorie a lui gurmand; dar semnalăm prezenţa lui
în Marele dicţionar de neologisme al lui Florin Marcu, unde e echivalat cu gurmand), a substantivului
gurmanderie – ambele intrate de ceva timp în uzul limbii –, dar şi a mai noului enotecă (< fr.
oenothèque, vinărie). Credem că fenomenul semnalat nu este altceva decât (încă) o dovadă a
ignoranţei culinare, a culturii gastronomice deficitare (şi, pe undeva, a superficialităţii profesionale) ce
caracterizează mediile autohtone.
Ne oprim puţin asupra tandemului gurmand-gurmet, pentru a semnala frecvenţa folosirii
greşite a primului termen. Acesta e echivalat, în mod eronat, cu lexemele lacom, nesătul, avid, hulpav,
mâncăcios, nesăţios. Această asociere care proliferează nu doar în ambianţă popular ă (mai nou, în
Marele dicţionar de neologisme gurmand e definit şi ca „mâncăcios”) să fie oare un reflex întârziat al
sinonimiei franceze (din secolele al XVII-lea şi al XVIII- lea) gourmand – glouton, goinfre, goulu
20
(care mănâncă mult şi cu lăcomie)? Situaţia derutantă e amplificată de confuzia
gurmand-gurmet, întreţinută şi de lucrările lexicografice româneşti (Marele dic ţionar de
neologisme: gurmet = gurmand) şi, uneori, străine (franceze). Un dicţionar publicat de iezui ţi
(Trévoux, 1771) distingea viciul de a mânca exagerat şi cu lăcomie ( gourmandise) de meteahna
de a aprecia mâncărurile alese (friandise); cu toate acestea, decreta: „Un bun cunoscător în ale
21
mânc ării (gourmet) trebuie să fie pofticios”. O singură menţiune încă: izvoarele confirmă faptul
că prerogativele unui gourmet vizau nu doar mâncarea ci, mai ales, băutura, deci e nejustificată
practica actuală de a atribui cuvântului un sens unilateral şi de a-l folosi ca atare.
Revenind la împrumutul lingvistic enogastronomie, se impun două consideraţii. Interesul
exploziv al maselor pentru latura apetisantă a economiei casnice, înregistrat în ultimele decenii –
explicabil nu doar prin agresivitatea economiei de piaţă şi globalizare culturală, dar şi printr -o
generalizată criză a valorilor (Agnès Desarthe: „[…] regimul alimentar a devenit unica ideologie în
22
care mai credem.” ) –, cu repercusiuni la nivel lexical, ne îndreptăţeşte să credem că, printre
sonorităţi jucăuşe şi atât de „trendy” precum invazivele fast-food, junk food, slow food, nouvelle
cuisine, spa- cuisine, haute cuisine, chocology etc., în habitudinile lingvistice (şi nu numai) ale
românilor se va strecura şi mai sobra şi profunda enogastronomie. Mai mult, îndrăznim să sper ăm că,
odată adoptat, cuvântul se va bucura de o largă circulaţie şi va rezista selecţiei operate de factorul
timp. Apariţia primului post românesc de televiziune exclusiv enogastronomic semnalează caracterul
cât se poate de realist al dezideratului nostru. În al doilea rând, specificăm că atât în titlu, cât şi în
conţinutul lucrării, am folosit noul cuvânt în accepţiile pe care le-am enunţat în definirea sa. Operele
investigate reflectă dubla articulare a conceptului (hran ă-băutură), chiar dacă materializarea
componentelor se realizează în proporţii variabile. Leg ătura organică a celor doi constituenţi,
imposibilitatea departajărilor nete, a izolărilor ermetice pot fi urmărite pe parcursul întregului demers.
Desigur, la unii scriitori prevalează faţeta gastronomică, la alţii, cea enologică a codului alimentar;
acest aspect nu atrage o diminuare valorică, dimpotrivă, reprezintă una din trăsăturile care
particularizează o operă sau alta. Menţionă m că în lucrare, pentru simplificare, prin termenii generici
hrană, aliment se subînţelege, după caz, mâncare sau/şi băutură.
Odată finalizată prima etapă a cercetării – lectura, oarecum de suprafaţă a textelor (eterogene şi
al căror număr s-a amplificat progresiv) –, interesul nostru s-a focalizat asupra identificării şi studierii
suportului teoretic existent. Am fost surprinşi să constatăm disproporţionalitatea dintre generozitatea
temei şi exegeza ei; preocupările literaţilor români se consumă în fraze răzleţe, în notaţii disparate sau,
în cazuri fericite, în eseuri, articole, prefeţe sau postfeţe. Puţinele abordări critice ale problemei – G.
Călinescu (Ion Budai-Deleanu), V. Fanache (I. L. Caragiale), Al. Călinescu (I. L. Caragiale), Liviu
Papadima (I. L. Caragiale), Eugen Simion (I. L. Caragiale), Mircea Zaciu (I. L. Caragiale, Mihail
Sadoveanu, Mihail Kogălniceanu – Costache Negruzzi ş. a.), George Achim (Ion Budai-Deleanu),
Cornel Munteanu (Ion Creangă), Mihai Apostolescu (Ion Creangă), Liviu Leonte (Mihail
Kogălniceanu – Costache Negruzzi), Alexandru Paleologu (Al. O. Teodoreanu), Gheorghe Hrimiuc
(Al. O. Teodoreanu), Titus Moraru (Al. O. Teodoreanu), Barbu Cioculescu (Al. O. Teodoreanu), Petre
D. Anghel (Al. O. Teodoreanu), Şerban Foarţă (Ion Budai-Deleanu), Marta Petreu (Ion Budai-Deleanu,
Liviu Rebreanu, Emil Cioran) – conţin îns ă idei foarte valoroase, exploatate în diverse subcapitole ale
lucrării noastre. Desigur că, analizând textele sadoveniene, exegeţii n-au putut omite densitatea
scenelor enogastronomice; notaţii, lapidare sau mai ample, referitoare la semnificaţiile acestora găsim
la Garabet Ibrăileanu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Constantin Ciopraga, Paul
Georgescu, Eugen Luca, Mircea Zaciu, Mircea Tomuş, Ion Vlad, Victoria Moldovan, G. I. Tohăneanu,
Ion Negoiţescu, I. Oprişan, Nicolae Manolescu. O menţiune aparte merită prefaţ a volumului 200
reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti (Mihail Kogălniceanu – Costache
Negruzzi), semnat de Mircea Zaciu, care e, din câte ştim, prima încercare de a surprinde amploarea
fenomenului în literatura română ; direcţia trasată de criticul clujean e continuată de Horia Gârbea (sub
formă repertorială), Bogdan Ulmu şi Adriana Babeţi (la nivel eseistic şi în tonalitate ludică) şi Noemi
Bomher (hermeneutic). În sfârşit, lucrările lui Florentin Popescu (O istorie anecdotică a literaturii
române I-II) ş i Emil Manu (Cafeneaua literară) introduc cititorul într-o altfel de istorie literară, ale
cărei culise iau uneori forma bucătăriilor şi/sau a localurilor, în care reuşitele sau
eşecurile intelectuale sunt dublate sau compensate de performanţe enogastronomice. În ce prive
şte exegeţii străini – M. Bahtin, Jean-Pierre Richard, N. Châtelet, F. Portinari, Mary Anne
Schofield, G. P. Biasin, E. Gowers, Cristiano Spila – interesul lor e polarizat, firesc, de literatura
Europei Occidentale. Lucrările acestora – prin multitudinea perspectivelor adoptate şi prin
originalitatea interpretărilor – ne-au oferit importante repere de analiză, ne-au ghidat în labirintul
retoricii alimentare, ne-au sprijinit în stabilirea unor paralelisme şi contextualizări.
Consultarea restrânsei bibliografii teoretice ne-a facilitat recitirea critică, aprofundată a
operelor literare şi analiza lor în spiritul cercetărilor cunoscute sau avansarea unor interpretări
proprii. Lectura repetitivă şi analitică a textelor ficţionale a dat naştere la o dublă raportare faţă de
exegeza deja existentă: una consensuală – concretizată prin similarităţi şi complementarităţi
ideatice – şi alta polemică, manifestată prin semnalarea unor superficialităţi.
Desigur, pentru trasarea unor paralelisme şi stabilirea unor filiaţii s-a dovedit foarte utilă
parcurgerea selectivă a unor prestigioase titluri din literatura universală; prezentarea rezumativă a
funcţionalităţii codului enogastronomic în aceste opere constituie obiectul capitolului al doilea. În
cadrul său am insistat asupra unei problematici extrem de puţin discutate în exegeza românească –
motivul Cuccagnei în literatură.
Esenţa lucrării noastre este concentrată în capitolul al treilea, structurat, din raţiuni practice
(multitudinea scriitorilor), în trei părţi. La rândul lor acestea cuprind medalioane dedicate operelor
investigate, ordonate cronologic: 1. De la începuturi până în secolul al XIX-lea; 2. Secolul al XIX-
lea; 3. Din secolul al XX-lea până azi. .
În lipsa unei metodici adecvate, (re)cunoscute pentru analiza rolului enogastronomiei în
literatură, am aplicat, în general unitar, o strategie de lucru proprie: prezentarea textului ales şi
interpretarea sa din punctul de vedere al temei noastre, relevarea particularităţilor sale, eviden
ţierea congruenţelor cu literatura universală. În sfâr şit, având ca premisă posibilitatea definirii
unei mâncări sau a unui vin printr-o specie artistică (muzicală sau literară) – simfonie, poem,
baladă, epopee –, parafrazând oarecum intuiţiile lui Geo Bogza (citate mai sus) şi inspirându-ne
din geniala asociere realizată de Jean-Pierre Richard (opera proustiană – aspic), credem că, pe
baza unor analogii, operele discutate se pot circumscrie în cheie enogastronomică; astfel, stabilim,
mai mult sau mai puţ in subiectiv, corespondenţele: Ion Creangă – plăcintă cu poalele-n brâu;
Alexandru Odobescu – plătică la grătar; I. L. Caragiale – aperitiv, „mezelic” şi bere; I. Al.
Brătescu- Voineşti – covrig; Mihail Sadoveanu – ciorbă de potroc, clapon fript în ţiglă şi vin de
Cotnar; Tudor Arghezi – cartof; Cezar Petrescu – sărmăluţe de trei feluri; Damian Stănoiu – azimă
cu gust de şuncă şi Cointreau; Ion Marin Sadoveanu – piftie; Al. O. Teodoreanu – şampanie;
Grigore Cugler – limbă à la Cugler în foi urmuziene; Eugen Barbu – peşte; Marin Sorescu –
fasole; Livius Ciocârlie – macaroane Torontaler (unde prin numele scriitorului se subînţ elege
opera discutată în subcapitolul aferent, iar specialităţile asociate – reale sau inventate de noi – îşi
au originea în creaţiile comentate).
Explorarea atentă a textelor propuse a permis decelarea funcţiilor codului enogastronomic în
discursul fic ţional. Singularitatea unui text e dată nu atât de semnificaţiile acestor funcţii (în general
fixe), cât de modalităţile prin care ele se configurează în textul respectiv. Rolul scenelor culinaro-
bahice este, în primul rând, acela de a contextualiza; ele sunt fidele indicatoare spaţio-temporale,
semnalează statutul social al personajelor şi traduc sistemul lor de valori, constituie cadrul sau
pretextul unor acţiuni semnificative, prefigurează momente şi gesturi cotidiene sau extraordinare,
subliniază secvenţe narative esenţiale, conturează profilul moral al protagoniştilor. Alimentul e agent
mnemotehnic, declanşator al memoriei afective (care e resuscitată nu doar de madlena proustiană, ci şi
de reţetarele multiculturale ale unei familii timişorene) şi barometru sentimental. Ea poate fi, în baza
caracterului ei simbolic, transmiţător al mesajului poetic şi susţinător al edificiului narativ. Trimiţând
la anumite circumstanţe şi relaţii socio-istorice, are un pronunţat caracter documentar. Barthes se
întreabă dacă apariţia, numirea hranei în text nu înseamnă cumva „o plăcere de pură înfăţişare
23
(resimţită atunci numai de cititorul pofticios)”. Speculând sensurile cuvântului înfăţişare, semiologul
francez clarifică problema astfel: „Atunci când, într-o dezbatere, cineva înfăţişează ceva
interlocutorului său, el nu face decât să invoce ultima stare a realităţii, nesupusul
ce se află în ea. La fel, poate, romancierul citând, numind, notificând hrana (tratând-o ca fiind
notabilă), impune cititorului ultima stare a materiei, ceea ce, în ea, nu poate fi depăşit, împins înapoi
[
Ar exista aşadar două realisme: cel dintâi descifrează «realul» (ceea ce se demonstrează, dar
nu se vede); al doilea spune «realitatea» (ceea ce se vede, dar nu se demonstrează); romanul, care
poate amesteca aceste două realisme, adaugă inteligibilului «realului» coada fantasmatică a
«realităţii»: uimirea că se mânca în 1791 «o salată de portocale cu rom», ca în restaurantele
noastre de azi: amorsare a inteligibilităţii istorice şi încăpăţânare a lucrului (portocala, romul) de a
24
se afla acolo”. Parafrazându-l pe G. P. Biasin, Ion Creţu echivalează hrana cu un semn ce
creează un sens al materialităţii: „Mâncarea contribuie la producerea senzaţiei de real într-un
25
cadru ficţional, dându-i credibilitate şi coerenţă […]”.
În ficţiune, deseori codul culinar e inseparabil de cel fiziologic în general şi de cel erotic/sexual
în special. Trupul e o bucătărie – utopică („Visele sunt lucrul după care tânjeşte trupul şi, totuşi, nu ele
26
pot fi mâncate. […] Mâncăm ceea ce nu există: vise.” ) sau nu – ce, prin magia digestiei,
transsubstanţializează, transfigurează, metamorfozează hrana: transformă diversitatea în unitate, pentru
a divide apoi, conform unei alchimii proprii, unitatea în elemente nutritive asimilabile. Relevând
paralela dintre stomac şi bucătărie (ambele mediatoare în procesul de transformare naturală a
alimentelor, cu rolul de a stopa, în exterior sau în interior, putrefacţia materiei – prin coacere, respectiv
digestie), Claude Lévi-Strauss opinează că, în măsura în care cultura începe cu coacerea, digestia e un
model organic anticipativ al culturii. Scrutarea verticală a corpului uman dezvăluie punctele-cheie,
organele-prag ale acestuia: gura, spaţiu al masticaţiei şi al articulării, caracterizat prin dinamica
intrare-ieşire şi anusul, locul eliminării reziduurilor. Forţând puţin nota în spirit sartrian, vulva,
asimilată gurii, îşi înghite hrana-i specifică. De asemenea, fesele iubitei nu doar ascund sfincterul; ele
pot deveni o Cuccagna carnală (Pascal Bruckner). Pe axul delimitat de cele două extreme se
poziţionează, în cazul fiziologiei feminine, sânul care, asemenea gurii, are o dublă funcţionalitate –
pragmatic-utilitară şi estetic-erotică în acelaşi timp: asigură nou-născutului lichidul vital, iar
îndrăgostitului plăcerea – dar, spre deosebire de ea, verbul ce îl caracterizează e doar (sau în primul
rând) a oferi, nu şi a pretinde: „Sânul femeii este locul de întâlnire al dragostei şi foamei […]”, afirmă
27
Péter Esterházy. Aşadar, gura, sânul, organele sexuale au în comun concepte precum hrană, plăcere,
unire, posesie. Hiperbolizarea dimensiunilor, a funcţionalităţii lor produce deschideri generoase spre
comic şi grotesc, fenomen copios exploatat în special de literatura medievală. Alimentul, prin calităţile
sale afrodiziace – reale sau atribuite – e un declanşator sau un bun combustibil al iubirii; invers,
persoana dragă devine comestibilă (Brumaru, Bruckner), asimilabilă la nivel senzorial. Actul prin care
iubiţii se dăruiesc unul altuia spre a fi posedaţi, spre a fi mâncaţi, spre a fi devoraţi semnifică
identificare totală (în sens feuerbachian), fericire supremă; fenomenul e exprimat de unele limbi prin
sinonimia act sexual – mâncare. Nu întâmplător, poate, frustraţiile sexuale sunt adesea sublimate în
plan enogastronomic.
Desigur, în textele supuse analizei, funcţiile menţionate mai sus se regăsesc într-o măsură
variabilă; însă dincolo de specificităţile surprinse în subcapitolele lucrării credem că e oportună
semnalarea câtorva note comune, constante detectabile în majoritatea operelor: evidenta preferinţă
pentru bucătăria autohtonă, de un pronunţat caracter balcanic (printre bucatele pământene, la loc
de cinste figurează mămăliga, sarmalele, ouăle, pastrama, ghiudemul, vinul), care nu exclude însă
deschiderile cosmopolite; reflectarea, de către meniurile propuse, a naturii eminamente agrare a
economiei româneşti; primatul cantităţii şi al efectului vizual, adesea în detrimentul calităţii şi al
savorii (atribut, de altfel, al bucătăriei medievale, acesta sugerează oare primitivismul,
rudimentaritatea, înapoierea, stagnarea cuhniei autohtone sau, poate, accentuarea spectaculozităţii
e încă o dovadă a acceptării şi a perpetuării formelor fără fond?); abundenţa enogastronomică,
sugerată prin aglomerări lexicale, enumeraţii, juxtapuneri, hiperbolizări şi generatoare de comic şi
grotesc; prezenţa hrănirii atât ca act natural (îngurgitare), cât şi ca act cultural (oficiere, ritual,
cvasimitizare a momentului); echivalarea fericirii domestice cu pântecul plin.
Departe de noi pretenţia unor soluţii unice, interpretări definitive sau abordări exhaustive.
Nu încercăm decât să propunem o cheie de lectură (şi de comentare) mai neobişnuită. Paradoxala
disproporţionalitate amintită deja a constituit, în ce ne priveşte, deopotrivă un avantaj şi un
handicap: pe de o parte, generozitatea temei a obligat la explorarea (cu toate surprizele şi neplăcerile
ei) unui adevărat tezaur ficţional – extrem de eterogen însă –, dar şi la necesitatea unui triaj; pe de altă
parte, volumul redus al exegezelor ne-a facilitat umplerea acestui vid informaţional, dar ne-a privat de
posibilitatea raportărilor la opinii critice avizate, condiţie elementară pentru eliminarea unor
interpretări hazardate. În ceea ce priveşte selecţia operată, specificăm că ea s-a făcut din perspectiva
temei abordate; astfel, pe de o parte am inclus scriitori consideraţi minori (opere considerate minore)
de canoanele literare, dar importanţi (importante) din punctul de vedere al tematicii propuse, pe de altă
parte am exclus nume şi titluri sonore, care nu cadrează însă cu specificul lucrării. Desigur, lista
textelor supuse analizei ar putea fi oricând amplificată cu acele opere în care problematica
enogastronomiei apare tangenţial (schiţele lui Gheorghe Brăescu; Victor Ion Popa, Take, Ianke şi
Cadîr; Tudor Muşatescu, Mititei cu cimbru; Alexandru Macedonski, Ospăţul lui Pentaur; câteva
poezii de Nichifor Crainic; Sextil Puşcariu, Braşovul de altădată; Eugen Simion, Sfidarea retoricii.
Jurnal german, Timpul trăirii. Timpul mărturisirii. Jurnal parizian; Valeriu Cristea, După-amiaza
de sâmbătă; Sergiu Singer, Pioneze şi hârtie albastră; Şerban Foar ţă, Caragialeta şi Caragialeta bis).
De asemenea, întrucât analiza se extinde la diverşi autori, dar e axată pe un singur centru de interes,
considerăm că ne apropiem de ceea ce Eco definea drept o monografie de ansamblu. Îndrăznim să
comparăm organizarea tezei noastre cu structura unui meniu simplu, dar consistent (aperitiv, gustare,
fel de bază, desert, digestiv): partea centrală a lucrării (Enogastronomia în literatura română),
constituită din medalioane dedicate fiecărui autor în parte, e precedată de un capitol rezumativ
(Enogastronomia în literatura universală) şi urmată de o secţiune paraliterară/transliterară (Gurmanzi,
cafenele, afaceri literar-gastronomice). Aparatul critic conţine, alături de note şi bibliografie, un glosar
de termeni rari (româneşti şi străini) – în general arhaici, regionali sau populari – a căror explicitare,
preluată din lucrările lexicografice şi/sau enogastronomice consultate, am adaptat-o în funcţie de
contextul în care apar. Nefiind o teză din domeniul lingvistic, am renunţat la transcrierea etimoanelor
(cu câteva excepţii), specificând în schimb clasa lexico-gramaticală şi categoria gramaticală a genului
la substantive (acolo unde sursele nu oferă această ultimă informaţie, am trecut doar partea de vorbire);
unde se impunea, am menţionat registrul limbii (cuvânt învechit, familiar, peiorativ, popular, regional,
neologic) sau limba de origine. De asemenea, am considerat necesară ataşarea unei liste cu nume
proprii mai puţin uzitate. În sfârşit, am căutat să deducem din context semnificaţia termenilor ale căror
definiţii, în ciuda eforturilor noastre, n-au putut fi identificate în sursele lexicografice consultate.
 II. ENOGASTRONOMIA ÎN LITERATURA UNIVERSALĂ

Conţinutul simbolic al hranei e detectabil încă în creaţ iile literare timpurii. Peripeţiile lui Ulise
sunt presărate cu ospeţe care îndulcesc (vinul oferit de Elena, masa regelui Alcinou) sau periclitează
(mâncarea vrăjitoarei Circe) lungul drum spre casă. Tradiţia festinurilor antice a dat naştere
symposionului, creaţie literar -filosofică ai cărei maeştri au fost Platon ( Banchetul) şi Athenaios
(Ospăţul înţelepţilor) şi ale cărei reflexe târzii se reg ăsesc în comentariile erudite ale lui Dante
(Convivio). Producţ ii folclorice cu caracter satiric, farsele atellane (Atellanae) erau construite pe baza
a patru personaje fixe, dintre care două – Maccus şi Bucco – reprezentau tipul mâncăului.
Dimensiunea culinară e frecvent întâlnită la scriitorii latini: cântul al doilea al Georgicelor vergiliene e
un elogiu adus viţei-de-vie; Ovidiu, în Metamorfoze, realizează un neobişnuit portret al Foamei; una
din epigramele lui Marţial (Roma hrăneşte satele) e o natură moartă în versuri; Scrisorile lui Pliniu
cel Tân ăr şi Satirele lui Iuvenal trimit şi ele la cultura gastronomică a primelor secole. Petronius
parodiază, în Cena Trimalchionis, un festin roman; Apuleius, în Măgarul de aur, concepe episodul
culinar ca parte a itinerarului iniţiatic al protagonistului, curiozitatea excesivă, gurmanderia şi lipsa de
cumpătare fiind tot atâtea piedici în calea des ăvârşirii sale existenţiale. Spiritul rafinat al
symposioanelor greceşti cunoaşte o pervertire ludică în producţ iile medievale, veritabile simpozioane
groteşti străbătute de conştiinţa forţei material-corporale pur umane (Coena Cypriani, Manuscrisul de
cântece din Cambridge, Tratatul lui García din Toledo). Alături de simpozioanele groteşti, din
literatura recreativă a Evului Mediu (scrisă în latină) fac parte parodia sacra (liturghii parodice –
Liturghia beţivilor; parodiile textelor sacre precum Tatăl Nostru sau Ave Maria, ale diverselor
evanghelii, litanii, imnuri bisericeşti; parodiile testamentelor – Testamentul porcului; dispute,
dialoguri, cronici parodice) şi lirica vaganţilor, ce continuă tradiţia antică a cântecelor de pahar. În
graiurile populare, pe lângă parodia sacra (aşa-numitele sermons joyeux), apare cu precădere parodia
profană, care include poeme ce prelucrează tema confruntării Post – Carnaval, soties ce au în centru
eroi cu nume împrumutate de la mâncărurile naţionale (Hanswurst, Pickelherrig) sau diverse
28
legende.
Acum (sec. IX-XIII) e perioada de glorie a motivului Cuccagnei, extrem de îndrăgit şi
intens uzitat în cultura occidentală, cu reverberaţii până în secolul al XIX-lea. Denumit Cuccagna,
Cocagne, Cucaña, Cockaigne, Kokinie, Schlaraffenland, Luyleckerland, Paese dei Balocchi,
Bengodi, paradisul compensatoriu al norodului e un motiv frecvent al literaturii medievale.
Termenii neolatini provin din formele dialectale couque, coque (picard), coco, coca (languedoc),
ce au ca etimon latinescul coquere (a coace). Se pare că prima menţiune a Cuccagnei se face într-o
poezie goliardică scrisă probabil între 1162 şi 1164 şi inclusă în Codex Buranus . O sumară
descriere a acestui veritabil pământ al făgăduinţei găsim abia un secol mai târziu, în Li Fabliaus
de Coquaigne. O ipostază a Cuccagnei apare şi în Decameronul lui Boccaccio, oglindă a unei
Italii care nu mai dispreţuieşte viaţa pământească, frumuseţea şi adevărul. Tot din secolul al XIV-
lea provine unul din cele mai faimoase texte ce prelucrează motivul Cuccagnei. E vorba de Storia
di Cipriano il Contadino, naraţiune populară în versuri ce-l are protagonist pe ţăranul care,
datorită isteţimii sale, reuşeşte s ă treacă cu bine peste toate necazurile. În secolele urmă toare
motivul Cuccagnei cunoaşte o şi mai mare răspândire. Astfel, titlul operei Historia nuova della
città di Cuccagna (scrisă de Alessandro şi Bartolomeo din Siena la începutul secolului al XV-lea)
indică o nouă prelucrare a motivului, care persistă latent spre a reapărea în secolul al XVIII-lea
sub pana lui Carlo Goldoni. Dramaturgul semnează în 1750 libretul comediei muzicale în trei acte
Il paese della Cuccagna, sub pseudonimul Polisseno Fegeio. Lucrarea compozitorului Baldassare
Galuppi e scrisă în onoarea sărbătorii de la 15 august şi e reprezentată la Teatrul Giustinian di S.
Moisè la 7 mai 1750. Ca timp al abundenţ ei, Cuccagna apare într-o Bosinada milaneză din 1818,
iar în 1880 Carlo Collodi construieşte în celebrul său roman (Pinocchio) un spaţiu al chiulangiilor
de pretutindeni: il Paese dei Balocchi. În literatura română, o Cuccagna de factură autohtonă
prinde contur în paginile lui Dimitrie Cantemir, Ion Budai-Deleanu, Sorin Titel, Livius Ciocârlie
şi Nina Cassian.
 Incursiunea întreprinsă în fascinantul univers al operelor ce prelucrează motivul Cuccagnei
permite delimitarea unor elemente ce caracterizează acest topos paradiziac. Situarea Cuccagnei e
imprecisă şi adesea glumeaţă, indicaţiile geografice fiind suplinite de menţionarea distanţelor mari.
Dezmăţului gastronomic i se asociază, invariabil, sănătatea deplină a locuitorilor, iar inexistenţa
diferenţierilor sociale determină permanenţa sărbătorii, deci leneveala continuă. Singurele preocupări
sunt îngurgitările nesfârşite, plă cerile carnale, distracţiile frenetice. Gurmanderia e gastronomică şi
erotică deopotrivă, lăcomia alimentară fiind, în termeni freudieni, un reflex al sexualităţ ii. Nemurirea,
posibilitatea de a se bucura in aeternum de deliciile magicului tărâm sunt asigurate de izvorul tinereţii
veşnice. Parafrazându-l pe M. Bahtin, putem spune despre Cuccagna că e un topos dominat de
principiul material-corporal al vieţii. Hiperbolismul generează însă grotescul; festinul semnifică viaţă,
dar conţine şi germenii morţii. Gura e o deschidere spre infernul trupului; a mânca înseamnă a înghiţi,
a muri echivalează cu a fi înghiţit. Analizând conotaţia tanatică a ospăţului, George Achim evidenţiază
paralelismul dintre Cuccagna şi descrierile medievale ale infernului. Onfray sintetizează remarcabil:
„Hrană pentru neant şi eternitate, oamenii sunt sortiţi să ingereze şi să fie ingeraţi. Metaforă
alimentară, moartea nu este decât una dintre numeroasele versiuni ale oralităţii. […] Menită
putrefacţiei şi fărâmiţă rii în fragmente multiple, carnea nu-şi află destinul decât în anterioritatea faţă
de moarte. Proasta folosire a trupului este o greşeală care îşi conţine sancţiunea în ea însăşi: timpul
29
pierdut nu poate fi prins din urmă”.
În mod cert, vaganţii nu comiteau această greşeală capitală. Lirica lor (concepută în sec. al
XII-lea), cunoscută din Codex Buranus, face apologia vinului, a cârciumii, a zarurilor şi a
pântecului. Repudierea conformismului, elogiul hedonismului, pledoaria pentru o existenţă
frenetică, excluderea religiozit ăţii inhibitoare trimit la subtilităţile filosofice ale catrenelor
persane (îndeosebi la cele ale lui Omar Khayyam).
Exaltarea plăcerilor lumeşti o reg ăsim şi în operele secolelor următoare. Deja amintitul
Decameron al lui Boccaccio a influenţat puternic creaţia lui Geoffrey Chaucer, a Margaretei de
Navarra, a lui Giovan Francesco Straparola şi a lui Matteo Bandello.
Villon aduce în poezie o lume despre care literatura medievală nu prea vorbise până atunci:
universal derbedeilor, al aventurierilor, al destrăbălaţilor. Poetul, situat oarecum în descendenţa
goliarzilor, slăveşte vinul şi blestemă crâşmarii care impietează „sângele Domnului”.
Registrul ludic ce caracterizează producţiile literare ale epocii transgresează semnificatul şi
contaminează scriitura, dând naştere unui idiom hibrid denumit latină macaronică. Apărută în
Cinquecento, aceasta a atins maxima sa glorie în operele călugărului benedictin Girolamo Folengo
(Baldus).
Relaţia culinarului cu zonele degradante ale corporalităţii îşi găseşte expresia culminantă în
creaţia rabelaisiană. Insolita venire pe lume a lui Gargantua e precedată de un chiolhan de Mardi
Gras. Războiul dintre Picrocol şi Grandgousier izbucneşte, în preajma culesului viilor, de la o
banală poftă de colaci. Bătălia propriu-zisă e descrisă ca un ospăţ, punctul de intersecţie al celor
două planuri, aparent fără nicio legătură între ele, fiind trupul disecat în bucăţi, tocătura.
Intestinele, fesele, organele genitale şi gura (căscată) sunt elemente constante în imaginile groteşti.
Josul şi susul fiziologic se întrepătrund însă într-un punct esenţial: pântecul. Burta constituie
„centrul topografiei trupului”, fiind o entitate ambivalentă: devorează, înghite şi e la rândul ei
devorată, înghiţită (sub formă de tuslama, de exemplu). Poarta către tenebrele corpului este gura,
mai mereu larg deschisă. Ea e locul de întâlnire a omului cu lumea pe care o va ingera, fiind, la fel
ca şi pântecul, un simbol ambivalent situat la graniţa dintre imagistica trupului şi imagistica
hranei/a băuturii. Actul mâncării semnifică triumful omului asupra universului, pe care acesta-l
30
înghite fără a fi înghiţ it: „Trupul biruitor primeşte în el lumea învinsă ş i se înnoieşte ”.
Festinurile celebrează izbânda vieţii asupra morţii, căci hrana (partea universului cucerită prin
muncă asiduă) coboară în josul trupesc şi e mistuită, dar în acelaşi timp conţine germenii
31
regenerării: „Noul, precum pasărea Phoenix, renaşte din cenuşa vechiului”.
Caracteristici ale operei rabelaisiene, burlescul, hiperbolismul alimentar şi onomastica
sugestivă sunt regăsibile şi în romanul lui Cervantes (numele eroului are evidente conotaţii
gastronomice; meniurile sunt, uneori, pantagruelice).
 Bucătăria, birtul, hrana, antroponimele plastice sunt prezenţe frecvente şi în cărţile
populare (Esopia, Thyl Ulenspiegel), în improvizaţiile commediei dell’arte, mai apoi în comediile
goldoniene, codul alimentar conferind veridicitate episoadelor comice sau burleşti.
Situată, prin înnobilarea lirică a temelor „nonconforme” – răul, urâtul, păcatul –, în
descendenţa versurilor villoniene, creaţia lui Charles Baudelaire trădează setea de idealitate,
năzuinţa de a transcende banalitatea, materialitatea şi deşertăciunea realului. Evaziunea în
paradisuri artificiale se realizează prin intermediul vinului, al opiumului sau al haşişului.
O estetică a urâtului şi a patologicului transpune Zola în ciclul romanesc Familia Rougon-
Macquart. Cel de-al treilea volum al seriei, Pântecele Parisului explorează pulsiunile vitale ale
unui topos babelian, propune o descindere ad inferos, în măruntaiele unei capitale compozite, al
cărei epicentru îl reprezintă Halele Centrale. Organ vital al Parisului, „pântecele” este un
receptacul ce reuneşte ofrandele alimentare ale întregii Franţe, spre a difuza apoi seva hrănitoare
în toată capitala. Refugiu al orfanilor şi binecuvântare pentru calici, halele constituie şi un
veritabil burduf de vicii.
Asemenea eroului din romanul lui Zola, ducele des Esseintes este un ins ratat, ce tinde să
realizeze omul à rebours. Râvnitul extaz spiritual se transformă însă în agonie, iar mult visata
„Tebaidă rafinată” e demolată de revolta fiziologică. Apropiată de meniul utopic al lui des
Esseintes este alimentaţia filosofică teoretizată de alchimistul lui Anatole France ( Ospătăria „La
regina Pédauque”).
Alimentul asumă funcţie mnemotehnică în opera proustiană. Pâinea prăjită înmuiată în ceai
(Prefaţa la Contra lui Sainte-Beuve) şi prăjitura udată cu infuzia de tei (Swann) sunt refugiile
unde s-au ascuns, crede Proust, ceasurile stinse pentru inteligenţă. Lumea din Combray reînvie
graţie unui gust inconfundabil ce poartă, împreună cu mirosul, „edificiul imens al amintirii”.
Imaginea grotescă a corporalităţii, reducerea la fiziologic, interferenţa bucătărie-agresivitate
– constante ale ospeţelor rabelaisiene – sunt regăsibile în literatura satirică a lui Jaroslav Hašek. În
plus, alimentul asumă funcţie soteriologică. Soldaţii uită de primejdiile frontului şi-şi reînnoiesc
forţele mâncând şi/sau povestind. Adesea (mai ales când ambele nu sunt posibile) unesc cele două
componente şi se hrănesc cu amintiri culinare. E o ghiftuire mentală aceasta, care potoleşte
viscerele revoltate şi alină dorul de casă. E o oază de normalitate în universul haotic al războiului.
Discursul enogastronomic e prezent, estompat sau mai pregnant, şi în alte opere: M.
Bulgakov, Maestrul şi Margareta; Margers Zarinš, Fals Faust sau Reţetar Revăzut şi Reîntregit;
Danilo Kiš, Clepsidra; Italo Calvino, Palomar; Jim Crace, Cămara diavolului; Daniel Boulanger,
Un desert pentru Constance; Laura Esquivel, Ca apa pentru ciocolată; Torgny Lindgren,
Caltaboşul; Luis Fernando Verissimo, Clubul îngerilor; Jun’ichirō Tanizaki, Club Gourmet;
Agnès Desarthe, Mănâncă-mă.
 III. ENOGASTRONOMIA ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

1. DE LA ÎNCEPUTURI PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

De o paternitate extrem de controversată, lucrarea cunoscută ca Învăţăturile lui Neagoe

Basarab către fiul său Theodosie (sec. al XVI-lea, editată în 1843) conţine, pe lângă sfaturi cu
caracter religios şi politic, şi câteva recomandări privitoare la eticheta de la curtea domnească. În
partea a II-a, Slovo/Cuvântul 14, se face apologia comportamentului cumpătat şi cuviincios la masă,
domnitorul fiind unsul lui Dumnezeu care nu trebuie s ă-şi ştirbească prestanţ a cu niciun chip.
Incertitudini privitoare la identitatea autorului planează şi asupra Letopiseţului Ţării Moldovei (prima
jumătate a sec. al XVII-lea, editat în 1916), catalogat, în general, ca operă a lui Grigore Ureche.
Scenele vesele apar rar în această scriere; chiar şi atunci ele sunt laconice şi intercalate între episoade
violente. Desigur, memorabilă este scena uciderii celor 47 de boieri de către Alexandru Lăpuşneanul
(Cându au omorât Alexandru vodă 47 de boieri). Continuare a cronicii lui Ureche,
Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron-vodă încoace, de unde este părăsitu de Ureche, vornicul de
Ţara-de- Giosu… (Miron Costin, 1675, publicat în 1845) prezintă, în afară de biografii domneşti şi
războaie, aspecte ale societăţii vremii: raportul dintre domn şi boieri, răscoalele ţărăneşti, relaţ ia cu
Imperiul Otoman, episoade mondene. Un eveniment de seamă este nunta fiicei celei mai mari a lui
Vasile Lupu, Maria, cu cneazul Radziwill Janusz. De ospătarea musafirilor se ocupă „meşteri de
bucate, aduş i dintr-alte ţări”. Prezenţa bucătarilor străini şi a distracţiilor noi denotă efortul
domnitorului român de a racorda curtea moldavă la obiceiurile europene ale vremii. Preambul
beletristic al unei scrieri cronicăreşti, O samă de cuvinte (Ion Neculce) îmbină istoricul cu anecdoticul
şi miraculosul, facilitând alunecarea spre legendă. Episodul X relatează situaţia jenantă al cărei
protagonist e logofătul Tăut, trimis ca sol la turci de către Bogdan-Vodă; acesta, neştiind cum s ă bea
cafeaua, a început să închine în sănătatea împăratului şi a vizirului: „Şi închinând, au sorbit felegeanul,
ca altă băutură”. Însemnări sumare despre petrecerile domneşti sunt regăsibile şi în operele cronicarilor
munteni (Letopiseţul Cantacuzinesc, Istoriile domnilor Ţărăi Rumâneşti).
Concluzionând, succintele notaţii enogastronomice regăsibile în letopiseţe sunt în deplină
concordanţă cu specificul genului. Ospeţele – prilejuite de sărbători religioase sau familiale – sunt
înregistrate cu scrupulozitatea şi concizia specifice stilului cronicăresc şi plasate între relatările
unor evenimente istorice marcante pentru domniile catagrafiate. Se constată inflaţia substantivului
veseli(i)e şi a verbului a se veseli; prezentarea logodnelor, a nunţilor, a praznicelor, a banchetelor,
a petrecerilor se reduce, generic, la noţiunea de „bună dispoziţie”. Preferarea acestor cuvinte şi
frecvenţa lor în textele discutate trădează importanţa (şi raritatea) acestei stări de spirit într-o
perioadă zbuciumată, dominată de violenţe şi caracterizată de o pronunţată instabilitate politică.
Zgârcenia descriptivă a cronicarilor nu e, în fond, condamnabilă; ea reflectă oarecum mentalitatea
vremurilor: cinstea „multă” dovedită cu prilejul trataţiilor echivala cu o „masă mare” şi cu „mare
veselie”. E lesne de observat că accentul cade pe cantitate, nu pe calitate. Nu interesează
specificul felurilor gătite şi consumate, ci mulţimea lor, căci abundenţa e un atribut al domniei
strălucite. Adesea, scenele culinare inserate au rolul de a contura mai exact caracterele: cruzimea
Lăpuşneanului, filantropia lui Dabija-Vodă, ipocrizia lui Constantin Mavrocordat, depravarea lui
Dumitraşco-Vodă Cantacuzino transpar (şi) din însemnarea, lapidară, obiectivă şi ironică, a
obiceiurilor alimentare şi a comportamentelor, publice sau private, domneşti.
Cel care depăş eşte, prin vastitatea şi varietatea operei, realizările cronicarilor, este Dimitrie
Cantemir. În Divanul sau Gâlceava în ţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul (Iaşi,
1698), cititorul „de trudă iubitoriu” e invitat la un ospăţ spiritual structurat în trei „meşcioare”, „adecă
trătăjei” – tot atâtea oglinzi capabile a reflecta starea trupească şi sufletească a fiecăruia. În prima parte
din Descriptio Moldaviae, Cantemir zugrăveşte un tărâm al abundenţei, un veritabil paradis terestru,
o ţară unde – la propriu – „curge lapte şi miere”, o specie de Cuccagna autohtonă; în a doua parte oferă
informaţii etnografice şi sociologice: inventariază dregătoriile, prezintă ceremonialul aulic în zilele
obişnuite sau de ospeţe, înregistrează neîndurător năravurile
moldovenilor, printre care la loc de onoare se află predispoziţia bahică. Desigur, imputările făcute
de Cantemir moldovenilor – printre care reticenţa acestora faţă de carte – se cuvin nuanţate. Cu
toate acestea, trebuie să admitem că reproş ul citat mai sus se bazează pe realităţi istorice – secolul
al XVII-lea e caracterizat, la români, de o instrucţ ie publică incipientă şi de timide încercări de
difuzare a culturii. Şcolile înalte lipsesc aproape cu desăvârşire.
Apariţia târzie, în spaţiul cultural românesc, a formelor superioare de învăţământ, a
determinat lipsa fenomenului goliardic, specific Evului Mediu european. Primele texte libertine –
improvizaţii ludice, cântece de petrecere, versuri bahice – au apărut la noi abia la sfâr şitul
secolului al XVIII-lea, prilejuite de sărbătorile carnavaleşti. Farsa şcolară Occisio Gregorii in
Moldavia vodae tragedice expressa (Uciderea lui Grigorie-Vodă în Moldova expusă în formă de
piesă de teatru), scrisă, probabil, la Blaj sau la Oradea, prin 1777- 1780, cuprinde un fragment
intitulat Testamentum Bachi (Testamentul lui Bacchus) care, prin tematică şi realizare artistică,
este o replică fidelă a pieselor goliardice occidentale.

2. SECOLUL AL XIX-LEA

Considerată de Ioana Em. Petrescu un tratat despre fericire, epopeea eroi-comică Ţiganiada
(prima variantă 1800, a doua variantă 1812, publicarea variantei complete 1925) încorporează poetic
ideologia epocii, deconspirând viziunea filosofică a autorului ei. Transpare din versuri predilecţia spre
epicurism mai degrabă, decât spre stoicism. Stomacul plin garantează avânturile spirituale. Conform
acestor precepte, universul Ţiganiadei e jalonat de coordonate enogastronomice mai mult sau mai
puţin explicite. Vintrea primează atunci când ţiganii îi mulţumesc lui vodă pentru facilităţile acordate,
când mărşăluiesc spre Spăteni sau când găsesc carele turceşti. Cunoscându-le năravurile, domnitorul îi
ameninţă cu sistarea proviziilor. Foamea sau, dimpotrivă, ghiftuirea devin motivaţii ale leneviei.
Ospăţul nupţial al tinerilor Romica ş i Parpangel cuprinde bucate dragi ţiganilor. Raiul ţigănesc e pavat
cu delicatese culinare. Sărăcia seculară şi foamea proverbială sunt compensate prin imaginarea unei
Cuccagne de factură autohtonă. E un halucinant tablou brueghelian, care frapează prin belşugul
bucatelor, prin dimensiunile lor exagerate. Abundenţa alimentară e dublată de plăcerea trândăviei. La
polul opus, iadul desfăş oară un întreg arsenal de torturi culinare; corpul uman ca hrană trimite la
imaginarul medieval, la scenele anatomo-culinare ale lui Rabelais sau Pulci. Nu numai călătoriile
extramundane ale lui Parpangel poartă amprenta paradigmei gastronomice: practicile de medicină
populară sunt corelate cu cele culinare; departe de ascetism, muza însăşi este gurmandă şi are
predispoziţii dionisiace; mai mult, geniul culinaro-scriitoricesc al lui Budai-Deleanu se manifestă şi în
plan stilistic.
Inspirate de stihurile anacreontice şi neoanacreontice (scrise de Athanasios Christopoulos
la începutul secolului al XIX-lea), poeziile bahice ale lui Iancu Văcărescu sunt arii ce exaltă traiul
bun şi veselia. Petrecerile tinereţii stau sub semnul horaţianului Carpe diem. Spiritul liricii
medievale a vaganţilor transpare, pe alocuri, şi din compoziţiile lui Anton Pann: Îndreptătorul
beţivilor care cuprinde în sine numirile beţivilor şi toate faptele care curg din beţie şi Triumful
beţiei sau Diata unui beţiv pocăit ce o lasă fiului său la moartea sa. Desigur, figura beţivului e
nelipsită din Povestea vorbii.
În 1850 apar, fără semnătură, în „Gazeta de Moldavia”, primele pagini ale romanului Tainele
inimei, de Mihail Kogălniceanu. Intitulat Confetăria lui Felix Barla, capitolul întâi e o frescă a
societăţii ieşene de la mijlocul secolului al XIX-lea. După o plimbare la Copou, aristocraţia locală
poposeşte la „confetăria” de pe uliţa mare. Piemontezul „roşu la faţă, cu părul cărunt, scurt, şi bun ca
toţi oamenii de lume” înlocuieş te barbaria cofetară din Moldova cu „literatura zahărului”. Personajele
„romanului” sunt surprinse în jurul unei mese din vechea cofet ărie, unde se ciocneşte arhaicul cu
modernul, Orientul cu Occidentul. Snobismul gastronomic este persiflat în Fiziologia provincialului
în Iaşi (1844), dar şi în scrierile lui Costache Negruzzi (Scrisoarea IX – Fiziologia provinţialului,
1840). Caracter antitetic, vechiul „boier de ţară” e preocupat de moşie, bea pelin, mănâncă precum „un
smeu”, dar refuză categoric porterul adus de la Galaţi (Scrisoarea VIII –
Pentru ce ţiganii nu sunt români, 1857). Într-un alt text (Scrisoarea XXII – Istoria unei
plăcinte, 1855) se evocă, nostalgic, copil ăria îndulcită de covrigii şi gugoşelele pl ăcintarilor.
Cultura gastronomică a Moldovei feudale e zugrăvită, preţ de câteva fraze, în nuvela istorică
Alexandru Lăpuşneanul (1840).
De numele celor doi iluş tri cărturari se leagă însă, pe lângă creaţiile men ţionate, o
„întreprindere” comună: 200 reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti. Apărut
în 1841 la Cantora Foaiei săteşti din Ia şi, volumul ilustrează efortul intelectualilor vremii de a
conecta societatea românească la realităţile culturale europene. Compilaţia cărturarilor paşoptişti
are o anume valoare documentară. Nu mai interesează azi reţetele devalorizate sau irealizabile, dar
savoarea arhaică a limbajului, expresia pe alocuri criptică, denumirea fantezistă, rostirea
moldovenească transformă lucrarea într-un deliciu (gastro-) literar.
Apărut în 1863, romanul Ciocoii vechi şi noi este, în esenţă, o pitorească monografie a
Bucureştiului fanariot. Ascensiunea şi decăderea lui Dinu Păturică sunt surprinse pe fundalul unei
societăţi minate de corupţia generalizată. Arivistul lui Filimon e plasat sub zodia alimentară: hrana
e un mijloc de corupere facil, dar eficient; mutaţiile din sfera habitudinilor alimentare oglindesc
ascensiunea socială; disemninarea strategiilor hoţeşti are loc în jurul mesei.
Satira moravurilor din România celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea o întâlnim
în teatrul lui Vasile Alecsandri. Locmalele lui Stan sunt apreciate doar de Kir H ăpcescu, epistatul
care, în schimbul celor patru simiţi pe care-i înfulecă, răspândeşte o „gogoaşă” inventată de
covrigar. Conform aşteptărilor, în curând tablaua lui Stan e deşertată de vânătorii de favoruri
ministeriale. Confruntarea obiceiurilor patriarhale cu bulversantele mode occidentale dă naştere –
precum la Kogălniceanu – unor savuroase scene comice. Tabieturile culinare ale lui Bârzoi (
Chiriţa în provinţie, 1852) cad victimă eforturilor „civilizatoare” ale soţiei. Paradigma alimentară
e prezentă în dramaturgia lui Alecsandri şi la nivel toponimic şi onomastic. Scriitorul plasează
acţiunea vodevilului Doi morţi vii (1851) la Ghiftuieni. Domnul Ghiftui îşi sărbătoreşte ziua
invitându-şi prietenii – banul Hagi-Fluture, poetul Acrostihescu şi domnul Zgârcil ă – la masă.
Unul dintre potenţialii clienţi ai covrigarului este paharnicul Iaurtescu, al cărui tată dobândise
vornicia graţie unui dulce plocon (Stan Covrigariul).
Duioase tablouri de epocă, rememorările istorico-politice ale lui Ion Ghica reconstituie, cu
bonomie, un secol de via ţă românească (sfârşitul secolului al XVIII-lea – sfârşitul secolului al
XIX-lea). Epistolierul descrie ceremonialul nupţial din vremea lui Caragea sau bufetul de la balul
lui Grigorie-Vodă, evocă delicatesele copilăriei, schiţează, dintr-un unghi întrucâtva neobişnuit,
portetul scriitorului Nicolae Filimon sau ne călăuzeşte în „muzeul gastronomic” al lui Costache
Dobrotinescu.
La Alexandru Odobescu, rememor ările epocilor apuse (Scene istorice din cronicele
româneşti) nu exclud preocupările prozaice: foamea „nespusă” îl determină pe pasionatul vizitator
să le ceară călug ărilor ceva de prânzit (Câteva ore la Snagov. IV Poezia trecutului şi poezia
foamei). Refuzat, îi înduplecă pe funcţionarii închisorii să-i pregătească „o minunată plătică”, a
cărei reţetă o împărtăşeş te cu o vădită încântare cititorilor. Rafinamentul culinar al eseistului,
inteligenţa fină şi spiritul ludic sunt demonstrate (şi) de farsa lingvistico-gastronomică cu care i-a
delectat, la 15 septembrie 1871, pe colegii săi academicieni.
Fie că e vorba de amintiri, poveşti sau povestiri – transpare din opera lui Creangă celebrarea
frenetică a vieţii. Pofta vitală a personajelor se concretizeaz ă (ş i) fiziologic – scrierile abundă în
pofticioşi şi petrecăreţi. Pretextele ghiftuielilor sunt diverse: un deznodământ fericit; o răzbunare
reuşită; praznice; ocazii s ărbătoreşti profane sau laice. Spre deosebire de celelalte creaţii, în Povestea
lui Harap-Alb se insistă nu atât asupra varietăţii bucatelor, cât asupra cantităţii acestora. Ospăţul-
capcan ă de la curtea împăratului Roş pare desprins din paginile rabelaisiene. Impresionează, desigur,
cifra magic ă 12; hiperbolismul e dat însă nu doar de desfăşurarea numerică, ci şi de
supradimensionarea – abil sugerată – a recipientelor: harabalele, buţile şi ialoviţele au ca trăsătură
comună volumul mare. În contrast cu alte basme, în care încercarea poate lua forma abstinenţei, aici
asistăm la proba îmbuibării, o răsturnare de perspectivă explicabilă „printr -o deformare, mai precis
32
printr-o inversare de sens a ritualului originar” , oamenilor părându-li-se o
performanţă nu rezistenţa la foame – firească, experimentată –, ci capacitatea de a mânca şi de a bea
mult. Spre deosebire de uriaşii lui Rabelais – ale căror replici autohtone par a fi – eroii lui Creangă
sunt hiperbole parţ iale. Această particularitate o surprinde exegetul Cornel Munteanu, când discută
sugestiile numelor în opera lui Creangă: Flămânzilă, Setilă & Comp. sunt „monştri la înfăţiş are, dar
33
cu forţe inegale, cel mult în direcţia sugerată de onomastica lor”. Ceea ce apropie însă cei doi autori
este, fără îndoială, metaforismul onomastic, profundul umanism, vitalitatea şi, dincolo de proporţiile
exacerbate, construc ţia realistă a personajelor. Fantastice prin funcţiile biologice, personajele lui
Creangă vorbesc şi se comportă ca nişte ţărani humuleşteni. Deloc întâmplătoare, folosirea cuvântului
om accentuează clar natura umană a tovarăşilor năzdrăvani. Foamea şi setea sunt însă cosmice,
ilimitate, întrecând apetitul pantagruelic – gigantic, dar totuşi mărginit.
În descifrarea resorturilor umanităţii caragialiene un fenomen de neocolit este discursul
gastronomic. Exegeza a semnalat atât situarea personajelor sub semnul lui „a mânca”/„a bea” (V.
Fanache, Al. Călinescu), cât şi caracterul poliedric al foamei (Liviu Papadima). Nutriţia nu este un
scop în sine, ci are întotdeauna motivaţii întemeiate ş i funcţii precise în economia textelor. Liviu
Papadima surprinde astfel specificul actului alimentar la Caragiale: „Paradigma lui «a mânca»
34
funcţionează ca o paradigmă secundă, interpretativă, atât pentru «a face» cât şi pentru «a şti»”.
Acelaşi critic substituie verbul generic „a mânca” cu sinonimul „a consuma”. Personajele nu
mănâncă, ci consumă, dovedind o aviditate direct proporţională cu incultura gastronomică.
Cumpătarea e necunoscută, arta de a mânca lipseşte. Se îngurgitează cantităţi impresionante, se
ignoră principii culinare elementare (felurile sunt devorate fără nicio logică), sănătatea e conştient
periclitată.
Meniurile, prezentate adesea post festum, copleşesc prin abundenţă (şi uneori prin rafinament);
apetitul personajelor e, de cele mai multe ori, pantagruelic. Opulenţa meselor e reliefată prin
aglomerările substantivale – impresia cititorului este că are în faţă lista de bucate a unei locante – ce
trimit, inevitabil, la textele rabelaisiene. Dezordinea nutritivă caracterizează nu doar petrecerile
populare, ci şi pe cele simandicoase. Afecţiunile digestive ale personajelor se explică prin
predispoziţiile la bulimie şi ignoranţa culinară. Obiceiurile alimentare proaste au, poate, un singur,
curios, beneficiu – nu alterează constituţia fizică a personajelor. Cu excepţia moaşei, din fişa lor de
caracterizare lipseşte obezitatea. Dincolo de diferenţele de sex, de vârstă sau de poziţie socială, le
uneşte aceeaşi pasiune. Bărbaţi şi femei, adulţi şi copii, exponenţ i ai high-life-ului sau ai mahalalei –
eroii lui Caragiale sunt nişte obsedaţi ai pântecului, enorma lor poftă mascând, de fapt, năzuinţa de a
poseda: „Personajul caragialian nu e un gurmand, cu atât mai puţin «gourmet». Apetitul lui colosal
pare să nu izvorască din fiinţa fiziologică […] ci derivă dintr-un instinct mai «cerebral» al posesiunii:
asupra timpului, asupra lumii materiale, asupra situaţiei sociale a celorlalţi
35
– în sindrofii şi banchete – etc”.
Spaţiul predilect al degringoladelor culinare şi bahice este localul – cu ipostazele sale:
băcănia, birtul, simigeria, cafeneaua, cârciuma, terasa, berăria. Un topos aparte, regăsibil în nuvele
şi povestiri, este hanul. Spre deosebire de toposul sadovenian, hanul caragialian e doar în aparenţă
un spaţiu securizant. Hanul lui Leiba Zibal (O făclie de Paşte, 1892), aşezat într-un loc singuratic,
oferă, în ciuda masivităţii, o falsă protecţie. Anxietatea hangiului, care trăieşte sub ameninţarea
fostei sale slugi, evoluează treptat spre sminteală; victoria sa din final echivalează cu dezaxarea
psihologică. Un terorizat este şi hangiul Stavrache (În vreme de război), care se retrage, din frigul
prăvăliei, în căldura odăii. Natura, ostilă, vitregeşte hanul de muşterii, dându-i aspectul unei cet ăţi
asediate sau al unui cavou. O altă funcţie – loc de manifestare a insolitului – dobândeşte hanul în
naraţiunile La conac şi La hanul lui Mânjoală, ambele axate pe motivul ispitirii. Decorul –
aparent obişnuit – al ospătăriei devine cadrul de acţiune a maleficului; seducţia demonică e
prezentă prin intermediul farmecelor feminine. Dacă în operele anterioare prezenţa diavolului era
mai mult insinuată, în Kir Ianulea avem de-a face cu diabolicul concretizat. Începându-şi
misiunea pământească în Bucureşti, Aghiuţă poposeşte la hanul lui Manuc şi-şi inventează un
trecut în care moartea părinţilor e datorată unei erori de alimentaţie.
Dac ă spaţiul preferat al consumului – localul (eventual căminul) – cunoaşte o multiplicare
de ipostaze explicabilă (băcănie, birt, cafenea, berărie, terasă, simigerie, cârciumă), timpul alocat
nutriţiei este supus unei paradoxale concentrări. Eugen Simion vorbeşte de „impacienţa
36 37
gastronomic ă a lumii lui Caragiale” , dar şi de „frugalitatea care tinde să se eternizeze”.
Personajele, mereu grăbite, consumă ceva pe fugă, dar gustarea improvizată durează, adesea,
nepermis de mult. Nu întâmplător emblema acestui univers euforic este aperitivul, „mezelicul”.
Aflaţi într-o continuă efervescenţă, eroilor lui Caragiale le e străină solitudinea. Mai mult,
putem chiar vorbi de oroarea lor de singurătate. Poftele lor sunt potenţate de prezenţa comesenilor.
Întâlnirea, întâmplătoare sau nu, a unor amici transformă banalitatea cotidiană în sărbătoare, după
cum repausul duminical e marcat de un ostenitor travaliu, ce-i drept, bahic.
Apetitul eroilor caragialieni nu e, de regulă, unilateral. Ei consumă cu aceeaşi poftă
mâncărurile şi băuturile, la loc de cinste stând însă meniurile frugale – gustările şi aperitivele.
Dintre acestea se detaşează măslinele, icrele, mezelurile, caşcavalul şi berea – băutură „nici prea-
prea, nici foarte-foarte”, răcoritoare şi hrănitoare în acelaşi timp, suficient de efervescentă ca să
binedispună, dar incapabilă de a dezagrega spiritul. Aceste virtuţi o fac protagonista ideală a
reuniunilor amicale.
Băutura conferă curajul necesar înfruntării nefericirilor, dezleagă limbile, temperează obsesiile,
minimalizează eşecurile, amplifică bucuriile, întreţine iluziile, înlesneşte speculaţiile, estompează
pericolele. Dincolo de beţia alcoolică, vizibilă şi comică, ce naşte turmentaţi simpatici şi bonomi,
există la Caragiale beţia morală, demagogică, perfidă şi grotescă, ai cărei exponenţi sunt turmentaţii
ideologici şi cei amorezaţi. Schiţând o posibilă tipologie a turmentaţilor caragialieni, V. Fanache
notează: „Fundalul bahic reuneşte pe diverşii turmentaţi într-un climat tulbure, neclar, aiurit, în care
personajele nu mai ştiu exact pe ce lume sunt. Turmentarea se dezvăluie ca stare generală, reflecţie a
38
unei lumi bete existenţial, nesigură pe ceea ce spune şi neîncrez ătoare în ceea ce ascultă”. „Pilirea”
(„ameţirea”/„afumarea”/„magnetizarea”) e, în general, rodul unui consum mai mult substanţial decât
modest, însemnând, deci, depăşirea unei limite, un exces; alteori, e rezultatul amalgamării diverselor
licori (berea şi vinul, în cazul Cetăţeanului Turmentat), aşadar marcă a indeciziei şi a tulbur ării, a
neclarităţii, a incertitudinii. De aici veselia exagerată sau, dimpotrivă, scandalul. Linia de demarcaţie
dintre ele este foarte fină, existând oricând posibilitatea ca distracţia să degenereze în harţă şi
viceversa. Caracteristic universului balcanic, echilibrul labil dintre petrecere şi scandal face posibilă
mi şcarea browniană a personajelor şi, invers, imprevizibilitatea şi divergenţa comportamentală a
eroilor favorizează alternanţa chef-tărăboi.
Studiind prezenţa codului gastroenologic în fluxul epic, constatăm frecventele conexiuni
dintre registrul culinar şi cel politic. Mezelicurile şi aperitivele declanşează pasionate discuţii
politice sau fac să p ălească animozităţile ideologice; meniurile au impact până şi asupra
destinului naţiunii. „Ziafetul” poate fi „parlamentar” sau „colectivist”, acesta din urmă fiind
metafora devorării consensuale a banului public, din care se înfruptă întreaga „familie
colectivistă”, indiferent de orientare sau de pedigri (varietăţile pure – caradàle şi budalàle – sau
maculate – corcitura celor două).
Posesori ai unor cunoş tinţe culinare îndoielnice, personajele lui Caragiale trasează, în felul
lor, coresponden ţe sui-generis între cultură şi gastronomie: frăgezesc ţârul cu capul de bronz al lui
Cicero sau oferă spre digestie trufandale enogastronomice şi elucubraţii intelectuale.
Ferment al vieţii familiale şi sociale, actul nutriţional marcheaz ă evenimente mărunte sau
notabile, influenţează decisiv destine, îşi pune amprenta asupra alianţelor amicale sau matrimoniale.
Există în opera lui Caragiale câteva aspecte neobişnuite ale paradigmei alimentare. În general,
apetitului culinar nu i se asociază apetit erotic, masa fiind mai degrabă un eveniment social decât unul
intim. În povestiri (La hanul lui Mânjoală, La conac) personajele feminine cuceresc inimile
bărbaţilor nu atât prin mesele oferite, cât prin magnetismul privirii. „Voluptoasa” moaşă diplomată (La
Moşi…) e aţâţată nu de aterizarea în braţele bragagiului, ci de perspectiva răcoritoarei băuturi; n-o
impresionează galanteriile domnului Mitică, ci „profumul” de gogoşi şi de fleici. Soţii Verigopolu
preferă să se întâlnească la locanta lui Tripcovici, nu acasă. Supeurile moftangioaicei prilejuiesc doar
flirturi nevinovate. „Cocoşeii” se mulţumesc să supeze în zori cu consoarta, să bea cu amicii din
„economiile” acesteia sau să golească paporniţa cu provizii în compania soacrei. Bărbaţii sunt, se pare,
lipsiţi de virilitatea sugerată de alintul preferat al damelor;
ei apar în postura unor „mărunţişuri” uşor digerabile, consumate ocazional (cocoşei = regional,
floricele de mâncat). Aşadar, deliciilor conjugale li se substituie desfătările palatului,
gastronomicul preia funcţiile eroticului.
Se observă apoi dezinteresul autorului pentru oficierea mesei şi pentru artizanul acesteia.
Privirea sa (şi pofta personajelor) e focalizată pe cantitate, pe amploare, pe îngurgitare, deci pe
consum; ceremonialul, ritualul sunt inexistente. În această situaţie, importanţa bucătarului e
minimalizată, mişună în schimb furnizorii, comercianţii, vânz ătorii – reprezentaţi, emblematic, de
băcan. Chiar şi atunci când apare, figura bucătarului e puternic degradată.
Caragiale nu se sfieşte să abordeze antropofagia – variantă extremă, neortodoxă de
alimentaţie, inacceptată de societatea civilizată. Pentru a explica sensul figurat al termenului
francez un canard, Caragiale relatează un caz experimental de canibalism animal.
Stilistica operelor caragialiene poartă o evidentă amprentă gastronomică. Extrem de
sugestivă e onomastica cu rezonanţe culinare (Farfuridi, Brânzovenescu, Zaharescu, comisul
Stacan, Duşcă). Discutând poetica enumerărilor din ciclul Provenienţe popular reputate
(Cronica), Al. Călinescu apropie formulele caragialiene de poemele lui Blaise Cendrars.
Aceleiaşi voluptăţi gastroenologice care colorează opera i se subordonează şi biografia
39
scriitorului. Caragiale îi face publicitate s ăptămânalului umoristic „Claponul”, magazinului
sinaiot al lui Gh. Matheescu sau berii Azuga; aflat în Teutonia, e năpădit de nostalgii culinare şi
cere să i se trimită produse autohtone; îşi pigmentează scrisorile berlineze cu un savuros
metaforism culinar. Detaliile biografice, mai mult sau mai puţin anecdotice, întregesc portretul
unuia dintre scriitorii români geniali, al cărui spirit epicureic a trecut, filtrat, în întreaga-i operă.
Aflat, ca ş i I. L. Caragiale, la răspântia dintre veacuri, Barbu Delavrancea este, dincolo de
opţiunile estetice care subminează valoarea operei sale, creatorul unor figuri memorabile în literatura
română. Tipul avarului e remarcabil construit în nuvela Hagi-Tudose (1903). Existenţă lui Tudose e
lipsită nu doar de un minim confort, ci şi de căldura şi lumina iubirii. Spiritul achizitiv e însoţit de
obsesia economisirii, extinsă la propriul trup. Suspendarea forţată a simţurilor sau minimalizarea lor
înseamnă orientare spre viitor – mereu amânat însă –, în detrimentul prezentului, refuzat sistematic. În
cele câteva linguri de supă îşi aneantizeaz ă bogăţiile, îşi soarbe propria viaţă. Ne întrebăm care ar fi
fost reacţia hagiului dacă ar fi ştiut că, potrivit alchimiştilor, aurul potabil („apă de aur de Danzig” –
lichior aromatizat cu coajă de portocală şi mirodenii, cu urme de aur) prelungeşte viaţa sau că, în zilele
noastre, preţ iosul element e listat ca aditiv alimentar (E 175)? Un alt caracter viciat este dascălul
portretizat în nuvela de inspiraţ ie autobiografică Domnul Vucea. Exponentul unui sistem de
învăţământ discriminativ, abrutizant şi ineficient, „pedagogul” grosier are o dublă personalitate;
satrapul de la catedră, care îşi umileş te elevii cu pedepse şi corvezi, devine un laş în familie, asuprit el
însuşi de energica sa soţie. Familiarizarea cu corupţia este timpurie; mita alimentară are caracter
piramidal. Ispitiţi de încărcă tura aromitoare a „coşniţei”, şcolarii sunt terorizaţi de ochii cucoanei, ce
zădărnicesc orice tentativă de furt.

3. DIN SECOLUL AL XX-LEA PÂNĂ AZI

Stăpânit de farmecul peisajelor moldovene, pe care le descrie cu măiestria unui artist al

penelului, Calistrat Hogaş surprinde tainicele pulsaţii ale vieţii înseş i, armonia unei naturi
necontaminate încă ( Pe drumuri de munte, ediţie completă 1921). Hâtrul peregrin cu propensiuni
40
panteiste şi animiste e, de fapt, „un orăşean cu suflet rural” , un temperament rousseauian, care
dialoghează cu natura în maniera eroului lui Defoe. Zeul Pan sau Robinson se metamorfozează însă
frecvent în Flămânzilă şi Setilă. Gurmandul cu suflet rustic nu ezit ă să-şi avertizeze cititorul în
privinţa „mojiciei” sale literare, apelând la registrul culinar, în speţă la mămăligă. Mămăliga este
protagonista gustărilor improvizate sau a meselor copioase. În ciuda modestiei lor, mesele au un
minim caracter ritualic. Puţinătatea şi simplitatea merindelor sunt compensate de plăcerea oficierii.
Talentul improvizatoric al naratorului păleşte însă pe lângă inventivitatea părintelui Ghermănuţă.
Tainicul univers monahal e evocat în scrierea La Pângăraţi, care prefigurează întrucâtva
voiculesciana Chef la m ănăstire. Austera cină consumată în sufrageria arhondaricului e
compensată de prânzul ordonat de cămăraşul Vavila. Periplul subteran dezvăluie comorile
enologice ale măn ăstirii. Trufandalele sunt, deopotrivă, momeală şi recompensă pentru
moşieresele „evlavioase” care calcă pragul sfântului locaş. Insinuatele festinuri oferite oaspeţilor
mănăstirii contrastează puternic cu regimul alimentar al călugărilor de rând sau cu cel al
munteanului – frust, cumpătat şi tradiţional.
Poet al naturii elementare, Calistrat Hogaş izbuteşte, prin a sa odisee montană, să surprindă, cu
sensibilitate şi jovialitate, o Moldovă homerică, populată de figuri pitoreşti. Subtilele (şi rarele) inserţii
ale Erosului în acest univers cu precădere masculin nu se rezumă la aluzii nostalgice ( Floricica),
admirative (Jupâneasa Zamfira) sau ironice (La Pângăraţi). Surprinzător, Hogaş transferă asupra
hranei ispititoare atribute ale feminităţii: mămăliga e „oacheşă”, „fierbinte” şi se etalează „fără
pudoare” drumeţilor hămesiţi; hribii părintelui Ghermănuţă sunt „arămii”, „fragezi” şi dispuşi impudic
(„aşezaţi pe spete şi cu pântecele-n sus”) – nu e de mirare că gesturile senzuale („râdica dintr-un şold”)
şi susurul lor determin ă reacţia fiziologică explicită a călugărului („[…] aşa îşi ţuguia buzele pe linia
întinsă a celor două degete, cu care-i presura, încât ai fi zis că vrea să-i sărute pe toţi, de rând.”);
cireşele de la Pâng ăraţi au „carnea tare şi roşie ca de naramze”. Bucatele antropomorfe ale lui Hogaş
reflectă, indirect, ingenuitatea, dar şi magnetismul erotic al ţărăncii.
Beneficiind de o critică entuziastă în epocă, iar ulterior de exegeze mai ponderate, proza lui
I. Al. Brătescu-Voineşti include, pe lângă realizări inconsistente, şi câteva texte notabile, a căror
rezistenţă estetică se explică prin rigurozitatea edificiului epic şi prin naturaleţea stilului.
Naraţiunea umoristică Călătorului îi şade bine cu drumul (vol. Întuneric şi lumină, 1912) e
construită pe o schemă simplă: doi amici cheflii, juraţi s-o termine cu beţiile, îşi calcă legământul
de abstinenţă. Prospeţimea naraţiunii rezidă în comicul care se naşte din structurile contrastante.
Opoziţiile, numeroase, binedispun: trecutul zgomotos al lui Pitache şi proiectul său de a intra „în
rândul oamenilor cuminţi”; graba lui Cojescu şi întârzierea lui Dinculescu; fizicul masiv al unuia
şi constituţia costelivă a celuilalt; echipamentul elegant al arendaşului – în ciuda posibilităţilor
sale modeste – şi înzestrarea sărăcăcioasă a amicului; buna dispoziţie a călătorilor şi apatia
precupeţelor; energia celor doi prieteni şi somnolenţa băiatului de la han; onomastica sugestivă:
Pitache Cojescu şi Manolache Ciolănescu; obstinaţia cu care repetă că sunt grăbiţi şi facilitatea cu
care ignoră propriile decizii.
Natura elementară a personajelor sadoveniene a fost remarcată şi viu discutată de mai toţi
criticii, sensul conceptului suferind, în timp, nuanţări. Dacă frecvenţa, în prozele de tinereţe ale
scriitorului, a figurilor alcoolice, adulterine, violente şi a elementelor declasate ale societăţii
declanşa la începutul secolului trecut polemici literare răsunătoare (cazul Sanielevici), critica
interbelică, apoi cea postbelică mută accentul de pe dimensiunea naturalistă pe cea eroică sau
vitalistă. Tudor Vianu afirmă, de exemplu, că omul elementar nu reprezintă „substructura
41
umanităţii, ci apoteoza ei”. Civilizaţia inferioară evocată în atâtea scrieri echivalează nu cu
degradarea, ci cu simplitatea, naturaleţea şi chiar cu o anumită fineţe. G. Călinescu observă că,
deşi „materia pare mereu aceeaşi şi anume contemplarea oamenilor în starea sălbatecă”, la un
moment dat se produce „o schimbare în colori”: „Căutarea singurătăţii nu mai apare ca o asceză,
42
ci ca o rafinare a sufletelor nesărăcite de civilizaţie”. Nu este vorba aşadar de rousseauism, de
refugiul instinctiv într-un anumit tip de civilizaţie, ci mai degrabă de conştiinţa apartenenţei la
esenţe. Alexandru Paleologu explică fenomenul extrem de pertinent: „Regresiunea aceasta
înseamnă nostalgia originarului, e o trimitere la arhè, la începuturi, la instaurarea primă a
spiritului, adică a legii, în lume. Civilizaţia arhaică la care aspiră Sadoveanu şi a cărei structură o
conservă nu este rudimentară, ci primordială, nedegradată. Năzuinţa la arhaitate nu înseamnă
involuţie sau retrogradare, ci reprezentarea modelului perfect, absolut, arhetipal. Patriarhalitatea
43
sadoveniană este aproximarea arhetipiei primordiale, e deci o restaurare”.
Reprezentanţi ai acestei lumi arhetipale, practicanţi ai unor ocupaţii ancestrale, tipic bărbăteşti,
vânătorii/pădurarii, pescarii şi păstorii/oierii figurează în paginile sadoveniene împreună cu
instrumentarul aferent. Din terminologia pastorală nu lipsesc denumirile produselor oiereşti şi
noţiunile referitoare la prepararea acestora: brânză, urdă, lapte acru, zăr, jintiţă; hârdaie, doniţă,
44
scafe, cupe, ceaun, hârdău, strecurătoare, putină, sedilă. Viaţa acestor „primitivi” cunoaşte o
dublă articulaţie: aspra, eterna bătălie pentru subzisten ţă e secondată de o exaltare a simţurilor
prin care se celebrează generozitatea naturii şi, uneori, a istoriei. Intervenţia omului, prin care
acesta îşi apropriază o parte din bogăţia universului, e salutară, întrucât nu face decât să menţină
45
echilibrul natural. Felurile preparate în cuhnia-natură, deşi foarte simple, sunt gustoase şi îi
îndestulează atât pe bucătarii ocazionali, cât şi pe musafirii lor, poftiţi sau nepoftiţi.
Frecvente şi minuţios realizate, descrierile meselor voievodale (şi nu numai) constituie un
fundal adecvat fluxului narativ, fiind indispensabile relevării particularităţilor lumii moldoveneşti
a secolelor al XV-lea şi al XVII-lea. Evenimentele din viaţa comunităţii „sunt încrustate în
structura fiecărei opere cu o funcţionalitate precisă, pentru realizarea indirectă a imaginii de
ansamblu şi a impresiei de totalitate a vie ţii şi societăţii ei, prin intermediul unui univers de
46
semne”. Cunoscută fiind erudiţia proverbială a lui Sadoveanu, prezenţa amănuntelor de ordin
gastronomic şi măiestrita lor întrebuinţare nu surprind, ci confirmă talentul inegalabil al
scriitorului în zugrăvirea culorii locale. În privinţa documentaţiei utilizate, Sadoveanu mărturisea,
candid, contrariindu-şi poate interlocutorul: „N- am avut nici un document. Eu am scris ce aşi fi
dorit să mănânc eu la masă şi nu ce a mâncat vodă. Şi nu uita că mama mea a fost răzeşiţă din
47
satul Grăniceşti, unde fiecare ţărancă ştie să pregătească ospeţe domneşti”.
Trecând în revistă bucatele „sadoveniene” constatăm c ă, în ciuda diferenţelor
semnificative (inerente), între meniurile diverselor epoci istorice prezentate sau între mesele
diferitelor categorii sociale ale aceleiaşi perioade nu există un hiatus, ci mai degrabă fine
suprapuneri. Ştefan cel Mare gustă cu aceeaşi plăcere friptura în ţiglă ca drumeţul sau vânătorul
de peste veacuri, iar găina cu caise a cucoanei Aglaie poate sta uşor alături de claponul pregătit cu
atât entuziasm de comisoaia Ilisafta. Sarmalele apar constant în meniurile fiecărui veac şi ale
fiecărei categorii sociale, fie că e vorba de masa şătrarului, a domnitorului sau a vânătorilor.
Mămăliga e hrana esenţială a bordeienilor, dar stă la loc de cinste în sufrageria mo şierului
Cantaraga. Deosebirile sunt de nuanţă: mămăliga repudiată de bucătarul străin e pregătită de o
slujnică de la curte, probabil ţigancă; vinul e băut din ulcică sau din pahare de cristal; borşul e
înghiţit cu linguri de lemn sau cu argintărie. Meniul pretenţios poate fi elaborat şi din ingrediente
simple; pe de altă parte, hrana rustică, frugală nu exclude gusturile deosebite. Natura şi civilizaţia
nu reprezintă neap ărat apanajul unor anume epoci sau categorii sociale; departajările nu sunt atât
de nete pe cât par la prima vedere. Simplitatea nu înseamnă simplism, modernitatea nu se
suprapune întotdeauna mondenităţii, rafinamentului, rusticitatea nu e sinonimă cu barbaria.
Preferinţa autorului pentru gusturile primare, nealterate e evidentă ; elogiul stărilor naturale merge
în paralel cu dezavuarea complicaţiilor, a redundanţelor generate de civilizaţie.
48
Autorul celui mai vestit „breviar secret al bucătăriei naţionale” dovedeşte o erudiţie
enogastronomic ă incontestabil ă, manifestată nu doar în impresionantul număr al denumirilor, ci şi în
diseminarea generoasă a feluritelor reţete sau în pledoariile entuziaste pentru anumite
mâncăruri/băuturi. Repertoarul culinar sadovenian cuprinde aperitive, „zămuri”, feluri de bază, lactate,
dulciuri. Uneori, felurile menite să stârnească apetitul sunt fruste, înşelătoare, dar esenţiale: pita mare
de grâu, brânza de burduf în strachină de lut, cepele, vinul acrişor nu au doar menirea de a pregăti şi de
a potenţa surpriza neştiutorului, care va rămâne năucit de mâncărurile ulterioare (Zodia Cancerului
sau Vremea Ducăi-Vodă), ci şi un rol simbolic. Căpitanul Turculeţ se împărtăşeşte cu diada sacră a
omenirii (pâine şi vin), dar şi cu nucleul vital al vegetalului (miezul cepei), cu mineralul primordial
(sarea) şi cu un element de origine animală (brânza). Dintre zămuri, se detaşează net borşul. Felurile
de bază ale meniului „sadovenian” implică, bineînţeles, carnea. Fie că e de pasăre, de porc, de ovine,
vânat sau peşte, friptura reprezintă apogeul mesei. Carnea apare ca ingredient principal într-unul din
simbolurile gastronomiei româneşti – sarmalele. Un loc aparte în panoplia gastronomică sadoveniană
îl ocupă peştele. Bălaia mămăliguţă figurează, fără sfială, pe mesele tuturor. Alături de ea apare uneori,
ca aliment de bază, pâinea, metaforă solară, simbol al unei anumite bunăstări materiale. Laptele apare
rar menţionat în opera lui Sadoveanu, cel mult întâlnim cafeaua cu lapte, nelipsită de la mic dejunurile
burgheze. Produsele lactate se regăsesc mai
ales sub forma smântânii (care însoţeşte obligatoriu sărmălu ţele) şi a brânzei. Digestia acestor
minunăţii culinare e facilitată de băuturile sorbite, între care supremaţia incontestabilă îi revine
vinului. El este regele băuturilor, indiferent de calitate, fiind omniprezent în meniuri (frugale sau
complexe) sau în toponimie (Poiana Vinului). Dacă vinul se afl ă în topul băuturilor „sadoveniene”,
spirtoasele, simple sau sofisticate, se mulţumesc cu un loc doi, deloc de neglijat însă. Rachiul e la fel
de bun după o vânătoare, după o zi de pescuit, după cina bordeienilor, ca şi în intervalul dintre lupte.
Nevrednica apă, care „nu-i bună de pus nici în ciubote” potoleşte rar setea personajelor lui Sadoveanu.
Repertoriul enogastronomic sadovenian nu exclude însă, în ciuda caracterului preponderent autohton,
bucatele şi băuturile altor naţii. Influenţele gastronomiei franceze sunt notabile în meniurile burgheze:
ficat de gâscă, raţă sălbatică cu portocale, iepure cu măsline, garnitură de ciuperci albe, peşte cu
maioneză. Aspicurile, sosurile şi alte specialităţi frânce sunt adoptate conştient de burghezia
românească, constituind o modalitate de aliniere la civilizaţia occidentală. Ionuţ Jder îşi caută han la
marginea unui târg numit Sofia şi asistă, uimit, la prepararea unui fel păgân „care-i fără păreche pe
lumea asta”. Admiraţia lui Sadoveanu pentru bucătăria orientală nu se limitează însă la faimosul
chebap. Sarailiile şi baclavalele încheie ospeţe domneşti şi burgheze deopotrivă. Atât de apreciata
cafea ajunge să fie cunoscută în Moldova lui Ştefan cel Mare prin intermediul negustorilor armeni. În
privinţa ei, părerile sunt împărţite: conservatoarea Ilisafta o respinge categoric; jupâneasa Anca,
deschisă experienţelor mondene, îşi serveşte musafirii cu ciudata licoare; comisul Manole şi Simion
Jder gustă cu reticenţă; împăciuitor, Nicodim recunoaşte că i-a plăcut. O băutură care s- a impus însă
relativ rapid în rânduiala culinar ă moldovenească este berea. Repudiată de negustorul lipscan (Hanu
Ancuţei), care o defineş te „un fel de leşie amară”, e sorbită cu plăcere câteva decenii mai târziu în
târgurile din Ţara de Sus.
Chebap şi cafea, ficat de gâscă în aspic şi bere, Orient şi Occident – iată coordonatele între
care se situează gastronomia moldovenească, al cărei blazon e compus din friptură la ţiglă,
sarmale, mămăligă, plăcinte şi vin. Feluri de referinţă a căror preparare presupune o anume ştiinţă
ş i artă, ele sunt simboluri ale traiului simplu, apropiat de natură, nealterat de inutilităţile civilizaţ
iei. Lipsa de complexitate nu înseamnă îns ă lipsă de rafinament. Conştienţi de savorile bucatelor
strămoşeşti, moldovenii le oferă stră inilor care le calcă pragul, ca parte a unei sincere ospitalităţi,
degustări memorabile care, într-o imaginară competiţie geo-culinară, înclină balanţa în favoarea
Europei Răsăritene. Figura emblematică a civilizaţiei apusene este abatele Paul de Marenne
(Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă). Intelectual rafinat de la curtea Regelui-Soare şi
gurmand autodeclarat, acesta se apropie precaut, dar totuşi curios, de universul necunoscut
49
populat de „o umanitate orientală într-un timp ieşit din normalitate”. Personajul, fără consistenţă
epică, a suscitat interesul criticilor care i-au atribuit, unanim, rolul de a accentua opoziţia dintre
două tipuri de societăţi. Abatele are revelaţia inechităţii raportului dintre civilizaţii; societatea
occidentală, solid structurată, e superioară societăţii moldave, în care anarhia e la rang de
normalitate; dar cel puţ in într-un anumit domeniu, cel enogastronomic, între cele două se
stabileşte o egalitate, ba chiar e posibil ca savorile pariziene complicate să fie devansate de
gusturile fruste ale bucatelor de la porţile Orientului.
Un aspect mai puţin discutat al relaţiei culinar-text sadovenian e acela al instrumentarului şi al
manierelor. Bucă tăritul cunoaş te localizări diverse. Caracteristicile veselei, ale tacâmurilor, ale
aranjării mesei sunt în funcţie de circumstanţe istorico-sociale, dar pot fi impuse ş i de împrejurări
speciale. Buna-cuviinţă sau, dimpotriv ă, lipsa de maniere, sunt independente de statutul social.
Respectarea defectuoasă a regulilor de igienă, de care se face vinovată adesea lumea străveche, e
umbrită de cuviinţa desăvârşită a gesturilor. Reprezentanţii lumii civilizate nu înţeleg comportamentul
ritualic, legea pământului, rânduielile ancestrale. Medicului, contrariat de folosirea unui singur pahar
la praznicul de pomenire, îi scapă sensul profund al obiceiului, acela de împărtăşire întru spirit, unicul
p ăhărel concentrând sufletul ş i amintirea strămoşilor. Ceremonialul mâncării şi al băuturii e mai
simplu sau mai complex, dar întotdeauna respectat. Plăcerea ceremonialului e remarcată, printre alţii,
şi de Mircea Zaciu: „Petrecerea, «kieful», nu constă aşadar
în libaţia exagerată, nici în îngurgitarea pantagruelică, ci în plăcerea sociabilităţii şi în oficiere
50
[...]”.
 Incontestabil, băutura e la loc de cinste în opera lui Mihail Sadoveanu. Fie că e vorba de o
degustare savantă sau de o beţie crâncenă, vinul are o poziţie privilegiată. Vechimea lui e garanţia
calităţii, aspect ce concordă perfect cu sistemul axiologic sadovenian care proclamă superioritatea
trecutului faţă de prezent. Răzeş şi voievod, vechil şi moşier, ucenic şi maestru – personajele lui
Sadoveanu, „partizani ai băii interne cu vin, fiert şi nefiert”, dovedesc o vrednicie aparte în a-şi osteni
braţele cu ridicatul cupelor, ulcelelor, căniţelor, paharelor. Consumarea vinului poate fi o virtute
(„vinului nu i-i dat să-l bea orice slăbănog”), dar şi un viciu („Beţia e maică strică ciunilor.” – Hafiz).
Vulgaritatea beţiei, efectele ei dezumanizante sunt surprinse mai ales în scrierile din tinereţe ale lui
Sadoveanu. E citată în acest sens îndeosebi Crâşma lui Moş Precu, operă care figurează şi în celebrul
tablou sinoptic alcătuit de H. Sanielevici. Beţia nu e însă identificat ă ca temă a prozelor acuzate,
demonstrează Garabet Ibrăileanu; mai mult, criticul sesizează, poate pentru întâia oară, o caracteristică
esenţială a crâşmei (a localului): aceea de a fi o „instituţie” rurală indispensabilă.
51
„Homerica desfăşurare a vieţii” de care vorbeşte Ion Vlad , e tradusă în belşugul alimentar şi
în setea de viaţă a personajelor. Însă abundenţa generatoare de fericire materială e uneori paradoxală.
Canaanul e incompatibil cu „paradisul devastat” din vremea lui Duca-Vodă, când puţinele bucate sunt
strânse „de năcăjiţii pământeni”. Contradicţia societate fericită – vremuri crunte e explicată astfel de
G. Călinescu: „Tonul patriarhal stinge dramatismul faptelor şi războiul e văzut de departe, molatic,
52
idilic, ca o manifestare de violenţă necesară stării de fericire edenică”. Celebrarea cu fervoare a vieţii
e doar una din feţele lui Ianus, fiind inseparabilă de ferocitatea destinelor individuale sau colective.
Vitalismul e un paravan, după cum jovialitatea e o mască; ambele deghizează tensiune, conflict,
resemnare, reprezentând deseori modalităţi de evaziune dintr-
53
o realitate dramatică, constituindu-se în inedite forme de alienare. Asumarea conştientă şi
autoironică a acestei filosofii amare se concentrează în discursul oratorului matinal, tradus de
Ruset: „ – Domnule abate, răzăşul cel cu nasul roş ne informează textual că altceva n-a mai rămas
oamenilor, în zilele acestea rele, decât să plângă ori să petreacă. Ei preferă a doua alternativă. Aici,
în ţara asta, zice el, nu-i sigur nimic decât birul şi moartea. De aceea veselia lor e fiică a
disperării” (Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă).
Motivul hanului, îndrăgit şi bine exploatat în literatura română (I. L. Caragiale, I. Al.
Brătescu-Voineşti, Vasile Voiculescu) e valorizat superior de Mihail Sadoveanu. Hanul (crâşma,
cârciuma, ospătăria, moara) este refugiul dorit: oază de securitate; garanţie a revitalizării prin
hrană, băutură, odihnă, cântec, voie bună, somn. Alteori este loc al ispitirii carnale şi al pierzaniei,
cadru de manifestare a insolitului. Topos referenţial, hanul (şi ipostazele sale) beneficiază, de
regulă, în opera lui Mihail Sadoveanu, de o atentă prezentare: topografie bine precizată, detalii
arhitecturale, notaţii comerciale. La fel ca şi topografia, dimensiunea temporală a hanurilor
sadoveniene prezintă o dublă articulaţie, reală şi mitică.
Variantă rustică a forumului roman, imagine a paradisului pierdut, hanul găzduieşte un
symposion moldav sui-generis. El nu mai este doar locul unor plăcute popasuri, ci şi cadru al
povestirilor, care încep să curgă precum vinul oferit de gazdă. Povestea asumă funcţie soteriologică:
refugierea în cuvânt înseamnă transgresarea ostilităţilor istoriei prin cufundarea conştientă într-un timp
revolut. Confesiunile sunt facilitate de savurarea mâncării (hartane de berbeci şi de viţei, clean şi
mreană, pui la ţiglă, pâine proaspătă, plăcinte cu poale-n brâu) şi de sorbirea băuturii (vin nou şi vin
vechi), daruri ale unei naturi generoase. Celebrarea roadelor pământului (nu a trudei) precede
sărbătoarea spiritului, e un preludiu indispensabil trecerii la o treaptă superioară a trăirilor, un
catalizator al ceremonialului rostirii: „Ceremonialul invitaţiilor, al primirii, al aperitivelor şi al vinului
54
[...] nu sunt altceva decât un număr de «informaţii» din discursul pregătitor al rostirii naraţiunilor”.
Spirite tutelare al hanurilor (crâşmelor, cârciumilor, ospătăriilor) sadoveniene, indisolubil legate de
„afacerile” patronate, amfitrionii au în comun plăcerea vorbei. Prin natura ocupaţiei lor, hangiii
sadovenieni sunt personaje sociabile, care îmbină perfect curiozitatea cu
discreţia. Amplasarea hanului în locuri solitare, dar strategice comportă beneficii, dar şi
dezavantaje ce se repercutează asupra personajelor: hangiii sunt mereu bine informaţi, la curent cu
noutăţile de orice fel, dar şi supuşi numeroaselor riscuri. Iminenţa pericolelor îi face prevăzători;
contactul neîntrerupt cu tot soiul de oameni le conferă o bogată experienţă de viaţă; preocupaţi de
renumele ospătăriei şi în acelaşi timp mândri de faima acesteia, se străduiesc să ofere servicii
ireproşabile. Ei înşişi băutori de frunte, nu ezită să ţină companie musafirilor cunoscuţi.
Amfitrioanele se înrudesc prin două trăsături definitorii, care hipnotizează clientela masculină:
tinereţea şi senzualitatea. Sinteză a hangiţelor/crâşmăriţelor (şi în plan general, a femeilor) din
opera lui Sadoveanu, Ancuţa e chezăşia atemporalităţii, fiind neschimbată la fel ca hanul care-i
poartă numele. Fizicul atrăgător, neobişnuitul dinamism, agerimea minţii, generozitatea, firea
empatică – trăsături moştenite de la mama ei – fac din Ancuţa o prezen ţă carismatică. Sursă a belş
ugului („De la Ancuţa aceasta ne vin toate bunătăţile.”), e considerată o zeitate tutelară căreia i se
închină, conform unui ritual autohton, to ţi călătorii, fără excep ţie, indiferent de condiţia socială
(„Şi se coboară din ea boierul, ca să vadă ochii Ancuţei, cum era datina.” – Iapa lui Vodă).
Cercetarea dimensiunii enogastronomice a operei sadoveniene conduce la câteva concluzii.
Este incontestabilă importanţa major ă pe care eroii sadovenieni o acordă actului alimentar, perceput în
dubla sa funcţionalitate: biologică şi spirituală, realistă şi simbolică. Hrana şi băutura îndeplinesc cu
prisosinţă rolul lor primar: acela de a constitui suport energetic; uneori, ele au un rol secundar deloc de
neglijat, anume cel terapeutic. Revitalizarea este atât a trupului, cât şi a spiritului. Nevoia biologică se
converteşte însă în beatitudine estetică. Nu e vorba de banala, triviala îngurgitare, ci de plăcerea
degustării, de delectarea simţurilor. Elementul culinar autohton este produsul unei civilizaţ ii
arhetipale, reflexul spiritualităţii româneşti, parte integrantă a ospitalităţ ii tradiţionale. Masa e hrănire
şi oficiere, împărtăşire şi împărtăşanie din roadele pământului, „cuminecare” profan ă şi comunicare în
egală măsură. Fiziologicul e dublat de hieratism; actul nutriţional, fie el frugal sau complex, implică,
în general, convivialitatea şi are caracter ritualic. Oficierea presupune o anume solemnitate, dar nu
exclude jovialitatea, chiar dacă uneori aceasta e una înşelătoare. Celebrarea roadelor pământului
precede sărbătoarea spiritului, e un preludiu indispensabil trecerii la
o treaptă superioară a trăirilor, un catalizator al ceremonialului rostirii. Otium-ul constituie o
modalitate de valorizare a clipei prezente. Elanurile vitaliste ale personajelor reprezintă o
celebrare a roadelor pământului (nu a muncii!) şi a spiritului deopotrivă, cu alte cuvinte exaltare a
vieţii. Scenele enogastronomice sunt indispensabile arhitecturii romaneşti; ele susţin edificiul
epic, contribuind la realizarea atmosferei de epocă, la zugrăvirea unor civilizaţii, la surprinderea
unor structuri sociale, la marcarea unor momente decisive în fluxul epic, la construirea
personajelor. Frecvenţa ospeţelor nu e echivalentă cu glorificarea dezmăţului alimentar şi nici cu
elogiul beţiei. Vinul dezleagă limbile, predispune la nostalgie sau sfătoşenie, stârneşte cheful (de
amintiri, de cântec), îmbată chiar, dar beţia, cu câteva excepţii, nu degenerează în scandal sau
violenţă. Uneori poate avea ca efect o sminteală ludică, o nebunie sacră. Hanul (şi variantele lui) e
spaţiul trăirilor dionisiace, imago mundi, conţinând in nuce universul sadovenian, cu toată bogăţia
şi complexitatea sa materială şi spirituală. El este refugiu, oază de securitate, garanţie a
revitalizării prin hrană, băutură, odihnă, cântec, voie bună şi somn; e variantă rustică, autohtonă a
forumului roman; uneori e cadru de manifestare a insolitului. Atent prezentat (topografie, detalii
arhitecturale, notaţii comerciale), însufleţit de amfitrioni sociabili, experimentaţi, uneori
misterioşi, hanul facilitează plonjarea într-un timp legendar, paradiziac.
Sinteză a operei lui Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche (1929) fascinează prin
structura insolită, registrul parodic, trimiterile la mitologie, inserţiile lirice, inedita combinaţie
55
liturgic-carnavalesc , personajele emblematice, evadarea în oniric şi valenţele simbolice. Spaţiul
predilect al confesiunilor este cârciuma. Romanul, circular, debutează şi se încheie cu o cină la
birtul lui Covaci, scene care pun în lumină caracterul personajelor.
Creaţie emblematică a „miliardarului de imagini”, Ulise (1928) este un poem-reportaj ce
surprinde universul citadin prin juxtapunerea de evenimente, senzaţii, impresii, decoruri,
sentimente. Călătoria eroului homeric se transformă într-un periplu metropolitan; incursiunea
diurnă entuziasmează şi alienează deopotrivă, iar convulsiile spiritului sunt domolite de băutura
binecuvântată – ceaiul. „Imnul ceaiului” traduce, şi în plan formal, oscilaţiile emoţionale ale
eului: panica iniţială se estompează, descreştere marcată grafic prin tipărirea, sub forma unei scări
descendente, a sintagmei „ORA CEAIULUI”. Fiinţa angoasată de tumultul citadin se revigorează
refugiindu-se în insularitatea pieţei. Aplicarea tehnicii simultaneiste dă la iveală un mozaic cu
puternice accente htoniene, ce culminează cu imnul închinat cartofului. Imagistica luxuriantă, în
care coabitează elemente ale regnului vegetal, animal şi uman, dezvăluie aspiraţia de comunicare
cu natura.
Parte integrantă a unui amplu proiect epic (Cronica românească a veacului XX), romanul
La Paradis General (1930) – caracterizat de autor „un divertisment […] pe care l-am scris d’un
56
trait, amuzându-mă” – evocă, în manieră umoristic- satirică, boema ieşeană de dinaintea
Primului Război Mondial. Dubla conotaţie a titlului trimite atât la raiul culinar oferit de locanta
ieşeană (prin extensie, la beatitudinile gustative moldoveneşti – capabile să concureze pretinsa
supremaţie munteană, reprezentată de orgolioasa Capş a), cât şi la atmosfera antebelică,
netulburată de seismele istoriei. E o reîntoarcere la stările idilice de altădată, când trecerea
timpului, răbdător încă, era marcată de chefuri memorabile.
Creator al unei opere inegale din punct de vedere valoric, Damian Stănoiu rămâne în
istoria literaturii române prin savuroasele pagini dedicate lumii monahale. Veritabile „reportaje”,
aceste scrieri se limitează la prezentarea anecdotică a unor situaţii şi caractere, fără a aluneca în
filosofări sau în emiterea de judecăţi. Notaţiile critic-ironice nu degenerează în virulenţă verbală,
ci se îmbină cu o atitudine îngăduitoare. Bun cunoscător, prin prisma biografiei sale (nouăsprezece
ani petrecuţi între zidurile diverselor mănăstiri) al universului evocat, Damian Stănoiu realizează
fresca realistă a unei umanităţi boccacceşti. El este cronicarul unei lumi populate de monahi
ignoranţi, făţarnici şi imorali, de călugăriţe vanitoase, intrigante şi bârfitoare, de superiori avizi,
ipocriţi şi corupţi. Departe de misticismul stareţului dostoievskian, eroii lui Damian Stănoiu caută
mai degrabă „mântuirea” lumească decât cea celestă. Ei nu refuză bunurile pământeşti, nici
bucuriile culinare. Că lugării sunt robi ai slă biciunilor trupeşti, victime ale luptei inegale dintre
spirit şi trup, inadaptaţi ce se zbat între datorie şi instinctualitate.
Restrânsa, dar fascinanta creaţie literară a diplomatului ş i muzicianului Grigore Cugler
(Apunake şi alte fenomene, 1934; Afară-de-Unu -Singur, 1946) a fost (re)descoperită de mediile
culturale româneşti abia după 1989. Volumele restitutive dezvăluie o proză de descendenţă
urmuzian ă, frapantă prin universul absurd, prin personajele bizare, prin expresia ludică, prin
intenţiile parodice, prin dinamitarea barierelor dintre genuri şi specii, prin subminarea convenţiilor
şi a adevărurilor existenţiale. Inventivitatea lexicală a autorului se consumă în insolite
calambururi, jocuri de cuvinte, combinaţii surprinzătoare, transferuri semantice. Specifică retoricii
cugleriene este digresiunea. Arta divagaţiei atinge apogeul în Cartea de bucate (vol. Afară-de-
Unu-Singur). În aparenţă obişnuită – căci p ăstrează specificul lucr ărilor de profil: prolog,
segmentare, ingrediente, operaţiuni, stil –, ea se dovedeşte a fi un reţetar absurd.
Creator al unei opere eterogene din punct de vedere valoric (etichetat, din acest motiv,
scriitor de raftul al doilea), Al. O. Teodoreanu a proclamat, cu sinceritate, modestie, veselie şi
înţelepciune: In vitam quod volo, in artem quod possum.
Volumul de debut, Hronicul măscăriciului Vălătuc (premiat de Academia Română chiar în
anul apariţiei, 1928), încântă cititorul prin păţaniile hazlii, prin personajele pitoreş ti, prin
licenţiozităţile candid-fermecătoare şi prin savoarea limbajului, fiind o piesă de rezistenţă a creaţiei lui
Al. O. Teodoreanu. Precuvântarea e urmată de cinci povestiri întreţ esute cu versuri ce reînvie, prin
relatarea unor mondenităţi comico-erotice, atmosfera din Moldova secolelor al XVIII- lea şi al XIX-
lea. Apelarea la procedeul romantic al manuscrisului găsit, „publicat şi adnotat de…”, conferă
autenticitate scriiturii. Nota comună a povestirilor o constituie neostoita poftă de viaţă a personajelor,
care se conduc după latinescul Carpe diem, ignoră sau încalcă normele, atrăgându-şi blamul
concetăţenilor şi pedepsele divine. Cadrul predilect în care se conturează moravurile eroilor este
petrecerea necurmată, sardanapalică. Remarcabilă este în acest sens Pursângele Căpitanului.
Ca epigramist, Al. O. Teodoreanu e cunoscut ca autor al textelor din Vin şi apă (1936).
Volumul e rodul literar al curei de la Karlsbad, căreia Păstorel i se supune vrând- nevrând, convins mai
mult de insistenţele prietenilor decât de propria-i îngrijorare. Confruntat cu o ipostază deloc familiară,
care-i declanşează o criză a realului şi o confuzie de personalitate, cel condamnat să bea „cette boisson
infâme” îşi transpune obsesiile legate de vinurile, de cârciumile şi de chefurile aflate la distanţe
astronomice în versuri pe care le trimite amicilor din ţară. Spre deosebire de stihurile din
Vin şi apă, „rimele vesele” născocite în euforia reuniunilor conviviale au fost salvate de la uitare prin
notarea lor pe liste de bucate, şerve ţele, petece de hârtie, margini de ziar, cutii de ţigări sau de
chibrituri, fiind strânse şi publicate doar postum. Veritabil protagonist al acestor „Însemnări fugare,
/ În catrene lapidare.”, vinul e un lichid sacru, cu origini hristice. Păstorel elogiază nepreţuitele
licori moldave sau străine, catrenele constituindu-se într-un breviar vitivinicol sui-generis. Joviale
improvizaţii bahice, epigramele şi parodiile lui Păstorel (tipărite sau nu), născute în zodia
exuberanţei conviviale, a umorului inteligent, a rafinamentului spiritual şi a comprehensiunii
bonome, bazate pe calambur, poantă, joc de cuvinte, persiflare şi condimentate cu ironie şi
autoironie au cunoscut, de-a lungul deceniilor, o aşa-zisă folclorizare, fiind colportate şi nu rareori
deformate.
Dacă gloria literară a lui Păstorel se datorează Hronicului şi epigramelor care celebrează
vinul, faima sa de enogastronom e tributară celor aproape 200 de cronici culinare, apărute în
revistele vremii. Articolele, publicate în cadrul rubricilor Cronica gastronomică, Gastronomice,
Gastronomie şi Din carnetul unui gastronom, au fost editate în volum abia după moartea
„cronicarului”. Veritabil boem ieşean, apoi bucureştean, Păstorel îşi transpune în aceste scrieri
adevăratu-i spirit, realizând prin ele elogiul vieţii înseşi. În creaţia lui Păstorel, gastronomia şi
literatura nu sunt disociate: reţetele devin uneori adevărate poeme în proză, punctate pe alocuri de
spumoase epigrame, iar povestirile constituie terenul propice unor excursuri gastronomice şi
enologice de excepţie. Cronicarul consideră, asemenea lui Brillat-Savarin, că bucătăria e o ştiinţă
şi o artă. Elogiul bucătăriei pământene transpare din reţetele unor preparate specifice; Păstorel e
însă şi un rafinat cunoscător al bucătăriei universale. Propune meniuri pentru diverse ocazii; îşi
familiarizează cititorii cu specialităţi vânătoreşti; în postură de cofetar-patiser încercat
împărtăşeşte cititoarelor reţete mai vechi sau mai noi; gospodinelor începătoare le dezvăluie
tehnici de preparare sau de servire a unor feluri simple. Renumit enolog şi sommelier, Păstorel nu
se sfieşte să glorifice vinul, dar şi regiunile viticole româneşti. Stilat, discută probleme de etichetă:
ţinută, relaţia patron-client, calitatea şi eleganţa servirii.
Gentilom al enogastronomiei româneşti şi aristocrat al spiritului deopotrivă, Păstorel a fost
un personaj legendar al boemei ieşene şi bucureştene. Îmbrăcat impecabil, manierat, curtenitor cu
femeile, amfitrion perfect şi conviv desăvârşit, extrem de inteligent, ironic şi binevoitor, Păstorel
era simpatizat de intelectualitatea vremii, care-i trecea cu vederea petrecerile interminabile. Desele
reuniuni bahice, dar şi realele competenţe enologice i-au scos porecla de Păhărel Teodoreanu.
Hoinărind prin bodegi anoste şi restaurante luxoase, degustând, chefuind şi improvizând, cu
răguşeala-i caracteristică, spumoase catrene, Păstorel a atras atenţia puterii comuniste care, în
toamna anului 1959 îl arestează şi-l judecă în cadrul procesului Noica – Pillat. După o detenţie de
doi ani şi jumătate e graţiat, fiind eliberat în aprilie 1962. Mărinimoasă, noua orânduire îl
orientează spre „Glasul patriei”, în care Păstorel va publica cronici gastronomice din 10 iulie 1962
până în 10 martie 1964 (cu patru zile înainte de moartea sa).
57
„Virtuos al parodiei şi poet al gastrobachismului” , Al. O. Teodoreanu rămâne un copil
teribil al literaturii române, a cărui operă ilustrează maxima latinească Non multa, sed multum.
Pana-i ghiduşă deschide un dublu apetit, literar şi enogastronomic deopotrivă, iar spiritul său
eclatant păstoreşte, cu bonomie, demersurile târzii ale ucenicilor-regizori de spectacole culinar-
beletristice.
Creator al unui univers imaginar aparte, Vasile Voiculescu transpune în povestirile sale
(apărute postum, în 1966) spiritul său profund religios. Obsedat de relaţia dintre individ şi
transcendent, prozatorul reimaginează, în Ciorbă de bolovan, parabola biblică a înmulţirii
pâinilor. Povestirile surprind ruinarea morală (şi fizică) a individului şi a societăţii, refuzarea sau
înjosirea sacrului, biruinţa trupului asupra spiritului. Păcatele lumeşti nu ocolesc nici spaţiul – prin
excelenţă spiritualizat – al mănăstirii (Ispitele părintelui Evtichie). Pângărirea e observabilă atât
la nivel uman, cât şi la cel animalier. Călugării şi preoţii sunt nişte exaltaţi, robi ai pântecului.
Simţul lor nutriţional e exacerbat: simbolurile creştine – peştele, mielul şi vinul – sunt pângărite
prin îngurgitare, excesele alimentare contrastează cu austeritatea vieţii monahale.
 Apărut în 1957, romanul Groapa a frapat prin universul descris şi prin violenţa stilului,
situându-l pe autor – prin cultivarea esteticii urâtului – în descendenţa lui Tudor Arghezi. Un aport
însemnat în circumscrierea fidelă a periferiei bucureştene îl are discursul gastronomic. Meniul (şi
scenariul) nupţial din Groapa reflectă condiţia existenţială hibrid ă a comesenilor, aflaţi într-un
interval, într-o zonă de tranziţie socio-spaţială, la graniţa dintre sat şi oraş, dintre obiceiurile
ţărăneşti şi uzanţele citadine. Dezagregarea morală a protagoniştilor din Princepele şi Săptămâna
nebunilor e extrem de plastic sugerată prin parabola culinară. Degradarea hranei echivalează cu
prăbuşirea, ruinarea, putrefacţia sufletească, spirituală. Excesele alimentare, bahice şi erotice sunt
doar în aparenţă semnul vitalităţii; de fapt, exacerbarea simţurilor nu e decât pasul ce precede
prăbuşirea.
Situată sub zodia rememorării, proza lui Sorin Titel, cu un pronunţat caracter
autobiografic, evocă universuri casnice de odinioară, vârste pierdute ale inocenţ ei, figuri familiale
unice. Imaginarul artistic îşi trage seva din rădăcinile bănăţene ale autorului, locurile natale şi
perioada copilăriei constituind resursele inepuizabile ale scriiturii. Memoria afectivă reconstituie
viaţa unor comunităţi bănăţene compozite, prinse în vârtejul secolului al XX-lea. Reperele spaţio-
istorice sunt însă elastice, permiţând plonjări într-o geografie mai largă şi nenumărate glisări
temporale. Între aceste coordonate se desfăşoară întâmplări mărunte, obişnuite, rutiniere şi-şi duce
traiul o umanitate simplă, marcată de elanuri vitaliste sau de suferinţe incurabile. Banalul,
cotidianul, concretul ascund însă semnificaţii grave şi adevăruri profunde; notaţiile obiective,
prozaice nu exclud alunecarea spre fantastic, suprapunerile real-imaginar fiind frecvente şi fireşti.
Sorin Titel imaginează o lume insulară, autosuficientă, cvasiutopică, pe care seismele de orice fel
nu reuşesc s-o distrugă, ci doar s-o altereze temporar. Centrul acestui microcosmos este casa, al
cărei fundament, bucătăria, garantează supravieţuirea, perpetuarea, stabilitatea, normalitatea.
Cuhnia acţionează ca un filtru magic – deschide apetitul narativ al personajelor şi facilitează
explorarea meandrelor memoriei. Cronotop ce polarizează secvenţele romaneşti, bucătăria
titeliană e un adevărat han al Ancuţei bănăţean, unde protagoniştii-povestitori relatează
evenimente şi împărtăş esc viziuni proprii, compunând tabloul caleidoscopic al spectacolului
lumii. Miracolul vieţii, agresiunile istoriei, solarităţile şi tenebrele existen ţei, experienţele
fundamentale – iubirea, singurătatea, deznădejdea, înstrăinarea, bătrâneţea, boala, moartea – trec
toate şi capătă coerenţă prin bucătăria dominată de forţa demetriană a Femeii.
Emil Brumaru impune, în lirica românească contemporană, imaginea unui topos arcadian, al
unui spaţiu securizant, în care eul se refugiază din faţa agresiunii timpului. Refacerea unui tărâm idilic
coincide cu regresiunea în trecut, spre ingenuităţile copilăriei şi spre timpul leneş al universurilor
patriarhale. Regăsirea tiparelor originare se face prin recluziunea în spaţii simbolice: bucătării, cămări,
magazii, dulapuri, bufeturi. Bucătăria – veritabil axis mundi al Arcadiei autohtone
– e evocată prin nostalgice epitete: ea e veche şi dragă, dulce, pătimaşă. Aceste cornuri ale
abundenţei – receptacule ale savorilor de altădată – provoacă o adevărată beatitudine senzorială;
policromia imaginilor, desfrâul olfactiv, reveriile gustative compun un tablou liric inconfundabil.
Încăperi sacre, bucătăriile (de vară) au o dublă funcţie: pe de o parte facilitează înălţarea spre
orizonturile desăvârşirii, pe de altă parte permit întoarcerea în timp, recuperarea trecutului,
cufundarea în dulcea moliciune a stărilor iniţiale. Dinamica spaţio-temporală aparte (ascensiune
spaţială – regresiune temporală) face posibil accesul într-o lume a esenţelor.
Înrudit, prin tentativa de cartografiere a spaţiului spiritual bănăţean, cu Sorin Titel, Livius
Ciocârlie circumscrie, în Clopotul scufundat (1988), o geografie personalizată, organizată în jurul
toposului securizant al casei, definit „loc placentar”. Descrierea imobilului de pe strada Aurel
Popovici prilejuieşte evocarea unor evenimente şi destine, retrăirea unor vârste idilice sau ingrate.
Romancierul surprinde, cu precizie matematică şi perspectivă cinematografică, amplasarea
bucătăriei şi a cămării, inventariază dotările şi contabilizează recuzitele; supune reţetarele familiei
– declanşatoarele memoriei afective – unei scrupuloase analize antropologice.
Greu de definit prin prisma canoanelor criticii, romanul Exuvii (Simona Popescu) traduce
obsesiva aspiraţie umană de a percepe raportul dintre eu şi lume. Colecţia de exuvii reuneşte
beatitudinile, fantasmele, victoriile, eşecurile, senzaţiile, misterele vârstelor. Copilăria – nici pe
departe pierdută, ci mereu prezentă – e circumscrisă prin senzaţii. Un rol esenţial în procesul
autoperceperii îl are cititul. Cartea „de aventuri ale BURDIHANULUI” rămâne mult timp o carte de
căpătâi; radiografiată cu o curiozitate şi o nerăbdare infantile, ea dezlănţuie imaginaţia lectorului
inocent, care îi atribuie o morfologie dantescă. Stridenţele coloristice coexistă cu degradeurile şi
nuanţele pastelate; carnavalul cromatic e dublat de cavalcada fragranţelor alimentare şi casnice; în loc
să încânte, senzaţiile gustative consternează, cunoştinţele gastronomice incipiente fiind violentate de
imixtiuni ciudate; sonorităţile denumirilor provoacă delicii auditive. Savuroasa lectură din copilărie
este o pasionantă incursiune în lumea voluptăţilor senzoriale; uluitorul reţetar r ămâne, şi peste timp, în
primul rând o carte de literatură: „O carte despre frumuseţe şi atrocitate, despre gingăşie şi ferocitate, o
carte a simţurilor, iniţiatică, în felul ei, o carte a imaginarului, sofisticată, dar şi primitivă, alexandrină
şi barbară. Un compendiu al combinaţiilor poetice ale hranei, un fel de textură care ascunde în iţele ei
teribila nuntă chymică, şi-n care athanorul nu e numai cuptorul, ci vulcanica, arzătoarea, vitala şi
distrugătoarea noastră BURTĂ”.
 IV. GURMANZI, CAFENELE, AFACERI LITERAR-GASTRONOMICE

Admiţând că, în explicitarea relaţiei dintre creator şi operă, biografismul beuvian este un
procedeu la fel de exagerat, depăş it ş i păgubos precum obsesiva disociere proustian ă dintre eul
superficial şi eul profund – căci, pe de o parte, explicarea operei exclusiv prin traiectul biografic al
autorului ei este nerelevantă şi periculoasă, iar pe de altă parte, în ciuda autonomiei operei, linia
de demarcaţie dintre omul care scrie şi omul care trăieşte nu e întotdeauna tranşantă – ne situ ăm
pe o poziţie intermediară şi consider ăm că primatul textului nu presupune excluderea creatorului
său. Eul superficial e de neocolit, fiind asimilat, asumat de eul profund; mai mult, el poate fi
transfigurat, înnobilat, comutat în temă de meditaţie. Biografemele pot deconspira genezele
operelor sau pot, uneori, facilita accesul la profunzimile lor, după cum experienţele personale care
trec în operă conduc adesea la decriptări distorsionate. Schiţele caragialiene, de exemplu, poartă
amprenta experienţei de restaurator a omului, dar ele nu trebuie tratate reducţionist, ca reflectări
ale acestei etape existenţiale.
Istoriile literare dezvăluie, de regul ă, genealogii, traiecte profesionale, surse de inspiraţie,
aspecte biografice anecdotice sau jenante, frivole sau dramatice; picanterii din viaţa scriitorilor
circulă în mediile intelectuale sau colorează volumele de memorialistică. Amănuntele biografice
constituie însă nu doar o sursă ieftină de amuzament, ci şi o posibilă cale de apropiere de operă
prin prisma pasiunilor omului. Firi discrete sau boeme, taciturne sau expansive, scriitorii români
au avut şi ei, ca orice muritor, capriciile lor, existenţa – mai şubredă sau mai solidă – fiindu-le
pigmentată cu orgolii nobiliare, amoruri imposibile, mariaje eşuate, procese scandaloase, polemici
răsunătoare, dar şi cu expediţii cinegetice şi ihtiologice, chefuri de pomină şi farse mai mult sau
mai puţin literare.
Dacă Ion Creangă, Mihail Sadoveanu şi Al. O. Teodoreanu sunt îndeobşte etichetaţi ca
gurmanzi ai literaturii române, despre încadrarea, în această categorie, a unor scriitori precum
Nicolae Filimon, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Alexandru Odobescu, I. L. Caragiale,
Calistrat Hogaş, Mateiu Caragiale se vorbeşte mai puţin.
Nu o dată literaţii – mai mult sau mai puţin gurmanzi – sunt dublaţi de gastronomi, oferind
cititorilor delicii culinar-literare demne de cel mai rafinat palat. Tandemul Kogălniceanu – Negruzzi
surprindea mediile intelectuale ieşene de pe la jumătatea secolului al XIX-lea cu inedita colecţie
200 reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti; activitatea de cronicar
enogastronomic a lui Păstorel e notorie; Mihail Sevastos, editează o cuprinzătoare Carte de
bucate; la sfârşitul secolului al XX-lea, poetul, prozatorul şi publicistul Radu Anton Roman îşi
transpune obsesiile enogastronomice în memorabilul volum Bucate, vinuri şi obiceiuri
româneşti; volumele publicate de Dan-Silviu Boerescu dezvăluie nu numai un literat fascinat de
frumoasa-i consoartă, ci şi un împătimit al bucătăritului şi un fin degustător.
Dacă modelul păstorelian îşi are adepţii săi chiar şi în era fast-foodului şi a globalizării
economice, se pare că efervescenţa cafenelelor literare a dispărut odată cu boema artistică
interbelică. Legată organic de curentul simbolist, cafeneaua era, în secolul al XIX-lea, locul care
reflecta fidel pulsul vieţii intelectuale româneşti. Variile localuri ale capitalei – restaurante, birturi,
berării, lăptării cofetării, cafenele, terase şi grădini – erau locuri de întâlnire, de relaxare, de
discuţie, de visare; facilitau întâlnirile dintre scriitori (şi nu numai), polemicile mai mult sau mai
puţin virulente, şotiile spirituale sau duelurile intelectuale. Dincolo de eterogenitatea vârstelor, a
convingerilor şi a performanţelor, scriitorii „capşişti” alcătuiau o veritabilă Academie liberă. Într-o
ipotetică istorie a restauraţiei româneşti Casa Capşa ar fi secondată, fără îndoială, de localul ieşean
Bolta Rece. Dacă Junimea e de neconceput fără Bolta Rece, Gândirea e strâns legată de cafeneaua
clujeană New York (ulterior Continental).
Ceea ce unea clientela (scriitoricească) a cafenelelor (literare) – din Bucureşti sau din
provincie – era atât vivacitatea intelectuală, cât şi subţirimea pungii. Precaritatea condiţiilor de trai
– sau spiritul mercantil? – i-a transformat, nu o dată, pe literaţi în întreprinzători: din 1882, C.
Dobrogeanu-Gherea administrează restaurantul gării din Ploieşti; I. L. Caragiale concesionează, în
1895, restaurantul gării din Buzău (de-a lungul timpului, nenea Iancu a fost şi patronul a trei
berării); în epoca interbelică, Pamfil Şeicaru ţinea restaurantul Gării de Nord; tot în această
perioadă îşi deschid celebrele lăptării poeţii avangardişti Dumitru Cosma şi Gheorghe Dinu
(Stephan Roll). O realizare inedită în peisajul cultural al Bucureştiului interbelic era „Divanul
meşterilor şi cărturarilor de la Hanul Ancuţei”, iniţ iat de Al. O. Teodoreanu. După 1989,
cafenelele literare încep să reapară timid, asumând rolul unor instituţii culturale sau caracteristicile
unor ateliere de creaţie. Continuând oarecum iniţiativele cultural -economice ale scriitorilor
interbelici, în 2004 Mircea Dinescu achiziţionează via şi crama de la Galicea Mare (Dolj), unde
produce „Vinul Moşierului”, iar în localitatea dunăreană Cetate (Dolj) fondează primul „port
cultural” din Europa. Un demers lăudabil (nu numai prin raritatea lui) e cel întreprins de poetul
Dumitru P ăcuraru, care patronează nu doar revista „Poesis” (şi cotidianul sătmărean „Informaţia
zilei”), ci şi restaurantul (şi hotelul) cu acelaşi nume.
 V. ÎNCHEIERE

Prezen ţa masivă a scenelor culinaro-bahice în literatura română demonstrează atracţia –

conştientă sau involuntară – exercitată de codul enogastronomic asupra scriitorilor şi valorificarea
fecundă a funcţiilor sale de către aceştia. Dincolo de a demonstra munificenţa temei alese, am
încercat să surprindem specificitatea scriitorilor investigaţi, mai bine zis a abordărilor retoricii
culinare în operele acestora, să analizăm rolul pe care alimentul (hrană, băutură) îl are în
economia ficţiunii, să circumscriem textele discutate din perspectivă enogastronomică. Am căutat
să ilustrăm caracteristicile decelate şi ideile avansate prin citate sugestive, la a căror tentaţie am
cedat, poate, uneori prea uşor. Excursul diacronic a fost dublat adesea de trimiteri la literatura
universală. Recursul la lexicologie, impus de necesităţi practice, s-a realizat în două direcţii:
precizări terminologice – ce constau atât în definirea unor lexeme, cât şi în semnalarea unor
confuzii – şi repertoriu lexical. Exegeza existentă a constituit, în ciuda caracterului minimal, un
reper la care am căutat s ă ne raportăm consensual sau critic şi, totodat ă, un punct de pornire
pentru interpretările proprii. Deoarece argumentul e tratat, mai serios sau mai superficial (dar
sporadic, unilateral şi nesistematic), de diverşi cercetători, demersul nostru s- a vrut, în acelaşi
timp, analitic, sintetic şi creator: textele (ingrediente) analizate au fost integrate (procesate) într-o
lucrare-sinteză (meniu) asezonată cu aporturi originale (condimente). Am vrut să servim astfel o
felie din minunatul spectacol literar-gastronomic românesc, să propunem o parcurgere a unor
pagini cunoscute printr-o grilă de lectură (şi interpretativă) mai puţin obişnuită.
Nu pretindem că abordarea noastră este exhaustivă, argumentarea – inatacabilă,
conceptualizările – perfecte, interpretările – imbatabile; dimpotrivă, suntem de părere că tema
tratată, de o potenţialitate încă insuficient valorificată, de o profunzime doar întrezărită, admite
deschideri fecunde – de exemplu, în direcţia teoriei literare (alături de revirimentul criticii
gastronomice, asistăm azi la tentative de a impune o nouă formulă romanescă – romanul culinar;
mai mult, Pascal Ory vorbeşte de gastronomie ca gen literar – „o judecată asupra gustului, a
58
cuvintelor şi a bucatelor” ).
Problematica abordată poate fi considerată o adevărată terra incognita, de aceea credem că
lucrarea noastră – subordonată devizei păstoreliene In vitam quod volo, in artem quod possum, dar
şi frazei recent formulate de Bill Gates „Înainte de a face un lucru perfect, realizează lucruri
perfectibile.” – e o contribuţie modestă şi imperfectă, dar novatoare la explorarea ei.
 NOTE

1. Ulmu, Bogdan, Spectacolul gastronomic sau Arta & Arta culinară, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2000,
pp. 13-14.
2. Lévi-Strauss, Claude, Antropologia structurală. Prefaţă de Ion Aluaş, traducere din limba franceză de
I. Pecher, Editura Politică, Bucureşti, 1978, p. 106.
3. Ibidem, pp. 106-107.
4. Ibidem, p. 107.
5. Alves, Rubem A., Cartea cuvintelor bune de mâncat sau Bucătăria ca parabolă teologică. Ediţia a II-a. Traducere
de Virginia Gâlea, prefaţă de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2007, p. 134.
6. Ibidem, p. 133.
7. Ibidem, p. 136.
8. Kierkegaard, Sören, Banchetul (In vino veritas). Traducere de Kjeld Jensen şi Elena Dan, Editura Universal Dalsi,
Bucureşti, 1997, p. 42.
9. Brillat-Savarin, Fiziologia gustului. Traducere de Doina Paşca-Harsányi, cuvânt înainte de Dan Grigorescu, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1988, p. 64.
10. Onfray, Michel, Pântecele filozofilor. Critica raţiunii dietetice. Traducere din franceză şi note de Lidia Simion,
Editura Nemira, Bucureşti, 2000, p. 13.
11. Ibidem, p. 130.
12. Ibidem, p. 131.
13. Onfray, Michel, Raţiunea gurmandă. Filosofia gustului. Traducere din limba franceză şi note de Claudia Dumitru
şi Lidia Simion, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, pp. 177-178.
14. Convorbiri cu Cioran, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 30.
15. Ibidem, p. 106.
16. Petreu, Marta, Filosofii paralele, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005, p. 210.
17. Ulmu, Bogdan, Op. cit., pp. 14-15.
18. Manolescu, Nicolae, Julien Green şi strămătuşa mea (Teme 5), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1984, p.
121.
19. Simion, Eugen, Sfidarea retoricii. Jurnal german. Ediţia a II-a, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1999, p.
367.
20. Ariés, Philippe; Duby Georges, (coord.), Istoria vieţii private, vol. V De la Renaştere la Epoca
Luminilor. Traducere de Constanţa Tănăsescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1995, p. 354.
21. Ibidem, p. 357.
22. Desarthe, Agnès, Mănâncă-mă. Traducere din limba franceză de Magdalena Răduţă, Curtea Veche Publishing,
2007,
p. 100.
23. Barthes, Roland, Plăcerea textului. Roland Barthes despre Roland Barthes. Lecţia. Traduceri din franceză de
Marian Papahagi, Sorina Danailă, Editura Cartier, Chişinău, 2006, p. 40.
24. Ibidem, pp. 40-41.
25. Creţu, Ion, Discursul gastronomic, în „Luceafărul”. Săptămânal de literatură. Serie nouă, nr. 5 (395), 10 februarie
1999, p. 23.
26. Alves, Rubem A., Op. cit., p. 156.
27. Esterházy, Péter, Harmonia caelestis. Traducere din limba maghiară şi note de Anamaria Pop, Editura Curtea
Veche Publishing, Bucureşti, 2008, p. 167.
28. Bahtin, M., François Rabelais şi cultura populară în Evul Mediu şi în Renaştere. În româneşte de S. Recevschi,
Editura Univers, Bucureşti, 1974, passim.
29. Onfray, Michel, Pântecele filozofilor. Critica raţiunii dietetice. Traducere din franceză şi note de Lidia Simion,
Editura Nemira, Bucureşti, 2000, p. 130-131.
30. Bahtin, M., Op. cit., p 310.
31. Ibidem, p. 346.
32. Oişteanu, Andrei, Grădina de dincolo. Comentarii mitologice la basmul Harap Alb. Zoosophia. Comentarii de
mitologie zoologică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 116.
33. Munteanu, Cornel, Lecturi neconvenţionale, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003, p. 71.
34. Papadima, Liviu, Caragiale, fireşte, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999, pp. 56-57.
35. Ibidem, p. 59.
36. Simion, Eugen, Fragmente critice, vol. III Mit. Mitizare. Mistificare, Fundaţia Scrisul Românesc, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 72.
37. Ibidem, p. 76.
38. Fanache, V., Caragiale. Ediţia a III-a, adăugită, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 254.
39. Bădulescu, Bogdan, Rusu, Olga, Mitică şi nenea Iancu la Berlin sau Caragiale în exil. Roman documentar,
Editura Princeps Edit, Iaşi, 2006.
40. Cioculescu, Şerban, Varietăţi critice, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966, p. 281.
 41. Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Albatros, Bucureşti, 1977, p. 21.
42. Apud Mihail Sadoveanu interpretat de.... Antologie, comentarii, tabel cronologic şi bibliografie de Fănuş
Băileşteanu. Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, p. 161.
43. Paleologu, Alexandru, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, ed. a III-a, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 2006, p. 53.
44. Moldovan, Victoria, Lexicul poetic sadovenian. Sfere ale culturii materiale, Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 1999, p. 159.
45. Ibidem, p. 28.
46. Frigioiu, Nicolae, Romanul istoric al lui Mihail Sadoveanu, Editura Junimea, Iaşi, 1987, p. 179.
47. Almanahul gospodinei. Editat de revista „Steaua”, 1982, p. 8.
48. Zaciu, Mircea, Ordinea şi aventura, Editura Dacia, Cluj, 1973, pp. 114-115.
49. Mihail Sadoveanu comentat de... Gheorghe Mitrache, Editura Recif, Bucureşti, 1994, p. 170.
50. Zaciu, Mircea, Op. cit., p. 117.
51. Vlad, Ion, „Cărţile” lui Mihail Sadoveanu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 164.
52. Apud Mihail Sadoveanu interpretat de... Antologie, comentarii, tabel cronologic şi bibliografie de Fănuş
Băileşteanu. Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, p. 175.
53. Luca, Eugen, Mihail Sadoveanu sau elogiul raţiunii, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 217.
54. Vlad, Ion, Op. cit., p. 115.
55. Derşidan, Ioan, Mateiu I. Caragiale. Carnavalescul şi liturgicul operei, Editura Minerva, Bucureşti, 1997, pp. 11-
12.
56. Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografică, vol. II (G-P) partea II. Antologie, text îngrijit, sinteze
bibliografice şi indici de Aurel Sasu şi Mariana Vartic, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p. 864.
57. Perpessicius, Opere. Menţiuni critice, vol. VI, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 134.
58. Creţu, Ion, Discursul gastronomic, în „Luceafărul”. Săptămânal de literatură. Serie nouă, nr. 5 (395), 10 februarie
1999, p. 23.
 BIBLIOGRAFIE
I. OPERELE AUTORILOR INVESTIGAŢI

1. Alecsandri, V., Opere, vol. V-VII. Text ales şi stabilit, note şi variante de Georgeta Rădulescu-
Dulgheru, indice şi glosar de Gheorghe Chivu, Editura Minerva, Bucureşti, 1977-1981.

2. Amintiri despre Eminescu. Antologie şi ediţie îngrijită de Ion Popescu, Editura Junimea, Iaşi,
1971.
3. Amintiri despre Eminescu. Selecţia, prefaţa şi îngrijirea ediţiei de Ileana Ene, Editura Viitorul
Românesc, Bucureşti, 2000.
4. Amintiri despre Ion Creangă. Ediţia a II-a, completată, antologie, prefaţă, note şi anexe de Ion
Popescu-Sireteanu, Editura Vasiliana’98, Iaşi, 2001.
5. Apollinaire, Guillaume, Scrieri alese. Ediţie alcătuită şi îngrijită de Virgil Teodorescu, cuvânt
înainte de Vasile Nicolescu, Editura Univers, Bucureşti, 1971.
6. Apuleius, Lucius, Măgarul de aur. Traducere şi note de I. Teodorescu, prefaţă de Traian
Diaconescu, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002.
7. Arghezi, Tudor, Cu bastonul prin Bucureşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
8. Arghezi, Tudor, Opere, vol. I-IX. Ediţie îngrijită, tabel cronologic şi bibliografie de Mitzura
Arghezi şi Traian Radu, prefaţă de Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
2000-2006.
9. Arghezi, Tudor, Scrieri, vol. 12-22, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966-1969.
10. Arghezi, Tudor, Subiecte. Antologie, postfaţă şi bibliografie de Mariana Ionescu, Editura
Minerva, Bucureşti, 1990.
11. Arghezi, Tudor, Versuri, vol. I-II. Ediţie şi postfaţă de G. Pienescu, cu o prefaţă de Ion Caraion,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980.
12. Athenaios, Ospăţul înţelepţilor. Traducere, selecţie şi prefaţă de N. I. Barbu, Editura Minerva,
Bucureşti, 1978.
13. Bacalbaşa, Constantin, Bucureştii de altădată, vol. I-III. Ediţie îngrijită de Aristiţa Avramescu
şi Tiberiu Avramescu, Bucureşti, vol. I Editura Eminescu, 1987, vol. II Editura Eminescu, 1993,
vol. III Editura Albatros, 2000.
14. Bandello, Matteo, Nuvele, vol. I-II. Traducere, selecţie şi tabel cronologic de Ştefan Crudu,
prefaţă de Alexandru Balaci, Editura Minerva, Bucureşti, 1978.
15. Barbu, Eugen, Groapa. Ediţie revăzută, text definitiv, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 1997.
16. Barbu, Eugen, Princepele. Prefaţă de Constantin Ciopraga, tabel cronologic de Liviu Călin,
Editura Minerva, Bucureşti, 1977.
17. Barbu, Eugen, Princepele. Prefaţă, curriculum vitae, bibliografie de Aureliu Goci. Text definitiv, cu
ultimele intervenţii ale autorului din vara anului 1993. Editura Gramar, Bucureşti, 1994.
18. Barbu, Eugen, Prînzul de duminică, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1962.
19. Barbu, Eugen, Săptămâna nebunilor. Text definitiv. Prefaţă de Mihai Ungheanu, Editura
100+1 Gramar, Bucureşti, 1996.
20. Barbu, Ion, Opera poetică. Text stabilit de Mircea Coloşenco, Editura Cartier Asociaţia
Editorială Noi, Chişinău, 2002.
21. Barbu, Ion, Opere, vol. I-II. Ediţie alcătuită de Mircea Coloşenco, prefaţă de Eugen Simion,
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000.
22. Barbu, Ion, Poezii. Proză. Publicistică. Ediţie îngrijită de Dinu Pillat, antologie de Mihai
Dascal, repere istorico-literare realizate de Mihai Dascal şi Maria Rafailă, Editura Minerva,
Bucureşti, 1987.
23. Bardan, Dan, Pastramă trufanda. O antologie a umorului negru românesc, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 2002.
24. Baudelaire, Charles, Mici poeme în proză. Traducere de G. Georgescu, prefaţă de Vladimir
Streinu, Editura Univers, Bucureşti, 1971.
25. Baudelaire, Florile răului. Traducere, cronologie, note şi comentarii de C. D. Zeletin, Editura
Univers, Bucureşti, 1991.
26. Bădulescu, Bogdan; Rusu, Olga, Mitică şi nenea Iancu la Berlin sau Caragiale în exil. Roman
documentar, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2006.
27. Boccaccio, Giovanni, Decameronul, vol.I-II. În româneşte de Eta Boeriu, prefaţă şi tabel
 cronologic de Alexandru Balaci, Editura Minerva, Bucureşti, 1975.
28. Geo Bogza, Trapez LXXXVII, în „România literară”. Săptămânal editat de Uniunea
Scriitorilor din Republica Socialistă România, XVI, nr. 49, 8 decembrie 1983, p. 7.
29. Borges, Jorge Luis, Poezii. Traducere şi prefaţă de Andrei Ionescu, Editura Polirom, Iaşi, 2005.
30. Boulanger, Daniel, O umbră în peisaj. Traducere de Angela Cismaş, Editura Univers,
Bucureşti, 1981.
31. Braesky, Anny, Cu grimonul pe oglindă. Amintiri din teatru, Editura Junimea, Iaşi, 1970.
32. Brăescu, Gh., Opere alese, vol. I-II. Text ales şi stabilit, studiu introductiv, note şi bibliografie
de Niculae Gheran, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1962.
33. Brăescu, Gh., Unde dai şi unde crapă. Nuvele şi povestiri. Antologie de Niculae Gheran,
postfaţă de G. Dimisianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1971.
34. Brăescu, Gh., Unde stă norocul. Schiţe şi povestiri. Antologie, postfaţă şi bibliografie de Ioan
Adam, Editura Minerva, Bucureşti, 1989.
35. Brătescu-Voineşti, Ioan Alexandru, Întuneric şi lumină. Antologie, postfaţă şi bibliografie de
Mariana Ionescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1987.
36. Brătescu-Voineşti, Ioan Alexandru, Opere, vol. I Ediţie îngrijită, note şi comentarii de Teodor
Vârgolici, prefaţă de Al. Piru, Editura Grai şi Suflet-Cultura Naţională, Bucureşti, 1994.
37. Brumaru, Emil, Infernala comedie. Sonete. Cu un fragment dintr-o epistolă a autorului către
Şerban Foarţă şi cu 15 scanografii de acesta, Editura Brumar, Timişoara, 2005.
38. Brumaru, Emil, Opera poetică, vol.I-II, Editura Cartier, Chişinău, 2003.
39. Budai-Deleanu, Ion, Opere. Ediţie critică de Florea Fugariu, studiu introductiv de Al. Piru,
Editura Minerva, Bucureşti, 1974.
40. Budai-Deleanu, Ion, Ţiganiada. Ediţie îngrijită de Florea Fugariu, repere istorico-literare
alcătuite în redacţie de Andrei Rusu, Editura Minerva, Bucureşti, 1981.
41. Budai-Deleanu, Ion, Ţiganiada, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984.
42. Budai-Deleanu, Ion, Ţiganiada. Studiu introductiv de G. I. Tohăneanu, ediţie critică de Florea
Fugariu, Editura Amarcord, Timişoara, 1999.
43. Bulgakov, Mihail, Maestrul şi Margareta. Traducere din rusă de Natalia Radovici, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2001.
44. Bulgakov, Mihail, Maestrul şi Margarita. Traducere din rusă de Vsevolod Ciornei, Editura
Cartier Asociaţia Editorială Noi, Chişinău, 2002.
45. Calvino, Italo, Palomar. Traducere şi postfaţă de Geo Vasile, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
46. Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei. Postfaţă şi bibliografie de Magdalena Popescu,
Editura Minerva, Bucureşti, 1986.
47. Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei. Prefaţă de Ion Ciocanu, Editura Hyperion, Chişinău,
1992.
48. Cantemir, Dimitrie, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu
trupul. Text stabilit, traducerea versiunii greceşti, comentarii şi glosar de Virgil Cândea.
Postfaţă şi bibliografie de Alexandru Duţu, Editura Minerva, Bucureşti, 1990.
49. Caragiale, I. L., La hanul lui Mânjoală. Nuvele şi povestiri, Prefaţă de Gabriel Dimisianu,
tabel cronologic de Şerban Cioculescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1987.
50. Caragiale, I. L., Momente, schiţe, notiţe critice. Ediţie îngrijită de Al. Rosetti, Şerban
Cioculescu, Liviu Călin, Editura Minerva, Bucureşti, 1983.
51. Caragiale, I. L., Opere, vol. I-IV. Ediţie îngrijită şi cronologie de Stancu Ilin, Nicolae Barna,
Constantin Hârlav, prefaţă de Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000-
2002.
52. Caragiale, I. L., Opere, vol. I-II. Prefaţă de Alexandru George, ediţie de Al. Rosetti, Şerban
Cioculescu, Liviu Călin, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
53. Caragiale, I. L., Teatru. Ediţie îngrijită de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu, Liviu Călin, repere
istorico-literare de Mioara Apolzan, Editura Minerva, Bucureşti, 1978.
54. Caragiale, Mateiu I., Opere. Ediţie, studiu introductiv, note, variante şi comentarii de Barbu
Cioculescu, prefaţă de Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001.
55. Carianopol, Virgil, Scriitori care au devenit amintiri, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1982.
56. Carmina Burana : antologie de poezie latină medievală. Ediţia a II-a. Traducere şi comentarii
de Eugen Munteanu şi Lucica-Gabriela Munteanu, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
57. Cassian, Nina, Între noi, copiii, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 2000.
58. Călători străini despre Ţările Române, vol. I-V îngrijite de Maria Holban, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1968-1973, vol. VI îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru (partea I) şi
Mustafa Ali Mehmet (partea a II-a), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, vol.
VII-VIII îngrijite de Maria Holban, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980-1983,
vol. X îngrijit de Maria Holban, Maria M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,
Bucureşti, 2001.
59. Călinescu, G., Opere, vol. I-VIII, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965-1968.
60. Călinescu, G., Opere, vol. I-II. Ediţie îngrijită, note, comentarii, variante, repere critice de
Nicolae Mecu, prefaţă de Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, Editura Fundaţiei
Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2004.
61. Călinescu, G., Poezii. Teatru. Nuvele. Antologie, postfaţă şi bibliografie selectivă de Valentin F.
Mihăescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1986.
62. Cărtărescu, Mircea, Levantul, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003.
63. Cărtărescu, Mircea, Plurivers. Volum antologic, vol. I-II. Postfaţă de Paul Cernat, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2003.
64. Cervantes Saavedra, Miguel de, Don Quijote de la Mancha, vol. I-II. Traducere din spaniolă,
cuvânt înainte, cronologie, note şi comentarii de Sorin Mărculescu, cu un studiu introductiv de
Martin de Riquer, membru al Academiei Regale Spaniole, Editura Paralela 45, Piteşti, 2004.
65. Cervantes Saavedra, Miguel de, Nuvele exemplare, vol. I-II. Traducere din literatura spaniolă,
studiu introductiv, note şi comentarii de Sorin Mărculescu. Ediţie integral revăzută şi adăugită,
Editura Polirom, Iaşi, 2001.
66. Chaucer, Geoffrey, Povestirile din Canterbury. În româneşte de Dan Duţescu, studiu introductiv şi
note bibliografice de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Editura Hyperion, Chişinău, 1993.
67. Ciocârlie, Livius, Clopotul scufundat, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988.
68. Ciocârlie, Livius, Paradisul derizoriu. Jurnal despre indiferenţă. Editura Humanitas,
Bucureşti, 1993.
69. Cioculescu, Şerban, Amintiri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975.
70. Commedia dell’arte. Antologie, traducere, prefaţă şi note de Olga Mărculescu, Editura Univers,
Bucureşti, 1984.
71. Convorbiri cu Cioran, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
72. Costin, Miron, Opere. Ediţie critică cu un studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice
şi glosar de P. P. Panaitescu, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1958.
73. Crace, Jim, Cămara diavolului. Traducere din engleză de Elena Ciocoiu, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2005.
74. Crainic, Nichifor, Poezii. Antologie, postfaţă, tabel cronologic, bibliografie şi referinţe critice
de Aureliu Goci, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 1998.
75. Crainic, Nichifor, Versuri. vol. I Poezii alese 1914-1944, vol. II Şoim peste prăpastie. Versuri
inedite create în temniţele Aiudului, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990.
76. Creangă, Ion, Opere. Ediţie critică, note şi variante, glosar de Iorgu Iordan şi Elisabeta Brâncuş,
introducere de Eugen Simion. Ediţie revăzută şi adăugită, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2000.
77. Creangă, Ion, Povestea lui Harap-Alb. Tabel cronologic, prefaţă, note şi bibliografie de Nicolae
Constantinescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1983.
78. Creangă, Ion, Poveşti, amintiri, povestiri. Ediţie îngrijită şi repere istorico-literare alcătuite de
Iorgu Iordan şi Elisabeta Brâncuş, Editura Minerva, Bucureşti, 1983.
79. Crick, Mark, Supa lui Kafka. O istorie completă a literaturii în paisprezece reţete, RAO
International Publishing Company, Bucureşti, 2008.
80. Cristea, Valeriu, După-amiaza de sâmbătă. Ediţia a III-a, îngrijită de Doina Cristea, cu o
postfaţă de Nicolae Manolescu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2006.
81. Cronicari munteni, vol. I Stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoria Ţării Rumâneşti. Ediţie
îngrijită de Mihail Gregorian, prefaţă şi tabel cronologic de Dan Horia Mazilu, Editura
Minerva, Bucureşti, 1984; vol. II Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti. Ediţie
îngrijită de Mihail Gregorian, Editura Minerva, Bucureşti, 1984; vol. III Radu Greceanu,
Cronica. Ediţie îngrijită de Mihail Gregorian, Editura Minerva, Bucureşti, 1984.
82. Crutzescu, Gheorghe, Podul Mogoşoaei. Povestea unei străzi. Prefaţă de Eugen Barbu, note de
Virgiliu Teodorescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986.
83. Cugler, Grigore, Alb şi negru. Prefaţă de Mircea Popa, Editura Eforie, Bucureşti, 2003.
84. Cugler, Grigore, Apunake şi alte fenomene. Afară-de-Unu-Singur. Prefaţă de Florin
Manolescu, ilustraţii de Carmen Nistorescu, Editura Compania, Bucureşti, 2005.
85. Cugler, Grigore, Apunake şi alte fenomene. Ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Popa, Editura
Cogito, Oradea, 1996.
86. Dante Alighieri, Opere minore. Introducere, tabel cronologic şi note introductive de Virgil
Cândea, Editura Univers, Bucureşti, 1971.
87. Dante, Divina Comedie. Infernul. Purgatoriul. Paradisul. În traducerea lui George Coşbuc,
ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
88. de Coster, Charles, Legenda şi întâmplările vitejeşti, vesele şi glorioase ale lui Ulenspiegel şi
Lamme Goedzak în ţinuturile Flandrei şi aiurea. Traducere de Ioachim Botez, Editura
Univers, Bucureşti, 1986.
89. Delavrancea, Barbu Ştefănescu, Opere alese, vol. I. Ediţie îngrijită, studiu introductiv, tabel
cronologic, note, comentarii şi glosar de Emilia Şt. Milicescu, Editura „Ştiinţa”, Chişinău, 1993.
90. Desarthe, Agnès, Mănâncă-mă. Traducere din limba franceză de Magdalena Răduţă, Curtea
Veche Publishing, 2007.
91. di Navarra, Margherita, L’Eptameron. A cura di Emilio Faccioli, Torino, Einaudi, 1958.
92. Dulgheru, Ion, Din însemnările unui ospătar, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969.
93. Eftimiu, Victor, Opere, vol. 18 Memorialistică. Publicistică literară. Ediţie şi note de
Constantin Mohanu Editura Minerva, Bucureşti, 1996.
94. Ei l-au văzut pe Eminescu. Antologie, ediţie, note, bibliografie de Cristina Crăciun şi Victor
Crăciun, Studiu introductiv şi cronologie de Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
95. Esquivel, Laura, Ca apa pentru ciocolată. Traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.
96. Esterházy, Péter, Harmonia caelestis. Traducere din limba maghiară şi note de Anamaria Pop,
Editura Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2008.
97. Filimon, Nicolae, Ciocoii vechi şi noi, Editura Minerva, Bucureşti, 1990.
98. Filimon, Nicolae, Excursiuni în Germania meridională. Nuvele. Prefaţă şi bibliografie de Paul
Cornea, Editura Minerva, Bucureşti, 1984.
99. Filimon, Nicolae, Opere, vol. I-II. Ediţie îngrijită, cronologia receptării critice, glosar şi
bibliografie de Mircea Anghelescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1998.
100. Florescu, Gheorghe, Confesiunile unui cafegiu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008.
101. Foarţă, Şerban, Caragialeta. Ediţia a II-a, revizuită pe ici pe colo, în părţile esenţiale,
Editura Brumar, Timişoara, 2002.
102. Foarţă, Şerban, Caragialeta bis, Editura Brumar, Timişoara, 2002.
103. Folengo, Teofilo, Baldus. A cura di Emilio Faccioli, Torino, Einaudi, 1989.
104. France Anatole, Ospătăria „La regina Pédauque”. Traducere de Alexandru Lăzărescu şi
Dan Amedeu Lăzărescu, prefaţă şi tabel cronologic de Dan Amedeu Lăzărescu, Editura
Minerva, Bucureşti, 1997.
105. France, Anatole, Povestiri. În româneşte de Sergiu Dan, Editura pentru Literatură
Universală, Bucureşti, 1963.
106. Ghica, Ion, Din vremea lui Caragea. Scrisori către V. Alecsandri, Editura Minerva,
Bucureşti, 1992.
107. Ghica, Ion, Opere. Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi comentarii, glosar, bibliografie
de Ion Roman, vol. I Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, vol. II Editura Minerva,
Bucureşti, 1970.
108. Ghica, Ion, Scrisori către V. Alecsandri. Ediţie îngrijită şi repere istorico-literare de Ion
Roman, Editura Minerva, Bucureşti, 1986.
109. Goethe, Johann Wolfgang von, Opere. vol. I Poezia. Studiu introductiv, note şi comentarii
de Jean Livescu, Editura Univers, Bucureşti, 1984.
110. Goldoni, Carlo, Teatru. Traduceri din italiană de Sică Alexandrescu, Polixenia Karambi,
Lidia Sava, N. Al., Toscani şi Constanţa Trifu. Ediţie îngrijită de Roxana Utale şi Smaranda
Bratu Elian, prefaţă de Carmelo Alberti, vol. I, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007.
111. Halima şi alte cărţi populare. Prefaţă de I. C. Chiţimia, Editura pentru Literatură,
Bucureşti, 1963.
112. Hašek, Jaroslav, Peripeţiile bravului soldat Švejk în războiul mondial, vol. I-II. Ediţia a V-
a revăzută, traducere de Jean Grosu, Editura „Brâncuşi”, Bucureşti, 1993.
113. Hašek, Jaroslav, Povestiri vesele: antologie de satiră şi umor. Selecţie, traducere şi prefaţă
de Jean Grosu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988.
114. Hegel, Georg Wilhelm Friedrich, Enciclopedia ştiinţelor filozofice. Partea a doua.
Filozofia naturii. Traducere de Constantin Floru, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, Bucureşti, 1971.
115. Heliade Rădulescu, Ion, Opere, vol. II Istoria critică universală. Biblicele. Echilibru între
antiteze. Ediţie îngrijită, prefaţă, note şi bibliografie de Mircea Anghelescu, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2002.
116. Herodot, Istorii, vol. I-IV. Studiu introductiv, traducere, notiţe istorice şi note de Adelina
Piatkowski (vol. I, vol. III); traducere, notiţe istorice şi note de Felicia Ştef (vol. II, vol. IV),
Editura Teora, Bucureşti, 1998-1999.
117. Hogaş, Calistrat, Opere, vol. I. Ediţie şi variante de Daciana Vlădoiu, studiu introductiv şi
comentarii de Al. Săndulescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1984.
118. Hogaş, Calistrat, Pe drumuri de munte. Ediţie îngrijită de Daciana Vlădoiu, repere
istorico-literare alcătuite în redacţie de Aurora Slobodeanu, Editura Minerva, Bucureşti, 1988.
119. Hogaş, Sidonia C., Tataia. Amintiri din viaţa lui Calistrat Hogaş. Ediţie critică, revăzută şi
completată după dorinţa autoarei de Alexandrina Bostan, Editura Crigarux, Piatra Neamţ, 2000.
120. Homer, Iliada, vol. I-III. Traducere în metru original de George Murnu, studiu introductiv
şi note de D. M. Pippidi, Editura Teora, Bucureşti, 1999.
121. Homer, Odiseea. Traducere de George Murnu, studiu introductiv şi note de Adrian
Pârvulescu, Editura Univers, Bucureşti, 1979.
122. Horasangian, Bedros, Închiderea ediţiei, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1984.
123. Horasangian, Bedros, Misteriosul om în negru sau ora melomanului, Editura Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti, 1992.
124. Horatius Flaccus, Quintus, Opera omnia, vol. I Ode. Epode. Carmen Saeculare. Ediţie
îngrijită, studiu introductiv, note şi indici: Mihai Nichita. Ediţie critică. Stabilirea textului şi
selecţia traducerilor din Ode, Epode şi Carmen Saeculare: Traian Costa; vol. II Satire.
Epistole. Arta poetică. Ediţie critică. Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi indici: Mihai
Nichita, Editura Univers, Bucureşti, 1980.
125. Huysmans, Joris-Karl, În răspăr. Traducere de Raul Joil, prefaţă şi tabel cronologic de
Georgeta Horodincă, Editura Minerva, Bucureşti, 1974.
126. Iuvenalis, Decimus Iunius, Satire. Prefaţă, traducere şi note de Gheorghe Guţu, Editura
Univers, Bucureşti, 1986.
127. Jun’ichirō Tanizaki, Club Gourmet. Traducere din limba japoneză de Roman Paşca, Editura
Nemira & Co, Bucureşti, 2007.
128. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Ediţie facsimilată după unicul
manuscris păstrat. Transcriere, traducere în limba română şi studiu introductiv de prof. dr. G.
Mihăilă, membru corespondent al Academiei Române, cu o prefaţă de Dan Zamfirescu, Editura
Roza Vânturilor, Bucureşti, 1996.
129. Kierkegaard, Sören, Banchetul (In vino veritas). Traducere de Kjeld Jensen şi Elena Dan,
Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 1997.
130. Kiš, Danilo, Clepsidra. Traducere de Lydia Tocariu, Editura Univers, Bucureşti, 1987.
131. Kogălniceanu, Mihail, Opere, vol. I. Text stabilit, studiu introductiv, note şi comentarii de
Dan Simonescu, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1974.
132. Kogălniceanu, Mihail, Profesie de credinţă, Editura Litera Internaţional Bucureşti,
Bucureşti-Chişinău, 2003.
133. Kogălniceanu, Mihail, Scrisori. Texte îngrijite, adnotate şi prezentate de Augustin Z. N.
Pop. Note de călătorie. Texte îngrijite, adnotate şi prezentate de Dan Simonescu, Editura pentru
Literatură, Bucureşti, 1967.
134. Kogălniceanu, Mihail, Tainele inimei. Scrieri alese. Ediţie îngrijită, prefaţă şi tabel
cronologic de Dan Simonescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964.
135. La novella italiana del Rinascimento. Nuvela italiană din Renaştere. Traducere din
italiană de Florin Chiriţescu şi Corina Anton, ediţie şi note de Corina Anton, cu o prefaţă de
Nuccio Ordine, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.
136. Lindgren, Torgny, Caltaboşul. Traducere din limba suedeză şi note de Elena-Maria
Morogan, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
137. Lucreţiu, Poemul naturii. Traducere, prefaţă şi note de D. Murăraşu, Editura Minerva,
Bucureşti, 1981.
138. Macedonski, Alexandru, Opere, vol. I-II. Ediţie alcătuită de Mircea Colosenco, introducere
de Eugen Simion, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă & Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2004.
139. Martial, Epigrame. Traducere de Tudor Măinescu, Editura pentru Literatură Universală,
Bucureşti, 1961.
140. Mateiu I. Caragiale – un personaj. Dosar al existenţei. Volum coordonat de Al. Oprea,
Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 1979.
141. Millian, Claudia, Cartea mea de aduceri aminte, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1973.
142. Minulescu, Mioara, Amintiri despre Ion Minulescu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1987.
143. Muşatescu, Tudor, Ale vieţii valuri. Antologie alcătuită de Cristina şi Bogdan Muşatescu,
prefaţă de Dumitru Solomon, Editura R. A. I., Bucureşti, 1998.
144. Ovidius Naso, Publius, Metamorfoze. Ediţie îngrijită de Dorin Onofrei, Editura Gunivas,
Chişinău, 2007.
145. Neculce, Ion, Letopiseţul Ţării Moldovei. Ediţie îngrijită şi glosar de Iorgu Iordan, repere
istorico-literare alcătuite în redacţie, Editura Minerva, Bucureşti, 1980.
146. Negrici, Eugen, Poezia medievală în limba română. Ediţia a II-a revăzută, Editura
Polirom, Iaşi, 2004.
147. Negruzzi, Constantin, Păcatele tinereţelor. Postfaţă şi bibliografie de Nicolae Ciobanu,
Editura Minerva, Bucureşti, 1986.
148. Negruzzi, Costache, Alexandru Lăpuşneanul. Antologie, postfaţă şi bibliografie de Ion
Dodu Bălan, Editura Minerva, Bucureşti, 1979.
149. Negruzzi, Costache, Opere, vol. I-III. Ediţie critică de Liviu Leonte, Editura Minerva,
Bucureşti, 1974-1986.
150. Niţescu, Sanda, Un fir de mărar şi cerul albastru, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1997.
151. Odobescu, A. I., Scene istorice din cronicele româneşti. Pseudo-cynegeticos, Ediţie
îngrijită de G. Pienescu, antologie şi repere istorico-literare realizate în redacţie de Mihai
Dascal, Editura Minerva, Bucureşti, 1986.
152. Odobescu, Al. I., Note de călătorie, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981.
153. Odobescu, Alexandru I., Opere, vol. I-XII. Text critic şi variante de G. Pienescu, note acad.
Tudor Vianu şi V. Cândea, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1965-1992.
154. Odobescu, Alexandru I., Pseudo-cynegeticos. Postfaţă şi bibliografie de Leon Baconsky,
Editura Minerva, Bucureşti, 1979.
155. Omar Khayyam, Ai clipa doar… . Catrene. Versiune românească de Elisabeta Isanos,
Editura Lucman, Bucureşti, 2007.
156. Omar Khayyam, Saadi, Hafez, Catrene persane (Robaiat). Traducere din limba persană şi
cuvânt înainte de Otto Starck, Editura Albatros, Bucureşti, 1974.
157. Omar Kkayyam, Catrene. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, versiune românească şi cuvânt
înainte de George Popa, Editura Univers, Bucureşti, 1979.
158. Pană, Saşa, Născut în ’02. Memorii – file de jurnal – evocări, Editura Minerva, Bucureşti,
1973.
159. Pann, Anton, Opere complete. Ediţie facsimil, Editura Semne, Bucureşti, 2004.
160. Pann, Anton, Povestea vorbii, vol. I-II. Ediţie îngrijită de I. Fischer, prefaţă de Şerban
Foarţă, Editura pentru Literatură, Bucureşti, ediţia I – 1967, ediţia a II-a – 1971.
161. Pann, Anton, Scrieri literare, vol. I-III. Text, note, glosar şi bibliografie de Radu Albala şi
I. Fischer, prefaţă de Paul Cornea, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1963.
162. Pann, Anton, Scrieri literare, vol. I-V. Ediţie îngrijită de Ion Soare, Editura Fortuna,
Râmnicu Vâlcea, 2004.
163. Păstorel (Al. O. Teodoreanu), Politice şi apulitice. Antologie de George Zarafu, Editura
Victor Frunză, Bucureşti, 1996.
164. Păstorel şi corespondenţii săi. Ediţie de Rodica Pandele, Editura Eminescu, Bucureşti,
1998.
165. Peltz, I., Amintiri despre N. D. Cocea, G. Ibrăileanu, M. Codreanu, G. Brăescu Duiliu
Zamfirescu, Barbu Delavrancea, Const. Mille, Octavian Goga…, Editura Tineretului,
Bucureşti, 1967.
166. Persius Flaccus, Aulus; Iuvenalis, Decimus Iunius; Martial, Satire şi epigrame. În
româneşte de Tudor Măinescu şi Alexandru Hodoş, prefaţă de I. Fischer, Editura pentru
Literatură, Bucureşti, 1967.
167. Petrescu, Camil, Versuri. Nuvele. Postfaţă şi bibliografie de Ion Cristoiu, Editura Minerva,
Bucureşti, 1985.
168. Petrescu, Cezar, La Paradis general. Miss România, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1970.
169. Petronius, Arbiter Caius, Satyricon. Traducere, prefaţă şi note de Eugen Cizek, Editura
Hyperion, Chişinău, 1991.
170. Pillat, Ion, Opere, vol. I-III Poezii. Ediţie îngrijită, revăzută şi adăugită, tabel cronologic,
note, tabele sinoptice de Cornelia Pillat, Editura Du Style, Bucureşti, 2000-2001.
171. Platon, Banchetul. Traducere, studiu introductiv şi note de Petru Creţia, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2006.
172. Poeţii Văcăreşti (Ianache, Alecu şi Nicolae). Ediţie critică, studiu introductiv, note, glosar,
bibliografie şi indice de Cornel Cârstoiu, Editura Minerva, Bucureşti, 1982.
173. Popa, Victor Ion, Take, Ianke şi Cadîr, Editura Univers, Bucureşti, 1972.
174. Popa, Victor Ion, Teatru, vol. I-II. Antologie, prefaţă şi note de Valeriu Râpeanu, tabel
cronologic de Cornel Simionescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1984-1985.
175. Popescu, Simona, Exuvii. Ediţie revăzută, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
176. Popovici, D., Studii literare, vol. IV „Santa Cetate”. Între utopie şi poezie, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1980.
177. Proust, Marcel, Contra lui Sainte-Beuve. Traducere de Valentin şi Liana Atanasiu, prefaţă
de Marian Popa, Editura Univers, Bucureşti, 1976.
178. Proust, Marcel, În căutarea timpului pierdut, vol. I-VII. Traducere, prefaţă, note şi
comentarii, tabel cronologic de Irina Mavrodin, Editura Univers, Bucureşti, 1987-2000.
179. Puşcariu, Sextil, Braşovul de altădată. Cuvânt înainte de Ioan Colan, ediţie îngrijită de
Şerban Polverejan, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977.
180. Rabelais, François, Gargantua. Traducere, note, comentarii şi indice de Romulus Vulpescu,
studiu introductiv de N. N. Condeescu, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1962.
181. Rabelais, François, Gargantua şi Pantagruel. În româneşte de Alexandru Hodoş, prefaţă de
N. N. Condeescu, Editura „Hyperion”, Chişinău, 1993.
182. Rădulescu, Neagu, Turnul Babel. Amintiri. Cu o prefaţă de Mihai Gheorghe Andrieş,
Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 1999.
183. Rebreanu, Liviu, Jurnal, vol. I-II. Text ales şi stabilit, studiu introductiv de Puia Florica
Rebreanu, addenda, note şi comentarii de Niculae Gheran, Editura Minerva, Bucureşti, 1984.
184. Russu-Şirianu, Vintilă, Vinurile lor..., Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969.
185. Sadoveanu, Ion Marin, Sfârşit de veac în Bucureşti, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987.
186. Sadoveanu, Mihail, Amintiri, vol. I-II. Antologie şi prefaţă de Ion Bălu, Editura Minerva,
Bucureşti, 1970.
187. Sadoveanu, Mihail, Baltagul. Creanga de aur. Ediţie îngrijită de Fănuş Băileşteanu şi
Valeria Filimon, postfaţă şi tabel cronologic de Fănuş Băileşteanu, Editura Agora, Bucureşti,
2005.
188. Sadoveanu, Mihail, Cincizeci de povestiri. Antologie, postfaţă şi bibliografie de Fănuş
Băileşteanu, Editura Minerva, Bucureşti, 1984.
189. Sadoveanu, Mihail, Cozma Răcoare. Povestiri. Prefaţă de Dumitru Solomon, Editura
pentru Literatură, Bucureşti, 1965.
190. Sadoveanu, Mihail, Divanul persian. Soarele în baltă sau Aventurile şahului. Poveştile de
la Bradu-Strâmb. Fantazii răsăritene, Editura Minerva, Bucureşti, 1971.
191. Sadoveanu, Mihail, Fraţii Jderi. Cuvânt înainte de Profira Sadoveanu, Editura 100+1
Gramar, Bucureşti, 1996.
192. Sadoveanu, Mihail, Hanu Ancuţei. Tabel cronologic, prefaţă şi note de Ştefan Badea,
Editura Albatros, Bucureşti, 1985.
193. Sadoveanu, Mihail, Hanu-Ancuţei. Ţara de dincolo de negură (Povestiri de vânătoare).
Ediţie îngrijită de Fănuş Băileşteanu şi Valeria Filimon, postfaţă şi tabel cronologic de Fănuş
Băileşteanu, Editura Agora, Bucureşti, 2005.
194. Sadoveanu, Mihail, Neamul Şoimăreştilor. Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980.
195. Sadoveanu, Mihail, Nunta domniţei Ruxandra. Nicoară Potcoavă, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1980.
196. Sadoveanu, Mihail, Opere, vol. I-XXI, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti,
1954-1970.
197. Sadoveanu, Mihail, Opere, vol. I-VIII. Ediţie critică de Cornel Simionescu, cu un studiu
introductiv de Constantin Ciopraga, Editura Minerva, Bucureşti, 1981-1997.
198. Sadoveanu, Mihail, Povestiri din război. Antologie şi postfaţă de Pompiliu Marcea, Editura
Minerva, Bucureşti, 1977.
199. Sadoveanu, Mihail, Povestiri, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981.
200. Sadoveanu, Mihail, Povestiri, vol. I Cocostârcul albastru. Ţi-aduci aminte... Bordeienii.
Cântecul amintirii. Ediţie de Constantin Mitru şi Corneliu Simionescu, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1981.
201. Sadoveanu, Mihail, Povestiri, vol. II Dumbrava minunată. Divanul persian. Poveştile de
la Bradu-Strâmb. Fantazii răsăritene. Ediţie de Constantin Mitru şi Corneliu Simionescu,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981.
202. Sadoveanu, Mihail, Romane istorice, vol. I Neamul Şoimăreştilor. Zodia Cancerului sau
Vremea Ducăi-Vodă. Ediţie de Constantin Mitru şi Corneliu Simionescu, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1980.
203. Sadoveanu, Mihail, Romane istorice, vol. II Nunta domniţei Ruxanda. Nicoară Potcoavă,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980.
204. Sadoveanu, Mihail, Romane: Locul unde nu s-a întâmplat nimic. Nopţile de Sânziene.
Ostrovul lupilor. Ediţie îngrijită de Constantin Mitru, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1984.
205. Sadoveanu, Mihail, Romane: Venea o moară pe Siret…. Demonul tinereţii. Paştele
Blajinilor. Ediţie îngrijită de Constantin Mitru, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988.
206. Sadoveanu, Mihail, Ţara de dincolo de negură. Valea Frumoasei. Poveştile de la Bradu-
Strâmb, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987.
207. Sadoveanu, Mihail, Valea Frumoasei. Ţara de dincolo de negură. Împărăţia apelor.
Vechime, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983.
208. Sadoveanu, Mihail, Vremuri de bejenie. Nunta domniţei Ruxanda. Ediţie îngrijită de
Constantin Mitru, prefaţă şi tabel cronologic de Mihai Drăgan, Editura Minerva, 1977.
209. Sbârcea, George, Cafeneaua cu poeţi şi amintiri, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
210. Sevastos, Mihail, Amintiri de la „Viaţa românească”. Ediţie în întregime refăcută, Editura
pentru Literatură, Bucureşti, 1966.
211. Simion, Eugen, Sfidarea retoricii. Jurnal german. Ediţia a II-a, Editura Viitorul
Românesc, Bucureşti, 1999.
212. Simion, Eugen, Timpul trăirii. Timpul mărturisirii. Jurnal parizian. Ediţia a V-a, text
integral. Prefaţă de Antonio Patraş, ediţie îngrijită de Mihaela Constantinescu, Editura Corint,
Bucureşti, 2006.
213. Singer, Sergiu, Pioneze şi hârtie albastră, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.
214. Slavici, Ioan, Opere, vol. I-II Nuvele. Ediţie de Constantin Mohanu, prefaţă de Eugen
Simion, Editura Univers Enciclopedic, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă,
Bucureşti, 2001.
215. Sorescu, Marin, Ecuatorul şi polii, Editura Facla, Timişoara, 1989.
216. Sorescu, Marin, La Lilieci, cartea I, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973.
217. Sorescu, Marin, La Lilieci, cartea a II-a, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1977.
218. Sorescu, Marin, La Lilieci, cartea a III-a, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980.
219. Sorescu, Marin, La Lilieci, cartea a IV-a, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1988.
220. Sorescu, Marin, La Lilieci, cartea a V-a, Editura Creuzet, Bucureşti, 1995.
221. Sorescu, Marin, La Lilieci, cartea a VI-a. Ediţie îngrijită de Mihaela Constantinescu şi
Virginia Sorescu, Fundaţia „Marin Sorescu”, Bucureşti, 1998.
222. Sorescu, Marin, Poezii, vol. I-II. Ediţie definitivă, îngrijită de autor, cu o notă bibliografică
de Virginia Sorescu, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1990-1993.
223. Stănoiu, Damian, Alegere de stareţă. Ucenicii Sfântului Antonie. Ediţie îngrijită de Ion
Nistor, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970.
224. Stănoiu, Damian, Nuvele şi romane. Ediţie şi prefaţă de Ion Nistor, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1987.
225. Steinhardt, N., Jurnalul fericirii. Ediţie îngrijită şi note de Virgil Ciomoş, postfaţă şi repere
bio-bibliografice de Virgil Bulat, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995.
226. Stolojan, Sanda, Ceruri nomade. Jurnal din exilul parizian 1990-1996. Traducere din
franceză de Micaela Slăvescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999.
227. Suchianu, D.I., Foste adevăruri viitoare, Editura Minerva, Bucureşti, 1978.
228. Süskind, Patrick, Parfumul. Traducere din germană de Grete Tartler, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2003.
229. Teodoreanu, Al. O. (Păstorel), Tămâie şi otravă. Ediţie, notă asupra ediţiei, tablou
cronologic şi bibliografie critică de Alexandru Ruja, Editura de Vest, Timişoara, 1994.
230. Teodoreanu, Al. O., Berzele din Boureni. Prefaţă de Savin Bratu, Editura Tineretului,
Bucureşti, 1957.
231. Teodoreanu, Al. O., De re culinaria. Ediţie, note, mic dicţionar de băuturi şi glosar de
Rodica Abrudan Pandele şi Aristiţa Avramescu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977.
232. Teodoreanu, Al. O., Epigrame şi alte rime vesele. Ediţie de Rodica Pandele, prefaţă de
Alexandru Paleologu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.
233. Teodoreanu, Al. O., Gastronomice, Editura Vremea, Bucureşti, 2000.
234. Teodoreanu, Al. O., Gastronomice. Ediţie îngrijită de Grigore Damirescu şi Valentin Borda,
prezentare grafică artistică Done Stan, postfaţă de George Muntean, Editura pentru Turism,
Bucureşti, 1973.
235. Teodoreanu, Al. O., Hronicul măscăriciului Vălătuc. Cuvânt înainte de Ion Roman,
Editura Tineretului, 1966.
236. Teodoreanu, Al. O., Hronicul măscăriciului Vălătuc, Editura Junimea, Iaşi, 1989.
237. Teodoreanu, Al. O., Hronicul măscăriciului Vălătuc. Proză umoristică. Postfaţă de
Gheorghe Hrimiuc, Editura Junimea, Iaşi, 1989.
238. Teodoreanu, Al. O., Inter pocula. Ediţie şi prefaţă de Titus Moraru, Editura Dacia, Cluj,
1973.
239. Teodoreanu, Al. O., Tămâie şi otravă, Editura de Vest, Timişoara, 1994.
240. Teodoreanu, Al. O., Un porc de câne, Editura Porus, Bucureşti, 1992.
241. Teodoreanu, Al. O., Versuri. Antologie şi fişă biobibliogafică de Ilie Dan, cuvânt înainte de
D. I. Suchianu, studiu introductiv de Ion Rotaru, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
242. Teodoreanu, Alexandru O., Hronicul măscăriciului Vălătuc, publicat şi adnotat de
Alexandru O. Teodoreanu. Ediţie îngrijită, prefaţă, note şi glosar de Titus Moraru, Editura
Dacia, Cluj, 1972.
243. Teodoreanu, Alexandru O., Hronicul măscăriciului Vălătuc, publicat şi adnotat de
Alexandru O. Teodoreanu. Ediţie, postfaţă şi glossa de Petre D. Anghel, Editura Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti, 1992.
244. Teodoreanu, Alexandru O. (Păstorel), Hronicul măscăriciului Vălătuc, publicat şi adnotat
de Alexandru O. Teodoreanu. Cuvânt înainte de Barbu Cioculescu, Editura Vremea, Bucureşti,
2001.
245. Teodoreanu, Ionel, Întoarcerea în timp. Masa umbrelor, Editura Minerva, Bucureşti, 1990.
246. Teodoreanu, Păstorel, Pahare şi săgeţi. Ediţie, prefaţă şi note de Ilie Dan, Editura Vasiliana
’98, Iaşi, 2003.
247. Titel, Sorin, Opere, vol. I-II. Text stabilit, cronologie, note, comentarii, variante şi repere
critice de Cristina Balinte, prefaţă de Eugen Simion, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă
şi Artă, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005.
248. Ureche, Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei. Ediţie îngrijită de P. P. Panaitescu, repere
istorico-literare alcătuite de Mircea Scarlat, Editura Minerva, Bucureşti, 1978.
249. Văcărescu, Iancu, Opere. Ediţie critică, studiu introductiv, note, glosar, bibliografie şi
indice de Cornel Cârstoiu, Editura Minerva, Bucureşti, 1985.
250. Velisar, Teodoreanu, Ştefana, Ursitul, Editura Minerva, Bucureşti, 1979.
251. Vergilius Maro, Publius, Opera = Opere: Bucolica. Georgica = Bucolicele. Georgicele.
Traducere de Nicolae Ionel, Editura Institutul European, Iaşi, 1997.
252. Verissimo, Luis Fernando, Clubul îngerilor. Traducere din limba portugheză de Micaela
Ghiţescu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005.
253. Vighi, Daniel, Cometa Hale-Bopp. Povestiri în ±1330 semne, Editura Polirom, Iaşi, 2007.
254. Villon, François, Din stihurile jupânului François Villon. În tălmăcirea lui Al. Alexianu,
Editura Univers, Bucureşti, 1980.
255. Villon, François, Opurile Magistrului François, adică Diata Mare şi Lăsata, Adaosul,
Jergul şi Baladele. În româneşte de Romulus Vulpescu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1958.
256. Villon, François, Poezii. Operele complete ale Magistrului François Villon. Tălmăcite,
prezentate şi adnotate de Neculai Chirica, Editura Minerva, Bucureşti, 1983.
257. Voiculescu, V., Opera literară, vol. I-III. Ediţie îngrijită, prefaţă şi cronologie de Roxana
Sorescu, Editura Cartex 2000, Bucureşti, 2003.
258. Voiculescu, Vasile, Integrala prozei literare. Ediţie îngrijită, prefaţă şi cronologie de
Roxana Sorescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998.
259. Voronca, Ilarie, Poeme alese, vol. I-II, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
260. Voronca, Ilarie, Poezii, Editura Minerva, Bucureşti, 1992.
261. Voronca, Ilarie, Versuri, Editura Cartier Asociaţia Editorială Noi, Chişinău, 1999.
262. Zarinš, Margers, Fals Faust sau Reţetar Revăzut şi Reîntregit. Traducere şi note de Denisa
Fejes, prefaţă de Florin Berindeanu, Editura Univers, Bucureşti, 1988.
263. Zola, Émile, Pântecele Parisului. În româneşte de Sanda Oprescu, Editura pentru
Literatură Universală, Bucureşti, 1968.
 II. LUCRĂRI TEORETICE, CRITICE ŞI ENOGASTRONOMICE

1. Achim, George, Iluzia ipostaziată. Utopie şi distopie în cultura română, Editura Limes, Cluj-
Napoca, 2002.
2. Alexandru Odobescu interpretat de…. Antologie, prefaţă, bio-bibliografie, bibliografie
selectivă de Rodica Pandele, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976.
3. Alves, Rubem A., Cartea cuvintelor bune de mâncat sau Bucătăria ca parabolă teologică.
Ediţia a II-a, traducere de Virginia Gâlea, prefaţă de diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu,
2007.
4. Andreescu, Mihaela, Marin Sorescu. Instantaneu critic, Editura Albatros, Bucureşti, 1983.
5. Anghelescu, Mircea, Literatura română şi Orientul (secolele XVII-XIX), Editura Minerva,
Bucureşti, 1975.
6. Anghelescu, Nadia, Introducere în islam, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.
7. Antohi, Sorin, Civitas imaginalis: istorie şi utopie în cultura română, Editura Polirom, Iaşi,
1999.
8. Antonescu, Nae, Reviste literare interbelice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
9. Antonescu, Nae, Scriitori şi reviste din perioada interbelică, Editura Revistei „Convorbiri
Literare”, Iaşi, 2001.
10. Apetroaie, Ion, V. Voiculescu. Studiu monografic, Editura Minerva, Bucureşti, 1975.
11. Apicius, De Re Coqvinaria. Arta culinară sau bucătăria în Roma antică. Ediţie bilingvă,
traducere, note şi indici de Theodor Georgescu, Editura Albatros, Bucureşti, 2003.
12. Apostolescu, Mihai, Ion Creangă între mari povestitori ai lumii, Editura Minerva, Bucureşti,
1978.
13. Ariés, Philippe; Duby Georges, (coord.), Istoria vieţii private, vol. III-X. Prefaţă de Georges
Duby, cuvânt introductiv de Paul Veyne; traducere de Maria Berza şi Micaela Slăvescu (vol. III-
IV), Constanţa Tănăsescu (vol. V-VI, IX-X), Narcis Zărnescu (vol. VII-VIII) Editura
Meridiane, Bucureşti, 1995-1997.
14. Auerbach, Erich, Mimesis. Reprezentarea realităţii în literatura occidentală. Traducere de I.
Negoiţescu, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
15. Babeţi, Adriana, Bătăliile pierdute. Dimitrie Cantemir. Strategii de lectură, Editura Amarcord,
Timişoara, 1998.
16. Babeţi, Adriana, Ultimul sufleu la Paris. 69 de reţete culinare. Cuvânt înainte de Silviu
Lupescu, Editura Polirom, Iaşi, 2006.
17. Bahtin, M., François Rabelais şi cultura populară în Evul Mediu şi în Renaştere. În
româneşte de S. Recevschi, Editura Univers, Bucureşti, 1974.
18. Balaci, Alexandru, Boccaccio, Editura Albatros, Bucureşti, 1976.
19. Balotă, Nicolae, De la Ion la Ioanide. Prozatori români ai sec. XX, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1974.
20. Balotă, Nicolae, Literatura franceză de la Villon la zilele noastre, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
2001.
21. Balotă, Nicolae, Opera lui Tudor Arghezi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979.
22. Balotă, Nicolae, Universul prozei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976.
23. Barthes, Roland, Mitologii. Traducere, prefaţă şi note de Maria Carpov, Institutul European,
Iaşi, 1997.
24. Barthes, Roland, Plăcerea textului. Roland Barthes despre Roland Barthes. Lecţia, Traduceri
din franceză de Marian Papahagi, Sorina Danailă, Editura Cartier, Chişinău, 2006.
25. Barthes, Roland, Scritti. Società, testo, comunicazione. A cura di G. Marrone, Torino, Einaudi,
1998.
26. Bayet, Jean, Literatura latină. În româneşte de Gabriela Creţia, traducerea versurilor de Petre
Stati, studiu introductiv de Mihai Nichita, Editura Univers, Bucureşti, 1972.
27. Bădărău, Dan, Filozofia lui Dimitrie Cantemir, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1964.
28. Bădescu, Laura, Retorica poeziei religioase a lui Nichifor Crainic, Editura Minerva, Bucureşti,
2000.
29. Băileşteanu, Fănuş, Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu, Editura Minerva, Bucureşti,
1977.
30. Bălu, Ion, Cezar Petrescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1972.
31. Bercescu, Sorina, Istoria literaturii franceze de la începuturi şi până în zilele noastre, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
32. Biasin, G. Paolo, I sapori della modernità. Cibo e romanzo, Bologna, Il Mulino, 1991.
33. Bilciurescu, Victor, Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi. Postfaţă de Dan C. Mihăilescu,
Editura Paideia, Bucureşti, 2003.
34. Boatcă, Silvestru, Dimitrie Cantemir, Editura Recif, Bucureşti, 1995.
35. Bodiu, Andrei, Mircea Cărtărescu. Monografie, antologie comentată, receptare critică,
Editura Aula, Braşov, 2000.
36. Boerescu, Dan-Silviu, Poftele. Dragoste în bucătărie, sex în bibliotecă, Editura Nemira & Co,
Bucureşti, 2006.
37. Boerescu, Dan-Silviu, Ghidul vinurilor 2008, Editura Trei, Bucureşti, 2007.
38. Boerescu, Dan-Silviu, Istoria erotică a micului dejun. 169 dimineţi culinare cu nevasta mea,
Editura Trei, Bucureşti, 2008.
39. Boerescu, Dan-Silviu, Cartea vinurilor dulci. 140 de licori însoţite de sugestii gastronomice,
Editura Trei, Bucureşti, 2008.
40. Bogdan, Dan, Pe urmele lui Ion Ghica, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1987.
41. Bomher, Noemi, Ospăţ din cuvinte. Imaginarul hranei în cărţile de bucate, Editura Alfa, Iaşi,
2005.
42. Botez, Constantin, Pricop, Adrian, Tradiţii ale ospitalităţii româneşti. Prin hanurile Iaşilor,
Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1989.
43. Botez, Demostene, Memorii, Editura Minerva, Bucureşti, 1970.
44. Braga, Mircea, V. Voiculescu în orizontul tradiţionalismului, Editura Minerva, Bucureşti,
1984.
45. Braudel, Fernand, Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul, vol. I-II. Traducere şo
postfaţă de Adrian Riza, Editura Meridiane, Bucureşti, 1984.
46. Brăescu, Ion, Emile Zola, Editura Albatros, Bucureşti, 1982.
47. Brillat-Savarin, Fiziologia gustului. Traducere de Doina Paşca-Harsányi, cuvânt înainte de Dan
Grigorescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988.
48. Bucur, Marin, Istoriografia veche românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1973.
49. Bulgăr, Gh.; Constantinescu-Dobridor, Gh., Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Editura
Saeculum I. O., Bucureşti, 2000.
50. Busuioc, Monica-Mihaela, Dicţionar de arhaisme, Editura All Educational, Bucureşti, 2006.
51. Buşulenga-Dumitrescu, Zoe, Renaşterea, umanismul şi dialogul artelor, Editura Albatros,
Bucureşti, 1971.
52. Calistrat Hogaş interpretat de…. Antologie, prefaţă, tabel cronologic şi bibliografie de Jana
Balacciu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976.
53. Cartojan, N., Cărţile populare în literatura românească, vol. I Epoca influenţei sud-slave, vol.
II Epoca influenţei greceşti, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974.
54. Cartojan, N., Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva, Bucureşti, 1980.
55. Călin, Liviu, Camil Petrescu în oglinzi paralele, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976.
56. Călinescu, Al., Caragiale sau vârsta modernă a literaturii, Editura Albatros, Bucureşti, 1976.
57. Călinescu, Alexandru, Incursiuni în proza românească. De la „Tainele inimei” la „Jocurile
Daniei”, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2006.
58. Călinescu, G., Ion Creangă (viaţa şi opera). Prefaţă de Eugen Simion, Editura pentru
Literatură, Bucureşti, 1966.
59. Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ediţia a II-a, revăzută şi
adăugită. Ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Editura Minerva, Bucureşti, 1982.
60. Călinescu, G., Istoria literaturii române dela origini până în prezent. Ediţie facsimil,
Bucureşti, Editura Semne, 2003.
61. Călinescu, G., Principii de estetică. Cu o postfaţă de Liviu Leonte, Editura Junimea, Iaşi, 1996.
62. Călinescu, Matei, Aspecte literare, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965.
63. Călinescu, Matei, Mateiu I. Caragiale: recitiri, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2003.
64. Căpuşan, Cornel, Sadoveanu sau fascinaţia lumii, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007.
65. Cândea, Virgil, Stolnicul între contemporani, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971.
66. Chabás, Juan, Istoria literaturii spaniole. Traducere, studiu introductiv, note şi „O privire
asupra literaturii spaniole actuale” de Doina Maria Păcurariu, Editura Univers, Bucureşti, 1971.
67. Châtelet, Noëlle, Il corpo a corpo quotidiano, Milano, Feltrinelli, 1980.
68. Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi,
forme, figuri, culori, numere, vol.I-III. Coordonatorii ediţiei româneşti Micaela Slăvescu,
Laurenţiu Zoicaş, Editura Artemis, Bucureşti, 1993.
69. Chiţimia, I.C., Probleme de bază ale literaturii române vechi, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1972.
70. Chivu, Gh., Cartea de bucate. Un manuscris singular în scrisul vechi românesc, în In
honorem Gabriel Ştrempel, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 2006.
71. Ciobanu, Ştefan, Istoria literaturii române vechi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1989.
72. Cioculescu, Barbu, Al. O. Teodoreanu, în Literatura română contemporană, vol. I (Poezia).
Coordonator Marin Bucur, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1980.
73. Cioculescu, Şerban, Varietăţi critice, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966.
74. Cioculescu, Şerban, Viaţa lui I. L. Caragiale. Caragialiana, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977.
75. Ciopraga, Constantin, Mihail Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originare, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1981.
76. Ciopraga, Constantin, Personalitatea literaturii române. Ediţie revăzută şi adăugită, Institutul
European, Iaşi, 1997.
77. Ciorănescu, Alexandru, Dicţionarul etimologic al limbii române. Ediţie îngrijită şi traducere
din limba spaniolă, de Tudora Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin, Editura
Saeculum I. O., Bucureşti, 2002.
78. Ciorănescu, Alexandru, Ion Barbu. Monografie, Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 1996.
79. Ciorănescu, Alexandru, Viitorul trecutului : utopie şi literatură, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1996.
80. Cizek, Eugen, Istoria literaturii latine, vol. I-II, Editura Corint, Bucureşti, 2003.
81. Coatu, Laurenţiu; Tudosie, Avram; Tudosie, Laurenţiu; Dima, Toader, Via şi vinul în literatură,
Editura Garamond, Bucureşti, 2000.
82. Codoban, Aurel, Semn şi interpretare. O introducere postmodernă în semiologie şi
hermeneutică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
83. Codoban, Aurel, Structura semiologică a structuralismului. Critica unei semiologii pure şi
practice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984.
84. Coman, Mihai, Bestiarul mitologic românesc, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti.
1996.
85. Combes, Daniel, Epopeea vinului. De la Noe la anul 2000. În româneşte de V. D. Zăiceanu,
Institutul European, Iaşi, 1996.
86. Constantinescu, Pompiliu, Romanul românesc interbelic. Antologie, postfaţă şi bibliografie de
G. Gheorghiţă, Editura Minerva, Bucureşti, 1977.
87. Corbin, Alain; Courtine, Jean-Jacques; Vigarello, Georges, (coord.), Istoria corpului, vol. I De
la Renaştere la Secolul Luminilor. Traducere din limba franceză de Simona Manolache, Gina
Puică, Muguraş Constantinescu, Giuliano Sfichi; vol. II De la Revoluţia Francez ă la Primul
Război Mondial. Traducere din limba franceză de Simona Manolache, Camelia Biholaru,
Cristina Drahta, Giuliano Sfichi, Editura Art, Bucureşti, 2008.
88. Cornea, Paul, Anton Pann, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964.
89. Cosma, Anton, Romanul românesc şi problematica omului contemporan, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1977.
90. Cotruş, Ovidiu, Opera lui Mateiu I. Caragiale, Editura Minerva, Bucureşti, 1977.
91. Creţu, Ion, Discursul gastronomic, în „Luceafărul”. Săptămânal de literatură. Serie nouă, nr. 5
(395), 10 februarie 1999.
92. Crihana, Marcel, Opera lui Vasile Alecsandri, Editura Perpessicius, Bucureşti, 2002.
93. Cristea, Ştefan, Victor Ion Popa. Viaţa şi descrierea operei; contribuţii documentare, Editura
Minerva, Bucureşti, 1973.
94. Cristea, Valeriu, Modestie şi orgoliu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1984.
95. Crohmălniceanu, Ov. S., Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1984.
96. Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura
Universalia, Bucureşti, 2003.
97. Cubleşan, Constantin, (coord.), Dicţionarul personajelor din teatrul lui I. L. Caragiale,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.
98. Cubleşan, Constantin, Ion Creangă în conştiinţa criticii, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2006.
99. Cubleşan, Constantin, Opera literară a lui Delavrancea, Editura Minerva, Bucureşti, 1982.
100. Curticăpeanu, Doina, Orizonturile vieţii în literatura veche românească, Editura Minerva,
Bucureşti, 1975.
101. Curtius, Ernst Robert, Literatura europeană şi Evul Mediu latin. În româneşte de Adolf
Armbruster, cu o introducere de Alexandru Duţu, Editura Univers, Bucureşti, 1970.
102. Damian, S., G. Călinescu-romancier. Eseu despre măştile jocului, Editura Minerva,
Bucureşti, 1974.
103. Dan, Ilie, Anton Pann, Editura Albatros, Bucureşti, 1989.
104. Dan, Sergiu Pavel, Povestirile în ramă. Ipostaze universale şi româneşti ale unei
structuri, Editura Paralela 45, Piteşti, 2001.
105. Dan, Sergiu Pavel, Proza fantastică românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1975.
106. de Sanctis, Francesco, Istoria literaturii italiene. Traducere, studiu introductiv şi note de
Nina Façon, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965.
107. Deleanu, Horia, Triumful lui Goldoni, Editura Tineretului, Bucureşti, 1957.
108. Deligiorgis, Stavros, Arhitectura narativă în Decameronul. În româneşte de Cezar Baltag,
Editura Univers, Bucureşti, 1979.
109. Derşidan, Ioan, Mateiu I. Caragiale. Carnavalescul şi liturgicul operei, Editura Minerva,
Bucureşti, 1997.
110. Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a II-a. Coordonatori acad. Ion Coteanu, dr.
Luiza Seche, dr. Mircea Seche, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.
111. Dicţionarul general al literaturii române, vol. I-VI. Coordonator Eugen Simion, Editura
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004-2007.
112. Dicţionarul scriitorilor români, vol. I-IV. Coordonare ştiinţifică de Mircea Zaciu, Marian
Papahagi şi Aurel Sasu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Editura Albatros, Bucureşti, 1995-
2002.
113. Dimitrie Cantemir interpretat de…. Antologie, prefaţă, cronologie şi bibliografie de
Suzana-Carmen Dumitrescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977.
114. Dimitriu, Daniel, Grădinile suspendate. Poezia lui Alexandru Macedonski, Editura
Polirom, Iaşi, 1999.
115. Dizionario italiano-romeno. Dicţionar italian-român. Coord. ştiinţ. acad. prof. dr.
Alexandru Balaci, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 1996.
116. Douglas, Mary, Antropologia e simbolismo : religione, cibo e denaro nella vita sociale,
Bologna, Il Mulino, 1985.
117. Drimba, Ovidiu, Istoria literaturii universale, vol. I-II, Editura Saeculum I. O., Editura
Vestala, Bucureşti, 2002.
118. Drimba, Ovidiu, Rabelais şi Renaşterea europeană, Editura Saeculum I.O., Bucureşti,
2003.
119. Dumas, Alexandre, Dicţionar de artă culinară. Selecţie, adaptare şi traducere de Lucreţia
Angheluţă, Editura Atos, Editura Floarea Darurilor, Bucureşti, 1997.
120. Dumitrescu-Buşulenga, Zoe, Renaşterea. Umanismul şi dialogul artelor, Editura Albatros,
Bucureşti, 1971.
121. Dunca, Petru, Repere în antropologia culturală a alimentaţiei, Editura Fundaţiei Axis,
Iaşi, 2004.
122. Duţu, Alexandru, Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII, Editura pentru
Literatură, Bucureşti, 1968.
123. Duţu, Alexandru, Cultura română în civilizaţia europeană modernă, Editura Minerva,
Bucureşti, 1978.
124. Duţu, Alexandru, Umaniştii români şi cultura europeană, Editura Minerva, Bucureşti,
1974.
125. Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul. Traducere de Brânduşa Prelipceanu, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1995.
126. Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor. Ediţia a II-a, prefaţă de Georges Dumézil,
cuvânt înainte al autorului, traducere de Mariana Noica, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.
127. Enciclopedia alimentelor. Traducere de Doina Lascu, Editura All, Bucureşti, 2008.
128. Enciclopedia Română, publicată din însărcinarea şi sub auspiciile Asociaţiunii pentru
Literatura Română şi cultura poporului român, Dr. C. Diaconovich, I-III, Editura şi Tiparul
lui W. Krafft, Sibiiu, 1898-1904.
129. Eugen Barbu interpretat de.... Introducere, selecţia textelor, cronologie şi bibliografie de
Emil Manu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974.
130. Europa Centrală. Memorie, paradis, apocalipsă. Volum coordonat de Adriana Babeţi şi
Cornel Ungureanu, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
131. Evseev, Ivan, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura „Amarcord”,
Timişoara, 1994.
132. Façon, Nina, Dicţionar enciclopedic al literaturii italiene, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
133. Fanache, V., Caragiale. Ediţia a III-a, adăugită, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.
134. Febvre, Lucien, Religia lui Rabelais. Problema necredinţei în secolul XVI, vol. I-II.
Traducere, introducere şi note de Horia Lazăr, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996-1998.
135. Florea, Doina, Mihail Sadoveanu sau magia rostirii. Cuvânt înainte de Constantin
Ciopraga, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986.
136. Florescu, Nicolae, Profitabila condiţie. Romanul aventurilor secrete, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1983.
137. Foarţă, Şerban, Afinităţi selective, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980.
138. Foarţă, Şerban, Eseu asupra poeziei lui Ion Barbu, Editura Facla, Timişoara, 1980.
139. Frazer, Sir James George, Folclorul în Vechiul Testament. Traducere şi adaptare de Harry
Kuller, Editura Scripta, Bucureşti, 1995.
140. Freedman, Paul, (coord.), Istoria gustului. Traducere de Raluca Cimpoiaşu, Andra Stoica,
Mădălina Tureatcă, Editura Vellant, Bucureşti, 2008.
141. Friedrich, Hugo, Structura liricii moderne de la mijlocul secolului al 19-lea până la
mijlocul secolului al 20-lea. În româneşte de Dieter Fuhrmann, Editura pentru Literatură
Universală, Bucureşti, 1969.
142. Frigioiu, Nicolae, Romanul istoric al lui Mihail Sadoveanu, Editura Junimea, Iaşi, 1987.
143. Gal, Ana Maria, Alimente şi preparate culinare din bucătăria românească şi
internaţională. Dicţionar explicativ român-englez-german-francez-italian. Editura Allfa,
Bucureşti, 2007.
144. Gautier, Jean-François, Civilizaţia vinului. Traducere din limba franceză de Cosmin
Căluşer, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
145. Gânscă, Crenguţa, Opera lui Marin Sorescu, Editura Paralela 45, Piteşti, 2002.
146. Gârbea, Horia, Trecute vieţi de fanţi şi de birlici. Viaţa şi, uneori, opera personajelor,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008.
147. Georgescu, Paul, Păreri literare, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964.
148. Georgescu, Paul, Polivalenţa necesară. Asociaţii şi disociaţii, Editura pentru Literatură,
Bucureşti, 1967.
149. Gheran, Niculae, Gh. Brăescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1963.
150. Giosu, Ştefan, Dimitrie Cantemir. Studiu lingvistic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.
151. Glodeanu, Gheorghe, Dimensiuni ale romanului contemporan, Editura Gutinul, Baia
Mare, 1998.
152. Glodeanu, Gheorghe, Eseuri, Editura Umbria, Baia Mare, 1996.
153. Glodeanu, Gheorghe, Incursiuni în literatura diasporei şi a disidenţei, Editura Libra,
Bucureşti, 1999.
154. Glodeanu, Gheorghe, Măştile lui Proteu. Ipostaze şi configuraţii ale romanului
românesc, Fundaţia Culturală Libra, Bucureşti, 2005.
155. Glodeanu, Gheorghe, Poetica misterului în opera lui Mateiu Caragiale, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 2003.
156. Glodeanu, Gheorghe, Poetica romanului interbelic. O tipologie posibilă. Ediţia a II-a,
revăzută, Editura Libra, Bucureşti, 1998.
157. Glodeanu, Gheorghe, Poezie şi poetică, Editura Fundaţiei Culturale Libra, Bucureşti, 2004.
158. Gowers, Emily, La pazza tavola. Il cibo nella letteratura romana, Torino, Società Editrice
Internazionale, 1996.
159. Grasoiu, Liviu, Poezia lui Vasile Voiculescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977.
160. Graur, Al., Dicţionar de cuvinte călătoare, Editura Garamond, Bucureşti, 2004.
161. Grimal, Pierre, Literatura latină. Traducere de Mariana şi Liviu Franga, note suplimentare
şi cuvânt înainte de Liviu Franga, medalion biografic Pierre Grimal de Eugen Cizek, Editura
Teora, Bucureşti, 1997.
162. Handoca, Mircea, Pe urmele lui Al.O.Teodoreanu-Păstorel, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1988.
163. Harvey, David, Condiţia postmodernităţii. Traducere de Cristina Gyurcsik şi Irina Matei,
Editura „Amarcord”, Timişoara, 2002.
164. Herescu, N.I., Istoria literaturii latine, vol. I Editura Jurnalul Literar, Bucureşti, 2003, vol.
II Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul de Istorie şi Teorie
Literară “G. Călinescu”, Bucureşti, 2005.
165. Huizinga, Johan, Homo ludens. Încercare de determinare a elementului ludic al culturii.
Ediţia a II-a, traducere din olandeză de H. R. Radian, cuvânt înainte de Gabriel Liiceanu,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2002.
166. Ilie, Rodica, Emil Brumaru. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura
Aula, Braşov, 2005.
167. Ilisei, Grigore, Cu George Lesnea prin veac, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977.
168. Ion, Angela, (coord.), Scriitori francezi, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1978.
169. Ion Budai-Deleanu interpretat de…. Studiu introductiv, antologie, tabel cronologic şi
bibliografie de Rodica Chiriacescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980.
170. Ion Creangă. Antologie, prefaţă, tabel cronologic şi bibliografie de Const. Ciopraga,
Editura Eminescu, Bucureşti, 1977.
171. Istoria literaturii latine de la origini până la destrămarea Republicii, ediţia a II-a, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.
172. Ivaşcu, George, Nicolae Filimon, Editura Albatros, Bucureşti, 1977.
173. Joiţa, Monica, Timp şi istorie în opera lui Cantemir: surse, resurse, ecouri. Un eseu de
istoria mentalităţilor, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2004.
174. Kogălniceanu, Mihail; Negruzzi, Costache, 200 reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte
trebi gospodăreşti, întocmite de Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi acum de isnoavă
scoase de Titus Moraru cu zugrăveli de Florin Creangă înfăţoşate lumii de dumnealui Mircea
Zaciu şi tâlcuite de vestit întru criticeşti izvoade şi pré învăţat al pandimoniului nostru literariu
George Călinescu, S-au tras această carte de Editura Dacia, Clusiu, MCMLXXIII.
175. Lasconi, Elisabeta, Oglinda aburită, oglinda lucioasă: Sorin Titel. Universul creaţiei,
Editura Amarcord, Timişoara, 2000.
176. Laurianu, A. T.; Massim, J. C., Dictionariulu limbei romane, Noua Typographia a
Laboratoriloru Romani, Bucuresci, 1871.
177. Lăudat, I.D., Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Editura Junimea, Iaşi, 1973.
178. Le Goff, Jacques, Imaginarul medieval. Eseuri. Traducere şi note de Marina Rădulescu,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1991.
179. Le Goff, Jacques; Schmitt, Jean-Claude, Dicţionar tematic al Evului Mediu occidental.
Traducere de Denisa Burducea, Nadia Farcaş, Marius Roman, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
180. Lefter, Ion Bogdan, 5 poeţi: Naum, Dimov, Ivănescu, Mugur, Foarţă, Editura Paralela 45,
Piteşti, 2003.
181. Lévi-Strauss, Claude, Antropologia structurală. Prefaţă de Ion Aluaş, traducere din limba
franceză de I. Pecher, Editura Politică, Bucureşti, 1978.
182. Lévi-Strauss, Claude, Crud şi gătit. Traducere şi prefaţă de Ioan Pânzaru, Editura Babel,
Bucureşti, 1995.
183. Lévi-Strauss, Claude, Le origini delle buone maniere a tavola. Miti, usanze,
comportamenti: le loro strutture comuni fra i popoli. Traduzione di Enzo Lucarelli, Milano, Il
Sagiatore, 2006.
184. Lovinescu, E., Istoria literaturii române contemporane, vol. I-III, Editura Minerva,
Bucureşti, 1981.
185. Lovinescu, Vasile, Creangă şi Creanga de Aur. Ediţia a doua, îngrijită de Florin Mihăescu
şi Roxana Cristian, Editura Rosmarin, Bucureşti, 1996.
186. Luca, Eugen, Mihail Sadoveanu sau elogiul raţiunii, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
187. Macici, Mihai, Vinurile României, Editura Alcor Edimpex, Bucureşti, 1996.
188. Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, vol. I-III, Editura
Minerva, Bucureşti, 1980-1983.
189. Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Editura 100 +1
Gramar, Bucureşti, 2006.
190. Manolescu, Nicolae, Introducere în opera lui Alexandru Odobescu, Editura Minerva,
Bucureşti, 1976.
191. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. Ediţie revizuită, Fundaţia
Culturală Română, Bucureşti, 1997.
192. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura
Paralela 45, Piteşti, 2008.
193. Manolescu, Nicolae, Julien Green şi strămătuşa mea (Teme 5), Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1984.
194. Manolescu, Nicolae, Sadoveanu sau utopia cărţii, Editura Minerva, Bucureşti, 1993.
195. Manu, Emil, Cafeneaua literară, Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 1997.
196. Marcea, Pompiliu, Lumea operei lui Sadoveanu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976.
197. Marcea, Pompiliu, Umanitatea sadoveniană de la A la Z, Editura Eminescu, Bucureşti,
1977.
198. Marcu, Florin, Marele dicţionar de neologisme. Ediţia a IX-a revăzută, augmentată şi
actualizată, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2007.
199. Marino, Adrian, Opera lui Alexandru Macedonski, Editura pentru Literatură, Bucureşti,
1967.
200. Massoff, Ioan, Despre ei şi despre alţii, Editura Minerva, Bucureşti, 1973.
201. Matei Muşat, Carmen, Romanul românesc interbelic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
202. Mazilu, Dan Horia, Dimitrie Cantemir. Un prinţ al literelor, Editura Elion, Bucureşti, 2001.
203. Mazilu, Dan Horia, Vocaţia europeană a literaturii române vechi, Editura Minerva,
Bucureşti, 1991.
204. Măciucă, Constantin, Dimitrie Cantemir, Editura Albatros, Bucureşti, 1972.
205. Micu, Dumitru, G. Călinescu. Între Apollo şi Dionysos, Editura Minerva, Bucureşti, 1979.
206. Micu, Dumitru, Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism,
Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 2000.
207. Micu, Dumitru, Limbaje moderne în poezia românească de azi, Editura Minerva,
Bucureşti, 1986.
208. Micu, Dumitru, Manolescu, Nicolae, Literatura română de azi 1944-1964. Poezia, proza,
dramaturgia, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965.
209. Micu, Dumitru, Periplu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1974.
210. Micu, Dumitru, Scurtă istorie a literaturii române, vol. I-III, Editura Iriana, Bucureşti,
1994-1996.
211. Micu, Dumitru, Tudor Arghezi, Editura Albatros, Bucureşti, 1972.
212. Micu, Mircea, Parodii de la A la Z, Editura Dacia, Cluj, 1975.
213. Mihail Sadoveanu interpretat de.... Antologie, comentarii, tabel cronologic şi bibliografie
de Fănuş Băileşteanu. Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977.
214. Mihăilescu, Călin-Andrei, Antropomorfina. Traduceri de Mihnea Gafiţa, Corina Tiron,
Adina Camelia Arvatu şi Rodica Ieţa, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005.
215. Mihăilescu, Călin-Andrei, Ţară europsită, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2002.
216. Mihăilescu, Gabriel, Universul baroc al „Istoriei ieroglifice”. Între retorică şi imaginar,
Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul de Istorie şi Teorie Literară
„George Călinescu”, Bucureşti, 2002.
217. Mincu, Marin, Avangarda literară românească: de la Urmuz la Paul Celan. Studiu
introductiv, antologie şi note bibliografice de Marin Mincu. Traducerea textelor din limba
franceză de Ştefania Mincu, Editura Pontica, Constanţa, 2006.
218. Mincu, Marin, Ion Barbu. Eseu despre textualizarea poetică, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1981.
219. Mincu, Marin, Repere, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1977.
220. Mironescu, I. I., Scrieri. Ediţie îngrijită, cu prefaţă, note, glosar şi bibliografie de Ilie Dan,
Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968.
221. Mitrache, Gheorghe, Mihail Sadoveanu comentat de Gheorghe Mitrache, Editura Recif,
Bucureşti, 1994.
222. Mitru, Constantin, Sadoveanu despre Sadoveanu, Editura Minerva, Bucureşti, 1977.
223. Mîndra, V., Victor Ion Popa, Editura Albatros, Bucureşti, 1975.
224. Moldovan, Dragoş, Dimitrie Cantemir între Orient şi Occident (studiu de stilistică
comparată), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
225. Moldovan, Victoria, Lexicul poetic sadovenian. Sfere ale culturii materiale, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999.
226. Mongrédien, Georges, Viaţa de toate zilele în vremea lui Ludovic al XIV-lea. Traducere de
Ileana Zara, prefaţă de Manole Neagoe, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
227. Montanari, Massimo, Foamea şi abundenţa. Traducere de Doina Cernica şi Elena Caraboi,
Editura Polirom, Iaşi, 2003.
228. Morar, Ovidiu, Avangardismul românesc, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană,
Bucureşti, 2005.
229. Moraru, Mihai, De nuptiis Mercurii et Philologiae, Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 1997.
230. Moreschini, Claudio; Norelli, Enrico, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. I-
II. Traducere de Hanibal Stănciulescu şi Gabriela Sauciuc, Editura Polirom, Iaşi, 2001-2004.
231. Munteanu, Cornel, Lecturi neconvenţionale, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003.
232. Munteanu, George, Introducere în opera lui Ion Creangă, Editura Minerva, Bucureşti,
1976.
233. Muşat, Carmen, Romanul românesc interbelic. Dezbateri teoretice, polemici, opinii
critice. Ediţia a II-a, antologie, studiu introductiv, analize critice, dicţionar, note, bibliografie şi
cronologie de Carmen Muşat, Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2004.
234. Muthu, Mircea, Literatura română şi spiritul sud-est european, Editura Minerva,
Bucureşti, 1976.
235. Neagoe, Manole, Neagoe Basarab, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971.
236. Negoiţescu, Ion, Istoria literaturii române, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.
237. Negoiţescu, Ion, Scriitori moderni. Studii şi însemnări critice, Editura pentru Literatură,
Bucureşti, 1966.
238. Negoiţescu, Ion, Analize şi sinteze, Editura Albatros, Bucureşti, 1976.
239. Negrici, Eugen, Naraţiunea în cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin, Editura
Minerva, Bucureşti, 1972.
240. Negrici, Eugen, Poezia medievală în limba română. Ediţia a II-a revăzută, Editura
Polirom, Iaşi, 2004.
241. Negruzzi, Costache; Kogălniceanu, Mihail, 200 reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte
trebi gospodăreşti. Ediţie îngrijită, prefaţă şi glosar de Liviu Leonte, Editura Alfa, Iaşi, 2004.
242. O lume într-o carte de bucate. Manuscris din epoca brâncovenească. Transcrierea
textului, prefaţa şi postfaţa de Ioana Constantinescu; cu un studiu introductiv de Matei Cazacu,
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
243. Ogrinji, M.; Neamţu, I., Sub zodia lui Bachus, Editura pentru Turism, Bucureşti, 1991.
244. Oişteanu, Andrei, Grădina de dincolo. Comentarii mitologice la basmul Harap Alb.
Zoosophia. Comentarii de mitologie zoologică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980.
245. Onfray, Michel, Pântecele filozofilor. Critica raţiunii dietetice. Traducere din franceză şi
note de Lidia Simion, Editura Nemira, Bucureşti, 2000.
246. Onfray, Michel, Raţiunea gurmandă. Filosofia gustului. Traducere din limba franceză şi
note de Claudia Dumitru şi Lidia Simion, Editura Nemira, Bucureşti, 2001.
247. Oprea, Al., Mitul „faurului aburit”. Excurs în atelierul prozatorilor români moderni, cu
un comentariu grafic de Benedict Gănescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1974.
248. Oprea, Nicolae, Vasile Voiculescu. Monografie, antologie de texte, receptare critică,
Editura Aula, Braşov, 2006.
249. Oprişan, I., Opera lui Mihail Sadoveanu, vol. I Natură-om-civilizaţie în opera lui M.
Sadoveanu, Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 2004.
250. Paladini, V.; Castorina, E., Storia della letteratura latina, I-II. Bologna, Patron, 1996.
251. Paleologu, Alexandru, Spiritul şi litera, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970.
252. Paleologu, Alexandru, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu. Ediţia a
III-a, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2006.
253. Panaitescu, P.P., Dimitrie Cantemir: Viaţa şi opera, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R.,
1958.
254. Papadima, Liviu, Caragiale, fireşte, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
255. Papadima, Ovidiu, Anton Pann. „Cântecele de lume” şi folclorul Bucureştilor. Studiu
istoric-critic, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1963.
256. Păcurariu, Dimitrie, Ion Ghica, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965.
257. Pârvulescu, Ioana, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, Editura Humanitas, Bucureşti,
2003.
258. Pentru o istorie a vechii culturi româneşti. Culegere de studii editată, cu o introducere şi
note de Andrei Pippidi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985.
259. Perpessicius, Opere. Menţiuni critice, vol. VI, Editura Minerva, Bucureşti, 1973.
260. Perpessicius, Scriitori români, vol. IV. Antologie alcătuită de Tudor Păcuraru, Editura
Minerva, Bucureşti, 1989.
261. Petraş, Irina, Ion Creangă, povestitorul, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2004.
262. Petraş, Irina, Proza lui Camil Petrescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981.
263. Petraş-Voicu, Ileana, Introducere în antropologia lui Claude Lévi-Strauss, Editura Dacia,
Cluj, 1992.
264. Petrescu, Aurel, Opera lui Camil Petrescu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1972.
265. Petrescu, Ioana Em., D. Popovici – O parabolă dramatică, în „Manuscriptum”. Revistă
trimestrială editată de Muzeul Literaturii Române, IX (1978), nr. 4, pp. 69-94.
266. Petrescu, Ioana Em., Ion Barbu şi poetica postmodernismului. Ediţie îngrijită, addenda şi
notă asupra ediţiei de Ioana Bot şi Ligia Tudurachi, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca,
2006.
267. Petrescu, Ioana Em., Ion Budai-Deleanu şi eposul comic, Editura Dacia, Cluj, 1974.
268. Petrescu, Ioana Em., Studii de literatură română şi comparată, Casa Cărţii de Ştiinţă,
Cluj-Napoca, 2005.
269. Petrescu, Victor, Iancu Văcărescu, Editura Ager, Bucureşti, 2002.
270. Petrescu, Victor, Văcăreştii. O dinastie poetică, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2002.
271. Petreu, Marta, Filosofii paralele, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005.
272. Petriceicu-Hasdeu, B., Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbei istorice şi
poporane a românilor. Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Grigore Brâncuş, vol. I-III,
Editura Minerva, Bucureşti, 1972-1976.
273. Pionierii romanului românesc. De la Ion Ghica la G. Baronzi, antologie, prefaţă şi note de
Şt. Cazimir, Editura Minerva, Bucureşti, 1973.
274. Piru, Al., Istoria literaturii române, Editura „Grai şi suflet – Cultura Naţională”, Bucureşti,
2001.
275. Piru, Alexandru, Literatura română veche, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1961.
276. Piru, Alexandru, Poeţii Văcăreşti, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967.
277. Poetica romanului românesc. Antologie, note şi repere bibliografice de Mircea Regneală,
prefaţă de Radu G. Ţeposu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987.
278. Pop, Delia, De la comunicare la cuminecare. Dimensiuni ontice în opera lui Vasile
Voiculescu, Editura Umbria, Baia Mare, 2000.
279. Pop, Ion, A scrie şi a fi. Ilarie Voronca şi metamorfozele poeziei. Ediţia a II-a, adăugită,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007.
280. Pop, Ion, Jocul poeziei. Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-
Napoca, 2006.
281. Popa, Aurel, Degustarea vinurilor, Editura Ceres, Bucureşti, 1986.
282. Popa, Constantin M., Clasici şi contemporani (eseuri critice), Editura Scrisul Românesc,
Craiova, 1987.
283. Popa, George, Rubãiyãtele lui Omar Khayyãm. Ediţia a V-a, Editura Timpul, Iaşi, 2001.
284. Popa, Marian, Camil Petrescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1972.
285. Popescu, Florentin, O istorie anecdotică a literaturii române. Ediţia a II-a, revăzută şi
adăugită, vol. I-II, Editura Saeculum I. O., Editura Vestala, Bucureşti, 1999.
286. Portinari, Folco, Il piacere della gola, Reggio Emilia, Aliberti, 2006.
287. Potra, George, Istoricul hanurilor bucureştene, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1985.
288. Prigoana. Documente ale procesului C. Noica, C. Pillat, N. Steinhardt,
Al. Paleologu, A. Acterian, S. Al-George, Al. O. Teodoreanu etc. Redactor coordonator Mihai
Giugariu, Editura Vremea, Bucureşti, 1996.
289. Propp, V. I., Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, Traducere de Radu Nicolau,
prefaţă de Nicolae Roşianu, Editura Univers, Bucureşti, 1973.
290. Puşcă, Ion, Periplu dionisiac, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1986.
291. Rezuş, Petru, Ion Creangă. Mit şi adevăr, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981.
292. Rezuş, Petru, Pe urmele lui Ion Creangă, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977.
293. Richard, Jean-Pierre, Proust e il mondo sensibile, Milano, Garzanti, 1976.
294. Roman, Radu Anton, Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti. Ediţie nouă îndelung revăzută
şi mult adăugită, Editura Paideia, Bucureşti, 2001.
295. Roman, Radu Anton, Savoureuse Roumanie. 358 recettes culinaires et leur histoire.
Traduit du roumain par Marily Le Nir, Les Editions Noir sur Blanc, Montricher, Suisse, 2004.
296. Romanciuc, Jeni; Boerescu, Dan-Silviu, Grădina Imperiului. 165 de reţete din Basarabia
tuturor aromelor, Editura Trei, Bucureşti, 2008.
297. Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografică. Antologie, text îngrijit, sinteze
bibliografice şi indici de Aurel Sasu şi Mariana Vartic, Editura Minerva, Bucureşti, vol.I (A-F)
1985, vol.II (G-P) 1986, vol.III (R-S) 1988, vol.IV (Ş-Z) 1991.
298. Rostagni, Augusto, Storia della letteratura latina, I-III. Ed. 3, Torino, UTET, 1983.
299. Roşca, Elisabeta, Sorin Titel. Ciclul bănăţean, Editura Univers, Bucureşti, 2000.
300. Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române, vol. I-II, Editura Minerva, Bucureşti, 1971-1972.
301. Rotaru, Ion, Vasile Voiculescu, Editura Recif, Bucureşti, 1993.
302. Sasu, Aurel, Dicţionarul biografic al literaturii române, vol. I-II, Editura Paralela 45,
Piteşti, 2006.
303. Saulnier, V.-L., Literatura franceză, vol. I-II. Traducere de Sorin Mărculescu, Editura
Albatros, Bucureşti, 1973.
304. Săndulescu, Alexandru, Delavrancea, Editura Albatros, Bucureşti, 1970.
305. Sângeorzan, Zaharia, Mihail Sadoveanu. Teme fundamentale, Editura Minerva, Bucureşti,
1976.
306. Scarlat, Mircea, Ion Barbu: poezie şi deziderat, Editura Albatros, Bucureşti, 1981.
307. Schofield, Mary Anne, Cooking by the Book : Food in Literature and Culture, Bowling
Green, Ohio, Popular Press, 1989.
308. Sevastos, M., Carte de bucate, Editura Cosmos, Bucureşti, 2005.
309. Simion, Eugen, Fragmente critice, vol. III Mit. Mitizare. Mistificare, Fundaţia Scrisul
Românesc, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999.
310. Simion, Eugen, Întoarcerea autorului. Eseuri despre relaţia creator-operă, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1981.
311. Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol. I-IV, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1974-1989.
312. Sorin Titel interpretat de…, vol. I-II. Selecţia textelor, prefaţă, note, tabel cronologic,
bibliografie şi postfaţă de Cornel Ungureanu, Editura Modus P. H., Reşiţa, 2005.
313. Sorohan, Elvira, Cantemir în cartea hieroglifelor, Editura Minerva, Bucureşti, 1978.
314. Sorohan, Elvira, Introducere în opera lui Ion Budai-Deleanu, Editura Minerva, Bucureşti,
1984.
315. Spânu, Petruţa, Prozatori belgieni, Editura Fides, Iaşi, 1999.
316. Spiridon, Monica, Sadoveanu. Divanul înţeleptului cu lumea, Editura Albatros, Bucureşti,
1982.
317. Studii de folclor şi literatură, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967.
318. Studii despre opera lui I. L. Caragiale. Ediţie îngrijită, prefaţă şi bibliografie de Ion
Roman, Editura Albatros, Bucureşti, 1976.
319. Studii despre opera lui Mihail Sadoveanu. Ediţie îngrijită, prefaţă şi bibliografie de Ilie
Dan, Editura Albatros, Bucureşti, 1977.
320. Şăineanu. Lazăr, Dicţionar universal al limbei române. Revăzut şi adăogit la ediţia a VI-a,
Editura Scrisul Românesc S. A., Craiova, 1929.
321. Şăineanu, Lazăr, Dicţionar universal al limbii române. Vocabular general. Ediţie revăzută
şi adăugită de Alexandru Dobrescu, Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu şi
Victoria Zăstroiu, Mydo Center, Iaşi, vol. I-IV, 1995-1996.
322. Şchiopu, Michaela, Boccaccio, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969.
323. Tănăsescu, Manuela, Despre „Istoria Ieroglifică”, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1970.
324. Todorov, Tzvetan, Poetica. Gramatica Decameronului. Traducere şi studiu introductiv
Paul Miclău, Editura Univers, Bucureşti, 1975.
325. Tohăneanu, G. I., Arta evocării la Sadoveanu, Editura Facla, Timişoara, 1979.
326. Toma, Vasile, ing., Dicţionarul vinificatorului, Editura Alma Craiova, Craiova, 2001.
327. Tomuş, Mircea, Mihail Sadoveanu. Universul artistic şi concepţia fundamentală a operei,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978.
328. Tomuş, Mircea, Romanul romanului românesc, vol. I În căutarea personajului, Editura
100 +1 Gramar, Bucureşti, 1999.
329. 300 de ani de la naşterea lui Dimitrie Cantemir. Sesiunea ştiinţifică Dimitrie Cantemir,
Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1974.
330. Tudosie, Avram D., Podgoriile româneşti în literatură, Editura Sport-Turism, Bucureşti,
1985.
331. Ţarălungă, Ecaterina, Dimitrie Cantemir. Contribuţii documentare la un portret, Editura
Minerva, Bucureşti, 1989.
332. Ulmu, Bogdan, Basil & Nelu (mozaic afectiv Alecsandri / Creangă), Editura Princeps
Edit, Iaşi, 2007.
333. Ulmu, Bogdan, Gastronomice à la Păstorel, Editura Institutului European, Iaşi, 1998.
334. Ulmu, Bogdan, Spectacolul gastronomic sau Arta & Arta culinară, Casa Cărţii de Ştiinţă,
Cluj, 2000.
335. Ungureanu, Cornel, Geografia literaturii române, azi, vol. IV Banatul, Editura Paralela
45, Piteşti, 2003.
336. Ungureanu, Cornel, Istoria secretă a literaturii române, Editura Aula, Braşov, 2007.
337. Ungureanu, Cornel, La vest de Eden. O introducere în literatura exilului, Editura
„Amarcord”, Timişoara, 1995.
338. Ungureanu, Gh.; Anghel, Gh.; Botez, C-tin, Cronica Cotnarilor, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1971.
339. Ursache, Petru, Sadovenizând, sadovenizând... Studiu stilistic şi estetic, Editura Junimea,
Iaşi, 1994.
340. Vaida, Mircea, Ion Budai-Deleanu, Editura Albatros, Bucureşti, 1977.
341. Vaida, Petru, Dimitrie Cantemir, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977.
342. Vaida, Petru, Dimitrie Cantemir şi umanismul, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
343. Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Albatros, Bucureşti, 1977.
344. Vighi, Daniel, Sorin Titel. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura
Aula, Braşov, 2000.
345. Vinţeler, Onufrie, Dicţionar de neologisme, Editura Lucman, Bucureşti, 2004.
346. Vlad, Ion, „Cărţile” lui Mihail Sadoveanu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981.
347. Vlad, Ion, Descoperirea operei. Comentarii de teorie literară, Editura Dacia, Cluj, 1970.
348. Vlad, Ion, Lectura prozei. Eseuri. Comentarii. Interpretări, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1991.
349. Vlad, Ion, Lectura: un eveniment al cunoaşterii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977.
350. Vlad, Ion, Povestirea. Destinul unei structuri epice (Dimensiunile eposului), Editura
Minerva, Bucureşti, 1972.
351. Vodă Căpuşan, Maria, Camil Petrescu – Realia, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1988.
352. Zaciu, Mircea, Masca geniului, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967.
353. Zaciu, Mircea, Ordinea şi aventura, Editura Dacia, Cluj, 1973.
354. Zaharia-Filipaş, Elena, Introducere în opera lui Vasile Voiculescu, Editura Minerva,
Bucureşti, 1980.
355. Zamfir, Mihai, Introducere în opera lui Al. Macedonski, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
356. Zamfirescu, Dan, Contribuţii la istoria literaturii române vechi, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
357. Zamfirescu, Dan, Studii şi articole de literatură română veche, Editura pentru Literatură,
Bucureşti, 1967.
358. Zarifopol, Paul, Pagini de critică. Postfaţă de Al. Săndulescu, Editura Minerva, Bucureşti,
1984.
359. Zingarelli, Nicola, Vocabolario della lingua italiana (Lo Zingarelli minore), Edizione
Mondolibri S.p.A., Milano su licenza Zanichelli editore S.p.A., 2002.
360. Zumthor, Paul, Încercare de poetică medievală. Traducere şi prefaţă de Maria Carpov,
Editura Univers, Bucureşti, 1983.
 III. PERIODICE

1. „Album literar gastronomic”. Editat de „Viaţa Românească”, 1982.

2. „Almanahul gospodinei”. Editat de revista „Steaua”, 1982.
3. „Bucătăria pentru toţi”, nr. 7, noiembrie 2002.
4. „Bucătăria pentru toţi”, nr. 8, decembrie 2002.
5. „Bucătăria pentru toţi”, nr. 5, mai 2003.
6. „Bucătăria pentru toţi”, nr. 6, iunie 2003.
7. „Bucătăria pentru toţi. Revistă lunară de cultură gastronomică”, nr. 2, februarie 2005.
8. „Bucătăria pentru toţi. Revistă lunară de cultură gastronomică”, nr. 3 (35), martie 2005.
9. „Bucătăria pentru toţi. Revistă lunară de cultură gastronomică”, nr. 4 (36), aprilie 2005.
10. „Bucătăria pentru toţi. Revistă lunară de cultură gastronomică”, nr. 5 (37), mai 2005.
11. „Bucătăria pentru toţi. Revistă lunară de cultură gastronomică”, nr. 6 (38), iunie 2005.
12. „Bucătăria pentru toţi. Revistă lunară de cultură gastronomică”, nr. 10 (42), octombrie 2005.
13. „Bucătăria pentru toţi. Revistă naţională de cultură şi practică gastronomică”, nr. 7 (51), iulie
2006.
14. „Bucătăria pentru toţi. Revistă naţională de cultură şi practică gastronomică”, nr. 8 (52), august
2006.
15. „Bucătăria pentru toţi. Revistă naţională de cultură şi practică gastronomică”, nr. 8 (64), august
2007.
16. „Bucătăria pentru toţi”, nr. 5 (73), mai 2008.
17. „Bucătăria pentru toţi”, nr. 7 (75), iulie 2008.
18. „Bucătăria pentru toţi”, nr. 2 (82), februarie 2009.
19. „Luceafărul”. Săptămânal de literatură. Serie nouă, nr. 5 (395), 10 februarie 1999.
20. „Manuscriptum”. Revistă trimestrială editată de Muzeul Literaturii Române, IX (1978), nr. 4.
21. „România literară”. Săptămânal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă
România, XVI, nr. 49, 8 decembrie 1983.

IV. BIBLIOGRAFIE ELECTRONICĂ

1. www.carlogoldoni.it
2. www.classicitaliani.it
3. www.portcetate.ro
4. www.teofilofolengo.it