Scufița roșie – de frații Grimm

Frații Grimm (germană: Gebrüder Grimm), Jacob (1785–1863) și Wilhelm

Grimm (1786–1859), au fost folcloriști, lingviști, filologi, doctori în drept, cunoscuți în
toată lumea pentru colecția de basme publicată în două volume, care conține, printre
altele, Albă ca zăpada, Croitorașul cel viteaz, Cenușăreasa, Scufița roșie și Hansel și
Gretel (primul volum a apărut în 1812, iar al doilea volum în 1814). Poveștile scrise de
cei doi frați au încântat copilăria multor generații, devenind pretexte cuceritoare pentru
diverse ecranizări și dramatizări.[1] Frații Grimm și-au adus contribuția la formarea limbii
germane, în special prin dicționarul Deutsches Wörterbuch(Cartea cu cuvinte germane)
pe care l-au scris împreună și prin prima carte de fonetică/fonologie a limbii
germane, Legea lui Grimm, scrisă doar de Jacob. Dicționarul Fraților Grimm avea 33 de
volume și cântărea 84 kg
Poveştile asemănătoare cu cea a Scufiţei Roşii sunt foarte vechi – au peste
2000 de ani –, iar regăsirea originii acestor poveşti i-ar putea ajuta pe oamenii de ştiinţă
să retraseze istoria unor migraţii umane de pe un continent pe altul.
Folosind metode performante elaborate de biologii specializaţi în evoluţia
vieţuitoarelor, noul studiu, realizat la Universitatea Durham, Marea Britanie, arată că
povestea ar fi apărut, iniţial, într-o versiune orală, numită Lupul şi copiii, care circulă
încă în unele ţări.
Azi, această poveste diferă de povestea Scufiţa Roşie, aşa cum o ştim noi (şi
a cărei versiune iniţială exista deja în Europa în secolul I e.n.); totuşi, ele au o origine
comună, iar din acest trunchi comun s-au desprins mai multe poveşti care circulă azi în
Asia şi Africa.
Cercetătorii de la U. Durham au utilizat modele matematice pentru a trasa
„arborele evoluţiei” poveştii Lupul şi copiii – o poveste despre un lup care se preface a fi
o capră şi îl mănâncă pe puiul acesteia.
Ei au descoperit că povestea Scufiţei Roşii (în care un lup mănâncă o fetiţă,
pe care o păcăleşte deghizându-se), s-a desprins din trunchiul poveştilor de acest gen
acum 1000 de ani.
Ea a evoluat ca o poveste transmisă oral, în Franţa, Austria şi nordul Italiei,
înainte de a fi pusă pe hârtie şi publicată de autorul francez Charles Perrault, în secolul
al XVII-lea, şi apoi rescrisă, în forma cea mai cunoscută azi, de fraţii Grimm, în urmă cu
200 de ani.
Din povestea Lupul şi copiii, răspândită în Europa şi Orientul Mijlociu, s-au
desprins şi alte poveşti cu temă asemănătoare, ce au evoluat în versiuni diferite, în
funcţie de specificul locului: astfel povestea a călătorit spre sud până în Africa şi spre
est către Asia, devenind, în Japonia, Coreea şi China, o poveste zisă Bunica-tigru.
Dupa ce Charles Perrault a publicat pentru intaia oara povestea Scufita
Rosie (Le Petit Chaperon Rouge), alaturi de altele in anul 1867, fratii Grimm au regasit
in folclorul german alte doua variante, pe care le-au unit intr-o singura poveste, ce a
vazut lumina tiparului in 1912, in culegerea "Kinder- und Hausmärchen" (Povesti pentru
copii si familie), sub numele de Rotkäppchen (Scufita rosie). Chiar daca intamplarile
relatate in aceasta poveste sunt destul de inspaimantatoare, sau chiar "horror", fratii
Grimm s-au straduit sa dea naratiunii o tenta moralizatoare, astfel incat copii sa invete
ca obrazniciile lor sau neascultarea sfaturilor mamei ii pot impinge catre mari sau chiar
fatale necazuri, mai ales atunci cand vorbesc cu strainii...

Scufița Roșie este, probabil, cea mai cunoscută poveste din lume fiecare
dintre noi luând contact într-o anumită perioadă a vieții, într-o formă sau alta, cu
aceasta. Dincolo de orice dubiu, povestea Scufiței Roșii este unul dintre textele clasice
ale literaturii universale. Puține alte lucruri care s-au spus despre Scufița Roșie sunt
însă la fel de sigure fiecare dintre noi luând contact într-o anumită perioadă a vieții, într-
o formă sau alta, cu aceasta. Dincolo de orice dubiu, povestea Scufiței Roșii este unul
dintre textele clasice ale literaturii universale. Puține alte lucruri care s-au spus despre
Scufița Roșie sunt însă la fel de sigure si de necontestat.

Povestea a fost neincetat povestita si interpretata, asa cum nici o Alta

poveste nu a fost. De-a lungul a peste trei secole , nenumarati cititori si autori au fost
atrasi de farmecul irezistibil al fetitei in rosu –ea a fost prima dragoste a lui Charles
Dickens si este inca o prezenta vie in imaginatia oamenilor din secolul XXI.

Specialist idn toate domeniile, de la cercetatori ai folclorului la psihanalisti,

critici literari sau istorici, au abordat, cu instrumente specific, aceasta poveste,
ingustand insa aria de culegere a surselor analizate conform secificitatii domeniului de
activitate.
A fost odata ca niciodata o fetita frumoasa, iubita de toti, dar mai cu seama
de bunica ei, care nu stia ce sa ii mai daruiasca pentru a o vedea fericita. Printre altele,
i-a facut cadou o scufita din catifea rosie, care i se potrivea atat de bine, incat nu mai
purta nimic altceva pe capsor. Din aceasta cauza, s-a ajuns sa i se spuna Scufita
Rosie.
Intr-o zi, mama i-a spus:"Uite, Scufita Rosie, ai aici niste prajituri si o sticla de vin. Du-le
bunicii tale, caci e tare bolnava si slabita, si ii vor face bine si o vor inzdraveni. Pleaca
acum, inainte ca soarele sa dogoreasca, si mergi frumos, fara sa alergi in afara cararii,
ca nu cumva sa cazi si spargi sticla, si sa nu mai ai astfel ce sa ii duci bunicii. Atunci
cand intri in casa, nu uita sa ii spui "Buna dimineata", si nu te uita curioasa prin jur
inainte sa faci asta."
"Voi avea grija si voi face intocmai cum mi-ai spus," i-a zis Scufita Rosie mamei ei, si
apoi si-a luat ramas bun.

Bunica locuia in mijlocul padurii, la o jumatate de leghe de sat si, atunci cand
Scufita Rosie a inaintat printre copacii desi, s-a intalnit cu un lup. Fetita nu stia cat de
rau era acest animal si nu-i era deloc frica de el.
"Buna ziua, Scufita Rosie", a grait el.
"Multumesc frumos, lupule."
"Unde ai plecat asa de dimineata, Scufita Rosie?"
"La bunica mea."
"Si ce ai in buzunarul sortuletului tau?"
"Prajituri si vin. Ieri a fost ziua de copt, asa ca bolnavioara mea bunicuta va avea parte
de ceva bun, care o sa-i dea putere."
"Unde locuieste bunica ta, Scufita Rosie?"
"La mai bine de un sfert de leghe de aici. Casa ei e asezata sub cei trei stejari batrani,
iar mai jos de ea este un crang cu aluni. Sigur stii unde este," i-a raspuns fetita.
Lupul s-a gandit in sinea lui, "Ce copilasa frageda! Ce imbucatura gustoasa, sigur e mai
buna de mancat de batrana ei bunica. Trebuie sa ma port cu siretenie, ca sa le pot
infuleca pe amandoua." Din aceasta pricina, a mai mers scurt timp alaturi de fetita si
apoi i-a zis: "Vezi ce frumoase sunt florile de aici? De ce nu te uiti in jur? Nu auzi, de
asemenea, cat de dulce canta pasarelele? Mergi pe carare asa de serioasa de parca
te-ai indrepta catre scoala, in timp ce tot ce te inconjoara e plin de frumusete si voiosie!"
Scufita Rosie si-a ridicat ochii si, cand a zarit razele soarelui dansand printre ramurile
copacilor si incantatoarele flori ce cresteau peste tot prin preajma, s-a gandit: "Cred ca
bunicii i-ar place un buchetel din floricele proaspete. Este inca destul de divreme si am
cum sa ajung la timp," asa ca a fugit de pe carare catre o poiana plina cu flori. In vreme
ce culegea una, i se parea ca vede o alta, si mai frumoasa, putin mai incolo, si alerga
dupa ea, in acest fel patrunzand tot mai adanc in padure.
Profitand de intarzierea fetitei, lupul s-a dus direct la bunica si a batut la usa.
"Cine este acolo?"
"Scufita Rosie," a raspuns lupul. "Ti-am adus prajituri si vin. Deschide usa."
"Ridica zavorul," i-a spus bunicuta, "eu sunt asa de slabita ca nu ajung la el."
Lupul a saltat zavorul, a deschis usa larg, in laturi, si, fara a spune vreo vorba, s-a
repezit la patul bunicii si a mancat-o pe loc. Apoi, s-a imbracat cu hainele ei, si-a pus pe
cap scufia bunicutei, a tras perdelele de la fereastra si s-a strecurat in pat.

In aceasta vreme, Scufita Rosie continuase sa culeaga flori si adunase atat

de multe incat nu putea sa le care pe toate, dar si-a adus aminte, deodata, de bunica, si
s-a intors pe cararea catre casa ei.
A fost tare mirata cand a gasit usa deschisa si, atunci cand a intrat in camera, a trecut-o
un fior brusc si si-a zis: "Vai! Ce stingherita ma simt, iar alta data imi placea asa de mult
sa fiu la bunica." A spus cu voce tare "Buna dimineata", dar nu a primit nici un raspuns,
asa ca a tras perdelele de la fereastra si a mers spre pat. Acolo, statea intinsa bunica,
cu scufia trasa peste fata si aratand foarte, foarte ciudat.
"Vai, bunicuto, a spus ea, "ce urechi mari ai!"
"Ca sa te aud mai bine, copila mea", s-a auzit dinspre pat.
"Vai, bunicuto, si ce ochi mari ai!" a continuat ea.
"Ca sa te vad mai bine, draga mea!"
"Dar, bunico, ce maini mari ai!"
"Ca sa te imbratisez mai bine!"
"Si, vai, bunicuto, ce gura mare ai!"
"Ca sa te mananc mai bine!"
Nici n-a terminat bine de spus lupul aceste cuvinte ca a si sarit din pat si a
inghitit-o pe loc.
Dupa ce si-a potolit astfel foamea, s-a asezat inapoi in pat, a adormit, si a inceput sa
sforaie zgomotos. Vanatorul, care tocmai trecea pe langa casa, si-a spus in sinea lui,
"Ce tare sforaie batranica! Trebuie sa vad daca nu are nevoie de ceva." A intrat in casa
si, cand s-a apropiat de pat, a vazut lupul intins pe el. "Aici erai, ticalosule!" a zis el. "De
cand te caut!" Dupa aceea, si-a indreptat pusca catre lup, dar i-a trecut prin minte ca
poate o mancase pe bunica si ca aceasta putea fi inca salvata. Nu a tras nici un foc, ci
a luat un foarfece mare si a inceput sa taie burta lupului adormit. Dupa ce a facut doua
taieturi, a vazut stralucirea scufitei rosii si, dupa alte doua taieturi, fetita a tasnit afara,
strigand:"Vai, ce speriata am fost! Ce intuneric era in burta lupului!" Imediat dupa
aceea, a iesit la iveala si bunica, inca in viata, dar abia mai putand respira. Scufita
Rosie a adunat degraba niste pietre mari, cu care a umplut burta lupului, asa ca atunci
cand acesta s-a trezit si a dat sa fuga, nu s-a putut misca, intr-atat de grele erau
pietrele, si a cazut lat pe odea, murind de indata.
Apoi, cei trei au fost tare fericiti. Vanatorul a jupuit blana lupului si a luat-o la el
acasa. Bunica a baut vinul si a mancat prajiturile aduse de Scufita Rosie si si-a revenit
in simtiri, intremandu-se cat de cat, iar Scufita Rosie si-a spus in gand: "Atata timp cat
am sa mai traiesc, nu voi mai parasi poteca si nu voi mai fugi in padure, asa cum m-a
invatat mama."
Se mai spune ca, intr-o alta zi, cand mergea sa ii duca bunicii prajituri,
Scufita Rosie a intalnit un alt lup care i-a vorbit si a ispitit-o sa paraseasca cararea.
Fetita isi invatase insa bine lectia si a mers drept catre bunicuta, fara a mai face vreun
ocolis sau a mai intra in padure. I-a spus bunicii ca lupul ii zisese "Buna dimineata", dar
ca avea o asa de mare rautate in ochi incat, daca nu ar fi fost pe un drum umblat de
oameni, probabil ca ar fi mancat-o.
"Ei bine," i-a raspuns bunica, "Vom incuia usa si el nu va mai putea sa intre." La putin
timp dupa aceea, lupul a batut in usa si a strigat: "Deschide usa, bunicuto, sunt Scufita
Rosie, si ti-am adus niste prajituri." Nici fetita, nici bunica nu au scos insa vreo vorba si
nici nu au deschis usa, asa ca lupul a mai tarcoale de doua-trei ori in jurul casei si, in
cele din urma, a sarit pe acoperis, vrand sa astepte acolo pana cand Scufita Rosie
iesea de la bunica, sa o urmareasca pe nesimtite, si sa o manance in intunecimea
padurii.
Bunica i-a ghicit insa gandurile. Chiar in fata casei se afla o cada mare si
adanca din piatra, iar bunicuta i-a spus fetitei: "Adu galeata, Scufita Rosie. Am facut ieri
niste caltabosi si vreau sa versi apa in care i-am fiert in cada." Scufita Rosie a carat din
acea apa pana s-a umplut ochi cada. Apoi, mirosul caltabosilor a ajuns la lup, iar el a tot
mirosit si s-a tot uitat pe furis in jos pana cand cand si-a lungit gatul atat de tare incat nu
s-a mai putut tine pe picioare, a alunecat de pe acoperis, a cazut drept in cada cu apa si
s-a inecat. Scufita Rosie a plecat voioasa catre casa mamei si nu a mai facut niciodata
vreo fapta care i-ar fi putut pricinui rau cuiva.