Minoritățile naționale, statele naționalizatoare și patrimoniul național extern în

Noua Europă

De două ori în acest secol, Europa Centrală și de Est au suferit o reconfigurare masivă și
concentrată a spațiului politic de-a lungul liniilor naționale. În primă fază este vorba despre
căderea marilor imperii, proces care a început, de fapt, în secolul al XIX-lea. Faza a doua
presupune dezintegrarea Uniunii Sovietice, a Iugoslaviei și a Cehoslovaciei și apariția a 20 de
state noi. În acest context tensiunile naționaliste nu au fost rezolvate, ci restructurate.

Acest capitol va aborda aceasta nouă fază, și va analiza legătura triadică care unește minoritățile
naționale, inglobând de asemenea o perspectivă despre destrămarea Iugoslaviei.

O configurare triadică:

Legătura triadică a fost generată de o nouă discrepanță dintre limitele culturale și politice.
Naționalizarea masivă a spațiului politic din regiune a lăsat zeci de milioane de oameni în afara
teritoriului lor național, în același timp în care a supus calitatea "națională" a persoanelor și
teritoriilor la un control sporit.

Una dintre problemele importante în acest context, a fost situația celor 25 de milioane de etnici
ruși care s-au transformat subit dintr-un stat național, vast și puternic, într-un stat vulnerabil, ce
adăpostea minorități de etnii necunoscute, transformând totodată loialitatea în slăbiciune. Dar
multe alte grupuri au o structură similară, incluzând statutul de membru ambivalent (în
majoritatea cazurilor) prin cetățenia oficială într-un stat și prin afinitatea etnonatională presupusă
la alt stat.

Acestea includ - pentru a numi doar câteva dintre cele mai importante - circa 3 milioane de etnici
maghiari în România, Slovacia, Serbia și Ucraina, ale căror relații cu Ungaria, limitate în
perioada comunistă, s-au multiplicat și s-au intensificat în ultimii ani; cele 2 milioane de albanezi
din Serbia, Muntenegru și Macedonia, ale căror legături cu Albania vecină au fost reînnoite și
consolidate; cei aproape 2 milioane de sârbi care trăiesc (înainte de război) în Croația și Bosnia-
Herțegovina, care, pe măsură ce Iugoslavia a început să se dezintegreze, au privit Serbia drept
patria lor națională externă; aproape un milion de turci din Bulgaria; armenii din Azerbaidjan, în
special în Nagorno-Karabah; uzbecii din Tadjikistan și tadjicii din Uzbekistan; și polonezii din
Lituania și alte state succesoare sovietice. Toate aceste grupuri trebuie să se confrunte nu numai
cu reconfigurarea și dislocarea politică și economică, ci și cu două tipuri de naționalism
antagoniste: cel al statelor pe teritoriul cărora se află, și cel al patriei din care provin.
Toate acestea sunt, prin urmare, înscrise în legătura triadică care leagă comunitățile minoritare,
statele în care trăiesc și țările lor "naționale".

Această relație care se stabilește nu este întotdeauna conflictuală. În Europa de Est, de exemplu,
relația triadică are o structură unică și un caracter non-conflictual, acest lucru contrastând
puternic cu perioada interbelică.

Trebuie să înțelegem însă că, prin patrie, textul nu face referire la locul unde au locuit strămoșii
lor. Patrimoniile naționale externe sunt construite prin acțiuni politice. Un stat devine o "patrie"
națională pentru "diaspora sa etnică" atunci când elitele politice sau culturale definesc familia
etnonatională în alte state ca membri ai uneia și aceleiași națiuni, susțin că aparțin, într-un anumit
sens, statului, și afirmă că starea lor trebuie monitorizată, iar interesele lor protejate și promovate
de stat. Minoritatea s-ar putea mobiliza împotriva proiectelor percepute de naționalizare și ar
putea căuta autonomie sau chiar ar putea amenința secesiunea.

Minoritățile naționale, statele naționalizatoare și patrimoniile naționale externe ca

arene de luptă
Minoritățile naționale

O minoritate națională nu este doar un "grup" dat de faptele demografice etnice, este mai degrabă
o poziție politică dinamică, sau mai precis, o familie de poziții înrudite dar care se confruntă
reciproc. Trei elemente sau caracteristice acestei poziții politice:

1. cererea publică de a fi membru a unei națiuni etnoculturale diferită de cea numerică sau
politică donimantă.

2. cererea de recunoaștere de către stat a respectivei naționalități

3. și, acordarea de drepturi colective politice și culturale, care pot varia în funcție de minoritate.
Dacă unele cereri presupun acordarea modestă de beneficii administrative sau învătământ în
limba maternă, unele ajung până la revendicări maximaliste de autonomie politică și
independență.
Această variație a pretențiilor specifice față de drepturile colective are loc nu numai între
minoritățile naționale, ci și în cadrul acestora. Variația pozițiilor în cadrul unei singure minorități
naționale cest spectru de poziții similare, dar distincte și chiar antagoniste, adoptate de diferite
segmente ale aceluiași grup etnonational, sugerează utilitatea analitică a noțiunii de câmp.
Folosind această noțiune, dezvoltată de Pierre Bourdieu într-o varietate impresionantă de studii,
ne putem gândi la o minoritate națională nu ca o entitate fixă sau un grup unitar, ci mai degrabă
în ceea ce privește domeniul pozițiilor și pozițiilor diferențiate și competitive adoptate de diferite
organizații, partide, mișcări sau antreprenori politici, fiecare încercând să "reprezinte"
minoritatea propriilor membri, statului gazdă sau lumii exterioare, fiecare încercând să
monopolizeze reprezentarea legitimă a grupului.

Dacă vom regândi conceptul de minoritate națională în conformitate cu liniile schițate aici,
claritatea aparentă și simplitatea conceptului se vor dizolva. Astfel, minoritățile naționale nu
trebuie privite doar ca fiind grupurile interne unificate, marginalizate din exterior.

Statul naționalizator

Caracteristică a acestei poziții sau a unui set de poziții este tendința de a vedea statul ca stat
național-nerealizat, ca stat destinat să fie un stat-națiune, statul de și pentru o anumită națiune,
dar care nu este în fapt un stat-națiune (cel puțin nu într-o măsură suficientă), și dispoziția
concomitentă de a remedia acest defect perceput, de a face statul ceea ce este în mod
corespunzător și legitim destinat să fie, prin promovarea limbii, a culturii, a poziției demografice,
a prosperității economice sau a hegemoniei politice a națiunii nominale statale.

O minoritate națională - pentru a reveni pentru un moment la acest concept - este un domeniu cu
un dublu sens. Este (așa cum am văzut mai devreme) o luptă pentru a impune și a susține o
anumită poziție față de stat; dar în același timp este o luptă pentru a impune și a susține o
anumită viziune a statului-gazdă, și anume ca un stat naționalizator sau național opresiv. Atunci
când naționalizarea este un proiect explicit și nu doar o practică percepută, atunci când politicile
și practicile statului gazdă sunt exprimate în mod explicit și articulate ca fiind naționalizate,
percepția statului ca stat naționalizat va fi mult mai probabil să prevaleze în domeniile externe -
minoritate națională sau în patria națională externă.

Un exemplu de concurență între pozițiile de naționalizare, ne va ajuta să vedem acest concept ca

unul mai puțin abstract. Luați în considerare problema limbajului. Elitele din toate statele
succesoare sovietice consideră că este necesar și de dorit să promoveze limba națiunii, a statului
nominal.
Aceasta este o poziție de naționalizare pe care toți o împărtășesc. Cu toate acestea, în toate statele
succesoare au existat lupte puternice cu privire la modul în care ar trebui să se facă acest lucru.
Ar trebui să fie necesară cunoașterea limbii naționale pentru cetățenie sau pentru anumite tipuri
de locuri de muncă? Dacă da, ce nivel de cunoaștere? Cum ar trebui să fie combătută moștenirea
rusificării lingvistice și cunoașterea limbii naționale promovate, atunci când o fracțiune
substanțială a naționalității majoritare nu vorbește limba națională (cum este cazul, de exemplu,
în Ucraina și Kazahstan)? În ce condiții ar trebui să fie permisă sau necesară utilizarea altor
limbi în viața publică, în sistemul școlar sau în sfera asociativă a societății civile?

Patria națională externă

Aceasta denotă o poziție politică dinamică, reprezentând ideea că națiunea comună face ca statul
să fie responsabil, într-un anumit sens, nu numai pentru propriii cetățeni, ci și pentru conaționalii
etnici care trăiesc în alte state și posedă alte cetățenii. Aceste ipoteze și orientări comune definesc
o poziție "generică" a patriei. Există însă o mare variație între pozițiile patriei particulare, o mare
varietate în înțelegerea exactă a ceea ce afirmă responsabilitatea pentru conaționalitățile etnice:
Cetățenii etnici care trăiesc ca minorități în alte state ar trebui să beneficieze de sprijin moral sau
de sprijin material? Ce fel de legături și relații cu țara natală ar trebui încurajate? Ce fel de
privilegii de emigrare și de cetățenie, dacă există, ar trebui să li se ofere co-etnicilor din
străinătate? Acestea sunt o parte din întrebările contestate în statele de patrie.

Nexul triadic: relația dintre câmpurile relaționale

Minoritatea națională, statul naționalizator și patria externă ar trebui să fie concepute nu ca o

entitate ireductibilă, ci mai degrabă un domeniu de poziții diferențiate și concurente, ca o arenă a
luptei dintre pozițiile concurente. Relația triadică dintre aceste trei "elemente" este, prin urmare,
o relație între câmpurile relaționale. Un aspect central al relației relaționale triunghiulare este
monitorizarea reciprocă a interfețelor: actorii din fiecare domeniu monitorizează îndeaproape și
continuu relațiile și acțiunile din celelalte două domenii.

Lupta pentru mobilizarea unei minorități naționale poate fi legată de o luptă pentru a reprezenta
statul gazdă ca un stat naționalizator sau național opresiv. În schimb, susținătorii naționalizării ar
putea încerca să reprezinte minoritatea națională ca fiind real sau potențial neloială.
Desființarea Iugoslaviei ilustrează ambele legături: eforturile de mobilizare a minorității sârbe
din Croația au depins de eforturile de a reprezenta Croația ca un stat periculos naționalizat, în
timp ce elitele de naționalizare din Croația au căutat să reprezinte minoritatea sârbă
mobilizatoare ca fiind neloială și Serbia ca țară ireductibilă.

Prima fază a colapsului iugoslav a fost prezentată în presa americană ca o luptă diadică. Pe de o
parte, Serbia era hotărâtă să relanseze controlul centralizat (și, prin urmare, hegemonia sârbă)
asupra Iugoslaviei în ansamblu sau, dacă nu, să scoată o "Serbia măreață" de la ruinele statului.
Pe cealaltă parte, au stat Slovenia și Croația, căutând autonomie și în cele din urmă independență
în fața impulsului sârb pentru hegemonie. Cu toate acestea, în timp ce problema slovenă era într-
adevăr diadică, conflictul croat era, de la început, fundamental triadic, implicând o interacțiune
dinamică tensionată între o minoritate națională incipientă (sârbii din Croația), un stat
naționalizator incipient (Croația) și țara externă națională (Serbia).