Joseph „Joe“ Boyle, colonelul canadian trimis de Aliaţi în Primul Război

Mondial cu misiuni în estul Europei, a sfârşit prin a fi salvatorul familiei

regale şi al României în momente critice. Regina Maria a fost sedusă
iremediabil de acest veritabil aventurier care părea că are puteri
supranaturale.
FOTO Istoria fascinantă a lui Joseph „Joe“ Boyle, aventurierul
canadian care a cucerit-o pe Regina Maria a României
adevarul.ro/locale/constanta/foto-istoria-fascinanta-joseph-joe-boyle-aventurierul-canadian-cucerit-o-regina-maria-
romaniei-1_5b3f1c1fdf52022f75e9ec9f/index.html
Sinziana Ionescu July 7, 2018

Cel mai exotic personaj din viaţa familiei regale a României a fost, fără îndoială, Joseph „Joe“
Boyle, canadianul aventurier care a acţionat ca un înger păzitor în timpurile cele mai grele
pentru monarhie şi pentru ţară. A salvat prizonieri români din mâinile bolşevicilor, a
recuperat o parte din tezaurul reţinut de ruşi, a convins bolşevicii să încheie tratatul de pace
cu România şi l-a determinat pe fiul rătăcitor Carol al II-lea să renunţe la Zizi Lambrino şi să-şi
reia îndatoririle regale.

„Istoria trebuie să-i fie recunoscătoare“, scria Regina Maria în însemnările sale. Ea însăşi îi
fusese recunoscătoare, dăruindu-i afecţiunea ei „unchiului Joe“, cel care o subjugase.

Cine a fost Joseph Boyle şi care a fost viaţa lui în afara perioadei petrecute în România, în
preajma familiei regale, aflăm din arhiva documentară păstrată în Biblioteca publică din
Woodstock, Canada, oraşul copilăriei „Unchiului Joe“ - cum îl alinta suverana României şi
copiii săi.

Colecţia dedicată lui Joseph Whiteside Boyle conţine fotografii de epocă şi o scrisoare a
Reginei Maria, în care ea vorbeşte despre sentimentele pentru colonel.

Începuturile unui drum care a traversat continente

Arhivele canadiene conţin date extrem de detaliate despre eroul naţional Joseph Whiteside
Boyle. S-a născut la 6 noiembrie 1867, în Toronto, Canada, al treilea copil dintre cei patru ai
unui crescător de cai, Charles Boyle, şi ai soţiei sale Martha. Când Joe avea 4 ani şi jumătate,
familia s-a mutat la Woodstock. Băiatul a absolvit colegiul în iunie 1884 şi s-a dus la New York,
unde se aflau fraţii săi David şi Charles. Joseph şi-ar fi dorit să intre în afaceri cu tatăl său în
cursele de cai, dar seniorul a fost de neclintit în a-şi lăsa copiii să urmeze acelaşi drum.

Toamna, Joe a plecat din New York fără să-şi anunţe fraţii, cărora le-a lăsat doar un bilet în
care le spunea să nu-şi facă griji, pentru că el pleacă pe mare. S-a întors în 1887, după ce îşi
făcuse veacul prin porturi din Orientul Îndepărtat şi Africa.

Fraţii au dat o petrecere în cinstea revenirii sale, iar David i-a făcut cunoştinţă cu Mildred
Raynor, o brunetă cochetă cu ochi albaştri care se bucura de statutul de divorţată. Pasiunea a
fost fulgerătoare. După doar trei zile, Joseph Boyle se însura cu Mildred. După trei ani, în
1890, venea pe lume primul copil, un băiat botezat tot Joseph Whiteside. Fata, Flora
Alexander, se naşte în 1894. În acelaşi an, David, fratele lui Joe, reuşeşte să dea lovitura. După
trei ani de antrenament, armăsarul său botezat „Distrugătorul“ câştigă o cursă în care nu era
cotat cu vreo şansă. David pariază pe calul său cu toate bunurile gajate, în valoare de 5.000
dolari. Familia sa mai pune 2.000 dolari, iar la o cotă de 8 la 1 pe cursă, „Distrugătorul“ aduce

1/16
un câştig de 56.000 dolari. Cu aceşti bani, mama fraţilor Boyle reuşeşte să cumpere casa
visurilor în Woodstock. Denumită „The Firs“ (bradul), locuinţa devine căminul întregii familii
Boyle.

Primul milion de dolari, făcut din aur

În anul 1896, căsnicia lui Joe şi Mildred ia sfârşit. Aveau deja trei copii (Joseph jr, Flora şi
Susan), iar al patrulea, Charlotte (viitoare campioană olimpică la înot), era pe drum. Tatăl ia
primii doi născuţi, mama rămâne cu fiicele cele mici.

Joseph Boyle continuă să se ocupe de afaceri mărunte din care să iasă un ban. În 1897
organiza lupte în San Francisco, dar un eşec neprevăzut l-a lăsat fără un sfanţ. Pleacă în
Yukon, vestul extrem al Canadei, să caute aur. Era chiar înainte de izbucnirea isteriei secolului
- Goana după Aur. Leagă un parteneriat cu un faimos vânător de comori, ‘Swiftwater‘ Bill
Gates (foto dedesubt, Boyle în stânga fotografiei) şi reuşeşte să facă primul său million de
dolari.

2/16
Obţine concesiunea de la Klondike, ţinutul aurifer pe care trebuia să înceapă să îl exploateze
în trei ani, şi o cere şi pe cea pentru lemn. Dar nu adună suma necesară pentru punerea pe
picioare a afacerii, aşa că vinde drepturile către compania Detroit-Yukon, condusă de Simon
Rothschild, pentru 750.000 dolari. Câştigă în instanţă litigiul cu Rothschild care nu mai voia

3/16
să-şi achite datoria, iar în 1909 se însoară cu Elma Louise Humphries, pe care o cunoscuse în
Detroit. O ia cu el în Yukon, unde pune bazele unui aşezământ industrial, The Boyle’s Bear
Creek, cu care face foraj şi dragare.

Războiul şi gradul cumpărat

Dar un incendiu din anul 1914 distruge tot ce construise Boyle. Începuse Primul Război
Mondial, iar canadianul voia să se implice în acest nou capitol. „Era prea proeminent ca
afacerist să nu se implice, dar era deja vârstnic ca să se implice activ“, notează cronicarii din
Woodstock.

Dezamăgit că fiul său refuză să se înroleze, Joseph Boyle cere să se alăture trupelor
canadiene. Primeşte, datorită statutului său, titlul de colonel onorific al Miliţiei Canadiene şi
echipează un detaşament de război pe care-l pune la dispoziţia Guvernului Canadei. Începea
rolul care avea să-l prindă mănuşă: acela de agent secret.

În iunie 1917, când Statele Unite ale Americii intră în război, Joseph Boyle reuşeşte să
primească prima însărcinare, de la Comitetul American al Inginerilor: o misiune de transport
particular în Rusia. Cu calităţile sale înnăscute de negociator, Boyle depăşeşte toate
obstacolele de pe teren. Preia controlul logistic al trupelor militare aflate în degringoladă pe
linia de sud-vest şi deblochează situaţia trimiţând mai departe spre front efectivele rămase
pe calea ferată. Colonelul organizează chiar apărarea unei aşezări. Pentru acţiunile lor, Boyle
şi secretarul său Kennaly sunt decoraţi de comandantul rus pe câmpul de bătălie, cu Ordinul
Sfântului Stanislav.

Joseph Boyle avea mare succes în spatele frontului. Aici bătălia se ducea strategic, în
furnizare de arme şi provizii, organizare de convoaie, dezamorsări de conflicte, misiuni de
salvare şi negocieri diplomatice. Serviciile sale se vor dovedi preţioase în domeniul
spionajului, astfel că Boyle devine coordonatorul unei reţele de 450 agenţi secreţi britanici
care activau în sudul Rusiei.

Cum a ajuns în România

Canadianul primeşte însărcinări pe măsura ambiţiei, curajului şi spiritului său de aventură.
Asta l-a adus în România.

„Ruşii au cerut Aliaţilor permisiunea de a-l trimite pe Boyle să atenueze criza de alimente din
România. Peste 1 milion de soldaţi ruşi, întreaga armată română şi toţi refugiaţii români erau
înghesuiţi într-un colţ al Moldovei, căile ferate erau paralizate şi alimentele pe sfârşite. Boyle
a reuşit să transbordeze pe nave proviziile blocate în vagoane, atenuând temporar
ameninţarea foametei. Pentru eforturile sale i s-a decernat Ordinul Sfântului Vladimir“, scrie
Hannah Pakula în cartea sa „Ultima romantică“. Volumul este o biografie insolită a Reginei
Maria, în care autoarea (soţia celebrului regizor american Alan J. Pakula) a avut acces la
corespondenţa intimă a Reginei Maria.

4/16
5/16
Bicaz 1918. Joseph Joe Boyle, convalescent, cu Regina Maria şi Principesa Ileana Sursa mywpl.ca

Joseph Boyle este solicitat să lucreze la comunicaţiile ruseşti de front, dar descoperă în
curând că nu rezonează cu ideile bolşevicilor. În plus, cunoaşte un căpitan englez, George A.
Hill, tot spion. Acesta aflase un complot al ruşilor prin care se punea la cale îndepărtarea
reprezentanţilor Aliaţilor din zonă. Cei doi pleacă spre România, rămasă ultimul punct de
rezistenţă a Aliaţilor în Europa de Est. Dar până să ajungă acolo, găsesc o nouă misiune de
îndeplinit: Constantin Diamandi, ministrul român din Rusia, aflat la Petrograd, le spune că
tezaurul României se află în mâinile ruşilor, trimis spre păstrare în timpul ocupaţiei
Bucureştiului. Revoluţia bolşevică anulase însă toate înţelegerile cu România. „Era întreaga
rezervă de aur şi bancnote, în valoare de 20 milioane dolari, bijuteriile Coroanei şi arhivele
Ministerului de Externe“, notează Pakula.

Boyle şi Hill au reuşit să pună mâna pe o mare parte din bani şi din arhivă, pe care le-au
încărcat în două vagoane de tren puse la dispoziţie chiar de ruşi. Transportul trebuia să
ajungă la Iaşi, străbătând ţinuturi în care cutreierau bandele de revoluţionari, cale de 1.800
kilometri. A fost parcursă astfel o distanţă de 1.500 kilometri, dar la 234 kilometri de Iaşi, la
Vapniarka, şeful de staţie opreşte transportul refuzând să-l lase mai departe.

Enciclopedia Canadei dezvăluie şiretlicul la care a recurs Joseph Boyle pentru rezolvarea
impasului. Jucând cartea celui care nu are nimic de ascuns, colonelul a organizat o petrecere
ad-hoc pentru localnici, oferindu-le tuturor ceai cu rom şi coniac. Băutura a curs din belşug,
adormind simţurile, iar când vigilenţa şi puterea de împotrivire au scăzut de tot, Boyle a tăiat
liniile de telegraf întrerupând comunicaţiile staţiei şi a pus arma la tâmpla mecanicului de
locomotivă forţându-l să pornească trenul.

Aşa a fost trecută graniţa, aşa s-a ajuns la Iaşi, cu tezaurul recuperat. Valorile au fost predate
autorităţilor române chiar de Crăciun, la 25 decembrie 1917. Pentru serviciile extraordinare
aduse ţării, Regele Ferdinand l-a decorat pe Boyle cu Marea Cruce a Ordinului şi pe Hill - cu
Steaua României.

Salvatorul românilor
Anul 1918 îl consacră pe Joseph Boyle drept „salvatorul românilor“. Trimis de guvernul român
să intermedieze un tratat de pace cu noua putere din Rusia (regimul bolşevic al lui Vladimir
Ilici Lenin, instalat de Revoluţia Rusă la 8 martie 1917), duo-ul Boyle-Hill trece printr-o
întâmplare neprevăzută, orchestrată de germani. Luaţi de avântul revoluţionar al răsturnării
vechii ordini ţariste, marinarii flotei imperiale ruseşti din Marea Neagră declanşaseră o
revoltă la bordul navelor. Ofiţerii fuseseră omorâţi şi aruncaţi în mare cu lanţuri la picioare.

6/16
Sosirea lui Boyle şi Hill fusese anunţată de nemţi ca fiind avangarda unei flote engleze de
război care urma să cotropească Marea Neagră, pentru a înăbuşi revolta. Când au ajuns în
gara din Sevastopol, cei doi au fost întâmpinaţi de o mulţime înfierbântată care clocotea.

7/16
Boyle s-a urcat pe ceva înalt şi a început să le vorbească răzvrătiţilor, pe limba lor. La sfârşitul
discursului lui Boyle, marinarii trecuseră de partea Aliaţilor.

„Unul ca el nu aveam să mă întâlnesc vreodată. Era un luptător înnăscut, un mare vorbitor şi

dăruit cu extraordinar de mult bun-simţ. Independent ca un revoluţionar. Etichetele şi
procedurile nu însemnau nimic pentru el, mai ales dacă un lucru trebuia făcut. El se afla în
Rusia pentru a contribui la continuarea războiului, pentru a-i hărţui pe germani şi pentru a-i
ajuta pe Aliaţi şi nu-i păsa dacă în urmărirea acestor scopuri se purta aspru faţă de cineva“, îl
descria camaradul George Hill în memoriile sale.

Salvarea prizonierilor din mâinile „dobrogeanului“ Rakovsky

Un episod extraordinar se consumă la începutul lui 1918, când zeci de cetăţeni de vază ai
României, refugiaţi la Odessa din calea înaintării germane, sunt luaţi prizonieri de organizaţia
bolşevică din sudul Rusiei în fruntea căreia se afla Cristian Rakovsky. Acesta era un medic
bulgar naturalizat în România, care avea să fie unul dintre cei trei fondatori - alături de Lenin
şi Troţki - al Cominternului (Internaţionala Comunistă).

Doctorul Cristian Rakovsky avea o moşie în Dobrogea, lângă Mangalia, la Gherengic - actuala
Pecineaga. Aici poposise Leon Troţki în august 1913, când a ajuns în Dobrogea în calitate de
corespondent de război în Balcani (1912-1913). Cei doi se ştiau din 1903. Rakovsky era liderul
Partidului Socialist Român şi avea să fondeze la Moscova împreună cu Troţki şi Lenin în 1919,
după terminarea Primului Război Mondial, Cominternul - Internaţionala Comunistă
(cunoscută ca Internaţionala a Treia, pentru că primele două Internaţionale Comuniste,
fondate la Londra şi la Paris, se dizolvaseră).

„L-am acompaniat pe doctorul Rakovsky într-una dintre călătoriile sale şi nu pot să nu-i admir
energia debordantă, spiritul alert şi fără odihnă, bunătatea şi grija pentru oamenii
neimportanţi. În 15 minute pe o stradă în Mangalia, Rakovsky a vorbit în română, turcă,
bulgară, apoi în germană şi franceză când a discutat cu colonişti sau agenţii comerciali. Apoi
a vorbit în rusă cu scapeţii, care sunt numeroşi pe aici. El purta discuţii ca proprietar, ca
doctor, ca bulgar, ca roman şi în trecere ca socialist. În ochii mei trece drept un miracol viu pe
străzile acestui izolat, plăcut şi lipsit de griji orăşel maritim“, scria Troţki în „Viaţa mea“, scrisă
în exilul din Turcia, în 1930. După scurtul timp petrecut în Dobrogea, Leon Troţki s-a grăbit să
catalogheze băştinaşii: „Aici, din trei români, doi vor să fie primari“. Perspectiva i-a jucat feste
lui Troţki şi în propria viaţă. Creatorul Armatei Roşii, al Revoluţiei din Octombrie (1917) şi al
ziarului Pravda a fost exilat de Stalin, fiind asasinat în 1940, în Mexic, la vârsta de 60 ani. Un
an mai târziu, la 11 septembrie 1941, prietenul său Christian Rakovsky era executat de Poliţia
secretă sovietică NKVD în masacrul din pădurea Medvedev, împreună cu sora lui Troţki, Olga,
prima soţie a liderului comunist Lev Kamenev.

Dar în ianuarie 1918, la Odessa, socialistul Cristian Rakovsky ţinea în mâini viaţa a 72
aristocraţi români, luaţi ostatici. Îmbarcaţi pe un vapor „al morţii“, prizonierii aşteptau să fie
executaţi, pentru că Rakovsky îi jefuise de bani şi de obiecte de valoare şi plecase, lăsându-i în
grija gărzilor. Boyle a plecat după ei.

„Vasul tocmai se desprindea de ţărm când Boyle a sărit la bord, neînarmat şi fără însoţitor.
8/16
Deşi nu ştia un cuvânt în rusă, i-a ţinut pe bolşevici în şah, timp de două săptămâni, timp în
care vasul a trecut din port în port. Singur, cu o voinţă aproape hipnotizantă, acest canadian
curajos i-a obligat pe revoluţionarii care nu aveau nicio lege să ducă vaporul cu încărcătura sa
de prizonieri înfricoşaţi într-un port românesc. O călătorie extraordinară şi incredibilă,
comparabilă doar cu poveştile pline de aventuri din trecut“, nota copleşită Regina Maria.

Când Joseph Boyle a apărut la Iaşi, la 24 martie 1918, primirea a fost triumfală, din nou.
Salvatorul a primit recunoştinţa tuturor şi recunoaşterea publică, fiind decorat cu Steaua
României. Peste două zile, Boyle trecea din nou Prutul, mergând în Basarabia unde trebuia
să caute provizii pentru a ajuta populaţia.

Joseph Boyle a fost trimis de două ori în Rusia pentru a salva supravieţuitori din familia
ţaristă Romanov, rude pe linie maternă cu Regina Maria. Printre cei salvaţi de la Odessa se
număra şi verişoara suveranei, Marea Ducesă Maria, cu soţul ei. Ambii au fost aduşi în
România, singura Curte din Europa unde au primit găzduire.

Cum să cucereşti inima unei regine

Joseph Boyle reuşeşte o nouă victorie de proporţii: negociază cu bolşevicii şi obţine
încheierea tratatului de pace cu România. Revine la Iaşi la 9 martie 1918, în noaptea în care
Misiunile Aliate părăseau ţara.

Martorii oculari au relatat că seara aceea a marcat căderea Prinţului Barbu Ştirbey din poziţia
de favorit al Reginei Maria şi înlocuirea lui cu Boyle din Klondike. El a luat cina cu familia
regală, iar regina şi colonelul au stat de vorbă până când a venit vremea plecării la gară
pentru a-i conduce pe generalul Henri Mathias Berthelot şi Misiunea Militară Franceză la
ultimul tren. „I-am mărturisit toată durerea mea şi i-am spus că toţi m-au abandonat. El a
răspuns foarte calm: ‘Dar eu nu’ şi mi-a strâns mâna cu o forţă de oţel“, îşi amintea
impresionată regina.

Atacul
În iunie 1918, colonelul Joe Boyle suferă o comoţie cerebrală în timp ce se afla în misiune în
Basarabia. Două săptămâni nu s-a ştiut dacă va supravieţui. „Inima mea se prăbuşeşte în
mine“, scria suverana. Paralizat pe o parte, Boyle stă internat în spitalul din Chişinău (foto
dedesubt), iar la 1 august este adus cu precauţiile de rigoare în România, la Bicaz, unde se
retrăsese conducerea ţării, iar regina se ocupă îndeaproape de recuperarea lui. Pentru
canadian, ea devenise figura centrală a vieţii sale. Biografii lui redau declaraţia de dragoste a
lui Boyle: „Sentimentele mele pentru tine mă ţin captiv nemailăsând loc pentru nimeni şi
nimic altceva“.

9/16
„Pentru prima oară în cei 51 ani, Joe Boyle găsise pe cineva pentru care să trăiască. ’Eu, cel
care riscam în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă tot ce aveam şi râdeam de oamenii
care se tem, mă rog la Dumnezeu să mă înveţe să-I mulţumesc şi să mă vadă vrednic de tine
10/16
toate privinţele’, scria el“, consemnează Hannah Pakula în „Ultima romantică“.

Plimbări în aer liber şi în împrejurimi, discuţii, cine prelungite, erau remediul cu care
suverana României şi-a tratat favoritul, sub privirile lui Barbu Ştirbey, care continua să
rămână omul de bază, sfătuitorul principal al cuplului regal. În tabloul idilic în care războiul
era trăit prin veştile care veneau despre front, o veste năucitoare loveşte familia regală. În
septembrie 1918, Principele moştenitor Carol al II-lea dezertează şi fuge la Odessa cu Zizi
Lambrino, fiica unui general, cu care se căsătoreşte. Gestul lui Carol al II-lea este un dezastru
pentru imaginea familiei regale, pentru starea de spirit a populaţiei, o ruşine absolută pentru
un bărbat care şi-a abandonat ţara pentru o pasiune amoroasă.

Abia ieşit din convalescenţă, Joseph Boyle este trimis din nou în intervenţie. Negocierile
decurg greu, deşi familia regală şi solii săi folosesc toate argumentele. Boyle se ocupă
personal de negocierile cu tânărul cuplu, cu fiecare în parte, cu prietenii lui Zizi care
ameninţau că vor publica scrisorile de dragoste ale principelui, dar şi cu politicienii care voiau
să pună capăt domniei monarhice folosindu-se de slăbiciunile fiilor lui Ferdinand.

În iulie 1919, regimentul lui Carol al II-lea este mobilizat pentru atacul Ungariei, iar Boyle îl
convinge pe principe să se întoarcă sub arme. Este depăşit, cu greu, şi momentul renunţării la
Coroană. Când a venit pe lume fiul lui Carol cu Zizi, Mircea Carol, la 8 ianuarie 1920, relaţia
celor doi era deja compromisă. Carol se întorcea spăşit la datoria sa şi era trimis de rege într-
un turneu de 8 luni în străinătate. Zizi era expediată în Franţa cu copilul ei nerecunoscut de
Carol. Mariajul era anulat.

Amorul din iatacul reginei

Faptele ieşite din comun ale lui Boyle îi clădesc o aură de supererou. Regina Maria este
fermecată de bărbatul dintr-o bucată pentru care nu există oprelişti şi care se dovedeşte a fi
protectorul ei, al Coroanei, al României. El a fost impresionat de englezoaica frumoasă şi
rafinată care purta cu distincţie şi diadema strălucitoare, şi năframa de ţărancă româncă.

Biografii suveranei îi apără reputaţia arătând că relaţia dintre cei doi a fost platonică. Dar
ministrul de Interne Constantin Argetoianu nu avea de ce să o menajeze. El avea să relateze
în cartea sa „Pentru cei de mâine…“ un episod elocvent din vara anului 1920. Iată ce descrie
Argetoianu, citat de istoricul Ioan Scurtu în cartea sa „Ferdinand I“ (Editura Enciclopedica,
2004). „Fiind chemat la Palatul Cotroceni, l-am găsit pe Barbu Ştirbey care se plimba pe
coridor: ‘De azi dimineaţă sunt aici şi o rog să mă primească şi nu vrea… A luat ceaiul cu
Boyle, a ieşit apoi călare cu Boyle, s-a închis după asta cu Boyle şi acum e cu Boyle… Pe mine
nu vrea să mă vadă’“, se plângea Ştirbey, eternul amant al reginei.

Când a intrat la regină, Argetoianu a nimerit într-un cuib al amorului. Despletită şi

îmbujorată, abia stăpânindu-şi răsuflarea, suverana României a apărut aproape dezgolită,
într-o rochie vaporoasă din mătase gălbuie. Lui Argetoianu i-a fost limpede că întrerupsese
întâlnirea amoroasă a reginei cu oaspetele de casă. „Cu faţa îmbujorată în călduri, abia
acoperită, frumoasă ca în poveşti, regina Maria se rupsese vădit din braţele amorului şi,
bacantă îmbătată de fericire, a înaintat spre mine cu paşi de balet, pe când uşa din fund, prin
care fugise amorul, se închidea – nu însă destul de repede ca ochii mei ageri să nu fi prins
11/16
silueta canadianului… Încurcată, zdrobită, extaziată, regina a venit spre mine, proptindu-se
din scaun în scaun şi m-a rugat sâ şed pe divanul pe care căzuse şi dânsa, şi nu mi-a spus
decât atât: ‘Voila!’… I-am sărutat mâna şi cu tonul cel mai ceremonios, ca şi când n-aş fi văzut
nimic, nici măcar dezordinea toaletei sale, i-am spus: ‘Sunt la ordinele Majestăţii Voastre’…
Biata femeie! Ce frumoasă şi ce încordată era! O mai văzusem eu la Viena, într-o gară, cu
părul despletit - dar nu o surprinsesem încă scăpată din braţele cuiva… Încetul cu încetul s-a
liniştit şi a început să-mi povestească. Pe măsură ce vorbea, se liniştea şi văpaia de faţa ei se
stingea încetul cu încetul, femeia îşi revenea în fire. Şi-a strâns halatul pe piept să-şi ascundă
sânii, dintr-o zvâcnire de cap şi-a aruncat părut pe spate şi deodată am simţit că se simţea şi
ea… jenată de starea în care se afla“.

Regina se smulsese din braţele lui Boyle tot pentru Boyle. Ea îl chemase pe Argetoianu pentru
a-i cere să-l ajute pe canadian, care lucra pentru trustul Royal Dutch-Shell, într-o afacere cu
petrol.

Misiune încheiată
Ironic, o dată rezolvată criza dinastică, familia regală a României îi transmite colonelului Boyle
că nu mai are nevoie de serviciile lui. Pe de o parte, prezenţa permanentă a lui Boyle
începuse să fie criticată de oponenţii monarhiei. „Erau hotărâţi să mi-l ia (n.red – Regele
Ferdinand şi sfătuitorii săi). Am luptat din greu, însă în cele din urmă a trebuit să cedez“, scria
Regina Maria în jurnal.

Pe de altă parte, suverana avea un motiv personal: era sfâşiată între cele două iubiri, Barbu
Ştirbey şi Joseph Boyle. „Doi oameni loiali, două afecţiuni. Îmi era insuportabil să rănesc pe
cineva şi cu toate acestea îi răneam pe amândoi, iar eu mă chinuiam cel mai mult“,
recunoştea ea. Regina l-ar fi vrut pe Boyle consilierul lui Ferdinand, dar acesta făcea echipă
mai bună cu rafinatul Ştirbey.

Cea care i-a cerut lui Boyle să plece a fost însăşi Regina Maria. Boyle a fost deznădăjduit.
„Trec prin cea mai dificilă criză din viaţa mea. Nu cred că în întreaga mea existenţă am ştiut
ce înseamnă groaza, până în noaptea aceea de la Sinaia când mi-ai spus că trebuie să plec“, îi
scria el reginei în iunie 1920.

Despărţirea
Canadianul pleacă din România lăsând-o mai bogată cu cel puţin 25 milioane dolari, aduşi de
el ca ajutoare din partea Canadei. Anul 1921 a fost ultimul în care Joseph a călcat în România.
„Activ, practic, amuzant, primit de noi cu acea plăcere deosebită pe care el o trezeşte
pretutindeni în jur, fortifiant şi unic. (…) Se războieşte cu toată lumea, intră în conflict cu toţi
pentru cauzele pe care le consideră drepte“, remarca regina.

Cei doi păstrează o corespondenţă asiduă, în care el mărturisea că-i înţelege poziţia:
„Devenise imposibil pentru tine să-ţi păstrezi vechiul prieten şi pe mine. Sunt departe, nu lăsa
ca amintirea mea să-ţi umbrească viaţa. Nu mi-ai datorat nimic, întotdeauna mi-ai dăruit şi îţi
sunt recunoscător şi te iubesc, aminteşte-ţi numai de asta“.

12/16
Boyle întreprinde cea din urmă misiune în 1922, când asigură întoarcerea ţiţeiului din Caucaz
în Anglia şi primeşte încă o decoraţie. Se simte din ce în ce mai rău, tânjeşte să se întoarcă la
Klondike. Poposeşte lângă Londra, la Hampton Hill, în casa unui prieten vechi, Teddy
Brendenberg, cu care se ştia de pe vremea căutării de aur din Yukon. Aici, la 14 aprilie 1923,
suferă un atac de cord şi moare. Trăise mai multe vieţi în cei doar 56 ani ai săi. Fusese
medaliat de patru ţări: Anglia, Franţa, Rusia şi România, pentru serviciile aduse în Primul
Război Mondial, iar o a cincea ţară, Canada, îl va proclama peste ani erou naţional.

Amintiri dureroase despre „unchiul Joe“

Vestea dispariţiei iubitului „unchi Joe“, cum îl numea, o clatină pe Regina Maria. Tocmai
primise o scrisoare de la el, ea îi răspunsese, iar în ziua morţii lui îi expediase un pachet cu
fotografii făcute special pentru el. „Nu pot scrie mult azi, nu mă simt bine“, scrisese el în
ultima epistolă. Voia din răsputeri să se întoarcă în sălbăticia Canadei, fiindcă era obosit de
civilizaţie, „de convingerile voastre şi de zeii pictaţi“, după cum spusese reginei.

Ea îi promisese că îl va înmormânta la Bran, aproape de Peleş, dacă e să se stingă în

România. „Nu te voi părăsi, regina mea“, „Camarada mea“, „Domnul să te binecuvânteze şi să
te iubească, regina mea“ sunt cuvintele spuse de Boyle care-i răsuna suveranei în minte.

13/16
Principesa Ileana suferă şi ea, pentru că unchiul Joe era pentru ei o figură paternă, de care
ascultau cu admiraţie. „Părea întotdeauna că înţelege totul şi eu am sentimentul că încă o
face. Era ceva primordial la el, ceva care-l făcea să aparţină lucrurilor care nu aveau nici
început şi nici sfârşit (…) Un om ciudat de fascinant, care nu se teme de nimic… un adevărat
Jack London“, mai scria regina, care amintea de tainicele unghere ale sufletelor lor care s-au
14/16
înţeles ca nimeni altele. „Lupta era elementul lui, deşi lui îi plăcea şi o oră sau două de linişte
cu Ileana sau cu mine. Pentru el, în viaţa lui zbuciumată de om care este veşnic pe drumuri,
noi eram o oază“.

Veşti postume
La 30 aprilie 1923, o scrisoare venită de la agentul Hill o consolează pe Maria. El cumpărase 4
crini şi îi pusese pe mormântul lui Boyle, cu o carte de vizită pe care scrisese, în numele
reginei: „Colonelului meu“. Joseph Boyle a făcut, dincolo de mormânt, încă un gest de
curtoazie pentru regina lui: la 4 mai, ea primeşte două pachete cu scrisorile ei către el.
Simţind că i se apropie sfârşitul, colonelul lăsase cu limbă de moarte ca scrisorile primite de la
Maria să îi fie trimise tot ei, pentru a nu ajunge în mâinile altora. „Omul cel mai ordonat, cel
mai raţional pe care l-am cunoscut vreodată. Un om cu adevărat preţios, numai că prea dintr-
o bucată şi prea dominant ca să poată face faţă obişnuitei noastre lumi civilizate“, scria
regina.

Atunci când se gândeşte la fiinţele cele mai dragi care au murit, suverana vorbeşte despre
mama ei, despre mezinul Mircea şi despre unchiul Joe: „Dragul nostru Joe, am apărut prea
târziu în viaţa lui, dar noi îţi venerăm memoria, deşi alţii te-au înţeles greşit şi au încercat să-ţi
întineze memoria“.

Versul şi urna de pe mormânt

Ea îşi aşterne sentimentele pe o scrisoare lungă pe care i-o expediază la 23 mai 1923
secretarului personal al lui Joseph Boyle, Dimitry Zvegintzev. Peste un timp, când i-a vizitat
mormântul din cimitirul St. George din suburbia Londrei, Regina Maria a luat decizia să i-l
împodobească, pe măsura amintirii sale. Ea i-a comandat o cruce din piatră antică adusă de
pe meleagurile României, iar pe piatra funerară a scris: „Un om cu inima unui viking şi simpla
credinţă a unui copil“. Acesta era un vers din poemul „Legea Yukonului“ scris de autorul
favorit al lui Joe, poetul Robert William Service, supranumit „bardul din Yukon“. Pe mormânt,
suverana a aşezat o urnă din piatră în care punea flori ori de câte ori venea în vizită la rudele
sale din Anglia. Maria venea în pelerinaj, drapată în negru, din cap până-n picioare. Se
reculegea la mormânt aranjând florile „în urna care avea o semnificaţie aparte pentru ei doi“
- scrie publicistul Michael Gates în „Din Klondike la Berlin: Yukonul în Primul Război Mondial
“. Dar mormântul lui Boyle a rămas în paragină, după ce s-a stins din viaţă Regina Maria, la 18
iulie 1938.

După 60 ani de la moartea colonelului, fiica sa Flora Alexander Boyle reuşeşte să repatrieze
rămăşiţele tatălui la Woodstock. Sicriul a fost transportat în Canada cu escortă militară de la
Departamentul Apărării Naţionale şi a fost îngropat în cimitirul din Woodstock, cu onorurile
cuvenite, la 29 iunie 1983. „Klondike Joe“, eroul canadian al României, se întorsese acasă.

15/16
Placa de la mormântul lui Joseph Joe Boyle Sursa ontarioplaques.com

16/16
Elvira Popescu, diva care a cunoscut faima internaţională la Paris, era
febleţea membrilor casei regale. Regele Ferdinand era înamorat de ea, Regina
Maria o numea „trufanda“, iar principele moştenitor Carol al II-lea şi amanta
acestuia Elena Lupescu o aveau ca prietenă intimă în exil.
Legătura unei actriţe celebre cu familia regală a României.
Faimoasa Elvira Popescu era febleţea casei monarhice
adevarul.ro/locale/constanta/legatura-actrite-celebre-familia-regala-romaniei-faimoasa-elvira-popescu-era-febletea-casei-
monarhice-1_5b459bcbdf52022f75169e19/index.html
Sinziana Ionescu July 14, 2018

Elvira Popescu, diva teatrului românesc devenită celebră la Paris, a fost slăbiciunea familiei
regale a României. O dovedesc memoriile şi jurnalele ţinute de membrii casei regale şi de cei
apropiaţi acestora, care dezvăluie că actriţa era în cercul favoriţilor monarhiei. Regele
Ferdinand îi scria epistole de amor nebun, Regina Maria mărturisea că dacă era bărbat ar fi
avut o relaţie cu ea, iar cuplul Carol al II-lea & Elena Lupescu o avea ca prietenă intimă în
exilul de la Paris.

Scrisorile lui Ferdinand, aur curat pentru şantaj

În volumul „Ferdinand I“, apărut la Editura Enciclopedică (2004), istoricul Ioan Scurtu
aminteşte despre zburdălnicia Regelui Ferdinand, care nu era „nici el“, nici Regina Maria, „uşă
de biserică“. Monarhul căuta să se afle mereu în preajma actriţei Elvira Popescu, iar când nu
putea fi îi trimitea scrisori de amor „pline de un sentimentalism dulceag, romantic“. Relaţia cu
Ferdinand a fost dezvăluită chiar de Elvira prietenelor ei din teatru, care n-au putut ţine
secretul şi au bârfit-o directorului. Acesta i-a întins o capcană.

Elvira citea încântată fetelor epistolele primite de la rege, astfel că indiscreţia ei a ajuns la
urechile directorului general al teatrelor, Alexandru Mavrodi. Citându-l pe Pamfil Şeicaru,
care a relatat episodul în „Istoria partidelor Naţional, Ţărănist şi Naţional-Ţărănist“, Ioan
Scurtu redă pasajul amuzant: „Mavrodi s-a dus la actriţă şi a speriat-o: ‘Ce-ai făcut,
nenorocito? Ai arătat la toată lumea scrisorile regelui. Acum va sosi Siguranţa să-ţi facă
percheziţie. Ocna te mănâncă!’. Tremurând de frică, actriţa l-a întrebat ce trebuie să facă.
‘Încredinţează-mi scrisorile, eu le ascund şi când vei fi întrebată, să faci pe ingenua, să declari
că sunt minciuni născocite, din invidie, de celelalte actriţe.’ Dintre corsete, cămăşi, Elvira
Popescu a scos pachetul de scrisori. Foarte curând, Elvira Popescu avea să plece la Paris -
unde s-a bucurat de un mare succes, iar Alexandru Mavrodi va cunoaste o puternică
ascensiune ajungând ministru“.

Regina Maria: „Elvira e o trufanda“

La rândul său, Regina Maria mărturisea că înţelege perfect atracţia pe care o simt bărbaţii
faţă de Elvira Popescu. Mai mult, suverana scria în jurnalul său personal că dacă ar fi bărbat
ar nutri aceleaşi sentimente faţă de actriţă.

În primăvara lui 1923, Regina Maria pleca într-o călătorie cu trenul prin Europa. Într-unul
dintre vagoane se afla şi Elvira. „Elvira Popescu se află în acelaşi tren cu mine. Ea a venit să
mă vadă. Se duce în America să-şi încerce norocul. Îmi place Elvira şi-i înţeleg pe bărbaţii care
o găsesc o Leckerbissen (delicatesă, trufanda – germană, nota traducătorului). Sunt sigură că
şi eu aş simţi acelaşi lucru, dacă aş fi bărbat“, nota regina la 16 aprilie 1923.

1/10
2/10
Fotografia de portofoliu de Hollywood a Elvirei Popescu Sursa wikipedia.org

La 31 mai 1923, Elvira se întorsese deja din America şi făcea o vizită reginei la Cotroceni.
Suverana nu se afla într-o formă foarte bună, ziua era caniculară şi umedă, piciorul o durea şi
o deranja până şi ţinutele somptuoase pe care trebuia să le poarte. Printre audienţele
primite de regină în acea zi s-a numărat şi actriţa.

„Frumoasa Elvira Popescu se mândreşte cu tot ceea ce a făcut şi speră să facă în continuare.
Ea s-a întors după o scurtă vizită în America. A avut şansa să intre în legătură cu principalul
impresar de teatru din New York şi a fost sfătuită cum poate reuşi în faţa publicului american
care, după spusele lui, nu are simţ artistic, dar îi place show-ul şi divertismentul“, nota regina.

Elvira, prietena intimă a cuplului renegat Carol al II-lea - Lupeasca

Când au plecat din România, în anii ‘20, Carol al II-lea şi metresa Elena Lupescu au stat la
Neuilly, o suburbie a Parisului. În memoriile din 1928, Duduia povestea cum decurg serile în
cuibul lor renegat de familia regală. Puţini oameni le călcau pragul la început, iar şi mai puţini
le rămâneau oaspeţi, pentru că perechea se temea de spioni şi de clevetitori. Dar vizitele s-au
înmulţit cu trecerea timpului, spre marea plăcere a gazdelor.

„Ades primim oaspeţi şi la masă. Bineînţeles din numărul restrâns de prieteni, cari nu ne vin
în casă spre a ne critica apoi sau a ne spiona. Printre aceşti buni prieteni cari ne iubesc cu
adevărat se află un foarte cunoscut scriitor francez, un deputat al Parlamentului francez şi
cunoscuta artistă româncă Elvira Popescu. Seara ne distrăm jucând cărţi. de regulă jucăm
bridge până târziu noaptea. În discuţiunile noastre nu amestecăm niciodată politica. De când
Carol a fost îndepărtat de familia sa, nu poate suferi discuţiunile politice. (…) Ne culcăm de
regulă foarte târziu, aşa că ne trezim nu tocmai de dimineaţă“, scria Duduia.

Viaţa tumultuoasă a româncei

Elvira Popescu este la loc de cinste în galeria românilor care au cunoscut gloria pe plan
internaţional. „Monstru sacru al teatrului francez. A mers pe urmele Marioarei Ventura,
ducând talentul dramatic de pe malul Dâmboviţei pe malul Senei“ este descrisă ea în
„Dicţionarul panoramic al personalităţilor România secolul XX“, elaborat de Şerban N.Ionescu.

Elvira era fiica unui comerciant prosper din Colentina, care i-a îndeplinit visul de a deveni
actriţă. A făcut primii paşi în carieră sub îndrumarea unchiului său, actorul Ion Nicolescu. A
fost eleva Aristizzei Romanescu şi a Luciei Sturdza-Bulandra, la Conservatorul de Artă
Dramatică din Bucureşti. Debutează, pe când era studentă, la Teatrul Naţional Bucureşti în
1910, cu rolul Ileana Cosânzeana din „Înşir’te mărgărite“ de Victor Eftimiu. Joacă o vreme la
Excelsior, apoi înfiinţează Teatrul Mic. În 1912 joacă în primul film românesc, „Independenţa
României“, în rolul unei ţărăncuţe. A fost căsătorită cu actorul Aurel Athanasescu cu care are
o fiică, Tatiana Cornelia, ce s-a măritat cu un conte francez, Lecointre. Elvira divorţează de
Athanasescu pentru a se căsători cu ministrul de Finanţe, liberalul Ion Manolescu-Strunga.

3/10
În 1923, Elvira Popescu pleacă la Paris cu piesa „Patima roşie“ şi se stabileşte aici, încercând
să cucerească scena pariziană. Devine muza dramaturgului Louis Verneuil, cu care formează
un cuplu ale cărui scandaluri ţin prima pagină a ziarelor. „După ei s-a inventat cuplul
Elisabeth Taylor-Richard Burton, notoriu pentru certurile sale în văzul tuturor. Elvira şi Louis
au făcut asta cu 40 ani înainte. Îşi aruncau vorbe grele în public, pe geam, în hotel, îşi aruncau
mănuşile peste faţă, apoi plecau cu Rolls-Royce-urile. Ea era orbitor de elegantă, cu pene şi
smaralde, întotdeauna blondă şi strălucitoare. Publicul era fascinat de ea, Elvira
monopolizase ziarele pariziane“, consemnează jurnaliştii contemporani francezi.

În „Enciclopedia personalităţilor feminine din România“, George Marcu punctează reperele

din biografia Elvirei. A cucerit publicul francez de la prima apariţie pe scena Teatrului de la
Michodière din Paris. Dă lovitura cu piesa „Ma Cousine de Varsovie“, scrisă special pentru ea
de Louis Verneuil. „Critica o elogiază încă de la început, supranumind-o ‘Regina teatrului
bulevardier’ (cum se numeau comediile uşoare), ‘Notre Dame du Théâtre” sau ‘Monstru
sacru’”. Publicul a adulat-o de când a văzut-o, datorită naturaleţei şi accentului ei estic care o
făcea exotică şi delicioasă.

Devine „Elvire Popesco“, păstrându-şi supremaţia în teatrul bulevardier în care strălucea

alături de partenerii săi de scenă sau de platou. „Când apărea Elvira Popescu pe scenă, un
fluid magnetic străbătea sala. Orice piesă, oricât de slabă, căpăta viaţă şi orice spectacol
începea să strălucească. Spectatorii nu o lăsau să plece de pe scenă, iar aplauzele şi bisurile
nu mai conteneau”, scria Jerzy Toeplitz, fondatorul şcolii poloneze de film.

În 1952, copleşit de iubirea devastatoare pentru Elvira, Louis Verneuil se sinucide tăindu-şi
gâtul în cadă. Avea 59 ani.

4/10
Românca Popesco, partenera lui Alain Delon
Elvira Popescu trece uşor sticla şi are succes şi pe marele ecran, în „Verişoara din Varşovia“
(1931), „Austerlitz“ (1959) sau „Plein soleil“ („În plin soare“) lansat în engleză ca „Purple Noon“
(1960). Acesta din urmă este ecranizarea franceză a nuvelei americane „Talentatul domn
Ripley“, scrisă de Patricia Highsmith în 1955. Tom Ripley este interpretat cu intensitate de
tânărul Alain Delon, care se afla la început de carieră cinemografică. Maurice Ronet este
Greenleaf, iar Marie Laforet este Marge. Elvira Popescu o joacă pe „madame Popova“, iar
această primă versiune, reuşită de regizorul Rene Clement, este considerată de unii mai bună
decât varianta din 1999 a lui Anthony Minghela, cu Matt Damon, Jude Law şi Gwyneth
Paltrow, al cărei final este diferit. Personajul Popova rămâne unic în interpretarea Elvirei,
deoarece lipseşte din adaptarea americană.

5/10
Cronicarii francezi i-au aşternut ode actriţei românce care fermecase public parizian. Elvira
se joacă, de fapt, pe sine - constatau ei, fascinaţi de personalitatea ei balcanică. Henry
Berstein şi Sacha Guitry îi dedică piese de teatru, iar românca trăieşte un triumf continuu.
6/10
Conduce Théâtre de Paris şi Théâtre Marigny, iar salonul ei este vizitat de personalităţi ca
Guy de Rotschild, Jacques Chirac, Pierre Cardin, Valéry Giscard d'Estaing şa.

FOTO dreapta - Tatiana Athanasescu, fiica actriţei Elvira Popescu Sursa fr.rodovid

Ultimul soţ al Elvirei Popescu a fost baronul Sebastien Foy care o lasă văduvă extrem de
bogată în 1967. Ultima apariţie TV este într-un serial „La Voyante“ (1972), iar ultima de pe
scenă este în 1978, într-un success mai vechi - piesa La „Mamma“, scrisă pentru ea de André
Roussin. Elvira Popescu era deja într-o stare precară de sănătate, juca mai mult aşezată, în
baston, care purtat de ea devine un accesoriu şic.

În 1985, artista părăseşte vila somptuoasă lăsată de contele Foy pentru un apartament
parizian. Este desemnată membru de onoare al Academiei Române în 1993. Franţa i-a
conferit cea mai înaltă recunoaştere prin Ordinul Legiunea de Onoare, iar Asociaţia Actorilor
Francezi i-a acordat Premiul Molière pentru cea mai bună actriţă.

Moare împăcată la 11 decembrie 1993. Este înmormântată la cimiritul Pere Lachaise din
Paris. Pe monumentul funerar din marmură albă este scris simplu: „Elvire Popesco 1895-
1993“. Anul naşterii ei a fost controversat, de altfel. Unii biografi au reţinut anul 1894, alţii -
1896. „Nu mai ştiu care e, nu am avut niciodată memoria cifrelor“, râdea cochetă artista.

Portugalia, ţara unde dorea să se refugieze

Un episod neştiut, care dezvăluie anul real al naşterii sale, este încercarea Elvirei Popescu de
a fugi din calea celui de-Al Doilea Război Mondial. Cu doar câteva înainte de cotropirea
Franţei de către nazişti, artista obţine la 17 iunie 1940, împreună cu fiica ei, viza de
Portugalia, ţară unde voia să se refugieze. N-a mai reuşit să plece şi a rămas în Franţa pe
toată perioada ocupaţiei.

7/10
8/10
9/10
Actele de emigrare a Elvirei Popescu împreună cu fiica sa Tatiana Sursa
sousamendesfoundation.rog.org

Ca amănunt, la data acordării vizei, fiica actriţei, contesa Tatiana Cornelia Lecointre - născută
Athanasescu, este trecută în catastifele oficiale diplomatice cu vârsta de 26 ani, iar Elvira
Popescu - cu vârsta de 46 ani, ceea ce face ca 1894 să fie confirmat drept anul naşterii sale.

Viza fusese emisă de consulul portughez de la Bordeaux, Aristide de Sousa Mendes, care a
nesocotit astfel ordinul dictatorului Antonio de Oliveria Salazar, conducătorul Portugaliei.
Acesta emisese o Circulară nr. 14 prin care trasa diplomaţilor directiva de a refuza orice
primire în ţară a evreilor, a ruşilor şi a oricăror alţi cetăţeni care căutau un adăpost.
Documentele se află în arhiva Fundaţiei Sousa Mendes, înfiinţate în memoria consulului.

De altfel, în Portugalia avea să-şi găsească refugiu şi Regele Carol al II-lea cu Elena Lupescu,
care abdicase la 6 septembrie 1940. Perechea a stat aici până la finele vieţii.

Ultima dorinţă a Elvirei Popescu

Numele Elvirei Popescu îl poartă astăzi cinematograful Institutului Francez din Bucureşti şi
una dintre sălile Théatre Marigny din Paris. Ultima sa dorinţă, pe care a mărturisit-o ziariştilor
români, a rămas neîndeplinită.

„Am fost la pension până la 17 ani, pe urmă m-am dus la Teatrul Naţional, am jucat foarte
puţin. La Teatrul Mic, după câtva timp, Robert de Flers (dramaturg - n.red.), care a venit din
Paris, a asistat la o reprezentaţie şi mi-a a zis: ‘De ce nu veniţi la Paris să daţi câteva
reprezentaţii?’ Am ajuns la Paris, (râde) am început la piesa ‘Ma Cousine de Varsovie’ de Loius
Verneuil… A fost un mare succes, şi de atunci, ce să vă spui, nu s-a mai oprit niciodată. Fără
mare obrăznicie din partea mea, trebuie să vă spui că succesul a existat din ziua în care am
debutat până în ziua de astăzi. Mi-e dor de voi, am iubit ţara extraordinar, nu pot să spui că
nu mă gândesc cu cel mai mare dragoste, cu cel mai mare respect de ţară şi de toţi actorii pe
care i-am cunoscut. Am avut pentru ei şi astăzi am păstrat vorbă cu vorbă, fraze cu fraze bine
ţinute, toate piesele le am în creier, actorii, jocul lor… Vă spun, mi-e dor de ducă… Parc-aş
vrea să vie vântul să mă ia şi să mă ducă“, visa Elvira Popescu, într-un interviu audio aflat în
arhiva Radio Cultural.

10/10
Prima dragoste a viitorului rege Carol al II-lea a fost trăită cu
pasiune, cu durere, cu gingăşie, a diferit faţă de toate cele ce au
urmat. Prinţul şi-a petrecut tinereţea alături de Ella Filitti, căreia îi
jura dragoste eternă şi alături de care suferea pentru că dragostea lor
era interzisă. Chiar şi aşa, cu ale tinereţii valuri, i-a oferit un inel de
promisiune şi a contemplat să lase toate responsabilităţile pentru ea
Iubiri regale, episodul 3. Marea dragoste pentru care Carol al II-lea
s-a gândit să renunţe la tron prima dată: „Păsărică, sunt nebun de
tine!“
adevarul.ro/cultura/istorie/iubiri-regale-episodul-3-marea-dragoste-carol-alii-lea-s-a-gandit-renunte-tron-data-pasarica-
nebun-detine-1_5b51ca08df52022f757167c2/index.html
Alexandra Şerban July 21, 2018

„Când mă gândesc cât îmi lipseşti, cum totul îmi pare pustiu de când nu mai eşti aici, erai
totul pentru mine, fără tine totul îmi pare mort şi viaţa zadarnică. Când mă gândesc ce fericiţi
am fost împreună, că fericirea mi-a fost la îndemână, că n-am putut întinde braţele s-o
cuprind şi mai ales s-o păstrez. Mă gândesc că acum mai puţin de un an te strângeam în
braţe şi ne sărutam ca nebunii. Se vor întoarce ceasurile minunate petrecute atunci
împreună? (...) Sufletul mi-era într-atâta de plin de tine, că mi-au trecut prin cap mii de
gânduri nebuneşti. Că rupând-o cu familia, căci i-aş fi părăsit, aş putea să mă căsătoresc cu
tine, ai ajunge cu adevărat regina mea şi visul acesta drag îmi părea realizabil“, scria în jurnal,
pe 27 aprilie 1914, prinţul Carol, fiul cel mare al cuplului moştenitor Maria şi Ferdinand.

În primăvara lui 1914, Carol avea 20 de ani şi devenise o problemă pentru părinţii săi. „Carol
se făcea mai mare şi-i urmăream cu oarecare tulburare dezvoltarea. Simţeam în chip desluşit
că era ceva ce nu mergea cum ar fi trebuit“, scria regina Maria în volumul memorialistic
„Povestea vieţii mele“. Vina pentru aceste devieri, credea ea, o purta preceptorul elveţian,
„mărunţel şi ciudat“, ales de regele Carol I pentru nepotul său care avea să moştenească
tronul ţării într-o bună zi. Acest domn, elabora regina, „era un nevropat şi pe lângă toate
avea şi idei socialiste înaintate“, îi băga în cap prinţului îndoieli în privinţa viitorului de şef al
statului şi al armatei şi, mai ales, îl îndepărta de familie. Acestea erau convingerile de mamă
ale Mariei. Şi, pentru a rupe această legătură bolnăvicioasă, în ianuarie 1914, Carol a fost
trimis la Potsdam. În fieful Hohenzollernilor, Carol trebuia să facă serviciul militar în
regimentul I al gărzii imperiale şi, spera Maria, avea să-şi bage minţile-n cap. N-a fost să fie.

1/13
Foto: Nicolae Filitti, alăturii de cei doi copii ai săi, Ella şi Puiu, în 1908; Sursă fotografii: „Povestea
unei iubiri. Jurnalul Ellei Filitti adnotat de principele Carol“, trad. Georgeta Filitti, Ed. Corint, 2015

O iubire imposibilă

Femeia căreia Carol îi adresa, în jurnal, acele rânduri sfâşietoare de dragoste neîmplinită era
Ella Filitti. Ella era o fată de familie nobilă, văzută bine de la jeunesse d’or pe la seratele
dansante, balurile şi sindrofiile din Bucureşti. Cel mai de seamă membru al familiei era
Constantin Filitti, care fusese aghiotantul lui Alexandru Ioan Cuza şi, apoi, al regelui Carol I.
Dar nici tatăl Ellei nu era un oarecare. Nicolae Filitti era fiul colonelului Teodor Filitti, fost
prefect de Ialomiţa, mare latifundiar în Ialomiţa şi Buzău. Nicolae studiase Dreptul la Paris şi
intrase în magistratură la revenirea în România, iar din 1911 intrase în Parlament, pe listele
Partidului Conservator. În anii respectivi, şi fratele Ellei, Puiu, era un apropiat al familiei
regale, partener de viaţă boemă al principelui. Mai târziu, Puiu a devenit chiar aghiotantul
regelui Carol al II-lea – în final, a ajuns în închisorile comuniste, condamnat politic.

Ella a fost prima mare dragoste a lui Carol al II-lea, fără îndoială. De la bun început, cei doi au
ştiut că trăiesc o relaţie imposibilă, fără niciun viitor, care nu va fi niciodată acceptată,
încălcând flagrant regula Curţii care cerea ca prinţul să se însoare cu o prinţesă străină.
Totuşi, aspectul nu i-a împiedicat să-şi trăiască aventura cu patos, ba chiar a adăugat acea
tuşă dramatică, de mai mare importanţă în acele vremuri decât oricând în cele ce au urmat.

2/13
 Sunt fără noroc! Da, fără noroc, căci viaţa tot departe de tine, Păsărică adorată, trebuie s-o
duc. Şi te iubesc ca un nebun, ca un desperat. Dar îmi place nebunia mea, căci de la tine vine.

Carol, în jurnal, 28 aprilie 1914

Foto: Ella Filitti (stânga) era una dintre puţinele prietene ale principesei Elisabeta, sora lui Carol

Tinerii teribili ai secolului trecut

Idila lor a început în 1913 şi a fost o dragoste din aceea de roman, consumată în zeci de
vorbe dulci, de îmbrăţişări şi ocheade, de dezmierdări şi mici gesturi de tandreţe. Carol o
alinta Păsărica şi o cunoscuse îndeaproape prin intermediul surorii sale, Elisabeta. Ella era
una dintre domnişoarele care îi ţineau companie prinţesei. Totuşi, Ella şi Carol îşi petreceau
mai tot timpul liber cu Birjăria.

3/13
Birjăria nu era un loc, ci un grup de prieteni, tinerii teribili ai începutului de secol XX.
Proveneau, desigur, din familii bine poziţionate în societate – Gafencu, Cămărăşescu, Racottă,
Rosetti, Filitti – şi erau conduşi, cum altfel, de principele Carol. „Birjăria (ceea ce azi s-ar numi
o gaşcă), un grup de tineri cultivând cu fervoare prietenia şi petrecerea timpului în comun. Au
rămas în memoria vremii prin curajul nebunesc (la întrecerile de bob la Sinaia), dragostea
nemăsurată pentru muzica interpretată de George Enescu şi dăruirea cu care, maturizaţi
peste noapte, s-au purtat pe front ori în spitalele Marthei Bibescu şi ale Didinei Cantacuzino
din Bucureşti în anii 1916-1917. Departe de ceremonialul Curţii regale, la ţară, unde buna
cuviinţă impunea să împarţi traiul celor de acolo, cu muşte, ţânţari, noroi şi praf, fetele
coborau în sat, fiind neîntrecute la horă, batută ori sârbă“, consemna istoricul Georgeta Filitti
în articolul „Dulcele parfum al vieţii de altădată“, publicat în „Curierul Naţional“, în februarie
2003.

Oh, Păsărico, gândul că nu vei fi niciodată soţia mea, că niciodată nu voi putea spune Păsărica
mea! Doar dacă ai putea citi durerea şi disperarea din străfundul inimii mele, atunci m-ai
crede cu siguranţă!

Carol, în jurnal, 28 august 1914

Foto: „Birjari“ acţionând strategic asupra unei sticle de şampanie

Totul pentru o sărutare

După ce au fost despărţiţi aproape un an de stagiul militar al lui Carol, cei doi îndrăgostiţi s-
au regăsit în vara anului 1914. Confesiunea din jurnal a prinţului e lungă şi plină de emoţii
puternice: „Doamne, iată şi ziua atât de mult aşteptată şi dorită! În sfârşit, după o despărţire
îngrozitoare de aproape un an, iată că o regăsesc, că ne regăsim! Ce de lucruri ni s-au
întâmplat, mi s-au întâmplat, câte ore de disperare, dar şi câte de bucurie! Cu toate acestea,
4/13
în fond, la capătul încercării, speranţa, ca o lumină care-mi întindea braţele şi m-a susţinut
tot timpul, acea speranţă nebună, acea speranţă de durere şi de bucurie a momentului
suprem când, în fine, puteam să te revăd, să te privesc în ochi, să sărut mâna Păsăricii mele
iubite. Cu câtă nerăbdare înfierbântată aşteptam, de aseară, momentul suprem al primei
revederi! (...) Ne-am revăzut, fără emoţie aparentă, cu toate că groaznic îmi zvâcnea inima,
parcă ieri ne despărţisem. (...) Eu am rămas cu Păsărica şi am vorbit de mii de lucruri, de noi,
de durerile noastre, de unele bucurii, dar eu parcă am rămas trăznit de durere, şi când ne-
am despărţit, parcă amuţisem de durere“.

Întâlnirile dintre Ella şi Carol au rămas în acest registru al candorii adolescentine, în care
nimic nu e mai important decât dragostea şi durerea şi dorinţa celor doi. Îşi fereau amorul
până şi de „birjari“, în serile de vară când se adunau la Sinaia la ceai. Carol se străduia să
rămână singur, deoparte, numai cu Ella, să-şi vorbească, să-şi strângă mâinile şi să se
privească lung în ochi. Asta făceau: „Am putut, măcar pentru o clipă, să ne privim drept în
ochi şi am putut să-i şoptesc «I love you». Ea mi-a răspuns la fel, cu un surâs delicios. Parcă
mi s-a ridicat o piatră de pe inimă şi aş fi voit s-o iau în braţe, s-o ţin lung, lung, strâns la
pieptul meu, să spui, într-o sărutare nebună, tot focul iubirei!“.

Cele mai multe dintre activităţile lor se desfăşurau la Sinaia: mesele, ceaiurile, serile de film,
plimbările, picnicurile, lecturile, toate. Tachinările romantice dintre Ella şi Carol erau o
constantă în interacţiunile lor. Până când disperarea prinţului atingea noi culmi: „Aş fi vrut s-
o sărut iar, dar n-am avut curajul. Am senzaţia că dacă trece anul fără să simt din nou gustul
buzelor tale, mă voi omorî“, nota el pe 20 august.

Mi se pare îngrozitor să ai perspectiva unui viitor ca al meu. Sufăr mult mai mult decât el. El e
bărbat şi prin aceasta mult mai deschis la minte. Îşi spune: «Ei, n-o să fie soţia mea, dar va fi
amanta mea, ceea ce înseamnă acelaşi lucru». (...) Cum m-aş fi priceput să-l răsfăţ, să-l iubesc,
să-l îngrijesc dacă aş fi ajuns soţia lui.

Ella Filitti, în jurnal, 23 iunie 1915

5/13
Foto: Ella Filitti, alături de prinţul Carol

Aprobarea tacită a Mariei

Deşi nu îşi afişau relaţia în văzul întregii lumi, câţiva apropiaţi, precum Puiu Filitti şi Alexandru
„Nindi“ Romalo erau complicii dragostei lor. Însă chiar şi regina Maria părea că înţelesese
despre ce se petrecea la palat. Revelator este un moment petrecut în salonul de la Peleş, într-
o seară. Regina Maria îi adună pe tineri să le citească cea mai recentă poveste scrisă, „The
Steeley of Light“. Camera se aglomerează şi Ella şi Carol nu-şi mai găsesc locuri pe scaunele
din jurul reginei, aşa că se refugiază împreună pe o canapea dintr-un colţ. „Mama ne întreabă
dacă putem auzi de acolo, răspundem că da; atunci Mama face observaţia că «but perhaps
they’ll both be very happy there!» (dar poate că amândoi vor fi foarte fericiţi acolo!). Da,
dragă Mamă, eram fericiţi, atât de fericit cât pot fi lângă dragostea mea“, observa prinţul în
jurnal. Scena s-a repetat şi în seara următoare, dar regina n-a mai făcut niciun alt comentariu
faţă de locurile luate de audienţă. Numai Carol şi Ella stăteau pe canapea şi-şi aruncau priviri,
pe care prinţul le traducea în cele mai romantice feluri şi răspundea pe măsură: „Te ador!
Doamne, da, te iubesc ca un nebun, scumpa mea, îngerul meu. Oh, Păsărică, te ador, sunt
nebun de tine!“.

Sunt cu totul alta decât firea mea. Eram veselă, sunt tristă; eram expansivă, sunt închisă în
mine; îmi plăcea totul, totul mi-e indiferent şi chiar mă sâcâie. Cred că tu eşti cel mai în măsură
să-şi dea seama de această schimbare. 1913, 1913 nu se va mai întoarce niciodată.

Ella Filitti, în jurnal, 3 iulie 1915

6/13
„Schimbând inelele, ne-am dat unul altuia pe vecie“

Dragostea Ellei şi a lui Carol apare cel mai clar în jurnalul pe care fata l-a început în vara lui
1915 şi pe care i-l trimitea periodic pentru ca el să-l adnoteze. „Povestea unei iubiri“ a fost
tradusă din franceză şi îngrijită de Georgeta Filitti şi a fost publicată la editura Corint, în 2015.
7/13
Textele din jurnalul Ellei par o corespondenţă în proză în care emoţiile celor doi se întâlnesc
şi se contopesc. E o simbioză a durerii şi a scurtelor episoade de fericire pe care şi le
permiteau.

De pildă, chiar la a patra scriere din jurnal se relevă faptul că prinţul i-a dat Ellei un inel de
promisiune. Erau tineri îmbătaţi de amăgiri, iluzii şi speranţe într-un posibil viitor. „Nu ştii ce
consolare e pentru mine că am inelul tău. «Da, inelul. Era parcă primul pas spre realitate în
acest jurământ ce l-am făcut. Parcă o făgăduinţă a devenit un fapt şi devenind de fapt
aproape un simbol, te consider ca făcând parte din mine, eşti proprietatea mea, doar a mea,
iubirea mea» (n.r. – adnotarea lui Carol). Când îl am pe deget mă simt aşa, cu mult mai
mulţumită, şi parcă o pace se revarsă pe inima mea“, scria pe 3 iulie 1915. Menţiunea despre
chestiunea inelului apare şi în jurnalul lui Carol: „Schimbând inelele, ne-am dat unul altuia pe
vecie, sunt al tău şi eşti a mea, logodnica mea adorată. Oh, inelul acesta care îmi aminteşte în
fiecare clipă că tu eşti Păsărica meea [care] nu mă părăseşte niciodată, mă însoţeşte în toate
ceasurile mele de durere, ca şi în cele, atât de rare, de mulţumire“.

Cea mai frumoasă vacanţă

În rutina idilei lor, în anul 1915, s-a strecurat un singur eveniment notabil: o vacanţă la Tekir
Ghiol, pe care o consemnează Ella în jurnal. Pe 31 iulie 1915, Ella scria, completată de iubitul
ei: „Iată-mă în acest loc încântător de mai bine de 15 zile. Am petrecut aici zile de neuitată
fericire. (...) Principele Carol a venit să petreacă aici câteva zile. Ce fericită am fost să-l revăd!
Nu-l văzusem de la ultima noastră conversaţie la Cotroceni. «Niciodată n-ai să-ţi dai seama ce
a însemnat pentru mine această lună de despărţire. A fost una din epocile cel mai cumplite
pe care le-am trăit vreodată.» În aceste zile am făcut câteva excursii la Balcic, Adam Clissi,
Istria şi un picnic. «Aceste trei nume vor rămâne însemnate în sufletul meu ca una din cele
mai frumoase amintiri ale vieţii mele.» Doamne, ce fericită am fost! (...) Te socot atât de mult
ca unicul şi adevăratul meu logodnic. Câtă vreme voi purta inelul tău drag sunt liniştită
pentru că în ziua când nu-l voi mai avea, atunci tu nu mă vei mai iubi. «Ai să-l ţii toată viaţa»“.
La jumătatea lunii august, prinţul a vizitat-o din nou la Tekir Ghiol, pentru câteva zile. S-au
plimbat la Dobrici, Balcic şi Caliacra şi s-au simţit poate pentru întâia dată ca doi îndrăgostiţi
autentici, fără niciun fel de oprelişti: „Aceste zile petrecute la Tekir înseamnă marea dată a
dragostei noastre. Ne-am legat pentru vecie. Unul fără altul nu se mai poate. Cum ne-am
văzut zi de zi, am avut impresia că suntem logodiţi, că unirea eternă avea să urmeze curând“,
nota Carol în jurnalul Ellei.

Sfârşitul anului a adus cu sine un alt eveniment pe care îndrăgostiţii l-au găsit simbolic: au
făcut revelionul împreună, care n-a fost vreo mare serbare veselă. Dar pentru Carol era
suficient că se afla alături de Ella. Au vorbit despre dragostea lor infinită, ea l-a întrebat dacă
poate să-şi numească viitorul posibil băiat Carol, să-şi amintească mereu de prima iubire, el a
fost înduioşiat şi a aprobat. După petrecere, Ella a plecat şi Carol s-a simţit iarăşi singur şi
deznădăjduit.

8/13
Foto: Câţiva „birjari“ celebri: (de la stânga) Puiu şi Ella Filitti, prinţul Carol şi prinţesa Elisabeta

Dragostea în vremea războiului

Ultimul an al idilei princiare a fost marcat de intrarea României în Primul Război Mondial.
Aceasta a însemnat şi destrămarea Birjăriei, şi despărţirea îndrăgostiţilor.

În locul plimbărilor romantice, fiecare îşi dedica timpul activităţilor de sprijinire a frontului. Pe
lângă consemnarea celor mai importante evoluţii de pe fronturi, Ella a ţinut evidenţa, în
jurnal, a trăirilor prietenilor ei trimişi la război. În prima zi de mobilizare, pe 15 august 1916,
fiecare era pe picior de plecare. Fratele ei, Puiu, ofiţer de Stat Major, a plecat de acasă chiar
pe 14 august, iar Ella s-a înscris îndată ca asistentă la spitalul organizat de Zoe Râmniceanu în
Capitală.

Pe rând, s-au dus pe front toţi amicii ei. Birjăria s-a mutat pe front: Gogu Vălleanu a primit
comanda unui corp de armată pe la Călugăreni, Alecu Băicoianu, Ionică Rosetti Bălănescu,
Sandu Racottă, Loulou Lambrino au fost mobilizaţi, fără ca ea să ştie unde. „Începând de
sâmbătă, trebuie să fiu la 6 dimineaţa la rampa militară ca să distribui hrană soldaţilor care
pleacă. Astăzi băieţii au venit să-şi ia rămas bun. Ionică, Alex (Alexandru Cretzianu) şi Loulou
pleacă mâine dimineaţă la corpurile lor de armată. Alex era tare deprimat. Spunea tot timpul
că n-o să se mai întoarcă. Încercam să-i dau curaj. Ne-am îmbrăţişat cu toţii. Mai erau Zozo
(Zoe Bengescu) şi Florica (Rosetti). Mai târziu a venit şi principele Carol. (...) Sunt aşa de
mulţumită că principele Carol a venit, mi-a promis să mă ţină la curent cu ce fac băieţii şi
Puiu“, scria ea, pe 15 august 1916, fără vreo adăugire din partea prinţului.

9/13
Totuşi, în următoarea însemnare, pe 17 august, cei doi fac un scurt schimb de impresii: „Îmi
dau seama că primejdia la care sunt supuşi dragii mei prieteni e teribilă, dar asta mi-o spune
raţiunea, eu n-o simt. Sunt rece şi calmă. «De altfel ca şi mine. Primesc toate veştile cu o
linişte care mă uimeşte, aproape cu indiferenţă. Tot ce nu eşti mi-e indiferent.» Din fericire,
tu, dragul meu, eşti în siguranţă şi asta e totul pentru mine. «Şi o disperare pentru mine. Mi-e
nesuferită ideea că mai mulţi prieteni sunt în luptă şi numai eu am rămas în spate»“.

Foto: Ella (dreapta), alături de gaşca ei de prieteni, la Sinaia: Loulou Lambrino, Florica Rosetti,
Puiu şi Zoe Bengescu

10/13
Patru ani de fericire şi tristeţe

Încă din primele zile ale războiului, întâlnirile dintre Ella şi Carol s-au mai rărit, iar discuţiile
erau acaparate de soarta prietenilor de pe front, de mersul bătăliilor, de situaţia răniţilor
aduşi la vatră. Zilele se scurgeau printre răniţi şi veşti de pe front şi numai uneori îşi mai
făceau loc şi temerile privind viitorul lor. „Mai e ceva care mă sâcâie: dacă vom fi vreodată
victorioşi, sunt sigură că te vei căsători cu vreo rusoaică din astea şi mă îngrozesc gândindu-
mă că te-aş putea pierde atât de curând“, scria Ella. „N-o să mă căsătoresc niciodată cu o
rusoaică. Cu acest război câştig măcar atât: să mă lase în pace cu chestia asta. În această
privinţă aş vrea să dureze veşnic. N-ai să mă pierzi niciodată“, o consola Carol.

11/13
Şi, totuşi, a venit acel moment în care Ella a scris, pe 29 septembrie 1916: „S-a terminat, de
asta gata, te-am văzut pentru ultima dată. Dar mă simt mai puternică pentru că era spaima
aceea nebună «şi ridicolă» de a pleca fără să te fi văzut care mă dispera. (...) Sunt fericită să
ştiu că şi tu pleci. Luni, ziua ta de naştere! Împlineşti 23 de ani! Sunt, cum spuneai, patru ani
de când ştim că ne iubim. Asta înseamnă ceva, dragule. «E enorm după socoteala muritorilor
de rând, pentru noi e doar o parte dintr-un tot. Patru ani, e adevărat, ce fericire şi ce tristeţe
în tot acest timp şi cât de mult au întărit iubirea noastră lunile ce au trecut»“. Campania
românească din 1916 îşi anunţase dezastrul, se făceau pregătiri pentru retragerea în
Moldova. Familia Filitti s-a dus la Botoşani, pe 1 octombrie şi de atunci înainte jurnalul Ellei n-
a mai fost însemnat şi de Carol. Au rămas câteva monologuri lungi: „Sunt aşa de tristă şi
departe de tine! Nu mai ştiu ce gândeşti şi ce faci“ – deşi Carol îi mai trimitea uneori scrisori şi
telegrame. În ultima sa însemnare din jurnal, pe 2 decembrie 1916, Ella se plângea: „Despre
tine nu mai ştiu, uite, nimic de aproape o lună întreagă. Se vede bine că timpurile de altădată
s-au dus“.

„În ce mă priveşte, sunt tare deprimată“

Relaţia dintre Ella Filitti şi prinţul Carol nu mai era demult un secret printre apropiaţi. A fost
tolerată o vreme, probabil ca o indiscreţie tinerească, din perspectiva Curţii. Totuşi, când
chestiunile de război începuseră să fie de interes mai mare decât orice alte probleme private,
familia regală a găsit de cuviinţă să-i îndepărteze pe cei doi. Nu se punea neapărat problema
vreunei căsătorii, care era de neimaginat, o ştia toată lumea. Importantă era performanţa
prinţului pe front. Trebuia să gândească limpede şi la rece, căci era comandant în cadrul
regimentului de cavalerie „Regina Elisabeta“. Astfel că, în 1917, s-a decis ca Ella Filitti să fie
trimisă la Paris. Înainte de a pleca definitiv în Occident, ea îi scria lui Carol: „Sunt disperată.
Mi-e frică să plec fără să te fi văzut, gândul ăsta mă ucide. Să nu te văd o zi deja e cumplit,
dar să plec aşa de departe, ce înseamnă asta? În ce mă priveşte, sunt tare deprimată. Te
iubesc şi trebuie să te văd înainte de plecare“.

În exil, Ella a continuat să ţină un jurnal în care-şi deplângea soarta şi iubirea neîmplinită. A
continuat, însă, şi să corespondeze cu principele o perioadă. A trăit la Paris, cu un destin
probabil mai puţin strălucitor decât cel ce i-ar fi fost rezervat înainte de a fi prinsă în această
aventură regală. Aşa au mers lucrurile, ce mai putea fi făcut?

Dacă mama n-ar fi avut nenorocitul gând s-o facă să plece din Iaşi, în 1917, câte dureri ar fi
fost scăpate în viaţa mea.

Carol, în jurnal, 8 septembrie 1950

„A murit Păsărica“

Ella a murit la 25 de ani de la despărţirea de Carol. Vestea morţii primei sale iubiri l-a afectat
pe rege, chiar şi după un sfert de veac de la consumarea amorului. Numele ei a reapărut,
deodată, în jurnalul lui Carol într-o zi de vineri, pe 8 septembrie 1950. „Veste tristă de
dimineaţă şi care m-a impresionat adânc: a murit Păsărica! Dupa 25 de ani de nesfârşite
chinuri, s-a stins în aceste timpuri de mizerie. Pentru ea este o mântuire. Câte amintiri ale

12/13
acelor vremuri fericite ale tinereţii nu mi-au trecut azi prin minte. A fost dragostea mea, a
primei tinereţi, a fost, ca întotdeauna, imboldul unor fapte bune, unor năzuinţi nobile. Când
mă gândesc la deosebirea moravurilor de atunci şi astăzi, dragostele erau mai curate, mai
idilice. Dacă mama n-ar fi avut nenorocitul gând s-o facă să plece din Iaşi, în 1917, câte dureri
ar fi fost scăpate în viaţa mea. Era o prietenă sigură şi neambiţioasă. A fost o mare greşeală
pe care toţi am plătit-o atât de scump. Va rămâne, Păsărica, o brazdă luminoasă în viaţa
mea“.

13/13
În toamna lui 1918, viitorul rege Carol al II-lea s-a căsătorit, în
secret, cu Zizi Lambrino. Mare greşeală. A pus pe jar toată societatea
românească. Politicienii au vrut să-l înlăture de la succesiunea la
tron, regele Ferdinand l-a trimis două luni în arest şi nu s-a ales decât
cu dispreţul românilor şi cu un copil din flori.
Iubiri regale, Episodul 4. O soţie incomodă. Femeia care a
înnebunit un rege şi-o ţară
adevarul.ro/cultura/istorie/iubiri-regale-episodul-4-sotie-incomoda-femeia-innebunit-rege-si-o-tara-
1_5b5b2d82df52022f75b2f5dd/index.html
Alexandra Şerban July 28, 2018

27 august/9 septembrie 1918. Prinţul Carol, moştenitorul Tronului României, părăseşte

Regimentul 8 Vânători, al cărui comandant onorific era. Nu-i o călătorie oarecare, ci dezertare
în toată regula. Ticluise un plan să-şi vadă de propria sa fericire, aşa că pleacă pe furiş din
Târgu Neamţ, cu destinaţia Odesa. A urmat un şir de evenimente demn de filme
hollywoodiene. Îmbracă o uniformă de ofiţer rus şi, împreună cu iubita sa, Zizi Lambrino, şi
cu amicul Şerdici, părăseşte România în automobilul regal. La punctul de frontieră de la
Tighina schimbă maşina, dar e recunoscut de un ofiţer austriac, care-l mai văzuse la Braşov.
Carol admite că vrea să ajungă la Odesa pentru a se căsători cu domnişoara Lambrino, iar
ofiţerul găseşte de cuviinţă să-i înlesnească drumul, pentru ca prinţul să poată duce la bun
sfârşit proiectul său devastator pentru ţara inamică Puterilor Centrale. Ba chiar, prin
bunăvoinţa comandantului Zeider, le-a fost închiriată o cameră la hotelul Bristol din Odesa.
Pe 31 august/12 septembrie 1918, tinerii îndrăgostiţi ajung la Odesa şi fac aranjamentele de
nuntă. A doua zi, ceremonia religioasă este oficiată de preotul Şaravski – care s-a îndurat să-i
cunune după ce i-au oferit 50.000 de lei –, la biserica Pokrovskaia, în prezenţa câtorva
martori şi a consulului român. Pe 2 septembrie, Carol îşi anunţă familia despre noua sa stare
civilă: „Regelui Ferdinand. Eu am luat în căsătorie pe Zizi Lambrino. Răspundeţi dacă eu pot
să mă întorc cu ea sau trebuie să continui drumul către Franţa“. Răspunsul a fost scurt şi la
obiect: „Să aştepţi pe colonelul Ballif“, după cum scrie profesorul Ion Bulei în articolul „Prinţul
Carol se căsătoreşte cu Zizi Lambrino“. Ballif îi cere să se întoarcă în ţară, dar prinţul prinsese
avânt, nu vrea să vină. Şi-aşa începe o lungă perioadă de discuţii, de negocieri, de frământări
în sânul familiei regale, dar şi la nivelul liderilor politici români. Vestea se răspândeşte rapid,
chestiunea devine subiect de bârfă naţională, din cafenele bucureştene până în cele mai
îndepărtate sate. Prinţul moştenitor a dezertat, în vreme de război, cu ţara vraişte, cu viitorul
incert, şi s-a căsătorit cu o femeie din popor, lucru interzis de regulamentul Curţii.

„O LUPTĂ SFÂŞIETOARE“
Evenimentul a avut un impact puternic mai ales asupra reginei Maria, care voia să-şi ştie
copilul împăcat şi fericit, dar care înţelegea şi că asemenea isprăvi nu se fac şi nu se acceptă.
În jurnalul ei, chestiunea căsătoriei cu Zizi a fost tratată voalat: „O lovitură aproape de
neîndurat a căzut asupra noastră în ziua de 2/15 septembrie. O lovitură uluitoare, care nu
fusese cu nimic pregătită. Întâmplarea e atât de dureroasă, încât n-am curajul s-o spun aici,
poate că n-o voi spune niciodată (...). Regele şi cu mine, înconjuraţi de devotaţii noştri, am
trăit zile de chin, când toate tragediile prin care răzbisem ni se păreau numai preludiul
aceleia pe care o înfruntam azi. (...) Cât despre mine, un lucru pot spune: găsindu-mă iarăşi în
clipa unei grele cumpene, îmi dădeam seama că trebuie să lupt. Aşa făcui; luptai cu disperare,
ca o fiară încolţită, deşi ştiam că potrivnicii mei aveau puternice argumente de partea lor. A
fost o luptă sfâşietoare, căci cel pentru care luptam mă părăsise deodată după ce fusese cel
mai bun prieten al meu, tovarăşul meu de muncă, miezul nădejdilor mele“.
Totuşi, cu adevărat, greul picase pe regele Ferdinand, care nu era mai puţin afectat de
1/9
situaţie. Iar criza consta în asta: cum trebuia pedepsit Carol?, ce se putea face pentru a-l
dezlega de Zizi?, cum şi cine îl putea convinge să nu lase totul baltă şi să-şi ia lumea-n cap? S-
au aşezat la discuţii toţi marii politicieni români ai vremii, toţi marii generali, toţi apropiaţii
Curţii. L-au sfătuit pe rege în fel şi chip, dar decizia tot a lui a rămas. Şi regele a tras de timp
cât a putut până să ia o decizie.

Prinţul nu e iubit; e complect indiferent şi a dovedit o lipsă de judecată care nu e o făgăduială

pentru viitor; niciodată nu s-a spus contra M.V. ceia ce se adună contra Prinţului.
Alexandru Marghiloman, „Note politice”

2/9
„RECOMAND REGELUI TĂRIE“
Discuţiile privitoare la viitorul prinţului Carol au început pe 6/19 septembrie. Detaliile au fost
reţinute în jurnalul lui Alexandru Marghiloman, care în acel moment era premierul României.
3/9
„Ies de la Rege, care are ochii roşii de lacrimi. (...) Eu: Am consultat miniştrii şi prezidenţii; nu
am vorbit cu cei din opoziţie, dar cunosc părerea generală a publicului: Prinţul trebue să fie
declarat decăzut din prerogativele sale; Prinţul Nicolae proclamat în locul său, şi pentru el
făcut o educaţie severă şi serioasă“, consemnează Marghiloman în „Note politice“ pe 7
septembrie, punctând cea mai serioasă chestiune dezbătută, aceea a înlăturării lui Carol de
la succesiunea la tron. Atunci a fost cel mai serios moment când mulţi au văzut în prinţul
Nicolae un înlocuitor, însă regele Ferdinand I n-a fost de aceeaşi părere.
În acea zi, oricât de răspicat i-a spus Marghiloman că „Prinţul nu e iubit; e complect indiferent
şi a dovedit o lipsă de judecată care nu e o făgăduială pentru viitor; niciodată nu s-a spus
contra M.V. ceia ce se adună contra Prinţului“, regele a rămas îngăduitor faţă de primul său
născut, considerând că are şi părţi bune, că poate în viitor se va dezvolta conform
necesităţilor tronului. „La plecare: «Marghiloman, ceea ce mă face şovăitor este că şi eu am
avut o chestiune sentimentală». Protestez: «M.V. n-a comis nici un act, n-a dezertat şi era
vorba de o femeie superioară, nu uşuratică şi era încurajat de Regina». Regele: «Este
adevărat. Dar şi eu m-am aflat odată robul sentimentului...». Recomand Regelui tărie“,
încheie premierul însemnarea, regele făcând referire la Elena Văcărescu.

PEDEAPSA: UN FEL DE AREST

Foto: Mănăstirea Horaiţa; www.horaita.mmb.ro
În zilele următoare sunt consultaţi şi generalii Constantin Coandă, Arthur Văitoianu şi Eremia
Grigorescu, precum şi Alexandru Averescu şi Ionel Brătianu. Părerile erau împărţite.
Generalul Coandă n-a cerut ca prinţul să fie pedepsit, căci, oricum, cine poate demite un
prinţ?; Generalul Văitoianu a subliniat că România nu poate să rămână numai cu prinţul
Nicolae moştenitor al tronului, care n-a fost educat în acest sens; Generalul Eremia

4/9
Grigorescu a fost ferm: „din moment ce căsătoria era valabilă, acest lucru trecea peste toate
celelalte şi trebuia să aibă urmări pentru Prinţ“, consemna Marghiloman punctul său de
vedere.
„Averescu împărtăşi în totul punctul de vedere al lui Marghiloman şi ceru ştergerea
Principelui Carol din rândurile familiei regale şi proclamarea Principelui Nicolae ca
Moştenitor al Tronului. Brătianu, dimpotrivă, s-a opus cu hotărâre acestei soluţii, şi-l sfătui pe
Rege să facă tot posibilul pentru a readuce pe fiul său şi a nu-l înlătura de la succesiunea
Coroanei. Îmi aduc aminte că mulţi dintre noi, revoltaţi de ceea ce făcuse Principele Carol, de
purtarea sa nesocotită în vremuri cum erau cele prin care părinţii şi ţara lui treceau atunci,
contraziceam pe Brătianu, îl credeam greşit în judecata lui“, reţinea şi liberalul I.G. Duca în
„Amintiri politice“.
Până să se găsească o soluţie, pe 9 septembrie, Ferdinand a cerut ca prinţul să fie adus din
Odesa şi închis pentru 75 de zile la mănăstirea Horaiţa. De fapt, nu era chiar o închisoare, ci
un fel de izolare, pentru că putea primi vizite, scrisori şi ziare, se putea plimba prin
împrejurimi, numai cu Zizi nu se putea vedea. „La 10 jum. la Rege. E slăbit şi foarte trist;
adesea are lacrimi în ochi. Regele crede că căsătoria va fi anulată, «poate chiar din amândouă
părţile»: atunci va putea rămâne. Dar Regele mai spune formal şi foarte decis că dacă
căsătoria ar fi menţinută, Prinţul trebuie înlăturat dela Tron. Principele e deja la închisoare şi
Regele va veghea ca «persoana» să nu poată, cu niciun preţ, lua contact cu el“, nota
Marghiloman, pe 10/23 septembrie.

„ZILE DE PENITENŢĂ“
Zilele în care a fost izolat la Horaiţa au fost însemnate de Carol în jurnal sub titlul „Zile de
penitenţă“. Duminică, pe 9 septembrie, Carol se afla în tren, cu Zizi, între Cristeşti şi Podoleni,
când o maşină a venit de la Iaşi şi a înmânat plicul cu sentinţa: arest, 75 de zile. „Rămân
foarte calm şi mă întorc la Zizi. Biata de ea, cum o plângeam în acel moment, a fost clipa cea
mai crudă a vieţii noastre. Înspăimântătoarea realitate era acolo, în faţa noastră. Într-o oră,
noi urmam să ne despărţim pentru două luni şi jumătate, după o atât de scurtă fericire, de
abia zece zile. Biata mea adorată nu putu să spună decât: «Doamne, ce răi sunt» şi, în braţele
mele, izbucni în lacrimi“, scria prinţul.
Carol discutase deja cu părinţii săi, prin intermediari sau prin telegraf, despre termenii
detenţiei sale. În perioada în care el era închis, Zizi rămânea liberă şi neagasată de nimeni.
De asemenea, Carol îi transmisese reginei Maria patru cerinţe care nu suportau negocieri: 1.
Zizi să rămână în România în perioada arestului său, 2. cuplul să se poată revedea după
încheierea pedepsei, 3. până la încheierea războiului, cei doi soţi să-şi vadă de viaţă
neîngrădiţi şi 4. „situaţia lui Zizi să fie aranjată înaintea plecării mele“. Regina a acceptat
condiţiile, a rămas un sprijin pentru Carol în toată această perioadă.

Cu Tata am discutat destul, mi-a spus că a făcut tot posibilul ca sa mă salveze, căci Guvernul,
Parlamentul şi Averescu voiau o soluţie extremă. Nu se mulţumeau ca eu să renunţ la
drepturile mele, doreau să se proclame pierderea drepturilor mele. Iată deci visul sfărâmat!
Carol, în jurnal

„SUNT MORT ŞI TE ADOR“

5/9
Drumul până la Horaiţa a fost un calvar pentru Carol, care a fost torturat de amintiri şi de
muşte. Odată ajuns, pe 11 septembrie, a putut constata că închisoarea sa era „un încântător
colţişor în fundul uneia din acele încântătoare văi de munte“. Cum a ajuns, şi-a aşezat pe
masă fotografia soţiei şi şi-a petrecut zilele citind, plimbându-se prin pădure şi frământându-
se în gânduri şi temeri, în dorinţa de a fi lângă Zizi, în dileme privind viitorul lui şi al ţării.
Primea adesea vizite – regina Maria, prinţesele Elisabeta, Mignon şi Ileana, precum şi
colonelul Boyle – care încercau să-i arate greşelile comise şi să-l convingă că singura soluţie
era anularea căsătoriei. Carol refuza, dar nu era ferm în deciziile sale. „Dumnezeule, este
îngrozitor, dar ce-i de făcut. Trebuie să mă gândesc bine şi la Ţară. Iubito, sunt mort şi te
ador. Nu mai pot să scriu. Noapte bună“, nota pe 18 septembrie, după o discuţie cu Boyle.
Regele Ferdinand a venit să discute cu el pe 20 septembrie. A venit însoţit de regina Maria şi
de Ileana, însă n-a fost o reuniune de familie prea reuşită: „În tot timpul acestei vizite am
tremurat ca o frunză şi am avut frisoane, trebuie să fi avut un teribil acces de febră. Cu Tata
am discutat destul, mi-a spus că a făcut tot posibilul ca sa mă salveze, căci Guvernul,
Parlamentul şi Averescu voiau o soluţie extremă. Nu se mulţumeau ca eu să renunţ la
drepturile mele, doreau să se proclame pierderea drepturilor mele. Iată deci visul sfărâmat!“,
nota prinţul.

POVESTEA CU COLIERUL LUI NAPOLEON

În negocierile care avuseseră loc în acest timp, Carol începuse să dea semne că ar fi dispus să
accepte anularea căsătoriei de pe la jumătatea lunii septembrie. După întrevederea de la
Horaiţa cu regele, Carol se supune insistenţelor regale. „Întreb dacă n-a văzut pe Prinţ? – Da,
i-am şi vorbit ca tată. Îşi recunoaşte greşeala şi e dispus să primească desfacerea căsătoriei
sale, însă nu ştie numai dacă trebuie să recurgă la anulare sau la divorţ. Mi-a dat o scrisoare
pentru d-ra Lambrino, făcându-i cunoscut intenţiunea sa“, scria Marghiloman în „Note
politice“.
La finalul celor 75 de zile de arest, Carol este trimis pe front, la Bistriţa, unde intră în greva
foamei pentru că nu i se acceptă revederea cu Zizi. În acest timp, pe lângă Zizi, lucrează
colonelul Boyle, care dorea să recupereze de la ea un colier din briliante albastre, primit de la
soţul ei la căsătorie. Colierul era moştenire de familie: fusese dăruit de Napoleon I fiicei sale
Stephanie de Beauharnais, bunica lui Carol I. Regina Elisabeta i-l dăduse, în 1915, principelui
pentru a-l dărui viitoarei sale soţii – ceea ce a şi făcut şi acum trebuia recuperat.

De unde venea şi pe unde umbla Zizi

Jeanne Marie Valentine Lambrino, alintată Zizi sau Zucky, făcea parte din grupul de tineri din
jurul prinţului Carol. De altfel, ea şi fratele ei, Loulou Lambrino, erau printre puţinii care ştiau
detaliile idilei principelui cu Ella Filitti, încheiată la insistenţele Casei Regale, în 1917, prin
exilarea ei la Paris. Zizi Lambrino provenea dintr-o veche familie aristocrată, cu origini
fanariote. În istoria familiei, personalităţile cele mai de seamă au fost Constantin Lambrino,
paharnic în timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, şi Manolache Lambrino, mare ban al
Craiovei şi ispravnic al scaunului Bucureştilor, care s-a căsătorit cu Bălaşa Brâncoveanu, una
dintre fiicele domnitorului Constantin Brâncoveanu. În fine, Zizi a fost fiica lui Constantin
Lambrino şi a Euphrosinei Alcaz şi s-a născut la Roman, pe 3 octombrie 1898, însă a fost o
fată educată la Paris, unde a învăţat la pension muzica şi literatura.
6/9
Divorţul, copilul şi exilul: „Am întors o nouă pagină“
Căsătoria lui Carol cu Zizi a fost anulată de Tribunalul Bucureşti pe 8 ianuarie 1919, însă idila
dintre ei a continuat, în ciuda tuturor presiunilor. La începutul anului, când era pace-n ţară,
cuplul s-a refugiat în satul Mănăstirea, departe de familie şi de ochii publicului. Regina Maria
nota în jurnal, pe 16/29 ianuarie 1919: „Discuţii violente la dejun între Carol şi Nando, aflaţi la
cele două capete ale mesei, amândoi au vociferat inutil, iar Carol, ca de obicei, oarecum
mojic cu tatăl său, ceea ce este întotdeauna penibil. Carol s-a stabilit împreună cu Zizi
Lambrino în localitatea Mănăstirea, unde avea o moşie primită moştenire de la Carol I“. În
vara acelui an, în încercarea de a-i despărţi, suveranii i-au cerut prin generalul Văitoianu să
plece de la Mănăstirea pe front. Carol a refuzat, iar pe 1 august 1919 a mai scris o scrisoare
prin care îi anunţa că el renunţă la tron. Scrisoarea n-a fost validată de rege şi s-a venit cu o
altă soluţie. Liberalii au propus să-l trimită în delegaţie în Japonia, pentru a trimite
împăratului o decoraţie. Carol refuză din nou să părăsească România şi se împuşcă în picior
pentru a amâna orice plan.
Relaţia dintre Zizi şi Carol s-a complicat şi mai mult, la un an de la anularea căsătoriei. Pe 8
ianuarie 1920, s-a născut fiul celor doi, Mircea Grigore Carol. Prinţul l-a recunoscut într-o
scrisoare către Zizi, dar pe certificatul său de naştere n-a fost completat numele tatălui –
legea prevedea că dacă apar urmaşi în primele 300 de zile de la anulare, atunci copilul e
recunoscut oficial. Pe 20 februarie 1920, Carol îi scria din nou tatălui său şi anunţa că este
nulă ultima sa renunţare la tron, iar în seara aceleiaşi zile se îmbarca într-un voiaj lung, din
Asia până în America. A anunţat-o şi pe Zizi că „am întors o nouă pagină“ şi relaţia lor s-a
încheiat.

7/9
MEMORIILE ŞI ÎNTREŢINEREA
8/9
Zizi s-a stabilit alături de fiul său la Paris. Pentru a-şi asigura traiul, a încheiat o convenţie cu
Casa Regală, pe 14 iulie 1921. S-a stabilit ca fosta soţie a prinţului Carol să primească
2.200.000 de franci, din care primea semestrial 110.000 de franci. După 20 de ani, Zizi putea
să retragă întreg capitalul rămas. În plus, primea de la statul român şi 500.000 de lei,
cheltuielile pentru divorţ, şi o vilă în Neully, Franţa. Condiţiile pentru a primi aceşti bani erau
să păstreze secretul relaţiilor dintre ea şi Carol timp de două decenii, să predea scrisorile
dintre ea şi Carol şi să nu aibă alte pretenţii sau să aducă alte prejudicii monarhiei.
Zizi a respectat obligaţiile convenţiei, însă numai până în 1926. Atunci s-a ivit şansa, când
Carol iscase un nou scandal, pentru Elena Lupescu. În toamna lui 1926, Zizi îşi terminase de
scris memoriile şi a înaintat o propunere de publicare unui editor american: „Cartea mea e
gata; ea conţine povestea adevărată a vieţii mele şi toate împrejurările extraordinare prin
care am trecut Prinţul Carol şi cu mine. În carte sunt fotografii, precum şi scrisori ale Prinţului
Carol care vin să confirme spusele mele“, după cum citează Vartan Arachelian în revista
„Historia“. În continuare, a cerut pentru publicare 100.000 de dolari şi 3% din vânzări. Alesese
ca moment vizita reginei Maria în SUA şi sugera ca apariţia cărţii să fie în timpul şederii ei
acolo sau imediat după plecare. Editorul a refuzat, iar volumul a fost publicat abia în 1950, la
Paris. Zizi Lambrino a murit fără să-l mai întâlnească niciodată pe Carol, în 1953, la Paris, iar o
săptămână mai târziu a murit şi el, la Lisabona.
Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina
noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

9/9
Prinţul valah a fost constanta din viaţa zbuciumată a suveranei României.
Considerată „o Lady Diana a timpurilor ei“, Maria a avut o viaţă prestabilită
pe care a încercat s-o facă mai palpitantă, inclusiv prin pasiunile sale
sentimentale transformate în aventuri amoroase care au scandalizat Europa.
Eternul Barbu Ştirbey i-a tolerat toanele, fără s-o trădeze niciodată, deşi
niciunul n-a renunţat la statutul său pentru a deveni un cuplu oficial.
Bărbatul pe care Regina Maria l-a iubit fără speranţă toată viaţa.
Datorită lui, a devenit româncă
adevarul.ro/locale/constanta/barbatul-regina-maria-l-a-iubit-speranta-viata-lui-devenit-romanca-
1_5bb71a31df52022f753144d2/index.html
Sinziana Ionescu October 6, 2018

GALERIE FOTO

În viaţa tumultoasă a Reginei Maria a existat o redută amoroasă pe care n-a reuşit s-o
cucerească. Femeia fermecătoare căreia-i cădeau toţi la picioare a fost refuzată de un bărbat
chipeş, elegant, manierat, cu principii puternice.

Waldorf Astor, fiul magnatului William Astor, a considerat legătura lor drept una de prietenie
apropiată, girată de sora lui, Pauline. Dar niciodată n-a cedat avansurilor Mariei, prea
pasională şi dornică de iubiri năvalnice. Paradoxal, faptul că ea era regină l-a determinat pe
raţionalul Astor să nu se implice într-o aventură care să impieteze statutul Mariei. Pentru ea,
acest lucru n-a fost niciodată o piedică.

Scandalul, trena Mariei

Maria era deja mama a 3 copii când l-a întâlnit pe Waldorf Astor. Tânăr, atractiv, manierat,
necăsătorit, americanul naturalizat în Anglia auzise desigur despre imensul scandal care
cutremurase monarhia europeană, din pricina Mariei.

Principesa României trăise public o poveste de dragoste, care o făcuse să-şi piardă capul, cu
Gheorghe „Zizi“ Cantacuzino, un locotenent de la Curtea Regală, cu care făcuse şi un copil -
pe Mărioara, alintată Mignon.

Fetiţa fusese născută la 27 decembrie 1899 în afara României, la reşedinţa de la Gotha,

Germania, a familiei Mariei. Mărioara a fost, de altfel, singurul copil dintre cei 6 ai Mariei care
nu s-a născut în România. Principesa nu-şi putea naşte bastardul în ţara pe care o
dezonorase şi intenţiona să renunţe la mariajul cu Ferdinand, prea teluric după gustul ei.

GALERIE FOTO

În familia principesei Maria se împletea viţa imperială engleză cu cea ţaristă: mama Mariei,
căreia-i purta numele, era fiica ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, iar tatăl ei, Alfred era fiul
reginei Victoria a Marii Britanii. Rudele au intervenit energic în chestiunea de stat, tratând-o
cu severitate pe cea care adusese ruşinea peste Coroana României. Ţara era condusă de
familia suverană a Germaniei, Hohenzollernii, iar rolul României încă nedezvoltate era vital în
stabilirea unui echilibru pe tabla de şah a politicii Europei. Ştiind că un divorţ ar periclita
relaţiile între cancelarii şi ar slăbi imaginea monarhiei, seniorii au stabilit că tinerii trebuie să-
şi bage urgent minţile în cap.

Ferdinand a fost muştruluit că şi-a neglijat emoţional soţia fluşturatică, Maria a fost certată cu
asprime pentru năzuinţele ei care cadrau cu atitudinea unei tinere libere şi independente.
Militar prin educaţie, Ferdinand s-a conformat ordinelor venite de la superiori. El şi-a iertat

1/15
consoarta ajungând s-o implore să vină înapoi acasă, cu fetiţa născută din adulter. Maria a
mai fost ţinută acasă, sub supravegherea familiei, până când ecoul teribilului păcat se mai
stingea.

Dar dacă Ferdinand a executat comanda neîntârziat, Maria a făcut ce o îndemna inima: s-a
îndrăgostit. Până la următoarea sarcină, când l-a născut pe cel de-al patrulea copil - Nicolae,
la 5 august 1903, principesa fremăta din nou, cuprinsă de fiorii unei noi iubiri.

Adulterul, ghiuleaua de picior

Doi ani de penitenţă efectuase Maria la întoarcerea în România, după naşterea Mărioarei. Îşi
pierduse în acest răstimp tatăl înstrăinat şi bunica paternă, pe regina Victoria - fiu şi mamă
murind la interval de 6 luni, în 1900-1901. Mariei nu i s-a permis să meargă în ţara natală, la
înmormântarea bunicii sale, ceea ce a condus-o la disperare. Abia încoronarea lui Edward al
VII-lea a scos-o din izolarea în care era ţinută, drept pedeapsă. În iunie 1902, ea călătorea cu
Ferdinand spre ceremonia din Londra, dar neprevăzutul a intervenit în favoarea Mariei.
Viitorul rege a suferit o operaţie care a amânat învestirea, astfel că Missy a profitat de ocazie
şi a mai rămas în Anglia, spre deosebire de ceilalţi invitaţi care s-au întors acasă.

O invitaţie la masă i-a adus Mariei noua pasiune şi preocupare. Doi tineri din înalta societate
a Angliei, fraţii Waldorf şi Pauline Astor, i-au poftit pe principii României în vizită pe domeniul
Cliveden, reşedinţa familiei Astor, situată în Buckinghamshire, lângă Taplow, la 30 kilometri
de Londra.

Fraţii Waldorf şi Pauline Astor, noii prieteni

Waldorf (născut la 19 mai 1879) şi Pauline (născută la 7 iulie 1880) erau primii doi dintre cei
cinci copii ai magnatului american William Waldorf Astor, care se mutase în Anglia în 1891 şi
care avea să fie înnobilat, cu 2 ani înainte de moartea din 1919, datorită contribuţiei sale
financiare consistente din timpul Primului Război Mondial.

Născută la 29 octombrie 1875, Maria era apropiată ca vârstă de fraţii Astor, iar naturaleţea şi
ospitalitatea americanilor au făcut-o să se simtă atrasă de compania lor. Prietenia strânsă s-a
legat imediat, iar vizita de curtoazie s-a prelungit într-o şedere extrem de plăcută, care i-a fost
Mariei balsam.

Până la încoronarea lui Edward, Maria şi Ferdinand au petrecut şase săptămâni încântătoare
la reşedinţa Astor. Afectuoasă şi delicată, Maria i-a câştigat imediat pe fraţii Astor care trăiau
o viaţă retrasă pe un domeniu spectaculos, dar auster, cu un tată având o reputaţie de om
dificil şi fiind responsabili de soarta fraţilor mai mici după moartea mamei. Fireşte că Missy,
lipsită de pompa regală şi dornică de distracţie, i-a fascinat pe Waldorf şi pe Pauline - care i-a
devenit confidentă. Pauline a ascultat destănuirile Mariei, care au continuat pe toată durata
vieţii, în scrisori lungi şi intime.

Practic, Maria n-a ezitat să-şi recunoască iubirea pentru Waldorf în faţa surorii lui - dar toate
mărturisite ca o expresie a unui adânc ataşament, platonic.

2/15
Relaţia lor, văzută diferit
Ce s-a întâmplat, de fapt, între Maria şi Waldorf? Biografii Mariei, care au disecat viaţa
frumoasei suverane, spun că nimic care să ducă la reciprocitatea sentimentelor de iubire
fierbinte. Waldorf Astor era prea cumpătat ca să-şi rişte poziţia socială şi aspiraţiile către o
carieră politică. Iar biografii remarcă tonul nereţinut al Mariei când îl descria pe Waldorf în
memoriile sale - lucru de la care, cu siguranţă, s-ar fi abţinut dacă între ei ar fi fost o legătură
ilicită, mai ales după episodul răvăşitor cu amantul Zizi Cantacuzino.

După câteva luni, în octombrie 1902, fraţii Astor au fost invitaţi la Sinaia, să se refacă după
moartea surorii lor mai mici răpusă de tuberculoză. Biata Gwendolyn Enid fusese cheia către
inima lor, căci Maria se arătase îngrijorată de starea ei de sănătate cât fusese la Cliveden -
ceea ce i-a făcut pe Astori să fie impresionaţi de felul de a fi al principesei.

Încântaţi de gazda lor şi de ţara pe care o descoperiseră, Waldorf şi Pauline au tot venit apoi
în România, însoţiţi de fratele mai mic, John, şi de logodnicul Paulinei, căpitanul Herbert
Spender-Clay, formând o echipă pusă pe distracţie într-un tărâm bucolic. Au călărit, au
cutreierat împrejurimile, au făcut farse, s-au imitat unii pe alţii, Pauline s-a costumat în
ţigancă şi în toaletele principesei Maria, iar băieţii în straie populare de femeie, lăsându-se
fotografiaţi spre amuzamentul anturajului. Albumul lor de fotografii aflat în colecţia
Bibliotecii din Kent, Marea Britanie, îi arată relaxaţi, bucurându-se de timpul petrecut în
România împreună cu Maria şi fetele ei. Fiul cel mare, Carol al II-lea, lipseşte din poze, pentru
că avea parte de o educaţie specială, ca moştenitor al Coroanei şi nu era lăsat prea mult în
preajma mamei.

3/15
Toamna lui 1904. Waldorf în România Sursa library.kent.edu

Vizita Astorilor a fost o mană cerească pentru regina de mai târziu. Waldorf a învăţat-o să se
apropie de popor, intuind că aşa îl va cuceri iremediabil. Datorită lui, Maria a decis să se
despartă de regretele care n-o lăsau să se acomodeze cu o ţară îndepărtată de standardele
de civilizaţie a Angliei. „Soarta m-a dus într-o ţară unde totul era în devenire, totul însemna
efort“, se plângea ea.

Waldorf, omul care i-a schimbat viaţa

De dragul profesorului ei în ale politicii populare, Maria s-a apucat de învăţat limba barbarilor
care o aşteptau să devină regina de care aveau nevoie. Waldorf a fost încântat: „Sunt convins
că îţi va asigura popularitatea mai mult decât orice. Dacă atunci când te afli într-un sătuc poţi
să le vorbeşti limba fluent şi fără accent, eventual şi cu vâteva cuvinte din argoul local, vei
câştiga mult mai multă simpatie decât îţi imaginezi. Este o realitate istorică dovedită“, îi scria
gentlemanul.

Influenţa fraţilor Astor a determinat-o pe Maria să fie conştientă de rolul ei. Putea trăi toată
viaţa ca o inadaptată sau putea avea o misiune de a ridica o ţară. Ei au început transformarea
Mariei în ceea ce o cunoaşte lumea acum. Waldorf şi Pauline Astor au îmbrăţişat România
arătându-se uimiţi şi captivaţi de ţara cu care prietena lor încă nu rezona. Asta a făcut-o şi pe
ea să vadă lumea cu alţi ochi. Asta l-a îmblânzit până şi pe „Unchiul“, regele Carol I, profund
nemulţumit de evoluţia cuplului princiar căruia urma să-i lase moştenire soarta României.

4/15
Viaţa merge mai departe
Pauline Astor s-a căsătorit înaintea fratelui său, în octombrie 1904, cu un căpitan, Herbert
Spender-Clay, fiul unui om de afaceri care deţinea o fabrică de bere. În septembrie 1904, ei
petrecuseră o vacanţă la Pelişor, alături de fraţii ei Waldorf şi John, ca invitaţi ai Mariei.

Şi asupra ei, cum avea să procedeze cu Waldorf, Maria şi-a revărsat atenţia privind mersul
căsniciei. Ea i-a scris soţului Paulinei rugându-l să aibă răbdare şi multă înţelegere faţă de
prietena ei, care cădea deseori pradă depresiei. Nunta lui Pauline a fost relatată în presa
britanică, care a remarcat luxul cu care magnatul William Waldorf Astor şi-a măritat fiica, pe
care a condus-o la altar în biserica Sfânta Margareta din Westminster. Herbert a murit în
1937 de pneumonie, iar fragila Pauline a trăit cel mai mult dintre toţi: 90 ani. Ea a încetat din
viaţă în 1970.

Alegerea lui Waldorf

Dar Waldorf Astor n-avea să mai reziste mult pe piaţa alianţelor. În anul 1905 cunoaşte o
americancă ambiţioasă, scăpată dintr-un mariaj cu un soţ bogat, dar abuziv. Mamă a unui
băiat de 7 ani, Nancy Langhorne Shaw era născută în aceeaşi zi cu el, 19 mai 1879, şi se
mutase de curând în Anglia. Spiritul ei critic şi de avangardă l-a convins pe Waldorf că şi-a
găsit partenera pe măsură, ascuţită la minte, trup şi limbă, raţională şi inteligentă, cu care să
acceadă în topul conservatoarei societăţi britanice.

În primăvara anului următor, 1906, Nancy a devenit doamna Astor şi s-a mutat la Cliveden,
domeniul primit cadou de nuntă de la socrul mare. Personalitatea ei puternică şi-a pus
imediat amprenta asupra locului. Nancy a făcut schimbări notabile modernizând şi
deschizând proprietatea pentru întâlniri de socializare care au început să fie tot mai
importante. Salonul ei a devenit marcă pentru sfaturile de taină ale politicienilor, care au
căpătat denumirea generică de „grupul de la Cliveden“.

Dar falnicul Waldorf a venit la pachet în căsnicie cu cohorta de admiratoare în care Maria
ocupa locul de frunte. Ca să aibă viaţa de familie liniştită cu ele, Nancy a trebuit să pună
piciorul în prag serios.

Mariajul cu Nancy
Vestea mariajului lui Waldorf cu o femeie cu trecut, ca ea, a descumpănit-o teribil pe Maria.
De ce n-a acceptat Waldorf o relaţie cu ea, care era atât de dezirabilă, şi a luat-o de soţie
imediat pe americanca pragmatică, lipsită de şarmul ei eteric - asta n-a înţeles inima ei frântă.

Ştia că Waldorf avea o suferinţă cardiacă şi nu voia să-l supere, dar era convinsă că ea putea
să îl îngrijească cel mai bine, din toate punctele de vedere. Ea l-a asaltat cu scrisori în care îl
imploră să continue prietenia, dincolo de partenerii de viaţă.

5/15
6/15
Corespondenţa amănunţită şi intensă cu Astor a iritat-o pe apriga Nancy, care a intrat în
scenă şi a preluat postura de intermediar în scurtătura Waldorf-Maria. Temându-se să nu-l
piardă pe Waldorf, Maria încearcă să se împrietenească de la distanţă cu Nancy, pentru a
obţine astfel, implicit, permisiunea de a menţine relaţia epistolară cu el. Se plânge că este
îngrozitor de singură şi se simte uitată de prietenii ei cei mai dragi, deşi înţelege că este firesc
ca aceştia să-şi continue viaţa, fără a o include şi pe ea, ca înainte. Dar este gata să accepte
orice rol în viaţa lor, pentru că este sigură că dacă o va cunoaşte, Nancy o va îndrăgi la fel de
tare ca Waldorf, deoarece se va convinge de curatele sale intenţii. Ba chiar, realizând că
reputaţia ei a ajuns la urechile soţiei lui Waldorf, încearcă să o facă aliată pe Nancy, apelând
la sentimentul de solidaritate şi empatie pe care femeile încercate de viaţă trebuie să îl aibă
una faţă de cealaltă. „Probabil ai auzit lumea spunând lucruri urâte despre mine, dar cum ai
trecut şi tu prin greutăţi, eşti conştientă că lumea nu prea lasă în pace o femeie“, se
tânguieşte Missy.

Dar Waldorf este pus într-o situaţie imposibilă şi trebuie să răspundă la un moment dat
rugăminţilor şi insistenţelor Mariei. Reacţia lui Waldorf o îndurerează pe Maria: el o roagă să
nu-i mai scrie zilnic. Şi nu, nu vor veni în România să-şi petreacă luna de miere. Nu era locul
cel mai potrivit, cu asemenea atitudine înflăcărată din partea Mariei.

Lupta pierdută
Principesa este înlăcrimată, se zbate enorm pentru păstrarea prietenului ei atât de drag
sufletului ei. Se plânge surorii lui Waldorf, sugerând că ei doi au împărtăşit în particular o
legătură mult mai complexă decât s-a ştiut, chiar dacă n-au fost iubiţi: „L-am iubit simplu şi
natural, cu tot ce aveam mai bun în mine... a fost respiraţia, aerul şi spiritul vieţii mele şi ştia
lucrul ăsta. Cu toate acestea, în clipa când s-a însurat, a renunţat cu totul la mine, fără milă;
de fapt... ştia ce înseamnă pentru mine să duc, brusc, o viaţă fără el... Îţi aminteşti tot ce am
însemnat unul pentru celălalt, poate mai mult decât ştii, pentru că nu i-ai citit toate scrisorile,
nu ştii cum ne-am împărtăşit unul altuia vieţile, până în cel mai mic detaliu“.

Dar meciul era pierdut. Maria nu avea să-l mai aibă niciodată pe Waldorf al ei, nici măcar ca
apropiat confident. El avea alte planuri decât să încurajeze avansurile Mariei, mai ales acum,
ca bărbat căsătorit. Trebuia să-i construiască lui Nancy ascensiunea, aşa cum făcuse cândva
cu principesa romantică a României.

Întâi Maria, apoi Nancy - creaţiile lui Waldorf

Întocmai Mariei, Nancy a înflorit alături de Waldorf, care ajunsese la un moment dat secretar
al premierului David Lloyd George, în 1917. Intuind potenţialul soţiei şi văzându-i dorinţa de
progres şi energia nemăsurată, proaspătul viconte Waldorf Astor i-a cedat locul pe care-l
ocupase în Parlamentul britanic din 1910 în 1919 şi a intrat în Casa Lorzilor, ocupându-se în
continuare de afacerile sale: agricultură, presă, călărie. Considerat o autoritate în materie de
producţie alimentară, Astor a ajuns în 1936 să conducă forul mondial care a devenit astăzi
Organizaţia Hrană şi Agricultură a Naţiunilor Unite (Food and Agriculture Organization - FAO).

7/15
Intrată în politică, lady Nancy Astor a intrat şi-n istorie, ca prima femeie din Parlamentul Marii
Britanii, din care a făcut parte din 1919 până în 1945. De numele ei este legată adversitatea
cu Winston Churchill, pe care îl taxa cu fiecare prilej, provocând reacţii similare de la
redutabilul politician. „Dacă aţi fi soţul meu, v-aş otrăvi ceaiul“, i-a spus Nancy odată; Churchill
i-a răspuns: „Doamnă, dacă aţi fi soţia mea, l-aş bea“. Altădată, el a întrebat în ce să se
costumeze la un bal mascat. „Încearcă să vii treaz“, i-a sugerat Nancy. Iar când el a persiflat
intrarea ei în Parlament, comparând-o cu intruziunea unei femei străine în baia lui,
americanca l-a asigurat că nu este îndeajuns de frumos pentru a avea astfel de temeri.

8/15
9/15
În istoria Marii Britanii, lady Nancy Astor (foto dreapta) rămâne sufrageta care a reuşit, printre
alte drepturi pentru femei, să-i pună la adăpost şi pe copiii lor de ravagiile ignoranţei şi a
alcoolului, urcând vârsta legală a educaţiei obligatorii şi a vânzării de băuturi. Nancy a fost
contestată însă pentru superioritatea manifestată faţă de minorităţi în special etnice şi
rasiale.

Deşi aveau vederi antisemite, soţii Astor au sperat să pună capăt ameninţării naziste prin
neagresiune, mai ales pentru a-şi proteja propriii cetăţeni britanici. Waldorf Astor a fost de
altfel unul dintre adepţii pacifismului promovat de Neville Chamberlain (predecesorul lui
Winston Churchill), în antagonism cu intenţia ofensivă a lui Churchill. La Cliveden a fost pusă
la cale politica de armistiţiu cu Hitler, pe care evoluţia războiului a infirmat-o.

Cariera politică a bătăioasei Nancy a eclipsat-o pe cea a calculatului Waldorf, ceea ce a dus la
acutizarea relaţiei personale, trecute pe plan secundar. Ei s-au separat chiar la un moment
dat, Waldorf găsind-o pe Nancy prea agresivă pentru liniştea pe care o dorea în viaţa sa. S-au
împăcat la finele vieţii lui, nemaiavând ce împărţi, pentru că amândoi renunţaseră la politică.
El a murit la 30 septembrie 1952, ea i-a supravieţuit 12 ani, decedând la 2 mai 1964.

Maria nu le mai stătea de mult în cale. Se stinsese din viaţă la 18 iulie 1938, copleşită de
problemele pricinuite de fiii săi, în special de Carol al II-lea. Pe Nancy, Waldorf i-o prezentase
în 1911 şi cele două femei făcuseră pace, de dragul celui pe care îl iubeau.

Pentru „El“
Hannah Pakula, autoarea biografiei „Ultima romantică“ (Editura Curtea Veche, 2013), este cea
care a scos la lumină cotloanele vieţii personale ale Mariei, în vremea când românii nu aveau
acces la asemenea informaţii. A aflat despre Maria în poezia publicistei americane Dorothy
Parker (1893-1967): „Oh, viaţa este un cerc glorios de cântec / Un amestec de spontaneităţi /
Iar iubirea este un lucru care nu poate da greş niciodată / Eu sunt Maria de România“.

Ea a studiat îndelung scrisorile şi jurnalele Reginei Maria, transpunându-le într-o carte care a
readus-o pe suverana României în atenţia contemporană. Datorită scriitoarei americane,
Maria de România a fost repusă pe piedestalul cuvenit celei mai frumoase regine a Europei, o
„regină a inimilor“ extreme de populară şi de admirată, deşi controversată, mult înaintea
prinţesei Diana.

Hannah Pakula a fost soţia regizorului Alan J. Pakula („Alegerea Sophiei“, „Să ucizi o pasăre
cântătoare“, „Toţi oamenii preşedintelui“, „Dosarul Pelican“ etc). El a încurajat-o să îşi
aştearnă lecturile observându-i talentul narativ şi refugiul în scris. „Fă ceva serios. Nu
contează dacă nu reuşeşti“, i-a spus el. „Ultima romantică“ a fost considerată de celebrul
scriitor englez Graham Greene cea mai bună biografie, iar Hannah a primit aprecieri şi
recunoaştere internaţională. Cartea are o dedicaţie scurtă şi relevantă: „Pentru Alan. Datorită
lui, totul e posibil“.

Pentru Maria, totul a fost posibil datorită bărbaţilor pe care i-a iubit după relaţia scandaloasă
din tinereţe cu Gheorghe „Zizi“ Cantacuzino, „Grănicerul“ de mai târziu al Mişcării Legionare.

10/15
Waldorf Astor, distinsul milionar american, a ajutat-o să iasă din colivia ei aurită şi să se
apropie de popor, pe care a ajuns să-l iubească din toată fiinţa, împrumutându-i portul
tradiţional şi promovându-l pretutindeni în lume.

Barbu Ştirbei, rafinatul „prinţ alb“, a învăţat-o să se descurce în iţele politicii, conducând-o
abil prin labirintul intereselor de stat, sprijinind-o trup şi suflet, ca principal sfătuitor şi amant
loial.

Joseph (Joe) Boyle, aventurosul colonel canadian, spion al Serviciilor britanice, a salvat-o în
cele mai grele timpuri ale ţării, în timpul Primului Război Mondial, acţionând ca un erou din
filmele de acţiune în favoarea României şi iubind-o pătimaş pe „regina inimilor“.

Şi nu în ultimul rând, Regele Ferdinand, Întregitorul ţării. N-a repudiat-o nici după scandalul
uriaş din familia lor, când Missy a făcut o pasiune nebună pentru prezentabilul locotenent
Zizi. Ea se revoltase cu toată fiinţa ei pe viaţa de femeie măritată, cu copii, într-o casă regală
rigidă, prusacă, care nu-i înţelegea trăirile. Ferdinand i-a acceptat fără să crâcnească până şi
pruncul din flori, rod al amorului cu Zizi - pe Mărioara (Mignon). El a închis ochii şi la relaţia ei
strânsă cu Barbu Ştirbei, care-i era şi lui sfătuitor de încredere. Nu i-a reproşat nimic nici la
ultimele două sarcini, cu Ileana şi Mircea, concepuţi în vremea când relaţia trupească dintre
Ferdinand şi Maria devenise amintire, deşi el fusese foarte atras fizic de ea. Mezinul, mai ales,
era leit Barbu Ştirbey, iar pierderea lui timpurie l-a mâhnit profund pe Ferdinand, incapabil
de ranchiună şi de ură.

Ca partener, Ferdinand a lăsat-o pe Maria să-şi trăiască viaţa fără ca el s-o îngrădească în
vreun fel - lucru care i-a fost reproşat când situaţia din cuplul lor a ieşit din sfera intimităţii.
Pur şi simplu, nevoile lor nu erau aceleaşi. Ea voia emoţie, vibraţie şi surprize, el era omul
plăcerilor simple. O pereche nepotrivită, care a reuşit să devină un tot datorită completărilor
reciproce, spre binele unei ţări.

11/15
Cliveden, o legendă
Frecventat de VIP-uri şi personalităţi precum George Bernard Shaw, Charlie Chaplin sau chiar
Mahatma Gandhi, domeniul Cliveden a fost donat de Waldorf Astor patrimoniului britanic în
1942. Familia a continuat să trăiască acolo, iar în 1963. Cliveden, unde se ţineau în continuare
petreceri mondene cu invitaţi de marcă, a fost scena scandalului sexual Profumo, în care un
politician, John Profumo, secretar de stat la Apărare, a avut o aventură cu un fotomodel de 19
ani, Christine Keeler, care avea o relaţie cu ataşatul naval al Ambasadei URSS la Londra.

12/15
Triunghiul amoros, în care a avut loc şi-o răfuială între rivali, a fost catalogat drept o
ameninţare la adresa securităţii britanice. În 1966, Cliveden a intrat în managementul statului
britanic şi a fost deschis publicului.

Pe aceeaşi temă:

Amorul scandalos dintre locotenentul Zizi Cantacuzino şi regina Maria. Rodul iubirii este un
copil din dinastia regală

FOTO Barbu Ştirbey, prinţul înrobit al reginei Maria. A iubit-o din prima clipă, au suferit
împreună pentru pierderea unui copil, i-a iertat trădarea în amor

FOTO Istoria fascinantă a lui Joseph „Joe“ Boyle, aventurierul canadian care a cucerit-o pe
Regina Maria a României

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina

noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

Toamna lui 1904. Waldorf Astor, cu familia, în România Sursa library.kent.edu

Imagini din aceeasi galerie

13/15
14/15
Distribuie imaginea

15/15
Relaţia dintre Elena Lupescu şi regele Carol al II-lea a afectat mai
mult decât vieţile lor şi ale familiei regale, a schimbat chiar cursul
istoriei, de la demisia prim-miniştrilor până la schimbarea societăţii
româneşti în perioada interbelică. Însă, chiar şi în faţa dezastrului, n-
au renunţat unul la celălalt, şi-au văzut împreună de propriul drum.
Din exil au venit şi în exil s-au întors
Iubiri regale, episodul 6. Elena Lupescu, regina neîncoronată a
României. Presa franceză: „Săraca doamnă Lupescu, de ea
depinde toată politica românească“
adevarul.ro/cultura/istorie/iubiri-regale-episodul-6-elena-lupescu-regina-neincoronata-romaniei-presa-franceza-saraca-
doamna-lupescu-depinde-politica-romaneasca-1_5b6c6f5fdf52022f75304223/index.html
Alexandra Şerban August 12, 2018

În vara lui 1930, politica românească fierbea. Între zvonuri şi uneltiri, cert era că se pregătea
revenirea în ţară a principelui Carol, care renunţase la succesiunea la tron în 1925, pentru a-
şi consuma în tihnă amorul cu Elena Lupescu. Negocierile au durat câteva luni şi punctul-
cheie al discuţiilor era chiar amanta lui: i se cerea să renunţe la ea pentru a i se permite să
preia tronul. Istoria pe scurt a restauraţiei carliste e binecunoscută: întors în ţară cu paşaport
fals, pe 6 iunie 1930, Carol al II-lea negociază cu premierul Iuliu Maniu punerea sa pe tron,
monedă de schimb fiind renunţarea la Duduie. Pe 8 iunie este încoronat, iar peste vreo lună
îşi calcă promisiunea şi o aduce pe Elena Lupescu în ţară. Numai că, de fapt, culisele
restauraţiei carliste au avut o altă naraţiune.

Farsa restauraţiei
Prinţul Carol şi Elena Lupescu locuiau în Franţa când începuseră tatonările din partea
guvernului Vintilă Brătianu, prin 1927. Diverşi trimişi sondau intenţiile prinţului şi îl tot
îndemnau să îşi respecte datoriile faţă de Coroană şi faţă de ţară. Atunci s-a înfiripat planul,
care-a fost dus la bun sfârşit în 1930. Scrie Elena Lupescu în memorii: „Am pus la punct
împreună cu Carol o stratagemă: când Ciolan (n.r. – ambasadorul român la Paris) a venit să-l
viziteze pe Prinţul Carol, în mijlocul discuţiei lor, voi intra întâmplător în salon, să le aduc
cafele. «Vai, dle Ciolan, am zis, am auzit ultimele d-voastră cuvinte, cum credeţi că aş putea
sabota misiunea istorică a Prinţului Carol. Nu, pentru nimic în lume, nu voi reveni la
Bucureşti dacă va avea loc încoronarea lui ca rege». La care, Carol a adăugat cu un ton trist:
«Duduia a dorit întotdeauna binele meu, recunoştinţa mea pentru dânsa este imensă,
devotamentul ei nu-l voi uita, dar istoria trebuie să se împlinească». După plecarea lui Ciolan,
ne-am distrat că stratagema reuşise“.

La Bucureşti, s-a raportat că prinţul se lasă înduplecat. Pe lângă demnitari, Carol era în
discuţii şi cu fratele său, prinţul Nicolae, care era membru al Regenţei. „Regenţa este o
porcărie fără autoritate şi cu trei capete, greu de dus şi proastă conducătoare. Mare prostie
ai făcut să te cari“, îi scria prin 1929 prinţul Nicolae lui Carol, care-l asigura, la rândul lui, că e
hotărât să accepte tronul. Când a sosit vremea să vină la Bucureşti, Carol n-a fost însoţit,
bineînţeles, dar ştia că n-avea să rămână singur multă vreme. „Ne-am despărţit cu greu,
Carol m-a sărutat mult şi mi-a jurat că mă va aduce cât mai repede posibil la Bucureşti. Să
fim din nou împreună“.

1/16
Elena Lupescu; Sursa fotografii: Historice.ro. Mai multe fotografii cu Elena Lupescu, aici.

„Pagubă în ciuperci“
În aceeaşi vară a lui 1930, Duduia a venit la Bucureşti, în ciuda recomandărilor regelui să mai
aştepte o vreme, că o cheamă el. „Parcă uitase cu cine are de-a face. Nimeni nu-l cunoaşte
mai bine pe Carol decât mine, pare un bărbat puternic, un taur, pradă uşoară femeilor. Mi-a
fost teamă să nu-l pierd, bucureştencele sunt frumoase, atrăgătoare, au sexapil. El îmi scria
Duduia în sus, Duduia în jos, să am răbdare, dar eu n-am mai rezistat“, nota ea în memorii. Şi
a venit în România fără să anunţe, i-a făcut surpriză. A stat o vreme pe la Sinaia, dar după
puţin timp s-a mutat la Palatul Regal din Bucureşti. Regina Elena a fost izolată de rege şi apoi
exilată în Italia, prinţul Mihai era despărţit de mama lui, premierul Iuliu Maniu vedea cum se
batjocorise cuvântul dat şi cum Elena Lupescu şi regele Carol al II-lea se afişează împreună
nestingheriţi. „Când a aflat, Maniu şi-a dat demisia. Pagubă în ciuperci. S-a găsit repede un alt
prim-ministru. Erau mulţi care ardeau de dorinţa să devină şef al guvernului“, scria Duduia.
Istoria a demonstrat că a cam fost pagubă demisia lui Maniu, căci în cei zece ani de domnie ai
lui Carol s-au succedat la putere 16 guverne, că doar existau doritori. În plus, pe lângă
instabilitatea politică, a luat naştere aşa-numita camarilă, un grup de interese din jurul lui
Carol şi al Elenei.

2/16
„Mă simt bogată!“
Elena Lupescu se declara cam nefericită pentru că trebuia să stea izolată şi ducea o viaţă
sedentară, dar regele se dădea peste cap să-i facă pe plac. Nu se puteau afişa împreună la
dineuri oficiale, dar o lua mereu la seratele neoficiale, pe unde umblau tot felul de oameni
importanţi, la care putea avea acces. Adesea, plecau în vacanţe în străinătate sau la mare. De
3/16
pildă, Elena Lupescu nota în memorii un episod în care s-a dus la Mamaia cu Carol şi Mihăiţă,
în 1937. „Nu ştiu ce gândeşte Mihăiţă când ia masa cu tatăl său şi cu mine. Şi nu ştiu ce i-a
povestit regina Elena. Mihaiţă nu-i de felul lui prea vorbăreţ, aşa că nu voi ştii niciodată ce e
cu adevărat în capul şi inima lui. (...) Erau cu noi Mihăiţă, Puiu Filitti, Ernest Urdăreanu care i-a
dat cadou lui Mihăiţă o barcă mică de cauciuc. Mihăiţă ţipa de plăcere şi m-a stropit cu apa
mării. Carol ne privea şi se vedea cât e de satisfăcut că între mine şi Mihăiţă există relaţii
normale, amicale“, scria ea. N-a ştiut Elena Lupescu ce era în capul şi inima lui Mihăiţă, dar
regele a spus limpede, mai târziu, ce gândea: „La început, am fost mâhnit de ideea că trebuie
s-o întâlnesc. Cu timpul, mi-am dat seama că e o persoană vulgară, nu ştiu cum să spun, o
natură ţipătoare, stridentă. N-am găsit-o niciodată frumoasă. Răspândea în jurul ei un fel de
nelinişte, ceva rău. Alături de ea nu puteai să scapi de o anumită stinghereală. Chiar şi atunci
când voia să-ţi intre în voie o făcea într-un fel agresiv“.

În fine, printre gesturile pe care Carol al II-lea le făcea ca să intre în graţiile Duduii erau,
desigur, şi cadourile. A dat încă de când s-a suit pe tron: mai întâi, un teren şi nişte clădiri în
Parcul Filipescu, pe aleea Vulpache 2. „Regele chiar mă adoră. Când a văzut cât m-am bucurat
mi-a promis şi alte proprietăţi“, scria ea. Şi au venit şi acelea în curând: un teren la Techirghiol
şi un altul la Sinaia, care au făcut-o pe Duduie să exaclame încântată: „Mă simt bogată!“.

Ultima aniversare în România

Cel mai important eveniment din timpul domniei lui Carol al II-lea a fost, cu siguranţă,
Dictatul de la Viena, de pe 30 august 1940, prin care Ungaria primea mai bine de jumătate din
Transilvania. Situaţia
l-a preocupat mult pe rege care a tot pus în balanţă ce e de făcut. „La 8 iunie eram la Zenit,
azi sunt la Nadir. Mă chinuie, de ieri, gândul dacă am dreptul de a lua această răspundere,
într-un fel sau altul, dacă n-aş face mai bine să renunţ la toate şi să fac gestul suprem de a
abdica. (...) Am spus o vorbă, azi-seară, Duduiei şi lui Urdăreanu asupra acestui gând care mă
frământă; au respins cu indignare ideea. Eu tot voi rămâne răstignit de crucea mea, voi
îndura insultele şi prigonirea, aşa cere datoria mea de suveran“, nota el în jurnal. Dar s-a mai
liniştit în zilele următoare, mai ales că pe 2 septembrie Elena Lupescu îşi sărbătorea ziua de
naştere: „O deştept cu flori şi cu un dar de farfurii de argint, singurul lucru mai de soiu ce l-
am putut găsi în aceste vremuri grele. Ce urare aş putea să-i fac în aceste zile de amărăciune,
afară de sănătate şi aşa să ne ajute Dumnezeu“. Peste numai trei zile regele Carol al II-lea era
forţat să abdice, gândurile sale negre deveneau realitate. Pe 6 septembrie 1940 părăsea
România, cu Elena Lupescu, şi îl lăsa la conducerea statului pe tânărul rege Mihai.

Eram divorţată de peste cinci ani de locotenentul Tâmpeanu, un tip şters, lipsit de imaginaţie.
Tipul mă ţinea acasă, aproape închisă, aşa că divorţul din 1920 mi s-a părut o adevărată eliberare.
Îmi plăcea să ies în lume, să fiu elegantă, să flirtez, în sensul bun al cuvântului. Şi de ce nu? Eram
tânără, frumoasă, aveam, cum se zice, sexapil.

Elena Lupescu, în memorii

Misterele şi farmecele Magdei: «Te aştept mâine, în

apartamentul meu»
4/16
După ce a ajuns în vizorul public, viaţa şi faptele Elenei Lupescu au beneficiat de un
tratament special. Într-o oarecare măsură, au fost ajustate, în general de către aceia care nu
o simpatizau. Şi nu erau tocmai puţini. Zvonurile au devenit legendă şi s-au răspândit până
peste hotare. Aşadar, unele dintre cele mai întâlnite descrieri ale Elenei Lupescu cuprindeau
următoarele detalii: că era evreică, că o chemase Wolff, sau alt nume evreiesc, pe care şi-l
schimbase, că avea părul roşu vopsit cu henna şi că o chema Magda. În perioada în care a
stat în exil alături de Carol, în Franţa, Elena Lupescu a scris o pagină biografică pe care a dat-
o spre publicare, în care încerca să lămurească lucrurile – pentru cine avea chef să renunţe la
conspiraţii şi să îi dea crezare.

„Să-i ia dracul pe aceşti mizerabili“

Ia lucrurile de la început: s-a născut pe 2/15 septembrie 1896, la Iaşi, iar în certificatul său de
naştere stă scris numele Elena Lupescu. De unde au apărut Magda, Wolff sau Grunberg zice
că nu ştie. Mama ei, Eliza, era rusoaică şi tatăl, Nicolae, a fost farmacist şi nu i-a dezvăluit
niciodată că ar fi neam de evrei. „Poate că tatăl meu a fost evreu şi s-a creştinat, nu ştiu. Eu
nu l-am întrebat niciodată nimic, probabil că în adâncul cunoştiinţei mele nu am vrut să ştiu
adevărul în această chestiune. Toată lumea ieşeană şi mai târziu bucureşteană e convinsă că
sunt evreică. M-am silit dintotdeauna să arăt că nu mă interesează acest subiect, dar în
adâncul sufletului meu această pisică sălbatică zgârie şi-mi tulbură liniştea“, adaugă ea. Într-o
scurtă menţiune, recunoaşte că cel mai tare o deranjează aluziile că ar fi „o profesionistă a
trotuarului“, o damă de companie care l-a subjugat pe prinţ. Nici vorbă, Carol o adoră, e
convinsă, i-a spus-o şi i-a demonstrat-o de nenumărate ori, scrie Lupescu. „Să-i ia dracul pe
aceşti mizerabili, aş putea să-i ucid cu propriile mele mâini“.

„Ai un păr atât de frumos!“

5/16
O altă enigmă din viaţa Elenei a fost întâlnirea cu prinţul. Unii au zis că s-au cunoscut la un
bal al ofiţerilor ţinut în Bucureşti; alţii, că s-au văzut la Operă şi el i-a făcut cu ochiul; alţii, că l-
ar fi aşteptat să treacă cu maşina pe un drum bucureştean, în beznă, şi s-ar fi prefăcut că
tocmai a fost victima unui accident şi l-a lăsat să o salveze. Vine şi Elena cu o versiune: prima
dată, s-au văzut în casa administratorului unei moşii regale, erau copii. El avea 15 ani, ea, 9.
„De multă vreme am vrut să te cunosc. Ai un păr atât de frumos!“, i-ar fi spus Carol, conform
memoriilor Elenei.

S-au regăsit în 1925, când Carol venea de la funeraliile regelui Angliei şi a făcut o escală la
Paris, unde se afla şi ea. S-au întâlnit în casa unui ataşat al Legaţiei, la o recepţie. Era 14
februarie 1925. „«Aş dori, a început vorba Prinţul, să reînnoim vechea noastră prietenie, din
zilele când eram în România.» Am observat că e foarte obosit şi deprimat, şi n-am putut să-i
rezist. Răspunsul meu a fost din adâncul sufletului, fără alt gând decât acela de a mi-l face
prieten. I-am răspuns: «Te aştept mâine, în apartamentul meu». În ziua următoare, Prinţul
mi-a făcut o vizită, acasă la mine, şi a fost cât se poate de corect cu mine, deşi afectuos“. Şi de
aici înainte, s-a legat prietenie, s-a înfiripat dragoste, cum se întâmplă.

Întâlnirea cu Prinţul Carol a fost accidentală, dar, deşi sunt destul de îndrăzneaţă, nu am putut
rosti nicio vorbă. Stăteam unul în faţa celuilalt, şi din prima clipă am simţit cum arde de dorinţă să
mă posede. Într-un tâziu, Prinţul Carol mi-a spus cu un glas sugrumat: «Trebuie să te revăd».

Elena Lupescu, în memorii

Despre fericire şi alte cazne

Până să îl întâlnească pe Carol, despre care scrie că a fost singurul om al vieţii ei, Elena
Lupescu fusese destul de nefericită. S-a căsătorit încă de la vârsta de 16 ani cu un ofiţer
român, unul Tâmpeanu. Mariajul n-a ţinut, nepotrivire de caractere: „Un scurt timp am trăit
fericiţi împreună, dar mai apoi ne-am dat seama că caracterele noastre se deosebesc prea
mult şi gusturile diferă atât, încât o viaţă armonioasă era cu neputinţă“, scrie ea în memorii.
Până să apuce să divorţeze, România a fost prinsă în Primul Război Mondial, iar toată familia
s-a dus pe front, unde Elena şi mama ei s-au îngrijit de copiii orfani şi de soldaţii răniţi. După
încheierea conflictului, Elena nu s-a mai întors în casa bărbatului, iar în 1920 s-a pronunţat
divorţul. Mai puţin discutat a fost faptul că Elena Lupescu a avut două fetiţe, dar ambele au
murit, una la naştere şi alta la vârsta de un an, iar aceasta a fost o traumă care-a urmărit-o
multă vreme.

Carol avea un prieten comandant de poliţie, unul Tăutu, ne-am revăzut în casa acestuia. A fost
ca un ciclon, ne-am iubit nebuneşte, am stat o zi şi o noapte împreună. Ştiam că din acea clipă
nu va mai exista un alt bărbat în viaţa mea.

Elena Lupescu, în memorii, despre prima întâlnire cu Carol

Ştiri externe de alcov: „Curtezana nr. 1 a lumii este astăzi

doamna Magda Lupescu“

6/16
Aventurile amoroase ale lui Carol al II-lea au fost dintotdeauna de interes pentru presa
românească, dar şi pentru cea internaţională. Însă, când a plecat cu Duduia în Franţa şi a
renunţat la tron, în 1925, cuplul a devenit o apariţie mondenă de neratat. Pe lângă spionii
români aflaţi pe urmele prinţului, erau şi zeci de fotografi şi ziarişti care voiau să ştie
picanteriile vieţii unui prinţ care a dat coroana pe dragoste. Totuşi, articolele nu erau flatante
pentru Elena Lupescu, de foarte multe ori. Nu e vorba, toată lumea zicea că e frumoasă, sau
dacă nu spunea că e, atunci nu spunea nimic. Doar că faptul că s-a interpus între rege şi tron,
între un soţ şi o soţie, acesta nu era un lucru uşor de trecut cu vederea.

Revista presei internaţionale începând din 1930, când începuseră deja pregătirile pentru
întoarcerea lui Carol al II-lea în ţară pentru a fi repus în drepturi, dezvăluie câteva pasaje în
care doamna Lupescu era prezentată uneori în posturi de-a dreptul ridicole. Iată câteva
exemple.

7/16
Iorga şi instigarea la suicid
„De mai bine de trei ani, prinţul Carol trăieşte în Franţa. Fără îndoială, a recunoscut
neplăcerile unei reşedinţe la Paris, căci Alteţa sa nu mai locuieşte la Neuilly, ci în castelul de la
Coésme, în apropiere de Belléme. Trăieşte cu doamna Lupescu şi secretarul său particular,
un tânăr, domnul Dimistrescu“, scriau francezii de la „Cyrano“, o revistă săptămânală de
satiră, în articolul „Romanul prinţului Carol“, de pe 11 mai 1930. Era o descriere a traiului pe
care Carol şi Elena Lupescu îl aveau în cuibuşorul lor ferit de lume. Prinţul alesese Coésme,
spuneau autorii, pentru că viaţa la Paris fusese piperată de prea mulţi spioni angajaţi de
liberalii români, avizi să ştie fiecare pas al său, mai ales prin ce cluburi de noapte şi prin cine-
ştie-ce „dancing montmartrois“ umblă. Aşadar, Carol a ales izolarea. Şi nu era rău,
dimpotrivă, mai ales că începuseră deja să se agite demnitarii români să-l convingă să revină
pe tronul României.

„În castelul său din Coésme, munceşte din greu – n-a cucerit el ultima dată la Sorbona titlul
de doctor în Litere? – primeşte rapoarte şi partizani. Zilele trecute, profesorul Iorga, liderul
unui partid, a cerut să vorbească cu doamna Lupescu. – «Vă implor, doamnă», i-a spus el.
«Înţelegeţi că sunteţi un obstacol în revenirea regelui în România. Dispăreţi... Dar o doamnă
ca dumneavoastră n-are decât o singură cale de dispariţie, omorâţi-vă...» Doamna Lupescu a
promis că se va gândi: încă râde de sfatul pe care i l-a dat acel bun domn Iorga, profesor de
astronomie, şi care rămâne, de altfel, adesea, pe Lună“, continuau redactorii „Cyrano“, făcând
aluzii la naivitatea marelui istoric. Nu se ştie cum s-a purtat cu exactitate discuţia dintre Iorga
şi Lupescu, dar cu siguranţă se făcuse şir la uşa castelului din Coésme de carlişti care cereau
acelaşi lucru. Unii veneau chiar şi cu soluţii mai blânde decât radicalul Iorga: „Senatori
români au venit la castelul din Coésme, cu scopul de a o convinge pe doamna Lupescu.
«Lăsaţi-l pe Carol să devină rege. Vă este imposibil să deveniţi regină. Dar veţi rămâne
«favorită»... Vă veţi instala în Serbia, aproape de graniţă, şi vă promitem că prinţul, adică
vrem să zicem regele Carol, va veni să vă vadă o dată sau de două ori pe lună». Săraca

8/16
doamnă Lupescu, căreia Iorga i-a întins o fiolă cu otravă, şi căreia prieteni mai devotaţi i-au
oferit clasa întâi – la cuşetă – spre Belgrad. De ea depinde toată politica românească“,
concluzionau francezii.

Presupusele filosofii ale Duduii

Istoria a consemnat: pe 8 iunie 1930, Carol al II-lea sosea în România şi avea loc restauraţia.
Satiricii de la „Cyrano“ au revenit şi ei asupra subiectului, în ediţia din 15 iunie 1930, când au
publicat articolul „Al doilea roman al prinţului Carol“. Încep printr-o retrospectivă a
negocierilor din ultimele luni, când cheia discuţiilor era chiar Elena Lupescu, în sensul în care
nu putea reveni cu ea în ţară. Aşadar, la începutul verii lui 1930, Carol urca pe tron la
Bucureşti, iar Elena se dusese la Interlaken, în Elveţia, aflaseră ziariştii de la „Cyrano“:
„Meditează, lângă faimosul lac, asupra sorţii efemere a concubinelor prinţilor“, scriau
francezii, mai mult speculând capacităţile de introspecţie ale Duduii.

Lupescu se întoarce
O lună mai târziu, liniştea s-a tulburat, tot din cauza Elenei Lupescu. Planurile iniţiale au fost
răsturnate, iar amanta regelui a revenit în ţară. „Regina Elena, gata să şteargă cu buretele
anii furtunoşi din viaţa soţului ei, părea dispusă să reia legăturile rupte cu el. Şi bunul popor
român, care nu poate accepta să aibă monarhi cu «mauvais ménage», îşi freca mâinile în
unanimitate“, încep cei de la „L’Impartial“ articolul „Avatarurile menajului regal din România“,
de pe 20 iulie 1930. Explică apoi şi de ce oamenii creduli şi le-au frecat degeaba: „Pentru că
frumoasa doamnă Lupescu, aşa de frumoasă cum este, spunem noi, irezistibilă, a intrat în
scenă. Ştim că doamna Lupescu, care părea să încline spre raţiunile de stat în favoarea
revenirii prinţului Carol, s-a schimbat imediat după plecarea amantului său. Aşa că a părăsit
Franţa pentru a merge la Sinaia unde familia regală şi Curtea petrece lunile de vară. E
adevărat că doamna Lupescu a plecat din Sinaia sâmbătă, chiar în ziua în care erau aşteptaţi
prinţesa Elena cu micul prinţ Mihai. Dar n-a mers departe, nu mai departe de Snagov, la 30 de
kilometri de Bucureşti, şi s-a cazat într-unul dintre apartamentele din proprietatea prinţului
Nicolae, fratele regelui. Iar regele Carol a mers să-şi vadă vechea prietenă“.

9/16
„Amanta regelui s-a instalat în Palatul Regal“

10/16
Cu Elena Lupescu în spate, nici Carol al II-lea nu se mai ferea să-şi sfideze propria familie.
Treptat, chiar Elena Lupescu ajunsese să tragă propriile sfori. Principala victimă era, fireşte,
soţia regelui, Elena a Greciei. „Curtezana nr. 1 a lumii este astăzi doamna Magda Lupescu,
amanta evreică cu părul roşu a regelui Carol al II-lea. Presiunile puse de curtezana Magda de
a o goni pe regina Elena (nici măcar de la putere, ci fizic, din România) au fost neîndurătoare
de multe luni. Nu demult, un prieten englez al reginei greu-apăsate a primit vorbă de la ea că
«capitularea pare inevitabil㻓, scriau, succint, dar tăios, cei de la revista „Time“, pe 22 iunie
1931.

Într-adevăr, în 1931 a venit hotărârea lui Carol al II-lea ca regina Elena să plece în exil, căci nu
considera să existe altă cale de convieţuire. „Regele Carol, care a obligat-o pe regina Elena să
părăsească România, a format o comisie de judecători români, care în afara formelor juridice,
a declarat că mariajul regelui şi reginei este acum inexistent. În afară de aceasta, l-a izolat pe
tânărul prinţ Mihai, care nu şi-a văzut mama la plecare. Amanta regelui s-a instalat în Palatul
Regal unde guvernează cu ostentaţie. Iritarea este mare în ţară. Doamna Lupescu (...) nu e
mulţumită să se fi instalat în Palatul Regal, îşi manifestă şi dorinţa de a primi vizite oficiale şi
în special agenţi diplomatici străini. Regele rezistă încă acestei pretenţii din urmă“, consemna
„Les Échos“, pe 11 august 1931. Ascensiunea Elenei Lupescu era de netăgăduit, era amanta
supremă şi regina neîncoronată a României, căci stătea la dreapta regelui şi i se dădea
ascultare. Restul e istorie.

11/16
Drame, de la ficţiune la realitate
În perioada domniei lui Carol al II-lea, ştirile din străinătate despre Elena Lupescu erau legate,
în general, de călătorii, de modă sau de relaţia sa nepotrivită cu regele României. Totuşi, în
1936, a apărut şi un altfel de unghi. În articolul „Filmul senzaţional“, din 9 octombrie 1936,
revista „Cyrano“ anunţa că amanta regelui român a scris un scenariu de film şi aşteaptă să
12/16
înceapă filmările: „O ştire senzaţională ne parvine din România: Magda Lupescu, favorita
regelui Carol, a scris un scenariu care e la fel de palpitant ca însăşi viaţa – ceea ce e firesc,
deoarece e chiar a ei. Pentru a-şi lansa scenariul, frumoasa româncă a făcut să circule detalii
senzaţionale: «Garda de Fier» decisese să o asasineze. Pentru a evita sfârşitul prematur al
unei existenţe fericite şi pline de evenimente, doamna Lupescu declară că şase rusoaice care
seamănă cu ea se află mereu în apropierea ei, în aşa fel încât «Garda de Fier», în dubiu, se
abţine să împuşte o femeie frumoasă. (...) Noi suntem mulţumiţi, pentru că fermecătoarea
româncă va fi propria sa interpretă. Sperăm că nu va vorbi despre soţia regelui: Elena a
Greciei, care duce o viaţă calmă, demnă şi non-cinematografică în Italia“.

Doi ani mai târziu, în februarie 1938, când România cădea pe panta autoritarismului, Duduia
regelui a fost subiect de discuţie şi în reviste mai serioase, de specialitate. De pildă, revista
„Ambassades et consulats. Revue de la diplomatie internationale“ făcea o analiză a relaţiilor
franco-române din Belle Époque până în prezent şi arăta derapajele politicii româneşti în
perioada carlistă, cu succesiunea rapidă de guverne, cu lideri politici antisemiţi, cu premieri-
marionetă, şi concluziona: „România, în plină prosperitate economică, România care
beneficia în sfârşit de magnifica victorie din 1918 este momentan bulversată de acela care
avea interesul să o păstreze liniştită. O cauză mică, un efect mare. Domnişoara Lupescu,
amica regelui, este, fără să vrea, desigur, la originea dificultăţilor româneşti. Dacă Partidul
Naţional Ţărănesc nu a urmat, conform constituţiei, Partidului Liberal s-a întâmplat pentru că
şeful său a fost împotriva acestei doamne“.

„Toţi mă credeau muribundă, dar eu mă simţeam cea mai

fericită femeie din lume“

13/16
14/16
Pe 6 septembrie 1940, regele Carol al II-lea a fost forţat să abdice. Trei zile mai târziu, a ajuns
la Lugano, cu 11 vagoane ale trenului regal, în care-şi încărcase o parte din avere şi pe
Duduia. Au vrut să primească azil în Elveţia, dar n-a fost cu putinţă. Lungul exil a început cu
peripeţii. Din Elveţia, s-au decis să meargă la Lisabona, dar au fost blocaţi în Barcelona câteva
luni. Din Spania fug în Portugalia şi, de aici, părăsesc continentul european pentru America.
Pe 3 mai 1941 se îmbarcă pe vasul Excambion cu destinaţia insulele Bermude, apoi Cuba şi,
în final, Ciudad de Mexico. S-au stabilit în suburbia Coyoacan, într-o vilă cu opt camere. Au
găsit şederea în Mexic încântătoare. De ce să nu fie? Aveau două maşini, valet şi cameristă,
doi servitori cubanezi, doi pudeli şi doi pekinezi – „şi pe fostul şambelan regal Ernest
Urdăreanu, care este un fel de câine de salon el însuşi“, completau, maliţios, redactorii
revistei „Time“, pe 19 ianuarie 1942. Viaţa în exil se scurgea în jocuri de poker, table şi golf,
distracţii nocturne pe la clubul El Patio şi dineuri alături de high-life-ul din Ciudad de Mexico.

„Ceremonie nupţială pe patul de moarte“

Următoarea destinaţie de exil a fost Brazilia, mai precis Rio de Janeiro, unde au plecat cu
gândul de a face pregătirile pentru reîntoarcerea în Europa. În timpul şederii la hotelul
Copacabana, Duduia s-a îmbolnăvit grav: „Eu zac zile şi nopţi în pat, lovită de un virus ciudat.
Slăbesc, simt cum puterile mă părăsesc şi doctorii nu ştiu ce să mai fac. Citesc pe feţele lor că
mi se apropie sfârşitul“. De teamă că se prăpădeşte Duduia, Carol a decis să-i facă o bucurie
şi a început pregătirile de nuntă. Ea nu se putea ridica din pat, dar regele a găsit de cuviinţă
să ţină ceremonia chiar în camera de hotel. Pe 3 iulie 1947, a avut loc ceremonia civilă, care a
durat cam un sfert de oră. „Toate ziarele au scris despre neobişnuita «Ceremonie nupţială pe
patul de moarte». Nu ştiu, toţi mă credeau muribundă, dar eu mă simţeam cea mai fericită
femeie din lume. Carol s-a aplecat deasupra patului şi-mi şopteşte: «Dragostea mea, Alteţa
Sa Regală Prinţesa Elena a României». Era noul titlu nobiliar pe care îl obţin legal în urma
căsătoriei cu un Hohenzollern, Carol – Rege“, nota Elena Lupescu în memorii. După două
decenii de concubinaj, Carol se căsătorea a treia oară, iar Elena Lupescu primea titlu nobiliar.
A fost însă degeaba, îi trecuse vremea.

Duminicile, toată lumea se întâlneşte cu toată lumea, se ia prânzul împreună. Noi luăm prânzul
acasă. Nimeni nu ne invită, dar asta nu ne deranjează. Am învăţat să suportăm şi această
situaţie.

Elena Lupescu, în memorii, despre viaţa la Estoril

Mar y Sol şi vecinii

După ce starea de sănătate a Elenei s-a ameliorat, cei doi s-au mutat la Estoril, în Portugalia,
prin bunăvoinţa guvernului lui Salazar. „Carol mi-a făcut surpriza să cumpere la Estoril, pe
numele meu o vilă, Vila Mar y Sol. A cumpărat-o de la un conte rus, beţiv, în mare nevoie de
bani. Vecini ne sunt fostul rege Umberto al Italiei şi Prinţul Juan, pretendentul la tronul
Spaniei. Un pictor cam într-o ureche, Salvator Dali (sic!), îşi face uneori apariţia, şi el vecin cu
noi“, scria Elena în memorii. Au trăit la Estoril, destul de izolaţi, cu rutina lor, până la finalul
vieţii. Singurul lucru notabil a fost faptul că s-au căsătorit religios în vara lui 1949: ea şi-a
comandat o rochie Chanel – „o rochie de mireasă de mătase albă cum nu s-a mai văzut; Coco

15/16
Chanel s-a întrecut pe sine“ – şi el şi-a luat un frac negru nou, pentru că cele vechi nu-i mai
veneau, se cam îngrăşase. „După slujbă am băut şampanie, am dansat şi am făcut fotografii.
Se vedea că suntem nespus de fericiţi. Cândva, cineva a spus despre noi că suntem atât de
fericiţi de parcă plutim deasupra pământului, ca şi cum am băut un elixir al dragostei, ca în
Tristan şi Isolda“, povestea Elena în memorii.

Când moartea i-a despărţit

Elena Lupescu a murit la vârsta de 81 de ani, pe 28 iunie 1977, după doi ani de boală. Se afla
încă în casa din Estoril, unde locuise alături de soţul ei. Funeraliile au avut loc pe 2 iulie şi au
fost ţinute de un pastor anglican. La ceremonie au participat numai prietenii apropiaţi şi
rudele, iar presa internaţională menţiona că fiul regelui, Mihai, nu a participat. Până să se ia
decizia unde să fie înhumată, corpul a fost ţinut la Biserica Sf. Paul din Estoril. Guvernul
portughez trebuia să decidă dacă poate fi înmormântată alături de regele Carol al II-lea, în
Biserica Sf. Vincent din Lisabona, locul unde, tradiţional, erau înhumaţi regii Portugaliei. Până
la urmă, după 17 zile de aşteptare, s-a decis ca prinţesa Elena, fostă Lupescu, să fie
înmormântată alături de toate feţele regale ale Portugaliei din ultimele trei sute de ani.
Conform testamentului său, bunurile, catalogate de avocatul Francisco de Sousa Taveres
drept „o avere medie“, au revenit lui Monique Urdăreanu, văduva fostului mareşal al
Palatului în timpul domniei lui Carol al II-lea, Ernest Urdăreanu. În 2003, osemintele regelui
Carol al II-lea din Capela Regilor Portugaliei au fost aduse în România şi, odată cu el, a venit şi
Elena Lupescu. Carol a fost reînhumat într-o capelă de la Mănăstirea Curtea de Argeş, dar
Elena Lupescu n-a primit un mormânt în Capela Regală, ci mai ferit de ochii lumii, în cimitirul
mănăstiri, alături de călugăriţe şi feţe bisericeşti.
16/16
Un scandal monstru din România de la finele anilor 1800 a zguduit monarhia
europeană. Principesa moştenitoare Maria, nepoata reginei Victoria a Angliei
şi a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, rămăsese însărcinată cu un tânăr
ofiţer din suita regală. Îndemnat de datoria de a proteja Coroana, principele
moştenitor Ferdinand a decis să-şi convingă soţia să păstreze pruncul
ilegitim.
Amorul scandalos dintre locotenentul Zizi Cantacuzino şi regina
Maria. Rodul iubirii este un copil din dinastia regală
adevarul.ro/locale/constanta/amorul-scandalos-locotenentul-zizi-cantacuzino-regina-maria-rodul-iubirii-copil-dinastia-
regala-1_5b72b4cadf52022f756090a3/index.html
Sinziana Ionescu August 18, 2018

Prima aventură a reginei Mariei a României, pe atunci principesă moştenitoare, a provocat

un scandal monstru în monarhia europeană. Relaţia amoroasă cu locotenentul Gheorghe
(Zizi) Cantacuzino, un tânăr ofiţer din suita ei, a dus la naşterea unui copil pe care Ferdinand
a trebuit să-l recunoască.

O asemenea ruşine era greu de acceptat pentru o nepoată a reginei Victoria a Marii Britanii şi
a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, dar tocmai acest statut a scăpat-o de repudiere pe
adulterina Maria.

Certat de soacră, înţeles de familie, dar instruit să respecte onoarea Coroanei, Ferdinand şi-a
asumat vina de a fi fost un soţ neglijent. Zizi a fost doar primul bărbat care a făcut-o pe Maria
să-şi piardă capul de femeie măritată.

Missy, devenită Maria

Măritată de foarte tânără cu Ferdinand, pretendentul ales de raţiunile politice europene,
principesa Maria Alexandra Victoria s-a trezit în nici doi ani mamă a doi copii. Nunta cu
Ferdinand a avut loc la 10 ianuarie 1893, iar primul născut, Carol al II-lea, a venit pe lume
înainte de a se fi împlinit termenul de 9 luni, la 3 octombrie 1893. Următorul copil, Elisabeta,
a apărut la nici un an de la naşterea lui Carol al II-lea, la 29 septembrie 1894.

Ambele sarcini au fost dificile, iar naşterea fetiţei mai ales a traumatizat-o pe tânăra mamă.
La nici 20 ani, Maria cunoscuse deja avatarurile unei femei asupra căreia apăsa presiunea
enormă de a naşte copii sănătoşi care să asigure dinastia. Cu un soţ de care n-o legau prea
multe lucruri, înconjurată de austeritatea regelui Carol I şi de naivităţile reginei Elisabetei,
Maria se resimţea din plin, fizic şi psihic. Decide să lase deoparte datoria şi să guste din
plăcerile vieţii, iar Ferdinand o înţelege, pentru că are la rândul său viciile lui - legăturile
fugare cu femei disponibile, de la Curte sau din popor.

1/12
2/12
„Missy dansează cu înverşunare şi călăreşte în fiecare zi, trebuie să o las acum să se bucure o
vreme de linişte, deoarece ultima naştere a solicitat-o foarte mult. Doi copii într-un an este
cam prea mult. M-am dedicat din nou aprig călăriei pe care am cam neglijat-o în ultimii ani“,
scria Ferdinand fratelui său, în ianuarie 1895.

Călărind separat şi dansând (ea), soţii se îndepărtează unul de celălalt. El se îmbolnăveşte de

tifos, are probleme mari de sănătate şi de mobilitate, iar impetuoasa Missy îşi găseşte
alinarea în alt bărbat - locotenentul Zizi Cantacuzino.

Zizi, primul amant

3/12
Născut la Paris, la 25 decembrie 1869, Gheorghe (Zizi) Cantacuzino era fiul ilegitim al unui
ilustru inginer din familia Cantacuzinilor, I.G. Cantacuzino. Descendent pe linie paternă din
domnitorul Şerban Cantacuzino care a cârmuit Ţara Românească în anii 1600, Zizi
îmbrăţişase cariera militară, astfel că ajunge datorită sângelui său albastru în preajma
familiei regale. Recrutat în batalionul de vânători al lui Ferdinand, agreabilul şi amuzantul
locotenent este transferat în regimentul de roşiori al Mariei pentru a-i asigura principesei o
companie plăcută. Reuşeşte mai mult de atât şi o cucereşte pe dată pe vulnerabila Maria,
dornică de pasiunea pe care mariajul nu i-o mai oferea.

Fire neconflictuală, Ferdinand îngăduie relaţia celor doi. Era uşurat că scapă de obligaţia
conjugală de a se ocupa de soţia lui încântătoare, dar atât de romantică şi dornică de
aventură - spre deosebire de el, neamţul crescut în rigoare cazonă.

Conflictul cu Carol
În anturajul regal, rolul lui Zizi era ştiut. Atât de ştiut, încât ajunge la urechile regelui Carol I.
Suveranul se înfurie când găseşte numele locotenentului pe lista suitei care să însoţească
perechea princiară în sudul Franţei, la o vacanţă de recuperare a lui Ferdinand, în toamna lui
1897. Regele îl taie pe Zizi de pe listă fără drept de apel, declanşând o dramă în cuplul
moştenitor. Maria suferă şi plânge de neîncrederea lui Carol I care dă apă la moară
clevetelilor, Ferdinand sare să-i apere onoarea în faţa unchiului său şi spune despre Zizi că
este „prietenul lor apropiat“.

FOTO DREAPTA Gheorghe (Zizi) Cantacuzino - Grănicerul, spre finele vieţii Sursa buciumul.ro

4/12
5/12
La 1 septembrie 1897, Ferdinand i se adresează unchiului său într-o epistolă cuprinsă în
„Scrisorile Regelui Ferdinand I al României“ (strânse de Sorin Cristescu în mai multe volume
tipărite la Editura Cetatea de Scaun, 2015): „De multă vreme voiam să-ţi scriu despre un alt
punct, referitor la locotenentul Cantacuzino. Ne-am gândit adesea să te rugăm să ne dai voie
să-l luăm cu noi pe acest tânăr, iar soacra mea a ştiut despre această intenţia noastră. Într-o
dimineaţă frumoasă ne-a spus că ţi-a scris în acest sens, foarte probabil la rugămintea lui
Missy. Soacra mea ştie de la mine, foarte precis, despre anumite situaţii neplăcute din familia
noastră şi i-am şi spus că sunt aproape sigur că vei refuza această cerere, pentru că nu ştiam
în ce calitate am putea să-l luăm cu noi. Ne place în mod cu totul deosebit, este un om
absolut decent, amuzant, dar fără să uite vreodată cum stau lucrurile, pentru că mai demult
a făcut parte din batalionul meu de vânători şi îl plăcea toată lumea. Suita noastră este cât se
poate de decentă şi face peste tot figură bună, dar amuzantă nu-i deloc“.

Revolta Mariei
Dar Carol I era deja supărat de purtarea Mariei, care nu se mai dezlipea de locotenentul Zizi.
Ea începe disperată să trimită epistole socrului său, fratele lui Carol I, rugându-l să intervină
pentru a-l lăsa pe Zizi să vină cu ei. „Nando va fi lipsit de această bucurie, fiindcă au apărut
zvonuri urâte despre mine. Dragă tată, te implor, te rog, să faci tot ce poţi ca să-l convingi pe
unchiul să accepte să-l numească, închizând astfel toate gurile rele… Dacă unchiul nu va
accepta, ne va pune într-o situaţie foarte neplăcută în faţa întregii lumi şi, tată, nu cred că voi
putea admite acest lucru fără să ripostez“.

Carol este de neînduplecat, Maria se revoltă, iar scrisorile ei către suveran capătă accente din
care lipsesc respectul şi supunerea totală cu care intrase în familie. Ferdinand încearcă să o
scuze în faţa lui Carol I, relaţia continuă, dar un eveniment în iarna lui 1899 tulbură şi mai
tare viaţa Mariei. Fratele ei, Alfred, moare la 24 ani de o boală venerică, iar principesa,
speriată de fragilitatea vieţii, pierde simţul măsurii. În spirit de frondă pleacă la Constanţa
împreună cu locotenentul Cantacuzino şi cu verişoara acestuia, o fată de 15 ani luată cu ei la
rugămintea reginei Elisabeta.

Instalaţi pe iahtul regal, amanţii sunt nedespărţiţi şi petrec toată ziua în cabina Mariei.
Amantlâcul devine oficial când principesa comite un gest de neiertat pentru eticheta regală:
îşi ia rămas-bun de la notabilităţile locale, de pe puntea iahtului, de la braţul iubitului ei.

Atitudinea ofensatoare a Mariei a zguduit familiile regale, de la Bucureşti până la Londra,

Sigmaringen şi Sankt Petersburg. Principesa este blamată, iar soţului încornorat i se
reproşează că a fost prea tolerant şi a sfârşit prin a scăpa total de sub control purtarea
consoartei. Pentru că toate s-au petrecut în sânul familiei sale, regele Carol I este socotit
responsabil pentru această situaţie dezonorantă.

Şi totuşi, lucrurile devin şi mai grave. Aventura Mariei cu Zizi are urmări care îngrozesc
capetele încoronate ale Europei. În primăvara lui 1899, Missy descoperă că este însărcinată
din nou.

Secretul ştiut
6/12
Vestea teribilă pune monarhia într-un impas fără precedent. Ferdinand îşi frânge mâinile
pentru dezonoarea mamei copiilor săi. Criza este uriaşă. Deşi adulterul era notoriu,
principele poate să se confeseze doar celor mai apropiaţi. La 2 august 1899 se lamenta într-o
scrisoare către suveran, în care descrie agonia conjugală: „Cum stau lucrurile cu adevărat i-
am spus doar cumnatului meu Ernie, cu care am discutat de mai multe ori; în afară de el mai
ştie doar Ducky (n.r. - sora mai mică a Mariei, Victoria Melita, căsătorită cu Ernie, marele
duce Ernst Ludwig von Hessen-Darmstadt; şi ea a fost nefericită în mariaj, pentru că soţul
manifesta ‚o antipatie aproape patologică faţă de sexul opus’). Amândoi m-au sfătuit să nu le
spun socrilor mei adevărul, pentru că am promis acest lucru mai înainte, aşa că le-am spus
numai că Missy va trebui să stea mai multă vreme departe de România, deoarece s-a
compromis în cel mai înalt grad şi de asemenea pentru că şi prin comportarea ei şi-a
subminat poziţia, şi faţă de oameni, şi faţă de mine. De altfel, ea (mama principesei - notă
editor) fusese deja pregătită prin scrisoarea unui M. Ghica, unde se vorbea despre intimitatea
ei cu individul acela şi îi arăta că se ştie prea mult. Am considerat că trebuie să-ţi spun aceste
lucruri. I-am scris şi Tatei şi l-am pregătit; luni mă voi duce la Sigmaringen. Momentan este
prea multă lume acolo. Cu cât mai mult mă gândesc la chestiunea asta, cu atât mai greu mi
se pare de găsit o soluţie care măcar într-o oarecare măsură ar putea să mulţumească pe
toată lumea şi aştept un sfat de la Tata în această situaţie atât de grea, din care mi se pare
pur şi simplu greu de ieşit“.

Maria se gândeşte să scape de sarcină

În disperarea sa, principesa se gândise chiar la un avort, dar renunţase la idee şi promisese
soţului său că va căuta să-şi repare conduita. Ea se confesase Olgăi Prezan, soţia mareşalului
Constantin Prezan, de a cărei discreţie nu se îndoia nimeni din familia regală. Sarcina
nedorită era cunoscută şi de domnişoara Winter, guvernanta nemţoaică a lui Carol al II-lea,
adusă la Curte de regina Elisabeta. Miss Winter dispreţuia moravurile principesei şi îl informa
pe Ferdinand despre toate mişcările Mariei - relatează Hannah Pakula, autoarea biografiei
„Ultima romantică“ (Editura Curtea Veche, 2013).

Mărioara, singurul copil al Mariei născut în afara României

Cel de-al treilea copil al reginei Maria, Maria sau Mărioara (alintată Mignon), este singurul
care nu s-a născut în ţară - după cum consemnează istoria Casei Regale a României.

7/12
8/12
Mărioara a văzut lumina zilei în reşedinţa familiei materne de la Gotha, Germania, la 27
decembrie 1899. Copila era cuminte, frumoasă şi blândă.

„Mignon era toată numai zâmbete şi blândeţe; se mulţumea cu orice fără a arăta vreodată
dorinţa de a porunci sau de a domina. Firea ei era plămădită din blândeţe şi răbdare cu un
oarecare amestec de indolenţă. Niciodată nu se jeluia de nimeni, nici nu se supăra, ochii ei
prelungi şi albaştri aveau o privire liniştită şi îngăduitoare. Mignon avea aproape o răbdare
de ţăran“, o descria mama ei mai târziu.

„Am vrut să fiu fericită“

Proaspăta mamă devine persona non grata pentru perechea suverană Carol I- Elisabeta.
Regina, mai ales, a acceptat-o greu pe Maria, care nu avea cultura şi spiritul protejatei ei,
Elena Văcărescu, prima iubire a lui Ferdinand, alungată de rege de la Curte. „Am fost
îngrozitor de singură şi am vrut să fiu fericită. Dar am învăţat că nu le poţi avea pe toate“, îi
scria Maria vărului său George, viitorul rege George al V-lea al Angliei (primul băiat de care a
fost îndrăgostită), amintindu-i de vacanţa lor din copilărie petrecută în Malta, despre care
spune că au fost „cele mai frumoase zile“.

Punând mai presus datoria faţă de Coroană, Ferdinand să străduieşte din răsputeri să treacă
peste lovitura primită sub centură. Încearcă să îndulcească amarul naşterii unui copil din flori
vorbindu-le celor de acasă despre pruncul fără vină pentru păcatul mamei. „Cea mică de tot
creşte de minune“, scria el familiei sale hotărât să se împace cu situaţia. Ba chiar o vrea
înapoi pe Maria, pe care o asigură că s-a făcut „mai serios“: „Am să fiu mult mai atent cu tine
şi ori de câte ori ai să-mi ceri ceva, n-o să mai găsesc tot felul de scuze numai ca să nu fac
ceea ce-mi ceri“.

Ferdinand avea să mai treacă, rezilient, peste trădările Mariei care a iubit neîncetat alţi
bărbaţi. Cuplul revine la sentimente mai bune, iar la 5 august 1903 se naşte Nicolae, al
patrulea copil. Între timp, Maria fusese inspirată de sentimentele pentru manieratul Waldorf
Astor, fiul magnatului american William Astor, pe care l-a cunoscut în Anglia. Atracţia n-a
evoluat, după cum spera înflăcărata principesă, la stadiul de amor.

Zizi, „nebunul“ din amintirile reginei Maria

Ecourile adulterului cu locotenentul Zizi Cantacuzino s-au şters cu greu la Curtea regală, iar
din memoria posterităţii - niciodată. Gheorghe (Zizi) Cantacuzino a rămas în amintirea Mariei
ca „un nebun“, aşa cum mărturisea mai târziu în jurnalul său.

Cantacuzinul îşi menţine locul în protipendadă, se căsătoreşte cu Elena Kalinderu, i se dau

posturi importante şi se remarcă prin fapte sale de vitejie din Primul Război Mondial. Decorat
cu ordinul „Mihai Viteazu“ şi avansat treptat până la gradul de general, Zizi capătă renumele
de „Grănicerul“ pentru comanda unui regiment victorios de grăniceri de la Predeal. Face
politică, devine parlamentar şi suplineşte lipsa unui fiu adoptându-l spiritual pe Corneliu
Zelea Codreanu. „Fiul meu“, chiar aşa îl numea pe „Căpitanul“ Mişcării Legionare, care-l
considera pe general un părinte.

9/12
Corneliu Zelea Codreanu ţinându-l pe braţ pe Gheorghe (Zizi) Cantacuzino Sursa buciumul.ro

Pătruns de ideea de a face dreptate prin duritate, Cantacuzino se pune total în slujba Gărzii
de Fier. Proprietatea lui din strada Imprimeriei nr. 3 din Bucureşti (ulterior strada
Gutenberg), unde se construieşte Casa Verde, devine sediul central al legiunii. În 1934, după
ce Garda de Fier este scoasă în afara legii, Codreanu înfiinţează partidul naţionalist „Totul
pentru Ţară“ şi îl pune pe Cantacuzino preşedinte de partid.

Locotenentul Zizi care îl plimba în spate pe micul Carol al II-lea ajunge astfel duşman de
moarte al regelui acaparat de Elena Lupescu, „jidoafca cu păr roşu“, cum era denumită.
Legionarii amintesc anecdota cu Zizi şi Ferdinand, când Zizi făcea pe căluţul, în patru labe,
pentru Carol al II-lea şi, certat că îl răsfaţă prea mult pe prinţ, locotenentului i s-a ordonat să
se ridice în picioare. „Nu pot, majestate! Vreţi să răstorn dinastia?“, a răspuns râzând Zizi.

Acum, Cantacuzino chiar voia să răstoarne dinastia lăudându-l pe Zelea că nu se înclină în

faţa nimănui, nici măcar a regelui. „N-aş fi alături de şeful meu politic Corneliu Zelea
Codreanu dacă ar avea mâinile pătate de sânge şi ar lua bani de la Lupeasca. Generalul
Cantacuzino este incapabil, ca şi Corneliu, să facă o porcărie“, vorbea el despre sine - aşa cum
reiese din cartea lui Oliver Jens Schmitt, „Corneliu Zelea Codreanu: Ascensiunea şi căderea
Căpitanului“ (Humanitas, 2017).

Sfârşitul
Ruptura cu Căpitanul intervine la apogeu, când generalul primeşte o misiune importantă: să
conducă delegaţia legionară care ia parte la Războiul civil din Spania (1936-1939). Dar la 13
ianuarie 1937, fruntaşii Ion Moţa şi Vasile Marin mor în bătălia de la Majadaconda, iar
10/12
lovitura este prea grea pentru Codreanu.

Grănicerul, alături de Căpitan Sursa buciumul.ro

Relaţia lor se deteriorează pentru că generalul ar fi vrut acţiune şi fermitate, iar Căpitanul nu
mai voia să piardă camarazi. Bătrânul Zizi moare la 9 octombrie 1937, la Bucureşti, fiind
înmormântat cu onoruri militare de cohort de legionari. „S’a stins trimiţându’vă tuturor
salutul său plin de iubire şi îndemnuri în lupte“, a sunat mesajul îndurerat al lui Corneliu
Zelea Codreanu. Casa Grănicerului a fost demolată în 2010, în urma unui mare scandal
urbanistic.

Soarta lui Mignon - lăsată văduvă de un fascist

Ironia soartei, curentul fascist la care aderase Cantacuzino avea să aducă tragedia în viaţa
fericită a fiicei sale, principesa Mărioara. Soţul ei, regele Alexandru I al Iugoslaviei, a murit la 9
octombrie 1934, asasinat de un fanatic anti dinastie.

Mignon nu s-a mai recăsătorit, dedicându-se creşterii celor trei fii ai lor: Petru, Tomislav şi
Andrei. Fiica reginei Maria şi a locotenentului Zizi Cantacuzino a murit la Londra, la 22 iunie
1961, la vârsta de 62 ani, etate considerată fatidică de Casa regală a României. În urma ei
rămâne o descriere duioasă şi puternică făcută de regina Maria - mărturisire a unei mame
pentru copilul născut dintr-o dragoste vinovată: „O iubeam pe Mignon cu dragostea unei
leoaice pentru puii săi“.

11/12
Prinţul Barbu Ştirbei, iubirea care a rezistat
Bărbatul care i-a fost necondiţionat loial Mariei a fost prinţul Barbu Alexandru Ştirbei ,
nepotul domnitorului valah Barbu Ştirbei (1789-1869). Excela în tot ce făcea - de la ţinută
personală şi viaţă de familie, până la afaceri şi politică. Se însurase de tânăr, de la 22 ani, cu
verişoara sa, Nadeja Bibescu, cultivată şi domestică, care-i dăruise 4 fiice: Maria, Elise,
Ecaterina, Nadejde. Prinţul era deosebit de atrăgător şi de serios, discret şi eficient,
întotdeauna acolo unde era nevoie de el. A iubit-o pe regina Maria până la moarte, fiind loial
cuplului regal în sprijinirea conducerii ţării.

Barbu Ştirbei a iertat Mariei până şi îndrăgostirea de colonelul canadian Joseph (Joe) Boyle ,
trimis de Serviciile britanice să fie ajutor familiei regale în timpul Primului Război Mondial.
Boyle a făcut-o pe Maria să vibreze, dar raţiunile de stat au îndemnat-o să renunţe la el şi să
se întoarcă în siguranţa braţelor prinţului. Paternitatea ultimilor doi copii ai Mariei, Ileana (23
decembrie 1908) şi Mircea (21 decembrie 1912), îi este atribuită lui Barbu Ştirbei.

Casa lui Cantacuzino de pe strada Gutenberg nr. 3, înainte de demolare Bucureşti Sursa
buciumul.ro

12/12