TRADITIONAL EASTER BREAD

Prof. Andrei Elena,

Colegiul Economic Buzău

In many European countries, there are various traditions surrounding the use of bread during
the Easter holidays. Traditionally the practice of eating Easter bread or sweetened “communion”
bread traces its origin back to Byzantium and the Orthodox
Christian church. The recipe for sweetened or “honey-
leavened” bread may date back as far as the Homeric Greek
period based on anecdotal evidence from classical texts that
mention this type of special food. It is also widely known
that sweetened bread desserts similar to panettone were a
Roman favorite.
A cozonac is traditional Easter bread in Bulgaria,
kulich is a traditional Russian Easter bread. Kolach is a
traditional Czech bread made at Christmas in the shape of a
ring. Usually, three rings are stack on top of each other to
represent the Holy Trinity. Ukrainian Easter bread is called
Paska, which is a rich, white bread decorated on the top with symbols, including crosses, flowers,
braids, wheat, or other designs representing aspects of Orthodox and Eastern Catholic faith. Babka is
also a Ukrainian, Polish and Belarusian bread also made at Easter. Rather than being broad and round,
like Paska, babka typically is tall and cylindrical, often baked in bundt-type pan. It frequently contains
raisins, may be iced on top, and is much sweeter than Paska. Babka usually is only made, like Paska,
to celebrate Easter Sunday and the rising of Christ.
Romania and Moldova also have a
traditional Easter bread called Pasca (The
term Pasca is “Easter” in the Eastern
Orthodox faith, similar to Pâques in French.
It is derived from the Hebrew pesah.). The
Romanian Pasca bread is made with cheese
(and may also include fruits, nuts, or
chocolate for decoration). It is usually found
alongside another traditional sweet bread
which Romanians make for Easter and
Christmas called cozonac.
During the weeks before Easter, special Easter bread is sold. This is made with yeast dough,
raisins, and almond splinters. Usually, it is cut in slices and spread with butter. People enjoy it either
for breakfast or for tea time.
The Dutch Easter bread is the so-called “stol”,
a fruit bread with raisins and usually filled with
almond paste. It is the same type of bread also eaten as
a Christmas bread.
In Sardinia, Italy, bread is a part of a wide
social context. It is the most important food in
Sardinia, as well as all over Italy and the
Mediterranean. Bread is a nexus of economic,
political, aesthetic, social, symbolic, and health
concerns. Bread is symbolic for life. A peasant proverb
mentions, “Chie hat pane mai non morit – one who has

1
bread never dies.” The Easter holiday is one where bread brings itself into the symbolic realm. Bread
is significant for religious purposes. From this we gather that bread also displays a message, rather
than being an item purely for consumption and nutritional purposes.

ANSAMBLUL FOLCLORIC „CUNUNA MAIERULUI”

Prof. Gyorgy Maria

Liceul Tehnologic Liviu Rebreanu
Loc. Maieru Jud. Bistriţa-Năsăud

Valea superioară a Someşului Mare păstrează încă, cu mai multă îndârjire, datini şi obiceiuri
străvechi, iar locuitorii Maierului se află în fruntea celor mai autentici păstrători. Printre cei mai de
seamă folclorişti care au cules şi au comentat acest obicei al cununii putem aminti: Vasile Rebreanu,
tatăl scriitorului Liviu Rebreanu, Laurenţiu Ilieşiu, tatăl poetului Iustin Ilieşiu, Al. George Florian,
Gavril Bichigeanu, Iustin Ilieşiu, Ion Barna, Olimpiu Barna, Ieronim Hangea, Liviu Păiuş, Sever Ursa
etc. În anul 1960, ansamblul Cununa Maierului fondat de profesorul Sever Ursa, devine, prin
autenticitatea repertoriului şi minunatele costume strămoşeşti, unul dintre cele mai valoroase formaţii
folclorice din judeţ şi din ţară.

2
 Prin muncă asiduă şi repetiţii necontenite, dublate de îndemnurile şi aportul unor instructori
şi maeştri coregrafi, formaţia şi-a adăugat la medalia de aur obţinută la Festivalul Internaţional de
Folclor – România 1969 – alte premii şi trofee.
Obiceiul cununii sau cântecele de seceriş reprezintă manifestări organizate la încheierea
ciclului vegetal al grâului. Ele constituie faza culminantă a ceremonialului care încheie această etapă
a muncilor agricole.1
Cununa, ca ansamblu al formelor de ajutorare practicate de comunitatea arhaică sătească, are
un anume ritual. Gospodarul înstărit care are multe holde de grâu şi un fecior de însurat invită fetele
din sat la cunună sau la claca secerişului. Cântecele şi glumele însoţesc activitatea fetelor ce seceră
grâul şi a feciorilor care leagă snopii şi îi adună în clăi. La terminarea holdei se împleteşte o cunună
din spice alese care va fi purtată pe cap de drăguţa feciorului gazdei. Seara, când se întorc spre sat,
fetele cântă, iar feciorii care le ies înainte le stropesc cu apă într-o gestică simbolică de întâmpinare
care se face cu apă în loc de pâine şi sare…2

Secerătoarele, ajunse în curtea gazdei, se opresc din cântat, iar una dintre ele rosteşte o lungă
oraţie cu replici hazlii, menite să stârnească voia bună. Atunci când gazdele ies în întâmpinare alături
de ceteraşii pe care i-au angajat, purtătoarea cununii întrerupe pe fata care rosteşte oraţia spunându-i:
„Ia mai lasă cu minciuna
Că mi-i tare gre’cununa.”
Replica soseşte şi ea:
„Dacă ţi-i cununa gre’
De ce te-ai legat de ea?
Să fii lăsat pe alta mai voinică
Care nu zice nimică
Să mă fi lăsat pe mine
Că duceam cununa bine.”
După ce se mai rostesc câteva invective satirice la adresa gazdei şi a feciorului, fata cu cununa
îi strigă acestuia:

1
Dumitru Pop, Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p.5
2
Sever Ursa, Cununa grâului la Maieru, în Cuibul Visurilor, anul X, 2006, nr. 70, p.4

3
 „De te şti fecior curat,
Ie-mi cununa di pe cap,
De te şti un nătărău,
Lasă c-oi lua-o eu!”
Cu un gest solemn, feciorul i-a cununa de pe capul iubitei sale, o sărută, apoi ridică cununa
spre cer şi i-o oferă gazdei care, după ce îşi face semnul crucii, o poartă în jurul grupului.
După ce gazda îşi cinsteşte ajutoarele şi muzicanţii îşi reiau activitatea, perechile joacă Roata
şi Tropota, dansuri moştenite din străbuni.
Finalul aparţine tinerilor care, făcând primii paşi de plecare, îi strigă gazdei:
„Rămâi gazdă sănătoasă
Cu pita albă pe masă
Şi la anul când vinim,
Tot aşa să vă găsim!”
Cununa grâului, obicei zămislit la ceas de trudă, simbol al speranţei şi continuităţii, conţine
o revelatoare sublimare a existenţei şi perenităţii noastre din îndepărtate vremi daco-romane.3
Cântecul cununii sau cununa grâului este un vechi obicei agrar specific Transilvaniei, un
spectacol care aduce un elogiu muncii pe ogoare dar şi o invocare a puterii de germinaţie a boabelor
de grâu. Deşi satele someşene nu îl mai practică de mai bine de cincizeci de ani, obiceiul rămâne o
piesă de rezistenţă a folclorului românesc. Partea de început a cântecului ne arată „de unde cununa
vine”:

3
Ibidem, p.4

4
 Cântecul „Cununii”

De unde cununa vine Ele prind a se rări.

Multe clăi or pune mâine, Intrând cu cununa-n sat
De unde cununa pleacă Nu ştiu văile-o săcat
Multe cară se descarcă. Ori feciorii s-o culcat
De la vârfu’ Obcinii Că nime nu ne-o udat;
Vine fruntea cununii, Nu ştiu văile-au stărpit
De la vârfu’ Runcului Ori feciorii-o adurmit,
Vine fruntea grâului. Că nime nu ne-o stropit.
Noi venim pe drum de piatră Da ieşi, gazdă, până-n poartă
De la holda rădicată, Că-ţi aducem mare roadă
Holdă ca păretele Da ieşi, gazdă, până-n prag
Secerat-o fetele. Că venim cu mare drag.
Fetele o secerat, Masa gazdii înrotată,
Feciorii clăi o-nşirat. Cununa-i mândră gătată;
Ş-aşa-s clăile de multe Masa gazdii-i geluită
Ca oiţele pe munte. Cununa-i mândră rodită.
Stau clăile înşirate
Ca cătanele-n părade.
Şi aşa-i rândul fetelor
Ca şi rândul merelor,
Până-s mere mărunţele
Stau pe crengi înşirăţele,
Dacă prind a se mări

(versuri publicate de Olimpiu Barna în lucrarea Veselie, dor şi jale, p.146)

Şi iată câteva fotografii care demonstrează că, în zona noastră, tradiţia încă se mai păstrează,
producând entuziasm în rândul copiilor.

5
6
7
 ARHITECTURA ȘI PORTUL POPULAR ÎN SATUL CĂLINEȘTI,
ARGEȘ

Prof. Voinescu Andreea

Liceul Tehnologic Topoloveni-Argeș

1. ARHITECTURĂ

Locuințele vechi ale Călineștiului se înscriu într-un ansamblu arhitectonic unitar, aparținând
arealului Muscelului. Zona s-a dezvoltat, din punct de vedere al construcției de locuințe, în special în
ultimii 200 de ani, după ce sătenii, în urma reformelor agrare, au primit pământ. Până atunci, o parte
din călineșteni a continuat să locuiască în bordeie, locuințe săpate în pământ aproape în întregime,
scopul fiind acela de a asigura izolația necesară. Pereții bordeielor erau confecționați din bârne de
lemn, la colțuri, între care se băteau nuiele din lemn. Spațiile goale se umpleau cu lut. Acoperișul
bordeielor era simplu, în două ape, construit din lemn și acoperit cu paie și pământ. Translatarea
satului Turculești spre actuala șosea națională, atribuirea aici de loturi de casă pentru oameni dar și
alocarea de loturi de teren pentru grădini și culturi agricole, toate acestea au dus la părăsirea definitivă
a vechiului model de locuință.

8
 Ulterior, modelul cel mai des întâlnit a fost cel de locuință bicamerală, casele fiind
supraînălțate pe temelii construite din piatră. Casele aveau, în partea din față, pe toată lungimea,
prispă din lemn cu pălimar, accesul făcându-se pe o scară confecționată din piatră sau din lemn, cu
4-6 trepte, amplasată, de obicei, central.

Casă construită în Călinești-Turculești la începutul secolului trecut, cu temelie din piatră,

ulterior tencuită, și prispă cu modele traforate.
FOTO 2015

Din zonă au putut fi procurate, pentru edificarea locuințelor, toate tipurile de materiale de
construcții: piatra s-a găsit din abundență, în special în apropierea râului Argeș; lemnul de stejar,
pentru grinzi, a fost la îndemână tot timpul, în pădurile ce acopereau, odată aproape în întregime,
dealurile. Modelul standard de casă a devenit cel cu temelir din piatră de râu, pe care se așezau grinzi
groase de stejar îmbinate prin cuie groase de lemn. Între grinzile de stejar se băteau stinghii subțiri,
din stejar sau brad, care se tencuiau cu pământ. Casele erau acoperite, inițial, cu șiță.

Casă din Călinești construită în 1923 pe temelie de piatră și grinzi de stejar. Se pot observa
ștacheții (stinghiile) pe care s-au tencuit pereții. FOTO 2016
9
 Ulterior, cărămida a devenit ”vedeta” materialelor de construcții; și aceasta s-a confecționat
local, în zona de câmpie, unde se găsea pământ propice, pânza freatică era aproape de suprafață etc.
Construcțiile mari ale fostei comune (spitalul, școlile, casele boierești etc.) au fost ridicate cu cărămizi
făcute în câmpurile Călineștilor.

Interiorul locuințelor era simplu: un hol central făcea trecerea către cele două camere ale casei;
de obicei, una dintre acestea era numită ”camera bună” – aici ținându-se bunurile mai de preț ale
familiei, hainele pentru biserică și horă, etc. Cealaltă cameră, cea de locuit, îndeplinea, de multe ori,
și rolul de bucătărie, mai ales pe timp de iarnă, soba fiind prevăzută cu plită pentru prepaparea
mâncărurilor. Specificul zonei, viticol, a dus inevitabil la apariția caselor înalte, cu spațiul de locuit
la etaj, parterul fiind, în întregime, destinat depozitării vinului. Accesul în spațiul de depozitare se
făcea printr-o ușă amplasată central, de obicei dublă – pentru a permite intrarea cu butoaie și alte
obiecte de mari dimensiuni. Ușa exterioară, de multe ori, era din lemn îmbinat ca un grilaj, cu ochiuri,
pentru a permite aerisirea. Această aerisire era esențială mai ales toamna, în perioada de fierbere a
vinului, când ventilația făcea posibil accesul omului; altfel, vizitele în beciurile respective deveneau
riscante, datorită gazelor emanate de mustul în fierbere.

Casă de țăran înstărit – Ghiță Voinescu, cultivator de viță de vie, edificată în anul 1921, cu spațiu
pentru depozitarea vinului la parter și spațiul pentru locuit la etaj.

Ca și caracteristici locale, se pot reține, în zona Călineștiului, prispele și foișoarele cu

balustrade confecționate din lemn de brad, bogat ornamentate, lemnul fiind traforat în motive florale,
sau, uneori, geometrice, asemenea iilor muscelene. De asemenea, acoperișurile din zonă, deși
localitatea se află la intersecția cu câmpia, s-au caracterizat prin realizarea unor pante abrupte, pante
specifice zonelor montane.

2. PORT POPULAR

Costumele populare ale călineștenilor se încadrează în specificul zonei Muscel, județ de care
au aparținut, dintotdeauna, satele vechii comune Călinești, până la desființarea acestuia în 1950 și
alipirea de județul Argeș.

10
 O descriere sugestivă, însă prea puțin cunoscută o face învățătorul Corneliu Sachelarie care,
în 1931, scria: ”În general, sătenii poartă costumul țărănesc local. La sărbători, bărbații și flăcăii
poartă pantaloni albi de șai, cămașă albă ca zăpada cu mânecile largi și pe dinafară de pantaloni, cu
șabace și flori pe poale. La mijloc se încing cu bete, brâu sau chimir. În timpul iernii poartă căciulă,
iar vara pălărie și-n picioare ghete. În zile de lucru acelaș port, dar mai ordinar și în picioare, cei mai
săraci, poartă și opinci. Iarna, poartă pe deasupra un fel de mantale făcute de casă sau cojoace.
Primarul, parte din învățători, notarul precum și ceilalți fruntași ai satului, se îmbracă ca sătenii și
poartă cu mândrie portul acesta țărănesc, care este icoana vie a trecutului neamului nostru. Femeile
tinere și fetele, poartă în zile de sărbători – la horă – ii de pânză subțire cu galoane de mătase și fluturi
pe umeri, mâneci și piept, fote de lână colorate cu alesături cu fir și fluturi pe de-a rândul sau numai
pe poale și în picioare cu ghete sau numai pantofi. Fetele cu capul gol, cu coadele pe spate, iar femeile,
cu marame de borangic, pe care o pune pe cap cu oarecare cochetărie, atârnând liberă pe spate până
aproape de poalele fotei. În zile de lucru – cele mai multe – poartă fuste și bluze de stambă. Iarna
poartă scuteici îmblănite cu postav, de pluș, iar cele mai bogate paltoane scumpe. Dela răsboiu
încoace au început și cele mai sărace să facă luxul ăsta. Pe cap poartă broboade de lână. Acesta este
portul sătenilor din comună.”

Același neobosit îndrumător, coleg de generație, catedră și idealuri cu marele Ion Mihalache,
mai scria, în același material, cu privire la portul popular: ”Pentru menținerea acestei scumpe și
prețioase comori, în comuna noastră, încă înainte de răsboiu, se dădeau premii, organizate de preoți,
învățători și ceilalți fruntași, acestor fete și femei, cari aveau cele mai frumoase costume naționale,
lucrate de mâna lor. Aceste concursuri cu premii au avut mare efect, căci o bună parte din săteni și
sătence – ca și acum – începuseră să-l părăsească și să-l înlocuiască cu putregaiurile cumpărate dela
streini.”

Celebră pentru câmpurile sale bogat ornamentate este iia de Muscel, predominând, la aceasta,
motivele geometrice. Iia musceleană este încărcată, însă păstrează o anumită discreție cromatică, în
comparație cu iia de Argeș, mai colorată, mai veselă.

CORUL CĂLINEȘTI-JUD.ARGEȘ ( format din cadre didactice, medicale, preoți,

intelectuali)
FOTO DIN 1970

11
 Casă de țăran înstărit – Ghiță Voinescu, cultivator de viță de vie, edificată în anul 1921, cu
spațiu pentru depozitarea vinului la parter și spațiul pentru locuit la etaj. ( Călinești, Argeș)

12
 PORTUL POPULAR DIN COMUNA LUPŞA

Prof. Haiduc Valentina,

Liceul „Dr Lazăr Chirilă”, Baia de Arieș, jud. Alba

Ce poate fi mai emoţionant şi mai plăcut pentru existenţa unei comune decât să i se pomenească
numele şi să se vorbească despre viaţa şi obiceiurile locuitorilor săi, despre portul popular, amintind astfel
ceea ce a fost odată?
Frumuseţea peisajului geografic a sădit în sufletele locuitorilor calităţi artistice concretizate în
veşmintele lupşenilor. Măiestria şi talentul cu care femeile din comuna Lupşa au ştiut să se facă mai
frumoase, arta de a se înfrumuseţa prin intermediul îmbrăcămintei a dat frâu liber imaginaţiei, atât de
bogată a acestora, obţinându-se astfel o diversitate de modele, din care puterea creatoare a minţii omeneşti
este evidentă.
Diversitatea costumului popular oglindeşte plenar stadiul de dezvoltare al societăţii, concepţiile
despre viaţă, atitudinile novatoare şi influenţele exercitate, astfel încât se poate susţine ideea îmbogăţirii
permanente a măiestriei şi talentului făuritorilor acestor comori de artă populară.
Dintotdeauna oamenii au dovedit prin îmbrăcămintea lor un profund simţ al măsurii, o atitudine
modestă şi exactă a ceea ce ei simţeau faţă de semeni sau faţă de mediul în care îşi duceau viaţa.
Cultura cânepei în special şi a inului într-o mai mică măsură a asigurat sursa materialelor necesare
confecţionării îmbrăcămintei. Abia mai târziu s-a trecut la folosirea unor amestecuri de materiale, de
exemplu cânepă cu bumbac.
Lupşencele au ştiut să folosească din plin exemplul naturii în mijlocul căreia au trăit, ea devenind
o sursă inepuizabilă de inspiraţie în obţinerea unei multitudini de modele. Dintre elementele florale cele
mai des întâlnite sunt în special: frunzele de ferigă, frunzele de viţă de vie, trifoiul, trandafirul, garoafa,
lalelele, florile de măr, ghinda şi bradul, elemente omniprezente în natura acestor meleaguri.
Deşi, în general, prezintă o unitate a pieselor, la costumul popular lupşenesc se întâlnesc câteva
particularităţi şi deosebiri în funcţie de starea socială, vârstă, ocupaţie şi în special de sex. Dintotdeauna
costumul femeiesc a fost mai bogat decât cel bărbătesc nu numai printr-un număr mai mare de piese, dar
şi prin ornamentaţia şi cromatica lui.
În ceea ce priveşte costumul femeiesc se începe cu găteala capului, printr-o coafură caracteristică
zonei Apusenilor: două codiţe împletite şi înnodate formând „sclebele”. Peste o astfel de împletitură se
aşeza pe cap „chischireul” (năframa).
Femeia purta o cămaşă albă cusută cu model pe după ac, cu guler pe lângă gât şi cu flodor (un fel
de volan) la mână care se lega după cot şi la care se adăuga dantelă. În decursul vremurilor cămeşile au
prezentat diferite stiluri: cele ce se încheiau în faţă erau prevăzute cu o „cheiţă” sau mai multe, caz în care
acestea se plasau nu pe vertical, ci în poziţie oblică, obţinându-se astfel un efect deosebit şi cămăşi cu
„ştiopiţă” încheiate cu „chetori” (un fel de şnur cu ciucuri). Cele ce se încheiau în spate erau cu „ciupag”,
iar mai târziu cu „ciurele” (un fel de broderie).
Referitor la pieptarul mic, acesta avea forma unei veste, foarte scurt şi desfăcut în faţă. Fiind foarte
decoltat dădea posibilitatea să se vadă cămaşa albă, realizându-se un contrast alb-negru plăcut. Primele
pieptare erau cusute cu „pănură” (un fel de lână), iar mai târziu s-a întrebuinţat satenul negru în combinaţie
cu un fir galben, auriu. Pieptarul era prevăzut cu două rânduri verticale cu câte trei ciucuri.
Mijlocul se strângea cu o „brăcilă” (un brâu tricolor) confecţionată din lână ţesută la război.
Poalele erau albe, cusute cu model negru tot pe după ac, ca la cămaşă. În faţă purtau „cătrinţă” sau „ şurţă”

13
neagră cusută cu flori din mătase, iar în spate „zadie” roşie ţesută cu dungi din fire negre şi albe. Pe timp
de iarnă femeile purtau ţundre din pănură albă şi cojoace din piele de oaie.
În ceea ce priveşte încălţămintea se purtau „colţonii” de lână, croşetaţi cu cârligul. Peste ei se
purtau opincile de piele. Mai târziu acestea au fost înlocuite cu cizmuliţe sau botine.
Referitor la costumul bărbătesc, capul era acoperit cu „colop” sau pălărie. Pe timp de iarnă se
purtau căciuli de miel.
Cămaşa bărbătească era albă, cusută cu negru pe piept şi la pumnari (manşete). La gât era legată
cu chetori împletite cu ciucuri şi pumnari cusuţi. Pentru încheiat se foloseau şi „bumbi” (nasturi). Pe
timpul iernii purtau pieptar de oaie cusut cu modele de culoare neagră.
Bărbaţii foloseau o frânghie de lână împletită în patru şi prevăzută cu ciucuri pentru mijloc.
Urmaşii lor au folosit brăcila ţesută la război. În ultimul secol s-a trecut la întrebuinţarea curelei de piele,
frumos ornamentată cu flori mărunte decupate din piele. În interior erau prevăzute cu „puiuleţe” (un fel
de buzunare mici) pentru tabac.
O parte importantă a costumului bărbătesc o reprezintă cioarecii de pănură albă. Sub talie, în partea
din faţă se plasau două buzunare. Pe timpul verii bărbaţii purtau nişte cioareci confencţionaţi dintr-o lână
mai fină. După 1944 hainele confecţionate din lână fină sau din bumbac erau nădragii, vesta şi laibărul.
Nădragii erau mai largi în partea de jos, iar în partea de sus erau mulaţi pe corp. Vesta era scurtă, tăietura
din faţă nefiind prea adâncă. Laibărul era ţesut din pânză albă şi se încheia cu nasturi de mărime mijlocie.
Iarna, bărbaţii purtau cojoace din piele încheiate cu chetori din piele ce se terminau cu nişte ciucuri
mari.
În picioare, purtau colţoni de lână şi opinci de piele. Pe timp de iarnă, bărbaţii îşi înfăşurau
picioarele în „obiele” peste care purtau opinci.

Costume populare lupșenești

Se poate afirma, aşadar, că portul popular este un element important ce vine în sprijinul celor care
doresc să cunoască în profunzime tradiţiile şi viaţa în general. Dacă se încearcă o analiză amănunţită a
costumului popular se distinge un progres evident, o evoluţie ce a permis generaţiilor anterioare şi celor
de azi să-şi selecteze rechizita îmbrăcămintei în deplină concordanţă cu condiţiile şi momentele cele mai
semnificative ale vieţii.

14
 TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE PASTI ÎN JUDEȚUL TELEORMAN

Prof. Robaciu Neli Ștefania

Școala Gimnazială Nr. 1
Videle, Teleorman

Pământul teleormănean, purtător de bogății materiale pentru locuitorii săi, se înscrie printre
colțurile importante din țară ca generator și păstrător de bunuri spirituale de mare și intensă valoare.
Sufletul românesc se întregește în tot ce are mai adânc, mai curat și mai specific cu ceea ce
pământul locuit din zonele istoriei a produs pe plan material și spiritual, a șlefuit îndelung, a păstrat
și a așezat pentru totdeauna în tezaurul sfânt al tradiției.
În acest sens, contribuția ținutului teleormănean dintre Olt, Dunăre și Argeș se manifestă cu
dărnicie în toate compartimentele culturii. De remarcat astfel numărul mare de genuri și structuri
specifice meleagurilor teleormănene.
Tradiții.
Eu provin din comuna Plosca a acestui județ. Este o comună mare, cu peste cinci mii de
locuitori. Este locul în care m-am născut, am crescut și am locuit până la 25 de ani. Este locul în care
mă întorceam cu drag de la liceu sau de la facultate, în vacanțe, unde mă întorc și astăzi cu nostalgie,
la casa părintească, acolo unde părinții mei, învățători de profesie, astăzi pensionari, își așteaptă cu
drag copiii și nepoții. De sărbători nu lipsim niciodată. Și păstrăm cu sfințenie tradițiile locului.
În Vinerea Mare se obișnuiește să fie duse flori la biserică pentru Iisus. Înaintea slujbei se trece
pe sub masă de trei ori ca simbol al poticnirilor lui Iisus atunci când și-a dus crucea. E o bucurie mare
pentru bunici să meargă la biserică cu nepoții, de obicei veniți de la oraș, și să-i dea de trei ori pe sub
masă. Tot în această zi, numită și Vinerea Seacă se obișnuiește să se țină post negru. Copiii cântă
Prohodul Domnului, împățiți în două părți: fetele în dreapta stranei, băieții în stînga., unii o strofă,
alții pe următoarea. Apoi se iese din biserică pe sub fața de masă plină de flori și se înconjoară
biserica de trei ori.
Se mai spune că dacă va ploua în această zi, anul va fi unul roditor și îmbelșugat, iar dacă nu
va ploua va fi un an secetos.
În Sâmbăta Mare se prepară pasca și cozonacul ce vor fi duse la biserică pentru a fi sfințite în
noaptea de Înviere. Seara, toată lumea merge la biserică pentru a asista la slujba de Învierea
Domnului, pentru a lua lumina, pentru a lua tradiționalele Sfinte Paști precum și flori sfințite, dintre
cele care au fost duse în Vinerea Mare la biserică. În după amiaza zilei de sâmbătă se încheie postul
de 40 de zile și clopotele încep să bată din nou.
Pe durata postului Paștelui, în biserică șunt obiecte decorative (fețe de masă,broderii, ștergare,
s.a.) de doliu, adică sunt cusute cruci negre peste tot. În noaptea de Înviere decorul se schimbă ca
pentru sărbătoare, cu broderii colorate cu auriu, cu roșu, motiv de sărbătoare.
În Duminica Învierii este obiceiul să fie purtate haine noi ca semn de înnoire a trupului și a
sufletului. Dimineața se pune într-un castron apă rece, un ou și un ban de argint. Cine se spală cu
această apă va fi rumen în obraji ca oul, tare ca banul și va avea o viață îmbelșugată.
În noaptea de Înviere cei care merg la biserică au câte o lumânare pe care o vor aprinde din
lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar. Această lumânare este simbolul Învierii, al victoriei
vieții asupra morții, a luminii divine asupra întunericului ignoranței. Unii obișnuiesc să păstreze restul
de lumânare rămas, pe care îl aprind în cursul anului când au vreo problemă gravă.

15
 Tradiția populară spune că de Paști cei mai mici să meargă la cei mai mari, adică finii la nași,
copiii la părinți cu ouă roșii, colăcei, prăjituri, cozonac, toate preparate conform tradiției populare în
jurul Paștelui.
O credință răspândită este aceea că, timp de o săptămână, începând cu noaptea Învierii, porțile
raiului rămân deschise. Astfel încât sufletele celor decedați în timpul Săptămânii Luminate ajung cu
siguranță în rai.
După Pasti urmează la trei zile Caloianul, un ritual de invocare a ploii aducătoare de recolte bogate.
Se face din pământ galben de pe Dealul Ruscăi o figură antropomorfă( un om) și se așează pe el coji
de ouă de diferite culori care se păstrează de la Paști. Se așează într-o cutie și se pun pe margini flori.
Se îmbracă un băiatsau o fată ca popă într-o rochie neagră. Ia o carte, pune un semn în ea. Și, la colțuri
de uliță, se așează toți în genunchi, iar popa deschide cartea , zice de trei ori: ”Doamne-miluiește!”.
O fată ține caloianul, iar celelalte vor cânta:
”Caloiță, iță, Florile s-au scuturat,
Pui de coconiță, Deschideți portițele,
Te caută mă-ta, Să intre fetițele;
Prin pădurea deasă, Deschideți obloanele,
Cu inima arsă. Să intre cocoanele.”
Caloianu a-nviat,
Se-ngroapă într-o anume curte și se pune cruce la cap și coroană de flori la cruce. Pomana se
face a doua zi, joi după Caloian, la o fată acasă. Fiecare aduce de mâncare- ce poate. La pomană se
scoate Caloianul din groapă, se rupe în trei părți și se aruncă în trei fântâni să plouă.

Bibliografie:
Robea Mihail, 2004, Cântece și poezii populare românești, Casa editorială Muntenia, București

OBICEIURI SI TRADITII PASCALE

Profesor:Voiculet Camelia
Scoala Gimnaziala”Mihu Dragomir”,Braila

Invierea Domnului este cea mai mare sarbatoare a crestinilor din intreaga lume, o sarbatoare
unica.Aceasta reprezinta cel mai mare eveniment din istoria mantuirii neamului omenesc.Odata cu
aspectele religioase, de-a lungul vremii au existat si s-au pastrat, legat de aceasta sarbatoare si o serie
de traditii , unele crestine, altele populare sau de ritual profane.
Dintre traditiile religioase ,de origine crestine pot mentiona cu placere pe cele din Saptamana
Patimilor: incepand de duminica seara se citesc Deniile, ce amintesc de evenimentele ce s-au petrecut
cu Domnul in saptamana dinaintea prinderii si Rastignirii Sale;cand in biserica la care merg de cand
eram copil , ele se desfasoara intr-o atmosfera placuta, impresionanta :toti crestinii stau in genunchi
si se roaga numai cu lumanari aprise, fara lumina electrica.Tot pana in aceasta zi este bine ca cei ce
16
doresc ca si crestini sa se Spovedeasca,iar in ziua de Pasti sa se Impartaseasca. Joia mare-este joia
celor 12 Evanghelii ,cand preotul citeste aceste sfinte periscope evanghelice,si se aprid in mijlocul
bisericii 12 lumanari, pentru cele 12 momente citite, reprezentand si cele douasprezece ceasuri din zii
si din noapte; si cand se scoate Crucea mare, Crucea Rastignirii din Sfantul Altar. Aceasta zi aminteste
de spalarea piciorelor ucenicilor de catre Domnul, la Cina cea de Taina,de Rugaciunea din Gradina
Ghetsimanii si de prinderea si arestarea Domnului de catre carturari si farisei, alaturi de soldtii romani.
Tot in aceasta zi ,la Bucuresti ,o data pe an , patriarhul Bisericii Ortodoxe ,alaturi de preoti si
ierarhi sfinteste sfantul si marele Mir, necesar la Taina Mirungerii.In aceasta zi femeile gospodine
vopsesc oua rosii ca sa fie proaspete pentru tot anul; si fac cozonaci si alte mancaruri traditionale:drob
de miel, pasca, friptura de miel ,ciorba de miel sau de cocos.
A doua zi ,Vineri, in jurul orei noua dimineata se face o scurta slujba cand se scoate Sfantul
Epitaf –ce simbolizeaza Tupul mort al Domnului;si se aseaza pe o masa pe sub care trecem cu totii,
de trei ori. Trecerea pe sub masa reprezinta coborarea noastra cu trupul in iad si invierea in a treia
zi, iar iesirea revenirea noastra la o viata noua fara de pacat .Tot in aceasta zi, seara, in jurul orei 18-
19, se canta Prohodul in mai multe stari.De cand eram copil iubeam sa merg la Prohod ,sa cant alturi
de prietenele mele, la lumina lumanarii, iar la sfarsit sa iesim din biserica , din nou pe sub Sfantul
Epitaf, si sa inconjuram biserica de trei ori, iar apoi Trupul Domnului este pus in mormant.
Un obicei popular din zona Brailei,spune ca daca ploua in aceasta zi , anul va fi roditor si
imbelsugat,iar daca nu va ploua, anul va fi unul secetos.Un alt obicei spune ca cel care se va scalda
in apa rece de trei ori in aceasta zi,ca si la Boboteaza, va fi sanatos pe tot parcursul anului.
In dimineata zilei de sambata toti copilasii ,chiar si unii dintre adulti se impartasesc cu
Trupul si Sangele Domnului; se sfinteste sfanta pasca care se imparte dupa slujba de Sfintele Pasti
;si se consuma timp de o saptamana pe nemancate.
Un obicei popular din zona noastra este umblatul in tez-o bucurie de primavera a copiilor,un
fel de mers cu colindul, dar in ziua de Pasti.,imbracati in haine curate, nou primate sau in straie
populare.
Un alt obicei stravechi este traditia Caloianului- pastrata inca in toata zona Baraganului.Este
vorba despre ritualul Caloianului considerat zeul vegetatiei.Copiii merg prin sat cu caloianul, ca sa
invoce ploaia.Acest ritual are loc la Doua saptamani de la Pasti, cand copiii se aduna intr-un alai si
fac un omulet din pamant si bête.Alaiul este insotit de preot, dascal si copii care tin si duc o panza
alba inaintea papusii de lut, un copil tine o cruce, iar ceilalti copii urmeaza aliului, dupa “mort” si
“bocesc”. Alaiul astfel organizat merge la casa celui care a confectionat papusa de lut, caloianul,apoi
merg pana la marginea satului unde il ingroapa.Se intorc apoi la casa celui ce a confectionat
caloianul,iar gazda ii serveste pe copii cu gogosi si prasituri.

17
 LĂSATUL SECULUI – CUCII

Prof. înv. primar Dragomir Georgiana

Școala Gimnazială ”Ioan Atanasiu”
loc. Lipnița, jud. Constanța

Obiceiul tradițional „Cucii” marchează începutul primăverii. Răspândit inițial în întreaga

Românie, și-a restrâns aria, începând cu secolul al XIX-lea, în Dobrogea și în zonele situate de-a
lungul Dunării. O explicație ar putea fi vecinătatea directă a acestor zone cu țările din Balcani, în care
performarea obiceiului a fost mai intensă și de durată, ceea ce a înlesnit și emiterea ipotezei trace a
originii acestui obicei. Există și o ipoteză a originii slave a ”Cucilor”, kukala în limba slavă
însemnând păpușă, prin extensie, om mascat.

În satul Carvan, comuna Lipnița, județul Constanța, obiceiul de primăvara „Cucii” s-a
practicat cu regularitate până în anul 1978, în prima zi după Lăsata Secului de Brânză (în dimineața
primei zile a Postului Paștelui). Obiceiul are rolul de a apăra oamenii de forțele malefice. „Cucii
cărvăneni” au o vizibilă notă de originalitate, manifestată atât în ceremonialul mut, mesajele fiind
transmise prin limbajul corpului și recuzită, cât și în construcția măștilor.

Obiceiul era practicat de bărbați sau feciori, împărțiți în două cete de câte 7 (numărul zilelor
săptămânii): „localnicii” și „vrăjmașii”. Costumația ”cucilor” este formată din mască, prelungită cu
un fel de bluză și fustă lungă până la pământ.

Masca „localnicilor” are ca suport pânză groasă, întinsă pe un cadru de lemn. Fiecare mască
are o arcadă împodobită cu flori, care cresc în mărime de la stânga la dreapta, în mijloc fiind floarea
cea mai mare și cea mai viu colorată, apoi descresc, ceea ce ar simboliza „scara vieții” , după spusele
localnicilor.

Pentru „vrajmași”, masca propriu-zisă este din piele de miel sau iepure, întinsă pe un ciur
fără plasă, pe care sunt prinse coarne de capră sau de berbec. Celelalte elemente ale măștilor sunt
realizate din lână, fulgi, tiugi, cătrune, semințe, boabe de fasole și alte materiale. Bluzele și fustele
sunt confecționale din pânză înflorată, pentru „localnici” cu înflorituri mai rare și mai deschise la
culoare, iar pentru „vrajmași” cu flori vizibil mai sumbre.

Ca obiecte de luptă, fiecare „cuc” are o sabie vopsită în roșu, culoarea confruntării și un
târnăcop vopsit în albastru, simbol pentru uneltele gospodărești.

Al cincisprezecelea „cuc” este ”Mutul”, cu atribuții de coordonator. El este cel care stabilește
succesiunea momentelor pașnice cu cele conflictuale din timpul ritualului; uneori folosește sabia și
târnacopul pentru a disciplina câte un cuc care nu respectă regulile jocului. Din alaiul „cucilor”, face
parte și „Mireasa”, simbol al purității.

Obiceiul „Cucilor” se desfășoară în trei locuri: la o fântână, la câmp și în sat, la casele la care
au fost invitați, ultima casă colindată fiind cea a „Mutului”(unde are loc și demascarea). Apărând
singuratici de pe diferite ulițe ale satului, „cucii” se strâng la cea mai veche fântână din sat cu puțin
timp înaintea răsăritului. ”Mireasa”, adusă la fântână de ”Mut”, scoate apă în căldărușă și, cu ajutorul

18
unui mănunchi de busuioc, stropește cele patru zări, ca semn al dorinței de belșug și de liniște în
fiecare casă. ”Cucii” se așează în linie dreaptă sau semicerc cu fața spre soare, închinându-se
ceremonios astrului abia răsărit, apoi se împart în două cete dispuse în linie dreaptă, una în fața
celeilalte.

La semnalul mutului – 3 fluieraturi scurte, între „localnici” și „dușmani„ începe lupta, fiecare
luptător înclinându-se mai întâi de trei ori în fața adversarului, cu sabia în mâna dreaptă și târnăcopul
în cealaltă. În ritm de geamparale, „beligeranții„ se apropie sau se îndepărtează, încrucișându-și mai
întâi săbiile și apoi târnăcoapele. Momentele de liniște, când omul, fie numai și pentru scurt timp,
poate să-și vadă de gospodărie, alternează cu cele de înfruntare a dușmanului. „Mutul” este
animatorul ceremonialului și de el depinde succesiunea momentelor pașnice sau conflictuale.

Spre finalul „ostilităților”, când semnele împăcării între cele două cete încep să devină
vizibile, săbiile și târnăcoapele sunt împreunate alternativ între războinici sub forma de rozetă. Prima
este rozeta localnicilor, apoi rozeta vrăjmașilor. Urmează rozeta mare, alcatuită din armele ambelor
cete, simbol al împăcării definitive, învingătorii morali fiind localnicii.

Momentele desfășurării bătăliei sunt identice pentru fiecare dintre cele trei spații de
ceremonial (fântână, câmp, sat). Ceremonialul de la fântână are menirea de a invoca bunăstarea pentru
întreaga obște, cel din câmp invocând bogația în grâne.

Prin faptul că anunță primăvara, acest frumos și străvechi obicei deschide un nou ciclu anual
în viața colectivității. Dansul și desfășurarea ritualului simbolizează lupta dintre bine și rău, luptă a
cărei finalitate este victoria realizată prin transformarea forțelor malefice în forțe ale binelui prin
purificare, cu ajutorul botezării cu „apa neîncepută” de către „Mireasă”. Obiceiul este, așadar,
simbolul supremației vieții asupra morții și al binelui asupra răului.

Obiceiul dobrogean ar putea fi încadrat în categoria manifestărilor rituale de inițiere a tinerilor

în luptă sau vânătoare, funcția de inițiere fiind dedusă din momentul central al obiceiului – lupta
dintre cele două tabere opuse. Această funcție este dedusă indirect din faptul că obiceiul ”Cucilor”
este precedat de alte două obiceiuri ”Fufuliga Mică” și ”Fufuliga Mare”, variante locale ale focurilor,
care în cele mai vechi timpuri aveau rol de înștiințare și alarmare în caz de primejdie.

Material cules din localitatea Carvăn, comuna Lipnița, județul Constanța.

19
 PAŞTELE DE ALTĂ DATĂ
ÎN ACTIVITĂŢILE EDUCATIVE CU PREŞCOLARII DE AZI

Prof. înv. preşc Dan Florina

Grădiniţa cu Program Prelungit nr 26 Braşov

Copilul, încă înainte de vârsta preşcolară, vine în contact cu realităţi, simboluri şi manifestări
religioase ale căror semnificaţii, în înţelesul lor cel mai simplu este bine să le cunoască de la această
fragedă vârstă. Orice sărbătoare este un prilej de bucurie, de împăcare sufletească cu noi înşine şi cu
semenii noştri. De aceea am considerat necesară introducerea unor activităţi educative prin care să
aducem în mintea şi sufletele copiilor de azi, imaginea Paştelui de altădată. Punctul de plecare în
desfăşurarea acestor activităţi l-a constituit curiozitatea copiilor de a afla “de ce unde vine sărbătoarea
Pastelui”, “de ce încondeiem ouăle”, “de ce mergem la biserică”, “ce reprezintă Învierea”. Pornind
de la aceste manifestări de interes ale celor mici, am decis să derulăm un proiect, al cărui finalitate să
fie satisfacerea curiozităţilor preşcolarilor în legătură cu sărbătorile pascale.
Tematica abordată în cadrul acestor activităţi a vizat 4 mari dimensiuni: OBICEIURI ŞI
TRADIŢII DE PAŞTE, PATIMILE LUI IISUS, SIMBOLURI CREŞTINE ŞI IMPORTANŢA
SĂRBĂTORILOR PASCALE
Pentru aceasta timp de 4 sătămâni am creat un centru tematic adecvat unde copiii au putut
mânui şi s-au putut juca oricând au dorit cu materialele existente: ouă de lemn, ouă încondeiate,
materiale despre Paşti (imagini, cărţi, reviste, cruciuliţe, icoane), materiale din natură (iarbă, coajă de
copac), dar şi obiecte confecţionate chiar de copii (coşuleţe şi suporturi pentru ouă, puişori, felicitări
de Paște).
Ţinând cont de faptul că, pe lângă interesul pentru joc, copiii îşi manifestă curiozitatea pentru
ceea ce-i înconjoară, arătându-şi deschis atitudinea de explorare, am recurs la adăugarea de detalii şi
atribuirea de funcţionalităţi proiectului. Acestea sunt necesare pentru a crea copiilor o motivaţie mai
puternică, ştiind că, la această vârstă, ei dau prioritate nu numai trebuinţelor biologice, ci şi celor
sociale şi spirituale. Exemple de astfel de detalii adăugate şi funcţionalităţi atribuite proiectului: - cu
materialele confecţionate (ouă încondeiate, felicitări de Paşte, puişori), am organizat o expoziţie cu
vânzare, pentru părinţi, iar banii adunaţi i-am donat bisericii din cartierul nostru - ne-am costumat în
iepuraşi şi am dăruit jucării şi ouă roşii copiilor defavorizaţi de alte grădiniţe - am rugat părinţii să ne
ajute să pregătim, împreună la grădiniţă, mâncăruri tradiţionale de Paşte, apoi am organizat o masă
festivă, la care i-am invitat şi pe colegii noştri de la celelalte grupe - în urma discuţiilor despre post,
biserică şi rugăciune, ne-am deplasat la biserică, pentru înfăptuirea reală a celor discutate
(spovedanie, împărtăşanie) - am comunicat părinţilor (prin prezentări Power Point cu desene şi
filmuleţe) modul în care copiii ar dori să îşi petreacă sărbătorile de Paşte
O activitate aparte a fost aceea de încondeiere a ouălor. Aceasta nu doar că a plăcut foarte
mult preşcolarilor, dar considerăm că prin intermediul acestei activităţi am reuşit să aducem în prezent
tradiţii strămoşeşti de sărbătorile a Paştelui, reuşind să trăim şi noi puţin altfel această sărbătoare
sfântă.

20
 Desfăşurarea acestor activităţi a fost o provocare atât pentru noi, cadrele didactice, cât şi
pentru copii, având în vedere avantajele de care aceştia beneficiază. Am încurajat munca în echipă,
încrederea în sine, responsabilitatea, competenţa, interacţiunile şi comunicările cu diferite persoane
ale vieţii sociale. De asemenea, dezvoltarea creativităţii, a dragostei pentru cultură şi tradiţii
strămoşeşti, autoevaluarea permanentă şi posibilitatea luării deciziilor au fost printre beneficiile care
au decurs din acest proiect. Am reuşit să abordăm tema aleasă din două perspective::comercială şi
spirituală. În primul caz, copiii erau mai mult decât familiarizaţi cu ideea de „cadouri de la iepuraş”
şi au fost foarte cooperativi în a oferi exemple de astfel de cadouri, mai ales cele primite de ei. Ceea
ce nu este un lucru de apreciat este că, de multe ori, conjunctura face ca ei să uite de partea spirituală,
de dragostea pentru cei din jur, de bucuria de a oferi daruri celor dragi. Prin discuţiile cu specialiştii
şi prin activităţile desfăşurate în această săptămână, am reuşit să le formăm o imagine spirituală a
poporului român, să le insuflăm dragostea faţă de semeni şi să îi determinăm să se bucure pentru
fericirea persoanelor dragi lor, fără a face loc sentimentului de invidie sau răutate. Ne bucurăm nespus
de mult că strădaniile noastre au avut un ecou şi am învăţat copiii să iubească această sărbătoare şi
pentru latura ei religioasă şi, cu ajutorul părinţilor, am reuşit să sădim în sufletele lor “muguri“ de
iubire pentru Dumnezeu şi pentru oameni, prin descifrarea învăţăturilor creştine.

21
 CREDINŢE ŞI OBICEIURI LEGATE DE SĂRBĂTOAREA
PAŞTELUI

Prof. Savu Mirela Elena

Şcoala Gimnazială Nr.40 “Aurel Vlaicu”
Loc. Constanţa. Jud. Constanţa

Paştele este sărbătoarea cea mai mare a creştinilor de pretutindeni şi celebrează Învierea
Mântuitorului, cea mai mare minune întâmplată pe pământ, de aceea oamenii acordă o atenţie
deosebită tradiţiilor şi obiceiurilor specifice acestei sărbători de primăvară.
„Slujba Învierii începe la miezul nopţii punct, când se sting lumânările şi preotul, îmbrăcat în
odăjdii sfinte, iese din altar cu o făclie aprinsă, împărţind tuturor lumina din lumina şi vestindu-le că
Hristos a înviat!, la care într-un glas cu toţii: Adevărat a înviat! În cântece frumoase, preotul şi
dascălii, urmaţi de tot norodul, se strecoară din biserica şi, sub copacii înfloriţi din curte, se începe
slujba cea mare a Învierii Domnului, după care se întoarnă iar în biserica.”( Simion Harnea )
După ce au luat sfânta pască şi s-au închinat la icoană, se aşază cu toţii la masă şi ciocnesc
ouă roşii, mănâncă cozonac şi friptură de miel ori de pasăre, aşa cum le da mâna la fiecare.
“Bunicii povestesc nepoţilor în fiecare an despre minunile ce s-au săvârşit de Paşti:
• Se spune că din lacrimile Maicii Domnului picate pe pământ au ieşit, mai în toate părţile,
izvoare făcătoare de minuni şi cine s-ar spală din aceste izvoare şi mai cu seama în această zi se
vindecă de orice boală ar fi cuprins.
• În Camina, spun că din nafură de la Paşti, din crucea pascăi, a făcut Dumnezeu în Sâmbătă
Paştelui, atunci când se coace pască, toate florile, toate seminţele cîte sunt, toate pînele. A sfărâmat
crucea mărunt şi a aruncat în patru părţi şi peste toată lumea au răsărit.”(Elena Niculiţă Voronca,
Datinile şi credinţele poporului român)
O datină veche este descrisă de L. Bodnarescul: “într-un lighean se pune un ou roşu, în unele
locuri, două, şi o moneda de argint. Deasupra se toarnă apă proaspătă, adusă chiar atunci de la fântână.
Toţi ai casei se spală rând pe rând, dându-şi fiecare cu oul cel roşu peste obraz, zicând : Să fiu sănătos
şi obrazul să-mi fie roşu că oul; toţi să mă dorească şi să mă aştepte, aşa cum sunt aşteptate oualele
roşii de Paşti. După aceea, luând fiecare piesă de argint în mâna şi dând cu dansa, de asemenea, peste
faţă , zice: Să fiu mândru şi curat că argintul. Fetele mai adaugă şi cuvintele: Să trec la joc din mâna
în mâna că şi banul; să fiu uşoară precum cojile de ouă, care trec plutind pe apă. În unele locuri, se
pun în lighean şi crenguţe de busuioc. Se zice că cei ce se spală astfel vor fi onoraţi precum e onorat
busuiocul.”
În Lunea Paştilor flăcăii merg la biserica unde preotul îi binecuvântează şi le da slobozenie de
a umblă cu văluritul . Flăcăii iau denumirea de valari şi pornesc din casă în casă. Au o năframă albă,
pusă într-o prăjină şi o poartă că pe un steag al valarilor (obicei din Vrancea). Când intră în casă, după
ce spun Hristos a înviat!, ridică în braţe pe cei mai tineri ai casei, urându-le sănătate şi noroc, iar celor
vârstnici le sărută mâna. Gospodină dăruieşte valarilor ploconul de pe masă, în timp ce stăpânul le da
bani, după putere.
Alte credinţe de Paşti sunt prezentate de Ion Muşlea şi Ov. Birlea în cartea Tipologia
folclorului:
• „Oamenii se spală cu apă în care au pus ouă roşii, că să fie şi ei roşii că oualele, că să nu facă
rusata (curgerea sângelui din gingii)”;

22
• „În noaptea de Înviere se bagă un cocoş în biserica (sus la cafas) şi el cânta la miezul nopţii
vestind Învierea Domnului”;
• „După ce primesc lumina de la preot, oamenii se duc şi aprind o lumânare la mormânt. Şi se
vede cimitirul plin de lumina şi tare-i frumos!;”
• „ Cine moare în ziua de Paşti, merge de-a dreptul în răi.”
Pe lângă credinţe şi obiceiuri legate de Sărbătoarea Paştelui, ţăranii români aveau şi
nenumărate poveşti legate de lupta dintre Dumnezeu şi diavol pentru scoaterea sufletelor din iad, aşa
cum este cea amintită de Elena Niculiţă- Voronca în Datinile şi credinţele poporului român: „În
noaptea dinspre ziua de Paşti când era Isus în mormânt, locuitorii se bucurau foarte. Au tăiat un cucoş,
l-au fript şi l-au pus pe masă, şi un peste l-au făcut cu borş şi au zis: Când va cânta cucosul istă şi
când va înota peştele în borş, atunci va învia Hristos! Deodată cucosul a început a bate din aripi, iar
peştele, cum era bucăţi, s-a împreunat şi a început a înota şi a stropit pe meseni cu zeamă de aceea
(de atunci au pistrui). Copiii s-au trezit cu câte un ou roşu în mâna şi au strigat: Hristos a Înviat!”
Toate aceste tradiţii şi credinţe ilustrează bogăţia spirituală a strămoşilor noştri . Faptul că
majoritatea acestora încă se mai păstrează în zilele noastre sugerează plăcerea şi liniştea sufletească
pe care o aştern în sufletele românilor dornici de purificare spirituală, de refugiu în natură şi în
Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE:
 Daniel Popa , 2007, Tradiţii de Sf. Paşti , Buletin cultural V, nr. 16, aprilie-iunie,
Editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, Galaţi;

 Daniel Popa , iunie 2006, Tradiţii de Duminică Mare, Colindă ortodoxă V, an 17,
nr.211, Editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, Galaţi;

 Elisabeth Hought Sechrist, Janette Woolsey, 1999, “Poveste de Paşti”, Institutul

European, Iaşi.

TRADIŢII DE PAŞTE

Prof. Cujbă Nicoleta,

Şcoala Gimnazială Nr.40 “Aurel Vlaicu”
Localitatea Constanţa. Judeţul Constanţa

Sărbătoarea Paştelui poate fi asociată cu primăvara, anotimpul reînvierii. Retrezirea naturii la

viaţă simbolizează nouă viaţă pe care creştinii au câştigat-o prin crucificarea şi Învierea lui Iisus.
Paştele sărbătorit de creştini este similar cu două tradiţii antice: una a evreilor şi altă a păgânilor.
Ambele tradiţii sărbătoresc Învierea, trezirea la viaţă. Paştele creştin îşi are originea în Paştele
evreiesc, numit Pesach.
Sărbătoarea Sfintelor Paşti presupune multe alte tradiţii şi obiceiuri.

23
• În ziua de Mucenici (pe 9 martie în fiecare an), gospodării dau foc la gunoaie. Femeile afumă
casa şi pomii din grădinã că să le ferească de insecte. ,,Măcinicii” se fac fierţi în apă şi arome (rom,
scorţişoară, coajă de portocale). Aşa e obiceiul, în amintirea celor 40 de sfinţi mucenici îngheţaţi în
iezerul Sevastiei.
• Bună-Vestire (Blagoveştenia, pe 25 martie în fiecare an) simbolizează începutul mântuirii
neamului omenesc. În această zi, Arhanghelul Gavriil i-a binevestit Sfintei Fecioare Maria zămislirea
lui Mesia. În calendarul ortodox este zi de dezlegare la peşte. La români există credinţa că până şi cel
mai sărac om trebuie să mănânce peşte, că să fie sănătos şi iute că peştele tot anul. Se mai spune că,
aşa cum e vremea de Bunavestire, va fi şi la Paşti.
• Sfântul Gheorghe (23 aprilie, de cele mai multe este înainte de Paşte) este, pentru creştini,
sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic militar, care a fost chinuit şi omorât pentru Hristos, pe vremea
împăratului Diocleţian. Este considerat sfânt purtător de biruinţă şi reprezentat în iconografia
ortodoxă călare pe un cal alb şi omorând un balaur, simbol al răului. În calendarul popular, se
regăseşte cu numele de Sângeorz.
• Duminică Floriilor marchează momentul primirii triumfale pe care i-a făcut-o mulţimea
Mântuitorului, la intrarea în Ierusalim. În această zi e obiceiul de a se sfinţi, la biserica, ramuri de
salcie. În cursul anului, salcia se păstrează la icoane, la porţi şi uşi, apoi fiind arsă.
Pentru români, Postul Mare este cel mai important şi mai sfânt post de peste an. Fiecare
încearcă să postească după putere, mai ales prima Săptămâna şi Săptămâna Mare, să facă milostenie
şi fapte bune, să se împace cu cei cu care s-a certat. La bisericile se slujesc, seara, Deniile, iar
dimineaţa slujbe speciale, care predispun la meditaţie asupra vieţii creştine şi a patimilor Domnului.
Spiritualitatea românească păstrează câteva legende referitoare la inrosirea ouălor. Cea mai
cunoscută spune că, întâlnindu-se cu jidanii, Maria Magdalena le-a spus că Hristos a înviat, iar ei au
răspuns că atunci va învia Hristos, când se vor înroşi ouăle din coşul ei. Şi pe dată, ouăle s-au făcut
roşii. Se mai spune că, după Înviere, jidanii au aruncat cu pietre în Maria Magdalena, iar pietrele se
prefăceau în ouă roşii.
Ziua Învierii Domnului, cunoscută şi sub numele de Paşti începe, din punct de vedere liturgic,
în noaptea dinainte; la miezul nopţii, când se spune că mormântul s-a deschis şi a înviat Hristos. Chiar
dacă românii participa în număr destul de mic la Sfânta Liturghie din această noapte sfânta, ei vin la
Slujba Învierii, pentru a lua lumina. Apoi se duc pe la casele lor, revenind, dimineaţă, la biserica.
În dimineaţă zilei de Paşte, copiii se spală pe faţă cu apă proaspătă de la fântână în care şi-au pus un
ou roşu şi fire de iarbă verde.
Cele mai faimoase ouă de Paşti sunt ouăle Faberge, create în urmă cu 100 de ani de un bijutier
care le-a dat şi numele. Acesta le-a creat pentru curtea imperială a Rusiei, din aur, argint şi le-a decorat
cu bijuterii preţioase. Sunt cele mai scumpe ouă din lume.

Bibliografia:

1. Crăciun,B., 1994, “Sfintele Paşti în datini şi obiceiuri”, Ed. Porţile Orientului, Iaşi
2. Gorovei, A., 2003, “Credinţe şi superstiţii ale poporului roman”, Ed. Grai şi suflet - Cultură
Naţională, Bucureşti
3. Muşlea, I., 1972, “Cercetări etnografice şi de folclor”, Vol. II, Ed. Minerva, Bucureşti
4. Nicolau, I., 2000, “Credinţe şi superstiţii româneşti”, Ed. Humanitas, Bucureşti.

24
 ,,TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PAŞTE ÎN IALOMIŢA”

Autor: Prof.Lupu Svetlana –Aurora ,

G.P.P.,,Dumbrava Minunata“ Slobozia ,Ialomiţa

Tradiţii de Paşte: „În ziua de Paşte, se pune într-un blid apă, un ou roşu, o monedă de argint
şi un ou alb. Cu apă se spală pe faţă toţi ai casei
să fie rumeni şi sănătoşi peste an. Tot în ziua de
Paşte, toţi copiii şi toţi oamenii mari trebuie să
aibă în buzunare sau în sân un ou. Când copilul
se împărtăşeşte, cu oul în sân, acel ou îl pune
mamă-sa în boabele de sămânţă de porumb ca să
răsară toate şi să rodească, la mijloc ca să se
poată lega, şi apoi, se atârnă în cui în casă şi la
40 de zile sau la celălalt Paşte, se sparge. Dacă în
acest timp, nu se strică, e semn că cel ce l-a
păstrat este norocos.
Se spune, tot aşa, că e bine ca ouăle pe
care le mănânci în ziua de Paşte, să fie nesărate, altfel ţi se vor roşi mâinile. În ziua de Paşte, să nu
arunci ghiocele ouălor roşii afară, pentru că-ţi arunci norocul. Celor ce mor sau sunt înmormântaţi în
zilele Paştelor, li se pune în mâna dreaptă un ou roşu ca semn că au răposat în zilele Învierii. Arătându-
l dracilor de la vamă, aceştia, văzând oul roşu, îl lasă de trece, nesupărat, oricât de multe păcate ar fi
făcut.”
Tot in Bărăganul Ialomiţean se mai spune şi că „ouă roşii nu se mănâncă în ziua de Paşte, până
ce nu s-a împărţit pomana morţilor. Altfel, pomana nu e primită. Şi e bine ca în ziua de Paşte, după
ce te-ai împărtăşit, sau ai luat Paşte, să mănânci întâi ou roşu, apoi iei alte mâncăruri.
Primul ou roşu, vopsit în Joia Mare, se păstrează la icoană până la celălalt an.
Tot aşa, să aflaţi că: „În Joia Mare, se duc 12 ouă roşii, într-un şervet, la biserică, seara la denie, şi se
lasă acolo până în Ziua de Paşti. În urmă, se îngroapă câte un ou din acelea la hotarele moşiei, spre a
fi ferite de piatră.”
Obiceiuri sunt păstrate şi atunci când vine vorba de ciocnitul ouălor:
„Dacă spargi oul, e semn bun, vei fi voinic peste tot anul, dacă ţi l-a spart, e semn rău, vei fi
bolnav”. În unele părţi se ciocneşte din Ziua de Paşte până Marţi. În unele părţi, până la Ispas. Se
ciocnesc, de asemenea, numai ouăle monocrome, roşu sau, mai nou, altfel, dar cele încondeiate nu se
ciocnesc, ele sunt numite „muncite”, şi reprezintă
chinurile îndurate de Iisus pe vremea răstignirii. Când
încep a mânca de Paşte, încep întâi cu oul şi ciocnesc
mai întâi bărbatul cu femeia, apoi părinţii cu copiii,
zicând la ciocnire „Hristos a înviat!”, „Adevărat a
înviat!”. Tot cum se spune că cei ce ciocnesc ouă roşii,
în ziua de Paşte, se vor întâlni pe lumea cealaltă. Sunt
sate în care se ciocneşte în toate duminicile, până la
Ispas, şi fiecare sătean ţine, ca o cinste mare, să aib ouă roşii pe masă sau la fereastră, în casa sa.
Simboluri şi motive ale Paştelui

25
 Simbolurile şi motivele întâlnite pe ouăle încondeiate în zona Bărăganului sunt: morişca,
salba, grebla, coada curcanului, luna, steaua, mănăstirea, prescura, Crucea Mielului, apoi din
domeniul plantelor: ghiocei, grâu, vâsc, mărăcine, mure, viţa de vie, magheranul. Din bogăţia de
motive le regăsim şi pe cele ale obiectelor uzuale la sat: nai, pălărie, piepteni, roata morii, secera,
scara, vârtelniţa, pirostriile… În Bărăgan, au fost descoperite motive ca floarea fagului, marginea
lacului, rădaşca, fluturele, raţa, cocoşul, dar cele mai întâlnite patru simboluri ale acestei zone,
regăsite foarte des sunt cârligul ciobanului, colţul porcului, fierul plugului şi şarpele casei.
Despre acesta din urmă, de exemplu, stă scris chiar, încondeiat pe un ou: „Orice casă are un şarpe, e
blând şi nu muşcă, trăieşte în peretele casei. Să nu-l omori, când îl vezi, că nu e bine.”
Oul potcovit
Un alt obicei, foarte interesant, şi despre care poate, asemeni mie, nu auziserăţi înainte, este oul
potcovit. „Făceam ouă roşii, cu vărgi galbene, cu vopsea de
căruţă. Potcoavele rotunde. Găuream oul, cu o sulă groasă, şi pe
urmă, băteam cuiele. Le ţineam de frumuseţe şi le puneam pe
masă, fiecare la cortul lui. În ziua de Paşte, fiecare punea pe masă
la cortu’ lui şi chema pe ceilalţi de mâncau, mergeau apoi la altul
şi la altul, până terminau. Mâncau, jucau. Fiecare avea pe masă
ou potcovit”, este istorisirea culeasă de la Dumitru Stănescu,
potcovar din satul Andrăşeşti,judeţul Ialomiţa .
Iată că pentru ziua de Paşte, meşterii fierari sau potcovarii, făceau, ca probă a măiestriei şi
priceperii lor, ouă potcovite, cu care mergeau din casă în casă şi făceau urări de sănătate şi de belşug,
fiind răsplătiţi cu diverse daruri, bani, făină, ouă sau brânză, din ce aveau pe acasă.
Cu aşa bogăţie, de tradiţii vechi, Paştele pare acum o nostalgie printre galantarele luate cu asalt,
pe fugă, cam în Vinerea Mare. Un cozonac îmbietor şi bătut bine în copaie, lăsat apoi să crească
dolofan, o pască din aluat de pâine, umplut cu risipă bună de brânză dulce, cu ou şi zahăr… Şi mielul
rumenit, şi drobul pus şi el şi pe masă dar şi pentru împărţit, de sufletul morţilor, de toate, fiecare casă
ar trebui să aibă parte.
Rânduiala unei zile de Paşte, aşa cum se obişnuia:
„În Noaptea Învierii, o familie sau mai multe din neam, merg să „ia Paşte” sau ” Lumină”. Pasca
sfinţită, pe care o mănâncă după ce ia Lumina, va fi fost făcută la Biserică sau la brutăria satului, din
făină strânsă de la toată lumea. Femeile de duc la chindie, după ce soarele începe să apună, duc ouă
la Biserică… Şi noaptea după ce preotul iese cu Lumina şi o împarte tuturor credincioşilor, aceştia
primesc şi pasca binecuvântată şi apoi gustă şi din vin şi ouă roşii, care sunt trupul şi sângele lui Iisus.
Şi tot la miezul nopţii, este obiceiul ca pentru cei ce au murit fără lumânare, să se dea de pomană câte
un cocoş alb, ca să aibă Lumină pe lumea cealaltă.
Oamenii merg acasă, iar dimineaţa, în Duminica Paştelui, când se
trezesc, este obiceiul fierului de plug pus pe pragul casei de către cel mai
bătrân dintre bărbaţi. Lângă el, aşează, o monedă de argint, un ou roşu şi
un ou alb, şi un peştişor. Ca toţi ai casei să fie, curaţi ca argintul, cu obrazul
frumos şi alb, şi sănătos şi rumen ca oul roşu şi spinteni ca peştişorul.
Apoi se împarte de sufletul morţilor, şi apoi toţi ai casei, împreună cu
invitaţii se aşează la masa de prânz, cu ciorbă, cu drob, cu miel, cu cozonac. Se făcea şi horă, copiii
se dădeau în comedie, (roata de bâlci), şi oamenii se veseleau…”
Sărbătorile Pascale , sărbătorile prilejuite cu ocazia Naşterii Domnului au rămas cele mai importante
sărbători ale comunităţii .

26
 BISERICA SATULUI TURCULEȘTI - COMUNA CĂLINEȘTI,
ARGEȘ

Prof. Voinescu Andreea / Prof. Chivulescu Maria

Liceul Tehnologic Topoloveni, Argeș

Locuitorii din Călinești au fost, de-a lungul existenței satului, ortodocși. La această concluzie
ne duc mai mulți factori. În primul rând, satul a fost locuit, de când se cunoaște acesta, numai de
români. Cele două biserici, pe care le vom evidenția mai jos, ortodoxe, vin, cu această religie, din
secolele anterioare. De-a lungul acestor secole, pe terenul satului, mănăstiri de prestigiu, numai de
aceeași religie, au deținut proprietăți: Cozia, Glavacioc, Cotroceni. În satele vecine, regăsim
proprietăți ale mănăstirilor Râncăciov, Negru Vodă, Nucet etc.

1. Bisericile din Turculești

În satul Turculești, de la momentul cunoașterii existenței sale, trebuie să vorbim de două

biserici. Este vorba, pe de o parte, de Biserica cu hramul Sf. Nicolae, construită la 1870 și sfințită la
1872, situată în centrul satului, în imediata vecinătate a șoselei naționale. Lăcașul de cult a cunoscut
multe reparații și alte îngrijiri, în momentul de față fiind una din cele mai frumoase biserici din
regiune. Pe de altă parte, nu putem să nu menționăm aici biserica veche a satului, din lemn, cea de
dinainte de translatarea acestuia dintre dealuri, către șosea, prima biserică cunoscută a cătunului
Turculeștilor.

1.1. Biserica veche din dealul Turculeștilor

Satul Turculești a existat, inițial, pe o poziție mai înaltă față de cea actuală, ascuns între
dealuri. Tot acolo oamenii aveau și biserica, așezată pe culmea unui deal, în jurul acesteia fiind
cimitiul. Și astăzi, dealului i se spune ”Dealul Bisericii.”Aceasta a fost construită în anul 1781, fiind
cu nouă ani mai vârstnică decât însăși Episcopia Argeșului. În 1793, pe vremea mitropolitului Dositei,
domnitorul fanariot al Țării Românești, Alexandru Moruzi aprobă înființarea unei noi episcopii la
Argeș.

În ianuarie 1842, popa Stroe din Turculești se plânge protopopiei că l-a ars focul, pierzând tot
ce a avut și rămânând numai cu sufletul și cu trupul, arzând și condicele actelor civile dintre 1832-
1839. Lucrul acesta îl adeveresc și sătenii. Mitropolia poruncește ca preotul să ia alte condici și să
treacă în ele întocmai cele păstrate la judecătorie.

Odată cu translatarea satului, dintre dealuri către șoseaua națională, dar și ca urmare a creșterii
numărului de familii, se ia decizia construirii unei noi biserici. Aceasta, în funcțiune și azi, este
amplasată în proximitatea șoselei, pe o platformă puțin înaltă, care îi conferă însă o poziție privilegiată
raportat la imobilele din vecinătate. Biserica nouă a început să fie construită în anul 1870, fiind sfințită
în 1872.Vechea biserică din lemn a satului nu a fost abandonată, odată cu apariția noii biserici.
Aceasta și-a început o a doua viață, fiind demontată și cumpărată de locuitorii unui sat vecin, pentru

27
ca aceștia să o refacă la ei în comunitate: ”…pe cea de lemn au vândut-o în întregime locuitorilor din
satul Furduiești, sat <<de peste apă>> și care au venit cu căruțele de au ridicat-o”.

Informația este perfect plauzibilă, atât datorită sursei citate, cât și datorită faptului că, în
general, bisericile din lemn erau, atât în acea perioadă cât și ulterior, mutate de la o locație la alta.

Cimitirul din jurul bisericii de lemn din Dealul Bisericii Turculeștilor, continuă să
funcționeze, aici, încă 79 de ani după desființarea bisericii vechi, până la deschiderea cimitirului nou,
în anul 1951. Cimitirul nou este amplasat la mică distanță de biserica nouă. Majoritatea morților sunt,
ulterior, mutați, cu slujbele cuvenite, în noul cimitir. Rămân însă numeroase morminte în deal, din
varii motive: lipsa descendenților, urmași plecați definitiv din zonă, lipsă de interes etc.

În anul 1988, Dealul Bisericii este decopertat în vederea amenajării și terasării pentru
înființarea, ulterioară, de plantații viticole. Decopertarea inițială, adâncă de 1,2 metri, descoperă în
mare parte, dar și distruge în aceeași proporție, fundația vechii biserici. Aceleași lucrări deschid
numeroase morminte din cimitirul vechi, excavările ajungând până la fundul gropilor de mormânt.

Așadar, primul preot cunoscut din Turculești este popa Radu, care a păstorit destinele micii
biserici din jurul anului 1800. În anul 1810 îl găsim aici preot pe Preda, al cărui fiu, Ion (țârcovnicul),
ajunge și el, mai târziu, preot. În 1832 slujește aici un preot numit tot Ion. În 1833, aici este preot
Stroe, care moare în 1843. În 1844, la raportul protoieriei, este hirotonit popa Ion (țârcovnicul) sin
popa Preda, care trăiește până în anul 1868. Acestuia îi succede preotul Nicolae Alexandrescu, al
cărui nume se leagă de existența ambelor biserici din Turculești, acesta slujind timp de 59 de ani.

În centru, preotul Nicolae Alexandrescu, ultimul slujitor al bisericii vechi, de lemn, din Turculești,
dar și primul slujitor al noului lăcaș de cult.

1.2. Biserica nouă din Turculești

Noii biserici din Turculești, care și astăzi străjuiește șoseaua națională dintr-o perspectivă
falnică, i se pune piatra de temelie în anul 1870. După numai doi ani este sfințită, purtând hramul
celei vechi, Sfânta Paraschiva și Sfântul Nicolae.

28
 Interiorul este împărțit așa cum se obișnuiește, în pronaos, naos și Sf. Altar, iar în față precede
totul un impunător amvon deschis. Pictura este în frescă, veche, foarte interesantă, exprimată în culori
dulci, tablouri, scene biblice, de un interes captivant și destul de frumoase.

În Sf. Altar, se află înserată, între pomelincele ctitorilor și această inscripție: ”Târnosită la
1872, pictorii Ilie și Iosif din Pitești”.

În fața Bisericii se află o clopotniță de o construcție nouă, din 1951 (1950, n.n.), sub formă de
boltă și pe sub care trec credincioșii să intre în Sfântul Lăcaș.

Biserica este construită din zid de cărămidă gros de aproape 1 metru, în stil bizantin,
cu bolți înalte. Are lungimea de 28 metri și lățimea, în dreptul naosului, de 14 metri.

Foto: Biserica Sf.Nicolae – Turculesti, 2013

Clopotnița este amplasată chiar la intrarea în curtea bisericii, din zid de cărămidă, de formă pătrată,
cu două deschideri semicirculare prin care se face accesul spre interiorul curții.

Clopotul mic (înălțime 40 cm., deschiderea gurii 37 cm.) are următoarea inscripție în limba
română cu caracter chirilic: ”+ În numele Prepodo <<amnei>> Paraschivei chito (sic) Radu
Dumitrescu 1790”.

Clopotul mare (înălțime 67 cm., deschiderea gurii 66 cm.) are incizată următoarea inscripție,
în limba română cu alfabet latin: ”Acest clopot s-a cumpărat din donațiile parohiei Turculești, comuna
Călinești Mușcel, în costul căruia a intrat și vechiul clopot donat de Petre Voinescu înaintea Nașterii
Domnului. Anul 1938. Preot Sergiu Nicolaescu. Fabrica de clopote Oituz Gh. Dumitrescu București.”

În timpul păstoriei preotului I. Ionescu, s-a ridicat clopotnița de care am amintit. Tot atunci
prin 1951, s-a înființat noul cimitir, la o distanță de circa 100 metri de biserică, aducându-se totodată
morții din cimitirul cel vechi din deal. Turla bisericii este pătrată, cu patru ferestre, fiind acoperită, în
întregime, cu tablă metalică. Altarul este semicircular, cu fereastră mare spre est și alta mică la
proscomidie. În partea de sud a altarului este poziționată o ușă care corespunde în curtea bisericii,
spre aleea cimitirului. Pomelnicul din altar este scris cu litere chirilice.

29
 Catapeteasma este din lemn sculptat, cu două registre de icoane. Naosul este larg, datorită
celor două abside laterale, semicirculare în interior și poligonale la exterior, ficare având câte două
ferestre. Bolta sferică se sprijină pe patru arce. Pronaosul, cu plafonul ușor boltit, are cafasul de lemn,
cu scară de acces în stânga. Pe laturile exterioare se află câte două ferestre. Pridvorul, închis cu geam
în anul 2007, se sprijină pe două coloane frontale și este dominat de o boltă semicilindrică .

Foto: Alături de IPS Calinic, Arhiepiscop al Argeșului și Muselului. În dreapta, preot Cosmin
Bologea

La intrarea în pronaos, deasupra ușii mari, construită din lemn masiv sculptat, este amplasată pisania,
din marmură albă. Aceasta are următoarea inscripție:

” + În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin +

Ridicatu-s-a din temelie această Sf. biserică, cu hramul Sf. Ier(arh) Nicolae, în anul 1872, de către
obștea satului Turculești. Pictura executată de jugravii Ilie și Iosif din Pitești, iar arhitecți au fost
Antonie și Ilie. În anul 1907 a fost înlocuită șindrila cu tablă plumbuită din import. ~ După cutremurul
din anul 1940 biserica, suferind avarii, a fost reparată de preotul S. Nicolaescu sprijinit de enoriași. ~
După anul 1950 s-a construit clopotnița de către preotul Ion Ionescu ajutat de epitropul Dumitru
Voinescu și de toți enoriașii parohiei. ~ Iar în zilele prea Sf. Iosif, episcopul Râmnicului și Argeșului,
între anii 1973-1977, s-a învelit din nou Sf. locaș cu tablă galvanizată și s-a refăcut vechea pictură în
frescă, cu sprijinul bunilor noștri enoriași și ai altor evlavioși creștini, în frunte cu preotul Virgil
Duțoiu ajutat de epitropul Marin Stoica cu întreg consiliul parohial. Noua pictură a fost executată de
dna Maria Antonescu din Ploiești. ~ Binecuvântează Doamne pe cei ce iubesc podoaba casei tale.
Amin.”

În noaptea de 1 spre 2 octombrie 1981, biserica arde parțial, pictura interioară fiind cea mai
în suferință. Interiorul este restaurat și pictat din nou de Elvira Dăscălescu.

După renovarea efectuată în urma incendiului, în interiorul bisericii, deasupra ușii de la

intrare, este amplasată o a doua pisanie:

30
 ”Cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu și cu sprijinul material al bunilor noștri enoriași
precum și al altor evalvioși creștini, în zilele Prea Sfințitului Iosif, episcopul Râmnicului și Argeșului,
protoiereu al Protoieriei Pitești fiind P(rea) C(ucernicul) Părinte Constantin Dejan, s-a restaurat din
nou, în toamna anului 1981, pictura acestei Sfinte Biserici, grav avariată în urma incendiului din
noaptea de 1/2.X.1981. Pictura a fost executată de doamna Elvira Nica Dăscălescu – București. Pe
ajutătorii și binefăcătorii noștri să-i pomenească Domnul întru împărăția Sa. Preot paroh Virgil
Duțoiu. Consilieri: Marin Stoica (epitrop), Nicolae Diță, Ștefan Gulie, Gheorghe Voinescu, Ștefan
Coșereanu, Ion Gomoiu.”
După hirotonirea preotului Cosmin Bologea, în anul 2007, începe o amplă lucrare de renovare
a bisericii. Pictura interioară este spălată, exteriorul este reparat și tencuit, catapeteasma este
redecorată cu foiță de aur și argint. Este schimbată integral tâmplăria bisericii. Curtea este
transformată într-un adevărat parc, plin de flori, de-a lungul unor alei ce șerpuiesc frumos.
Cu ocazia acestei ultime renovări, pe peretele din dreapta intrării este amplasată o a treia
pisanie, care are următorul conținut:
”Cu vrerea Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, s-a ridicat această biserică din temelie în cinstea și
lauda Sfântului Ierarh Nicolae, în anul 1872, de către obștea satului Turculești. Biserica a fost
construită din cărămidă și datorită vitregiilor vremii, a necesitat reparații capitale. La îndemnul Înalt
Prea Sfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Argeșului și Muscelului și sub îndrumarea Prea
Cuviosului Arhidiacon Caliopie Ichim, consilier al sectorului economic și construcții bisericești, cu
osteneala preotului paroh Bologea Cosmin Vasile și a dreptmăritorilor creștini din această parohie,
au început reparațiile în anul 2008, executându-se reparații capitale. Lucrările s-au încheiat în ziua de
11 septembrie 2011 când s-a resfințit acest locaș de către Înalt Prea Sfințitul Părinte Arhiepiscop
Calinic, împreună cu un sobor de preoți.
Doamne miluiește pe cei ce iubesc podoaba casei Tale!”
În anul 2012 în curtea bisericii a fost ridicată o cruce din lemn cu înălţimea de 6 m, unde
Mântuitorul Iisus Hristos este sculptat în mărime naturală. Lucrarea este executată de Ionică Moise,
din Topoloveni. În anul 2015, începând să se degradeze din cauza intemperiilor, monumentul este
acoperit, lucrare executată sub comanda sculptorului și meșterului Marian Baciu.

31
În noaptea Praznicului Învierii, enoriașii se adună în jurul Crucii din curtea bisericii și cântă
cu bucurie” Hristos a Înviat!”

Credincioșii sărută cu evlavie Sfânta Evanghelie, pe rând, rostesc salutul ”Hristos a Înviat!,
iar corul bisericii cântă :

” Hristos a înviat, a înviat!

Hristos a înviat!
Luminile se-aprind în sat
C-a înviat, a înviat!
Hristos, Hristos, Hristos a înviat!”

32
 NOAPTEA PAȘTELUI LA CĂLĂRAȘI

Prof.în înv.preșcolar: BROȘTEANU ROZA

Liceul Tehnologic Petre Baniță Călărași
Structură – Grădinița cu PN Sărata – Călărași

La Călărași s-a păstrat un obicei legat de săptămâna mare. Familiile cărora le-a decedat cu cel
putin șase luni în urmă cineva, fără lumină, nespovedit și neîmpărtășit, trebuie să dea de pomană un
rând de haine. Aceste haine se aduc la biserică în joia mare, se întind în biserică pe cearceafuri sau
pături, după care sunt citite de preot. Aceste haine nu se mai duc acasă, se lasă la biserică pentru
noaptea de înviere, când le vor îmbrăca fete sau băieți necăsătoriți.
În noaptea de înviere, când preotul iasă și spune: „Veniți de luați lumină”, cei care vor îmbrăca
hainele se duc și aprind o lumânare pentru cel decedat. Cu această lumânare ies afară din biserică și
se îmbracă în acele haine.
Când preotul spune pentru prima dată: „Hristos a înviat!”, cei care s-au îmbrăcat deja trebuie să
spună: „Și ……(numele celui decedat) s-a îmbrăcat.

33
 „PAȘTELE DE ALTĂDATĂ ÎN CUVINTE ȘI IMAGINI
„ SFINȚIREA BUCATELOR DE PAȘTE LA UCRAINENII DIN
ȘTIUCA”

Culegător:Prof.Ciurel Ionela
Prof. Brașoveanu Mariana
Școala Gimnazială Știuca
Județul Timiș

Ucraineni din Banat pastrează incă cu sfințenie câteva din obiceiurile străvechi , se adună cu
mic cu mare și participă la șlujba de sfințire a bucatelor.

34
 „ÎNȚĂRCATUL MIEILOR”

În această poză veche (

aprox.anul 1940) este redat un obicei vechi
,înțărcatul mieilor înainte de Paște din zona
Maramureșului unde viețuia o comunitate
de ucraineni din care o parte au venit în
Banat aducand cu ei tradiții și obiceiurile
strămoșești.Este reprezentată o casă veche
și o stînă .

„Fete cu cununițe”
Fete ucrainene din
Poienile De Sub Munte mergând
duminica la biserică. După cum
povestea bunica numai fetele
puteau purta această cunună la
biserică,femeile măritate ,s-au
cele cu copil din flori trebuia să
aibă capul acoperit.

35
 „ Nunta la ucraineni”
Mire ,mireasa , perechile de
nași și fete băieți care-i însoțeau pe
miri.(anul aprox.1930)

CALOIANUL

Ghiță Reli-Ionela
Școala Gimnazială ,, Alexandru Odobescu”
Urziceni – Ialomița

Copilăria mi-am petrecut-o într-un sat din Bărăgan ( Grindu – județul Ialomița ), iar din acea
perioadă, când nu trăiam prin și pentru tehnologie, îmi amintesc ce bine ne simțeam noi, copiii, când
ne jucam toată ziulica pe ulița plină de praf.

Îmi amintesc, de asemenea, că cea mai mare distracție era să o urmăresc pe sora mea în
treburile ei de copil mai mare, alături de cei de vârsta ei ( mi se păreau mult mai serioase, dar și
amuzante, jocurile lor).

Uneori eram un intrus mult prea indiscret ( de cele mai multe ori ), dar câteodată aveam
norocul să o îmbunez și să mă lase să particip.

Mulțumită acestor momente, am avut șansa să le povestesc propriilor copii despre un obicei
la care am participat și eu când eram foarte, foarte mică ( 4 – 5 ani ), dar din păcate, de prea puține
ori. Și mai trist este faptul că, în zilele noastre, copiii din sat nu mai cunosc nici măcar numele
obiceiului: CALOIANUL, cu atât mai puțin să practice acest ritual.

36
 Recunosc că am răscolit printre amintiri împreună cu sora mea, cu mama și cu bunica mea în
vârstă de 93 de ani, căci din cauza vârstei prea mici pe care o aveam pe atunci, îmi aminteam scene
episodice, nu și amănunte ( cronologia evenimentelor, versuri ). Astfel, ca urmare a forțelor reunite a
trei generații, am reușit să rememorez un obicei pe care am bucuria să vi-l împărtășesc și domniilor
voastre.

Caloianul era un obicei prin care, noi copiii, invocam ploile, într-o perioadă din an în care
seceta își făcea simțită prezența.

Acest eveniment avea loc în a treia săptămână după Paști, marți sau joi, când ne strângeam (
fetele, mai ales ) și făceam o păpușă din lut ( se presupune că acest Caloian era un copilaș pe care
mama lui l-a pierdut și l-a găsit mai târziu, mort ) pe care o găteam cu funde, flori și coji de ouă roșii
pe care le păstram de la Paști.

Puneam păpușa într-un sicriu, apoi formam un adevărat cortegiu funerar: o fată era preotul,
alta ducea steagul ( o batistă albă legată de un băț ), alte două fete duceau sicriul, iar restul mergeam
în urma coșciugului, ducând lumânări aprinse.

Pe tot traseul, până la locul de înmormântare, toate fetele boceau:

,,Caloiene, Ene!
Ene, Caloiene!
Cum ne curg lacrimile
Să curgă și ploile,
Să curgă șuvoaiele,
Să umple șanțurile,
Să ne crească grânele
Să ne crească ierburile!”
După înmormântare, se făcea o pomană în toată regula, aici implicându-se și mamele noastre,
făcându-ne mâncare.

La trei zile de la înmormântare, cortegiul se reunea și pornea către locul îngropăciunii, iarăși
cu bocet:

,,Caloiene, Ene,
Mă-ta te căta
Prin pădurea deasă
Cu inima friptă, arsă,
Prin pădurea rară,
Cu inima friptă-amară!”
Ajunse acolo, îl dezgropam, îl luam și-l aruncam într-o fântână, cerând lui Dumnezeu un an
cât mai ploios, plin de roade bogate și belșug. Apoi ne întorceam acasă unde, din spusele
colaboratoarelor mele, fetele mai mari și mamele lor făceau niște plăcinte numite ghizmane.

Sincer, acest moment din cronologia obiceiului mai sus prezentat, nu mi-l amintesc absolut
deloc. În schimb, îmi amintesc că bunica ,,ne desfăta” cu ghizmane tot timpul peste an, nu doar de
Caloian.

37
 OBICEIUL CALOIANULUI ÎN COMUNA CHISCANI,
JUDEŢUL BRĂILA

Profesor Roxana Jipa,

Şcoala Gimnazială”Al. I. Cuza” Brăila

Obiceiul Caloianului este caracteristic mai ales Munteniei de răsărit (Brăila, Buzău, Ialomiţa)
şi are loc în marţea a treia de după Paştele ortodox.
Încă din zori, fetele de la 5-6 ani în sus se adună la un loc şi se împart, dupa varstă, în două
sau mai multe cete. Fiecare ceată îşi alege o conducătoare. Apoi fetele fac o păpuşă de lut, un om
mic, pe care îl împodobesc cu panglici, cârpe colorate şi flori, iar pe cap îi pun drept căciulă o coajă
de ou roşu. În unele sate îl îmbracă în straie ţărăneşti, cu opincuţe şi căciuliţă. Păpuşa se numeşte
Calian, Caloian, Scaloian sau Bura.

În unele sate din această zonă se face şi Caloiţa, Scaloiţa, la fel ca şi Scaloianul.

Fetele pun Caloianul, Caloiţa, întrun sicriu mic, bine încleiat - ca să plutească pe apă
- sau pe o scândură, îl înconjoară cu coji de ouă roşii, păstrate de la Paşte, precum şi cu fel de fel
de flori, printre care predomină busuiocul, apoi îl îngroapă pe cămp, printre semănături, prin bozii
sau mărăcini, pe malul vreunei ape ori în alt loc ascuns.

38
 Înainte de înmormântare, un copil “este numit preot”, altul “este numit dascal”, altul duce steagul,
adică o trestie cu o batistă albă în vârf, iar una sau doua fete duc sicriul ori scândura cu Caloianul
şi Caloiţa,. În urma cortegiului vin fetele celelalte, cu flori şi lumânări aprinse, bocind.

I. Caloiene, Iene,
Numele Stoienii
Mă-ta te căta
Prin pădurea deasă,
Cu inima friptă, arsă,
Prin pădurea rară,
Cu inima friptă, amară! (se boceşte...)
II. Caloiţă, Iţă,
Numele Stoiţă
Mă-ta te căta
Prin pădurea deasă,
Cu inima friptă, arsă,
Prin pădurea rară,
Cu inima friptă, amară! (se boceşte...)
III. Caloiene, Iene!
Cum ne curg lacrimile
Să curgă şi ploile,
Zilele şi nopţile,
Să umple şanţurile,
Să crească legumile
şi toate ierburile! (se boceşte...)
IV. Caloiţă, Iţă!
Cum ne curg lacrimile
Să curgă şi ploile,
Zilele şi nopţile,
Să umple şanţurile,
Să crească legumile
şi toate ierburile! (se boceşte...)

39
 Apoi se adună cu toţii la o casă şi acolo coc o plăcintă mare, numită ghizmană, ori mai multe
plăcinte şi alte bucate. Flăcăii aduc vin si lăutari, se aşază toţi la o masă, mănâncă şi beau din
pomana Caloianului

Material cules de la Bujoi Ioana, educatoare pensionară din comuna Chiscani, jud. Brăila.

CALOIANUL ȘI PAPARUDELE
obiceiuri de invocare a ploii

Prof. Ciornea Lăcrămioara

Școala Gimnazială ”George Enescu”,
Năvodari. Constanța

Mică fiind, mama îmi povestea multe obiceiuri pe care le apucase în satul ei natal, de la
poalele podișului dobrogean Măcin, Făgărașul Nou, județul Tulcea. După cum îi spune numele se
pare că cei care l-au întemeiat au fost mocani din ținutul Făgărașului de Brașov, care veneau cu oile
la păscut, la început temporar, apoi după războiul de independență din 1877 s-au stabilit definitiv.
Multe sate s-a întemeiat astfel în această perioadă de către mocani ardeleni. Aceștia au adus cu ei și
obiceiurile și tradițiile lor și le-au păstrat cu sfințenie până la mai multe generații. Colinde frumoase
și autentice răsună și azi în aceste sate.
Dar iată ce îmi povestea mama despre obiceiurile de Paște: ”A treia zi de Paști, se strângeau
fetele și băieții de școală generală, cam de la 10 la 14 ani, că pe vremea mea fetele nu erau atât de
dezvoltate, erau mai copilăroase, și se îmbrăcau în frunze de boz sau stejar sau salcie. Pe cap puneau
coronițe de flori și frunze cu panglici colorate. Băieții mergeau înaintea lor pe la casele gospodarilor
și anunțau venirea Paparudelor. Toți ieșeau înaintea lor cu găleți pline cu apă din fântână.
Paparudele cântau astfel: ”Paparudă, rudă/ Ieși afară de udă/ Cu găleata,leata/ Peste toată ceata./
Aduceți cheițele/ Să descuiem portițele/ De joi până joi/ Să dea numai ploi.” Gospodarii le udau și
apoi le dădeau ouă și covrigi în coșulețe. Nu toate fetele participau la Paparudă, doar cele mai
curajoase, care se învoiau să fie udate. Se spune ca dacă ești paparudă în anul acela îți merge bine:
ești sănătos, toate bolile fug de tine cum curge apa pe râu, ai noroc în bani, iei note bune și multe
altele. Fetele la sfârșit mergeu la derea unde aruncau frunzele și coronițele.

40
 Un alt obicei de Paște este Caloianul. De fapt el se petrecea la a treia joi de la Paște și consta
în modelarea unei păpușe de lut pe care noi copiii o împodobeam cu cojile de la ouăle de Paște, pe
care le păstram anume pentru acest ritual. Apoi puneam păpușa pe o scândură, o împodobeam cu
flori, îi făceam cruce, pom împodobit cu mere, colăcei, flori, exact ca la o înmormântare adevărată.
Apoi un băiat era popă și altul era dascălul. Aveam și cădelniță, confecționată dintr-o conservă, iar
cărbunii îi luam de la soba din bucătăria de vară a bunicii, tot ea ne dădea și tămâia și icoana. Ne
îmbrăcam toți cu haine negre, cu basmale negre pe cap de la bunicile noastre și porneam alaiul. Îl
boceam pe Caloian astfel: ”Ene, Ene Caloiene/ De când ploaia n-a mai dat/ Râulețul s-a uscat/ S-a
uscat și s-a-ntristrat/ De când ploaia n-a mai dat./ Ene, Ene, Caloiene/ Să te duci cu florile/ Și să vii
cu ploile/ Să deschizi portițele/ Să intre fetițele./ Ene , Ene, Caloiene/ Să deschizi portițele/ Să curgă
ploițele/ Să curgă șiroaiele/ Să urle zăvoaiele.” Mergem cu Caloianul în procesiune până la derea
unde îl puneam să curgă la vale și alergam pe mal cântând același cântec și aruncam flori în apă.
Apoi mergem acasă. Bunica întotdeuna făcea plăcintă cu brânză și ne adunam toți copiii în curtea
ei. Bunica, pe numele ei de fată Bucur Maria și căsătorită Ardeleanu, era o femeie tare credincioasă
și miloasă și fără de care copilăria mea ar fi fost foarte săracă. Cu ea am cele mai frumoase și plăcute
amintiri. Una din ele este aceasta când ne făcea plăcinte de Caloian. Alteori mergem cu ea dis-de-
dimineață să culegem plante de leac. Știa bunica timpul fiecărei plante vindecătoare și spunea că
trebuie să meargă cu ea un copil mic, care încă nu a fost atins de păcat. Îmi amintesc cum intona
bunica melodii specifice, vechi, în timp ce culegea aceste plante. Le ducea la biserică și părintele le
sfințea. Cu ele bunica vindeca oamenii. Era un fel de vraci al satului. Avea mâini de aur. Tot ea ne-
a învățat aceste obiceiuri pe care ți le-am povestit eu și care astăzi tot mai rar se mai fac în satele
noastre dobrogene. Păcat că se strică obiceirile, tare păcat. Tu ca profesoară trebuie să le duci mai
departe, măcar în amintirea bunicei Maria, al cărui nume l-ai dat nepoatei mele.” Și pentru că trebuie
să împlinesc dorința mamei mele vă scriu aceste amintiri dragi ale ei în speranța că aceste obiceiuri
nu vor pieri, că vor fi promovate în satele românești de învățători și profesori dedicați și iubitori de
frumosul folclor românesc autentic.

CĂTANELE LUI ISUS

Prof. Voina Oana

Prof. Guţă Corina
Grădiniţa P.P. „Floarea -Soarelui”
Reşiţa

La poale de Semenic, în comuna Văliug, tinerii comunei nu lasă deloc steagul jos. Şi la
sărbătorile pascale din 2014, tinerii s-au îmbrăcat frumos şi-au trecut la păzit ,,MORMÂNTUL”
Mântuitorului Iisus. Am întâlnit tineri ai comunei CĂTANE cum le spun localnicii, care duc tradiţia
din tată în fiu. Cătanele de la Văliug, este o tradiţie veche de peste 150 de ani. Am stat de vorbă cu
mulţi bătrâni ai comunei, care-mi povesteau cu mândrie şi emoţie, că şi ei au fost CĂTANE moştenind

41
asta de la bunicii lor, iar acum îşi văd la rândul lor nepoţii îmbrăcaţi CĂTANE. Încă din VINEREA
NEAGRĂ, biserica rămâne deschisă iar la MORMÂNTUL MÂNTUITORULUI IISUS amenajat în
mijlocul bisericii, stau de pază tineri îmbrăcaţi aproximativ milităreşte, pantofi sau bocanci
milităreşti, pantaloni negrii, veston sau haină cu diferite grade onorifice, clăbăţ cu pană de fazan.

În general, ţinuta ostăşească e moştenită de la înaintaşi, şi este purtată cu o mare onoare şi

mândrie. Tinerii au datoria dată de primarul comunei şi de preotul bisericii de a păzi masa pe care se
află SFÂNTUL EPITAF reprezentând punerea în mormânt a MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS.

Înainte de-a îmbrăca ţinuta de CĂTANĂ, tinerii sunt instruiţi militar de unul dintre veterani
în ai ale cătanelor. Tinerii sunt împărţiţi în brigăzi de comandant şi fiecare brigadă ştie exact ce are
de făcut. Dacă unele cătane stau de veghe la MORMÂNT, alte brigăzi merg prin comună unde trec
pragul fiecărei gospodării, de unde se întorc cu ouă roşii, cozonaci, o sticlă cu răchie şi alte bunătăţi
oferite de vălugenii comunei. ,,Este o mare onoare pentru noi sătenii să ne treacă pragul cătanele.
Arătăm aşa cât şi cum ne-am pregătit să întâmpinăm Sfintele Sărbători Pascale” imi spunea una dintre
bătrânele Văliugului. Locuitorii comunei, trec şi se roagă la MORMÂNTUL simbolic din biserică pe
toată durata dintre VINEREA MARE şi momentul în care Mântuitorul Iisus a Înviat.
În prima zi la biserică vin săteni cu coşuri în care au ouă roşii, pască, cozonaci şi alte bucate,
spre a fii sfinţite de preot. După slujbă, merg acasă şi se înfruptă din ceea ce au pregătit. În ziua a
doua de Paşte, alaiul din biserică, condus de preotul comunei, în frunte cu CĂTANELE, merg în
cimitirul comunei, pentru pomenirea morţilor. După ce asistă la slujbă, cătanele se aliniază frumos la
ieşirea din cimitir şi pregătesc momentul UDATULUI, unde fiecare doamnă şi domnişoară nu scapă
neparfumată de cătane. Şi în această fază a sărbătorii, cătanele sunt răsplătite pentru gestul lor cu ouă
roşii de doamnele şi domnişoarele comunei.

42
 CHIPĂRUȘUL - RITUAL UNIC ÎN EUROPA

Artenie Florentina – profesor

Școala Gimnazială Nereju Mic
Comuna Nereju, județul Vrancea

În Vrancea, în special în satele de pe Valea Zabalai (Nereju,Spulber,Paltin), se practica un

obicei numit Jocul măștilor sau Chipărușul, care apare ca o reminiscență a unei ancestrale conceptii
privitoare la moarte. Conform acestei străvechi credințe, de pe vremea dacilor, moartea era privită ca
un prilej de bucurie și, de aceea, la înmormântare, oamenii nu plângeau, ci se veseleau, pentru că, la
fel ca dacii, acum două milenii, nerejenii
credeau că sufletul este nemuritor și rătăcește
încă 40 de zile prin locurile unde omul a trăit.
Astfel se poate întelege tâlcul vorbelor
istoricului grec Herodot, care scria că dacii se
cred nemuritori și râd în fața morții.

Se poate constata cu uimire cât de fidel s-

a păstrat cultul dacilor din antichitate, ajungând
peste veacuri aproape intact. În acest context
filozofic se desfășura priveghiul la Nereju -
Vrancea.

43
 Caracteristica priveghiului este folosirea măștilor, foarte variate ca prezentare și identice cu cele
întrebuinţate în timpul sărbătorilor de Anul Nou. Majoritatea măștilor reprezintă caricatural oameni
bătrâni și, pentru acest motiv, mascații sunt numiți cu termenul generic de uncheși. Ei afirmau cu
toată convingerea că duhurile rele care pândesc prin preajmă trebuie speriate, că veselia dă curaj
mortului și că viața lui pe lumea cealaltă va fi așa cum i se face priveghiul.

Obiceiul mascaților, cu origine atât de îndepărtată, constituie doar vestigiile unui ritual
antecreștin. În timp,funcția sa generică a dispărut, pentru ca în forma sa actuală de manifestare să
supraviețuiască doar elementul spectaculos.

Așadar, Chipărușul este un dans unic în Europa, care constă în realizarea unui ritual în faţa
casei celui mort. Doisprezece bărbați cu fețele acoperite de măști tradiționale din blană de oaie
argăsită, așezați unul în spatele celuilalt și legați cu lanțul vieții, dansau în jurul unui foc. Din când în
când săreau peste acesta, ca simbol al purificării sufletului celui decedat.
Toți cei care fac parte din grupul mascaților vorbesc cu glasuri schimbate, ascuțite,
improvizând discuții pline de umor. Nimeni dintre cei de față nu este cruțat, nici chiar mortul.
Spectatorii participă și ei la acest spectacol
manifestând o adevărată plăcere de a-i provoca și de
a le ține isonul. De altfel, o trăsătură generală a
priveghiului este marea sa veselie, caracterul de
petrecere pe care-l capătă în comunitatea sătească.
La căpătâiul mortului se făceau și glume, ca să
nu mai sufere rudele.
Încercau să-i înveselească pe cei ce boceau,
spuneau tot felul de snoave. Nu se stie dacă reușeau

44
să alunge tristețea înmormântării, dar ei măcar încercau.

Bibliografie
1. Dimitrie Gusti , Sociologia Monografică ,Opere, vol. I, București, Editura Academiei,
1968;
2. H.H.Stahll , ,,Nerej.Un village d’ une region archaique,, Institutul Român de Științe
Sociale 1940;
3. adevăruldespredaci.ro / / chipărușul-dans-ritualic-din-vrancea

CORUL LIGII CULTURALE MOINEȘTI, JUDEȚUL BACĂU, DUPĂ SPECTACOLUL DE

FLORII DIN ANUL 1935

Culegător – Ciobancă Genoveva,

Școala Gimnazială ,,Ștefan Luchian” Moinești, Județul Bacău

FOTOGRAFIE DE GRUP- ELEVI, ANUL 1938

ZONA FĂGĂRAȘ
CULEGĂTOR: COMȘULEA MIHAELA

45
 FOTOGRAFIE DE GRUP - ELEVI , ANUL 1941
ZONA FĂGĂRAȘ
CULEGĂTOR: COMȘULEA MIHAELA

FOTOGRAFIE- TÂNĂR ȚĂRAN ÎN PORT POPULAR DE VARĂ, ANUL 1954

ZONA FĂGĂRAȘ
CULEGĂTOR: COMȘULEA MIHAELA

46
 FOTOGRAFIE COPIL DE 2 ANI ÎMBRĂCAT ÎN PORT POPULAR, ANUL 1935
ZONA FĂGĂRAȘ
CULEGĂTOR: COMȘULEA MIHAELA

Prof. DRAŞOVEAN CORENLIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ CIUGUD
Jud. ALBA

47
 CU DOR…DE EA

Profesor consilier şcolar Monica Seceleanu

Liceul Tehnologic Electronica Industrială
Bucureşti

De Paşte îmi aduc aminte mereu de bunica mea. Era o modoveancă harnică şi foarte bună
gospodină. N-am să uit niciodată cozonacii făcuţi de ea, ouăle încondeiate plăcintele poale-n brâu.
Joia din Săptămâna Mare era ziua în care vopsea şi încondeia ouăle. Cu glasul blând şi duios,
cu lacrimi în ochi, îmi povestea cum Maica Domnului s-a dus la crucea pe care era răstignit
Mântuitorul, cu un coş cu ouă. Picăturile de sânge căzute pe ouă le-a înroşit.
Pentru ea, oul reprezenta sămânţa vieţii, pentru că îmi spunea, că oul roşu este purtătorul veştii
că Iisus Hristos a Înviat.
Momentul încondeierii era plin de emoţie. Fiecare culoare înseamna ceva. Roşul-era jertfa
Mântuitorului, verdele- reprezinta renaşterea întregii firi, tinereţea. Ouăle galbene însemnau
înţelepciune şi bucurie, iar cele portocalii forţa.
În funcţie de culoarea aleasă, bunica folosea, ca într-un cod secret anumite linii. A fost
fantastic, când am ştiut şi am putut citi povestea încondeiată pe fiecare ou.
Cu pricepere şi mare dragoste trase linii drepte verticale, ce însemnau Viaţa, cu tristeţe trăgea
liniile orizontale ce semnificau Moartea. Era bucuroasă pentru fiecare linie ondulată ce reprezintă
Bogaţia, Apa, Înnoirea. Mereu încheia cu spirala, care îmi amintesc ca spunea ”vezi aici este
scurgerea timpului este Eternitatea”.
În noaptea Învierii mergeam la biserică să luăm lumina. Bunica ducea coşul în care erau
bucatele pregătite şi ouăle încondeiate. După ce erau sfinţite veneam acasă şi cicneam câte un ou.
Bunica îmi spunea: “Să ţii minte ! Acest coş aduce în casă, bucurie, pace, împăcare şi smerenie!” Nu
am să uit aceste vorbe pline de credinţă.
În dimineaţa de Paşte, bunica ne aducea un castron cu apă în care punea un ou roşu şi un bănuţ
de argint. Toată familia se spăla pe faţă cu acestă apă.
Şi acum aud glasul ei blând:
“Spălaţi-vă! Să fiţi frumoşi şi sănătoşi tot anul!”

48
 TRADIŢII, OBICEIURI ŞI SUPERSTIŢII DE PAŞTE
(articol culegere)

Prof. Psih. Roşan Rodica Crina

Şcoala – Csei Nr. 1 Popeşti

Potrivit tradiţiei, la miezul nopţii între zilele de sâmbătă şi duminică, oamenii se trezesc din
somn în bătaia clopotelor. Se spală cu apă curată, îşi pun straie noi, iau câte o lumânare şi pornesc
către biserică unde preotul, cu Sfânta Evanghelie şi crucea în mână, urmat de alaiul de credincioşi,
iese cu lumânarea aprinsă şi înconjoară biserica de trei ori. Când preotul rostește „Christos a înviat!”
toţi cei prezenţi la acest serviciu religios spun: „Adevărat a înviat!”, răspunsul fiind recunoaşterea
tainei Învierii. Cu lumânarea aprinsă, fiecare se întoarce acasă şi face o cruce mică pe peretele dinspre
răsărit, afumându-l cu lumânarea, pe care o va păstra tot restul anului. Oamenilor le este permis să
mănânce bucatele (pasca/pâinea, ouăle roşii, carnea de miel, sarea şi vinul) abia după ce acestea se
sfinţesc şi după ce fiecare persoană participă la Liturghie.
Unii sateni pun ouăle roşii la ferestre pentru ca in acest fel casa să le fie aparată de rele.
Ouăle trebuie lăsate să facă viermi, fiind semn de bogăţie. Se spune că dacă până la Sărbătoarea
Inălţării Domnului oul crapă si face viermi, lumea e fericită pentru că inseamnă că acea casă va avea
prosperitate.
Orice lucru gospodaresc făcut in casă vinerea este păcat şi aduce ghinion, de aceea ouăle
trebuie vopsite în Joia Mare. Este obligatorie şi spovedania, pentru că Paştele trebuie să te prindă cu
sufletul curat.
Biblia spune că Maica Domnului a asezat un coş cu ouă langă crucea pe care a fost răstignit
Mântuitorul şi acestea s-au înroşit de la sângele curs din rănile lui Iisus. Se spune că răul nu va putea
învinge pe Pamânt atâta timp căt va fi sărbătorită Invierea Domnului şi vor continua să se vopsească
ouă roşii în amintirea jertfei lui Iisus Hristos.
În tradiţia ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat odată cu postul de şapte săptămâni. La
Înviere este bine să te îmbraci cu o haină nouă, îmbrăcămintea nouă, la fel ca şi apa, are un rol
purificator.
În ziua de Paşti nu este bine să dormi, pentru că în restul anului vei fi somnoros, vei avea
ghinion, viermii vor mânca semănăturile, recolta va fi distrusă şi te va prinde ploaia ori de câte ori
vei vrea să lucrezi câmpul.
. Lumânarea de la Înviere trebuie păstrata în casă şi aprinsă în caz de boală, calamităţi naturale,
supărări, conform tradiției populare. În dimineaţa Paştelui e bine să priveşti prima dată într-un vas cu
apă neîncepută. Se spune că vei avea vederea buna în restul anului.
Se spune că e bine să te speli pe faţă cu apa neîncepută dintr-o cană nouă, în care ai pus un ou
roşu, unul alb, un bănuţ de argint şi un fir de iarbă verde, semne ale sănătăţii, prosperităţii şi sporului
în toate.
În ziua de Paşti nu se mănâncă oul cu sare, se spune că transpiri tot anul, spune tradiția
populară. Pasca, crucea de pe ea sau anafura sunt considerate de leac, de aceea se păstrează bucăţi
din ele peste an. Cocoşul sfinţit de Paşti se credea a fi o sursă de belşug, sănătate şi dragoste. În
vechime oamenii aduceau cocoşi la slujba de Înviere, pe motiv că aceluia căruia îi va cânta primul
cocoşul în acea noapte va avea noroc tot anul. Apoi cocoşii erau daţi de pomană săracilor.

49
 . La masa de Paşti e bine să mănânci mai întâi un ou, se crede că acesta aduce sănătate trupului
pe parcursul anului, apoi peşte şi pasăre, pentru a fi sprinten precum peştele şi uşor ca pasărea. Cu
cine ciocneşti ouăle vopsite în ziua de Paşti, te vei întâlni în lumea cealaltă.
Dacă păstrezi un ou roşu 40 de zile după Paşti şi nu se strică, vei avea noroc tot anul. De Paşti
se aşeză o bucăţică de fier sub prag, ca o protecţie pentru casă. Dacă prima persoană care îţi intră în
casă este bărbat, vei avea noroc tot anul. De Paşti, există credinţa că cerurile se deschid, permiţând
sufletelor celor morţi să se întoarcă acasă, pentru a-şi proteja rudele dragi.
Se spune că cei ce mor în duminică de Paşti sunt scutiţi de Judecata divină,sufletele lor
ajungând direct în rai. Copii născuţi de Paşti sunt binecuvântaţi, având o viaţa luminată şi presărată
cu noroc toată viaţa.

În zilele de Paşte existau interdicţii aspre, încă din moşi strămoşi: în prima zi nu era permisă plecarea
din sat, nu se mătura prin casă, nu se pregătea mâncare iar masa de Paşte nu se ridica timp de trei zile.
Astăzi, în a doua zi de Paşte, se obişnuieşte ca finii să se ducă în vizită la naşi, cu colaci, pască şi ouă
roşii, iar copiii merg la părinţi. Nasii trebuie să îi ospăteze pe fini, tradiţia spunând că aceştia mergeau
împreună la hora satului, notează crestinortodox.ro.
Tradiţiile şi obiceiurile de Înviere sunt cunoscute şi respectate de o mulţime de oameni încă
din timpuri străvechi, însă nu acelaşi lucru se poate spune despre obiceiurile din cea de-a doua zi de
Paşte, care nu sunt cunoscute de toată lumea.
În cea de-a doua şi în cea de-a treia zi de Paşte avea loc stropitul ritual cu apă, în amintirea
readucerii la viaţă a fetei de evreu, care a leşinat la aflarea veştii învierii lui Iisus, prin stropirea ei cu
apă de către tinerii care treceau întâmplător prin zonă.
Aşadar, lunea, feciorii stropeau cu apa fetele din sat, iar marţea fetele îi udau pe feciori.
Obiceiul s-a păstrat şi acum, iar tradiţia de a stropi cu parfum rudele şi prietenii vizitaţi a doua zi de
Paşte este o reminiscenţă târzie şi "emancipata" a acestei datini, scrie crestinortodox.ro
Dupa slujba Ceasurilor Imparatesti, in Vinerea Mare, in toate bisericile se savarseste
"Vecernia scoaterii Sfantului Epitaf”. In cadrul acestei slujbe speciale se scoate in mijlocul bisericii
Sfantul Epitaf. El este asezat pe o masa mai inalta, care inchipuie Mormantul Domnului. La randul
lui, Sfantul Epitaf aduce aminte de fapta de milostenie a Dreptilor Iosif din Arimateea si Nicodim,
care, coborand de pe Cruce trupul Domnului Iisus, l-au pregatit pentru ingropare, mai inainte de a-L
aseza in mormant.
Credinciosii saruta Sfanta Evanghelie si Sfanta Cruce, care sunt asezate pe Sfantul Epitaf,
dupa care trec pe sub masa. De cealalta parte a mesei se afla Sfanta Cruce, asezata sub policandru cu
o zi in urma, in cadrul Deniei din Joia Mare.
Unii credinciosi trec pe sub masa o singura data, inchipuind unicitatea Jertfei Fiului lui
Dumnezeu, iar altii trec pe sub masa de trei ori, in amintirea celor trei zile in care trupul lui Hristos a
sezut in mormant. Nu am gasit vreun temei care sa intareasca mai mult o parere sau alta. Fie o singura
data, fie de trei ori, important este ca atunci cand fac acest gest al smereniei si al credintei, credinciosii
sa stie ca, prin acest lucru, ei inchipuie in trupul si viata lor moartea si punerea in mormant a lui
Hristos.

50
 TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE PAȘTI
ÎN SATUL PÎRVOVA CARAȘ-SEVERIN

Prof. Înv. Preșcolar: Nicolicea Cornelia Marioara

Grădinița P.P. ,,Riki-Priki’’
Loc. Reșița

Paştele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creştine, care
comemorează evenimentul fundamental al creştinismului, învierea lui Iisus Hristos, în a treia zi după
răstignirea Sa din Vinerea Mare. Această mare sărbătoare este precedată de un post de 40 de zile,
perioadă numită Postul Paştelui. Ultima săptămână, numită Săptămâna Patimilor, are menirea de a
pregăti credincioşii pentru Înviere, imediat după ultima săptămână dinaintea Paştelui, cea a Floriilor,
în care se sărbătoreşte intrarea lui Iisus în Ierusalim. De a doua zi, în Săptămâna Mare, se
rememorează tot ce a făcut Mântuitorul pe pământ. Prin post, reculegere şi rugăciune, credincioşii
parcurg acum cele şapte trepte ale ultimelor zile ale lui Hristos Omul, fiecare zi din Săptămâna
Patimilor, semnificând un nou pas al lui Iisus pe drumul către răstignire şi Înviere.
Tradiţiile sunt încă păstrate cu precădere la sate, pentru că în zonele urbane acestea au fost fie
lăsate la o parte, fie transformate în aşa fel încât să corespundă noilor standarde de viaţă. Mulţi din
cei plecaţi se reîntorc cu drag în satul natal, şi nu există bucurie mai mare decât aceea de a petrece
sărbatorile acasă, în zona unde sunt păstrate vii amintirile copilăriei.
În satul Pîrvova, de Paşte, cei plecaţi nu uită că cele mai frumoase sărbători sunt în localitate, şi, chiar
dacă sosesc de departe rămân plăcut impresionaţi că tradiţia este încă „vie“. În Vinerea Mare, în
Pîrvova are loc aranjarea Mormântului Domnului Iisus, cu flori naturale, unele mai frumoase ca altele.
Femeile şi fetele se întâlnesc la ora zece pentru aranjarea Mormântului, care, în Almăj, diferă de la o
localitate la alta. Vopsitul ouălor presupune o adevarată arată a frumosului, folosită în mod natural.
Anumite familii din Pîrvova insisită să le vopsească natural, folosind foi de ceapă roşie şi albă, dar şi
plante pentru diferite forme
( pătrunjel sau leuştean).
Sâmbăta, la ora 11, când clopotele trebuie să rasune o oră, fetele cu dorinţe nenumărate merg
la râul din sat pentru a se spăla de rele.

În noaptea de Înviere, copiii și adulții merg la biserică. Vor purta fiecare o lumânare, pe care
o va aprinde din Lumina adusă de preot de pe Masa Sfântului Altar. Această lumânare este simbolul
învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii şi Luminii lui Dumnezeu împotriva păcatului. În satul Pîrvova
există obiceiul ca, pe drumul pe unde sătenii înconjoară satul în noaptea Învierii, să fie aprinse
smocuri de cenușă amestecată cu motorină. Toate acestea umplu sufletul copiilor, dar şi al nostru, al
adulţilor de bucurie.

51
 Sfintele Paşte este cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, este mult mai vastă în semnificaţii
cât şi în obiceiuri. Să nu uităm niciodată câtă bucurie poate fi în sufletul unui copil în clipa în care
ciocneşte un ou roşu. “Hristos a înviat!”, “Adevărat a înviat!”

BUCURIE DE PAȘTE

Autor/ culegător: Geambașu Ioana Tatiana

Scoala Gim. “Al. Macedonski”
Localitatea: Craiova
Județul : Dolj

52
 MULȚUMIRI DE PAȘTE

Autor/ culegător: Pătrășincă Florin

Liceul T. “ Gh. Vasilichi”, Cetate , Dolj
Localitatea: Calafat
Județul : Dolj

BLAGOVIŞTENIA ŞI ZIUA CUCULUI

Prof. Înv.Primar : Jurcă Margareta

Școala Gimnazială Nr.39 „Nicolae Tonitza” Constanţa, Jud. Constanţa

În peisajul satului modern o serie de obiceiuri au dispărut ori s-au transformat lăsând loc
unor „produse“ce numai au nimic în comun cu tradiţia. Din fericire mai există însă şi locuri unde s-
au mai păstrat, chiar şi modernizate, o serie de ritualuri străvechi care ne atestă istoria şi vechimea pe
aceste meleaguri alături şi de celelalte etnii.
Plasată în imediata apropiere a echinocţiului de primăvară şi având la bază consemnarea din
Evanghelia lui Luca (I, 26-38), Buna Vestire sau Blagoveştenia prăznuită de creştini în ziua de 25
martie este inscrisă în Calendarul popular ca Ziua Cucului.
În creştinismul Răsăritean data de 25 martie s-a generalizat din prima jumătate a sec. al V-
lea, odatăcu fixarea celebrării Craciunului la 25 decembrie; anterior se pare ca era acceptată data de
5 ianuarie. În Spania şi Italia Bunavestire se sărbătorea la 18 decembrie, dată păstrată în riturile
galican şi mozarab; datele au variat, în Apus,până prin sec. al XI-lea când s-a generalizat şi în lumea
catolică data de 25 martie.
Legenda populară românească consemnează constant momentul când Maria acceptă vestea
pe care i-o aduce Arhanghelul Gavriil.Sfântul Arhanghel Gavriil vesteşte Fecioarei Maria că va naşte

53
de la Duhul Sfânt pe Mântuitorul Iisus Hristos.Îngerul s-a arătat Fecioarei la Nazaret şi i s-a închinat,
zicând: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine! Binecuvântată eşti tu, între femei.“
(Luca 1.28). „Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus“ (Luca 1.31).La
intrebarea ei: cum se va întâmpla aceasta, întrucât nu ştia de bărbat, Arhanghelul i-a zis: „Duhul Sfânt
Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte
din tine, Fiul Lui Dumnezeu Se va chema.“
În toate satele româneşti este o sărbătoare care îmbina aspectul creştin cu cel tradiţional
precum: actele de purificare a spaţiului prin tămâierea clădirilor, curţilor, oamenilor şi vitelor sau prin
producerea de zgomote decare să se sperie forţele malefice ori prin aprinderea focurilor în grădini şi
livezi (în Transilvania şi Banat), alungarea şerpilor de pe lângă casă, a insectelor şi omizilor din livezi
precum şi scoaterea din lăzi a straielor la aerisit.Pentru că ne aflăm la începutul unui nou an agricol,
fructifer şi viticol, fertilitatea pământului este invocată în unele zone precum Transilvania şi Banat
prin stropitul rădăcinii prunilor cu ţuică şi ameninţarea cu securea a pomilor fructiferi care vor fi tăiaţi
dacă nu rodesc.
În alte zone din ţară în această zi nu se pun cloştile crezându-se că din ouăle ouate acum nu
ies pui, vacile nu se „gonesc“ şi nici porumbul nu se seamănă (în Moldova şi Bucovina). Mai demult
în această zi se afla norocul şi se făceau previziuni meteorologice iar femeile strângeau apa provenită
din neaua topită pentru a o folosi în practicile de medicină populară.
În aceastăzi se sacrifice ăpeştele prin gătirea sa, chiar dacă este perioadăde post,biserica
încuviinţând acest lucru prin „dezlegarea la peşte“.

CUCUL,PASĂRE SIMBOL
Scurgerea neîncetată a timpului prin repetarea anuală a ciclului vieţi de la naştere (primul
cântat) la moarte (ultimul cântat) reprezintă simbolul suprem al cucului. Niciunei alte păsări poporul
nu i-a dedicat atâtea legende, poveşti, cântece şi proverbe. În povestiri, cucul apare antropomorfozat:
argat, slugă, haiduc, tâlhar, părinte, soţ, iubit etc.
Prin comportamentul său marchează succesiunea a două importante fenomene
astronomice,echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară:„Şi cucul, cum a sosit şi i s-a dezlegat limba,
îndată începe a cânta, şi cântă de la Bunăvestire până la Sânziene sau până la Sânpetru“.
Tradiţia spune că la Sânziene cucul se îneacă cu orz şi, nemaiputând cânta, se preface în uliu
până în primăvara următoare.Cucul prevesteste prin cântecul său: venirea primăverii, norocul omului
în anul respectiv, iar primul cântat al lui este întâmpinat cu veselie, oamenii se îmbracă cu straie
curate, sunt bine hrăniţi şi cu bani în buzunar, implorând prin cuvinte: avuţia, sănătatea, fericirea şi
norocul. Locul de unde se aude primul cântat al pasării (în spate, în faţă, în dreapta ori în stânga) sau
unde este aşezată (pe ramura uscată, pe o movilă, pe o grămadă de gunoi), precum şi numărul de
repetări ale cântecului său reprezintă semene bune sau rele pentru om: noroc, boală, moarte, căsătorie.
Aceasta pasăre oracol/simbol reprezintă sursa de inspiraţie melancolică pentru cântecele de
dor şi jale, iar în creaţiile a căror temă este despărţirea a doi fraţi sau soţi amplifică sentimentul
înstrăinării şi singurătăţii.
Fiind simbolul primăverii, al timpului care curge implacabil, al dragostei pătimaşe, poporul
îi iartă toate faptele de care se face vinovat.

OBICEIUL CUCILOR DIN BRĂNEŞTI ILFOV

Atestat cu un secol în urmănumai în partea de sud a ţării, obiceiul cucilor se desfăşoară şi
astăzi într-o singurăcomunăaflatăla aprox. 30 km de Bucureşti, şi anume în Brăneşti.

54
 Ceremonialul în sine a păstrat desfăşurarea de odinioară, dar măştile au fost schimbate prin
modernizare. Asemenea altor ritualuri de alungare a iernii şi de purificare a spaţiului înainte de
intrarea în Postul Mare al Paştelui, şi acesta a fost la început o practică magică ce dădea importanţa
deosebită măştii de cuci şi în special a confecţionării acesteia. Femeile de odinioară lucrau aceste
măşti cu multă iscusinţă. Astăzi, masca este stilizată, fiind confecţionată din hârtie creponată.
Cucul, o pasăre oracol atestată şi de vechii greci, avea odinioară un rol purificator. Fulgii
luaţi de la gluga cucului (masca cucului) erau întrebuinţaţi de femei ca să afume pe cei ce sufereau
de frică. Alături de mască, oamenii deghizaţi în cuc poartă şi astăzi talăngi, care prin sunetul lor
rezultat din mişcarea corpului se spune că alungă spiritele malefice. Simbolic, masca reprezintă
scurgerea timpului anual şi sezonier. În memoria colectivă, cei care se deghizează în cuc trebuie să
facă acest lucru de 3 sau de 9 ori timp de 9 ani. Altfel, se crede ca „murind, se va face diavol“
În afară de mască, actanţii, care sunt bărbaţi, poartă fuste,deghizându-se ca femeile, purtând
de asemenea un băţ în mână şi o talangă mare în spate.
Cucii astfel deghizaţi aleargă în prima dimineaţă după Lăsatul Secului după copii, fete, femei
şi oameni în general, pe care îi ating cu băţul şi adesea îi trântesc la pământ. Spre mijlocul zilei,
altădată legau o opincă de o nuia cu care aplicau lovituri în spatele curioşilor.
Astăzi, acest clişeu a dispărut, folosindu-se doar băţul pentru o atingere uşoară. Seara
mergeau din casă în casă pentru a face o horă mare în curtea fiecărui gospodar, atingând în acest fel
femeile pentru a fi fertile şi frumoase în acel an, copiii şi oamenii pentru a fi sănătoşi. Astăzi locul
horei din curtea gospodarilor a fost luat de o horă generală desfăşurată în mijlocul comunei, în faţa
Căminului Cultural.

ARTA ÎNCONDEIERII OUĂLOR DE PAȘTE

Prof. înv. primar Rotaru Maria Mihaela

Liceul „Ștefan Diaconescu” Potcoava
Loc. Potcoava, Jud. Olt

În România, oul colorat sau încondeiat reprezintă o tradiție specifică sărbătorilor Pascale. Cu
ocazia sărbătorilor pascale, oamenii ciocnesc ouă colorate sau decorate cu diferite desene. Ouăle
colorate pot fi mâncate sau servesc strict ca decorațiune. Ouăle de Paști decorative pot fi ouă de găină
golite de conținut sau pot fi confecționate din carton, ghips, lemn, piatră sau materiale plastice .
De-a lungul timpului, decorarea ouălor prin diferite procedee a devenit o adevărată artă; unul
dintre cele mai diferite şi mai frumoase moduri de înfrumusețare a ouălor de Paște este, pe departe,
încondeierea. Încondeierea ouălor reprezintă înfrumusețarea ouălor prin decorarea acestora cu motive
antropomorfe, zoomorfe, fitomorfe, schiomorfe .
Tehnologia populară transformă simplul ou de Paști într-o adevărată opera de artă, care este
realizată prin mai multe faze de lucru: alegerea ouălor proaspete, scufundarea lor în apă, selecţionarea
ouălor mari şi frumoase, cu coaja groasă, fără denivelări, degresarea prin spălarea atentă cu apă caldă
la care se adaugă puţin oţet, pentru a „prinde“ vopseaua uniform. Urmează fierberea acestora la foc

55
domol, pentru a nu le crăpa coaja. Vopselele sunt preparate din plante ( mai rar ) sau sunt produse de
industria chimică.
Încondeierea propriu-zisă este realizată cu ajutorul unor instrumente specifice, precum chişiţa;
cele mai vechi „condeie“ au fost Lumânarea, cu al cărui capăt încins la foc se desenau pe ou anumite
semne, şi Pana de gâscă, având acelaşi rol cu cornul de ornat al olarului. Ouăle degresate și fierte sunt
încondeiate cu modele lucrate cu măiestrie și migală. Ouăle pot fi încondeiate monocrom sau
policrom. Pentru a încondeia ouăle monocrom, acestea sunt introduse într-un vas în care se adaugă
culoarea dorită. Ouăle se scot din vopsea și sunt șterse urmele de ceară, lăsând în urmă modelul alb.
Pentru ouăle încondeiate policrom, se repetă pentru fiecare culoare în parte, cu atenţie şi mult talent,
operaţiunile amintite de ornamentare.
Ca tehnică de mânuire a oului, a chișiței, precizăm că îndemânarea joacă un rol important. Oul
se ţine în mâna stângă şi se roteşte între degetul mare şi cel arătător, mâna dreaptă, cu condeiul, sau
«chişiţa» cum i se mai spune, fiind fixă, sprijinită pe lângă corp, pentrustabilitate.
În acelaşi timp, interesante sunt culorile. Roşul este simbolul sângelui, al focului, al dragostei,
galbenul reprezintă lumina, tinereţea, recolta, fericirea, ospitalitatea. Verdele reprezintă reînnoirea
naturii, speranţa, rodnicia, în timp ce albastrul reprezintă cerul, sănătatea, vitalitatea. Violetul
simbolizează răbdarea, încrederea, optimismul, iar negrul reprezintă moartea, doliul.
Ornamentaţia geometrică reprezintă multiple semnificaţii: linia dreaptă, verticală reprezintă
viaţa în urcuşul ei, aspiraţia spre înălţimi ; linia orizontală reprezintă moartea, linia dublă, dreaptă –
eternitatea, dreptunghiurile – cunoaşterea, linia ondulată – apa, purificarea spirituală, timpul,
eternitatea, iar dubla spirală reprezintă legătura dintre viaţă şi moarte.
Desenele, modul de tratare a suprafeţei oului, sunt diferite, în funcţie de experienţa,
creativitatea artistului popular. De obicei, oul se împarte în sferturi sau jumătăţi, fiecare parte purtând
un anume desen. Lucrul se face cu ceară naturală, de albine, folosindu-se în general aceeaşi tehnică.

De-a lungul timpului, unele faze ale încondeierii au fost fie inversate, fie eliminate. Acest
lucru a adus la apariția unor noi tehnici de încondeiere, care au dezvoltat într-un mod frumos arta
încondeierii. Astăzi, ouăle pot fi pictate manual, decorate în relief sau săpate; nu putem uita, de
asemenea, tradiționalele ouă încondeiate cu frunze de plante și ouăle decorate cu mărgele.
În România, încondeierea ouălor este conservată mai ales în mediul rural, unde tradițiile sunt
practicate cu sfințenie. Una dintre cele mai interesante și deopotrivă frumoase locații din România
legate de decorarea ouălor este Muzeul Oului, aflat în comuna Vama, Bucovina. Muzeul cuprinde
peste 3.000 de ouă din toată lumea, expuse în 22 de vitrine; ouă din Bucovina și ouă cu motive foarte
vechi. Este regretabil că tehnica încondeierii artistice a ouălor se pierde cu fiecare an care trece.

56
 TĂIEREA MIELULUI DE PAŞTE

Prof. Dobre Raluca Monica

Şcoala Gimnazială Specială „Sf. Vasile” Craiova

Deşi sacrificiul şi ofranda au sensuri profund diferite, scopul ambelor acţiuni rămâne acela de
comunicare cu Divinitatea. Întrucât omul profan nu poate comunica cu Divinul decât printr-un
intermediar (victima sacrificată sau ofranda), o mare valoare spirituală este acordată naturii victimei
ce urmează a fi ucisă. Acest mecanism este deosebit de evident mai ales în cazul alegerii mieilor cei
puri şi nevinovaţi drept victime.
Deosebit de interesantă este şi concluzia lui Mircea Eliade faţă de originea mitologică a actului
sacrificial în civilizaţia arhaică românească. Marele istoric şi cercetător afirmă că jertfirea unei fiinţe
vii este necesară pentru desăvârşirea oricărei creaţii, căci nimic statornic nu se poate ridica şi asigura
decât printr-un sacrificiu.
Sacrificiul ritual al unui animal cum este mielul are semnificaţii şi mesaje care depăşesc cu mult
conotaţiile alimentare pe care suntem tentaţi să le adăugăm.
În acest sens, sacrificiul „rupe” timpul lumesc, cotidian pentru a fixa actul sărbătorii, căci
solemnizează timpul şi crează un cadru spcific contactului cu divinitatea pentru captarea
binecuvântării.
În spaţiul nostru, în afara mielului tăiat de Paşti, în unele zone ale ţării este sacrificat şi un
purcel de lapte, obicei straniu la prima vedere, dar care are la bază o veche credinţă cu privire la
regeneararea naturii prin moartea unui simbol agrar cum este porcul. Conform valoroaselor date de
teren culese de cercetătoarea Ofelia Văduva în diverse zone ale ţării, sacrificarea mielului este însoţită
de un scenariu ritualizat care cuprinde stropirea ovinei cu apă sfinţită şi trasarea imaginară a unei
cruci cu cuţitul deasupra capului mielului.
În lumea satului de odinioară (cea atât de brutal distrusă de sosirea comunismului şi de
tranziţia post-decembristă în egală măsură) era obligatorie purificarea rituală a celui care tăia
animalul. Astfel ciobanul sau gospodarul care urma să taie miei trebuia să se spele, să se bărbierească,
să se tundă, să-şi schimbe cămaşa, şi mai ales să nu aibă contacte sexuale cu trei până la şase zile
înainte de ziua sacrificiului.
De fapt, în multe zone etnografice ale României, bătrânii îşi mai amintesc că pe vremuri era trasat un
semn al crucii cu cuţitul pe locul de la gât unde urma să fie înjunghiat mielul. Astăzi acest obicei,
mărturie atât de evidentă asupra consacrării divine a sacrificiului precum şi a suprapunerii memoriei
creştine asupra unui gest păgân, a început treptat să dispară.
La nivelul anului 1987, cercetătorul Liviu Apolzan ne transmite o informaţie extrem de
interesantă despre Nedeile de sat (care avea loc în prima duminică de după Paşte) de pe Platoul
Luncanilor, mielul ales pentru sacrificiu era consacrat printr-o slujbă religioasă numită slujba pentru
stolnice, după care era stropit cu aghiazmă.
După tăiere, mielul era scurs de sânge şi învelit întro cunună de flori. Mielul era apoi legat de
o prăjină purtată de doi bărbaţi şi oferit cu totul preotului care urma să participe la ospăţul colectiv
care urma.
Acest ospăţ de Paşti care are la bază carnea de miel nu era o masă obişnuită, ci un act plin de
semnificaţii sacre, de fapt consumul cărnii de miel avea repercursiuni faste pentru viaţa omului. „Cine
nu mânâncă miel de Paşte, nu-i merge bine tot anul” spune o străveche zicere românească.

57
 Pe vremuri, oasele mielului tăiat după ce fusese sfinţit de către preot, nu erau aruncate la gunoi
sau date câinilor, ci îngropate la rădăcina unui pom tânăr, gest care preia restricţiile biblice cu privire
la resturile ovinelor sacrificate de Paşti.
Există o rădăcintă a Rostului şi Timpului în toate datinile şi tradiţiile noastre. Chiar şi în cazul
actului sângeros şi imposibil de privit pentru mulţi, al tăierii unui miel în prag de Paşti.

Bibliografie:
descopera.ro

LUŃINA

Cules de: prof. Pariza Daniela(Poematli a luńinâľei – 1919)

Şcoala Gimnazială ,,George Enescu,, Năvodari
Lucian Blaga – ,, Lumina,, traducerea Yioryi Vrana

Luńina ţi-u-aduchescu
câ-ńi yini yiuruşi tu cheptu cându ti vedu,
vahi nu easti unu proscutu di luńina
adratâ tu dzuua di prota,
di luńina aţea nsitatâ handa di banâ?

Aţelu ţiva dzâcutu şidea tu-ayonie,

cându singuru amblâtea tu scutidhi ş-deadi
unu semnu Nipitrumtulu:
“S-hibâ luńinâ”

Unâ amari
şi-unâ borâ zurlâ di luńinâ
si-adră trâ-oarâ:
unâ seati eara di-amârtii, di doruri, di zvorismi, di pathimati –
unâ seati ti lumi şi soari.

Ma iu chiru luńina di-atumţea

ţi ţi-u dâdea urbarea – cari ştie?

Luńina, ţi-u-aduchescu câ-ńi yini yiuruşi

tu cheptu cându ti vedu – thâmâtâryioasâ-ńi,
easti vahi proscutlu di-tu soni
di luńina adratâ tu dzuua di prota.

58
 TRADIŢIA CĂTANELOR LA POALELE SEMENICULUI

Prof. PANĂ Diana-Maria

Grădiniţa cu P.P. „Palatul Fermecat” Reşiţa

La poalele Semenicului, într-un sat aşezat în mijlocul unui peisaj de poveste îşi trăiesc traiul
oameni frumoşi şi simpli, oameni credincioşi, cu frică de Dumnezeu, care îşi transmit cu sfinţenie
obiceiurile şi tradiţiile din generaţie în generaţie.
Tinerii din Văliug se identifică şi păstrează cu demnitate obiceiuri de peste 150 de ani… Un
obicei cunoscut şi apreciat pentru ineditul şi semnificaţia sa profundă este acela al « Cătanelor la
Mormântul luzi Iisus Hristos »
La sărbătorile pascale tinerii se îmbrăcă frumos şi, aşezaţi în cele patru colţuri ale
,,MORMÂNTULUI” Mântuitorului Iisus – obiect de mobilier bisericesc specific bisericilor din Banat
– îl păzesc până în Ziua cea mare a Învierii Domnului.
Tinerii comunei, CĂTANE cum le spun localnicii, duc această tradiţie din tată în fiu. Cătanele
de la Văliug, este o tradiţie veche de peste 150 de ani. Am stat de vorbă cu mulţi bătrâni ai comunei,
care-mi povesteau cu mândrie şi emoţie, că şi ei au fost CĂTANE moştenind asta de la bunicii lor,
iar acum îşi văd cu bucurie la rândul lor nepoţii îmbrăcaţi CĂTANE, ducând mai departe o tradiţie
frumoasă.
Încă din VINEREA MARE, biserica rămâne deschisă iar la MORMÂNTUL
MÂNTUITORULUI IISUS amenajat în mijlocul bisericii, stau de pază tineri îmbrăcaţi aproximativ
milităreşte, pantofi sau bocanci milităreşti, pantaloni negrii, veston sau haină cu diferite grade
onorifice, clăbăţ cu pană de fazan. În general, ţinuta ostăşească e moştenită de la înaintaşi, şi este
purtată cu o mare onoare şi mândrie. Tinerii au datoria dată de primarul comunei şi de preotul bisericii
de a păzi masa pe care se află SFÂNTUL EPITAF reprezentând punerea în mormânt a
MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS. Înainte de-a îmbrăca ţinuta de CĂTANĂ, tinerii sunt instruiţi
militar de unul dintre veteranii cătanelor, care aparţine generaţiei care predă în păstrare datoria de a
menţine tradiţiile satului vii. Tinerii sunt împărţiţi în brigăzi de comandant şi fiecare brigadă ştie exact
ce are de făcut. Dacă unele cătane stau de veghe la MORMÂNT, alte brigăzi merg prin comună unde
trec pragul fiecărei gospodării, de unde se întorc cu ouă roşii, cozonaci, o sticlă cu răchie şi alte
bunătăţi oferite de vălugenii comunei.
,,Este o mare onoare pentru noi sătenii să ne treacă pragul cătanele. Arătăm aşa cât şi cum ne-
am pregătit să întâmpinăm Sfintele Sărbători Pascale” îmi spunea una dintre bătrânele Văliugului.
Locuitorii comunei, trec şi se roagă la MORMÂNTUL simbolic din biserică pe toată durata dintre
VINEREA MARE şi momentul în care Mântuitorul Iisus a Înviat.
În prima zi la biserică vin săteni cu coşuri în care au ouă roşii, pască, cozonaci şi alte bucate,
spre a fi sfinţite de preot. După slujbă, merg acasă şi împreună cu familia dezleagă perioada postului,
gustând din bunătăţile pregătite pentru masa pascală.
În ziua a doua de Paşte, alaiul din biserică, condus de preotul comunei, în frunte cu
CĂTANELE, merg în cimitirul comunei, pentru pomenirea morţilor. După ce asistă la slujbă, cătanele
se aliniază frumos la ieşirea din cimitir şi pregătesc momentul UDATULUI, unde fiecare doamnă şi
domnişoară nu scapă neparfumată de cătane. Şi în această fază a sărbătorii, cătanele sunt răsplătite
pentru gestul lor cu ouă roşii şi bunătăţi de doamnele şi domnişoarele comunei.

59
 « CĂTANELE DE LA VĂLIUG »

TRADIŢIA FOCURILOR DIN JOIA MARE

ÎN BANAT

Prof. Potoceanu Tamara-Nicoleta

Grădiniţa Cu P.P. „Palatul Fermecat” Reşiţa

În zona Banatului, o zonă cu bogate și frumoase tradiții Pascale o zi foarte importantă din
săptămâna patimilor este considerată a fi Joia mare.
În Joia Mare se aprind focurile în cimitire, pentru că se crede că în perioada Paștelui se
deschide cerul și sufletele morților se întorc în sat, lumina focului devine una spiritualizată și are
menirea de a-i călăuzi pe cei trecuți în cealaltă lume către locul celor dragi de pe pământ.

60
 Personal sunt legată de ceea ce se petrecea și încă se petrece în satul meu natal din Banatul de
munte, satul Gîrliște, în ”mai către dimineața de Joi Mari” când se aprind focuri pe mormintele
străbunilor noștri.
Fiind copil așteptam cu nerăbdare această zi deosebită, plină de evenimente și importanță,
care îmi trezește în fiecare an amintiri plăcute.
Miercuri seara mă rugam de bunica ca să mă trezească ”cu noaptea în cap”, pentru a o însoți la
cimitir, unde din coșul cu colăcei și cu o sumedenie de dulciuri(bombonele, napolitane, rahat,
cicolățele, biscuiți, etc.) dădeam pomană pentru sufletele morților, simțind o bucurie nespusă să
dăruiesc din acel coș copiilor și oamenilor sărmani.
…Și asta nu era șfârșitul … totul începea în ziua de miercuri, când eram de o cumințenie exemplară
și o hărnicie rar întâlnită, pentru a câștiga ”bătălia” cu părinții pentru a participa la ritualul focului
din cimitir.
Bunicul, ființa cea mai îngăduitoare și blajină de pe pământ pregătea vreascurile pentru foc,
pe care cu greu mă lăsam înduplecată de bunica numai eu doream ca să le car, lucru ce îmi asigura
faptul că eu voi fi stăpâna focului.
La întoarcerea din cimitir, după ce împărțeam daruri spre pomenirea celor ce au trecut dincolo,
în cealaltă lume, reveneam acasă unde bunicul ne aștepta în curtea casei cu cele trei focuri, pe care
aveam bucuria de a le aprinde chiar eu.
Focul era unul purificator, unul care îmi umple asufletul de bucurie și de sens, de aceea această
tradiție a focurilor din Joia Mare a rămas una apropiată sufletului meu și care îmi trezește amintiri
duioase și frumoase din vremea copilăriei petrecute la sat, alături de bunicii mei dragi.

JOIMĂRELELE – OBICEI PRACTICAT ÎN ZONA OLTENIEI,

MAI ALES ÎN GORJ, ÎN JOIA MARE

Prof. înv. primar, Țuculină Emilia

Școala Gimnazială „Alexandru Ștefulescu” Tg-Jiu, Gorj

Paștele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători creștine, care
comemorează evenimentul fundamental al creștinismului, Învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, în religiile creștine, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare.
Marea sărbătoare a Învierii prilejuiește o serie de evenimente în viața românilor de la sate,
dar și din orașe. Sosirea primăverii și apropierea sfintelor sărbători pascale îi îndeamnă pe toți românii
la înnoire. Intrați în postul mare o parte din creștini postesc cu gândul să se spovedească înainte de
Paști. În timpul postului se preocupă de curățenia trupească, a locului unde locuiesc, a locurilor de
jurul casei, a grădinilor, dar și de curățenia sufletească, punând stavilă poftelor, încercând să-i ierte
pe cei cu care au avut conflicte, controlându-și limbajul și gândurile, mergând la biserică.
În zona Olteniei, o mare atenție se acordă sufletului celor adormiți. În fiecare sâmbătă, la
biserică se merge cu parastase în numele lor. Se curăță mormintele pe care la fiecare sfârșit de
săptămână ard lumânări întru pomenirea morților.

61
 Paştele înseamnă pentru fiecare dintre noi un moment de reîntoarcere la tradiţii, la
origini şi la obiceiurile vechi de sute de ani. Deşi trăim în secolul vitezei şi nu mai avem răbdare sau
timp să ne conformăm vechilor tradiţii, există şi zone unde acestea au rămas neschimbate, şi anume,
la sat . Ca şi în alte zone ale ţării şi aici există tradiţii specifice, care sunt moştenite de sute de ani şi
încă se respectă de către bătrâni, mai ales în Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor.
În Joia Mare oamenii merg la biserică să se spovedească și să se împărtășească, iar
tradiția spune că cine doarme la prânz va fi leneș tot anul.
Tot joi este și ziua de pomenire a morților, ultima din Postul Mare, iar oamenii duc la
biserică joimărele: căni cu vin sau apă, lângă care pun un colac și o lumânare. Cana este ornată cu o
floare de primăvară, ruptă din propria grădină. După ce sunt sfințite de preot, oamenii se întorc în sat
și împart joimărelele copiilor sau vecinilor numind fiecare cană cu numele unui memebru din familie
care nu mai este printre cei vii.
Se spune că în această zi, sufletele morților se întorc acasă, iar oamenii aprind focuri
mari pentru spiritul lor și așază scaune în curte pe care să se odihnească sufletele celor plecați dintre
cei vii.
În multe gospodării se intensifică activitatea de curățenie, dar în zona comunei Bălești,
curățenia generală trebuie să se termine până în ziua de Florii, sărbătoare ce trebuie să te găsească cu
casa curată.
Tot joia se roșesc ouăle. În zona Băleștiului, zonă legumicolă a Gorjului, ouăle se
roșesc cu foi de ceapă uscată sau sfeclă roșie, se ung cu slăninuță pentru a străluci. Se așează în
coșulețe în care se presară fire de iarbă. Cînd s-au roșit primele ouă, mamele își strigă copiii și-i
închină pe față cu oul și le urează ca să fie roșii în obraji precum ouăle, semn de sănătate. Roșitul
ouălor, în familia mea era ca un ritual. Așteptam cu nerăbdare să vedem culoarea ouălor, să ne închine
mama, iar apoi să vedem dacă nu se sparge vreun ou pe care aveam voie să-l mâncăm, deși era
Săptămâna Mare.
Seara, sătenii merg la Denie. Se întorc la mormintele celor adormiți și au grijă să
pâlpâie flacăra unei lumânări lângă crucea mormântului.
La această denie se citesc cele douăsprezece evanghelii și se îngenunchează tot de
atâtea ori.
După citirea fiecărei evanghelii țârcovnicul stinge câte o lumânare dintre cele 12 aprinse.
Femeile care participă la slujbă fac câte un nod după fiecare citire pe o sfoară pe care au luat-o de
acasă, astfel încât la sfârșitul slujbei vor avea 12 noduri. Sfoara se pune la loc bine știut pentru că se
încingeau cu ea copiii bolnavi de friguri, femeile însărcinate, când nu puteau să nască. Cu sufletul
împlinit că au urmat tot ceeea ce datina le-a impus ani și ani la rând, cu sentimentul datoriei împlinite
față de cei care trăiesc doar în amintirea familiilor lor, sătenii gorjului merg la un somn pe care îl
merită din plin.
Prima zi cu denie s-a încheiat, dar obiceiurile pascale își urmează cursul vineri și sâmbătă,
până în prima zi de Paști.
Vinerea mare, este numită și Vinerea Patimilor sau Vinerea Seacă pentru că oamenii țin post
negru, adică nu mănâncă nimic până la asfințitul soarelui, cu credința că vor fi feriți de toate bolile și
necazurile. Ziua este deosebită prin slujba de seară: „Denia Prohodului”. Tineri și bătrâni merg la
biserică cu flori pe care le așează pe pe o masă, simbolizând mormântul Domnului. Trec pe sub
„mormântul Domnului”, apoi cântă „Prohodul” și înconjoară biserica de tre ori, mergând în genunchi.
Se împart flori sfinte care se pun la icoane.
Sâmbăta Mare este ziua cu cea mai multă muncă pentru gospodinele ce se întrec să facă
bucate cât mai gustoase: drob de miel, sarmale, piftii, cozonac și în unele zone, pasca. Aceasta este
ziua în care toți cei plecați de acasă se întorc. Este foarte important pentru Gorjeni să se vadă toți
membrii familiei, să trăiască bucuria Învierii alături de părinți, bunici și copii. Merg împreună la
biserică în noaptea Învierii.
Chiar înainte de începerea slujbei creștinii gorjeni se îngrijesc de morminte, aprinzând
lumânări sau candele. Deși noapte, nimeni nu ezită să pătrundă în cimitir. Crucile luminate de candele
și lumânări crează o imagine de sărbătoare. Se spune că în acestă noapte, spiritele celor din lumea de

62
dincolo se întorc și dacă nu găsesc lumina aprinsă la mormânt suferă foarte mult considerând că tot
neamul lor a dispărut. Sătenii merg la slujba de Înviere. Pentru cei care „s-au dus” fără lumânare se
duce din timp lumânare la altar. Se participă la slujbă.
Sâmbătă seara fiecare gospodină îşi pregăteşte coşul ce urmează a fi dus la biserică pentru
sfinţire. La Stăneşti mijlocul bisericii se umple de coşuri . Fiecare coş are o lumânare aprinsă tot
timpul slujbei de Paşte. Preotul sfinţeşte fiecare coş, apoi fiecare familie îsi aşterne un ştergar ĺângă
mormântul unde îşi are morţii şi aici dă pachete de pomană, ciocnesc ouă cu vecinii şi mănâncă prima
dată peşte, pentru a fi iute ca peştele. La Ursaţi fiecare familie are masa lui la biserică şi în dimineaţa
de Paşte, după ce iau sfintele Paşte fiecare îşi aşterne masa şi îşi invită vecinii, prietenii să ciocnescă
ouă şi să manânce împreună. Şi aici este obiceiul de a mânca peşte prima dată. Toată lumea pleacă
acasă cu lumină, iar lumânarea de la Paști se păstrează cu mare grijă și se aprinde în casă atunci când
familia, sau un membru al ei trece prin situații foarte grele.
În dimineața învierii toată lumea se îmbracă în haine noi, și acest lucru simbolizează un nou
început pentru fiecare dintre noi. Se spune rugăciunea: „Hristos a înviat din morți / Cu moartea pre
moarte călcând / Și celor din morminte / Viață dăruindu-le!” de trei ori, se iau păștițe și apoi se poate
trece la masă. Înainte de a mânca, fiecare femeie împarte din bucate vecinilor, celor care au mai puțin,
dau de pomană, în numele celor care au trecut în neființă.
Ouăle se ciocnesc după un anumit ritual. Cel care lovește spune: „Hristos a înviat!”, iar cel
care se lasă lovit: „Adevărat a înviat!”. Lovește tot timpul ce care este mai mare ca vârstă. Oul spart
se ia drept „trofeu” de cel care a bătut. Copiii trăiesc evenimentul cu bucurie maximă.
În prima zi de Paști nu se doarme, fiind înrădăcinată credința că îți fură cel rău păștițele și
trebuie să mergi la biserică să iei altele.
Celelalte două zile de sărbătoare sunt prilej de întâlnire cu rudele și prietenii.
Din această zi, până la Înălțare oamenii se salută cu „Hristos a înviat!” și răspund cu
„Adevărat a înviat!”
De la lăsarea secului, în fiecare sâmbătă, se duc la biserică prescuri și colivă și se pomenesc
morții, iar obiceiul este cunoscut ca „Păresimi”. Oamenii spun că „poartă Păresimile”. În a doua zi de
Paști, se mege la biserică cu ouă roșii și cu bucate pregătite se slujesc și se dau de pomană și se spune
că „se slobod Păresimile”, tot în numele celor care au trecut în lumea celor drepți. În prima sâmbătă
din săptămâna luminată, se face parastas mare la biserică, pomenindu-se cei care nu mai sunt printre
cei vii și se acordă tot atâta atenție numelui lor, de parcă ar fi printre cei vii.

BOTEZUL TĂMĂDUITOR DE LA COPUZU, IALOMIŢA

Profesor Ercuţă Daniela-Mihaela

Colegiul Naţional „Grigore Moisil”
Urziceni, Ialomiţa

Situat pe malul drept al râului Ialomiţa, satul Copuzu aparţine de comuna Balaciu, judeţul
Ialomiţa. Locul respiră istorie, deoarece aici au fost descoperite urme de locuire umană de acum 7000
de ani. Iar pe Piscul Crăsani din apropiere se găseşte dava geto-dacică unde se crede că a vieţuit regele
Dromichete, numită şi Cetatea Soarelui-Helis. Cercetările arheologice au fost realizate de către
istoricul Vasile Pârvan. Bătrânii locului spun că acolo s-ar ascunde o comoară îngropată de regele
Dromichete, fapt ce a atras în timp numeroşi vânători de comori. În prezent, Copuzu este un sat izolat

63
de câmpie, unde duce un singur drum. Moşia a fost la un moment dat proprietatea Mănăstirii
Căldăruşani, acolo fiind şi un schit al călugărilor de acolo. Pe locul bisericii vechi de lemn a fost
ridicată actuala biserică de cărămidă, finalizată în 1856.
Dar în acest sat uitat de lume se desfăşoară, o dată pe an, un obicei străvechi. În noaptea de
Înviere, bolnavii creştin ortodocşi primesc alte nume decât cele cu care au pornit în viaţă, iar în felul
acesta, spune credinţa populară, boala, chiar şi moartea sunt trase pe sfoară. Pentru că ele caută în
continuare persoanele ştiute şi nu pe cele tocmai botezate. Aici vine lume din aproape toată ţara pentru
evenimentul care nu poate avea loc decât într-un singur moment din an: în noaptea de Înviere. Dar nu
toate bolile îşi găsesc vindecarea, ci numai acelea cauzate de nervi, de spaimă şi de stres. Unii numesc
acest obicei „erezia de la Copuzu”, dar acest obicei vine din tradiţia ţărănească. Spre deosebire de
botezul făcut când omul e la începutul vieţii, acesta nu este realizat de preot. El ţine slujba de Înviere
şi, conform tradiţiei, nu trebuie să ştie câţi oameni sau copii vor să-şi schimbe numele şi, totodată,
destinul.
Iată, pe scurt, desfăşurarea acestui ritual: în Săptămâna Patimilor satul se umple de bolnavi şi
de familiile lor. Aceştia caută naşi, „părinţi spirituali”, după care se cade de acord asupra numelui ce
va fi dat bolnavului. În vinerea mare familia părintelui spiritual ia într-o oală apă neîncepută din
fântână. Această apă este dusă în altarul bisericii, unde până sâmbătă seara nimeni nu se mai atinge
de ea. Aproape de miezul nopţii, când preotul se
pregăteşte de slujbă, oala este scoasă din biserică şi
dusă în cimitir lângă o cruce. Când părintele spune
în uşa bisericii „Veniţi de luaţi lumină!”, naşii şi
bolnavul se pregătesc de botez. Părintele spiritual ia
apă cu pumnii din oală şi-i pune în cap finului. Face
lucrul acesta de trei ori. Apoi, cu apa din oală îl
îmbăiază bine pe bolnav, pe tot trupul. Îi dezbracă
hainele şi le aruncă lângă cruce. Mai tîrziu, lucrurile
sunt arse. Nimeni nu pune mâna pe haine, căci se
Biserica din satul Copuzu crede că se ia boala dacă sînt atinse. Naşul îl îmbracă pe fin cu
hainele noi cumpărate pentru acesta. Tot atunci este rostit noul nume al bolnavului, se spune cu voce
joasă Crezul şi se fac cruci pe tot timpul ritualului. După ce preotul intră în biserică, intră şi naşul cu
finul. Se închină la icoane, se roagă, stau la toată slujba. Din părul proaspătului botezat curge apa,
căci nu se şterge cu prosopul. Iar prin picături se scurge şi boala. Bătrânii satului spun că obiceiul este
vechi de sute de ani şi aşa se face în fiecare an de Paşte. În urma botezului, boala dispare de cele mai
multe ori. E important ca omul sau copilul care a fost botezat să fie strigat după aceea cu numele dat
în noaptea de Înviere. De obicei se aleg nume de sfinţi mari la botez, pentru ca bolnavul să fie protejat.
Şi boala îl caută pe bolnav după vechiul nume, dar nu îl mai găseşte.
Multe lucruri sunt insuficient explicate pe această lume, iar acesta este poate unul dintre ele.

64
 LĂSATUL SECULUI

Profesor: Badea Anca-Mihaela

Şcoala : Colegiul Naţional “Traian Lalescu”
Localitatea : Reşiţa

Intrarea într-unul dintre cele patru mari posturi de peste an, rânduite de Biserica Ortodoxă,
este precedată de fiecare dată, de ziua în care se lasă sec, aceasta fiind ultima zi în care se mai poate
mânca „de dulce”. Având în vedere faptul că Sărbătoarea Sfintelor Paşti este celebrată întotdeauna
într-o zi de duminică, lăsatul secului pentru acest post are loc tot într-o zi de duminică. În această zi
se fac plăcinte cu brânză, se dau de pomană persoanelor sărmane. De asemenea se fac focuri mari cu
rolul de a marca victoria luminii asupra întunericului, deoarece lăsatul secului este situat între
solstiţiul de iarnă şi echinocţiul de primăvară. În trecut, fetele şi băieţii se adunau şi se urcau într-o
zonă mai înaltă a localităţii de unde dădeau drumul unor roţi mari din paie aprinse şi îi ironizau pe
cei rămaşi necăsătoriţi în cadrul unor obicei numit „strigăturile peste sat”.

LAZĂRIŢA

Culegator: Prof. Vălu Laura

Liceul Tehnologic ,,Udrea Bặleanu”, Băleni, Dambovita

Potrivit credințelor populare bulgare, Sâmbăta lui Lazăr mai este numita, de asemenea,
Lăzărița, o zi în care grupuri de câte cinci, şase fete, merg cu "Lazăriţa", un colind cu origini
precreştine. Fetele, cu vârste de până în 12 ani, colindă din casă în casă, obiceiul semnificând
revenirea la viaţă a naturii, precum cea a lui Lazar, care a fost înviat de Iisus Hristos. De fiecare dată,
colindătoarele sunt răsplătite cu ouă fierte, ce ar trebui înroşite în Joia Mare, precum şi cu fructe,
covrigi sau bani.
Fetele aduc fiecărei gospodării în care intră, vestea invierii lui Lazăr din mormânt şi totodata
vestea venirii primăverii. Tradiţia spune că cei care nu vor primi Lazăriţa în curte nu vor avea parte
de belşug în anul acela, iar colindul este obligatoriu pentru bunăstarea comunităţii de bulgari din
Băleni.

65
 DANȚU LA ȘURĂ

Teglaş Savina
Colegiul Tehnic “Alesandru Papiu Ilarian” - Zalău, Sălaj

La Sîg, județul Sălaj, pe Valea Barcăului a reînviat o tradiție: Danțul la șură. Anul trecut, în
septembrie, a fost organizat evenimentul. Elevele mele din clasa a XI-a m-au rugat să transmit
fotografiile lor. Au participat alături de părinți, cadre didactice și consăteni la această sărbătoare. Era
o tradiție ca după post să se organizeze astfel de evenimente.

66
 DE PAȘTE

Prof. înv.preșcolar Mitrea Bianca-Ștefania

Școala gimnazială nr. 1 Căciulești
Localitatea Căciulești-Girov

În fiecare primăvară, gândul ne poartă către momentul Învierii Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, ca una din cele mai mari minuni petrecute pe pământ.
Sărbătoarea Pascală reprezintă pentru toţi creştinii ziua în care Îl sărbătorim pe Hristos, prilej
de deschidere a sufletului, pentru a primi cuvântul sfânt.
În județul Neamț există un vechi obicei strămoșesc ca în prima zi de Paște, părinții să pună un
ou roșu si o monedă intr-o cană cu apă. În timp ce le toarnă copiilor apă în pumni ca să se spele pe
față, le urează să aibă obrajii roșii ca oul și să fie bogați ca arginții din pușculiță. Când a terminat de
spălat, copilul bea o gură de apă. Obiceiul s-a extins și la adulți.
Sărbătoarea Sfintelor Paști este cea mai mărită şi solemnă dintre sărbătorile anului, care aduce
omenirii speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice, prin sacrificiul lui Iisus Hristos. Dorim ca Sărbătoarea
aceasta să ne încălzească inimile, să ne lumineze minţile şi să ne întărească adevărata credinţă.
Din acest considerent, în fiecare an în perioada Paștelui, Școala Gimnazială ”PROF.
GHEORGHE DUMITREASA”- Girov, structura Școala Gimnazială nr.1 Căciulești, organizează
concursul național ”Sărbătoare Paștelui în sufletul meu”, ajuns anul acesta la a VIII-a ediție.

Prezint câteva fotografii din cadrul acestui proiect:

Jurizarea lucrărilor primite

67
 Preșcolari și elevi vizitează expoziția

Articol despre concurs, apărut în presa locală, în anul 2010

DESCÂNTEC DE SFÂNTUL GHEORGHE

Prof.înv. Rotundu Otilia

Școala Gimnazială ”Krystyna Bochenek”, Poiana Micului

(Ca să fii fată frumoasă, în noaptea de sfântul Gheorghe, fata stă dezbrăcată, cu grijă să nu
o vadă nimeni sub un zarzăr tânăr, proaspăt înflorit. Îl scutură peste ea și spune:)

Pomule, Înduratule,
Sfântule, Scutură-te peste mine,
Frumosule, Lasă-te peste mine,
Curatule, Culcă-te peste mine,
Luminatule, Leapădă-ți peste mine florile tale,

68
 Lumina ta, Mirosul tău,
Bucuria ta, Curățenia ta!
(Apoi îl scutură tare de trei ori peste dânsa spunând:)
Sfinte Gheorghe,, scutură-te peste mine!
Sfinte Gheorghe,, scutură-te peste mine!
Sfinte Gheorghe,, scutură-te peste mine!
(După acest ritual, fata se îmbracă cu cămașa de in sau de cânepă pregătită în mod special
și fuge în casă tot cu grijă mare ca să n-o vadă nimeni. Dacă vede cineva vraja își pirde puterea.)

”DRAG MI-A FOST SĂ CÂNT DE MICĂ”

Doină

Prof.înv. Rotundu Otilia

Școala Gimnazială ”Krystyna Bochenek”, Poiana Micului

Foaie verde ș-o țipică,

Drag mi-a fost să cânt, de mică,
Că ieșeam pe prispă-afară
Și cântam sară de sară!
Stam la poartă și torceam,,
Doinele mi le cântam!
Când m-am ridicat mai mare
Am cântat la șezătoare,
Tot cu ochii la flăcăi,
Că-mi plăcea unul din ei!
Unul cu ochii verzui,
Cu cămașa numai pui,
Cu mustața mătăsoasă
Și mâna prietenoasă!

Cetinioară din brădeț,

Da ș-acuma, vă spun drept,
Că la umbra nucului
Cânt de mama focului!
La umbra de lemn cânesc
Cânt până mă bolnăvesc!
Cânt și-n zori și peste zi,
Oi cânta pân-oi muri!
Cât am suflet și am glas
De cântece nu mă las!

69
 DIN SUFLET PENTRU SUFLET

Educatoare:Zaharia Ana Mihaela

Grupa mijlocie
Şcoala Gimnazială „Ştefan Cel Mare”
Zemeş, jud.Bacău

Cu drag îmi aduc aminte de zilele copilăriei, de farmecul sărbătorilor şi de celelalte

bucurii.Dar cel mai mult am iubit Sărbătoarea de Înviere a Domnului.Din aducerile aminte, dimineaţa,
în astfel de zile mă trezeam în mirosul coptului cozonacilor şi a altor bunătăţi.De cele mai multe ori,
în preajma Sărbătorilor Pascale, mama mea se trezea dis de dimineaţă, punând la cale coacerea multor
bunătăţi, frumos mirositoare.Şi cât de frumos arăta cozonacul, dar şi pasca trona ademenitoare pe o
masă ...la care încă nu aveam voie.Din coşul împletit ne făceau cu ochiul ouăle frumos decorate şi
roşii.
Dar... deocamdată priveam.Asta se întâmpla în Joia mare.Nu mai aveam mult de aşteptat,
căci seara de sâmbătă a venit, iar noi, copiii, frumos îmbrăcaţi şi curaţi mergeam la Sfânta Biserică
să luăm Lumina.Şi-apoi la întoarcere, după ce dormeam puţin şi ne spălam cu apa sfântă ne înfruptam
din bunătăţi.
După ani, fac şi eu acest lucru pentru copiii mei, încercând să păstrez aceste tradiţii pe care
ei să le continuie.Încerc să le sădesc în suflet, în afară de păstrarea credinţei, bunătatea, înţelegerea şi
înţelepciunea de a dărui mereu din puţinul lor celor care nu au deloc.

HRISTOS A ÎNVIAT!

DOUĂ ÎNVIERI

Prof. Elena Cazacu, Prof. Pescar Viorel-Razvan

Școala Gimn.Nr.7,,Sf. Maria,,
Loc.Timișoara, Jud. Timiș

Paștele copilăriei mele mi-l amintesc cu nostalgie.Nimic nu mai simt acum, matură fiind,
din trăirile copilăriei Sărbătorilor pascale. Trezitul mamei ,,cu noaptea în cap”pentru a frământa
cozonacii, până ce aluatul făcea ,,bășici”, mirosul de rom,vanilie, coajă de lămâie și portocală, nu l-
am mai simțit ca atunci, copil fiind.
Pregătirile făcute de noi, pentru a merge la biserică în seara Învierii, erau speciale, aveau
ceva tainic și sfânt. Bucuria, de a veni cu lumânarea aprinsă până acasă, era de nedescris, dar mai ales
mândria că am rezistat la toată slujba ,,era ceva”.
Duminica, ne spălam toți copiii pe obraji, în aceeași apă din ligheanul în care mama punea
un ou roșu și câțiva bănuți, pentru cel ce se va spăla ultimul.Fiecare dintre noi căuta să fie cel ce va
lua bănuții,. Ne îmbrăcam în haine noi, special cumpărate pentru această Mare Sărbătoare, primeam

70
apoi câte o bucățică de Pască, spre împărtășanie, apoi urma să primim mâncarea pregătită.Era
Sărbătoarea Învierii! Eram fericită!
Acum sunt matură, lucrez în oraș, mănânc ,,ce-mi poftește inima,,dar nu sunt fericită ca în
copilărie. Nu mai simt mirosul de cozonac al mamei, nu mai are mâncarea același gust. Mă pregătesc
pentru Sărbătoarea Învierii dar nu mai am emoția din copilăria nevinovată. Prinsă în vârtejul orașului,
uit să mă bucur de Misterul Învierii. Merg la Slujă, mă trec fiori, dar altfel. Învierea are alt înțeles
pentru mine, acum. Simt că m-am pierdut în cu totul alte înțelesuri,dar nu cele care aveau sens. De
aceea, cred că pentru mine există ,,Două Învieri”: a copilăriei, trăită cu credința pură și a maturității,
cu credința care despică firul în patru.

SĂRBĂTOAREA

Prof. Ercuță Adrian

Școala Gimnazială ”Alexandru Odobescu”,
Urziceni, Județul Ialomița

Azi e mare sărbătoare

Natura pleznește de verdele crud.
În aer se simte mirosul de floare,
La Catedrală clopote-aud.

Primăvara ne vestește
Că Iisus Hristos sosește.
Pe plai mândru, însorit,
El, creștinul cel iubit.

Vin oamenii cu sălcii și flori,

Vin la biserică să ia lumină.
Un imn de slavă ajunge la cer,
Lăsați copiii la El să vină.

Vino creștine de ia lumină

La icoane sfinte să te închini.
Din sufletul pur și cu sfială
Tu pune o floare pe cununa de spini...
Paște pe pământ românesc...

71
 FLORIILE SAU DUMINICA FLORIILOR

Prof. Ȋnv. Primar Chiriță Maria

Școala Gimnazială Nr. 1
Voluntari, Ilfov

Floriile sau Duminica Floriilor este o sărbătoare creștină sărbătorită ȋntotdeauna ȋn ultima
duminică ȋnainte de Paște. Aceasta sărbătoare reprezintă intrarea triumfala a Mântuitorului nostru
Iisus Hristos ȋn Ierusalim, unde a fost ȋntâmpinat de o sumedenie de credincioși care țineau ȋn mâini
ramuri de finic. Această sărbătoare este una dintre cele mai importante sărbători din an, reprezentând
singura dată când Mântuitorul a acceptat să fie aclamat ca ȋmpărat.
Textul biblic ne spune că atunci când Iisus s-a apropiat de Ierusalim, la Betfaghe și la Betania,
lânga Muntele Măslinilor, a trimis să meargă ȋn satul dinaintea lor pentru a lua mânzul, pe care
ucenicii Lui l-au găsit legat la poartă așa cum le spusese. Ucenicii au adus mânzul la Iisus și-au pus
hainele pe el și Iisus a șezut pe el. Așa intră Domnul Iisus ȋn Ierusalim, care a fost ȋntâmpinat de o
mulțime foarte mare de oameni. Mulți ȋși așterneau hainele pe cale, iar alții așterneau ramuri de măslin
și de finic. Erau mulți copii ce ieșiseră ȋn ȋntâmpinarea Domnului, iar cei ce mergeau ȋnainte și cei ce
veneau ȋn urmă strigau „Binecuvântat este Cel ce vine ȋn numele Domnului!, Osana ȋntru cei de sus!”
Și noi Ȋl ȋntâmpinăm pe Ȋmparatul Hristos ȋn Duminica Floriilor cu ramuri de salcie, cântăm și
noi acele cuvinte pe care le strigau evreii din Ierusalim ȋn acele zile: „Osana ȋntru cei de sus!,
Binecuvântat este Cel ce vine ȋn numele Domnului!”. Preotul citește o rugăciune de binecuvântare
asupra ramurilor de salcie care se vor ȋmpărți, apoi le stropește cu agheazmă ȋn semnul crucii, iar la
sfârșitul Liturghiei se ȋmpart credincioșilor.
Ramurile de salcie sunt ramuri de bucurie ale vieții celei veșnice, ale vieții pure luate din
"copacul ȋndumnezeitor si binecuvântat". Ca simbol al adevărului creștin, salcia ne ȋnvață că
adevărata Putere de viață este ȋn noi ȋnșine, că nouă ne revine sarcina să adăpăm această viață din
nemuritoarele izvoare ale "apei vieții" care este Hristos și Biserica Sa și astfel să ajungem să trăim
prin noi ȋnșine adevărata noastra menire, aceea de a fi fii ai vieții, ai lui Dumnezeu, ai "Celui ce Este".
Legenda spune că, ȋn timpul când Iisus era răstignit pe cruce, Maica Domnului a plecat să-și
găsească fiul. Pe drum a ȋntâlnit o apă și a rugat o salcie să-i facă punte. Pentru aceasta, a binecuvântat-
o să fie dusă ȋn fiecare an la biserică, de Florii.
Oamenii merg la biserica de unde iau crenguțe de sălcii sfințite, pe care le pun la icoane sau
la uși pentru a păstra bucuria intării Domnului ȋn Ierusalim tot timpul anului. Motivul pentru care
credincioșii fac acest lucru are de-a face cu credința lor că astfel sunt apărați de boli și apără casele
credincioșilor de evenimente rele. Ȋn anumite zone, se taie iarba verde și se pune la ușă ca semn al
rodniciei agricole.
Ȋn multe biserici ortodoxe ȋn sâmbăta sau Duminica Floriilor are loc un pelerinaj. Ȋn felul
acesta oamenii ȋl mărturisesc pe Hristos ca domn și Mântuitor, ca Ȋmpărat veșnic.
Din seara de duminică, bisericile ȋncep să facă slujbe numite denii. Ȋn aceste slujbe putem
regăsi toate momentele remarcabile din viața Măntuitorului nostru de la intrarea Acestuia ȋn Ierusalim
și pâna la Invierea Sa din morți.
Nu ȋn ultimul rând, ziua de Florii reprezintă și ultima săptămâna a Postului Paștelui sau
Săptămâna Patimilor, timp ȋn care creștinii fac pregătiri pentru ȋntampinarea marii sărbători a Invierii
Domnului nostru Iisus Hristos.
Duminica Intrarii triumfale a Mântuitorului ȋn Ierusalim reprezintă “ȋnceputul Crucii“.
72
Această sărbătoare contrazice stereotipul nostru mental care asociază bucuria cu absența suferinței.
Unde este triumful, unde este bucuria, ce se celebrează acum, dacă Iisus intră ȋn Ierusalim
pentru a fi răstignit? Cum de este primit ca un ȋmparat Cel ce vine călare pe smeritul asin? Cum de
I se strigă “Osana!” Celui așteptat de către mai-marii poporului pentru a fi ucis?
Biserica ȋnsă vede si altceva dincolo de acestea și ne ȋndeamnă:
“Veniți să mergem cu El, să ne răstignim cu El, pentru a-L auzi spunându-ne: nu la Ierusalimul
pamântesc Mă sui pentru Patima Mea, ci la Tatăl Meu si Dumnezeul Vostru, pentru ca să intrați
cu Mine ȋn Ierusalimul ceresc, ȋn Ȋmparația Cerurilor“.
Acesta este Ierusalimul ȋn care intră biruitor Hristos prin Pătimirea și moartea Sa.
Bucuria creștinilor este o bucurie a jertfei roditoare și izvorâtoare de nemurire, a conștiinței
că prin Cruce și numai prin Cruce dobândim Invierea. Este bucuria provenită din biruința asupra
patimilor noastre, biruința pe care nu o putem câștiga decât ȋntru Hristos, dar nu automat și
magic, ci numai prin propria noastră luptă.

OBICEIURI DE SĂRBĂTOAREA FLORIILOR ÎN ZONA

OLTENIEI

Stamin Elena Ana,

Popescu Floriana Mihaela,
Școala Gimnazială Specială Nr.1, București

Obiceiurile, credințele, datinile se transmit prin viu grai, din generație în generație și constituie
trăsătura specifică a poporului român. Tradițiile trebuie duse mai departe.
O veche tradiție, respectată în satele din zona Olteniei de sărbătoarea Floriilor, este sfințirea
ramurilor de salcie, care nu trebuie să lipsească din nicio gospodărie. Se crede că ramurile verzi au
puteri magice.
Transmisă din generație în generație, prin viu grai, o legendă spune că, în Săptămâna
Patimilor, Maica Domnului s-a grăbit să ajungă la fiul său, Iisus. Însă, un râu dezlănțuit a oprit-o din
drumul său. În cele din urmă, Maica Domnului a trecut râul cu ajutorul unei salcii pletoase de pe
marginea apei care și-a întins ramurile.
De aceea, în satele din sudul țării, din județele: Dolj, Olt, Vâlcea, Gorj, Mehedinți, duminică
de duminică localnicii duceau salcie la biserică. Acest obicei se păstrează și astăzi. Așadar, după
sfințirea salciei în timpul slujbei religioase, când credincioșii ajungeau acasă începeau ritualurile
protejării. Cel dintâi protejat era bărbatul casei, care în Duminica Floriilor își încingea mijlocul cu
salcie sfințită. Se spunea, că toată familia era ferită de suferințe și boli, prin protejarea lui. Apoi, urma
protejarea gospodăriei. Se purifica poarta, se agățau ramuri de salcie la uși, ferestre, în încăperile
casei, la icoane dar și în adăposturile animalelor și păsărilor.
După ce toată casa era împodobită cu ramuri de salcie sfințită, femeile împleteau coronițe din
ramuri de salcie sfințită și le agățau în fiecare pom fructifer pentru a da roade mari și a fi ferit de boli,
furtuni, grindină.

73
 Bărbații plantau pomi, pentru că numai în acea zi, de Florii se prindeau mai repede.
În ziua de Florii, femeile mergeau la mormintele rudelor cu crengi de salcie, împărțeau colaci
copiilor și săracilor (Moșii de Florii).
An de an, în Duminica Floriilor, locuitorii acestei frumoase zone de câmpie reînvie tradițiile
moștenite din cele mai vechi timpuri de la strămoși, transmițându-le astfel urmașilor.

„FLORIILE”, SĂRBĂTOAREA RENAŞTERII

Stan Elena,
Colegiul Economic “Ion Ghica”, Târgoviște

Duminica Floriilor (numită și a Stâlpărilor) marchează momentul primirii triumfale pe care

i-a făcut-o mulțimea Mântuitorului, la intrarea în Ierusalim.
„Floriile” era sărbătoarea reînvierii naturii, elementul central al sărbătorii fiind salcia, care
trebuia să fie dusă la biserică pentru a fi sfinţită şi păstrată la icoană tot anul. Acest obicei se păstrează
încă, în majoritatea zonelor. Fiind o sărbătoare care marca învierea naturii, în ziua de Florii, nu se
mâncau plante .
Duminica Floriilor era întotdeauna precedată de Sâmbăta lui Lazăr, un Lazăr mitic despre
care se spune că ar fi murit de dorul plăcintelor. De aceea, în această sâmbătă se dădea de pomană
plăcinte, pentru a alina dorul de plăcinte a lui Lazăr.
În centrul sărbătorii stă salcia sau răchita, iar această sărbătoare mai era denumită popular şi
Sărbătoarea Înfloririi Salciei. Legendele spun că în drumul către locul în care era răstignit Iisus
Hristos, Maica Domunului a întâlnit o apă pe care trebuia să o treacă, iar o salcie bătrână i-a venit în
ajutor şi şi-a aplecat crengile pentru a face posibilă trecerea Maicii. De aceea, salcia a fost
binecuvântată de Maica Domnului, să fie primul copac care înfloreşte şi anunţă primăvara.
O altă legendă, spune ca salcia a fost aleasă și binecuvântată, pentru că și-a plecat crengile,
oferindu-i o ramură Maicii Domnului, care mergea spre Golgota și voia să-i ducă Fiului Ei răstignit
o cunună fără de spini.
Ziua de Florii este şi reper în ceea ce priveşte starea vremii din ziua de Paşte, întrucât o vorbă
din popor spune că ziua de Paşte se va prezenta meteorologic la fel ca cea de Florii.
Se spune că e bine să pui salcie la icoană, pentru binele casei, la coteţele păsărilor şi la
grajdurile animalelor pentru a le apăra de boli, să atingi cu ea vitele, ca sa crească și să înflorească
precum "mâțișoarele" sau să te încingi la brâu pentru a te feri de dureri de spate.
74
 Pentru a avea spor, viaţă liniştită şi sănătate, ramurile sfinţite se păstrează peste an în casele
credincioşilor, fiind folosite la tămăduirea diferitelor boli. Oamenii mai obişnuiesc să înfigă aceste
ramuri în straturile proaspăt semănate, să le pună în hrana animalelor sau să le aşeze pe morminte.
În Duminica Floriilor , copiii merg cu „Floriile“. „Vin Floriile cu soare şi soarele cu Florii!“,
cântă ei refrenul colindului în care este exprimată bucuria primăverii şi a trezirii naturii la viaţă.
Pe lângă sărbătoarea creştină a Intrării Mântuitorului în Ierusalim, au apărut și nenumărate
obiceiuri şi tradiţii atât în mediul rural, cât şi în cel urban, cele mai multe de sorginte păgână.
Fetele care au primit mărțisor și încă îl poartă, trebuie să se despartă de el în dimineața
Duminicii Floriilor. Mărțisorul trebuie pus pe o creangă de pom care a început să înverzească. Cele
mai multe fete nemăritate aleg ramurile măceșului.
În ajunul Floriilor, se efectuează, conform tradiției, un ceremonial complex, dedicat unei
zeități a vegetației - Lazărica. Este un obicei practicat numai de fete. Una dintre fetele participante la
ceremonial, numita Lăzărița, se îmbracă în mireasă. Aceasta, împreună cu alte fete cu care formează
o mică ceată, colindă în fața ferestrelor caselor în care au fost primite. Lăzărița se plimbă cu pași
domoli, înainte și înapoi, în cercul format de colindătoarele care povestesc, pe o melodie simplă,
drama lui Lazăr,plecat de acasă.
De Florii, fetele aveau propriul ritual de înfrumuseţare. La sate, pe vremuri, se practicau
câteva obiceiuri păgâne. La miezul nopţii dinspre Florii, fetele fierbeau apă cu busuioc şi cu fire de
la ciucurii unei năframe furate de la înmormântarea unei fete mari. În duminica de Florii, ele se spălau
cu această apă pe cap, aruncând-o apoi la rădăcina unui pom fructifer, sperând că în acest fel să le
crească părul frumos şi bogat. În alte locuri, oamenii nu se spală pe cap în această zi, tocmai ca să nu
încărunţească la fel ca pomii în floare.
În Duminica Floriilor nu se face curăţenie în casă, deoarece, spun credinţele populare, ai
parte de rău tot anul. Oamenii de la sate spun însă că e bine ca fetele care vor să se mărite să scoată
la soare zestrea. Se zice că acest obicei grăbeşte apariţia ursitului şi a nunţii.
În aceasta zi sfântă are loc dezlegarea la peşte, iar cei care mănâncă de Florii vor avea noroc
şi se vor vindeca de orice boală ar suferi.
O dorinţă arzătoare se îndeplineşte dacă te împărtăşeşti în această zi. Tot ce trebuie să faci
este să o spui în gând în timp ce te îndrepţi spre preot.
În unele zone din ţară, parinţii îsi lovesc uşor copiii cu ramuri de salcie sfinţite la biserică,
pentru ca ei să crească sănătoşi şi deştepţi.
Persoanele care s-au îndepărtat de Dumnezeu trebuie sa pună ramurile de salcie sfințite la o
icoană și să aprindă o lumânare pentru iertarea propriilor păcate. Sărbătoarea este extrem de
importantă pentru că își propune să îi readucă pe oameni împreună, în jurul Domnului.

De Florii se organizează târguri pentru ca oamenii să-şi procure cele necesare unui an agricol
mănos, pentru reînnoirea totală a îmbrăcămintei pentru întâmpinarea Sfintelor Paşti, toate în curăţenie
trupească şi sufletească. Floriile deschid săptămâna cea mai importantă pentru pregătirea de Paşti,
cunoscută sub numele de „Săptămâna Mare“.

Bibliografie
Elena Niculiță Voronca - 1998, ”Datinile și credințele populare românești adevărate și
așezate în ordine mitologică”, Ed. Polirom, Iași.
Artur Gorovei - 2003, “Credințe și superstiții ale poporului român”, Editura Grai și suflet -
Cultura Națională, București.

75
 FOCUL LUI SUMEDRU TRADIȚII ŞI LEGENDE

Prof. Berevoescu Laurențiu

Liceul Tehnologic „Virgil Madgearu” Localitatea Roșiorii de Vede
Judeţul Teleorman

Tradiția -Focul lui Sumedru- este legată de sărbătorirea Sfantului Mucenic Dimitrie,
protectorul oraşului Topoloveni. Tradiția este specifică zonei Muscelului. După ce focul este aprins,
într-o explozie de bucurie, copiii strigă : “Hai la focul lui Sumedru, că a prins Dumitru iedu’!” Are
loc o expoziție de fructe, legume şi produse tradiționale. Este o sărbătorire a recoltei din acel an,
servindu-se produse tradiționale: cozonac, vin, magiun. Aprinderea focului simbolizează purificarea
spirituală, purificare prezentă totodată şi în natură, făcând trecerea de la anotimpul toamna la iarnă.
În acest timp, în jurul focului, sătenii împart “de-ale gurii”, precum: nuci, mere, pere, struguri,
cozonaci în amintirea morților şi din respect pentru ei. Cel mai frecvent împărțiți rămân covrigii.
Oamenii se pregătesc înainte cumparând mai multe sortimente de covrigi.
Una dintre legende vorbeşte despre Împăratul Maximilian. Acesta l-ar fi capturat şi
întemnițat pe Dimitrie pentru că mărturisea dreapta credință. Nestor, un tânăr creştin, mergând la el
în temniță, i-a cerut să se roage pentru victoria lui, deoarece urma să se lupte cu un bărbat puternic
din cetate, numit Lie. Datorită rugăciunilor lui Dimitrie, Nestor a ieşit învingător. Însa împăratul avea
să afle repede aceste lucruri. Mare a fost mânia lui atunci, iar ca să-l pedepsească pe Dimitrie, l-a
condamnat la moarte, poruncindu-le ostaşilor să-l omoare cu sulițele lor. Marele Dimitrie astfel şi-a
dat ultima suflare în mâinile Domnului. Nestor a fost şi el pedepsit, tot din porunca Împăratului
Maximilian. Capul celui care a îndrăznit să-l sfideze a fost tăiat.
O altă sursă populară vorbeşte despre Sumedru, legând focul de perioada migratorilor. În
acea perioadă atacurile tătarilor erau tot mai frecvente, astfel oamenii au gândit un sistem de avertizare
în cazul unui eventual atac: aprinderea unui foc. Desigur că lemnele erau pregătite pe fiecare colină
şi mereu era cineva de pază. Aşa se face că într-o noapte, Sumedru a observat târziu venirea tătarilor,
iar după ce a făcut focul a încercat să fugă, însă timpul nu a fost de partea lui. Tătarii l-au prins şi l-
au aruncat în foc. De acolo ar veni expresia “Focul lui Sumedru” .
În unele zone ale Muscelului, sau în zona Rucăr - Bran, această sărbătoare este una foarte
serioasă. Copiii se îmbracă în portul popular, astfel ei cinstesc sărbătoarea cum se cuvine. Se spune
că dacă tinerii reuşesc să sară peste foc, înseamnă că se vor căsători în anul ce urmează. Cei vârstnici
vor lua tăciuni stinşi ca să-i arunce în livadă, pentru ca aceasta să rodească. Femeile dau participanților
fructe şi colaci.
Tradițiile şi obiceiurile noastre populare sunt pline de mister şi sunt bazate pe evenimente şi
întâmplări din viața oamenilor. Aşadar, Sumedru este un personaj ce se identifică cu Sfântul Dumitru,
care se celebrează la data de 26 octombrie. Sumedru, patron al iernii pastorale, este ‘’incinerat’’
simbolic la această dată prin tradiția numită “Focul lui Sumedru”. Pe un pat de cetină se ridică un
brad înalt cât turla bisericii, care se aprinde ca o torță spre cer. La oraş, obiceiul şi-a pierdut din
originalitate: se folosesc peturi, cauciucuri şi lemne de tot felul. Este un ceremonial ce cuprinde
moartea violentă a zeului îmbatranit la sfârşit de an, prin tăierea unui arbore din pădure, urmată
imediat de renaşterea acestuia prin incinerare, în noaptea de 25 – 26 octombrie. Cenuşa, cărbunii
aprinşi şi alte resturi din rugul funerar sunt luate de săteni pentru a fertiliza grădinile si livezile. Prin
chiote, muzică şi dans, oamenii locului sărbătoresc sfârşitul verii şi al toamnei şi mulțumesc astfel
pentru roadele bogate. Din tradiție face parte şi masa când bărbații pregătesc bucate din carne de oaie
76
cât să îndestuleze un sat întreg. Sărbătoarea din satele montane continua şi duminica, zi în care
oamenii vor merge la biserică. După liturghie, femeile împart covrigi, gogoşi, nuci şi mere fiecărui
copil care le iese in cale.
Tradiția s-a păstrat de-a lungul timpului, deşi a suferit mici schimbări. La aprinderea focului
acum se foloseşte orice tip de material şi nu paie, coceni, ciulini, sau vreascuri, aşa cum o cerea datina.
Tradițiile sunt însă respectate în satele de la munte, unde oamenii încă mai pun preŃ pe această
moştenire culturală şi încearcă să o transmită din generație în generație. În orice sătuc, indiferent de
zona în care se află, încă mai răsună în noaptea de 25 spre 26 octombrie strigarea: “Hai la Focul lui
Sumedru!’’

ȘCOALA DE FETE MOINEȘTI ÎN ZI DE SĂRBĂTOARE 1933

Culegător - Hușanu Stratenia - Simona,

Școala Gimnazială ,,Ștefan Luchian” Moinești, Județul Bacău

77
STEAUA DIN BETHLEEM

Prof. Prisacariu Oltiţa

Şcoala Gimnazială Nr. 1 Roma, Judeţul Botoşani

ZIDUL PLÂNGERII

Prof. Prisacariu Oltiţa

Şcoala Gimnazială Nr. 1 Roma, Judeţul Botoşani

78
 SERBARE DE SFÂRȘIT DE AN ȘCOLAR– 1983

Prof. înv. preșc. Bontea Ionela Lorena

Curtea de Argeș, jud. Argeș

ŞEZĂTOARE PASCALĂ – ŞCOALA GIMNAZIALĂ MOARA,

SUCEAVA

Prof. Coordonator: Sopon Loredana

Prof. Colaborator: Irimia Constantin

79
Ionel al lui Trică în ziua de Paște-1938
(bunicul, bunica, mama și tata )

Bibliotecar CHENDEA DOINA

Colegiul Tehnic Mătăsari-Gorj
(fotografii din colecția de familie)

80
Moș Trică cu copii alături de,, fratele cel cu carte’’-1902
Bibliotecar CHENDEA DOINA
Colegiul Tehnic Mătăsari-Gorj
(fotografii din colecția de familie)

Port popular de sărbatoare -1936

Zona Mătasari-Gorj

Elev GIOSU DANIEL –XII A

Colegiul Tehnic Matasari
Prof. coord. Luță Adrian

Serbare de Paște -1972

BERTEA BOGDAN –VIII A

Colegiul Tehnic Mătăsari
Prof. Purdescu Monica

81
Port popular de toată ziua
CĂLESCU ROXANA –X A
Colegiul Tehnic Mătăsari
Prof. Purdescu Claudiu

Felicitare de Paște- 1930

RUȘEȚ ALINA –X A
Colegiul Tehnic Mătăsari
Prof.Purdescu Claudiu

Felicitare de Paște -1924 STANI ADELINE –XII A

Colegiul Tehnic Mătăsari
Prof. coord. Luță Adrian

82
Aratul câmpurilor primăvara
PALIȚĂ OANA –X A
Colegiul Tehnic Mătăsari
Prof. Purdescu Monica

FRUMUSEŢEA OULUI DE PAŞTE

Pricolici Mihaela
Colegiul Naţional ,,I.C. Brătianu”
Piteşti, Argeş

,,Povestea Paştelui este povestea minunatei ferestre a lui Dumnezeu, pe care intră surpriza
divină.”-Carl Knudsen
Oul roşu este purtătorul unor semnificaţii profunde legate de învierea lui Hristos şi de
reînnoirea naturii. Astfel omul creştin s-a ostenit să-l încodeieze, desenând cu ceară motive ancestrale
de o frumuseţe dumnezeiască. Oul este văzut ca un simbol primordial, este sămânţa vietii, şi potrivit
tradiţiei, este vopsit si încondeiat în zilele de joi si sâmbată din Săptămâna Mare.
Oul încondeiat ne transmite bucurie, uimire, smerenie, împăcare, pentru că în decorarea lui,
se operează cu simboluri, cum ar fii soarele, luna, crucea, cu modele din natură, flori, frunze, animale,
şi cu modele de ţesături populare, cu tot repertoriul lor de semne sacre.

83
 Motivele folclorice utilizate sunt: spicul, soarele, frunza şi ca o reconfirmare a creştinătăţii
româneşti, crucea.
Decorarea ouălor cu vopsele se face tot cu ajutorul cerii, prin procedeul "batic". Oul alb,
golit de conţinut, se decorează cu ceară pe spaţiile care urmează să rămână albe. Se scufundă oul în
vopsea galbenă, se scoate, se usucă şi se aplică ceara pe spaţiile care vor rămâne, în final, galbene.
Simbolurile şi semnificaţiile utilizate, sunt cu adevarat înălţătoare: linia dreapta verticala
reprezintă viaţa, linia dreaptă orizontală reliefează moartea, linia dublă dreaptă, eternitatea, linia cu
dreptunghiuri, gandirea şi cunoaşterea, linia uşor ondulată pune in evidenţă apa şi purificarea, spirala
marchează timpul şi eternitatea, dubla spirală conturează legatura dintre viaţă şi moarte.
Oul reprezintă filozofia existenţei umane şi istoria neamului nostru, o mărturie a credinţei şi
a datinilor creştine.
"Paştele ne spune că viaţa există ca să fie interpretată nu doar prin prisma lucrurilor, ci şi
prin prisma idealurilor." - Charles M. Crowe

GOVIA, UN OBICEI DIN ZONA OLTENIEI, COMUNA

VÃDASTRA, JUDEŢUL OLT

Prof. Popa Marius Georgian

Şcoala Gimnazialã Nr.2 Lunguleţu

,,Govia’’ este un obicei local strãvechi care se desfãşura în perioada sãrbãtorilor de Paste în
localitãţile din sud-vestul judeţului Olt.
În localitatea Vãdastra, sãrbãtoarea avea o însemnãtate deosebitã pentru oamenii de rând, în
sensul cã totul se baza pe munca desfãşuratã în timplul perioadei de iarnã şi a primãverii pânã la
sãrbãtoarea Paştelui.
Cu o sãptãmânã înainte de sãrbãtoarea Paştelui, se fãcea o horã mare în centrul satului unde
tinerii din sat care se apropiau de cãsãtorie, tocmeau trupe de lãutari la horã. Organizatorii acestui
obiceci numit Govia, formau un car împodobit cu obiectele lucrate pe timpul iernii şi al primãverii de
cãtre fetele din sat. Aceste obiecte erau: marame, ii, cãmãşi bãrbãteşti, iţari şi fel de fel de obiecte de
îmbrãcãminte. Cel mai vestit şi cel mai valoros dintre ele era ,,cojocul de Vãdastra’’ care era foarte
greu de cusut. De asemenea importante erau, mai ales pentru fete, boşcele roşii care se ţeseau în
timpul iernii pentru tinerii din sat. Ce rol aveau aceste obiecte care erau lucrate de fete? Erau
prezentate de cãtre tinerii satului care mergeau la fete acasa şi le cereau obiecte pe care sã le expunã
pentru a le vedea lumea. Intr-un fel, arãta hãrnicia fetelor şi priceperea lor de a lucra obiecte de port
popular care se purtau în timpurile acelea. Dupã ce le strângeau, le expuneau cu etichetã pusã pe
fiecare obiect, întru-un car, cãruţã fãcutã special, iar în ziua când se ţinea hora cea mare se prindeau
toate fetele care dãduserã cadouri sau odoruri, cum le numeau ele, sã le prezinte oamenilor din sat.
Un tãnãr se urca pe acea scena, sã o numim aşa, lua obiectul respectiv, de exemplu o ie
înfloratã, cusutã şi întreba: ,, A cui e acastã ie cusutã în culori vii, frumoase, atrãgãtoare?’’ Fata care
şi-o recunoştea, se prezenta în faţã oamenilor şi mãrturisea cã este a ei. Şi aşa se rânduia la majoritatea

84
obiectelor expuse. Dar cel mai important lucru era cã, în hora mare care se ţinea, fetele care ştiau cã
au muncit, au lucrat la rãzboi, au cusut fel de fel de obiecte din portul popular, le purtau şi aveau acel
curaj, o onoare de a se prinde în horã, fiind admirate de cãtre bãtrânii satului. Cele care erau mai
leneşe ,nu se puteau prinde în horã deoarece nu aveau ce sã poarte şi stãtau pe margine.

HORA CA LA BÎRLA, 16.04. 2017, Localitatea Bîrla, Judeţ Argeş, Formaţia de Căluşari

IERI ȘI AZI
(DATINI ȘI OBICEIURI)

Hajdu Edit
Școala Gimnazială nr.1
Luduș-jud. Mureș

Pentru oamenii creștini Paștele este una dintre cele mai importante și cele mai mari sărbători.
Paștele are diferite denumiri în limbile lumii, dar fiecare denumire provine din ebraică și
înseamnă trecere.
Aproape fiecare popor își are propriile obiceiuri. Multe din obiceiurile caracteristice etniei
maghiare sunt tradiții populare care existau în lumea satelor pe lângă obiceiurile religioase.
Sfințirea sălciilor
În amintirea intrării lui Iisus în Ierusalim de Florii oamenii duceau sălcii în biserică ca să le
sfințească. Aceste sălcii sfințite erau ținute apoi la loc de cinste. Dar pe parcursul anului se foloseau
de ele și în caz de superstiții. Se zicea că aceste sălcii protejează de fulgere și tunete.
85
 În anumite locuri se zicea că nu e bine să duci salcia în casă pentru că se vor înmulții muștele
și purecii.
Arderea păpușii de paie
O păpușă din paie era îmbrăcată în haine de femeie pe care de Florii fetele cântând o duceau
prin tot satul.Această păpușă reprezenta Baba iarnă și era întruchiparea postului, a îmbolnăvirilor.
Pentru a scăpa de aceste necazuri păpușa din paie era aruncată în pârâu sau arsă.
Dacă au scăpat de iarnă și de greutăți, fetele împodobeau crengi cu panglică colorată și chiar
cu ouă suflate. Cu aceste crengi intrau în casele rudelor, prietenilor vestind venirea primăverii.
Săptămâna mare (Săptămâna patimilor)
În această săptămână credincioșii își amintesc suferința Mântuitorului.
Superstiția zicea că în vinerea mare nu ai voie să faci nici o muncă legată de animale, de
agricultură. Nu se făcea focul, nu făceau pâine (pentru că s-ar fi transformat în piatră pâinea făcută în
acea zi), nu spălau rufe ( pentru că cel ce purta hainele spălate în acea zi ar fi fost trăsnit de fulger) și
nu torceau . Credeau că cel care face baie în zorii zilei de vineri cu apă proaspătă – și rece- din fântână
sau de la izvor va fi ferit de boli.
Sâmbăta se sfârșea postul de 40 de zile. Era obiceiul ca la prima tragere de clopote să alerge
în livadă, să scuture pomii ca să cadă poamele stricate, iar cele care se făceau după acest moment erau
sănătoase.
Sfințirea focului se făcea tot în această zi. Cenușa era păstrată pentru a lecui oameni sau era
împrăștiată în casă și pe hotare.
Duminica Paștelui
Credincioșii sărbătoresc învierea lui Iisus. De acestă zi se leagă sfințirea mâncării. Enoriașii
mergeau la slujba de dimineță cu coșurile pline de mâncare specifică sărbătorii pascale: carne de miel,
cozonac, ouă, șuncă și vin. Și în această zi era interzis să mature, să faci de mâncare, nu se făceau
munci cu animale.
A doua zi de Paști
Luni era ziua de stropit. Chiar și cu 50 de ani în urmă pe la sate băieții, bărbații mergeau la
stropit cu găleata plină cu apă curată și … rece. Fetele își așteptau stropitorii îmbrăcate în cele mai
frumoase straie. Nu se supăra nici o fată, ba din contră.. Dacă nu era stropită, se ofilea. Cu cât era mai
udă, cu atât era mai râvnită, apreciată.
Fetele de măritiș puneau în pieptul flăcăilor flori. Cu cât aduna mai multe flori, cu atât era
mai mândru, se bucura de popularitate.
De la găleata cu apă cu timpul s-a trecut la pistolul cu apă, iar azi și la sate și la orașe stropitul
se face doar cu parfum. Băieții merg pe la casele rudelor, prietenilor unde sunt fete. Spun o poezioară
scurtă specifică zilei și stropesc fetele, femeile din casa respectivă. Unele se și feresc de noul
“grădinar” fiindcă le doare capul de la atâtea parfumuri. În schimb băieții sunt invitați în casă și serviți
cu prăjitură și ouă încondeiate.
Din păcate mai nou băieților li se oferă și bani cu acestă ocazie, astfel acest obicei și-a pierdut
frumusețea, farmecul.
Și ouăle încondeiate încep să dispară, fiind înlocuite cu ouă de diferite culori (sidefate,
marmorate ), ouă cu abțipilduri.
La început poezioarele încă erau legate de importanța Paștelui, conțineau urări de bine, era
povestită patima Mântuitorului, bucuria învierii, fetele erau numite flori. Cu timpul și-au făcut apariția
poeziioarele de pe internet. Poezioare care sunt scurte, “glumețe” –zis băieții. Tot mai des se întâmplă
ca femeia casei să fie numită balaur, să i se spună cuvinte cu subînțeles sexual.

86
 În satele sau orășelele unde funcționează ansambluri de dansuri populare apare inițiativa de
a reînvia tradițiile vechi, tradițiile frumoase. Se întâlnesc fetele chiar și cu două săptămâni înaintea
Paștelui, hotărăsc unde, la cine vor primi stropitorii. Trebuie să decidă cu ce îi vor aștepta. Se
formulează multe întrebări: cine ce fel de prăjitură știe să facă, cine știe să facă cozonac, ce cantitate
să facă, cum să aranjeze masa, cum să se comporte, cum să se îmbrace.
Și băieții se întâlnesc dar ei se decid mai repede: de la cine pornesc, cu ce cântec vin până
la casa fetelor, și în ce ordine își spun poezioarele.
Bine-nțeles la fete vor fi serviți cu prăjituri pe care le vor gusta, le vor lăuda. Astfel unele
fete vor fi apreciate nu numai pentru frumusețea lor ci și pentru pricepere. Se pornesc conversații
legate și de obiceiurile Paștelui, se fac planuri despre realizarea acestei întâlniri și în anul următor.
Eu personal apreciez foarte mult strădania fiecărui om, care încearcă să păstreze, să reînvie,
să predea altor generații un obicei vechi, frumos, specific unei nații, unei zone geografice. Ar fi foarte
frumos să vadă câți mai mulți ceea ce bunicii noștri au trăit, părinții noștri ne-au povestit....

87
88
 ÎMPREUNIȘUL ȘI MĂSURIȘUL OILOR ÎN SATUL BOCȘA,
JUDEȚUL SĂLAJ

Prof. Remeș Viorica

Liceul Tehnologic ,,Mihai Viteazul”, Zalău, jud Sălaj
Culegere

,,Oaia care ține mielul nu mai intră la împreuniș..”

Aceste cuvinte le rosteste apăsat baciul, păstorul satului, stăpân parcă peste turmă și
gospodarii ținători de animale, peste satul străjuit din înălțimi și peste timp. Acolo sus, la stână, e
singur cu câinii și oile care unele au fost despărțite de mieii lor, sacrificați de Paști, iar altele au avut
norocul să rămână dincolo de lesele aranjate special pentru ca un unul, doi sau trei copiii să poată da
în strungă.
Totul se calculează în funcție de lapții făcuți. Până și lesele sunt puse în staul în funcție de
aceștia, iar stăpânii oilor trebuie să urce la deal, cu căruțe trase de cai sau vaci, una, două, trei sau
patru lese, după cum a fost cantitatea de lapte muls și măsurat după un ritual anume ce ține de unitățile

89
fixe de măsură: iție, fârtai, deț, flișcă și de bunăvoința mulgătorilor ce își dau unii altuia din cantitățile
de lapte pentru a rotunji lapții. Astfel, unitatea cea mai mare de măsură e o iție ce reprezintă o jumătate
de litru, apoi fârtaiu-250g, dețul-100g și flișca-50g, toate acestea sunt căni de aramă în care, cel mai
dibaci în ale socotitului, om vrednic și cinstit al satului, măsoară și stabilește lapții pentru toți cei care
au ales să-și aducă oile pe deal, în turma satului.
Glasul puternic a celui care face sămădașul anunță cu voce tare, ca și cum toți cei adunați,
mulgătorii (stăpânii oilor sau un om angajat care are spor la muls și știe rândul oilor nărăvașe) și
spectatorii trebuie să afle cine are lapți mai mulți, cine este mai înstărit: O iție +un fârtai!..cumpăr o
flișcă și un deț!
Toate acestea nu pot avea loc, adică măsurișul propriu-zis, fără împreunatul oilor la care se
stabilește care oaie rămâne la țârcotit și care e lăsată în afara staulului. Țârcotitul, adică primul muls
se face de către un om străin din alt sat (aceștia pot fi doi sau trei, în funcție de cât de mare este turma
și va fi plătit de săteni cu lapte, caș sau miel) care nu cunoaște a cui sunt oile, tocmai pentru a fi cât
mai corect în aprecierea cantității de lapte ce poate fi mulsă a doua zi, ziua măsurișului.
În timp ce mulgătorii trag cu ochiul pentru a vedea sporul celorlalți, oamenii satului: bărbați,
femei, copii, bătrâni care își cară anii în spate ca pe niște poveri trecute dar plăcute, se așază în iarba
fragedă și privesc spectacolul copiilor zglobii, al câinilor ciobănești și al mieilor rămași la stână ca să
sporească turma mai apoi.
Toată atmosfera de râsete și voie bună se domolește atunci când preotul, însoțit de cantor și
de sfăt, urcă spre stână cu cofăelul cu apă sfințită, crucea și legătura de busuioc pentru a aduce
binecuvântarea divină peste cei care participă la momentul de sfințenie și vrednicie, desprins parcă
din sufletul satului pentru a rămâne ca o icoană de primăvară peste timp și întru sufletele celor ce simt
și trăiesc țăranește, simt și trăiesc bocșenește. Părintele salută sătenii cu Hristos a înviat! apoi rostește
rugăciunile de ocrotire a animalelor (ca să nu fie mâncate de lupi, ca să fie ferite de strigoi și de boli
și ca să nu se abată vremea rea asupra stânii și a ciobanului ce face parcă un legământ cu cerul și cu
pământul, lăsând în vale familia pentru a se abandona singurătăților până la venirea zăpezii când
coboară cu turmele în sat).
Din slujba părintelui nu lipsește rugăciunea Rugaciunea Sfantului Modest pentru animale:

Rugaciune ce se zice la toată boala, luptătoare de moarte și vătămare a boilor, a cailor, a

asinilor, a oilor, a caprelor, a albinelor si a celorlalte dobitoace.

,,Doamne Iisuse Hristoase, Ziditorul lumii, învrednicește-ne pe noi Împarației Tale, că

numai pe Tine singur, Stăpâne, Te-a dorit sufletul meu și pentru Numele Tău n-am socotit moartea
și muncile. Deci, iubitorule de oameni, să nu mă judeci pe mine nevrednic bunătăților tale, ci auzi-
mă pe mine robul Tău și primește această rugăciune a mea, și care va chema numele meu și va
săvârși pomenirea mea, a smeritului, fii lui ajutor, Doamne, și nu-l părăsi pe el, ci umple-l pe el de
tot binele, și dăruiește-i milele Tale cele bogate. Și cine va citi mucenicia nevoințelor mele,
blagoslovește-l pe el, Doamne, și toată averea lui, și depărtează și gonește pentru numele robului
Tău, Modest, de la toate dobitoacele lui, toată vătămarea și boala. Așa, Stăpâne, caută din Sfânt
lăcașul Tău spre rugăciunea mea, și binecuvântează și înmulțește dobitoacele lui, și gonește pentru
numele robului Tău, Modest, de la toate dobitoacele lui, toată vătămarea și boala. Așa, Stăpâne,
caută din Sfânt lăcașul Tău, spre rugăciunea mea, și binecuvântează și înmulțește dobitoacele lui,
precum ai binecuvântat și ai înmulțit turmele lui Avraam, ale lui Isaac și ale lui Iacob și ale tuturor
celor ce au slujit Ție.”sau PSALMUL 8:

90
 Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul! Că s-a înălţat
slava Ta mai presus de ceruri. Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă, pentru vrăjmaşii
Tăi, ca să amuţeşti pe vrăjmaş şi pe răzbunător. Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi
stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, ca să-l
cercetezi pe el? L-ai micşorat pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat
pe el. L-ai pus pe dânsul peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui: oile şi
boii, toate; încă şi dobitoacele câmpului; păsările cerului şi peştii mării, cele ce străbat cărările
mărilor. Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul! Stăpâne
Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai putere peste toată făptura, Ţie ne rugăm şi cu umilinţă cerem:
precum ai binecuvântat şi ai înmulţit turmele patriarhului Iacob, asemenea binecuvintează şi
animalele robului Tău acestuia (N), înmulţeşte-le, întăreşte-le şi le fă pe ele întru mii; izbăveşte-le de
toată asuprirea diavolului, de prădători, de toată bântuiala vrăjmaşului, de văzduhul cel neprielnic
şi de toată boala molipsitoare. Apără-le cu sfinţii Tăi îngeri, şi depărtează de la ele toată boala şi
toată pizma şi ispita farmecelor şi a vrăjitoriei, care vin din lucrarea diavolească. Că a Ta este
împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin. Binecuvintează, Doamne, turma aceasta şi o izbăveşte pe dânsa de toată răutatea, de
răpirea vrăjmaşilor celor văzuţi şi a celor nevăzuţi, de cumplita moarte, de toată boala şi neputinţa
şi de toată lucrarea diavolească; înmulţeşte-o în numele Tău cel sfânt, şi prin stropirea cu această
apă sfinţită dăruieşte-i sănătate. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
După terminarea slujbei preotul stropește cu busuiocul scăldat în apa sfințită, turma și sătenii
adunați să proslăvească pe Cel de Sus, pentru viața și sporul casei lor, de aici, din înălțimile dealului,
cât mai aproape de cer. Apoi generațiile de truditori ai pământului, crescători și iubitori de animale
salută cu Doamne ajută! pe baciul rămas, rezemat în campău, să scruteze depărtările cu gândul
bucuros că dimineață o să-și intâlnească iar mulgătorii care au stabilit câte zile au de muls și de adus
mâncare la cioban, în funcție de lapții făcuți.
Înainte de a-și începe rânduiala, sătenii nu trebuie să uite de obiceiul ce le aduce liniștea
sufletească și sentimentul protecției și binecuvântării pentru întregul an, acela de a da primul lapte
muls de la oi, după măsuriș, preotului satul lor drag, așezat la poalele Măgurii, între dealuri împădurite
și brăzdate de viile lucrate, ca pe o datorie sfântă lăsată din străbuni, ce se prelungesc până spre
pășiunile întinse ce-și așteaptă bacii cu turmele de oi și cirezile de vaci pentru a sărbători cu sfințenia
firii primăverile și anotimpurile verzi.

ÎNCONDEIEREA OUĂLOR DE PAȘTE ÎN SATUL MEU

Prof. înv. primar Mîndru Marieta Melania

Școala Gimnazială,, Alexei Mateevici”Movileni, Galați

Oul roşu sau încondeiat reprezintă un simbol al Paştelui şi nu lipseşte, în mod tradiţional, de
pe masa de sărbătoare. ,,Fiece gospodină îşi face ouă roşii într-alt fel colorat. Nu însă fiecare
gospodină poate înfrumuseţa ouăle cu diferite înflorituri. Prin sat sunt anumite femei meştere la
aceasta.”(T. Pamfile).Mergând în vizită la prietenele bunicii mele, femei bătrâne dar înțelepte, le-am

91
rugat să-mi explice și mie cum procedează pentru a înroși și închistri ouă, altfel decât o facem noi,
cei tineri, în ziua de azi.
Tanti Săftica Mândru (născută în anul 1933, în Țepu), vecina mea, mi-a spus că se fierbeau
bine într-o oală coajă de pădureţ sau de măr. După ce fierbea, se dădea deoparte ca să se răcorească
şi în acea zeamă se punea cam trei pumni de sovârv înflorit, uscat şi frecat în palme. Amestecul acesta
se lăsa în vas cam o săptămână sau două . După acest timp se scoatea sovârvul şi frunza din vas, se
stoarcea pe o pânzătură şi se freaca bine pe o scândurice. După aceasta se punea din nou în zeama din
vas, şi se lăsa acolo cam un sfert de ceas. Se scoatea iar, se stoarcea, se freaca bine şi tot astfel se
repeta de trei ori în şir şi când dădea în clocot, se puneau ouăle, acestea făcându-se vișinii.
Amuzantă prin limbaj este Constanța Mîndru (născută în Țepu în anul 1930) care îmi explică
cum se proceda pentru a face ouă:,, șî făşia la Paşti, numai roşâi,di Înălţari sî făceau ouî scrisî... cu
şiarî... ş-apăi băga în vopsa, pi urmî şterjiam şiara di pi eli şî rămânea alb. Am făcut şî di istea. Ouli
aistea li făşeam cu o zî înainti di Înălţari. Di Paştili Blajânilor sî făceau roşîi, mai galbini, verz’...
săpam şteghii.. nu făşem cu boialî... sî herbea rădăşina, şî în rădăşina şeii făşeam ouî galbini. Ouli
erau crudi (n.n. pentru ouăle scrise cu ceară), şî c-o pensulicî, li scriam, orişîşi model... li puneam sî
sî usuşi şî li puneam în vopsă roşâi. Undi era scrisî cu cearî, nu sî prinde’ vopsaua. După şi li scoteam
din vopsă, li ştergeam cu o cârpî. Ieşa eczact aşa cum trebuia, alb şî roşu. Făceam mai mult scrisî,
aşa... zigzacuri..., li făceam cu o bidinea, cu o pensulî micî, făcutî din păr di la coada calului, tăiam
mic, o legam di un beţîşor, şî merjea. Iar la şiarî avea o pompiţî (n.n. de metal) ... o muiei aşa, şî
prinde’ acolo... ave’ un cârlig, şî cu cîrligu’ şeala făşeai toati treburili. Unu pentru şearî şî unu pentru
vopsa. Cârligu era mic, mic, era eczact ca un creion, aşa di subţâri merjea, iar la pensulî ieşa mai
mărişoari. Când muiei (n.n. cârligul) în cana cu şiarî topitî, prindea acolo şî merjea cu scrisu’ aşa...
când sî termina muiai iar în şiarî... Nu făşeau toati fimeili. Bătrânili făşia... Io am apucat pi bunica
când făşia, pi urmî o făcut şî mama. Pi bunica o chema Ileana Decusară, avem cam şăispi ani când o
murit, la 93 di ani. Cârpa cu cari sî şterje ouli sî ţînea (n.n. se păstra), cînd zăcea copiii di pojar, o
înmuia în ţuicî şî îi înfăşura. Am văzut numai ouăli roşîi scrisî, restu’ nu sî făceau, erau simpli. Sî
dădeau di pomanî... o parti sî păstrau pânî mai târziu, pi dulapuri, la fereastrî, printri flori... restu’
copiii li mîncau...”
Nici mătușa Cărăuș Jănica (născută în anul 1940 tot în Țepu) nu a uitat procesul încondeierii
ouălor:,, Aveam o pensulicî cu păr di porc. Făceam un beţîşor, şî la capăt firi di porc, ca grosimea
unei mini di creion di az’. Ouăli erau fierti întâi, pi urmă topeau cearî, muia pensulica ceea şî li scria,
făcea fel şî fel di modeli... pi urmă fierbea Galus, cu borş, şî lăsa sî sî răceascî, cî altfel sî tochea
şeara... punea ouăli acolo şî li lăsa vri-un şeas. Pi undi era şeara nu sî prindea roşala. Sî făcea vopsa
şî din foi di şeapî, coajî di rădăcinî di nuc, floari di tei. Punea ceapa şi o firbea cu totu’, o strecura, şî
punea ouăli. Cel mai mult vopsau cu foi di ceapî şî cu flori di tei. Ceara o ţânea pi un vas cu apî caldî.
Ouăli sî făceau joia.”
D-na Negoiță Steluța își amintește cum ,,mămuța,, închistrea ouă de Paște:,, Mămuţa (n.n.
bunica) me spunea: daţâ-ni ouă ca sî li pictez io cu şiarî şî voi sî li vopsâţ’. Făcea fel di fel di modeli...
era mai dichisâtî... Avea un beţâşor, di alun, mai lung aşa, şî îl înveălea cu o cârpî mai moali, legatî
cu aţî la sfârşâtul băţului, ca sî nu sî tragî. (...) Ouli roşâi, mămuţa mea li făcea joia (n.n. în Săptămâna
Mare), la căldura sobii. Înainti sî folosa vopsa cu cari vopsa lumea ţăsăturili. La Înălţari mămuţa făcea
din toati culorili, iar la Paşti făşea di istilea roşâi. (...) Cârpa cu cari ştergea ouăli o păstra şî o punea
într-un pom, nu trebuia s-o zvârli oriundi.”
Cea mai bătrână prietenă a bunicii, care a țesut cuverturi, țolici, leghicere, ștergare etc, cu
mama și bunica mea e mamaia Catinca Mîndru( născută în anul 1929,în Țepu) care încă își mai
amintește cum se încondeiau ouăle la noi: „Am făcut şî io chiar, sî făcia cu ciarî curatî, Scriai Iisus
92
Hristos, Hristos a Înviat! Doar femeili văduvi, femeili curati, puneau mâna pi ciarî. Mergeam la
bisericî, la Învieri cu ouî scrisî cu ciarî curatî. Cu ciarî direct aşa, cu o lumânari. Li băgam în vopsă
roşâi, şî ciara curatî rămânea albî. Făceam nişti frunzuliţ’, nişti ghiocei frumoş’ aşa di primăvară, ouli
sî făceau în joia mari, sâmbăta Paştilui.Li mai păstram şî noi aşa pânî la Înălţari, patruj’di zâli, li
păstram... mai dădeam la nepoţăi, li puneam pi o farfurii, pi un dulăpaş, foarti frumoasî erau. Mai
făceau o pensulî cu păr di cal sau di porc şî făcea deseni, chipul lui Iisus Hristos, a Maici Domnului,
şî mama mea făcea, cî mama mea o murit di nouzăci di ani, ş-o murit acu’ şapti ani. Anumiti femei
făceau, n-aveau voi toati femeili sî facî, tineretu aşa, nu avea voi sî facî ouî. Şî prescura, di la bisericî,
pentru sfânta nafură, tot aşa, o fimei, douî, cari era curatî, văduvî, cari făcea...”
Nu pot să o uit pe tanti Vasilica Chiscop care-mi zicea: „Făceam pictati, scrisî cu cearî
curatî. Ouâli li făceam cu şiarî curatî, li pictam frumos, cu şiarî curatî li scriem cu un beţâşor di agud,
şî cu şiarî caldî şî li pictam frumos. Făceam pictati. Făceam ouî galbini, făceam şî roşîi, şî pictati, tot
felu făceam, eram chitcăşitî. Li spuneam (n.n. cele cu ceară) ouî pictati.Scriam frumos, toati ouli,
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezău, scriam frumos, li făceam şî cu frunzî di petrânjăl, puneam acolo pi
ou şî li înfăşuram frumos, şî puneam sî hii apa hierbântatî, ca sî fugî şiara răpidi di pi eli... foarti
frumos. Rupeam di la agud un beţâşor, cam cum îi un creion, făceam floriceli, cum vineau în gînd
aşa, puneam numili Domnului Iisus Hristos, şî cînd era gata... da nu făşiam multi, cam zăşi, aşa...Di
Paşti roşii şi la Blajini colorate. Cu cearî sî făceau numai roşii, pentru copii…ouî scrisî, anumiti femei
făceau, mama n-o făcut, cî nu făceau toati (n.n. femeile), trebuia cu lumînarea ceva, sî nu sî vopseascî
când li băga la vopsit. Îi spunea ouî scrisî, adicî nişti dungi aşa pi lung, mai în curmrzâş, nu sofisticati
aşa cu modeli, nu prea... fără floriceli, numai liniuţi, atâta, câtiva dungi aşa, şî pi mijloc... Ouîli scrisî
li făcea la Paşti. La Paştili Blajânilor făceau ouî galbini, sîmpli. Acu’ sî duc cu di toati culorili, da’
atunci numai ouî galbini. La Înălţari sî făceau roşii, simpli.”
Și uite așa, într-un limbaj simplu dar fermecător , bătrânele satului meu, încă mai țin minte
tehnicile de încondeiere a ouălor de Paște. Oul reprezintă filosofia existenţei umane şi istoria străbună,
o mărturie a datinilor, credinţelor şi obiceiurilor pascale.

OBICEIURI CALENDARISTICE ÎN BIHOR

Înv.Balaș Aurora Mihaela

Școala Primară Nr.1 Bucium,com .Ceica
Jud.Bihor

Folclorul obiceiurilor cuprinde o gamă destul de bogată de manifestări ale conștiinței sociale
în care se acumulează de-a lungul generațiilor experiențe ale conștiinței în plină evoluție.
Obiceiurile de primăvară ne vorbesc despre diferite etape din viața oamenilor,acestea fiind
strâns legate de sărbătorile calendaristice mai importante.Din timpuri străvechi ,în aceste sărbători
aveau loc adevărate serbări,cântece ,jocuri ritualuri.
Sărbătoarea Sfinților,40 de mucenici-9 martie,este sărbătoarea care marchează sfârșitul iernii
și sosirea primăverii când natura se trezește la viată,când jivinele ies din pământ.În satele de pe Valea

93
Iadului,o zonă din Bihor, mai era obiceiul ca în această zi ,de Mucenici, să se facă 40 de colăcei care
se împărțeau copiilor sau săracilor.În Moldova în această zi pe lângă mucenici se mai beau 40 de
păhărele cu vin și se fac tot atâtea rostogoliri.
Sărbătorile primăverii încep odată cu Lăsatul Secului de dinainte de Paşti şi se termină cu
Rusaliile.De cum începe postul Paştelui sau Postul Mare ,gospodinele încep să trebăluiască prin casă,
iar bărbaţii repară garduri ,trebăluiesc prin ogrăzi.Şapte săptămâni cât ţine Postul Mare ,în fiecare
sâmbătă femeile duc la biserică prescuri pentru pomenirea morţilor.Astfel aceste sâmbete sunt numite
Sâmbetele morţilor.
Sântoader este prima zi de sâmbătă din postul mare.De această zi se leagă mai multe practici
tradiționale.Gospodarii fac focuri cu paie umede,adică fumăgaie cum li se spune în partea locului,ca
să se protejeze livezile,să fugă șerpii.În această zi se fierbe grâu din care se face colie sau colivă cum
este numită prin partea locului.Coliva se mănâncă cu linguri de lemn,iar o parte din grâu se dă pe jos
pentru sufletul morților. În această zi in Moldova se face mălai și covașă,dar numai femeile bătrâne
ar mai ști să facă așa ceva.
Sărbătoarea Sfântului Gheorghe,23 aprilie, sau Sânjorj ca şi Sfântul Dumitru sau Sâmedru
împarte anul pastoral în două:vara pastorală şi iarna pastorală.La Sânjorj se practica obiceiul udatului
fetelor și al femeilor de către băieți și bărbați,un obicei contra secetei ,asigurarea rodniciei
holdelor,pentru sănătatea oamenilor.Pentru udat se folosea cana,găleata sau aruncarea fetelor și
nevestelor în pârâu.Tot acum se puneau slugi la animale peste an din rândul oamenilor săraci.Simbria
era în haine și încălțăminte,hrană și produse agricole.Acastă sărbătoare era așteptată de oamenii
săraci,nevoiți să-și dea copiii servitori:
„Adă,Doamne ,ce-i aduci,
Adă zua di Sânjorj!
Cu târguțu slujilor,
Bucuria domnilor.”
Tot în această zi se stabilea cine va fi cioban la oile de la munte și cât le va fi plata.
Floriile înseamnă din punct de vedere religios intrarea triumfală a Mântuitorului în Ierusalim,
zi în care lumea L-a întâmpinat cu mare veselie,cu mare bucurie.De la biserică se iau ramuri de salcie
sfinţită ,care se pun la rama icoanelor ,dar şi la porţi.Este începutul Săptămânii Mari sau Săptămâna
Patimilor Mântuitorului Iisus Hristos.În această zi se mănâncă pește,fiind dezlegare notată în
calendar,și se spune că așa va fi vremea în ziua de Paști cum este în ziua de Florii.Este mare sărbătoare
de Florii ,deoarece Bihorul este județul cu cel mai mare număr de persoane care au nume de flori și
care își serbează onomastica.
Ultima săptămână din Postul Mare este săptămâna in care se țin slujbe dimineața și
seara.Slujbele de dimineață se numesc Denii ,în care se prezintă ultima masă,prinderea , închiderea
Mântuitorului.În joia mare,dimineața,se sfințesc Paștile,adică se taie prescurile în bucăți mai mari,se
pun în pahare peste care se toarnă vin.În Vinerea Mare copiii satului bat toaca atât ziua cât și seara la
slujba Deniei.Cântecul toacăi are o putere aparte,la început bătăile sunt mai domoale apoi sunt mai
intense,ca o melodie,toaca simbolizând legătura între cer și pământ,între divinitate și lumea
pământească.
În Bihor nu înţelegem sărbătoarea cea mare a Învierii Domnului ,ci înţelegem datina ca ,în
duminica Învierii Domnului ,fiecare creştin să primească mai întâi în biserică prescură şi vin,apoi să
mănânce bucate de acasă.Numărul prescurilor este de şapte iar în sâmbăta Învierii Domnului
clopotarul le taie în bucăţi mici ,le pune în vase curate peste care stropeşte vin de culoare roşie.În ziua
de Paşti băieţii de vârste mai mici mergeau după ,,ouă a cucuţa”.Astăzi umblă şi fetiţele mai ales
pentru păstrarea tradiţiei.Spre deosebire de alte zone ale ţării salutul ,,Hristos a înviat’’ se spune doar
94
în cele trei zile.A doua zi, a treia zi oamenii se adună la biserică îmbrăcați mândru în frumoasele
costume bihorenești.Femeile duc câteva ouă roșii pentru a fi date copiilor.Aici este obiceiul ca ouăle
să fie vopsite in coji de ceapă sau se fac cu modele .În trecut femeile împistreau ouă cu ceară,realizând
adevărate opere de artă.În prima zi de Paști fetele și băieții se adunau la biserică unde ciocneau ouă.Nu
se mai cunoaște,,lioara”.
Prima săptămână după Paște se mai numește și Săptămâna Luminată.Se spune că cine moare
în această săptămână intră direct in rai.În această săptămână credincioșii de diferite confesiuni merg
la cimitir ca să îngrijească mormintele ,pun flori ,aprind lumânări.
Paştele Morţilor se ţine la duminica Tomii,numită Droștele..Din fiecare casă merge cel puţin
o persoană la cimitir,sau temeteu cum se spune, pentru parastasul celor decedaţi. În coşul pregătit
pentru cimitir se pun:un coc(făcut din aluat de pâine ),o farfurie,o sticlă de vin cu care preotul
stropeşte mormintele,ouă vopsite în diferite culori.După terminarea slujbei ,toate aceste lucruri
amintite mai sus se dau de pomană,în afară de coş şi ştergura înflorată care se aduc acasă .Copiii
primesc foarte multe ouă ,în ultimul timp ouă de ciocolată.
Ziua morţilor se mai ţine şi în prima sâmbătă din luna noiembrie,când se merge în cimitir
,dar de această dată doar cu flori,crizanteme,candele,lumânări,coroane de plastic.
Muncile câmpului s-au terminat toamna,recoltele s-au strâns ,iar ţăranii îşi umplu
hambarele.În 14 noiembrie este lăsatul secului pentru Sărbătoarea Crăciunului. Obiceiurile de iarnă
au un rol deosebit in cadrul obiceiurilor calendaristice.Atmosfera de sărbatoare ,de veselie încântă
satele din zona Beiuşului, din tot Bihorul.Când s-au terminat de strâns de pe câmp toate roadele şi
când iarna pune stăpânire peste tot,tinerii se organizează în cete de ,,corindători” spre a învăţa
,,corinzi”,cu care vor cutreiera prin sat.Corinzile sunt multe şi variate tematic.Foarte multe nu sunt
altceva decât variante ale Mioriţei,de aceea se şi numesc corinde şi nu colinde.Se spune că cetele
,,merg a corinda” şi nu ,,merg cu colindul”.
În zona Beiuş ca şi în vechime merg a corinda numai tinerii,azi din ce în ce mai rar .În jurul
Vaşcăului din grupul format din 5-6 persoane fac parte şi bărbaţi căsătoriţi.Fetele şi femeile nu
corindă.Este obiceiul ca în satele unde sunt cântăreţi instrumentişti , cetele de corindători îi cooptează
şi pe ei.Majoritatea temelor se leagă de cultivarea pământului şi mai puţin de creşterea animalelor.
Dintre toate obiceiurile de iarnă,cel mai bine s-au păstrat cele legate de Anul Nou.Elementele
de străveche tradiţie, obicei comun tuturor satelor din zonă , pot fi văzute în fiecare iarnă pe uliţele
acestor sate ori în reprezentaţiile scenice ale formaţiilor artistice.,,Turca” este fără îndoială obiceiul
care reţine cel mai mult atenţia celor care vor să cunoască specificul etnografic al Ţării
Crişurilor.Dimitrie Cantemir plasa originea obiceiului la români în vremea stăpânirii otomane ,dar în
realitate este cu mult mai vechi.Semnificaţiacuvântului turcă este de ,,turu”(bour,zimbru),legând
obiceiul de practicile arhaice izvorâte din cultul fecundităţii.Alţi cercetători găsesc originea obiceiului
în cultul zeului Mitras(zeul soarelui la vechii perşi).
Turca e şi astăzi cea mai populară şi mai cunoscută datină din sat(Ceica).În anotimpul
iarna,la pregătirea jocului participă bărbatii mai vârstnici din sat ,care au voci frumoase.Numărul lor
nu este limitat, pot fi mai mulţi sau mai puţini, între 15 şi 30 de turcaşi.Câţiva dintre ei primesc unele
sarcini referitoare la organizarea şi desfăşurarea jocului.Primul este ,,svornicul ’’care poartă
responsabilitatea turcii ,primeşte darurile şi rosteşte creaţiile rituale.Urmează ,,birăul mic’’ care
,,vesteşte’’fiecărei case sosirea turcii. ,,Iopa’’,un alt personaj ,,poartă în sac colacii’’ şi alte daruri
primite.Din grup mai fac parte doi chemători cu menirea de a chema din casă pe toţi cei care au primit
turca, să participe la ,,bulciugul turcii’’,adică la petrecerea pe care o organizează turcaşii după ce au
terminat de umblat prin sat.Cel mai impresionant personaj este ,,turcaşul’’, căruia i se solicită isteţime,
rezistenţă fizică,temperament şi aptitudini de joc. Datina turcii are un repertoriu destul de
95
mare.Preferinţele gospodarilor sunt diferite şi ei trebuie să le satisfacă,căci ,,aceia nu-s turcaşi care
nu ştiu toate colindele’’.Repertoriul cuprinde cel puţin 15-20 colinde , fiecare colindă are cam 60 de
versuri:Colinda fetei,Colinda vânătorului,Colinda Iudei,Colinda Sf. Petru.
După repertoriu, urmează împodobitul turcii.La acest lucru participă şi ,,fete şi muieri’’ care
aduc pentru turcă panglici colorate,batistuţe lucrate din motive locale ,basmale ,ştergări şi zgardede
mărgele.Toate aceste podoabe se fixează pe turcă ,care nu este altceva decât o bucată de lemn bine
lucrat, în forma unui bot de capră cu două coarne.Capul de capră este fixat într-o bâtă lungă de
aproximativ 1,5 m.Podoabele turcii sunt puse între coarnele turcii.Rochia turcii coboară de la capul
de capră,împrejurul bâtei ,e confecţionată din material de culoare roşie.
Timpul de umblat cu turca începe în ziua de 25 decembrie şi se termină pe 6 ianuarie ,la
Bobotează.Jocul turcii nu este uşor ,el necesitând exerciţii şi simţ muzical deosebit.Turcaşul este
nevoit să joace după ritual,să rimeze colindele, primirea darurilor, rănirea şi moartea turcii ,dansul
gazdei.El e însoţit de un ,,hididiş’’ şi de un ,,doboş’’.În satele Roşia, Sohodol, Lazuri, Căbeşti şi
Josani,de brâul turcaşului atârnă şi una sau două tălăngi de vite.În jocul turcaşului un moment
deosebit îl constituie ,,moartea turcii’’.Apoi încet turca îşi revine după câteva secunde ,iar jocul se
continuă până la sfârşitul jocului.În ziua de Bobotează se încheie mersul cu turca.Toţi oamenii care
au primit turca sunt invitaţi de chemători la bulciugul turcii.Ei poartă haine aproape identice cu ale
chemătorilor de la nuntă:sumane,cămăşi albe,căciuli înflorate.La fiecare gospodar , chemătorii
rostesc următoarea oraţie:,,Este cuvânt de la gazda turcii,Şi de la turcaşi,Ca pă mâne sară,Să vă
gătaţi,Şi la bulciug să veniţi,La un scaun de hodină,La o mâncare bună,La un pahar două de vinars,La
un joc două,Poate şi nouă,Dacă-ţi vini, Bine o fi,Noi vă aşteptăm,Cu uşile deschise, Cu lumini
aprinse’’.
Între obiceiurile de Anul Nou ,turca este o reminiscenţă de rit, în care se regăsesc valenţe
ale fecundităţii şi fertilităţii.Turca din zona Beiuşului face parte din jocurile cu măşti ce se practică în
diferite zone ale ţării.
Un alt obicei din Bihor este ,,Vergelul’’.Copiii din satul Bucium in special băieţii ,pentru că
fetele nu participă la umblatul cu colinda,au o ramură de vârf de brad pe care o împodobesc cu
primuri ,bomboane şi ţingălăi. Când intră în casă,cei cu brad sorcovesc iar cei care nu au aşa ceva ţin
în mână o botă împodobită şi care lovesc ritmic cu ea în podea.
Viflaimul este o altă datină din Bihor.Ş i acesta este un corind spectacol care are un caracter
religios.Ceata de corindătoriesteformată din:grăitor,cei trei crai dela răsărit, pruncul Iisus,Iosif
,Maria, muzicanţi.Cei trei crai şi Îngerul Vestitor aveau haine,,nealcoşe”,iar ca elemente de recuzită
se poate menţiona,,grajdul”în miniatură al naşterii Domnului.Secântă foarte multe colinde în funcţie
de momentele desfăşurate ale piesei.
Cum se apropie miezul nopţii către Anul Nou, ţăranii obişnuiesc să prevadă cum va fi vremea
în anul care vine.Se folosesc foile unei cepe mari pe care le aşază în ordine în funcţie de lunile
anului.În fiecare dintre ele se pune puţină sare.A duua zi de Sfântul Vasile se va vedea cât lichid a
lăsat sarea topită în fiecare foaie de ceapă.Ţn acest fel se va şti dacă va fi secetă sau ploaie şi în ce
lună.
La Bobotează când preotul umblă cu crucea prin sat fetele puteau bea apă sfinţită din cofă
pentru ca acestea să se mărite,iar fetele mai mici primeau fuior pentru a creşte copiii sănătoşi.Aceste
obiceiuri se practicau în zona comunei Ceica.
Cu această sărbătoare se încheie veselia sărbătorilorde iarnă.

96
 ȊNVIEREA DOMNULUI - SĂRBĂTOAREA LUMINII ŞI A
BUCURIEI

Prof. Arsenie Oliviu

Colegiul Tehnic Mătăsari
Loc. Mătăsari, Jud. Gorj

Pastile sunt în Ortodoxie "sărbătoarea sărbătorilor". Daca sărbătoarea este o țâșnire de viața
dumnezeiasca in creație si ca atare o țâșnire de lumina mai presus de fire, Pastile sunt țâșnirea deplina
a vieții dumnezeiești in existenta noastră creștină. Natura noastră omeneasca nu mai e străluminata
numai trecător de o raza dumnezeiasca, care arata ca ea nu e de la sine si singura existenta, ci aceasta
natura e străbătuta deplin si pentru veci de viața dumnezeirii, e transfigurata, ridicata din înlănțuirea
procesului de corupere continua care duce trupul nostru la descompunere, iar sufletul in iadul
tenebrelor.
De aceea Pastile sunt o explozie de bucurie, care perpetuează explozia de bucurie a
ucenicilor care au văzut pe Domnul înviat. De aceea credincioșii se saluta cu vestea unei bucurii de
necomparat cu nici o alta bucurie: "Hristos a înviat!" "Adevărat a înviat!", pana la înălţarea Domnului,
de când se saluta cu alta veste tot așa de mare, legata interior de prima: "Hristos s-a înaltat!", pana la
Cincizecime, care anticipează Cincizecimea deplina sau umplerea desavarsita a vietii noastre de
Duhul Sfânt.
Bucuria aceasta are atâta entuziasm in ea, încât ea e ca o "sfânta beție", ca o "beție treaza"
de care vorbește Sfântul Grigorie de Nyssa. E ca o "beție treaza", pentru ca e produsa de cea mai
autentica dar si cea mai minunata realitate, realitatea neasemănat de frumoasa a vieții veșnice si
plenare, mai frumoasa si mai minunata decât si-o poate închipui orice imaginație, motiv pentru care
Sfântul Grigorie de Nyssa spune ca îngerii nu pun in funcție nici o imaginație, pentru ca realitatea pe
care o vad întrece orice imaginație.
Entuziasmul manifestat de Apostoli la Cincizecime, in urma Pogorârii Duhului Sfânt, care
părea privitorilor ca o beție (Fapte II, 13), începuse de la Înviere. Ea caracterizează bucuria
credincioșilor de la Pasti, care rămâne temelia vieții sufletești a lor in tot cursul vieții pământești.
Acest entuziasm e produs de împărtășirea de "vinul cel nou" al vieții de care a vorbit Hristos înainte
de Patimile Sale (Marcu XIV, 25): "Veniți cu rodul vitei celei noi al dumnezeieștii veselii, in ziua cea
vestita a învierii împărăției lui Hristos sa ne împărtășim".
Femeile mironosite afland de la inger despre Invierea Domnului, alearga "cu frica si cu
bucurie mare" sa duca aceasta veste ucenicilor. Justificand bucuria lor, primul cuvant pe care li-l
adreseaza Iisus cel inviat la intalnirea cu ele, este: "Bucurati-va!" (Matei XXVIII, 9). De atunci cei
ce cred alearga cu aceeasi bucurie debordanta in noaptea Pastilor si in zilele ce urmeaza, vestind
tuturor celor pe care ii intalnesc: "Hristos a inviat!". Bucuria este starea sufleteasca principala pe care
a produs-o vestea invierii in cei care stiau ca viata lor sfarseste in moarte. Bucuria aceasta se mentine
in crestini continuu, dar se actualizeaza mai ales in noaptea Pastilor.
Femeile mironosite se bucura nu numai pentru ca-l vor vedea iarasi pe invatatorul iubit, ci
pentru ca invierea Lui inlatura in general moartea ca sfarsit al vietii noastre, deschizandu-i orizontul
eternitatii. Aceasta este si cauza bucuriei noastre din orice timp. In viata noastra, a crestinilor, s-a
produs prin Invierea lui Hristos o schimbare radicala, in ea a patruns o lumina nesfirsita, continutul
ei a capatat o valoare incomensurabila, ea s-a umplut de o bucurie inepuizabila.

97
 Iisus a confirmat cu autoritatea Lui dumnezeiasca justetea bucuriei de care au fost cuprinse
femeile mironosite. El nu le-a indemnat sa se bucure pentru simplul fapt ca vor fi iarasi cu El, ci
pentru semnificatia generala noua si plina de fericire pe care o are Invierea Lui pentru cei ce cred in
El. Aceasta confirmare a produs-o Hristos de atunci incoace continuu: faptul ca Apostolii au fost in
stare sa moara pana la unul pentru marturia Invierii lui Hristos, faptul ca marturia aceasta a produs
milioane de mucenici si de sfinti, ca cei credinciosi nu pot gasi sens existentei lor fara aceasta Inviere,
e o repetare continua a confirmarii Invierii date de catre Hristos.
Existenta noastra s-a umplut prin Invierea Domnului de bucuria prin excelenta, de o bucurie
reala, consistenta si durabila.
Se stie ca pe noi crestinii bucuriile trupesti nu ne satisfac deplin, ca sufletul nu e satisfacut
de ele, iar bucuriile sufletesti sunt nedepline, pentru ca noi traim marginile cunoasterii, ale iubirii, ale
puritatii sentimentelor noastre.
Bucuria Invierii nu e nici trecatoare, nici nedeplina. E bucuria prin excelenta, pentru ca e
bucuria eterna si deplina. De aceea, nimeni nu trebuie sa fie trist in noaptea Invierii. Nimeni nu trebuie
sa planga. Caci toate motivele de intristare apar acum fara insemnatate fata de biruirea mortii. De ce
sa ne intristam de pricini care ne conduc spre moarte, cand stim acum ca prin moarte trecem la viata
vesnica. De aceea Biserica canta in noaptea Invierii: "Cu bucurie unul pre altul sa ne imbratisam: O,
Pastile! Izbavirea de intristare". Iar in cuvantul Sfantului Ioan Gura de Aur din noaptea de Pasti se
spune: "Nimeni sa nu planga pentru saracie, ca s-a aratat imparatia pentru toti. Nimeni sa nu se
tanguiasca pentru pacate, ca iertare din mormant a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a
eliberat pe noi moartea Mantuitorului".
Si precum inainte de Invierea lui Hristos toate erau tinute intr-o frantura de sens neimplinita,
batjocorita, chinuitoare, asa Invierea Lui umple toate de lumina si de bucurie. Caci, cand o singura
particica din lume se umple de sensul deplin, toate se umplu de la ea de acest sens. Daca pentru o
singura faptura - si aceasta este umanitatea lui Hristos - timpul a devenit un timp spre inviere si spre
viata de veci, lumina in care e pusa acea faptura e vazuta de toate celelalte si devin o asigurare spre
invierea si viata de veci, despre lumina integrala pentru noi toti. Toate zilele timpului, toate zilele
anului au devenit sarbatori, etape ale inaintarii in lumina, ducandu-ne tot mai aproape de marea
lumina eshatologica. Mai bine zis, timpul intreg a devenit un ajun al duminicii vesnice, al petrecerii
vesnice in lumina descoperita a invierii, cum zilele saptamanii, zile inchinate sfintilor care au trait
timpul in aceasta lumina a invierii, sunt sarbatori pregatitoare pentru duminica invierii, cum au fost
si pentru ei.
Precum bucuria invierii intrece toate bucuriile si copleseste toate tristetile, asa lumina ei
intrece toate luminile revelatiei nedepline din Vechiul Testament. Acolo un stalp de foc conducea un
popor dintr-o robie pamanteasca intr-o libertate pamanteasca exterioara; acolo Moise le facea
cunoscuta voia Lui Dumnezeu ascuns in intuneric si simtit in parte doar de el insusi. Aci Dumnezeu
insusi, Soarele Hristos ne lumineaza, aratat prin Invierea Sa din morti in mod deplin, si ne conduce
spre libertatea si viata deplina a vietii eterne: "In locul stalpului celui de foc a rasarit Soarele dreptatii,
in locul lui Moise, Hristos, mantuirea sufletelor noastre".
S-a spus ca "vestea buna" (Evanghelia) crestina se concentreaza in vestea Invierii lui Hristos,
temei al sigurantei ca si noi vom invia. Apostolii si-au vazut misiunea lor in a fi martori ai Invierii lui
Hristos (Fapte I, 22). Desigur insa ca aceasta veste a fost prin excelenta "vestea buna" nu pentru ca a
anuntat invierea unui om simplu; nici n-a intemeiat nadejdea invierii noastre a tuturor pe invierea
unui astfel de om simplu. Aceasta n-ar fi o inviere pentru eternitate si spre plenitudinea vietii in
Dumnezeu, ci o repetare pe planul actual sau al unui plan putin deosebit, dar tot relativ, al vietii
omenesti obisnuite. Ea a fost vestea prin excelenta buna, pentru ca a anuntat Invierea Celui ce fiind
98
om a fost si Dumnezeu si pentru ca noi inviind, pe temeiul Invierii Lui, ne vom impartasi de viata
deplina a umanitatii lui in Dumnezeu. Apostolii fiind martorii Invierii lui Hristos, au fost in acelasi
timp martorii tuturor semnelor si cuvintelor prin care Hristos insusi si-a dovedit dumnezeirea Lui, ca
unii ce au stat in preajma Lui "in tot timpul petrecerii Lui intre noi" (Fapte I, 21). Numai o astfel de
inviere e o inviere intru plinatatea eterna a vietii noastre si ea intemeiaza bucuria noastra plenara sau
coincide cu ea.
Femeile mironosite pleaca de la mormant nu numai cu bucurie, ci si cu "frica mare". In
bucuria lor e prezenta simtirea misterului, simtirea izbucnirii existentei supreme, dumnezeiesti. De
aceea, bucuria lor nu e o bucurie obisnuita. Heidegger a deosebit intre "Furcht" ca frica de ceva din
lume si "Angst" ca un fel de cutremurare in fata mortii, care pune capat existentei in lume. In bucuria
traita de femeile mironosite la vestea invierii Domnului este o astfel de cutremurare, care le punea
inaintea unui alt plan de existenta. Dar cutremurarea aceasta nu avea un caracter negativ, nu era o
spaima, caci nu era produsa de sentimentul golului, al nefiintei, ci era o cutremurare amestecata cu,
bucurie. Invierea lui Hristos e "incepatura altei vieti, vesnice".
Planul acestei existente, de un caracter cu totul nou, al existentei noastre, l-au simtit ca un
plan al existentei in plenitudine. Viata crestinului in plenitudinea si deci in bucuria si lumina deplina
este o alta viata, la care se poate ajunge printr-o ridicare ce nu e efectuata de noi insine, ci de
Dumnezeu asupra fiintei noastre, desi ni se cere si noua pregatire si receptivitate pentru aceasta.
Acesta e sensul cuvantului "Pasti". In Sinaxarul de la utrenia Invierii, Pastile, care se traduc
prin cuvantul romanesc "trecere", sunt asemanate cu "trecerea" de la nefiinta la existenta in actul
creatiei de la inceput, cu cea de la robia poporului Israil, la libertatea lui in tara fagaduintei si cu
Intruparea Fiului lui Dumnezeu. Invierea este ultima "trecere" prefigurata de celelalte. Ea e "trecerea"
desavarsita, pentru ca e trecerea noastra de la pamant la cer. Si data fiind domnia mortii, instaurata
prin pacat. Invierea e si trecerea definitiva si totala a creatiei de la moarte la viata.
In aceasta ultima trecere sau transcendere se implineste scopul crearii lumii de catre
Dumnezeu.
Iata cuvantul Sinaxarului: "Aceasta zi o numim Pasti care inseamna in limba evreiasca
trecere. Pentru ca aceasta e ziua in care a adus Dumnezeu la inceput lumea din nefiinta. Intru aceasta
zi scotand pe poporul Israel din mainile lui Faraon, l-a trecut prin Marea Rosie. Tot intru aceasta zi
s-a pogorat din cer si s-a salasluit in pantecele Fecioarei. Si acum din pantecele iadului scotand toata
firea omeneasca, o a inaltat la ceruri si o a adus la cinstea cea dintai, a nestricaciunii". Invierea e o
transcendere a noastra la plenitudinea vietii in Dumnezeu, deci la investirea ei cu toate lucrarile
dumnezeiesti necreate, dar a transcendere la care colaboreaza si ea. Transcenderea existentei noastre
din robia pacatului, la o viata deplin pnevmatizata prin indumnezeire s-a facut prin nasterea si invierea
umanului in ipostasul divin.
Propriu-zis Hristos insusi e "Pastile". El e transcenderea, pentru ca in El se produce aceasta,
pentru ca in El se preda fiinta noastra in mod deplin lui Dumnezeu prin jertfa. Si ne preda intr-o
nevinovatie si blandete asemenea celei a mielului pascal din Vechiul Testament. Dar pe cand mielul
acela n-a ridicat cu adevarat pacatul lumii pentru ca jertfa lui nu era actul liber al unui om fara pacat
si deci n-a putut obtine decat o trecere a fiilor lui Israel din robia pamanteasca la libertate
pamanteasca, ca prefigurare a trecerii de la alta robie la alta libertate superioara, Hristos a venit ca
Mielul in sensul deplin al cuvantului care ne-a trecut de pe pamant la cer, pentru ca El insusi a facut
aceasta trecere pentru Sine ca om: "Hristos, Pastile cele noua, jertfa cea vie jertfita, Mieluselul lui
Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii".
In Hristos cel inviat ramane inscrisa jertfa, caci numai prin jertfa Lui s-a facut transcenderea.
El ramane Pastile permanent prin excelenta sau trecerea continua, ca sa putem trece si noi in orice
99
timp impreuna cu El in planul invierii si al vietii de veci. Toata existenta noastra si a istoriei este,
unita cu Hristos, un Paste, o trecere, de aceea si o jertfa cu Hristos insusi. De aceea, laudand pe Hristos
cel inviat, nu uitam sa laudam si Crucea Lui, caci prin ea a infaptuit Hristos trecerea de la moarte la
viata si prin ea putem face si noi aceasta trecere: "Cinstitei Crucii Tale ne inchinam Hristoase si sfanta
Invierea Ta o laudam si o slavim. Caci cu rana Ta noi toti ne-am vindecat". Sau: "Facandu-se ca un
om, patimeste ca un muritor, si prin patima pe cel muritor il imbraca intru nestricaciune".
In taria incoruptibilitatii e fructificata taria spirituala a patimirii de buna voie si fara vina. In
ordinea spirituala, nevinovatia, blandetea si jertfa Mielului care suporta junghierea, echivaleaza cu
puterea leului care invinge moartea. In ordinea spirituala numai Mielul nevinovat si injunghiat ia
puterea; numai el este leul care biruieste (Apoc. V, 5-6). De aceea, precum se vorbeste de puterea
crucii lui Hristos in saptamana Patimilor, tot asa se vorbeste de ea in sarbatoarea Pastilor: "Cu crucea
Ta ai stricat blestemul lemnului, cu ingroparea Ta ai omorat stapanirea mortii". Crucea continua sa
ne lumineze si acum din Hristos, caci ea inseamna blandete, moarte fata de tot ce ne tine inlantuiti de
ceea ce ispiteste trupul si dezvolta patimile care ne fac neliberi si ne inchid intr-o existenta a repetitiei
lipsita de sens, incheiata prin moartea definitiva.
Datorita crucii acesteia, Hristos n-a putut fi tinut in iad, caci introducea acolo liniste, blandete
si nevinovatie, aducea lumina din care emana puterea de leu biruitor. Blandetea si ferma lui daruire
de sine ii fac pe cei de acolo sa scape de legaturile dureroase ale pacatului lor si sa se descopere pe ei
insisi in adevaratul sens al existentei lor: "Cela ce a dat invierea neamului omenesc, ca un miel spre
junghiere s-a adus. Infricosatu-s-au de acesta capeteniile iadului si s-au ridicat portile cele de durere,
ca a intrat imparatul slavei, zicand celor din legaturi: "Iesiti!" Si celor din intuneric: "Descoperiti-va!"
(Miercuri seara din Saptamana luminata).
In baza puterii Sale, Hristos intra in iad in mod paradoxal ca "jertfit si nejertfit", ca "jertfa
vie", ca predat cu totul lui Dumnezeu si tocmai de aceea plin de putere dumnezeiasca, ca Miel si ca
imparat. Blandetea Lui e cu atat mai biruitoare cu cat este a imparatului: "Mantuitorul meu, vie si
nejertfita jertfa, ca un Dumnezeu pe Tine insuti de voie aducadu-Te Tatalui, ai inviat pe Adam
impreuna cu tot neamul, sculandu-Te din mormant" (din Canonul din noaptea de Pasti). Sau:
"Doamne, cela ce iadul ai pradat si moartea ai calcat, Mantuitorul nostru, cela ce ai luminat lumea cu
cinstita crucea Ta, miluieste-ne pe noi".
Iadul nu a putut suporta prezenta in el a Mielului jertit, caci in blandetea Lui era puterea
dumnezeiasca. In iubirea maxima manifestata de Hristos pe cruce e atata viata si putere ca prin ea
revine la viata nu numai trupul Sau, ci trezeste din moarte sau din paralizie si puterile sufletesti ale
celor din iad. Dar aceasta putere a iubirii ce a mers pana la cruce, o actualizeaza Hristos continuu. El
pastreaza ranile sale in trupul Sau ca o sursa permanenta a iubirii sale, ca o dovada ca Cel ce a inviat
nu e altul decat Cel ce s-a rastignit pentru noi. Daca ar fi altul, invierea Lui si cea viitoare a noastra
n-ar avea temeiuri in iubirea Lui si n-am fi pregatiti si noi pentru ea prin iubirea noastra fata de El,
trezita de iubirea Lui; ar fi un fapt magic, nu de desavarsire spirituala: "Ranile Tale, Hristoase, care
de voie le-ai rabdat pentru noi, le-ai aratat ucenicilor Tai, punandu-le marturie slavitei invierii Tale"
(la Utrenia din duminica Tomii).
Prin pipairea ranilor s-a convins Toma ca iubirea lui Hristos manifestata in rastignire a fost
asa de mare, ca prin ea a inviat si ne va invia si pe noi, caci o asemenea iubire nu putea fi decat iubire
dumnezeiasca. Numai in sensul ca iubirea maxima, iubirea adevarata este iubire dumnezeiasca se
adevereste adagiul: "Iubirea in veci nu moare".
Iubirea nevinovata a Mielului striga in urechile sufletelor amortite ale celor din iad ca un
racnet de leu trecandu-i in imparatia Sa: "Desteptat-ai dupa ce ai adormit, pe cei morti din veac,
imparateste ca un leu racnind in iad".
100
 Viata invierii este viata plinatatii si deci a luminii depline si aceasta calitate o are pentru ca
este o viata de participare neimputinata la viata lui Dumnezeu. Acesta e sensul asumarii trupului si
invierii lui in ipostasul lui Dumnezeu-Cuvantul. Propriu-zis asumarea naturii noastre in Dumnezeu-
Cuvantul trebuia sa ajunga la Inviere.
Sarbatoarea Pastilor in Biserica Ortodoxa da expresie acestei bucurii si lumini nemarginite,
izbucnite in existenta omeneasca odata cu tasnirea orizontului vietii dumnezeiesti in ea. Caci prin
aceasta viata crestinilor e inaltata la plenitudine si eternitate in Dumnezeul devenit om, la impartasirea
de viata nelimitata si transcendenta a lui Dumnezeu, revarsata din ipostasul Cuvantului.
Nu exista imn pascal care sa nu dea expresie acestei bucurii, nascuta din incredintarea
izbucnirii plinatatii de lumina si de existenta in viata noastra pamanteasca: "Aceasta este ziua pe care
a facut-o Domnul, sa ne bucuram si sa ne veselim intr-insa", proclama preotul inconjurand tetrapodul,
mai bine-zis Evanghelia asezata pe el ca simbol al lui Hristos si tamaindu-l dupa ce a inceput slujba
Invierii cu lauda adusa Sfintei Treimi, care a savarsit intreaga aceasta opera.
Iar primul imn pe care-l canta Biserica in aceasta noapte, la slujba care incepe odata cu
trecerea noptii din miezul ei, este un indemn adresat nu insilor singulari, ci obstii credinciosilor sa se
deschida luminii aduse de Invierea lui Hristos, prin trecerea virtuala a intregii noastre creatii de la
moarte la viata si de la pamant la cer: "Ziua Invierii, sa ne luminam popoare, Pastile Domnului,
Pastile! Ca din moarte la viata si de pe pamant la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi".
Lumina invierii nu e lumina unui fulger care trece rapid de la rasarit pana la apus descoperind
pentru o clipa ce inseamna a zace in intuneric, ci o lumina statornica, de o adancime necuprinsa care
descopera cele de sus si cele de jos cu destinul trupurilor pe care moartea le descompune pentru o
vreme: "Acum s-a umplut de lumina si cerul si pamantul si cele de dedesubt. Deci sa praznuiasca
toata faptura Invierea lui Hristos, intru care s-a intarit". S-a descoperit destinatia noastra, a
credinciosilor pentru viata eterna in Dumnezeu, s-a descoperit Dumnezeu ca un Dumnezeu al iubirii
care vrea sa se uneasca cu noi pentru veci s-a descoperit destinatia trupurilor, care se descompun, spre
participarea la slava noastra in Dumnezeu, s-a descoperit rostul faptelor noastre, ca mijloace si drum
de desavirsire si de pregatire a crestinilor spre viata eterna. intru invierea lui Hristos, odata cu natura
omeneasca s-a intarit, intr-o vesnica incoruptibilitate, intreaga natura.
Viata invierii, care s-a ridicat din mormant, mai bine-zis Iisus insusi caci viata adevarata e
totdeauna o persoana, e un izvor al incoruptibilitatii noastre. Viata Invierii lui Iisus e ca o apa din care
adapandu-ne intretinem viata noastra pentru veci, spre deosebire de apa care, prin lovitura de toiag a
lui Moise, izvorand din piatra, intretinea numai viata trupului pentru scurt timp. Persoana in general
e un izvor viu de viata pentru alte persoane. Dar persoana lui Hristos, persoana divina dar ea insasi si
persoana umana nemuritoare prin fondul dumnezeirii din care se adapa, adapa in veci si pentru veci
si persoanele noastre: "Veniti sa bem bautura noua, nu din piatra seaca facuta cu minuni, ci din izvorul
nestricaciunii, din Hristos cel ce a izvorit din mormant, intru care ne intarim".

101
 ÎNVIEREA DOMNULUI

Prof. Cornescu Floarea

Şc. Gimn. „Al. Ştefulescu” Tg-Jiu

În noaptea binecuvântată de Paşti sfintele locaşuri de rugăciune, Bisericile, sunt asaltate de

prezenţa numeroasă a celor ce vor să se împărtăşească de bucuria şi lumina Sfintei Învieri.
În niciun moment din timpul anului creştinii nu resimt mai puternic chemarea de a fi cu toţii
la biserică precum în această noapte.
Clipele petrecute în atmosfera din noaptea Sfintelor Paşti, primirea luminii de către fiecare,
salutul de Hristos a Înviat – Adevarat a Înviat, toate acestea picură în sufletul nostru bucuria negrăită
de a fi împreună.
Trăim cu toţii puterea unificatoare a Învierii lui Hristos.
Învierea Domnului Iisus Hristos este cea mai de seamă sărbătoare a creştinătăţii pentru că
scularea din morţi a Domnului Iisus Hristos este adevărul fundamental şi evenimentul central al
creştinismului.
Dacă Hristos a înviat, cum credem noi cu putere şi nădejde, atunci toate au înţeles, toate sunt
cu rost, toate au o semnificaţie, toate se înfrumuseţează şi devin sublime.
Învierea Domnului Iisus Hristos dă sens desăvârşit vieţii noastre, lumii înconjurătoare şi
universului întreg.
Sărbătoarea Învieriii Domnului să ne încălzescă inimile, să ne lumineze minţile, să ne
binecuvânteze viaţa. Să-I vestim cu încredere neîndoielnică Învierea Sa din morţi zicând unul altuia,
cu bucuria asemănătoare celei pe care au avut-o mironosiţele şi apostolii ce plecau de la mormântul
gol spunând celor ce-i întâlnea că:
Hristos a Înviat!

Bibliografie:
1. Antonie Plămădeală, Mitropplitul Ardealului, Cuvinte la zile mari, Sibiului,1989
2. V. Podim Lossky,După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,Bucureşti 1998
3. Pr.Prof Dr. Dumitru Stăniloaie,Iisus Hristos sau restaurarea omului,Sibiu,1943.

102
Ivasiuc Ornella - culegător
Grădinița PP Furnicuța, jud. Arad, loc. Arad.
Titlul: Udatul Fetelor.

LEGENDA OUĂLOR ROŞII

Profesor : Ancuța Vasilica

Școala Gimnazială „Iustin Pîrvu”Poiana Teiului
Structura „C-tin Romanescu ”Dreptu
Poiana Teiului , Neamț

Se spune că în vremea când Iisus era răstignit pe cruce, şi suferea pentru păcatele noastre, în
Cetatea Ierusalim a venit o femeie care a adus cuiva un coş plin cu ouă. Trecând ea prin acel oraş a
auzit că Domnul nostru Iisus Hristos a fost condamnat la moarte şi a fost dus să fie răstignit pe dealul
Golgota.
Când femeia a auzit vestea aceea cutremurătoare, inima ei a fost cuprinsă de o mare durere.
Ea era cu atât mai supărată pentru că Iisus l-a vindecat odată pe fiul ei, care era bolnav de moarte.
Aşa cum era, cu coşul plin de ouă, a fugit repede la dealul Golgota,
unde Iisus era bătut în cuie pe cruce şi nişte soldaţi îl păzeau. Din mâinile
şi picioarele Lui sfinte curgeau stropi mari de sânge.
Femeia şi-a aşezat coşul ei cu ouă acolo jos, lângă crucea
Domnului, şi a început să se roage plângând de durere:
– Doamne Sfinte, Tu, care ai făcut numai bine, ai salvat oameni de la moarte, ai înviat morţii
şi ne-ai învăţat să credem în Dumnezeu, acum eşti răstignit pe cruce ca cel mai mare duşman. Te
rugăm, iartă-ne pe noi, păcătoşii, şi lasă-ne un semn, să ne aducem aminte de suferinţa pe care ai
îndurat-o pentru noi.

103
 Când s-a ridicat femeia de jos, ouăle din coşul ei erau toate roşii de la sângele care picurase
pe ele din rănile Lui Iisus. Femeia n-a mai mers acasă, ci a rămas în oraşul Ierusalim. După trei zile
de la răstignire, acea femeie împreună cu alte femei au mers la mormântul Domnului, dar acesta era
gol şi atunci s-au bucurat mult, spunând: Hristos a înviat!
Plină de bucurie, femeia spunea tuturor despre ouăle roşii din coşul ei, care erau semnul
suferinţelor Lui Iisus pe cruce. Cu ochii strălucind de bucurie împărţea tuturor câte un ou roşu,
spunându-le: Hristos a înviat!
De atunci, în fiecare an, în Vinerea Mare, femeia aceea credincioasă îşi pregătea câte un coş
cu ouă roşii în amintirea Răstignirii şi Învierii Domnului. Le împărţea copiilor şi săracilor,
povestindu-le despre suferinţele lui Iisus pentru mântuirea noastră, a oamenilor. Apoi îi punea să
ciocnească în amintirea Învierii Domnului, spunându-le:
H R I S T O S A Î N V I A T ! , şi primind răspunsul:
ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

De la femeia aceea a rămas obiceiul să fie vopsite ouă roşii de Paşti şi să fie dăruite în
amintirea Patimilor şi Învierii Domnului

LEGENDA PRIMĂVERII

Prof. Floarea Mariana

Liceul Tehnologic Topoloveni, Argeș

Se povestește că demult, când soarele şi luna încă erau împreună, existau pe pământ 4 surori
frumoase de vrăjeau cu frumuseţea lor pe toată lumea, dar tare răutăcioase una cu cealaltă pe nume
Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Mama lor, Luna şi tatăl lor, Anul, erau tare iubitori, mereu încercau
să le facă să fie mai înţelegatoare una cu cealaltă, mai blânde şi mai iubitoare una cu cealaltă, dar
fericirea nu ţinea niciodată mai mult de o zi.
Într-o zi, pe când mama lor s-a dus la râu să ia apă, sătulă de toate certurile fiicelor sale, se
puse pe un plâns înduioșător de toată suflarea s-a oprit în loc să îi audă tânguiala. În timpul acesta
duhul pământului trimise la suprafață un șarpe viclean care îi spuse femeii că știe el o cale prin care
să le facă pe fete să se înțeleagă. Femeia, naivă l-a crezut și a făcut ce i-a cerut șarpele. Le-a adus pe
fete la râu ca să le facă sa se înțeleagă, fără să știe ce pusese la cale duhul pământului.
În timp ce acestea găsiseră din nou ceva de împărțit, duhul pământului apăru și aruncă asupra
lor o vrajă și le transformă în anotimpuri, fiecare cu frumusețea ei, fiecare cu rolul ei benefic pentru
pământ, dar niciodată împreună! Cele patru surori au fost pedepsite să se caute una pe cealaltă mereu
pentru răutatea lor și să nu se mai întâlnească niciodată toate patru.
Primăvara avea rolul de a încălzi pământul după sora ei cea mai aprigă dintre toate, după
sora ei iarna; ea trebuia să încălzească pomii, să le mângâie ușor crengile, să trezească animalele
pădurii la viață cu căldura ei, să dezghețe apele cu sărutul ei , cu părul ei să ude pământul, iar cu
răutatea ei să o alunge pe sora ei iarna.
Primăvara șoptește râurilor durerea ei de a-și pierde surorile și din cauza aceasta uneori
apele sunt tulburi, pentru că suferă alaturi de ea, pomilor le spune greșeala pe care a făcut-o și le
104
învață pe frunze să locuiască pe aceeași creangă fără să se certe, iar pe florile pomilor Le ajută să
rodească binecuvântând astfel pomul care le găzduiește.
Le învață pe flori să înflorească, să fie gingașe, să se strângă într-un buchet, să coloreze viața,
să împarfumeze aerul, să bucure oamenii, să declare iubirea, să renunțe la supărări și să împlinească
ceea ce ea nu a reușit.

PAȘTELE DE ALTĂDATĂ ÎN CUVINTE ȘI IMAGINI

CUVINTE ȘI IMAGINI DIN ȚARA SFÂNTĂ

Oltean Sabina Larisa

Liceul cu Program Sportiv Alba Iulia

Biserica Naşterii Domnului unde o mulţime de oameni din toate colţurile lumii se închină şi
slăvesc locul sfânt. Intrarea in aceasta biserică se face printr-o uşă, care de fapt este un intrând ca o
poartă foarte joasă in zidul gros, prin care, daca vrei sa treci, trebuie sa te apleci. E o intrare care, vrei
- nu vrei, te smereşte. Intr-o biserică ce protejează ca braţele mamei locul acesta sfânt, nu poţi intra
falnic; e firească şi binevenită smerenia pe care ţi-o propune incă de la primul pas. Motivul adevărat
al acestei intrări foarte joase este pentru ca năvălitorii necreştini să nu mai poată intra călare în incinta
bisericii. Ne inchinăm şi noi, pioşi, emoţionaţi, unii cu lacrimi în ochi,ori în suflet şi admirăm icoana
Maicii Sfinte care numai aici zâmbeşte. E fericita Maica !... şi asa e şi in icoană. Din biserica se
coboară in Peştera Naşterii unde pe locul Sfânt al Naşterii era montată o stea de argint cu multe colţuri,
dăruita de România. De jur împrejur ard lumânări permanent. Plecăm genunchii şi sarutăm steaua…

105
 TRADIŢII PASCALE DIN ZONA MOLDOVEI/ZEMEŞ
„AMINTIRI ŞI ÎNVĂŢĂMINTE”

Spătaru Marinela
Şcoala Gimnazială „Ştefan Cel Mare”
Zemeş, Jud. Bacău

Desigur, Sfintele Sărbători de Paşti sunt cele mai importante în viaţa unui creştin.Mai întâi
de toate, bunicii noştrii aveau grijă de suflet pentru a întâmpina cum se cuvine Paştele.În timpul
săptămânii erau ocupaţi cu treburile gospodăreşti, căci pe atunci sfântă era munca pământului şi
creştera animalelor.Duminica, se primeneau, îşi îmbrăcau straiele populare şi mergeau la Sfânta
Biserică.Îi vedeţi pe bunici mei, prin anii 1900, pregătiţi să se ducă la slujba de Paşti.În perioada

106
aceea, straiul de sărbătoare era costumul popular, femeile de pe la noi îşi coseau singure iile.Bluza pe
care o purta bunica mea o am şi astăzi, am purtat-o eu la serbările de la grădiniţă, şcoală şi aştept să
o dau nepoatelor mele, când vor veni pe lume.Această bluză, are o vechime de 100 de ani.Imaginile
următoare îi prezintă pe părinţii mei, rude, care s-au strâns împreuină să sărbătorească Paştele.Aceste
imagini datează de prin anii 1950-1960.
De Paşti, în prezent încă se mai păstrează tradiţia de a ne spăla pe ochi cu apa în care s-a pus
un ou roşu şi un ban, timp de trei zile.În seara de Înviere, toată lumea merge la slujbă şi aduce acasă
lumină.
Vopsirea ouălor se face în Joia Mare, folosindu-se coji de ceapă, frunzuliţe pentru decorat.
Indiferent de zona în care ne-am născut şi am crescut, de tradiţii şi obiceiuri, Paştele rămâne
cea mai mare Sărbătoare creştină, de iertare şi împăcare cu noi, cu cei care ne-au supărat, ne dă
speranţa mânturii şi a vieţii veşnice.Datoria noastră este să păstrăm tradiţiile şi să le lăsăm moştenire
copiilor noştri.

„SĂ FIM BUNI, CĂCI BUNĂTATEA NU NE COSTĂ NIMIC, SĂ AJUTĂM PE CEI

CARE AU NEVOIE, SĂ NE RESPECTĂM TRADIŢIILE CĂCI AŞA VOR ÎNVĂŢA ŞI CEI
CE VIN DUPĂ NOI!”

107
108
 OBICEIURI DE PAŞTE ÎN ZONA NEAMŢULUI

Profesor: Bolborici Cristina

Colegiul Tehnic De Transporturi Şi Construcţii-Iaşi

Tatăl meu povesteşte de vremurile copilăriei sale şi totdeauna ascult cu plăcere pentru că
totul are mirosul bunicii şi a bunătăţurilor cu care ne ademenea mai întotdeauna. Îmi amintesc acum
despre poveştile Paştelui şi una are cel mai clar contur. În noaptea de Înviere copiii satului urcau pe
dealul care veghează la răsăritul Vânătoriului din ţinutul Neamţului. Cu zile înainte, adunau crengi
uscate de brad , lăsate în văgăuni după tăierile din toamnă şi iarnă. Construiau din crengi o căpiţă cam
de trei metri înaltă cu baza rotundă. Îi dădeau foc la miezul nopţii să se vadă în tot satul şi,mai ales,
de către toţi oamenii adunaţi la biserică. Aceste focuri de veghe întăresc simbolistica ,,luminii divine”
de la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, dar poate avea şi semnificaţie precreştină legată de
purificarea şi îndepărtarea spiritelor malefice. Clopotele Învierii sporeau efectul mistic al focului care
veghea satul. Acest obicei nu mai era practicat atunci cănd eram eu copil.
Din copilăria mea reţin obiceiul, destul de periculos, al trasului cu sacaluşul în noaptea de
Înviere. Sacaluşul era făcut dintr-o bucată de ţeavă mai subţire, îndoită la 90 de grade.Un capăt era
sigilat cu un dop , iar în celălalt capăt se introducea carbid sau fosforul adunat de la multe chibrituri,
fiecare cum reuşea să se descurce. Pregătirile se făceau cu măcar 2 săptămâni înainte, pentru că
trebuiau încercate, redimensionate pentru ca pocnetul la detonare să fie impresionant. Aşa că satul
răsuna în preajma Paştelui de pocnete din toate părţile. La Înviere zgomotele deveneau asurzitoare,
amestecăndu-se cu melodia clopotelor. Noi, fetele eram tare invidioase că nu aveam voie să facem
sacaluşe, dar eram mereu în preajma băieţilor ca să putem împărtăşi experienţa care ne creştea
adrenalina. Era pentru băieţi un exerciţiu al îndemânării care făcea parte din iniţierea virilă, alături de
trasul cu arcul făcut din nuia de alun şi de expediţiile destoinice prin păduri şi pe toate dealurile.
Pentru fete
Sărbătoarea Învierii Domnului păstrează la noi în ţară, din vremuri vechi, datini şi tradiţii
frumoase pe care suntem datori să le transmitem copiilor noştri. Ele conţin o mare încărcătură de
simboluri creştine şi precreştine care fac parte din zestrea noastră naţională. E şi datoria noastră, a
cadrelor didactice, să conştientizăm elevii că păstrarea lor înseamnă păstrarea purităţii sufletului
românesc şi a istoriei poporului român.

109
 LEGENDE PASCALE

Istrate Gheorghiţa
Liceul Tehnologic Topoloveni
Topoloveni

La Răşinari, comună din Mărginimea Sibiului, a fost reînviat un obicei vechi, de peste 250
de
ani, Viftania, care începe cu două zile înaintea duminicii Floriilor, încă de vineri seara, când,
după slujba Vecerniei, în cele trei biserici, copiii se spovedesc. Această activitate se continuă şi a
doua zi dimineaţa, în sâmbăta lui Lazăr, pentru ca, apoi, la momentul potrivit din cadrul Sfintei
Liturghii, toţi copiii să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului „spre iertarea păcatelor şi
spre viaţa de veci”. După-amiază, copiii se strâng la şcoală, formează un alai, în frunte aflându-se un
tânăr îmbrăcat în costum naţional, având în mâini o cruce, urmat de alţi patru tineri ducând patru
prapori. Întregul alai se îndreaptă spre centrul satului cântând Versul lui Lazăr.
Alaiul îşi continuă drumul până în marginea satului unde găsesc crenguţe de salcie sau
mâţişori, cum li se mai spune, din care fac mănunchiuri şi le împart celor trei biserici din sat unde a
doua zi, duminica, în cadrul Sfintei Liturghii, vor fi sfinţite şi împărţite credincioşilor, care apoi le
duc la casele lor. Cu aceşti mâţişori sfinţiţi sătenii ating copiii (să crească mari ca salcia), îi duc la
vite (să sporească), îi duc la morminte şi-i leagă de cruci sau îi păstrează la icoane pentru a-i folosi în
împrejurări mai dificile, fulgere, daune holdelor.
Ca un gest de răsplată, copiii primesc din partea familiilor organizatoare câte un pahar de
vin şi câte doi covrigi.
Bătrânii satului spun că de fiecare dată, după Florii, imediat după apariţia salciei sfinţite în
casă, vacile dau mai mult lapte, iar câştigurile se înmulţesc. Dacă însă salcia se usuca, e semn rău şi
prevesteşte că cineva din familie s-ar putea îmbolnăvi.
Legenda salciei plângătoare
,,Se zice că, demult, salcia plângătoare era un arbore înalt şi mândru, cu ramurile îndreptate
spre cer. În acea vreme, Pilat a poruncit ca Iisus Hristos să fie chinuit de ostaşii romani. Aceştia şi-au
scos săbiile cele ascuţite, au intrat într-o grădină, unde au văzut o salcie zveltă, şi au început să taie
din aceasta mai multe nuiele, cu care doreau să-l bată pe Iisus. Salcia nici nu bănuia la ce o să
folosească ramurile sale, iar sufletul i s-a făcut mic, cât o furnică, când a văzut cum cruzii romani i-
au smuls haina lui Iisus, lăsându-i spatele gol, apoi l-au legat cu frânghii de copac şi au început să-L
lovească cu nuielele pe spinare, până a început să-i dea sângele din răni. Iisus nu a plâns deloc şi a
îndurat cu mândrie chinurile.
Salcia, văzând cum păgânii râdeau şi-L batjocoreau pe Mântuitor, s-a ruşinat foarte tare că
ea, neştiutoarea, îşi dăduse ramurile ostaşilor romani pentru a-l biciui pe El, şi de atâta ruşine, a hotărât
ca ramurile sale întinse spre soare să se îndoaie spre pământ.
Se spune că, după acea întâmplare, copacul cel falnic s-a prefăcut, de ruşine, într-o salcie
plângătoare şi stufoasă. De atunci, oamenii plantează salcia la mormintele din cimitire.”
Legenda salciei şi a măslinului
,,Maria Magdalena şi alte câteva femei cucernice au venit alături de Fecioara Maria pentru
a împărţi cu aceasta durerea pricinuită de răstignirea pe cruce a lui Iisus Hristos.
În dimineaţa învierii, ele au plecat spre dealul unde se afla mormântul Mântuitorului, pentru
a vedea minunea. Au apucat însă pe un drum mai puţin umblat şi plin de mărăcini. În calea lor au

110
întâlnit o salcie. Maica Domnului a îngenuncheat lângă ea, a ridicat ochii înlăcrimaţi către cer şi a
zis:
- Doamne, Dumnezeule, rogu-Te să-mi alini durerea!
În acel moment, ramurile salciei, care până atunci stătură drepte, s-au îndoit şi s-au aplecat
să mângâie fruntea Sfintei Fecioare. Aceasta, văzând că şi salcia îi împărtăşeşte durerea, a spus:
- Salcie, fii binecuvântată; să împodobeşti cimitirele, iar frunzele tale să vestească în
biserici începuturile primăverii!
După aceasta, femeile au plecat mai departe. Au ajuns apoi la un pârâiaş, peste undele căruia
îşi întindea ramurile verzi un măslin, pe care Maica Domnului l-a rugat să le ajute să treacă apa fără
să se ude. Atunci măslinul şi-a întins crengile peste pârău, făcând un pod, pe care femeile au trecut
fără să-şi ude picioarele.
Trecând pe partea cealaltă a pârăului. Fecioara Maria şi-a întors privirea spre măslin şi a
spus:
- O, măsline, tu care ai ajutat o maică în durere, binecuvântat să fii: din roadele tale să
se stoarcă untdelemnul, care va arde în candele pentru rugăciuni!
De atunci, măslinul ne dă untdelemnul, iar salcia vesteşte în biserici învierea naturii.”
(Legende biblice repovestite de Marina Magdalena Ferent-prof de religie Şcoala cu clasele I-VIII
Cerat – Dolj).
Prin versurile de mai jos, pe care orice copil si tânăr din Ardeal le ştie,
"Eu sunt micul grădinar
Cu sticluţa-n buzunar,
Şi-am venit la dumneavoastră
Să ud floarea din fereastră", se începe stropitul de către tinerii feciori, care merg din casă în
casă, a fetelor, pe care le udă cu apă proaspătă din fântână/parfum. Acest obicei, numit Obiceiul
"stropitului" este preluat de către românii din Ardeal de la comunitatea săsească, şi se practică atât în
Bucovina cât şi în Banat.
În comunitatea săsească de religie lutherană şi în cea de religie romano-catolică este obiceiul
ca în cea de a doua zi de Paşte, atât bărbaţii căsătoriţi, cât şi băieţii şi tinerii, merg să stropească
femeile şi fetele din sat/oraş. Ei încep stropitul cu femeile din familie, apoi merg la rude şi prieteni.
Pentru germanii catolici, stropitul simbolizează dorinţa de bunăstare, fertilitate şi viaţa.
În a doua zi de Paşte, tinerii români din Ardeal se adună grupuri, grupuri şi merg la casele
unde sunt fete de măritat. Ei bat la poartă şi le spun părinţilor tinerelor următoarele: „Am auzit că
aveţi un trandafir, am venit să-l udăm, ca să nu se ofilească." Sau recită următoarele versuri:
„Într-un coş cu viorele,
Cântă două păsărele,
Păsările ciripesc,
Îmi daţi voie să stropesc?"
Sunt poftiţi în casă, iar fetele sunt stropite cu apă/parfum. În trecut băieţii udau fetele cu apă
proaspată de la fântână. În zilele noastre au început să folosească apa de colonie şi parfum. Băieţii
din grupul de stropitori sunt poftiţi în casă. Fetele îi aşteaptă acasă îmbracate în frumosul port
popular. După tradiţionala urarea "Hristos a înviat", băieţii spun că le este sete şi scot un ulcior cu
apă pe care o toarnă pe gâtul sau pe faţa fetei urând: "Să-ţi fie inima curată ca apa şi ea să te ferească
de orice boală." Apoi, fetele le oferă ouă rosii, cozonac, prăjituri şi vin. Se zice că dacă o fată nu este
udată nu îi va merge bine în anul respectiv. Ziua următoare fetele se mândresc cu numarul de băieţi
care le-au trecut pragul. Dacă feciorii „stropitori" găsesc fata la care merg la udat dormind, iau o

111
găleată de apă şi o toarnă pe ele. La sate, există credinţa că fetele care sunt udate se vor mărita curând.
Grupurile de „stropitori" colindă tot satul, pentru ca nici o fată să nu rămână nestropită.
În judeţul Mures, în unele sate, există un obicei mai puţin cunoscut, şi anume stropitul din a
treia zi de Paşte. După ce bărbaţii le-au stropit pe femei, vine şi rândul lor să fie... stropiţi. Fetele şi
femeile umplu găleţi cu apă şi îi udă pe bărbaţii şi tinerii din sat, care însă pot scăpa doar dacă afară
este frig.
Obiceiul „stropitului” îşi are originile din perioada precreştină. Martor stă legenda “Fata
creştină şi fata păgână”:
Se povesteşte din bătrâni că o fată creştină mergea la târg să vândă ouă. Pe drum s-a întâlnit
cu o fată păgână care dorea să-i cumpere ouăle. Astfel au început să povestească. Dintr-una în alta,
fata creştină i-a povestit celeilalte despre credinţa în Dumnezeu, despre creştinism şi a întrebat-o
dacă nu se creştinează.
Fata păgână i-a răspuns că se creştinează numai dacă îi poate dovedi existenţa lui Dumnezeu.
"Atunci voi crede când ouăle albe pe care mi le-ai vândut se vor face roşii". Minunea s-a petrecut
imediat ce fata păgână a terminat de rostit cuvintele, iar cele doua fete văzând cele petrecute au leşinat
de emotie. Câţiva trecători le-au vazut şi le-au stropit cu apă. De atunci şi pâna în zilele noastre se
păstrează obiceiul stropitului de Paşte.

Bibliografie:
Birău Rodica, 2006, Colecţia mea de legende, Craiova, Editura Cargo,
Broşura, Sărbătoarea Paştelui, Cluj-Napoca, Editura Sinapsis, www.tradiţii.ro/paste.php
www.romanialibera.ro/actualitate/locale/obiceiuri-si-traditii-de-paste-in-transilvania-151200.html

LEGENDE ŞI TRADIŢII PASCALE

Tabarac Virginica
Liceul Tehnologic Topoloveni

Legendele creştine leagă simbolul oualelor roşii de patimile lui Iisus. Răstignirea şi Învierea
reprezintă reînvierea naturii primăvara şi cu reluarea ciclurilor vieţii.
Oul, el însuşi purtător de viaţă, devine un simbol al regenerării, al purificării şi al veşniciei.
Cu 2000 ani înainte de Hristos chinezii foloseau ouă colorate. Cercetări etnografice descriu
obiceiuri ale oualelor colorate în Ucraina (asemănătoare cu cele de la noi), Bulgaria, Ungaria,
Cehoslovacia, Polonia, Rusia, Grecia, Italia, Franţa, Spania, Austria, Germania, Elveţia, Belgia,
Olanda, Lituania, Finlanda, Estonia, Suedia, Armenia, Egipt şi Anglia (unde ouăle colorate au fost
înlocuite cu ouă de ciocolată). Legendă spune că atunci când Iisus a fost bătut cu pietre, acestea
atingandu-l s-au transformat în ouă roşii. O altă tradiţie afirmă că Sf.Maria, venind să-şi vadă Fiul
răstignit, i-a adus ouă, care s-au însîngerat sub cruce. Altă legendă afirmă că după ce Iisus a fost
răstignit, cărturarii saducei şi rabinii farisei au făcut un ospăţ de bucurie. Unul dintre ei a spus: Când

112
va învia cocoşul pe care-l mâncăm şi ouăle fierte vor deveni roşii, atunci va învia şi Iisus. Nici nu şi-
a terminat acela spusele şi ouăle s-au şi făcut roşii, iar cocoşul a început să bată din aripi.
În tradiţia populară românească ouăle de Paşti sunt purtătoare de puteri miraculoase: vindecă
boli, protejează animalele din gospodărie, sunt benefice în felurite situaţii etc.
Culoarea roşie este simbol al focului purificator. O credinţă din Bucovina afirmă că oul roşu
este apărător de diavol. Acesta se interesează dacă oamenii fac ouă roşii şi umblă cu colindă, căci
doar atunci când aceste obiceiuri vor înceta, el va ieşi în lume.
Una dintre cele mai vechi mărturii privind ouăle colorate de la români este a secretarului
florentin al lui Constantin Brâncoveanu, Antonio Maria del Chiaro, care, pe la 1700, se minuna de
culoarea aurie a oualelor vopsite de la Curtea domnitorului muntean. Culorile folosite corespund unei
anumite simbolistici:
• Roşu = simbol al sângelui, soarelui, focului, dragostei şi bucuriei de viaţă.
• Negru = absolutism, statornicie, eternitate.
• Galben = lumina, tinereţe, fericire, recolta, ospitalitate.
• Verde = reînnoirea naturii, prospeţime, rodnicie, speranţa.
• Albastru = cer, sănătate, vitalitate.
• Violet = stăpânire de sine, răbdare, încrederea în dreptate.
Mai demult, ouăle erau vopsite în culori vegetale, astăzi se folosesc mai mult cele sintetice,
chimice. Culorile vegetale erau preparate după reţete străvechi, transmise din generaţie în generaţie,
cu o mare varietate de procedee şi tehnici. Plantele, în funcţie de momentul când erau recoltate, de
timpul de uscare sau de modul în care erau combinate, ofereau o gama extrem de variată de nuanţe.
Extrem de diversificate şi ingenioase sunt materialele şi instrumentele folosite la decorarea oualelor.
În funcţie de regiunile ţării, există procedee specifice pentru realizarea oualelor decorative.
În unele părţi sunt folosite ouă fierte, în alte zone cele golite de conţinut.
Ouă decorative se mai fac cu vopselele în relief (Vrancea, Putna Sucevei), împodobite cu
mărgele (Bucovina), din lemn (zona Neamţ), din lut (Corund-Harghita) sau chiar din material plastic
(Bucovina).
Ornamentica oualelor decorative este extrem de variată, ea cuprinzând simboluri geometrice,
vegetale, animale, antropomorfe, skeomorfe (unelte de muncă) şi religioase. Astfel, numai în
ornamentarea geometrică deosebim simboluri şi semnificaţii precum:
• linia dreapta verticală = viaţă
• linia dreapta orizontală = moartea
• linia dublă dreapta = eternitatea
• linia cu dreptunghiuri = gândirea şi cunoaşterea
• linia uşor ondulată = apă, purificarea
• spirală = timpul, eternitatea
• dublă spirală = legătură dintre viaţă şi moarte.
Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină a anului. De Paşti se sărbătoreşte învierea
lui Iisus, fiul lui Dumnezeu. Biblia spune că la două zile după moartea lui Iisus, mormântul Lui a fost
găsit gol. Curând, discipolii Lui au început să-L întâlnească. Creştinii cred că învierea lui Iisus
înseamnă că şi ei pot primi o nouă viaţă după moarte.
Acesta credinţă este celebrată de Paşti. Sărbătoarea Paştelui poate fi asociată şi cu primăvară.
Retrezirea naturii la viaţă simbolizează o nouă viaţă pe care creştinii au câştigat-o prin crucificarea şi
învierea lui Iisus. Paştele creştin este similar cu 2 tradiţii antice: una evreiască şi altă păgână. Ambele
tradiţii sărbătoresc învierea, trezirea la viaţă.

113
 Mulţi oameni de ştiinţă au înţeles că Paştele creştin derivă din Paştele evreiesc, numit Pesach.
Pesach este cuvântul de origine al cuvântului "Paşti". De Paşti, evreii sărbătoresc fugă şi eliberarea
din Egipt. Mulţi dintre primii creştini erau evrei crescuţi în tradiţia ebraică. Ei au privit Paştele că o
nouă eliberare, că pe un Paşte evreiesc, dar cu altă semnificaţie - comemorarea venirii lui Iisus aşa
după cum anunţaseră profeţii.
Aproape toate popoarele au avut o sărbătoare a primăverii. La începutul creştinismului,
pentru că oamenii să accepte mai uşor religia creştină, misionarii creştini au adaptat sărbătoririi
Paştelui elemente din festivaluri păgâne, festivaluri în care se sărbătorea venirea primăverii. Ar fi fost
sinucidere pentru primii misionari creştini să convertească oamenii la o cu totul nouă sărbătoare fără
că această să nu coincidă deloc cu festivaluri care deja existau.
Că să salveze vieţi, misionarii au transmis treptat mesajele lor către populaţie permiţându-le
să-şi continue tradiţiile păgâne, dar într-o manieră creştină. De exemplu, au preluat din tradiţia
evreilor ideea sacrificării mielului. De la acesta tradiţie, a sacrificiului, Iisus a fost numit Mielul lui
Dumnezeu, pentru că aşa cum mielul era sacrificat de către evrei pentru iertare, la fel Iisus s-a
sacrificat pentru salvarea lumii.
În aceeaşi perioada în care astăzi se sărbătoreşte Paştele creştin, popoarele scandinave
sărbătoreau zeiţă primăverii, Ostern sau Eastre. Această tradiţie era asociată cu iepuraşul de Paşti şi
ouăle viu colorate, simboluri ale bucuriei, luminii soarelui şi al fertilităţii. Acest festival avea loc în
ziua echinocţiului de primăvară. În modul de sărbătorire a Paştelui creştin, s-a preluat ideea vopsiri
ouălor dar numai în culoarea roşie, semnificând sângele lui Iisus vărsat pentru omenire. Acest tip de
festivaluri, legende şi poveşti erau comune în religiile antice.
Simbolurile creştine
Crucea este simbolul iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, simbolul jertfei lui Iisus pentru
salvarea omenirii. Crucea a fost declarată că simbol al creştinităţii de către împăratul Constantin în
cadrul Consiliului de la Nicaea, în anul 325 după Hristos.
Mielul era sacrificat de către evrei în Templul din Ierusalim pentru iertarea păcatelor. Iisus
este numit "Iisus, mielul lui Dumnezeu" pentru că El S-a sacrificat pentru mântuirea lumii; este
sacrificiul final şi perfect.
Iepuraşul de Paşti nu este o invenţie modernă. Îşi are originea în antichitate; este unul dintre
cele mai vechi simboluri ale primăverii. În mitologia indo-europeană iepurele de câmp este considerat
sacru. În Germania, zeiţă Ostara, zeiţă primăverii care era celebrată primăvară, era întotdeauna
însoţită de un iepure de câmp. Ea era venerată după acest simbol. În Germania, copiii spuneau că
iepuraşul de Paşti le aduce ouă în timpul Paştelui dacă ei sunt cuminţi. Pentru prima oară, iepuraşul
de Paşti este menţionat în Germania în anii 1500.
La fel că iepuraşul şi sărbătoarea Paştelui în sine, şi oul pascal provine din vremuri străvechi.
Obiceiul schimbării oului primăvară este vechi de multe secole. Încă din vremuri timpurii, el a fost
considerat un simbol al renaşterii în multe culturi. Oul a fost de multe ori împăturit în frunze sau
colorat prin fierberea în apă cu petalele colorate ale florilor.
Popoarele din sud- estul Europei vopsesc ouă roşii, culoarea sângelui lui Hristos, pe când în
Occident se folosesc toate culorile, în special nuanţele vii, ele simbolizând trezirea naturii la viaţă.
Există şi variaţiuni pe aceeaşi tema: polonezii şi ucrainenii, asemenea românilor, obişnuiesc
să încondeieze ouăle, iar din Austria provine obiceiul de a imprima câte o frunză pe ouăle colorate.

114
 Bibliografie

1.Gorovei Artur, 2001, Ouăle de Paşti – studiu de folclor, Bucureşti, Paideia,

2.Pistolea Vasile, 2006, Sărbători religioase şi datini la români, Timişoara, Editura
Marineasa, 3.Ţoca, Ioan, 2004, Sărbători religioase, datini şi credinţe populare, Bucureşti, Editura
ALLFA,
4.http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/duminica-sfintei-cruci/crucea-forme semnificaţii
69773. html.

TRADIȚII ȘI OBICEIURI LOCALE

Educatoare Nedelcu Ioana

Grădinița cu P.N. Nr. 2
Localitatea Berezeni

,,Mândria satului de a se găsi în centrul lumii și al unui destin ne-a menținut și ne-a salvat ca
popor peste veacurile de nenoroc. Satul nu s-a lăsat ispisit și atras în ,,istoria” făcută de alții peste
capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei și a mitologiei sale pentru vremuri
când va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii românești.” Lucian Blaga.

Meleagurile berezenene păstrează cultura și civilizația materială și spirituală, posedă

numeroase vestigii ale trecutului lui care demonstrează existența noastră în vatra Daciei Străvechi.
Argumentele pe care ne bazăm în prezentarea bisericilor din cadrul celor două parohii din
Satul Berezeni sunt constituite din documentele găsite de-a lungul timpului.
Aici, enoriașii satului vin să-și curățe sufletul, să-și lumineze mintea și să se pregătească
pentru viața veșnică.
Bisericile se găsesc în centrul satului. Una este prevăzută și cu cimitir. Când vine primăvara
și totul renaște, se trezește la viață, începe forfota credincioșilor la biserică. Femeile mai în vârstă
adună covoare, dau icoane jos, adună bani și spală, vopsesc pereți și garduri, pregătind biserica de
sărbătoare.
Forfota este vizibilă și la morminte. Fiecare enoriaș merge la mormântul celor apropiați, curăță
iarba, plantează pomii și flori, dau gardurile și crucile cu vopsea, așa cum obișnuiau bunicii și
străbunicii. Săptămână Patimilor este marcată de o serie de evenimente regioase – Cei care au postit
merg la spovedit și la împărtășit, marți sunt definitivate ultimele pregătiri în biserică pentrucă miercuri
sunt deniile mici, joi- deniile mari și ieșirea la mormânt cu vin, colaci, suc, dulciuri, lumânări și
tămâie, vinuri - ,,Aerul”, prohodul având același desfășurător cu cel de la Adormirea Maicii Domnului
– Sfânta Marie din 14 august, iar Sâmbătă de la ora 1200 noaptea preotul începe slujba de înviere cu
chemarea ,,Veniți de luați lumină”.

115
 La noi, la Berezeni, curțile bisericilor și inclusiv bisericile, cel puțin la începutul slujbei, sunt
arhipline – o mare de oameni care așteaptă nerăbădători să iasă preotul cu lumina ca să poată să ia și
ei. Părintele slujește în fața bisericii, pe o masă este așezată ,,Evanghelia”, fiecare enoriaș sărută sfânta
Evanghelie, iar apoi mâna preotului, lasă o liturghie , un bănuț în caseta așezată alături, după care
merg la mormintele celor dragi să le aprindă și lor o lumânare. Acolo, la mormânt, oferă, de sufletul
celor adormiți, copiilor sau celor care trec pe acolo, ouă roșii, cozonac, iepurași de ciocolată.
O parte din acești oameni se reîntorc în biserică și stau la slujba de Înviere, o altă parte merg
acasă cu lumânarea aprinsă și aprind candelele cu lumină sfântă.
După ce toată lumea a sărutat sfânta Evanghelie, preotul împreună cu cei din corul bisericii
cântă și continuă slujba conform planului, iar alături de ei sunt bărbații care poartă în mâini podoabele
folosite la înmormântări. Astfel, dau roata de trei ori bisericii după care intră în biserică și țin slujba
până dimineața, când se dă anafură și se miruiește.
La ora 13.00, în prima zi de Paște, este slujba numită Învierea a II-a – ritual care datează
dinainte de a mă naște și se menține și în prezent.
A doua și a treia zi de Paște sunt slujbe speciale, deosebit de frumoase și melodioase, la care
lumea participă cu mare plăcere.
Iar prima luni, în prima săptămână, după Paște este ,,Paștele Blajinilor”. Cu pomelnicul, un
cozonac, un coș cu ouă roșii, o sticlă de vin, două lumânări - una pentru preot și una pentru dascăl,
legate cu câte un prosop, se iese la mormânt.
Dacă este vremea bună, preotul merge de la mormânt la mormânt și face slujbe pentru fiecare
creștin care dorește, stă toată ziua dacă sunt mulți oameni. Fiecare preot slujește la enoriașii din
parohia lui.
Cei de la Satu Nou- Berezeni fac slujba cu preotul Nistor Nelu iar cei de la Centru Berezeni
cu preotul Bârsan.
Sărbătorile continuă și oamenii de la Berezeni duc mai departe tradiția. Taie mielul de paște
și prepară bucate pentru această sărbătoare, fac tortul de Paște – Pasca, care este nelipsită din casele
noastre, ouă de toate culorile străjuiesc în toate casele, iar musafirii fac vizite – frații, nașii, părinții,
prietenii se întâlnesc – mănâncă, beau, povestesc și petrec o parte din timp împreună.
Dacă altădată, la Berezeni, de Paște, în toate cele 3 zile cânta fanfara și se dădea bal, acum ele
au fost înlocuite de serbările școlarilor și preșcolarilor, spectacole oferite de directorul Centrului
Cultural ,,Anastasie Fătu” Berezeni- profesor Andon Mihai și cadrele didactice.
Preșcolarii participă la concursuri care-i inspiră și le oferă imagini ale sărbătorilor Pascale,
precum: ,,Lumina Învierii – lumina sufletelor noastre”, ,,Oul năzdrăvan”, ,,De Paște”. Ei au participat
cu felicitări, colaje, desene, picturi.
Au fost la berezeni doi copii care au efectuat icoane pe sticlă, participând la multe concursuri.
Când au terminat școala, au lăsat o colecție de 20 de icoane la ,,CDI-ul” Școlii Gimnaziale ,,Anastasie
Fătu”.
Au fost descoperite de cadrele didactice din Berezeni și apoi încurajați și îndrumați.
Sărbătoarea ,,Floriilor” la Berezeni înseamnă o slujbă la care sunt foarte multe flori. Cei care
merg la această slujbă vin acasă cu o floare sfințită. Tot în acea zi mărțișoarele așezate la 1 Martie în
piept se iau și se așează într-un pom înflorit.
Spun bătrânii că acest obicei ne asigură protecția față de razele arzătoare ale soarelui pe timpul
verii și multă sănătate și voie bună.
Vara, la sfârșitul treierului, se face balul treierului.

116
 Sunt obiceiuri și tradiții care la Berezeni încă se regăsesc - țesutul covoarelor, alesul
prosoapelor, cusutul în puncte, croitoria, împletitul șosetelor, flanelelor, căciulilor, dar și împletitul
coșurilor din nuiele mlajă.
Nu se mai fac rogojini, coșniți din papură. Acest obicei, din păcate, a dispărut.
Nouă, cadrelor didactice, ne revine sarcina de a reaminti copiilor și de a duce tradiția mai
departe.

De Paște

,,Hristos a înviat!”
,,Adevărat a înviat!”
De azi salutul l-am schimbat.
Și tot așa, de acum va fi,
Până la înălțare, dragi copii.
Și noi, la înviere am plecat
Lumină sfântă am luat.
Și cimitirul tot s-a transformat.
Într-o lumină, ce n-a mai existat.
Și slujba Învierii, s-a terminat.
Iar noi spre casă, cu lumina sfântă am plecat.
Cu toții ne-am spălat,
Într-un castron cu apă,
Bani, ou roșu și alb am așezat.
Pe urmă masa am pregătit
Și de pe masă n-a lipsit;
Ouă roșii, pască, cozonac,
Lângă mâncarea din mielul sacrificat.
Tradiția am respectat
Musafiri am așteptat.
Copiii cu ,,Hristos a înviat!” au plecat,
Ouă roșii, dulciuri și bani au căpătat.

Floriile

În grădină și-n livadă,

Pomii iată au înflorit.
Sărbătoarea Primăverii,
,,Floriile” au vestit.
Mărțișoarele din piept, am luat.
În această zi în pom le-am așezat.
De arșița Soarelui ne vor feri.
Sănătate și voie bună, ne vor oferi.
Este un obicei, la noi în sat,
Ce nimeni încă, nu l-a uitat.

117
Și trebuie respectat,
Căci este de la străbuni lăsat.

De florii

Vin ,,Floriile” cu soare

Este mare sărbătoare.
Toată lumea a plecat
La biserica din sat.
Căci părintele slujește,
Și de Paște amintește.
O săptămână va mai fi,
Și apoi el va sosi.

TRADIȚII SI OBICEIURI LOCALE DE PAȘTE

Prof. înv.preșcolar Andon Dorina Mariana

Şcoala Gimnazială ,, Anastasie Fătu” Berezeni, Vaslui

Cea mai importantă, mai sfântă si mai îmbucurătoare sărbătoare de peste an, dupa spusele
românilor de oriunde, e sarbătoarea Pastelui, Paștele sau Învierea Domnului, pentru că in aceasta zi
“Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând și celor din morminte viată dăruindu-le”,
iar pre cei vii răscumpărându-i de sub jugul păcatului și împăcându-l cu Dumnezeu. Paștele cade
totdeauna la începutul primăverii, anotimpul cel mai frumos și mai plăcut, când natura reînvie.
Creștinii așteaptă această sărbătoare, după un post lung, cu mare dor și bucurie, și caută în același
timp ca locuințele lor să fie curate,bucatele să fie cât mai alese însă in spirit tradițional .
Bărbații care până în Joia mare din Săptămâna Patimilor lucrează de regulă la câmp, din ziua
aceasta rămân acasă ca să curețe ograda și să se îngrijească de ea, ară grădina, curăță pomii înjunghie
mieii de Paște și adună cele trebuincioase sărbătorii.
Femeile încep cu câteva săptămâni mai devreme să deretice prin case, să spele ,să
văruiască,să vopsească ,iar la Florii casele să fie cât mai curate, adică ,dupa cum spunem noi ,,să
avem casa ca o floare”.Curățenia în gospodării și case, vopsirea pomilor și a pietrelor cu var, curățarea
grădinilor reprezintă o modalitate de a ura bun venit primăverii dar și de a primi lumina învierii în
casele și inimile noastre.O vorbă veche din bătrâni spune că ,,Paștele este fudulul ”,deoarece totul
strălucește în jur,toate casele lucesc de vopsea, pomii parcă au și ei un zâmbet de fericire că au
îmbrăcat haine albe de sărbătoare.
Apoi, în duminica Floriilor, oamenii se îmbracă în straie de sărbătoare și merg la biserică,
participă la slujbă , iar la sfârșit fiecare credincios ia acasă ramuri înmugurite de salcie care au fost
sfințite prin rugăciune și stropite cu aghiasma.Slujitorii bisericii le țin în mână cu lumânări aprinse,

118
ca simbol al biruintei vieții asupra morții.Credincioșii aduc acasă aceste rămurele cu care împodobesc
icoanele, ușile, ferestrele și porțile pentru bunăstare.Salcia este mereu înflorită în această perioadă a
anului, o expresie a fertilității și a reinvierii naturii.
Urmează apoi Săptămâna patimilor sau Săptămâna mare,unde toți credincioșii încearcă sa
țină post cu sfințenie pentru a putea să se spovedească și să se împărtășească cei care nu au reușit de-
a lungul celorlalte săptămâni de post.
O traditie este și la noi la școala ca in fiecare an , în Săptămâna mare să luăm copiii care nu
au mers cu părinții lor la împărtășanie și să-i ducem la Sfânta biserică,unde preotul îi așteaptă cu mare
drag să le dea sfânta împărtășanie și câte un dulce, atrăgându-i așadar spre credință.
Urmează apoi serbările pe care le organizăm cu copiii pentru a marca sărbătoarea
Paștelui,serbări unde copiii spun poezii, scenete, cântă cântece religioase iar apoi dansează.
Toată lumea din sat are în vedere ca și cimitirele să lucească de curățenie, așa că mormintele
sunt curățate, vopsite gărduțurile și plantate cât mai multe flori,deoarece în ziua de Joia Mare
credincioșii merg și atămâie mormintele, aprind lumânări, iar apoi dau spre pomenirea morților colaci
și fel de fel de alimente de post.
Când se întorc de la cimitir încep a pregăti o parte din bucatele care nu trebuie să lipsească
de pe mesele românilor în cele trei zile ale Paștelui. Mai întâi se pregăteste pasca care este cea mai
importantă coptură pentru această sărbătoare.
Dupa o legenda din Bucovina pasca se face, pentru ca Iisus inainte de a fi prins și răstignit
pe cruce a zis că au mâncat cu toții destule turte , adică aluaturi nedospite si nesărate și că de acum
vor mânca copturi dospite și sărate care se vor numi paște.
Astfel că la noi în zona Vasluiului pasca se face dintr-un aluat bine dospit în care se pune
lapte, ouă și puțină sare. De obicei acel aluat se pune într-o tavă de formă rotundă, aluatul este de cel
mult un lat de deget cu împletituri pe margini, se pune compozitia care este făcută din brânză de vaci
dulce, amestecată cu ouă, zahăr și stafide.Deasupra se face o împletitură sub formă de cruce, care
înseamnă crucea pe care a fost Mântuitorul nostru Iisus Hristos răstignit.Apoi este unsă foarte bine
cu ouă pentru a fi rumenă când se coace.Pe timpuri bunicile noastre mai puneau în compoziția păștii
un pic de brânză de oi sărată și o mână de orez fiert pentru a se lega mai bine.
Cozonacul se prepară din același aluat ca și pasca, numai că în coca acestora se adaugă mai
mult lapte, zahăr , ouă, ulei sau unt în funcție de ce are gospodina.Se întinde o foaie groasă care se
umple cu crema care este făcută din albușul bătut spumă și cu mult miez de nucă și cacao sau rahat
după preferință. La fel când se dau la cuptor li se face o cruce ca și la pască.
Când eram copil, mama îmi împetea din coca de cozonaci așa zișii ,,hulubi”( porumbei)
pentru fiecare copil din casă câte unul.Aluatul se împletea din două fire ca la mărțișor, apoi se
înnoda.Partea de deasupra reprezenta capul,căruia i se puneau doi ochi negri din piper negruși i se
țuguia puțin din aluat un cioc.Partea de dedesubt era franjurată cu cuțitul , astfel încât i se dădea forma
unei cozi.
Noi, copiii eram foarte bucuroși pentru acești hulubi și așteptam cu nerăbdare ziua de Paște
,să ne servim fiecare hulubii.
Tot în Joia Mare se încondeiază și ouăle care sunt alese cu grijă numai de găină.Ouăle se
,,încondeiază”,decorează cu chisița care este o unealtă foarte simplă compusă dintr-un bețișor , o
bucățică de alamă sau tinichea subțire și din unul sau trei fire de păr de porc. Se ia chisița intr-o mână,
iar în cealaltă se ține oul fiert, călduț.Se înmoaie chisița în ceara de albine topită și se pictează pe ou
diferite forme, apoi se vopsesc.
O altă tehnică de a decora ouăle este aceea cu ajutorul diverselor frunze ( de pătrunjel, de
trandafir, de cucută ).Astfel că se pune pe oul alb o frunză apoi se pune oul cu totul intr-un ciorap de
119
mătase , se leagă și se pune in vopsea să fiarbă. Când se scoate de la fiert se îndepărtează frunza și
ciorapul ,iar oul rămâne frumos cu tot felul de frunzulițe pe el.Apoi se ung cu un pic de untură pentru
a fi cât mai strălucitoare.Odinioară, bunicii noștri vopseau ouăle in așa zilele vopsele naturale, care
se făceau prin fierberea cojilor de ceapă. Astăzi ,însă nu prea se mai practică această modalitate .Se
folosesc diverse vopsele chimice.
Noi ,dascălii avem datoria morală și creștinească de a-i învăța pe cei mici să păstreze
traditiile locale și să le ducă mai departe. Asadar, totdeauna inaintea sărbătorilor pascale avem
activităti dedicate încondeierii oălor, decorării lor.Noi folosim in cele mai dese cazuri acuarele și
carioci. Pentru a putea rezista în timp, mai întâi scoatem conținutul oului cu o seringă, apoi fiecare
copil se apucă de decorat după propria lui imaginatie.
Tot de Paște cea mai însemnată friptură este cea de miel, însă nu lipsește nici stufatul și nici
dropul de miel.
După ce pregătesc cele necesare mesei de paște , femeile împreună cu copiii și cu soții lor ,
în noaptea învierii merg la biserică pentru a se ocupa atât de sufletele lor cât și de a celor care sunt în
neființă.Fiecare om are în mână o lumânare pe care o va aprinde la miezul nopții de la lumina adusă
de preot de pe masa sfântului Altar. Preotul ne îndeamnă să ne îndreptăm spre el prin
sloganul..,,Veniți de luați lumină”!
Apoi toată suflarea împreună cu preotul încep să cânte .
,, Hristos a înviat din morți,
Cu moartea pe moarte călcând,
Și celor din morminte,
Viață dăruindu-le!”
După aceea puhoiul de oameni pleacă în cimitir, pentru a duce lumină și celor trecuți în
neființă, pentru că ,se spune că în acea noapte de Înviere, cerurile se deschid și spiritele morților sunt
alături de noi.Mormintele sunt pline de lumânări si noaptea pare a fi zi.Oamenii împart diverse
pachețele cu ouă roșii, pască, cozonaci de sufletul celor morți.Apoi mergem la slujbă,iar la sfârșitul
acesteia, preotul împarte tuturor sfintele Paști ,adică pasca sfințită, stropită cu vin și cu aghiasmă.
Încercăm să ajungem acasă cu lumânarea aprinsă, să ducem lumina sfântă, iar când pășim
peste pragul tinzii ne închinăm, apoi intrăm în casă stingem lumina în grindă, afumând-o pe aceasta
în semnul crucii.Apoi păstrăm cu sfințenie acea lumânare pentru că ,se spune că atunci când tună,
trăsnește,fulgeră sau avem vreun necaz în casă o putem aprinde și ne ferește de rău.
O altă datină întâlnită în zona Vasluiului care se păstrează din zilele de demult este că toti
membrii familiei se spalã pe fatã, în ziua de Paste, înainte de rãsãritul soarelui, cu apã dintr-un vas în
care au fost puse dinainte, un ban de argint, un ou alb si un ou rosu iar uneori si câteva fire de busuioc.
Se zice cã astfel vor fi curati la suflet ca oul alb, rumeni în obraz precum oul rosu, bogati si sãnãtosi.
Potrivit aceluiasi obicei, cel care se spalã ultimul din acest vas ia banul si ouãle.
Apoi se pun toți la masă și după ce au gustat din pasca sfințită încep a mânca din toate
bunătățile, iar apoi bineînțeles că cei de la masă încep a ciocni cu ouă roșii, și anume mai întâi soții,
apoi copiii cu părinții și apoi cu celelalte persoane de la masă.
Paștele este denumit și sărbătoarea familiei, adică în aceste zile se caută cât mai mult cu
putință să se întregească familiile în jurul mesei și să depene amintiri.De aceea, în prima zi de Paște
nu se fac vizite, ci abia în a doua zi vin finii la nași cu anumite daruri.
Copiii însă, au bucuria să se îmbrace cu hăinuțe noi și să pornească pe la casele sătenilor cu
,, Hristos a înviat”!Pentru urarea mult iubită, ei primesc ouă roșii, dulciuri și câte un bănuț.

120
 Sărbătoarea ține 3 zile când toată lumea se veselește fiecare în felul lui, amintindu-ne doar
de vorbele bunicilor care spuneau că ei pe vremuri știau să se distreze mult mai frumos decât în
timpurile noastre.,, Horele erau hore,balurile erau baluri, muzica era muzică, iar dansul era dans”.
Urmează să povestim și noi nepoților noștri obiceiurile și datinile din zilele noastre care s-
au mai păstrat din bătrîni și poate nu se vor pierde!

DANSATORI ÎN COSTUME NAȚIONALE

(fotografii din anul 1955)

Culegător profesor înv. primar Florentina Răducanu

Școala Gimnazială „Elena Văcărescu”
București, sector 1

121
 LAZĂRUL OBICEI DIN GHIMPAȚI

Prof. Petre Ileana,

Prof. Pană Emilia,
Grădinița nr. 72, București

Pe parcursul anului calendaristic se păstrează o mulțime de obiceiuri și tradiții în

comuna unde am copilărit, totuși cele mai frumoase sunt cele dedicate Floriilor și Paștelui ‚Lazărul
și Buierțiul’.
Lazărul practicat în sâmbăta Floriilor, denumită în popor” Sâmbăta lui Lazăr”. Nu se
desfășoară în toate satele comunei, ci numai în satul Copaciu.
Obiceiul începe de vineri seară când fetele ce alcătuiesc ceata își fac coroniță ce va fi
aruncată în apă la sfărșitul zilei după colind.
Fetele, trei la număr între 14-15 ani, își pregătesc un coș în care se pune un prosop și cele
trei coronițe. Dimineață se strâng la una dintre fete și apoi pleacă pe la casele gospodarilor. Ele merg
din casă în casă unde sunt primite să cânte. Cele trei fete sunt îmbrăcate, două în costume populare și
una în rochie de mireasă, cele îmbrăcate in costume populare căntă iar mireasa flutură o batistă albă
ce înseamnă puritate.
În timpul căntatului, gazda umple coșul fetelor cu ouă crude, dulciuri, fructe și bani.
După ce-și împart darurile merg la o apă curgătoare pentru a-și arunca coronițele pe apă,
moment plin de emoție, deoarece fata a cărui coroniță o va lua înainte va fi nașă, nașă la care celelalte
două fete merg cu plocon în ziua de Paști. În această săptămână ele nu vorbesc între ele.
Ouăle strănse de fete se folosesc la pregătirea cozonacilor, prăjiturilor și la înroșitul lor,
ducăndu-le la Denia Prohodului și la Înviere.
Obiceiul se desfășoară în sămbăta lui Lazăr, Lazăr fiind menționat în credința ortodoxă, un
tănăr sărac prieten cu Iisus Hristos și care trăia în ținutulBeteniei.
Lazăr s-a îmbolnăvit grav, a murit, iar după patru zile, Iisus la înviat. Iar învierea sa a fost
ultima minune înfăptuită de Iisus înainte de Săptămâna Patimilor. Se dau ouă în ziua lui Lazăr pentru
că oul este consaiderat nucleul vieții.sss
Bibliografie- Obiceiuri de la bunici din Satul Copaci, Comuna Ghimpați.

122
 DATINI ŞI OBICEIURI DIN SĂPTĂMÂNA LUMINATĂ

Cobzariu Mirabela,
Baida Corina,
Colegiul Tehnic “Alexandru Ioan Cuza” Suceava

1. Duminica Floriilor
Biserica Ortodoxă prăznuiește intrarea împărătească a Mântuitorului Hristos în Ierusalim.
Praznicul cel mare al Floriilor este începutul drumului Crucii de pe Golgota, pentru mântuirea noastră.
”Căci, iată, ne suim la Ierusalim, și Fiul Omului va fi dat în mîna arhiereilor și cărturarilor; și-L
vor osîndi la moarte, și-L vor omorî, dar după trei zile va învia” (Marcus, 10, 33-34).
În aceste șase zile înainte de Paști suntem datori să-L însoțim pe Mântuitorul Hristos pe
drumul Golgotei, omorând în noi păcatul de tot felul ca să înviem cu Hristos la viața cea nouă. Căci
ramurile verzi, ramurile de finic cu care au ieșit în întâmpinarea lui Hristos mulțimile, astăzi,
înseamnă curățirea vieții și învierea noastră.

Datini
Din vechime există la români obiceiul ca, de Florii, curatorii bisericii duc la biserică ramuri
de salcie pe care oamenii le primesc sfințite. Cu aceste ramuri se încing peste mijloc ca să nu-i doară
peste vară, în timpul muncilor, spatele. Ramurile de salcie se pun la icoane și deasupra ușii de la
intrarea în casă. Când bate grindina, ramurile se pun pe acoperișul casei, ca să-l ferească de pagube,
iar cu mâțișoarele sfințite și cu lumânarea de la înviere se înlătură grindina; mâțișoarele sunt bune și
Î frigurilor.
Pentru a cinsti această sărbătoare a bucuriei - Floriile, aproape în fiecare familie există obiceiul
ca cei născuți în preajma acestei sărbători să poarte unul din prenumele de: Floare, Florin, Floriana,
Florian, Florentina, etc.

2. Luni – Iisus așteaptă fapte bune !

Iisus așteaptă roadele noastre. Fiecare zi din săptămâna aceasta ne apropie tot mai mult de
misterul jertfei și al Învierii. Există aici o taină, Isodor Pelusiotul spune că pomul încălcării poruncii
a fost smochinul. Oamenii buni sunt asemenea smochinului cu rod, iar cei cu păcate sunt asemenea
smochinului uscat din Evanghelie, ca un stâlp cu totul uscat, care reprezintă pe cei care nu fac rod
potrivit de virtute. E vremea lepădării bagajelor păcatelor prin sfânta spovedanie, prin jertfe de
milostenie față de semeni, prin ridicarea paosurilor pentru cei răposați, prin post, ajun și rugăciune.

Datini
În această săptămână preotul sfătuiește credincioșii să se mărturisească, să facă fapte de
milostenie pentru cei răposați, să trăiască în post, ajun și rugăciune. Acesta e momentul când trebuie
să-i iertăm pe toți cei ce ne-au greșit.

3. Marți- De priveghere!
După tradiție, marți, Domnul a rostit mai multe pilde, iar una dintre acestea este pilda celor
zece fecioare. Primele cinci sunt înțelepte deoarece pe lângă virtutea fecioriei mai aveau și virtutea
milosteniei, iar celelalte cinci au uitat de aceste virtuți. Ele au adormit, iar Mirele a venit și ușa s-a

123
închis. Somnul acesta înseamnă somnul rațiunii. Cel ce nu judecă este mort spiritual, după cum trupul
fără suflet este mort. Pentru creștini această pildă reprezintă îndemnul la priveghere, la pregătire
pentru întâmpinarea Domnului.

Datini
Pe lângă curățirea trupească și sufletească în această perioadă a postului mare creștinii se
îngrijesc și de curățenia locuinței, a curților, a grădinilor prin vopsirea cu var a trunchiurilor pomilor
din gospodărie, astfel că într-o armonie perfectă totul este în sărbătoare și reînviere.
Cu toată simplitatea lor, oamenii de la țară se îngrijeau să-și confecționeze straie și încălțări noi
pentru acest mare praznic.

4. Miercuri – Cel neprețuit se vinde pe 30 de arginți!

Biserica pomenește fapta minunată pe care femeia păcătoasă a făcut-o, turnând mir de mare
preț pe capul lui Hristos.
Tot astăzi este pusă la cale vânzarea lui Hristos, de către Iuda, pentru treizeci de arginți.
O zi de mare însemnătate, mai ales pentru cei ce sunt chemați să devină ”sarea pământului”
și ”lumină a lumii”.

Datini
În miercurea mare credincioasele fac cocuțe din aluat de pâine, se vopsesc ouă, apoi se duc în
cimitir și se împart persoanelor nevoiașe. Se mai împart și alte alimente, haine, dulciuri, bani etc.
Familia noastră mai păstrează obiceiul străvechi de a „îmbrăca„ fie un copil pe care l-a botezat,
fie unul dintr-o familie nevoiașă, cu haine noi. Este o mare bucurie pentru cel ce dăruiește precum și
pentru cel ce primește.

5. Joia mare- Porunca iubirii !

În această zi ucenicii adunați lângă învățător se pregăteau să facă Cina cea mare, Cina
despărțirii de învățător. Iisus a spălat picioarele ucenicilor și le-a șters cu un prosop. Cu toate
împotrivirile acestora Iisus i-a spus lui Petru: ”Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine. Zis-a
Simon Petru Lui: Doamne spală-mi nu numai picioarele, ci și mâinile și capul‘‘ (Ioan 13, 4 - 9).
Hristos ridică ștafeta valorii creștinismului la faptul cum aplicăm în viață ceea ce știm teoretic:
”Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul precum v-am iubit Eu”( Ioan, 15, 12).
După Cina cea de Taină, Iisus apostoli și mai se roagă în grădina Ghetsimani. El se roagă ca
Tatăl să treacă de la El paharul acesta . Apoi se roagă pentru pe urmă pentru noi toți care trăim în
această lume. Însingurat, Iisus se roagă cu lacrimi de sânge. Lumea îl părăsise. O ceată de soldați
conduși de vânzătorul Iuda se apropie și îl prind. Hristos este dus să fie judecat.

Datini
În joia mare seara se citesc cele 12 Evanghelii, unde oamenii vin la biserică îmbrăcați în negru.
Din acest moment nu se mai bat clopotele până la Înviere, ci ,,toaca,, ( un instrument compus dintr-o
scândură și două ciocane din lemn).
Încă din această zi gospodinele pregătesc prăjiturile.

6. Vinerea mare - Despre iertare !

124
 Ziua acesta este zi de doliu, dar în același timp, o zi de bucurie pentru cei ce cred în
posibilitatea mântuirii oamenilor și a renașterii la o viață mijlocul injuriilor nouă. În și batjocurilor,
scuipărilor și bătăilor, Iisus Hristos își duce Crucea Sa cu resemnare într-o iubire fără seamăn,
lăsându-ne un exemplu măreț a unei iertări greu imaginabile pentru zilele noastre.
Drumul este greu, Crucea apasă din ce în ce mai mult pe umerii plini de răni, dar Hristos
înaintează pentru a da viață și celor ce Îl duceau la locul de supliciu. Ajuns pe Golgota, cu o ultimă
sforțare, Iisus îi iartă pe cei ce-l răstigneau, spunând: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac.” (Luca
23, 34)
Jertfa lui Hristos este expresia unei iubiri care se adresează fiecărui om în care se află. Suntem
încorporați prin jertfa lui Hristos din nou în Dumnezeu și ne simțim înfrățiți unul cu altul, convinși
că Fiul lui Dumnezeu a pătimit pentru fiecare dintre noi, atât pentru cei buni cât și pentru cei păcătoși.
În această jertfă a iubirii supreme, toți suntem chemați la îndreptare și îndumnezeire. În această
perspectivă jertfa de iubire a lui Iisus primește un sens final de biruință a binelui, de înfrângere a
răului și a morții.
Împăcarea cu Dumnezeu prin această jertfă a lui Hristos devine temelia iubirii între oameni.
Mântuitorul ne spune aceasta într-un chip cu totul minunat: ”Poruncă nouă vă dau vouă să vă iubiți
unii pe alții” (Ioan 13, 34).
Fericiți sunt cei ce înțeleg că rostul vieții este iubirea!

Datini
Vinerea pe la ora trei, începe Prohodul Domnului. Este o ceremonie asemănătoare cu cea a
unei înmormântări, având cântece specifice acesteia. În biserică este realizată o capelă din lemn, în
interiorul căreia este o masă mortuară pe care se așază o pânză cu chipul Mântuitorului, lângă care se
pun ghivece cu flori.
După rugăciuni la un moment dat se înconjură biserica de trei ori, cu chipul Mântuitorului
purtat de patru bărbați iar cei prezenți la procesiune poartă lumânări.

7. Sâmbăta mare – Iisus biruiește iadul !

O liniște cosmică învăluie în această zi, zarea pământului.
Într-adevăr, o mare liniște, dar și o mare tristețe. Este tristețea ce înveșmântă sufletele
oamenilor după ce au fost martori la evenimentele ce s-au petrecut vineri, când Iisus, Profetul din
Galileea, a fost coborât într-un mormânt întunecos și rece.
Iisus se pogoară în această zi în iad ca de acolo să-i elibereze pe toți ce-i care au lucrat după
legea dragostei și a bunei rânduieli. Tulburătoare este această călătorie întru biruința vieții.
În această zi este multă purificare pe pământ, încât dacă am putea observa, că în toate părțile
e cer și divinitate și sfințenie, întru așteptarea misterului ce va ieși din sfântul mormânt.

Datini
Nu există comunitate românească unde de Sfintele Paști oamenii să nu ”roșească” ouă, adică
să nu le încondeieze cu motive și culori într-o gamă extrem de vastă. În fiecare casă românească
gospodinele fierb ouăle de găină în fierturi de buruieni, flori, rădăcini, coji de ceapă, coji de fructe,
frunze și scoarțe de copaci.
Tot în această zi gospodinele fierb șuncă, cârnați și pregătesc din carne și ou diferite
specialități: ruladă, umplutură, etc.

125
 Unele gospodine fac încă de joi păscuțe. Noi obișnuim să le facem doar sâmbătă dimineața
devreme pentru a fi proaspete. Ele se fac dintr-un aluat de cozonac. Partea cea mai frumoasă este
decorarea acestora cu împletituri din aluat sub formă de cruce sau coroniță. După coacere
De cu seară pregătim coșul cu bunătățile care vor fi duse la sfințit. În el se pune: păscuța, o
bucată de șuncă, caș de oaie, ouă roșii, cârnați, o sticluță cu vin, un păhărel cu sare, usturoi verde, o
lumânare și puțină tămâie. Acestea se duc în ziua de Pasti, dimineața, la sfințit. Momentul sfințirii
coșului este diferit de la o localitate la alta , conform tradiției. Unii sfințesc coșul noaptea. se obțin
păscuțele, iar cea mai reușită va fi ulterior dusă la sfințit.

8. Sfintele Paști, salutul creștinesc „Hristos a înviat!” și Evanghelia învierii

”După ce a trecut sâmbăta, când se luminează de ziua întâi a săptămânii, au venit Maria
Magdalena și cealaltă Marie, ca să vadă mormântul.
Îndată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer și venind, a prăvălit
piatra și ședea deasupra ei. Și înfățișarea lui era ca fulgerul și îmbrăcămintea lui albă ca zăpada.
Și de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau și s-au făcut ca morți. Iar îngerul, răspunzând, a zis
femeilor: Nu vă temeți, că știu că pe Iisus cel răstignit Îl căutați. Nu este aici; căci s-a sculat precum
a zis; veniți de vedeți locul unde a zăcut. Și degrabă mergînd, spuneți ucenicilor Lui că s-a sculat
din morți și, iată, va merge înaintea voastră în Galileia, acolo Îl veți vedea. Iată v-am spus vouă.
Iar plecând ele în grabă de la mormînt, cu frică și cu bucurie mare, au alergat să vestească
ucenicilor Lui. Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicînd:
Bucurați-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui și s-au închinat. Atunci Iisus le-a
zis: Nu vă temeți. Duceți-vă și vestiți fraților Mei, ca să meargă în Galileia, și acolo Mă vor vedea.”(
Matei 28, 1 – 20 )
Moartea Lui a fost reală și învierea Sa din morți adevărată. După înviere însă trupul Lui era
nematerial transparent, glorificat, sfânt, nemaifiind împiedicat de obstacole, căci intra la ucenici prin
ușile încuiate, putând fi omniprezent.( Ioan, 20; Luca, 24, 15- 31)
Înviind Hristos din morți, toți sunt smulși din lumea morții și antrenați în împărăția veșnică.
Credința în Hristos cel înviat, care dă viață lumii, stă la temelia vieții noastre.
Hristos a Înviat! – Este salutul măreț ce înconjoară pământul, ca o liră sfântă ce aduce
binecuvântare și mângâiere întregului univers.

Datini
Înainte de miezul nopții, lumea se adună în curtea bisericii cu lumânări în mână , pentru a
primi de la preot lumina sfântă a învierii. În timpul Slujbei De Înviere se înconjoară biserica de trei
ori, toți cântăm într-un glas HRISTOS A ÎNVIAT! Este atât de multă lume încât abia încap în curtea
bisericii, iar glasurile lor răzbat până târziu în noapte! La plecarea acasă fiecare familie primește un
păhărel cu bucățele mici de prescură și vin. Acesta se împarte membrilor familiei.
În ziua de Paști dimineața, mergem la biserică pentru Slujba de Paște, la sfârșitul căreia preotul
face și sfințirea coșurilor. Apoi lumea pleacă acasă unde sărbătoresc marele praznic al Învierii
Domnului.

126
 SĂRBĂTOAREA PAȘTELUI

Farcaș Diana
Școala Gimnazială Cernești

Pentru fiecare dintre noi, cea mai mare sărbătoare creştină este Învierea din morţi a
mântuitorului Iisus Hristos, adică Paştele. Nu întâmplător, Sărbatoarea Paştelui, care în traducere din
ebraică a cuvântului “pesah” înseamnă „trecere”, este în anotimpul de primăvară. Aceasta face pasul
de la hibernare, moarte, la acţiune, la viaţă.
Sărbătoarea aceasta creştină este foarte veche. În Vechiul Testament, Paştele era o sărbătoare
tristă, în amintirea ieşirii poporului evreu din robia egipteană şi a trecerii prin Marea Roşie pentru a
ajunge în „pământul unde curge miere şi lapte”.
Săptămâna patimilor
Ultima săptămâna a postului Paștelui este cunoscută sub numele de Săptămâna Patimilor,
sau Săptamâna Mare. În această săptămână Postul ține până joi, iar vineri și sâmbătă sunt zile
destinate postului negru. În această săptămânâ, oamenii obișnuiesc să mănânce doar pâine și fructe
uscate și să bea doar apă de izvor. În Săptămâna Mare trebuie să fie păstrată liniștea și tristețea
generală, la biserică au loc servicii divine, tot în această săptămână au loc focuri rituale, postul trebuie
să se respecte cu strictețe. Tot în Săptămâna Mare se face curățenia generală prin case și curți, se
încheie lucrările de la câmp, se confecționează haine noi pentru sărbătoare și se merge la biserică
pentru împărtășanie. În Săptămâna Mare oamenii trebuie să își ierte păcatele reciproc și să facă fapte
bune.
În prima zi a Săptămânii Mari, luni, este pomenit Iosif cel Preafrumos, care a fost vândut de
frații săi pentru 30 de arginți. Tot în această zi, Iuda l-a vândut pe Isus tot pentru 30 de arginți. În ziua
de marți se pomenește pilda celor 10 fecioare. În ziua de miercuri se pomenește femeia păcătoasă,
care a șters cu părul ei picioarele Mântuitorului. În ziua de joi se prăznuiește spălarea picioarelor
ucenicilor de către Mântuitor, Cina cea de Taină, rugăciunea din grădina Ghetsemani și vânzarea
Domnului de către Iuda.
Joia Mare sau Joia Patimilor este ultima zi din postul Paștelui. Se spune că în această zi nu
este bine să dormi, astfel cine va dormi va fi leneș tot timpul anului. Joia Mare este și ziua in care
morții vin la vechile locuințe unde rămân până în sâmbăta de dinainte de Rusalii. Pentru că vremea
este de obicei friguroasă în această zi, se fac focuri în jurul casei, pentru ca morții să se poată încălzi.
Vinerea Mare se mai numește și Vinerea Paștilor, Vinerea Patimilor. În această zi, Iisus a
pătimit și a fost răstignit. În Vinerea Mare se ține post negru , adică nu se bea și nu se mănâncă nimic
toată ziua. Postul negru se ține pentru a-l feri de boli pe cel ce postește. Postul negru îl va face mai
sănătos si îi va merge bine tot anul. Tradiția spune că cel care postește în această zi nu îl va mai durea
capul niciodată și va ști cu trei zile înainte când va muri.
În Săptămâna Paștilor, țăranii se străduiesc să încheie toate activitățile gospodărești:
pământul să fie arat și semănat, casele văruite și împodobite, veșmintele noi să fie terminate.
Creştinii se pregătesc să întâmpine în curăţenie trupească şi sufletească Sfânta Înviere prin
Postul Paştelui sau Postul mare care ţine şapte săptămâni, fiind cel mai lung şi mai aspru post din
timpul anului. În Postul Sfintelor Paşti credincioşii nu trebuie să mănânce prea mult, să se abţină de
la carne, brânză, ouă, lapte, să ducă o viaţă cinstită. Nu trebuie să spună minciuni sau cuvinte urâte,
să nu iscălească acte nedrepte, să nu fure, să nu aibă gânduri necurate, de ură pentru aproapele său,
să nu bată pe cineva sau să facă alte nedreptăţi.
127
 În duminica dinaintea Învierii creştinii sărbătoresc Intrarea Domnului Iisus în Ierusalim –
Duminica Floriilor. În Duminica de Florii, credincioşii merg la biserică cu ramuri de salcie înflorită
pentru a fi sfinţite şi puse apoi la icoane. Este bine să se păstreze tot anul crenguţele de salcie din
Duminica Floriilor, deoarece folosesc la vindecarea bolilor.

Legenda salciei Se spune că Irod, regele iudeilor, voia să-l găsească pe Mântuitorul nou
născut şi să-l ucidă. Fecioara Maria, împreună cu Iosif au fugit de primejdie în Egipt, prin arşiţa
soarelui dogoritor. În cale au găsit un plop şi s-au aşezat la umbra lui. Dar plopul îşi clătina frunza şi
umbră nu ţinea. Atunci, Maica Domnului i-a spus copacului cu mâhnire să nu aibă umbră niciodată.
Nu departe de plop era o salcie. Cei trei s-au aşezat la umbra ei deasă oferită din belşug. Atunci Maria
i-a spus copacului bun şi blând, întotdeauna să rămână liniştit şi la umbra lui să vină lumea cu drag,
și dacă o ramură se va înfige în pământ, să prindă rădăcini şi să înmugurească.

Simboluri pascale

Crucea este simbolul crucificării, al jertfei lui Iisus Hristos pentru salvarea omenirii. La
Consiliul de la NICEEA , în anul 325, Împăratul Constantin a declarat crucea ca simbol oficial al
creştinismului.
Lumânarea
În noaptea Învierii, fiecare persoană, mică sau mare, tânără sau bătrână, care ia parte la
oficierea slujbei, trebuie să aducă cu sine şi o lumânare pe care o aprinde şi o ţine aprinsă tot timpul
săvârşirii Sfintei Învieri. Apoi, fiecare se întoarce acasă cu lumina aceasta, numită lumina Învierii.
După ce păşeşte peste prag, se închină şi stinge lumânarea în grindă.
Ouăle roşii
Pe masa de Paște trebuie neapărat să existe ouă roșii, obicei transmis din timpuri străvechi,
cu 2000 de ani înainte de nașterea lui Iisus Hristos. Una dintre legendele ajunse până la noi spune că,
însăși Maica Domnului ar fi pus un coș cu ouă sub crucea pe care fiul ei era răstignit. Erau ouăle pe
care voia să le dea soldaților ca să-i înduplece să aibă milă de fiul ei. Sângele Mantuitorului, simbol
al vieții, care a curs peste ouăle din coș, le-a înroșit.
Ouăle de pe masa de Paște, cu semnificație religioasa, cele care simbolizeaza jertfa
Mantuitorului, sângele vărsat și bucuria Învierii, trebuie să fie, așadar, întotdeauna roșii. Ouăle se
ciocnesc din prima zi de Paște până la Înălțare și se rostește cu bucurie formula tradițională "Hristos
a înviat!" la care cealalta persoană răspunde, cu sufletul pătruns de dragoste și respect față de
evenimentul sărbătorit, "Adevărat a înviat!" În Joia Mare se înroșesc ouăle, existând credința că ouăle
fierte și înroșite în această zi nu se strică pe tot parcursul anului.
Pasca
Cea mai de seama coptură, pe care o mănâncă românii, este Pasca, spunea Simion Florea
Marian. Plămădită din făină de grâu curat, gospodinele îi dau forma și culoarea soarelui, o umplu cu
brânză de vaci, o ung cu ou, iar deasupra îi modeleaza o cruce din aluat. Pasca se duce la biserica
pentru a fi sfințită, apoi se mănâncă sacramental.
Mielul
Se crede ca mielul de Paște este bine să fie sacrificat în Vinerea Mare făcându-se, în acest
fel, o apropiere între sacrificiul lui Hristos, care este răstignit, și cel al mielului, care este unul din
simbolurile sub care, înainte de instituirea oficială a religiei creștine, era reprezentat Domnul Iisus
Hristos. Friptura de miel și dropul sunt feluri de mâncare care trebuie să se găsească pe masa de Paște

128
a tuturor creștinilor.. Mielul îl simbolizează chiar pe Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru păcatele lumii
şi a murit pe cruce ca un miel nevinovat. Este simbolul lui Iisus în întreaga tradiţie creştină.
Tradiţii şi obiceiuri de Paşti
Tradiția ne spune că în noaptea ce premerge Joia Mare se deschid mormintele, iar sufletele
morților se întorc la casele lor. Acum se aprind Focurile de Joia-Mare, care se presupune că încălzesc
sufletele celor plecați dintre vii, dar și că dețin valențe purificatoare pentru întreaga gospodărie. În
Săptămâna patimilor sau Săptămâna neagră se crede că spiritele morţilor ies din morminte. De aceea
se fac pomeni pentru a le asigura hrana trupului nevăzut din lumea cealaltă.
.
,, Paştele cailor".
Este o sărbătoare veche, care are loc în joia din cea de-a şaptea săptămână după Paşti, în
unele
locuri fiind cunoscută drept "Joia iepelor“.
Vechi legende atestă că, atunci când Sfânta Maria îl năştea pe Isus, caii făceau mare gălăgie.
Aceasta i-ar fi blestemat să fie animale mereu flamânde, cu excepţia unei singure zile pe an: Paştele
Cailor. Se credea că în aceasta zi, preţ de numai o oră, caii se săturau de păscut iarba. Inedita
sărbătoare era prilej pentru organizarea de târguri şi pentru încheierea unor afaceri băneşti sau de
orice altă natură, afaceri care nu în toate cazurile erau reuşite, de aici născându-se şi expresia "La
Paştele...cailor“ (adică “niciodată”).
În tradiţia populară de la noi, ouăle de Paşti sunt purtătoare de puteri miraculoase: vindecă
boli; protejează animalele din gospodărie; te apără de rele.

TRADIŢIILE DIN SĂPTĂMÂNA PAŞTELUI

ÎN MUNTENIA

Prof. Căpriţă Paraschiva

Colegiul Economic Buzău

Paştele este sărbătoarea creştin-ortodoxă care anunţă Învierea Domnului Iisus Hristos,
biruinţa omenirii, triumful asupra suferinţei şi spălarea păcatelor.
Foarte multe tradiţii de Paşti sunt păstrate şi acum, fiind foarte aşteptate şi de cei mici.
În Joia Mare, numită şi Joia Patimilor, se duc la biserica mâncare, colivă şi vin, pentru a se
sfinţi si apoi pentru a se da de pomană pentru sufletul morţilor. Tot atunci se vopsesc ouăle, deaorece
se spune că dacă se înroşesc în Joia Mare, acestea se vor păstra fără a se strica tot anul, iar dacă se
doarme în această zi, tradiţia spune că respectiva persoană va fi leneşă tot anul.
În Vinerea Patimilor, sau Vinerea Mare, o tradiţie care nu s-a pierdut, se duc flori la biserică
pentru Hristos şi se trece pe sub masă de 3 ori. Acest fapt semnifică poticnirile pe care le-a avut
Mântuitorul atunci când şi-a cărat în spate propria cruce pentru răstignire. Tot în Vinerea Mare se ţine
"post negru", adica nu se mănâncă nimic.
În Sâmbăta Mare, spre Duminica Învierii, toată lumea merge la biserică pentru a asista la
Învierea Domnului, pentru a lua lumină ca să o ducă la cimitir morţilor din familie, dar şi acasă. Astfel

129
va fi lumină în viaţă şi în suflet, iar tradiţionalele Sfinte Paşti - anafura sfinţită şi florile sfinţite ( adică
cele care au fost duse în Vinerea Mare la biserică) vor fi puse acasă, la icoane.
În Duminica Învierii, obiceiul este ca oamenii să poarte haine noi, semnificaţie a primenirii
trupului şi a sufletului, iar dimineaţa se pune într-un ibric apă rece, un ou şi un ban de argint şi se
spală cu această apă pentru a fi rumenit în obraji ca oul, pentru a fi tari ca banul şi pentru a avea
belşug. Tot acum vine şi iepuraşul, mult aşteptat de copii, simbol al fertilităţii.
În Muntenia, la slujba de Înviere, credincioşii aduc cocoşi albi. Cocoşii sunt crescuţi special
pentru împlinirea acestei tradiţii. Datina din străbuni se leagă de momentul când Petru s-a lepădat de
Iisus, la al treilea cântec al cocoşului, dar vesteşte şi Învierea Domnului. Primul cocoş care cântă
aduce belşug stăpânului. După slujbă, cocoşii sunt dăruiţi oamenilor săraci. Există şi obiceiul ca
tinerele fete să păstreze în casă lumânarea aprinsă în noaptea de Înviere. Lumânarea respectivă este
apoi aprinsă pentru câteva momente, atunci când are loc un eveniment fericit. Cine urmează datina,
se spune că are noroc în viaţa personală şi este bine văzut de cei din jur.
Această Sfântă şi Mare sărbătoare ne mai apropie un pic de Măicuţa Domnului şi Mântuitorul
nostru Iisus Hristos pe care-i avem mereu în sufletul nostru.

130
PARTICULARITĂŢI CROMATICE ALE ARTEI TRADIŢIONALE
ROMÂNEŞTI: ARTA DECORATIVĂ COLORISTICĂ
PENTRU OUĂ-DE-PAŞTI. STUDIU DE SPECIALITATE

Prof. Andrei Doina

Liceul Tehnologic Special pentru Copii cu Deficienţe Auditive Buzău

Introducere
Mănoasele pământuri româneşti au fost hărăzite cu o floră generoasă astfel că din cele mai
vechi timpuri s-au dezvoltat îndeletniciri legate de agricultură, viticultură, creşterea animalelor,
pielărie etc., ceea ce a contribuit la constituirea anumitor tradiţii în producerea materialelor pentru
ţesut, în confecţionarea obiectelor de îmbrăcăminte şi a pieselor de decor.
Se pare că tradiţia folosirii culorilor naturale este de sorginte geto-dacică.
Până la începutul secolului al XX-lea, firele toarse şi ţesăturile se vopseau în mod tradiţional
cu ajutorul coloranţilor naturali, mai ales, de provenienţă vegetală.
Metodele de extracţie a coloranţilor din plante şi procesele de vopsire s-au diversificat şi
perfecţionat în decursul timpului.
Coloranţii vegetali se utilizau (şi se mai utilizează) nu numai pentru vopsirea fibrelor
naturale, ci şi la colorarea produselor alimentare (băuturi, produse lactate, produse de cofetărie etc.),
condiţionarea medicamentelor şi cosmeticelor, încondeierea ouălor, colorarea hârtiei, pielii,
lemnului, scriere, tipărire, zugrăvire, pictură etc. Pe de altă parte, numeroase plante tinctoriale conţin
principii bioactive, valorificate ca remedii în medicina tradiţională, cosmetologie şi medicina
veterinară.

Culori şi nuanţe pentru ouă-de-Paşti

Arta vopsirii ouălor-de Paşti, obicei legat de cultul ortodox (crucificarea lui Iisus), dăinuie
de secole în arealul carpato-danubiano-pontic. Vopsitul sau închistritul se face în ajunul Paştilor, de
unde vine şi denumirea ouă-de-Paşti. Ele sunt destinate sfinţitului la biserică şi ca dar apropiaţilor.
Biblia, legendele şi folclorul atribuie acestui obicei o semnificaţie simbolică – crucificarea
Mântuitorului.
Cel mai des, ouăle se colorează în roşu, însă sunt frecvente şi colorări-încondeieri în verde,
portocaliu, albastru, negru etc.

Arta decorativă coloristică pentru ouă-de-Paşti

Arta decorativă pentru ouă-de-Paşti cu surse vegetale, care a avut o extindere de excepţie în
secolele XVIII-XIX, se menţine şi în zilele noastre, în toate zonele etnografice din România şi
Basarabia. Această artă cu vechi tradiţii se remarcă atât prin coloristica bogată şi variată, cât şi prin
închistritul (încondeiatul) cu diverse motive geometrice, florale, simbolice etc.
În Vrancea, în Ţara Bârsei, în sudul Olteniei şi Munteniei ş.a., întâlnim frumoase ouă-de-
Paşti, lucrate cu migală în tehnica rezervării de spaţii prin acoperire cu ceară şi imersiune succesivă
în culori diverse, fiind decorate cu motive preluate de pe scoarţe, alesături sau cusături.
Ouăle-încondeiate-de-Bran, unele dintre cele mai frumoase din ţară, se disting prin decorul
geometric.

131
 În Argeş, decorul este format dintr-o linie şerpuită continuă, ca un fel de labirint. Zona
etnografică Ocolul Câmpulungului-Moldovenesc se evidenţiază prin ornamente geometrice şi
spectrul coloristic variat al ouălor încondeiate, păstrate în vase de lemn ornamentate cu motive
pirogravate.
În zona etnografică a Rădăuţilor s-a păstrat până în zilele noastre o vie tradiţie a încondeierii
ouălor, meşteşug care, alături de alte manifestări de artă populară, prezintă o deosebită valoare
artistică prin conţinutul tematic al motivelor, prin compoziţiile decorative şi colorit, precum şi prin
măiestria execuţiei.
Ornamentica predominantă este cea geometrică: romburi, triunghiuri, zig-zag-uri, linii
drepte punctate, întrerupte, curbe, frânte. Cele mai răspândite motive sunt crucea şi steaua; elemente
fitomorfe: frunza de stejar, bradul, floarea de măceş, ochiul boului ş.a.; motive zoomorfe: coarnele
berbecului, peştele, cerbul, urechile iepurelui etc.
Segmentarea oului în mai multe compartimente egale, prin trasarea aşa-numitelor brâuri pe
verticală şi orizontală, permite distribuirea elementelor decorative care se repetă simetric, alternant şi
ritmic pe fiecare registru.
Încondeiatul ouălor se face şi în multe alte localităţi, ele fiind folosite în scopuri religioase
(la Paşti, dar şi la alte sărbători), pentru mănăstiri, muzee, pentru daruri, schimb, vânzare sau pentru
decorul interioarelor (ouă-de-cui) ş.a.
În diferite zone etnografice meşteşugul de a decora ouă-de-Paşti poartă denumiri variate: a
înflora (ouă înflorate), a scrie (ouă scrise), a săpa (ouă săpate), a munci (ouă muncite), a încondeia
(ouă încondeiate), a închistri (ouă închistrite), a împistri (ouă împistrite), a picta (ouă pictate), a
împestriţi (ouă împestriţite), a împuia (ouă împuiate), a necăji (ouă necăjite), a pica (ouă picate)
şi multe altele.
Sunt semnificative şi legendele legate de ouăle încondeiate.

Vopsitul şi închistritul ouălor

Vopseaua pentru ouă-de-Paşti (Pasci) se obţinea, de obicei, din surse vegetale, mai rar se
vopsea cu surse animale (coşenila) sau minerale (ocruri). Închistritul se făcea (în unele locuri se face
şi azi) cu o tehnică complicată, utilizând ceara şi aplicând culorile diferenţiat: mai întâi galbenul,
urmat de roşu, apoi negrul, în diferite variante.

Culoarea galbenă
Se obţinea din florile, lăstarii, rădăcinile multor plante, inclusiv din laptele-câinelui
(Euphorbia helioscopia); din scoarţă de pădureţ-acru; din coajă de măr-pădureţ, sovârf şi piatră-acră;
flori de şofran (Carthamus tinctorius) sau (Crocus sativus); din seminţe de sora-soarelui (floarea-
soarelui, răsărită); din mlădiţe, coajă de măr şi de soc, cu piatră-acră; din flori de hamei; din coji
uscate de ceapă, soc şi piatră-acră; din clopoţei-mici, bătuţi; din frunze de dud; din lemn galben, borş,
vin şi tirigie (depuneri din vin roşu pe doagele butoiului); din coajă de arin; din bobiţe de brobinţar;
din tătăiş; din flori de bumbuşor, drob sau păpădie ş.a. Toate sursele cunoscute în literatura de
specialitate, dau o gamă largă de nuanţe galbene, cum ar fi: galben-curat, gălbui, gălbioară,
gălbănuşie, galbenă-albineaţă, galbănă-închisă, galbănă-deschisă, galbănă-întunecată, galbănă-
aprinsă, galbănă-roşietică.

Culoarea portocalie
Se obţinea din zeamă de vitriş (Chrysanthemum vulgare); din scoarţă sau frunze de pădureţ-
acru cu piatră-acră.
132
 Culoarea roşie
Se aplica direct pe ouă sau se recurgea la metoda treptată (se îngălbenesc, apoi se pun în
roşeaţă). Roşeala pentru ouă-de-Paşti se obţinea din sovârf şi frunze de măr-pădureţ; în Bucovina –
din frunze de mesteacăn, de măr-pădureţ şi de sovârf; din seminţele coapte de floarea-soarelui; din
băcan-roşu (lemn-de-ouă, băcan, lemnuş); din foile uscate de ceapă (Basarabia); din foi uscate de
ceapă-roşie; din scoarţă de arin-negru; din frunze de măr-pădureţ şi de mesteacăn cu sovârf
(Bucovina); din cârmâz; din frunze de corn; din cimbrişor sau roibă etc. Uneori, culoarea roşie
(roşeală) pentru ouă-de-Paşti se obţinea din frunze de măcuşori sălbatici, de sovârf şi din scoarţă de
măr-sălbatic. Ouăle îngălbenite în prealabil se introduceau şi se menţineau în vopsea până se obţinea
nuanţa roşie dorită. În Basarabia, roşeala pentru ouă se obţinea din frunze de măr-pădureţ şi sovârf
sau numai din sovârf şi piatră-acră. Gălbeneala se făcea din coajă de pădureţ, iar roşeala din băcan.

Culoarea verde
Se aplica direct pe piese, sau se recurgea la metoda treptată, îngălbenire urmată de înverzire
cu albăstreală, mai rar albăstrire urmată de îngălbenire. Pentru ouă-de-Paşti culoarea verde se făcea
din urzică; din secară-crudă de primăvară; din mentă (mintă, izmă); din planta verde de dediţei şi
piatră-vânătă (Basarabia); din seminţe de floarea-soarelui cu borş (Basarabia); din rujă-întunecată cu
alaun; din brânduşă; din viţă-de-vie; din răchiţică; din drobiţă; din alior; din fructe coapte de boz.
Uneori, dediţa (sufleţele, vânturele) era folosită direct, prin frecare, la înverzit ouă-de-Paşti. Printr-o
reţetă mai puţin obişnuită, ouăle se îngălbeneau cu zeamă din scoarţă de măr-pădureţ, apoi se
înverzeau prin frecare cu flori de rujă-întunecată (rujă-neagră, malvă), rezultând ouă vopsite într-o
nuanţă de verde-întunecat ca frunza de nuc.

Culoarea vişinie
Zeama din flori de dediţă vopsea ouăle în culoarea vişinie (ca vişina, de vişină ş.a.). În
judeţele Bacău, Tutova, Covurlui ş.a., dintr-un amestec de zeamă din sovârf, coajă şi frunze de
pădureţ şi de stejar se obţinea o culoare vişinie pentru a vopsi ouă-de-Paşti.

Culoarea albastră
În Basarabia, din seminţe de floarea-soarelui cu borş şi piatră-acră se făcea albăstreală
pentru ouă-de-Paşti. Un albastru-brânduşiu se obţinea din brânduşă; din viorele; din rujăneagră sau
din urzică, fierte în borş cu puţină piatră-acră; din dediţă, borş şi piatră-acră (Basarabia).

Culoarea cafenie
Se făcea cu zeamă din coji uscate de ceapă – se obţineau nuanţe de cafeniu-deschis.

Culoarea neagră
Se aplica direct sau printr-o tehnică de înnegrire. În Basarabia, culoarea neagră se obţinea
din coajă de nuci. Negrele pentru ouă-de-Paşti se obţineau: din băcan-negru, din scoarţă de arin-
negru; din rădăcină de ştevie; din coajă de corcoduş ş.a.

Unele moduri de aplicare a culorilor roşie şi neagră

Alt mod de aplicare a culorilor pe ouă-de-Paşti este următorul: pentru a obţine roşu ouăle se
introduc mai întâi în gălbenele, apoi în roşele. Pentru a obţine nuanţe de negru – ouăle după roşeală
se introduc în negreală.
133
 Concluzii
Tema abordată este vastă, are marcant caracter interdisciplinar, fiind de interes ştiinţific şi
etnografic, cu implicaţii masive sociale şi culturale.
Folosirea plantelor tinctoriale în vopsitoria tradiţională românească, ridicată de la nivel de
meşteşug la nivel de artă, apreciată pe plan naţional şi nu numai, este consemnată în remarcabile
studii, datorită unor renumiţi etnografi.
Bogăţia florei din arealul carpato-danubiano-pontic a permis utilizarea unui număr
considerabil de plante tinctoriale, elaborarea unor reţete autohtone pentru extracţia şi utilizarea
coloranţilor vegetali în vopsitoria populară, într-o gamă coloristică extinsă şi diversificată.
De asemenea, utilizarea pigmenţilor minerali la vopsitul ouălor-de-Paşti era foarte larg
răspândită.
Componenţa cromatică este esenţială pentru valoarea tezaurului etnografic românesc,
caracterizat prin armonie coloristică. Cromatica a fost, este şi va fi în continuare o piesă de rezistenţă
a artei populare tradiţionale.

Bibliografie:
1. Cioară, M., Zona etnografică Rădăuţi, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979, p. 72.
2. Ghinoiu, I., Panteonul românesc. Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 140.
3. Gorovei, A., Meşteşugul văpsitului cu buruieni, Cartea Românească, Seria B, Nr. 22,
Bucureşti, 1943, pp. 11-58.
4. Mihalcu, M., Faţa nevăzută a formei şi culorii. Enciclopedia îndeletnicirilor tehnicoartistice
populare vechi româneşti de la A la Z, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996, p. 151.
5. Pamfile, T., Lupescu, M., Cromatica poporului român, vol. XXIV, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1914, p. 188.
6. Stoica, G., Petrescu, P., Arta populară românească, Editura Meridiane, Bucureşti, 1981, pp.
40, 95, 113, 129.
7. Şofransky, Z., Coloranţii vegetali în arta tradiţională, Business-Elita SRL, Chişinău, 2006,
p. 45.

ŞTIAŢI CĂ...

Prof.înv.primar Romanescu Camelia

Școala Gimnazială Berești-Tazlău, Bacău

 Cea mai mare Sărbătoare a creştinilor este Paştele sau Învierea Domnului.
 Data calculării Paştelui se realizează conform unui canon bisericesc şi anume „prima
duminică cu lună plină după echinocţiul de primăvară”.
 Cuvântul „Paşte” este de origine ebraică şi înseamnă „trecere”: trecerea din robia păcatului
la libertatea iubirii aduse de Hristos prin Sfânta Cruce. Pentru evrei, cuvântul semnifică
trecerea din robia egipteană la libertate - trecerea prin Marea Roşie.

134
  Ouăle roşii simbolizează viaţa veşnică adusă de Hristos sau mormântul în care a stat Hristos
timp de trei zile. Ciocnirea şi spargerea ouălor roşii semnifică învierea şi ieşirea lui Hristos
din mormânt. Ouăle se vopsesc în Joia mare sau Vinerea mare, numai în culoarea roşie,
reprezentând sângele lui Hristos.
 Salutul creştinilor timp de 40 de zile este ”Hristos a înviat!”

LUMINĂ DIN LUMINĂ

Prof. înv. primar Lupea Daniela

Liceul Tehnologic ”Sfânta Ecaterina”,
Structura Școala Gimnazială Nr. 3,
Urziceni, Jud. Ialomița

Paştele este în ortodoxie sărbătoarea sărbătorilor, reprezintă Învierea Domnului nostru Iisus
Hristos. Ziditorul făpturii a înviat, învierea Lui este câştig tuturor, haosul necredinţei se prăbuşeşte în
faţa marelui eveniment mai cu putere decât întunericul nopţii înaintea răsăritului de soare, căci Însusi
Dumnezeu ne luminează prin această minune a Învierii.
În legătură cu aceasta sărbătoare există multe tradiţii şi obiceiuri păstrate în special în mediul
rural. Această sărbătoare creştină este precedată de o perioadă de 40 de zile de post. Ultima săptămână
a postului mare, Săptămâna Patimilor sau Săptămâna Mare este inclusă în sărbătoarea Paştelui, deşi
în aceasta perioadă postul continuă chiar cu o mai mare intensitate. Din Joia Mare până în ziua de
Înviere bătrânii ţin post negru. Cei mai tineri mănâncă în această săptămână doar pâine şi fructe uscate
şi nu beau decât apă de izvor. Pentru Săptămâna Mare, mai ales în trecut erau caracteristice
următoarele tradiţii: păstrarea liniştii, a tristeţii generale; respectarea strictă a postului, îngrijirea
locuinţelor, curăţenia prin curţi, confecţionarea hainelor noi pentru sărbatoare, tocmirea lăutarilor
pentru hora satului, împărtăşirea la biserică precum şi alte obiceiuri.
În ceea ce priveşte Duminica Floriilor, duminica cu care începe Săptămâna Mare, s-au
păstrat de asemenea unele tradiţii. În această duminică, se sfinţesc, prin rugăciune şi stropire cu
agheasmă, ramuri înmugurite de salcie, care se împart creştinilor, iar slujitorii Bisericii le ţin în mâini,
cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii.
Ramurile de salcie amintesc de ramurile de finic şi de măslin cu care a fost întâmpinat
Mântuitorul. Cu acestea, după ce au fost aduse la biserică spre a fi sfinţite, creştinii împodobesc
icoanele, uşile şi ferestrele.
E mai! Ne bucurăm că au trecut zilele reci de iarnă și acum razele soarelui mângaie blând
totul. Ieșim afară și respirăm aerul curat de primăvară, poate puțin cam rece dar plăcut în mod sigur.
Ne plimbăm cu bicicleta, jucăm volei, alergăm, și ne întoarcem și la … jocurile pe calculator așa să
nu ne ieșim din mână!
Totul este cuprins de atmosfera caldă a sărbători de Paști și natura și oamenii participă la
acest eveniment la sărbătoarea Învierii Domnului care este cea mai aşteptată sărbătoare a

135
creştinilor. Şi pe bună dreptate, fiindcă ea ne introduce în atmosfera celui mai important eveniment
din istorie, în care s-a implicat în mod direct Însuşi Creatorul a toate.
Astfel, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos este, în primul rând, cea mai importantă
dovadă a divinităţii Sale. Dacă până atunci, El era considerat de cei mai mulţi din Israel doar un
mare profet, fiul lui David, iar de către unii, dimpotrivă, chiar un înşelător, acum este clar pentru
toţi că El este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, dar şi om adevărat în acelaşi timp. Este o
dovadă în plus, chiar şi pentru ucenici – dacă nu cea decisivă – că Cel mărturisit mai înainte de ei
a fi Fiul lui Dumnezeu, iar apoi, de frica persecuţiilor din timpul Patimilor Sale, renegat, lepădat
din minţi şi inimi, este cu adevărat Dumnezeu, Stăpânul vieţii şi al morţii. Această dovadă devenită
convingere, îi transformă pe aceşti Apostoli din slabi, temători, indecişi şi neîncrezători, în
Apostoli plini de curaj, convinşi de datoria de a propovădui în toată lumea Învierea şi învăţătura
Domnului.
Eminescu este mișcat de importanta sărbătoare a creștinătății care este Paștele și citează
versuri din slujba de înviere:

"Cântări și laude-nălțăm
Noi, Ție unuia,
Primindu-l cu psalme și ramuri,
Plecați-vă neamuri,
Cântând Aleluia!

Hristos a înviat din morți,

Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!"

Cântăm în biserică alături de părinți, de rude, cu mai mult sau mai puțin talent (dar asta este
mai puțin important ) bucuroși că minunea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos cuprinde inimile
noastre de creștini. Comuniunea este importantă, să fii alături de oameni, să crezi că noi vom putea fi
mântuiți prin credința noastră.
Suntem încă copii dar înțelegem ca aceste obiceiuri trebuie să le ducem mai departe pentru
frumusețea lor, pentru curătirea sufletului nostru. Urarea ,,Hristos a înviat!” așteaptă un răspuns:
,,Adevărat a înviat!” ca un salut adoptat de creștini până la Înălțare, înlocuind obișnuitul ,,Bună
ziua !”.

136
 CREDINŢE LEGATE DE PAŞTE

Prof. Maluș Marița, gradul I

Școala Gimnazială ”Alexandru Odobescu”,
Urziceni, Jud. Ialomița

Cea mai mare sărbătoare domnească, în special a creştinilor ortodocşi, este Paştele sau
Învierea Domnului. Paştele, împreună cu duminica – sărbătoarea săptămânală a creştinilor - este cea
mai veche sărbătoare creştină, oficiată încă din epoca apostolică. Învierea Domnului sau Paştele
reprezintă pentru creştini momentul în care moartea este învinsă şi nu mai are stăpânire asupra omului.
Odată cu învierea lui Hristos, începe o etapă nouă în istoria omenirii deoarece este pentru
prima dată când puterea lui Dumnezeu se arată mai mare decât păcatul şi moartea.
Pentru evrei Paştele reprezintă comemorarea trecerii lor din robia egipteană la libertatea spre
pământul făgăduinţei, săvârşită în timpul lui Moise.
Cuvântul Paşti este de origine ebraică şi vine de la cuvântul PESAH, care însemnă trecere,
cuvânt moştenit de la egipteni, dar provenit în limba română prin forma bizantină - latină PASCHAE.
Evreii numeau Paşti (pascha) sau „sărbătoarea azimelor” sărbătoarea lor anuală, în amintirea
trecerii prin Marea Roşie şi a eliberării lor din robia Egiptului, care se prăznuia la 14 Nisan şi
coincidea cu prima lună plină de după echinocţiul de primăvară.
Termenul ebraic de Paşti a trecut deci în vocabularul creştin pentru că evenimentele istorice
care sunt comemorate în sărbătoarea noastră, moartea şi învierea Domnului, au coincis cu Paştele
evreilor din anul 33.
Este însă de la sine înţeles că obiectul sau motivul Paştilor creştine este cu totul altul decât
al Paştilor evreilor, între vechea sărbătoare iudaică şi cea creştină nefiind altă legătură decât una de
nume şi de coincidenţă cronologică.
La început, denumirea de Paşti a fost aplicată de primii creştini comemorării anuale a Cinei
celei de taină, care avea loc în joia dinaintea Duminicii Învierii. Cu timpul, între Paştele evreilor şi
cel al creştinilor s-a făcut o uşoară apropiere, mai ales la primii creştini, recrutaţi dintre evrei.
Respectul şi pietatea acestora faţă de vechea sărbătoare strămoşească a trecut asupra
sărbătorii celei noi, creştine, care amintea de patimile, moartea şi învierea Domnului pentru mântuirea
noastră.
Ouăle de Paşti erau la început, colorate numai în rosu pentru ca mai târziu să se
răspândească şi practica vopsirii în galben , în verde , în albastru şi în negru. Altă dată, culorile se
obţineau numai din plante ce erau puse la macerat în Duminica Floriilor.
Astăzi acest obicei este în mare parte pierdut, femeile folosind culori acrilice pentru vopsirea
tuturor ouălor de Paşti.

 Cine mănâncă ouă prima dată în ziua de Paşte, după ce a postit, va fi uşor şi sănătos peste an.
 Lumânarea cu care s-a adus lumină de la biserică se aprinde şi se pune în faţa icoanei pe timp
de furtună, apărând de calamităţi.
 Din anafura adusă în acea zi se va lua câte o înghiţitură la vreme de boală.
 Busuiocul sfinţit foloseşte la vindecarea durerilor de urechi când se afumă urechea
 Hreanul sfinţit îl va face pe cel ce va gusta din el sănătos şi iute până la Paştele viitor.
 Sarea sfinţită este folosită la sfinţirea fântânilor.

137
  Cu făina sfinţită se freacă locul dureros.
 Usturoiul sfinţit alungă duhurile rele din casă.
 Cuişoarele mestecate uşor fac să treacă durerea măsele.

BIBLIOGRAFIE:
1. Moise, I., „Studii şi comunicări”, Sibiu, Asociaţia folcloriştilor şi etnografilor,
2. Nicolae Constantinescu, Alexandru Dobre, Etnografie şi folclor romănesc, Bucureşti,
Editura Universităţii „Spiru Haret”;
3. Vasile Vasile, De la muzica firii şi a sufletului la muzica sferelor, Bucureşti, Editura Petrion;

TRADIȚII DE PAȘTE

Prof. Matache Ionela-Cristina

Şcoala Gimnazială ”Alexandru Odobescu”,
Urziceni, Jud. Ialomița

“Păstrarea tradiţiei” este una dintre caracteristicile poporului român.Primite ca moştenire

de la strămoşi, fără însă a li se cunoaşte data exactă sau împrejurările în care au apărut, tradiţia,
obiceiurile, multe la număr, unele cunoscute doar pe plan local, de unde şi zicala: “câte bordeie,
atâtea obiceie”, sunt respectate adesea cu sfinţenie. Sărbătoarea Paştelui a fost şi este pentru români
un eveniment major încărcat de semnificaţii sacre atât la nivelul trăirilor, fie ele religioase sau
cotidiene, la nivelul
receptării festivului, cât şi al exprimărilor limbajelor propriu-zise.
Multe si frumoase sunt obiceiurile de Paşti. şi în săptămîna dinainte ( Săptămîna Mare)
există obiceiuri statornicite de veacuri, transmise din generaţie în generaţie. Joia Mare, numită şi
Joia Patimilor sau Joia Neagră, este ultima joi din Postul Paştelui. Toate slujbele, pomenirile si
parastasele care au început în prima sâmbătă a Postului Mare, durează numai până în Joia Mare, zi în
care se pomenesc din nou, morţii.
Se obişnuieşte să se ducă la biserică colivă şi colaci, băutură şi mâncare, care se sfinţesc şi
se dau de pomană, de sufletul morţilor. Joia Mare este considerată o zi binefăcătoare şi apărătoare a
morţilor. De aceea, morţii vin în fiecare an în această zi la vechile lor locuinţe, unde stau până în
sâmbata dinainte de Rusalii. Se crede că, în această zi, se deschid mormintele şi spiritele celor
adormiţi vin la familiile lor şi petrec Paştele cu cei vii, unde rămân până la Rusalii. Altă credinţă este
aceea că vin „joimăriţele“ şi verifică dacă femeile şi fetele şi-au tors cânepa. Menirea lor este să le
pedepsească pe cele leneşe. Deoarece în Joia Mare de obicei nu e prea cald dimineaţa, se fac focuri
în curtea casei, pentru ca morţii să se poată încălzi. Este un semn al iubirii şi respectului pentru cei
adormiţi, care nu sunt uitaţi de cei dragi nici înainte, şi nici în timpul Sărbătorilor de Paşti.
Conform tradiţiei, înroşirea ouălor de Paşti se face în Joia Mare, pentru că se spune că ouăle
fierte si vopsite în această zi se pot păstra pe tot parcursul anului, fără să se strice. Se mai spune că
după Joia Mare urzicile (mâncare de post) nu mai sunt bune de mâncat, pentru că încep să înflorească
(“nunta urzicilor”). Există credinţa că nu este bine să dormi în Joia Mare, căci cine doarme în această
138
zi va fi leneş tot anul. În special dacă doarme o femeie, va veni Joimăriţa care o va pedepsi să nu
poată munci tot anul.
Ouăle roşii de Paşti nu pot lipsi de pe masă nici unui bun creştin la această sărbătoare.
Legendele creştine leagă simbolul ouălor roşii de patimile lui Iisus. Se spune că atunci cînd Iisus a
fost bătut cu pietre, cînd acestea l-au atins, s-au transformat în ouă roşii. Si se mai spune ca Sf. Maria,
venind să-şi vadă Fiul răstignit, a adus nişte ouă într-un coş, care s-au însângerat stând sub cruce. Se
povesteşte că dupã ce Iisus a fost răstignit, rabinii farisei au făcut un ospăţ de bucurie. Unul dintre ei
ar fi spus: "Când va învia cocoşul pe care-l mîncam si ouăle fierte vor deveni roșii, atunci va învia și
Iisus". Nici nu şi-a terminat bine vorbele si ouăle s-au şi fãcut roşii, iar cocoşul a început să bată din
aripi.
Răstignirea şi învierea reprezintă eterna legătură dintre moarte si viaţă, aşa precum renaşte
natura în fiecare primăvară, cînd se reia ciclul vieţii. Oul, el însuşi purtător de viaţă, devine un simbol
al regenerării, al purificării, al veşniciei. În tradiţia populară românească se crede că ouăle de Paşti
sunt purtătoare de puteri miraculoase: ele vindecă boli si protejează animalele din gospodărie.
Odinioară, ouăle de Paşti erau vopsite în culori vegetale,astăzi se folosesc mai mult cele
chimice. Culorile vegetale erau preparate după reţete străvechi, transmise din generaţie în generaţie,
cu o mare varietate de procedee şi tehnici. Plantele folosite în acest scop, în funcţie de momentul când
erau recoltate, de timpul de uscare şi de modul în care erau combinate, ofereau o gama extrem de
variatã de nuanţe.Ouăle se ciocnesc la masa de Paşti (în toate cele trei zile ale sărbătorii) după un
anumit ritual : persoana mai în vîrstă (de obicei bărbatul) ciocneşte capul oului de capul oului ţinut în
mînă de un comesean, în timp ce rosteşte cunoscuta formulă “Hristos a Înviat !”, la care se raspunde
cu: “Adevarat a Înviat !”
Vinerea Mare este ultima vineri dinaintea Sărbătorii de Paşti (din Săptămîna Mare ) şi se
mai numeşte şi Vinerea Patimilor ( ziua patimilor şi răstignirii lui Iisus) sau Vinerea Seacă (pentru că
e zi de post negru pentru cei mai mulţi români, adică nu mănâncã şi nu beau nimic toată ziua).Postul
negru este ţinut în credinţa că Dumnezeu îl va feri pe cel care posteşte de toate bolile, îl va face să fie
sănătos și să-i meargă bine tot restul anului. În timp ce oamenii mai în vârstă se spovedesc şi se
împărtăşesc de mai multe ori pe an, cei tineri merg pentru aceste lucruri doar o dată pe an, în Vinerea
Paştilor. Conform tradiţiei, Vinerea Mare este ziua scăldatului: se crede că cel care se cufundă de trei
ori în apă rece în Vinerea Seacă, va fi sănătos tot anul. Se spune că dacă plouă în Vinerea Seacă anul
va fi bogat, cu recolte îndestulătoare, iar dacă nu plouă, anul va fi secetos, neroditor.
În Sâmbăta Mare spre Duminica Invierii, toată lumea merge la biserică pentru a asista la
Învierea Domnului, pentru a lua lumină ca să o ducă la cimitir morţilor din familie, dar şi acasă, pentru
a avea lumină în viaţă şi în suflet, pentru a lua tradiţionalele Sfinte Paşti - anafura sfinţită şi pentru a
lua flori sfinţite, dintre cele care au fost duse în Vinerea Mare la biserică, pentru a le pune acasă la
icoane.
În prima zi de Paşti există obiceiul de a se purta haine noi în semn de respect pentru această
aleasă sărbătoare, dar si pentru că ea semnifică primenirea trupului şi a sufletului, aşa cum se
primeneşte întreaga natură odată cu primăvara. În dimineaţa primei zile de Paşti, copiii sunt puşi să
se spele pe faţă cu apa dintr-un vas în care s-au pus dinainte un ou roşu şi un ban de argint, pentru ca
astfel copiii să fie tot anul sănătoşi şi rumeni la faţă precum oul de Paşti şi curaţi precum argintul.
marame, lucrate pe „furiş“, ca să nu aibă nimeni modelul respectiv. În felul acesta, fetele îşi
demonstrază măiestria în domeniul cusutului şi ţesutului.
Şi pentru că, la români, Învierea Domnului Nostru Iisus Hristos este Sărbătoarea Creştină
cea mai bogată în semnificaţii, ea fiind cea mai apropiată copiilor, am organizat vizite la biserică,
unde în linişte şi cu evlavie au asistat la slujbele religioase de Înviere, când credincioşii îşi exprimă
139
bucuria de a lua „Lumină din Lumină”. Încondeierea, roşirea ouălelor pentru Sărbătorile pascale
reprezită pentru noi românii un mod de recunoaştere a divinităţii creştine, acţiuni care se desfăşoară
an de an cu multă plăcere şi credinţă.

MIJLOACE MODERNE DE PĂSTRARE ȘI VALORIFICARE A

TRADIȚIILOR ȘI OBICEIURILOR ROMÂNEȘTI
Studiu de specialitate

Prof. Dașu Narcisa Gabriela

Liceul Tehnologic „Costin Nenițescu” Buzău

Satul se identifică, în esență, cu constituirea societății și a civilizației umane, este locul unde
s-a născut cultura, unde se conservă și supraviețuiesc valori și tradiții puternice ce se cer descoperite,
puse în lumină și păstrate. Nici nu se poate concepe o analiză a satului ca sistem social, ca tip de
civilizație, fără să se ia în considerare cultura sa, căci prin cultura sa, universul sătesc a devenit un
mediu specific de existență, diferențiindu-se de celelalte universuri sociale.
Izvorâte din experiență și înțelepciune de viață, din bucurie sau durere, din năzuințele și
dorurile românului, din setea de liniște sau din dragostea pentru frumos, elementele de cultură și
tradițiile populare transmit valori și creează punți de legătură între generații. Tradițiile, obiceiurile,
portul popular și folclorul sunt comori inestimabile, care definesc un popor, făcându-l unic, statornic
și nemuritor. Importanţa cunoaşterii valorilor identitare capitale, la nivel individual, comunitar şi
naţional, este fundamentală pentru înţelegerea şi consacrarea locului lor în lume, deoarece „Nimic nu
pare a fi mai important pentru un individ sau pentru o etnie, decât să ia cunoştinţă de sine, cât mai
exact, şi pe acest temei să-şi asigure o integrare cât mai armonioasă în lume” (Alexandru Zub, istoric,
membru corespondent al Academiei Române).
Folclorul cu tradițiile, obiceiurile și portul popular reprezintă comori inestimabile care
definesc identitatea unui popor, făcându-l unic, statornic și nemuritor în ciuda scurgerii timpului.
Toate elementele de cultură și tradițiile populare transmit valori și creează punți de legătură între
generații. Imensul tezaur folcloric cu toate elementele aparținătoare reprezintă reale documente
grăitoare privind istoria și cultura unui popor, constituind o componentă valoroasă, o moștenire
neprețuită pentru noi ca locuitori ai tării românești. Această moștenire strămoșească trebuie dusă mai
departe prin orice mijloace, deoarece, un popor trebuie să trăiască prin ceea ce lasă fiilor săi.
Protejarea patrimoniului cultural rural tradițional trebuie să cuprindă o componentă
fundamentală, cea a obiceiurilor, datinilor, a cântecelor şi jocurilor populare, a portului şi graiului, a
folclorului popular. Educaţia în spiritul preţuirii culturii locale, a dragostei şi respectului pentru
creaţia înaintaşilor, pentru civilizaţia materială a familiei şi satului trebuie să devină parte constitutivă
a procesului de socializare realizat în şcoală şi familie.
Păstrând şi dezvoltând patrimoniul moral-educativ rural ne apărăm propria noastră identitate,
dragostea de frumos, bunătatea, ospitalitatea, omenia, toleranţa, valorile morale făurite de-a lungul
timpului prin trudă, suferinţe şi răbdare.
140
 Obiceiurile tradiționale, după cum bine cunoaștem, se împart în două mari categorii: cele
care marchează diferite evenimente ce se desfășoară de-a lungul anului (sărbători religioase, cele
legale, de munca agricolă, de factori de mediu). Acestea vizau viața colectivă a satului, având un
caracter public si ciclic.
A doua mare categorie se referă la obiceiurile care atestă diferite momente importante din
viața omului, desfășurarea lor fiind legată de momente bine determinate, care nu se repetă de-a lungul
vieții acestea fiind: obiceiurile care marchează și vizează cele mai importante momente din viața unui
om: nașterea, căsătoria și moartea. Folcloriștii numesc astăzi obiceiurile tradiționale în legătură cu
nașterea, inițierea, căsătoria și moartea, obiceiuri sau rituri de trecere.
Un mijloc și un rol deosebit de important în păstrarea și valorificarea obiceiurilor tradiționale
l-ar putea avea chiar școala și toate instituțiile de învățământ. Așa cum sublinia unul dintre corifeii
Scolii Ardelene, Samuil Micu, “obiceiurile străbune sunt păstrate de țărănime”. Școala Ardeleană
scotea în evidență necesitatea studierii folclorului, care ilustrează valorile si originea însăși a
poporului nostru. Cu ajutorul unor proiecte care vizează reconstituirea, conservarea și valorificarea
vechilor obiceiuri desfășurate de-a lungul timpului în satul tradițional, în componența căruia pot fi
implicați și tinerii ca personaje active, se poate realiza în fapt păstrarea și valorificarea patrimoniului
cultural tradițional.
Copiii și tinerii trebuie îndrumați să-și îndrepte atenția spre fondul străbun de valori artistice
și documentare pentru a-l aprofunda, a-l iubi și a-l răspândi, mai departe la următoarele generații.
”Cunoașterea si conservarea valorilor identitare, stimularea interesului tinerilor pentru aceste valori,
cultivarea aptitudinilor lor artistice sau meșteșugărești ar putea contribui mult la dezvoltarea
personalității umane, la spiritualizarea si socializarea tinerilor, la găsirea unui sens al vieții, a unei
motivații existențiale, de care adeseori sunt lipsiți. Într-un cuvânt, putem spune că patrimoniul
valorilor identitare românești poate constitui, pentru societatea actuală, o alternativă educațională,
artistică, economică, cu un potențial deloc neglijabil, o alternativă si o soluție a unora dintre dilemele,
căutările si neîmplinirile contemporane.”
O remarcă foarte importantă pe care am făcut-o în timp, este aceea că, transformarea
societății rurale într-o societate de consum asemănătoare celei urbane si schimbările demografice fac
ca obiceiurile să se piardă sau să nu se mai practice. Multe din obiceiurile tradiționale românești le
mai putem întâlni doar în așa zisele manifestări cultural - tradiționale, exemplu concret ar fi aceea de
”Fii ai satului” unde obiceiurile sunt foarte denaturate, față de cum le găsim descrise în materialele
documentare și în scrierile cercetătorilor, obiceiul devenind doar o manifestare cu caracter de
divertisment pentru întreaga comunitate, pierzându-și în totalitate semnificația mitologică.
Populația rurală actuală trece printr-o emancipare care se afla la marginea prăpastiei ce
semnifică pierderea identității și a patrimoniului tradițional românesc. Pentru acest fapt trebuie tras
un semnal de alarmă. Trebuie conștientizat pericolul, acela de a ne pierde identitatea construită cu
multă trudă de înaintașii noștri.
Cele mai moderne tehnici și mijloace de păstrare şi arhivare a elementelor de patrimoniu
național cultural (tradițional) sunt:
Fotografia - Document etnografic pertinent, în relatarea acţiunilor cu caracter descriptiv a
unor obiceiuri, desfăşurate cu foarte mult timp în urmă. Presupune următoarele îngrijiri: Fotografia
se păstrează în biblioteci, în albume foto – care trebuie depozitate orizontal de preferat în cutii
căptuşite cu văl neacid. Negative pe sticlă - trebuie ţinute fiecare într-o învelitoare de hârtie şi
depozitate vertical în cutii căptuşite sau în cutii rezistente cu carton de separare după fiecare 5 plăci.
Negative pentru film – acestea pot fi depozitate în cartuşe de hârtie sau poliester apoi pot fi puse în
cutii; Cutiile care conţin material fotografic trebuie aşezate pe rafturi metalice. Acolo unde este
141
posibil, obiectele de aceeaşi mărime trebuie depozitate împreună, amestecarea obiectelor de diferite
mărimi poate cauza abraziunea şi spargerea (crăparea). Cutiile nu trebuie umplute la maximum.
Astăzi cu ajutorul tehnologiei fotografia veche poate fi arhivată şi digital cu ajutorul scanării. Iar
realizarea fotografiilor, beneficiază de aparatură foarte performantă, digitală și sofisticată,
aparținătoare tehnologiei de ultimă generație.
Înregistrarea audio: Discuri şerloc - acest format de înregistrare audio a fost folosit încă din
anul 1890 până aproximativ în anul 1950 când treptat discurile de vinil l-au înlocuit. Suport magnetic
sau mediul optic – discuri laser CD – ROM.
Astăzi putem vorbi de reportofoane digitale, Ipod, s.a care au o capacitate de stocare mult
mai mare a informaţiei, de o calitate superioară tuturor mijloacelor folosite în relatarea sunetului.
În zilele noastre putem beneficia de mijloace performante de înregistrare video + audio,
mulţumită tehnologiei foarte avansate, putem vorbi de calitate perfectă în relatarea audio și imagine.
Dezvoltarea rapidă a tehnologiei computerelor, apariţia echipamentelor sofisticate, care pot
produce microfilm şi imagini digitale de rezoluţie înaltă, simultan şi la un cost foarte scăzut şi
presiunea exercitată de utilizatori pentru asigurarea accesului, toate acestea vor duce la preferarea
tehnologiei digitale” pentru conservarea şi arhivarea tuturor elementelor de patrimoniu cultural,
tradiţional.
Consider că realizarea a cât mai multor reconstituiri ale obiceiurilor arhaice, făcute cu
ajutorul unei documentații meticuloase, din materiale științifice de specialitate, realizate de către
cercetători renumiți ai folclorului, încă de pe vremea când obiceiurile erau vii, și se celebrau cu
sfințenie de locuitorii din vetrele satelor. Acest fapt ar putea fi benefic pentru păstrarea și promovarea
elementelor de patrimoniu cultural imaterial dar și material. Bineînțeles, reconstituirea obiceiurilor,
trebuie realizată sub o atentă observație, atestată din punct de vedere științific pentru relatarea,
pertinentă a elementelor etnologice, evitându-se astfel introducerea unor alte piese noi ale
contemporaneității. Astfel, imortalizarea obiceiurilor reconstituite, se poate conserva în arhive, ca
documente de atestare a identității noastre, pentru posteritate.

Șorodoc Oana Gabriela – culegător Șorodoc Oana Gabriela – culegător

Școala Gimnazială Găinești Școala Gimnazială Găinești
Județul Suceava Județul Suceava
Tineri din Găinești – hora de Paști, Flăcăi din Găinești – 1949 - Slujba
1944 de Florii – Mănăstirea Slatina

142
 Șorodoc Oana Gabriela – culegător
Școala Gimnazială Găinești
Județul Suceava
Familie din Găinești – 1938

FOCURILE DIN JOIA MARE

LA SALCIA, JUDETUL DOLJ

Berendei Diana
Școala Gimnazială „Al. Macedonski” Craiova

Paştele este sărbătoarea Învierii Domnului Isus din morţi, celebrată cu sacrificarea mielului
(simbulul purităţii şi inocenţei Celui răstignit), cu ouă roşii (culoarea roşie fiind sângele lui Isus care
s-a scurs pe cruce) şi cozonaci de formă alungită, precum sicriul în care a fost pus Isus. Totul este pus
în aceste zile sub semnul simbolului: lumina adusă în casă în noaptea de Înviere, cojile de ouă roşii
se dau pe apă pentru a ajunge în lumea celor morţi.
În calendarul ţăranilor din comuna Salcia, Joia Mare are o semnificaţie aparte. Dis de
dimineaţă, femeile aprind în gospodării focurile cu coceni sau boji, apoi, tăcute, purtând într-o mână
un braţ de coceni sau boj şi în cealaltă oala cu tămâie , iau drumul cimitirului, se împrăştie fiecare pe
la mormintele rudelor apropiate. Aprind iar focuri şi lumânări la morminte, tămâiază, după care încep
bocitul. Întrebate asupra sensului aprinderii focului în gospodării şi la cimitir, femeile răspund
invariabil: pentru că vin morţii să se încălzească. Credinţa că în cele două săptămâni ale sărbătorii
pascale, prefaţată de Duminica Floriilor şi postfaţată de Duminica Tomei, că morţii sălăşluiesc printre
cei vii, este întâlnită şi în ciclul sărbătorilor care încep la Crăciun şi se încheie la Bobotează, deci în
peroiada de înnoire a timpului. De altfel, Crăciunul şi Paştele, sărbători doar în aparenţă creştine
demonstrează cel mai bine sincretismul păgâno-creştin al culturii tradiţionale, caracterul ei de
palimpset. Sărbătorile din calendarul creştin s-au suprapus peste sărbătorile sezoniere păgâne dedicate
cultului solar sau lunar. Sărbătoarea creştină a Paştelui corespundea unui moment cheie din calendar,
chiar începutul noului an. Este normal ca o populaţie care se ocupa cu agricultura să considere că
noul an coincide cu regenerarea naturii, cu renaşterea ei intr-un ciclu cosmic veşnic.
Conform gândirii tradiţionale, în săptămâna neagră timpul se degradează, are loc o
regresie în haos. Acum morţii revin printre cei vii şi de aceea abundă practicile de pomenire a
morţilor: moşilor şi strămoşilor.
143
 Sălăşluirea morţilor cu vii, trecerea pragului între cele două lumi, între existenţă şi post-
existenţă este înlesnită în credinţa ţăranului din Salcia de fereastra sufletului, orificiu care se mai face
şi azi în scândura coşciugului.
Morţii vin să se încălzească în gospodărie, trec pe la locurile cunoscute. Invariabil,
bocetul începe cu rugămintea adresată mortului de a deschide uşa şi fereastra camerei - mormânt
pentru a comunica.
De asemenea se crede că lumea de dincolo este aidoma lumii reale iar viaţa de dincolo, este
o prelungire – fie in Rai, fie în Iad - a vieţii terestre.
Aprinderea focurilor de Joia Mare, ţine de tradiţia incinerării simbolice a morţilor, care
implicit presupune şi existenţa unor arhaice culte solare.
Explicaţia pe care o dau femeile, cum că aprind ca să se încălzească morţii, relevă un strat
cultural mai nou, o formă evoluată a cultului. Se cuvine să remarcăm faptul că obiceiul de la Salcia
este unul impresionant în special prin amploare. Ai senzatia că tot satul se mută în cimitir. Actanţii
obiceiului nu sunt numai femeile ci şi fetele sau bărbaţii. O asemenea amploare este motivată de
faptul că aici, se practică un meştesug vechi de sute de ani: cruceritul.
Crucile şi troiţele din sat şi din cimitir sunt lucrate de meşteri din Salcia. Femeile restabilesc
legătura cu cel dispărut şi îi comunică acestuia cele întâmplate în comunitate de la plecarea acestuia.
Totodată se exprimă regretul pentru trecerea pragului de către mort sau i se adresează acestuia
rugăminţi. Obiceiul de înmormântare şi celelalte practici de pomenire a morţilor conţin încă multe
relicte, demonstrând că ritualul de trecere din existenţă în post-existenţă este cel mai conservator. La
Salcia şi alte sărbători conţin fragmente adresate morţilor. Grija acordată celor din lumea cealaltă se
cirumscrie credinţei că morţii care nu sunt trataţi conform tradiţiei devin malefici, se trensformă în
moroi.
Tot ciclul Pascal este punctat de pomeni, ofrande şi iluminaţii menite să îmbuneze morţii
până la întoarcerea lor în spaţiul lor originar. De aceea se aprind în cimitir nu numai focurile
individuale dar şi focul mare, închinat tuturor morţilor şi de ce nu, unui strămoş erou.
Implicarea întregii comunităţi în obiceiul aprinderii focului din Joia Mare, vechimea
straturilor culturale, fac din acest obicei unul din cele mai interesante relicte etno-culturale ale
Olteniei.
Echilibrul odată stabilit, morţii îmbunaţi, cutuma îndeplinită, viaţa poate fi continuată
şi ciclul împlinit. Moartea devine naştere şi naşterea devine moarte.Totul este veşnic precum la
începuturi.

Bibliografie

Centrul Judeţean pentru conservarea şi promovarea culturii tradiţionale Dolj, Buletin de

informaţii culturale, nr. 2 - trimestrul II - 2006 şi Buletin de informaţii culturale, nr. 2 - trimestrul II
- 2007.

144
 SĂRBĂTOAREA SFINTELOR PAŞTI
ÎN JUDEŢUL PRAHOVA

Prof. Preda Nicoleta Şi

Eleva Pîrvu Ana-Mălina, Clasa A Ix-A Mieg,
C.N. Jean Monnet, Municipiul Ploieşti

Cum izbucneşte Viaţa azi din tot ce mă înconjoară! Păsărelele înalţă senine triluri spre cer,
frunzele freamătă proaspăt de atâta verde crud, florile, ca nişte minuni ale ierbii, îşi înalţă în sus chipul
plin de lumină! Natura toată a înviat astăzi, în comuna mea natală, Şirna, din judeţul Prahova, în
Sfânta Zi de Paşte, odată cu Mântuitorul Hristos!
Unde până ieri toate parcă au pătimit, chiar şi cerul revărsând peste pământ sfori de lacrimi,
azi s-a coborât peste firea întreagă Lumina cea vie şi fără de sfârşit a lui Dumnezeu. Natura e omului
pildă în a mărturisi Învierea...
În Săptămâna Patimilor, şi oamenii au trăit durerea coborârii în mormânt a lui Iisus. S-au
rugat şi au postit. Ştiu de la bunica mea că în Săptămâna Mare nu se mănâncă oţet, nici untdelemn.
Iisus Hristos a fost adăpat cu oţet în timpul patimilor sale şi nu se cade ca noi să-l folosim la mâncare,
iar cu untdelemn a fost uns la coborârea de pe cruce în mormânt. Nici urzici nu se pun la foc în zilele
din Săptămâna Patimilor, căci cu urzici şi cu spini a fost lovit Mântuitorul.
În cele din urmă zile ale acestei săptămâni, am mers la biserică, la denii. Miercuri seara,
mama şi bunica au făcut colivă pentru morţii noştri, pe care mama a împodobit-o cu chipul lui Hristos.
În Joia Mare, bunicul a dus coliva la biserică să o sfinţească şi apoi am împărţit vecinilor şi celor
apropiaţi, cu alte bucate de post. Joia Mare este joia morţilor, ultima zi din Postul Mare în care se
pomenesc cei adormiţi. O parte din vinul sfinţit la biserică se duce şi se varsă la mormântul celor care
au fost pomeniţi. Joia se fac cozonacii, pasca, celelalte cocături şi se înroşesc ouăle. Ouăle se mai
vopsesc şi sâmbăta. Bunica a fiert sâmbătă un tuci mare cu 200 de ouă de găină şi de gâscă, pe care
le-am vopsit în toate culorile.
Oul este simbolul renaşterii, semnul genezei, pentru că el conţine sămânţa din care apare
viaţa (puişorul). Nu numai roşul simbolizează viaţa, ci şi celelalte culori: verdele frunzelor, galbenul
soarelui, albastrul cerului şi al apelor. Odată cu omul renaşte şi natura, de aceea, la noi, pe ouă se
desenează semne din natură. Oul este o reprezentare a mormântului purtător de viaţă al Domnului,
care se deschide la Învierea Sa din morţi.
De Paşte, cei mai mici aşteaptă să vină de iepuraşul cu daruri. De fapt, iepuraşul este tot un
semn al rodniciei, pentru că face mulţi pui. Oamenii lasă pe câmp, toamna, un snop de grâu legat,
numit „iepure”, pentru ca recolta să fie mai bună anul următor, înmulţindu-se ca iepurele.
Sacrificiul este simbolizat prin obiceiul ca oamenii să ciocnească ouă în ziua de Paşte sau să
taie miel, pe care să-l gătească pentru această zi. Mielul este şi el tot un însemn al lui Hristos, care s-
a jertfit pentru păcatele lumii şi, ca un miel nevinovat, a coborât în mormânt.
În această săptămână dinaintea Paştilor se aranjează mormintele, se împodobesc cu flori, se
vopsesc cu var pietrele de la morminte, iar vinerea, după ce mergem cu flori la Domnul Hristos şi
trecem pe sub Sfânta Masă, ne ducem şi la cimitir cu lumânări, flori şi cu ceva bucate de post de
împărţit. Femeile mai în vârstă merg şi acum, precum odinioară, cu oalele cu jar la tămâiat, în satul
Hăbud, din comuna natală. În satul Tăriceni se aprinde doar tămâie la căpătâiul morţilor.

145
 Mama îmi spunea că bunica ei a învăţat-o să nu aprindă tămâia în acelaşi loc cu lumânările,
zicându-i că ea ştie din moşi-strămoşi că lumânarea e pentru lumină şi că cel care vine la lumină nu
vede, pentru că-l orbeşte fumul de tămâie.
În Vinerea Mare sau Vinerea Seacă, cine poate, ţine post negru, măcar până la asfinţitul
soarelui. Se zice că în această zi se spală măcar o rufă curată, ca să poţi spăla în vinerile de peste an.
Seara, am mers cu ceilalţi copii la biserică la Denie şi am cântat Prohodul. Am dus flori şi le-am
aşezat pe Sfânta Masă. Se crede că cei care trec de trei ori pe sub aceasta nu vor suferi de dureri de
cap tot anul, şi nici de dureri de şale.
De la Denie aducem flori acasă şi se spune că este bine să le pui în apa cu care te speli pe
cap, ca să nu te doară capul. Se zice că dacă plouă în vinerea seacă, anul va fi mănos. Anul acesta a
plouat aşa de mult, că de-abia am putut aprinde lumânările în cimitir, iar de la biserică abia am venit
acasă, pe un aşa potop de ploaie. Dar ne rugăm ca anul să fie unul roditor.
În această seară, credincioşii trebuie să uite de orice grijă lumească, de orice ură sau supărare,
aflându-se pătrunşi de puterea credinţei, care le înalţă sufletul, făcându-i mai buni şi mai drepţi. La
întoarcerea acasă, se lasă lumânările aprinse, ca să afle şi cei morţi de venirea „zilelor mari”. Dacă
lumânarea rămâne aprinsă, se crede că e semn bun.
În Sâmbăta Paştilor ne pregătim pentru că urmează Noaptea Învierii. Unii creştini duc la
biserică lumânări mari, frumos împodobite şi alte daruri pentru sufletele celor morţi fără lumânare.
Unii duc trei sau şapte ani la rând lumânări împodobite pentru sufletele adormiţilor lor nepregătiţi.
Şi în comuna mea natală se crede că, prin Învierea Domnului, Raiul se deschide tuturor
sufletelor reţinute în prinsoarea iadului, şi deschis rămâne până la Duminica Tomii, la Ispas sau
Rusalii. Se spune că cine moare în ziua de Paşte, numită cea luminată, merge de-a dreptul în Rai,
fiindcă i se iartă toate păcatele.
În Noaptea Învierii, fiecare credincios ţine câte o lumânare în mână, spre a arăta bucuria pe
care o simte, lumânare pe care o va păstra, fiind păzitoare de mai multe primejdii. Cu lumânarea de
la Domnul Iisus se face semnul crucii în casă, pe pereţii proaspăt spoiţi, ca să fie ferită casa de
primejdii, să se ducă urâciunile în mărăcini şi în pustii. De asemenea, această lumânare de la Paşti
este oprită de la an la an, ba chiar şi şapte ani, pentru că se aprinde atunci când este pericol de grindină
sau de furtună.
La Înviere, credincioşii aduc la biserică şi coşuri cu ouă roşii, cozonac, pască şi alte bucate,
pentru a fi sfinţite. Cojile de ouă sfinţite nu se aruncă, pentru că se afumă cu ele bolnavii.
Slujba de Înviere începe la miezul nopţii şi se termină în revărsatul zorilor. Creştinii iau
lumină, pe care o duc la casele lor şi „paşte” (bucăţele mici de pască). Paştele este luat înainte de a
mânca de dulce. Se spune că, după ce iei paşte, nu e bine să dormi, pentru că ţi-l fură necuratul în
timpul somnului. După ce se întorc de la biserică, în noaptea de Paşti, toţi ai casei se aşază la masă
şi, după ce au luat paşte, gustă ouă şi pască sfinţită. Pasca simbolizează faţa lui Iisus.
Unii creştini de la noi întâi împart, în dimineaţa de Paşte, abia după aceea gustă şi ei din
bucatele pe care le-au pregătit pentru această zi minunată. La Şirna, ca şi în celelalte comune din
partea de sud a judeţului Prahova (Poienarii Burchii, Poienarii Apostoli, Tinosu, Cocorăştii Colţ) se
împart în dimineaţa de Paşte, prin vecini, prin sat, farfurii cu ouă, covrigi, cozonac, vin, prăjituri şi
ale bunătăţi, fiecare ce are. Dar este o forfotă prin tot satul, care mai de care să dea de pomană şi celor
plecaţi dintre cei vii, ca să se bucure şi sufletele lor la aşa zi mare. Se spune că nu e bine să mergi la
cimitir şi să-i jeleşti de Paşte, pentru că e o zi de mare bucurie.
În dimineaţa Paştelui, se pun într-un lighean un ou roşu şi un ban de argint, peste care se
toarnă apă proaspătă, adusă de la fântână. Se spală toţi ai casei şi îşi dau cu oul roşu pe obraz, spunând
că vor să fie sănătoşi, cu obrajii roşii, să fie iubiţi ca ouăle de Paşti, să le fie faţa netedă, ferită de
146
coşuri. Se ia moneda şi se meneşte ca cei ai casei să fie mândri şi onoraţi ca argintul. Uneori se pune
în lighean şi busuioc şi se spune că cei ce se spală cu apa aceea vor fi onoraţi ca busuiocul.
Primul ou de Paşte e bine să fie mâncat fără sare, pentru a nu asuda tot anul. În ziua de Paște,
nu este bine să iei sare în mână.
Nu se fac vizite în ziua de Paşte, decât familiei şi naşilor, la care se merge cu plocon (ouă
roşii, cozonac, prăjituri, vin, alte daruri), fiecare după cum a obişnuit şi după cum poate. Se merge şi
la rude în prima sau în a doua zi de Paşti, dar fiecare doreşte să petreacă în familie Sărbătoarea Sfântă
a Învierii.
În unele localităţi, cum sunt Drajna şi Izvoarele din judeţul Prahova, în zilele Sfintelor Paşti
se cântă în biserică aşa-numitele „pricesne”, cântări laice specifice acestei Sfinte Sărbători a Învierii.
E bucurie mare, în această Zi de Paşti, dar o bucurie cumpătată trebuie să fie, pentru ca noi să
ne putem umple, cu adevărat, sufletele cu lumină, şi să rostim, în credinţa lui Dumnezeu, „Hristos a
Înviat!”.

SĂRBĂTOAREA RUSALIILOR – TRADIȚII POPULARE DIN

ZONA VRANCEI

Lăduncă Ionelia,
Școala Gimnazială „Vasile Iftimescu”,
Comuna Valea Sării, Județul Vrancea

Creştinii ortodocși sărbătoresc Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile, Cincizecimea), la 50 de

zile de la Duminica Paştelui şi 10 zile de la Înălţare. La această dată, Sfântul Duh s-a pogorât asupra
apostolilor, pentru fiecare în mod distinct, sub chipul unor limbi de foc, apostolii primind
astfel puterea de a grăi în limbi necunoscute de ei până atunci, descoperind învăţătura Mântuitorului
şi altor neamuri. Astfel, Biserica îi cuprinde în această zi pe toţi cei care prin mirungere, euharistie şi
botez, s-au unit întru Hristos devenind slujitori împreună cu preoţii pentru mântuirea lor. Din bătrâni
se spune că sufletele morţilor, care părăsesc mormintele în Joia Mare, zboară libere pentru o perioadă
de 50 de zile, după care se întorc în lumea Cealaltă în sâmbăta Rusaliilor. Ritualurile efectuate în
această zi sunt săvârşite pentru a le uşura întoarcerea, fără a aduce necazuri oamenilor.
În tradiţia populară, Rusaliile sunt creaturi fantastice malefice, asemănătoare ielelor care
umblă prin văzduhuri în ziua a 25 de după Paşti, sau ziua de Strat de Rusalii. Aceste duhuri fac rău
oamenilor care nu respectă zilele de Rusalii, pocindu-i, schimonosindu-i sau tulburându-le minţile.
În zona Vrancei, de frica Rusaliilor, locuitorii din satul Prahuda ţin cu sfinţenie - de sute şi sute de
ani - această sărbătoare, pentru a fi feriţi de necazuri, de boli, dar şi de animalele sălbatice, care
trăiesc în pădurile din Vrancea Arhaică. Dis de dimineaţă, gospodinele încep a pregăti bucate (orez
cu lapte, caş de oaie cu mămăliguţă caldă), ulcele cu lapte şi vin, colăcei împletiţi, împodobiţi cu
flori, pe care îi vor da de pomană, de sufletul morţilor. După finalizarea pregătirilor, gospodinele
merg la biserică îmbrăcate în cele mai frumoase straie populare, vechi de mai bine de 100 de
ani. După slujbă, preotul binecuvântează bucatele, vinul şi laptele, care sunt date de pomană. Tot
acum, după miruire, credincioşii primesc crenguţe de tei, pe care le vor pune la porţile şi streşinile
caselor, să fie feriţi de necazuri tot anul.
147
 Dumineca teiului, așa cum este cunoscută popular în această zonă este considerată a fi una
din cele mai importante sărbători creștine din an spunându-se că nu e bine să mergi la scăldat în
această zi, deoarece este pericol de înec! Nu e bine să lucrezi, deoarece atragi asupra ta mânia
Rusaliilor, să te urci în arbori, sau în locuri înalte şi nici să călătoreşti departe de casă. Femeile
pricepute în ierburile de leac, numite și „tămăduitoarele locului” spun că începând cu această zi, timp
de 9 săptămâni, nu se mai culeg ierburi de leac deoarece acestea nu mai au putere vindecătoare.

148
 FOTOGRAFII DIN ARHIVA PERSONALA

Prof. înv. preșc. Tironeac Cătălina Giannina

Grădinița cu Program Prelungit ,,Căsuța Piticilor”
- unitate structură a Liceului Tehnologic Nr. 1 Câmpulung Moldovenesc

Bunicii mei dinspre tată- Familia Bradu
Gheorghe și Veronica- 1940
Sat Țibeni, comuna Satu- Mare, Județul
Suceava
Bunica mea dinspre tată: Bradu Veronica, la
16 ani, participând la prima horă.
Anul fotografierii: 1930
Sat Țibeni, comuna Satu – Mare, Județul
Suceava

149
MERGEM DUPĂ OUĂ

Prof. înv. preşc. Roman Mariana Ecaterina

L.T. “Liviu Rebreanu”, GPN Nr. 1
Loc. Maieru, Jud BN

150
 LA NUNTĂ-N SOMEŞU CALD

„Noi ne pornirăm cu drag

La nuntă-n Someşu Cald”

Prof. Mihaela Turcu

Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” Cluj-Napoca

Sfârşitul Sărbătorilor Pascale coincide în lumea satului Someşu Cald din judeţul Cluj, la fel
ca în toate comunităţile creştine din ţara noastră, cu o perioadă foarte mult aşteptată mai ales de tinerii
aflaţi în pragul întemeierii unei familii: e vremea jocului, a peţitului fetelor („mărsul a peţî”), a
nunţilor („uspeţelor”). Bătrânii din sat îşi amintesc cu nostalgie cu câtă nerăbdare aşteptau să treacă
Postul Mare să poată merge la joc şi la peţit şi îşi exprimă regretul că astăzi, din păcate tinerii („holteii
şi fetele”) au luat calea unei vieţi mai comode la oraş.
Trebuie să precizăm că Satul Someşu Cald de astăzi (atestat documentar din 1769) nu se mai
află în vatra sa de odinioară (aici fiind costruit la începutul anilor '70 Barajul Tarniţa, amplasat pe
râul Someşul Cald), localnicii fiind strămutaţi în cea mai mare păarte în comuna Gilău şi municipiul
Cluj-Napoca. După 1990 o parte dintre someşeni s-au întors acasă şi au început să-şi reconstruiască
satul pe colinele din jurul lacului, astfel că azi această comunitate numără câteva zeci de gospodării.
Când au fost strămutaţi, au luat cu ei tot ce aveau mai de preţ: tradiţiile şi obiceiurile locului
pe care astăzi, din păcate, doar vârstnicii le mai ştiu mersul şi rostul. Doar sărbătorile îi mai găsesc
depănând amintiri şi împărtăşind celor mai tineri informaţii despre portul celor care îşi spun cu
mândrie că reprezintă una dintre cele mai frumoase sub-zone etno-folclorice ale Clujului, respectiv
mocănimea Gilăului. Costumele populare specifice sunt rare astăzi; se mai găsesc numai în lada de
zestre a bunicilor care le îmbracă făloşi la zi de sărbătoare. Iar ritualurile specifice momentelor
importante pentru comunitate (ieşitul la ţarină, împerunatul oilor şi măsurişul laptelui) sau pentru
familie (naşterea, căsătoria, moartea) sunt tot mai rare şi din ce în ce mai alterate de intruziunea
modernului.
Un moment de mare bucurie era nunta la care participa cu entuziasm întreaga suflare. Îndată
ce trecea postul începea peţitul fetelor de măritat, ca etapă premergătoare nunţii propriu-zise. Acest
moment este relatat de către doamna Cornelia T. (73 de ani), fiică a satului. Pentru a nu ştirbi din
frumuseţea lui, reproducem în totalitate materialul întegistrat:
„Povestea fetele cu băieţii şi hotărău aşe, să să căsătorească, o cerè în căsătorie şî zâcè că
să margă la părinţi să să înţăleagă cu părinţii şi aşe. Şî mereu părinţii băiatului la fată, merè băiatu
la fată, nu merè fata la băiat ca amu. Părinţii ficiorului merè la fată, duceu o litră de jinars de care
era: şi de-ală de spirt şi-l încălzău, şi de prune, de care aveu; ţuică să şie. O roşău şi mereu la fată.
Acolo să înţălejeu: «Mă, d-apoi noi om şi cuscri?». Fata ştie că mere ficioru a peţî şî să pregăte cu
mâncare, cât de cât aşe, să aivă. Şî să omineu acolo şi zâceu: «D-apoi nu ne-ai întrebat de ce am
vinit?». «D-apoi nu v-am întrebat, că ştim noi di ce aţi vinit! Mai bine ca mine», zâce. Şî o cere fata
în căsătorie, plănuieu nunta pă când să şie şî dup-aia mereu la cununie, la logodnă. De multe ori să
cununau numa în zâua nunţii. Sâmbătă sara, că duminică făceu nuntă. Nu mai făceu logodnă ca
amu, nu mai ţâneu masă şî de-ăle. Mereu la Sfat şî bâgau actele. Făceu analize şî mereu la Sfatu
Popular şî băgau actile acolo şî îi programa că pă când să margă să să cunune. Şî mereu numa ei
cu nănaşî. Să cununau ş-api sâmbătă sara mereu în chiper [masa din seara dinaintea nunţii]. Vineu

151
muzicanţî ş-api vineu fete şî ficiori şî vineu şî oameni de-ăştialalţ, care mereu a doua zî la nuntă. Api
să duceu acolo, la joc. Jucau... jucau... jucau... şî duminică dimneaţa merè la popa, după ce ieşè
oamini din biserică, pă sfârşâte, aşe, pă când să ghete slujba mereu la biserică. Pă mireasă o ducè
nănaşii şî pă mire nănaşile. Îi băga în biserică. După ce îi cununa ieşè afară şî îi lega la uşa porţî,
la biserică, cu lanţu, şî nu-i lăsa să iasă până nu dădè nănaşî o sticlă de jinars. Le dezlega drumu,
merè mai în jos; mai cătă cămin iară le închidè drumu. Iară jinars şî acolo. După ce le dezlega merè
la cămin. Pă când să intre în cămin stăte acolea socra mare şî cu cineva care s-o ajute dacă nu putè
ie să zâcă cum îş primeşte nora. Acole zâce că o primeşte pă noră... şî beu câte un păhar de ţuică şî
prijâtură. Ave una care vinè cu socra mare în prag de primè mireasa şî dădè acolo ţuică, prăjâtură
şî pă urmă să punè la masă. Era în costume de-ăste ţărăneşti, ca la noi la ţară, nu costume de-ăle
cum au cântăreţăle ăste. Haine de ţară, de-ăle cum umblă pă la ţară. Numa să schimba un pic mai
fain, mai cu haine mai noi, mai ia, aşe ni.., care cum avè. Mai ales socrile îş luau rochii nouă şî ....
După ce mâncau, mereu cu găina. Nănaşa mare, aia primè găina. Socăciţa [bucătăreasa] o împăna
fain. Şî merè şî muzicanţî dinapoia ei şî încă o femei merè cu glaja c-amu ie ţânè găina şî socăciţa
descânta. Ş-api descânta la găină şî după ce servè, jucau şî să veseleu. Stăteu noaptè întreagă acolo
... până dimneaţa. Merè mireasa şî ţâpa rochia de mireasă şî îş lua de-alealalte haine, noi, şî o
conciolè, îi făcè conci [coc] şî îi punè năframă faină şî mereu înapoi la nuntă până dimneaţa. Să
distrau acolo şî cântau şî mai descântau la masă. Mai descântau socăciţe de-astea că «La nănaşa pă
coteţ/Răsărit-o castraveţ/Ca nănaşu de isteţ» şî «Ui, iu, iu, nănaşă mare/Sui pă iepure călare/Şî
coboră până-n vale/Să te vadă omenii /Cum te ştii tu călări./Să te vadă nănaşu/ Cum te ştii călări tu»
sau «Ui, iu, iu, nănaşule/Ţ-am adus două puicuţe/Una-i friptă, una-i jie./P-aia friptă să o mânci/Cu-
aia jie să te culci» [râde]. Prostii de-aiste... Da, să ştii că era fain, aşă era... Înainte de nuntă cu ceva
vreme fetele de onoare făcè cu primă [panglică] nişte bote, aşe ca nişte cârje, le făcè tăt rotă-rotă,
şî ficiorii ....la aceia le zâcè temători la nuntă....mereu cu botele ălè în mână, pă la căs, pă la oamini
acasă pă la care trăbuiè să margă... şî le spune că «ia, pă data de... este nuntă» şî că «îi invită la
nuntă cutare...», cine făcè nuntă şî că le spune că să-ş ducă de-acasă lingură şî furcuţă; şî prăjâtură
îş duceu până-nt-o vreme; dup-aia, încoce-încoce, s-o mai modernizat. Făceu muierile prăjâturi
fiecare, să şie mai nealcoşe şî cu şterguri de-ale faine punè farfuria cu prăjâtură, jinarsu, ş-api mai
dădè şî de-acolo [de la nuntă] jinars. Tăieu porci şî tăieu găini şî merem la găini atunci [la pregătitul
bucatelor]. Cum era nunta duminica, api vinerè merem. Joia tăiè porcu, vinerè merem acolo, la tăiet
de găini şi făcut tăieţăi, la pături de tăieţăi şî le acăţa aşă, pă aţă, găinile, le tăiè bucăţ, le înşira pă
aţă şî aşă le băga în leveşă [supă de tăieţei] câte închepè pă câte o aţă. Şî făcè salată de boef...
sărmale şî dimiaţă bună le punè la foc. Sâmbăta merem acolo la cozocărit. Aşă că două-tri zâle....
marţa merè...făcè tăieţăii, miercure prijâtura...tăiè porcu joi şî vineri tăiè găinile şî sâmbătă le punè
la foc.
Amu mărg la nuntă, api tinghi-longa acolo muzică de... Atunci era fain cum zâcè ţâganii,
cum apăsa pă arc...aşă îţ vinè să zbori în sus de bucurie şî de jocuri. Descântece de-ăstè o fost multe,
şî de-ălè cu găina... d-amu-s mulţ ai de-atuncè. Nu mai ţâu minte...O ştiem fain... aşă cum să
primeşte...d-amu nu mai ţâu minte... Am bărtânit... Nu mi-o mai fost gându acolo... Le-am lăsat de-o
parte ălea, c-am alte grijuri. Ce să faci? Bine-o fost atuncè...”
(Înregistrare realizată în 2017 în Someşu Cald, jud. Cluj)

Astăzi, someşenii se mândresc cu unul dintre fiii satului care a ales să ducă mai departe în
forma sa nealterată cântecul şi portul tradiţional de pe valea Tarniţei (râul care curgea prin satul de-
odinioară), un interpret de mare valoare în al cărui repertoriu se împletesc creaţii de o mare varietate
tematică. Este vorba despe Nicolae Turcu, cel care de peste 25 de ani îşi poartă dorul de satul natal în
152
cântece pe care specialiştii în domeniu le-au catalogat drept valori imateriale ce trebuie păstrate în
tezaurul neamului nostru. Mereu ancorat în vatra satului în care a copilărit, Nicolae Turcu aduce la
lumină valori ale folclorului tradiţional. Cântecele sale, fie că sunt de cătănie, de dragoste, de joc, de
nuntă, de dor sau de înstrăinare, odată ce le asculţi, îți pătrund în minte și în suflet, pentru că în ele
se reflectă cel mai fidel cu putinţă tot ce are mai autentic satul Someşu Cald. Ori de câte ori mai are
ocazia, Nicolae Turcu se întoarce cu drag în sat şi priveşte cu dor în zare, peste apa limpede a lacului
Someşu Cald ce ascunde în adâncuri zidurile de piatră ale căsuţei părinteşti în care a învăţat de la
bunica Maria primele cântece şi hori (doine) şi de unde a purtat în ţară şi în lume ţarinile atât de dragi
sufletului său.
Reproducem, în încheiere, trei dintre cântecele de nuntă specifice Someşului Cald, cântece
ce se regăsesc pe trei dintre cele nouă albume discografice ale lui Nicolae Turcu. Primul este un
cântec ritualic ce se cântă în drum spre casa miresei, atunci când alaiul mirelui, cu nuntaşi şi ceteraşi
şi cu făloşii nănaşi, merge după mireasă pentru a o duce la cununie. Cel de-al doilea aduce în prim-
plan emoţia tinerei care părăseşte casa părintească alături de cel ales după pofta inimii, iar ultimul
reflectă bucuria întregii comunităţi care participă la nuntă şi care, astfel, devine părtaşă la fericirea
tinerei familii.

Ia, deschideţi porţile

(text şi linie melodică Nicolae Turcu)

Aşa nuntă n-o mai fost

Niciodată-n satu' nost!
Ia, deschideţi porţile Mireasă cu ochii verzi,
Că venim cu mirele, Ieşi afară de ne vezi!
Cu nuntaşi şi ceteraşi Lasă-ţi părinţii cu dor
Şi cu făloşii nănaşi. Şi ieşi la noi în ocol!
Şi venim după mireasă C-ai ales ce ţi-o plăcut
S-o ducem la altă casă. Şi mire pe cine-ai vrut.

Să o ducem de la flori, Mireasă, de-amu-nainte

De la fraţi, de la surori. Drumurile ţi-s oprite
La casa cu fereşti multe Slobodă-i numa-o cărare
Şi la oamenii de frunte. La spălat hainele-n vale
Peste dealuri, peste munţi, La fântână după apă
La oameni necunoscuţi. Şi la mă-ta câteodată.

Nu văd ochi ca la mireasă

(text şi linie melodică Nicolae Turcu)

Mă tot uit roată prin casă, Dragu-mi-i mie la nuntă

Nu văd ochi ca la mireasă, Unde merge lume multă.
Aşa mândri, sprâncenaţi, Drag mi-i mie la ospăţ
Cu lacrimi amestecaţi . Că-s cu voie bună toţi.
Taci, mireasă, nu mai plânge, Asta-i nuntă, nu-i minciună
C-un fecior frumos te duce! Tot omu-i cu voie bună.
153
 Mireasă, de-amu-nainte
Feciorii iasă-ţi din minte!
Steie-ţi gându' la bărbat
Cu care te-ai cununat!
C-ai ales ce ţi-o plăcut
Şi mire pe cine-ai vrut!

La nuntă-n Someşu Cald

(text şi linie melodică Nicolae Turcu)

Noi ne pornirăm cu drag

La nuntă-n Someşu Cald. Ziua bună tuturor,
Ne-am pornit cu mic, cu mare, Fete mândre şi feciori.
La a mirilor chemare. Venirăm cu voie bună
Asta-i nuntă, nu-i cuscrire, Să petrecem împreună.
Cu mireasă şi cu mire.

Ridicaţi cu toţi paharu'

Să-necăm cu el amaru!
Şi-nchinaţi pentru mireasă
Că-i tânără şî frumosă.
Şi-nchinaţi şi pentru mire
Să trăiască-n fericire.

Foto 1 şi 2: Nicolae Turcu-costum autentic (cămaşă din pânză şi suman din postav lucrate manual)
din Someşu Cald, jud. Cluj

154
 OBICEIURI DE PAŞTE

Prof. Înv. Primar Mihai Nicoleta, gradul didactic I

Școala Gimnazială ”Alexandru Odobescu”,
Urziceni, Jud. Ialomița

Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Hristos. Începutul acestei sărbători e văzut
chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul simbolizând sacrificiul trupului şi al sângelui, ca preţ al
răscumpărării.
În tradiţia ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat o dată cu postul de şapte săptămâni.
O semnificaţie foarte importantă o are Joia Mare din Săptămâna Patimilor. Din această zi,
ţăranii încetează lucrul la câmp şi se concentează asupra casei, a curţii, pentru ca totul să fie curat.
Tot în Joia Mare, femeile încep să pregătească pasca şi să vopsească ouăle. Potrivit tradiţiei, la miezul
nopţii dintre sâmbătă şi duminică, oamenii se trezesc din somn în bătaia clopotelor. Se spală cu apă
curată, îşi pun staie noi, iau câte o lumânare şi pornesc către biserică. Acasă le e îngăduit să rămână
doar celor foarte bolnavi.
La biserică, preotul – cu Sfânta Evanghelie şi crucea în mână, urmat de alaiul de credincioşi
– iese cu lumânarea aprinsă (Lumina) şi înconjoară biseria de trei ori. Serviciul divin se desfăşoară
afară, iar când preotul va rosti „Hristos a înviat!” toţi cei prezenţi la acest serviciu religios vor spune
„Adevărat a înviat!”. Răspunsul e recunoaşterea tainei Învierii, iar aceasta va fi formula de salut timp
de 40 de zile, până la Înălţarea Domnului.
Cu lumânarea aprinsă, fiecare se întoarce acasă şi face o cruce mică pe peretele dinspre
răsărit, afumându-l cu lumânarea, pe care o va păstra tot restul anului.
Oamenilor le este permis să mănânce bucatele (pasca/pâinea, ouăle roşii, carnea de miel,
sarea şi vinul) abia după ce acestea se sfinţesc şi după ce fiecare persoană participă la Liturghie.
Se spune că acei care ciocnesc ouă roşii în ziua de Paşte se vor întâlni şi pe lumea cealaltă.
Duminică dimineaţă, a treia zi de la punerea în mormânt a Domului Iisus, când se lumina de
ziuă, un mare cutremur a zguduit pământul. Îngerul Domnului s-a coborât din cer, a ridicat piatra de
la uşa mormântului, a răsturnat-o la pământ şi a şezut deasupra ei. Înfăţişarea lui era ca fulgerul, iar
îmbrăcămintea lui, albă ca zăpada. De frică, soldaţii care păzeau mormântul au căzut la pământ, ca
morţi. Se petrecuse cea mai mare minune: Iisus biruise moartea şi înviase din morţi, iar mormântul
era gol.
În aceeaşi zi, când încă mai era întuneric, Maria Magdalena şi alte femei credincioase, care-
L urmaseră pe domnul Iisus, au venit la mormânt ca să-i ungă trupul cu miresme. Dar mormântul
era gol, iar un Înger le-a vestit că Iisus a înviat şi le-a poruncit să ducă această veste ucenicilor Săi.
Uimiţi de această veste neaşteptată, Apostolii Petru şi Ioan au mers repede la mormânt.
Găsindu-l gol, ei au crezut în învierea lui Iisus.
Maria Magdalena s-a întors şi ea la mormânt şi acolo, iată, Iisus i S-a arătat înviat şi i-a spus
să meargă la Apostoli ca să le spună că li Se va arăta şi lor.
Domnul Iisus Christos S-a arătat apoi şi celorlalte femei, cărora le- a spus: „Bucuraţi-vă”!
Iar ele s-au închinat. Pline de bucurie, Maria Magdalena şi celelalte femei au venit în grabă la Apostoli
şi le-au spus că L-au văzut pe Domnul.
Dimineaţa, soldaţii care au păzit mormântul lui Iisus au venit la arhierei şi le-au relatat tot

155
ce s-a întâmplat. Aceştia, adunându-se împreună cu bătrânii poporului şi ţinând sfat, au dat bani mulţi
soldaţilor ca să spună că, pe când dormeau, Apostolii au venit şi au furat trupul lui Iisus. Soldaţii,
luând bani, au spus aşa cum au fost învăţaţi.
Domnul Cel înviat S-a mai arătat apoi, de mai multe ori, vreme de patruzeci de zile, Sfinţilor
Apostoli şi altora dintre cei ce-L cunoscuseră. Astfel, vestea Învierii Domnului s-a răspândit în tot
Ierusalimul şi tot mai mulţi au crezut în dumnezeirea Lui.
Prima zi de Paşte trebuie să fie petrecută liniştit, fiind interzisă orice activitate distractivă. În
această zi, e interzis şi somnul.
Luni, a doua zi de Paşte, oamenii dau de pomană pentru cei morţi, mergând, în cele mai
multe cazuri, la cimitir. O credinţă răspândită printre români e că, timp de o săptămână de la Înviere,
porţile Raiului sunt deschise larg. Tocmai de aceea se spune că sufletele celor care mor în Săptămâna
Luminată ajung direct în Rai.
În funcţie de zonele ţării, există obiceiuri şi obiceiuri.
Poate cel mai de notorietate e unul din zona Transilvaniei, cunoscut sub numele de „stropit”.
Potrivit acestui obicei – preluat de la maghiari – băieţii merg în familiile în care există o fată sau mai
multe, pe care le stropesc cu parfum, „ca să nu se veştejească”. „Stropitul” este păstrat şi azi şi
reprezintă un bun prilej pentru o reîntâlnire cu prietenii, şi, în fond, de distracţie.
Din marţea Săptămânii Mari, dar mai ales în zilele de joi, vineri şi sâmbată, în toate
gospodăriile se vopsesc ouăle roşii de Paşti. Obiceiul folosirii ouălor colorate în practicile de renovare
a timpului primăvara, când se serba, odinioară, Anul Nou, ţine de mitul cosmogonic al oului
primordial, pe care îl găsim şi în unele legend.
Preluate de creştinism, ouăle roşii simbolizează sângele vărsat de Fiul Domnului întru
mântuirea omenirii şi miracolul renaşterii Sale, devenind elementul definitoriu al sărbatorii pascale.
Ouăle de Paşti erau la început, colorate numai în rosu pentru ca mai târziu să se
răspândească şi practica vopsirii în galben , în verde , în albastru şi în negru . Altă dată, culorile se
obţineau numai din plante ce erau puse la macerat în Duminica Floriilor.
Astăzi acest obicei este în mare parte pierdut, femeile folosind culori acrilice pentru vopsirea
tuturor ouălor de Paşti.
Cele mai frumoase ouă de Paşti sunt ouăle închistrite, numite impropriu ouă încondeiate.
Tehnica utilizată este aceea a păstrării culorii de fond şi constă în trasarea pe ou a unor desene, cu
ajutorul cerii de albine topită, şi scufundarea succesivă în băi de culoare (galbenă, roşie şi neagră).
Unealta folosită se numeşte chisită şi este un beţişor de lemn ce are fixată la unul din capete o pâlnie
minusculă confecţionată din alamă, prin care este petrecut un fir de păr de porc. La sfârşit, după
"scriere" şi "îmbăiere", oul se încălzeşte puţin şi, cu ajutorul unei cârpe, de asemenea uşor încălzită,
se îndepărtează straturile de ceară, punându-se în evidenţă desenul. Cele mai răspândite motive
folosite la închistrirea ouălor sunt crucea Paştelui, floarea Paştelui, cărarea ciobanului sau cărarea
rătăcită, brâul şi desagii popii, brăduţul, frunza de stejar, albina, peştele, coarnele berbecului, cârja
ciobanului, steaua ciobanului, inelul ciobanului, fluierul ciobanului, vârtelniţa, creasta cocoşului,
broasca, fierul plugului, uliţa satului grebla,sapa,etc. În trecut culorile utilizate se obţineau din plante,
fierbându-se frunzele, florile, coaja sau tulpina acestora.
Culori(vegetale):
roşu: coaja de măr dulce, frunze şi flori de măr dulce, roiba, coaja de măcies,etc.
albastru:flori de viorele.
verde: frunze de nuc, coaja de arin, coaja şi mugur de măr pădureţ, floarea-soarelui etc.
galben: coji de ceapă, coaja de lemn pădureţ, coaja de lemnul câinelui, coaja de mălin etc.

156
 negru (ouăle negre simbolizează durerea lui Iisus): coaja verde a nucilor, coaja şi fructe de
arin etc.
Vechimea obiceiului poate fi doar bănuită. Există bătrâni care îşi amintesc că străbunii lor
vorbeau de practici de fertilizare săvârşite de tinere perechi care îngropau "ouă desenate" la marginea
câmpului, în noaptea de Înviere, ceea ce plasează obiceiul în vremuri precreştine. Aceeaşi vechime
pare a fi demonstrată şi de perpetuarea unui modelâ numit "cireşica"- ce este aproape identic cu
"vârtelniţa" întâlnită pe ceramica de tip Cucuteni - sau a motivului numit "cărarea rătăcită", cel mai
greu de realizat (el se desfăşoară pe întreaga suprafaţă a oului sub forma unei spirale cu volute), motiv
ce este o formă originală de reprezentare a Căii Lactee, numită Cărarea Ciobanului în comunităţile
de oieri.
Ouăle închistrite începeau a fi "muncite" de pe la mijlocul Postului Mare. De regulă, ele nu
se mâncau. După ce erau sfinţite în noaptea de Înviere, erau dăruite rudelor şi celor dragi şi erau
păstrate în apropierea icoanelor până la Paştele următor.
Încondeierea ouălor de Paşti se începe cu împărţirea câmpurilor ornamentale de-a lungul
şi de-a latul oului. Aşa se ajunge la două, patru, şase, opt sau chiar mai multe suprafeţe, cu ajutorul
liniilor trasate. Aceste linii cât şi primele motive trasate cu ceară încălzită ce se scurge din vârful
condeiului, acoperă unele părţi din suprafaţa albă a oului. Oul este introdus apoi într-o baie de culoare
galbenă, după care se scoate şi se usucă. Acum începe "scrisul" altor motive de culoare galbenă; apoi
se continuă cu roşu şi, de obicei, se termină cu negru sau altă culoare închisă. La sfârşit, oul se usucă
prin încălzire uşoară şi se sterg liniile de ceară.
Astăzi, închistrirea ouălor a devenit o afacere prosperă. Ouăle sunt golite de conţinut şi apoi
sunt închistrite cu modele mai ales geometrice şi doar arareori cu motive "bătrâneşti". Acestea din
urmă sunt în mare măsură uitate sau, atunci când amintirea lor se mai păstreaza, meşterii ezită a le
folosi considerând "ouăle bătrâneşti" o marfă greu vandabilă. Există, însă, din fericire, persoane care
cunosc vechile modele, uneori şi semnificaţia acestora, persoane care îşi "asumă riscul" folosirii lor
într-o societate ce tinde a deveni tot mai comercială.

BIBLIOGRAFIE:
Moise, I., „Studii şi comunicări”, Sibiu, Asociaţia folcloriştilor şi etnografilor, 1
Nicolae Constantinescu, Alexandru Dobre, Etnografie şi folclor romănesc, Bucureşti,
Editura Universităţii „Spiru Haret”;
Vasile Vasile, De la muzica firii şi a sufletului la muzica sferelor, Bucureşti, Editura Petrion;

157
 NEDEIA MOMÂRLĂNEASCĂ

Prof.înv.primar Avram Mariana

Colegiul Național „M.Eminescu” Petroșani – Hunedoara

Momârlanii deschid sezonul nedeilor în prima zi de Paști .Nedeile , adevărate serbări care se
desfășoară în Valea Jiului , sunt , alături de „poienile” nedeilor din împrejurimile așezărilor de
momârlani,obiceiuri păstrate de pe vremea dacilor.
După perioada de post și rugăciune ,în primele zile de Paște,pe toate dealurile,au loc nedei
unde oamenii gustă din mâncărurile tradiționale,joacă și se veselesc .
Fiecare comunitate are propria-i nedeie.Fiecare invită la nedeia din satul
său,rude,prieteni,cunoștințe din satele vecine și se iau la întrecere pentru cea mai reușită nedeie
.Indiferent de locație , nedeia înseamnă joc,muzică și voie bună .
Majoritatea comunităților păstrează obiceiul sfințirii mesei de către preoți.Punctul culminant
al nedeii este așa zisa pomană-o masă îmbelșugată la care se așează toți cei de față și care are mereu
același meniu: ciorbă de oaie, varză din belșug,carne și nelipsitul păsat dulce,toate gătite de bărbați
care la asemenea evenimente sunt bucătari șefi,în timp ce femeile ajută doar la servitul mesei sau la
spălatul vaselor .
Momârlanii spun că nedeia este o zi de veselie după un an de muncă,în care toate disputele
care apar între ei trebuie să dispară,iar la nedeie poate participa oricine dorește.Cu cât sunt mai mulți
meseni ,cu atât bucuria este mai mare, pentru că în această zi trebuie să se dea de pomană, iar nedeia
este un prilej de a da o masă caldă celor nevoiași.
Nedeia trebuie să se țină pe pământ sfânt , lângă biserică, unde se întind mese dis-de-
dimineață .Nimeni nu mănâncă până nu se trag clopotele și nu se termină slujba .
Nedeia prilejuia și o ocazie favorabilă pentru comercianții din satele învecinate pentru a-și
spori vânzările veneau cu mai multe tarabe ,oferind spre vânzare bomboane și turte dulci. Ca și mici
comercianți se manifestau și țăranii.Ofereau spre vânzare diverse bunuri,precum lâna de oaie ,diverse
pânze țesute la război,răsaduri de varză etc.Oricine avea ceva de vânzare încerca să obțină un preț cât
mai bun pentru produsul său .
Nedeia se încheia odată cu lăsarea serii ,toți oamenii plecau fericiți și mulțumiți la casele lor,
urmând ca fiecare să se întoarcă la treburile lui .

158
 DE PASTI ( LA BISERICĂ)

Prof. Băluţă Mihaela,

Liceul Sanitar Antim Ivireanu, Rm. Valcea, Valcea

Poza este făcută in anul 1960, in satul Fedeleşoiu,

jud. Vâlcea, cu ocazia sărbătorilor de Paşte când toţi
sătenii mergeau cu mic şi mare la biserica din sat.

ÎNVIEREA DOMNULUI- SPERANŢĂ ŞI LUMINĂ ÎN

SUFLETELE CREŞTINILOR

Prof. Sevciuc Ana-Adrianaă

Şcoala Gimnazială Nr.1
Poiana Lacului, Argeş

Sărbătorile pascale reprezintă unele dintre cele mai importante momente spirituale de peste
an. Acestea au o încărcătură aparte, marcând pregătirile pentru “Postul Mare” şi , bineînţeles pentru
Învierea Domnului.
Fiecare creştin asteaptă cu înfrigurare marea sărbătoare.
Începutul postului marchează pregătirile în aşteptarea Paştelui, această perioadă derulându-
se timp de patruzeci de zile. Oamenii ţin post, merg la biserică, asteptând cu smerenie momentul
Învierii Domnului.
În “Săptămâna Mare”, cea mai dificilă şi cu cea mai puternică încărcătură emoţională, dintre
toate, gospodinele de la sat pregăteau casa , primenind-o, văruind-o, în semn de preţuire pentru marea
sărbătoare, toate acestea semnificând renaşterea naturii. De asemenea, întreaga gospodărie era
pregătită în acest sens. Curtea şi grădina erau greblate, pomii erau curăţaţi şi văruiţi.
Tot acum este perioada deniilor, marcate seară de seară prin slujbe specifice.
Cele mai importante sunt deniile din” Joia Mare “ şi “Vinerea Patimilor”, când aveau loc
pregăţiri specifice.
159
 In zona de sud a tării, în comuna Căldăraru, judeţul Argeş, în timpul deniei celor
douăsprezece evanghelii, care se desfasoară în seara de joi a “Săptămânii Patimilor”, fiecare femeie
merge la biserică pentru a da de pomană pâine, cutii cu chibrituri şi monede care se puneau în pâinea
ce urma a fi împărţită în memoria celor dispăruti din această lume.
In ziua de vineri, la ora prânzului, oamenii merg la mormintele celor apropiaţi, pentru a da
de pomană şi a aprinde lumânări . Tot acum , este expusă crucea cu Iisus Hristos răstignit, la care
oamenii vin să se închine şi să treacă pe sub masa pe care se depun flori. Există credinţa că aceia care
trec de trei ori pe sub această masă , vor fi feriţi de boli şi necazuri pentru tot restul anului.
De asemenea, după slujba din “Vinerea Patimilor”, în care se cântă Prohodul Domnului,
fiecare participant primeşte câteva flori care sunt păstrate la icoană tot timpul anului.
Tot în această seară cu totul specială, cei care au în familie persoane decedate fără lumânare,
nespovedite şi neîmpărtăşite, conform rânduielilor creştine, dau de pomană un cocoş alb, viu,
înconjurat cu o lumânare care va fi aprinsă pe tot parcursul slujbei.
Din păcate, tradiţiile de la sat îşi pierd încet , încet semnificaţiile, iar sărbătorile dobândesc
din ce în ce mai mult conotaţii comerciale , în detrimentul încărcăturii spirituale şi emoţionale de care
oamenii se bucurau în trecut.

NUNTA IN GORJ

prof.inv.primar Popescu Simona Ileana

Sc. Gimn. ,,C. Săvoiu’’ Tg- Jiu / Gorj

Nunta este ritualul cel mai bogat şi mai plin de bucurie dintre toate celelalte manifestări din
ciclurile vieţii.
Aceasta fotografie veche reprezintă nunta bunicilor soţului meu, anul 1932, ambii invăţători din
satul Bălani, comuna Stăneşti , judetul Gorj, Constantin si Fanelia Dogaru. Alături de aceştia erau
verişorii primari: preotul Constantin Popescu si soţia sa, Angelica, profesor , dar şi copiii acestora,
Jean si Pantelimon . Conacul aparţine si acum rudelor noastre, deşi a rămas nelocuit.

160
,,UDATUL” SAU ,,STROPITUL” FETELOR DE MĂRITAT SAU AL
NEVESTELOR - UN OBICEI DE PAŞTI PĂSTRAT ÎN SATELE ȘI
ORAȘELE DIN BANAT

Autor: Prof. Spineanu Claudia-Ileana

Instituția: Palatul Copiilor Timișoara
Localitatea: Timișoara
Județul: Timiș

De-a lungul timpului, un număr mare de etnii au trăit în Banat, fiecare etnie lăsându-și
amprenta asupra tradițiilor locale.
În a doua zi de Paști, fetele din Banat sunt stropite cu parfum. Preluat de la germani şi
maghiari, stropitul s-a practicat în familiile nobiliare până la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar apoi s-
a păstrat oîn rândul oamenilor simpli, fiind păstrat atât la ţară, cât şi la oraş.
Tradiţia „stropitului” sau „udatului” fetelor de măritat ori a nevestelor este păstrată cu
sfinţenie, de sute de ani, în localităţile locuite de romano-catolici, aceasta fiind împrumutată ulterior
şi de creştinii ortodocşi. Se spune că fetele trebuie udate cu apă de izvor neîncepută că să fie frumoase,
să dea naştere la copii sănătoşi şi să miroasă tot anul ca florile de primăvară.
Stropitul fetelor era un simbol al vieţii şi fertilităţii şi a fost practicat de mai multe popoare
germanice. Creștinismul i-a dat o altă conotaţie, şi anume aceea că evreii i-au stropit cu apă pe adepţii
lui Iisus care aduceau vestea Învierii.
După urarea de „Hristos a Înviat”, băiatul spune că îi e sete și scoate un ulcior cu apă pe care
o toarnă pe gâtul sau pe fața fetei spunând: „Să-ți fie inima curată ca apa și ea să te ferească de orice
boală”. A doua zi fetele se mândresc cu numărul de udători care le-au colindat.

Copiii și tinerii își încep ,,udatul” cu următoarele versuri:

„Eu sunt micul grădinar
Cu sticluța-n buzunar
Și-am venit la dumneavoastră
Să ud floarea din fereastră”

Alte versuri sună așa:

,,Am fost intr-o padure verde,
Am vazut o viorea albastră,
Care stătea sa se ofilească.
Îmi dati voie să o stropesc?”.

sau:
,,Am auzit că aveți o floare frumoasă,
Am venit s-o udăm să nu se ofilească”.

O altă variantă a poeziei este:

,,Într-un coș cu viorele,
Cântă două păsărele,
Păsarile ciripesc,

161
 Îmi dați voie să stropesc?”.

Femeile şi fetele îşi aşteaptă musafirii cu ouă roşii, prăjituri și chiar bani. Primii care pornesc
la stropit sunt cei mici, apoi băieții mai mari și tinerii care vor să își găsească ursita printre fetele
udate. La sat, udatul se face cu apă de izvor, însă la oraș apa este înlocuită cu parfum, iar tradiția
spune că nici unei fete nu-i va merge bine dacă nu este udată.
Și băieților le vine rîndul la
udat în a treia zi de Paşti, numai că fetele
nu stropesc cu parfumuri fine, ci cu
găleţi de apă. Astfel, fetele fac îi udă pe
toţi băieţii şi bărbaţii care le ies în cale,
ba chiar îi caută acasă şi prin cotloanele
curţilor sau, dis-de-dimineaţă, ele se
strecoară în camerele băieţilor cînd
aceştia dorm şi aruncă pe ei găleţi cu
apă. Tradiţia spune că băiatul ud leoarcă
nu are voie să se supere pe fata
îndrăzneaţă.
Pentru germanii catolici, stropitul simbolizează dorinţa de bunăstare. La ortodocşi, obiceiul
a fost preluat pentru semnificaţia lui simplă: stropitul florilor aduce vestea bună a înnoirii şi speranţei,
e o sărbătoare a primăverii şi a Învierii.
Dar care este legenda udatului?
Se spune că într-o zi o fată creștină mergea la târg să vândă ouă. Pe drum s-a întâlnit cu o
fată păgână care dorea să le cumpere și au început să povestească. Din vorbă în vorbă, fata creștină i-
a explicat celeilalte despre credința în Dumnezeu, despre binele creștin și a îndemnat-o să se
creștineze.
Păgâna i-a replicat că se creștinează numai dacă îi dovedește existența lui Dumnezeu, care
să coloreze ouăle în roșu: „Atunci voi crede când ouăle albe pe care mi le-ai vândut se vor face roșii”.
Minunea s-a înfăptuit și cele două fete au leșinat de emoție. Niște trecători le-au văzut și le-
au stropit cu apă. De la această legendă ar fi rămas obiceiul de udat de Paște.
În alte zone bănățene, obiceiul ,,udatului” are și alte conotații. Feciorii din sat iau cu ei o
găleată cu apă și merg acasă la fetele nemăritate. Dacă le găsesc dormind, toarnă găleata pe ele. Se
crede că fetele care sunt udate se vor mărita în curând.
În multe din poezioarele pe care le spun băieții, fetele sunt asemănate cu niște flori de aceea
trebuie udate ca să crească mari.
Obiceiul udatului este unul cât se poate de amuzant și, de regulă, se încheie cu câte o
petrecere pe la casa fetelor cu mulți udători sau admiratori.

Bibliografie:
http://legendeleromanilor.ro/
http://ziarulunirea.ro
https://gazetadinvest.ro/udatul-fetelor-doua-zi-de-paste-traditii-banat/

162
 INCONDEIAT OUA

Nume,prenume autor :Stoian Liana

Scoala : Scoala Gimnaziala “Mihai Viteazul “
Judetul :Calarasi

Elevii clasei a Iva B picteaza oua la

Muzeul Dunarii de jos alaturi de un
mester popular din Bucovina

Elevii clasei a Iva B picteaza

oua la Muzeul Dunarii de jos
alaturi de un mester popular
din Bucovina

163
 SFINȚIREA BUCATELOR ÎN NOAPTEA DE ÎNVIERE

Prof. Ardelean Marioara

Grădinița P.P. Nr.4 Lugoj

În cuvinte cât mai simple, eu, un om de rând și cu credință în Dumnezeu, voi încerca să
descriu acest obicei așa cum l-am trăit și cum se petrece de zeci de ani, în satul Holdea din județul
Hunedoara.
În bisericuța de lemn, veche de peste 100 de ani, credincioșii vin cu mic cu mare în noaptea
de Înviere pentru a lua lumina Sfântă, Paștile și pentru a gusta din bucatele Sfințite după slujba de
Înviere, bucate pregătite cu dragoste creștină de către o familie din sat.
Obiceiul este ca familia care pregătește Paștile să aducă la biserică și bucatele ce se Șfințesc
în noaptea de Înviere: cozonac, vin, carne de miel, drob de miel, brânză de oaie, ceapă verde, ouă.
Pregătirile încep de vineri când se vopsesc ouăle. Cele mai multe sunt roșii, ca și cele din
coșul așezat lângă crucea pe care a fost răstignit Domnul Isus Hristos. Ouăle vopsite și date cu slănină,
să lucească frumos, sunt așezate cu atenție în coș, pe un pat de iarbă proaspăt ruptă din grădină.
Sâmbătă, cozonacul cu mac, nucă, rahat este tăiat felii, pudrat cu zahăr și așezat pe tăvi. De
asemenea, pe o tavă mai mare este așezată carnea de miel, drobul, brânza, ceapa verde. Toate bucatele
pregătite sunt așezate în coșuri mari și duse la biserică pentru a fi Sfințite. Coșurile sunt acoperite pe
timpul slujbei de Înviere cu ștergare sau fețe de masă țesute de bunici și păstrate cu sfințenie până
astăzi.
Copiii, privesc spre coșurile aduse în biserică știind că după ce vor fi Sfințite pot să servească
din bucatele aduse și să ciocnească un ou roșu cu părintele paroh.
La finalul Slujbei de Înviere, coșurile sunt descoperite, iar părintele Sfințește bucatele
pregătite pentru toți credincioșii care au participat la Slujbă. Mai întâi credincioșii își iau Paștile, apoi
servesc câte ceva din bucatele aduse.
Părintele paroh ciocnește primul ou roșu cu membri familiei care a pregătit bucatele, rostind
minunatul salut ,,Hristos a Înviat!” . După ce a primit răspunsul ,,Adevărat a Înviat!”, părintele
binecuvintează familia cu urări de sănătate, belșug, spor în toate, roade bogate, dragoste creștină.
Apoi, bucuria copiilor, momentul în care părintele îi cheamă să-și aleagă din coș un ou și să
ciocnească cu el. Chipurile lor se luminează de bucurie, uitând de oboseala și somnul ce le dădea
târcoale încă de la începutul Slujbei.
Părintele gustă primul din bucatele Sfințite, apoi familia ce le-a pregătit și ceilalți credincioși.
Bucatele Șfințite sunt servite în curtea bisericii. Odată cu bucatele se servește și din vinul pregătit
pentru toți cei care au participat la Slujba de Inviere, apoi toți se îndreaptă spre casă luminându-și
calea cu Lumina Sfântă luată de la biserică în această noapte magică.
Încet, încet liniștea și pacea se lasă peste sătucul dintre dealuri, ici colo se vede câte o umbră
care se mișcă alene spre casă, ducând Lumina Sfântă a Învierii și Paștele din care servesc în fiecare
dimineață, după ce și-au spus rugăciunea.

164
 UDATUL FETELOR, DATINA DE A DOUA ZI DE PAȘTE LA
MARAMUREȘ

Prof. Fitera Ana

Grădinița P.P. Nr.4 Lugoj

În satele din județul Maramureș tradițiile și obiceiurile de Paște sunt păstrate din moși-
strămoși și transmise prin viu grai de la o generație la alta.
Unul dintre cele mai frumoase obiceiuri, transmis din bătrâni este ,, udatul fetelor în a doua
zi de Paște”.
Fetele împreună cu prietenele și vecinele gătite de sărbătoare, cu haine noi, așteaptă cu
nerăbdare să fie ,, stropite” cu parfum ca să le meargă bine tot anul.
Astfel, băieții și bărbații merg la ,,stropit”, la fete și femei, cu parfum, iar udătorii sunt serviți
cu ouă roșii și diverse bunătăți.
Această datină are un rol pozitiv, prin aceea că semnifică dragostea față de semeni, bucuria
de a trăi, bunăstarea, respectul reciproc din partea oamenilor care aparțin acestui ținut.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI PASCALE BUCOVINENE

Mocliuc Ştefania Florentina

Şcoala Gimnazială “Dimitrie Luchian “ Piscu , Galaţi

Sărbătoare pascală recunsocuta că sărbătoarea Învierii de către romani îşi are originea în
limba ebraică din cuvântul pesah care înseamnă trece. Sărbătoare marca trecerea poporului ales prim
Marea Rosie până la pământul făgăduinţei. Din cele mai vechi timpuri religia a avut o relaţie strânsă
cu tradiţia datina şi obiceiurile, pe care omenirea le-a respectat şi le-a transmis prin viu grai din
generaţie în generaţie astfel înţelepciunea şi experienţa celor mai vechi strămoşi ajungând la noi sub
forma unor obiceiuri din viaţa celor de la ţară. În momentul actual tradiţiile au început să dispară
încetul cu încetul, reuşind să se păstreze cu precădere în lumea satului. Aceste obiceiuri devenind
centre de cultură ne ajută să ne regăsim rădăcinile şi autencitatea poporului român. Tradiţiile şi
obiceiurile Pascale încep cu 40 de zile înainte de Învierea Domnului. Postul este o perioadă de
reflecţie a convertirii adică un mod de a găsi o cale de schimbare în propria sa viaţă. În postul mare
se acordă atenţie nu doar sferei spirituale ci şi pregătiri caselor şi gospodăriilor. Se face curat în curte
se văruiesc şi se reînnoiesc pereţii locuinţelor şi se recomandă să nu se organizeze petreceri
zgomotoase iar în zilele de vineri să nu se consume carne.
Aşezările din bucovina reprezintă o zonă de o intensiteatea maximă valorificând obiceiurile
şi tradiţiile din lumea satului. Indelednicirile legate de Sfintele Sărbători de Paşte definesc cu

165
precădere personalitatea bucovineanului, un om liber şi puternic, gata să se elibereze de balastul pe
care îl simte aproape şi care periclitează curăţenia trupului său. Aceste tradiţii mobilizează individul
să se pregătească pentru sărbătoarea Învierii Domnului, printr-o curăţire trupească şi sufletească, iar
pe de altă parte tot prin aceste tradiţii şi obiceiuri se evidenţiază venirea primăverii, o reînviere a
naturii.
Sărbătoarea Floriilor este cunsocuta în Bucovina sub denumirea de duminică Talparilor iar
semnele din această zi sunt analizatae şi interpretate că prevesti pentru anul în curs. Se spune din
străbuni că după cum va fi timpul în ziua de Florii, aşa va fi şi în ziua de Paşte, iar dacă de Florii ies
braostele. Atunci vara va fi frumoasă.
În duminica Floriilor se sfinţesc la Biserică ramurile de sălcii, care încep a inmugurii. Aceste
ramuri sunt duse la casele locuitorilor şi aşezate la icoane pentru spor în gospodorie şi pentru fete
aducând spor în dragoste. De asemenea ele se flosesc şi în caz de boală, punându-se sub pernă
celuisuferind sau pentru inbunatatirea vederi. Un alt obicei de Florii este obiceiul Lazaritelor. Înainte
de a intra în Ierusalim, Hristos l-a înviat pe Lazăr. Învierea lui Lazăr este simbolul învieri viitoare a
neamului omenesc. Din cărţile religioase reiese că Lazăr era un fecior tânăr, fratele fetei care să
căsătorit cu Dragobete, Cap de Primăvară. Potrivit tradiţiei Lazăr a plecat cu oile la păscut într-o zi
de sâmbătă şi a lăsat-o pe mama sa să facă plăcinte. Urcând într-un copac să ia muguri pentru animale,
îşi aduce aminte de palcinte. Acesta se grăbeşte să coboare alunecă, cade şi moare.Potrivit legendei
Lazăr ar fi murit din cauza plăcintelor făcute de mama sa. Gospodinele obişnuiesc că în acea sâmbătă,
femeiile de la ţară să facă ofrandă de pomenirea a morţilor împărţind plăcinte de post.
În ziua Floriilor, oamenii merg cu ramuri de salcie la Biserică pentru a întâmpina tainii pe
Hristos. Ele sunt sfinţite şi sunt puse la icoane. Se spune din popor că nu e bine să renunţi la aceste
ramuri dacă nu au venit şi celelante Florii. Oamenii obişnuiau să pună şi pe pomi fructiferi pentru a
fi mai roditori.Se recomandă să nu se planteze pomi înainte de Florii, de teamă că pomii vor rămâne
fără rod şi uscaţi. Toată ziua de Florii stupii de albine erau împodobiţi cu ramuri de salcie sfinţite,
albinele bucurându-se de binecuvântarea divină. Un alt obicei tradiţional era că bătrânele să îşi lege
salcia în jurul mijlocului pentru a nu mai avea dureri de şale acestea susţineau că toate durerile erau
îndepărtate. Părinţii aveau obiceiul să îşi lovească copii cu nuieluşa de salcie când veneau de la
Biserică pentru a îndepărta bolile şi pentru a fi ocrotiţi de toate cele rele.
După această sărbătoare urmează Săptămâna Marea, Săptămâna Patimilor în care se crede
că dacă moare cineva, sufletul lui este dus în Iad căci Raiul este închis.În această săptămână este ţinut
un Post strict. Marţea se numea Marţea Seacă ţinându-se pentru dureri de cap şi pentru că laptele de
vaci să nu sece.O altă tradiţie este Împrăştierea Cenuşei pen straturile muncite de către Ţărani, cenuşa
rezultată în urma focului din ultima săptămână a Paştelui şi anume ziua de Miercuri. În Joia Mare sau
în Joia Neagră se spune că morţii veneau pe la vechile lor locuinţe şi vor rămâne până la Duminica
Mare. În zona Bucovinei în această zi nu se spala rufe, ţinându-se că o sărbătoare, iar dacă se pune
cloşca pe ouă se zice că vă scoate numai cocoşi. Bătrânii obişnuiesc să de-a pomana uliului pentru a
nu mai mânca puii vâră. Se crede că cine doarme în această zi va fi puturos în tot anul. Din Joia Mare
nu se mai toarce până la Ispas (La Înălţare) tot în această zi se recomandă tuturor să planteze un pom
crezând că se vor prinde mai bine. Nu se recomandă ca să lipsească de la Biserică, seara de la Denia
cea Mare când femeiile tămâiază la cimitir pe cei morţi. Toate persoanele care postesc din Joia Mare
până la Paste vor şti când vor muri cu 3 zile înainte.
Tot în această săptămână gospodinele vopsesc ouăle de culoare roşie în Joia Mare. Se spune
că dacă moare cineva în sat în această zi ouăle nu ies frumaosa şi colorate bine.
Vinerea Mare recunoscută că Vinerea Scumpă este ţinută cu stricteţe ajutând pentru arsuri.
Vinerea Mare evoca moarte lui Isus pe cruce, în această zi este singură zi din an în care nu se oficiază
166
Sfânta Liturghie fiind o zi de meditaţie în Bucovina. Printre mâncările tradiţionale gospodinele
Bucovinence pregătesc pasca, prăjituri cu mac, cozonaci, miel la cuptor, drop, pastramă de miel, şi
multe alte bunătăţi.Nu se coace nu se seamănă nimic. Dacă în această zi plouă anul o să fie bogat iar
zilele dintre Paste şi Rusalii vor fi ploioase.
Din străbuni în ziua de Sâmbătă şi Joi se face Pasca având o formă rotundă asemănătoare cu
scutecele lui Isus. Cojile de la ouă din care să făcut pasca se aruncă pe apă pentru a veştii mai departe
venirea Sărbătorii Pascale. În această zi unică, se spune din popor că femeiile ar avea voie să îşi bată
bărbatul. Cine moare în Sâmbăta Marea nu este nici cu morţii nici cu vii. Persoana care cade pe
drumul spre Biserică se spune că va avea mari probleme în acel an. În noaptea de Paşte se deschid
porţiile Cerului iar ceea ce ceri Dumnezeu îţi va da. Astfel mii de credincioşi închina rugăciuni catrece
Dumnezeu aşteptând ajutorul Divin.
În ziua de Paşte membrii familiei veniţi de la înviere se spala într-un vas cu apă neîncepută
în care se afla un ou roşu şi un bănuţ de argint. Oul se pune pentru că toţi să fie roşii şi sănătoşi că oul
iar banul să fie bogaţi şi curat ca argintul. Se obinuieste neapărat că prima dată să se guste din anafura
de paşte care a fost adusă de la Biserică.
Din generaţii în generaţii credincioşii vin de la înviere cu lumânarea nestinsă şi ocolesc casa
pentru izgonirea celui rău. Se zice că nu este bine să cearnă faina sau să bage mâna în solniţa cu sarea
căci le vor transpira mâinile. Ciocnind ouăle bărbatul cu soţia să se zice că a cui ou nu se va sparge
acela vă trăii mai mult. Umblatul copiilor după ouă roşii e o tradiţie veche şi se obişnuieşte în a doua
şi a treia zi de paşte, familile reunindu-se. Ciocnitul ouălelor se prelungeşte în Săptămâna Luminată.
Aceasta este cunoscută sub denumirea de Săptămâna Alba şi se zice că cerul este deschis până la
Ispas iar cine moare este cel mai fericit căci ar ajunge direct în Rai fără Judecată. În toată această
perioadă localnicii îşi dau bineţe folosid expresia Hristos A Înviat.
Toate aceste credinţe obiceiuri şi tradiţii sunt păstrate în mare parte şi astăzi definid Sufletul
Bucovineanului. In cea mai mare parte ele sunt recunsocute şi în alte zone ale României fiind
respectate de către credincioşii ortodoxi.

Bibliografie :
Ion Ghinoiu , Mică enciclopedie de tradiţii româneşti ,Bucureşti ,Editura Agora , 2008.

OBICEIURI DE FLORII ÎN OLTENIA

Prof. Înv. Primar Firescu Maria

Școala Gimnazială ”George Poboran” -Slatina, Jud. Olt

Ca orice sărbătoare, și de Florii există numeroase tradiții pe care creștinii le urmează cu

sfințenie pentru ca astfel reînvierea naturii aduce sănătate, noroc și bogăție. Unul dintre simbolurile
sărbătorilor de Florii o reprezintă salcia și ramurile de salcie. Astfel, cu o zi înainte de această
sărbătoare se strâng ramuri de salcie înmugurită care se duc apoi la biserică pentru a fi sfințite. După
sfințire, ramurile sunt luate acasă și sunt folosite pentru a împodobi casa, icoanele, ușile și ferestrele.

167
 Ramurile de salcie sunt păstrate astfel timp de un an și sunt folosite pentru tămăduirea
diferitelor boli. Se mai spune că cel care se împărtășește în ziua de Florii i se va împlini orice dorință
pe care și-o va pune când se va apropia de preot. În ziua de Florii se aerisesc hainele și zestrea.
Fetele de măritat obișnuiesc ca în această zi să pună sub un par altoit o oglindă și o cămașă
curată. După răsăritul soarelui sunt folosite în farmecele de dragoste și sănătate.
De Florii, nimeni nu are voie să se spele pe cap, decât cu apă sfințită , altfel va albi precum
florile copacilor. Salcia sfințită de la biserică mai este folosită și pentru vite și la împodobirea livezilor
și viilor, pentru a da roade bogate. Mugurii din sălciile de la Florii se pun pe foc pentru a împrăștia
norii și a proteja casa și familia.
De Florii are loc și "nunta urzicilor" pentru ca în această zi urzicile înfloresc și nu mai sunt
bune de mâncat. Tot de Florii, femeile gătesc bucate alese și plăcinte pe care le dau de pomană
săracilor.
În ziua de Florii este dezlegare la pește, astfel toată lumea poate consuma pește și poate bea
un pahar de vin. Peștele consumat în această zi are puteri tămăduitoare și este indicat persoanelor cu
diverse afecțiuni. Tot în această zi se termină perioada Mărțișorului, iar fetele care și-au legat la
încheietura mâinii șnurul alb-roșu îl pot dezlega și îl pot lega între crengile unui copac înflorit. În
popor se mai spune că așa cum este vremea de Florii, așa va fi și în prima zi de Paști.
De Florii își sărbătoresc onomastica toți cei care poartă nume de floare.

OBICEIURI DE FLORII

Prof. Popa Felicia-Anca

C.S.E.I. “Orizont” Oradea

Sărbătoarea Floriilor este cunoscută în Bucovina sub denumirea de Duminica Stâlpărilor. De

Florii prăznuim intrarea Mântuitorului în Ierusalim.Înainte de a intra în Ierusalim, Hristos l-a înviat
pe Lazăr. Învierea lui Lazăr este simbolul învierii viitoare a neamului omenesc.
În popor se crede că Lazăr era un fecior tânăr, fratele fetei care s-a căsătorit cu Dragobete,
Cap de Primăvară. Potrivit tradiției, într-o sâmbătă, Lazăr a plecat cu oile la păscut, lăsțnd-o pe mama-
sa să facă plăcinte. Urcând într-un copac să ia muguri pentru animale, își aduce aminte de plăcinte.
Se grăbește să coboare, cade și moare.
Potrivit legendei că Lazăr ar fi murit de dorul plăcintelor, există obiceiul că în această
sâmbătă, femeile de la țară să facă ofranda de pomenire a morților împărțind plăcinte de post.
Profesorul Ion Ghinoiu afirma că în ajunul sau sâmbăta Floriilor, se efectua un ceremonial
complex, numit Lăzărița, care era structurat după modelul colindelor. Ion Ghinoiu afirma că Lăzărița
era un ceremonial la care participau numai fetele. "Una din fete, numită Lăzărița, se îmbrăca în
mireasă și colinda împreună în fața ferestrelor caselor unde au fost primite. Lăzărița se plimba cu pași
domoli, înainte și înapoi, în cercul format de colindătoarele care povestesc, pe o melodie simplă,
drama lui Lazăr sau Lăzărica: plecarea lui Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac pentru a da
animalelor frunză, moartea neașteptată prin căderea din copac, căutarea și găsirea trupului neînsuflețit

168
de către surioarele lui, aducerea acasă, scăldatul ritual în lapte dulce, îmbrăcarea mortului cu frunze
de nuc, aruncarea scaldei mortului pe sub nuci".
În ziua Floriilor, oamenii merg cu ramuri de salcie la biserică, pentru a-L întâmpina tainic
pe Hristos. Ele sunt sfințite și puse la icoane. Se credea că nu e bine să renunți la aceste ramuri dacă
nu au venit celelalte Florii. Oamenii le puneau și pe pomii fructiferi, pentru a-i ajuta să rodească.
Există credința că abia acum pomii prind putere să rodească. De aceea, nu se plantau pomi înainte de
Florii, de teama că aceștia să nu rămână fără rod. În ziua de Florii, stupii erau împodobiți cu ramurile
de salcie sfințite, ca albinele să se bucure de binecuvântarea divină.
În unele sate, mâțișorii erau aruncați în curte când începea să bată grindina. Însă, ramurile
de salcie aveau în principal menirea de a-i feri pe oameni de duhurile necurate.
Ramura de salcie sfințită era utilizată și în scopuri terapeutice. Oamenii înghițeau mâțișori
de pe ramura de salcie, pentru a fi feriți de diferite boli. Bătrânele se încingeau cu salcia ca să nu le
mai doară șalele. Există și obiceiul ca părinții să-și lovească copiii cu nuielușa de salcie, când veneau
de la biserică. Credeau că așa vor crește sănătoși și înțelepți.
Creştinii ortodocşi prăznuiesc, duminică, Floriile, cea mai importantă sărbătoare care
vesteşte Paştele, rememorând intrarea lui Iisus în Ierusalim, unde a fost aclamat de locuitorii oraşului
şi întâmpinat cu frunze de palmier, şi fiind totodată sărbătoarea celor care poartă nume de flori.
În duminica a şasea din postul Paştelui, cunoscută în popor şi ca Duminica Floriilor, Biserica
Ortodoxă sărbătoreşte intrarea triumfală a lui Iisus Hristos în Ierusalim.
Floriile deschid săptămâna cea mai importantă pentru pregătirile de Paşte, aşa-numita
Săptămână Mare, de după cele 40 de zile de post.
De Florii se mănâncă peşte, fiind a doua dezlegare din postul Paştelui, după cea din ziua
Bunei Vestiri.Duminica Floriilor este precedată de Sâmbăta lui Lazăr. În această zi, Iisus Hrisos îşi
arată din nou minunile, înviindu-l pe Lazăr, la patru zile de la moarte. Învierea lui Lazăr este simbolul
învierii viitoare a neamului omenesc. După această minune, mulţimile strânse la porţile cetăţii l-au
întâmpinat cu flori şi l-au aclamat pe Mântuitor, la intrarea în Ierusalim.
Sâmbăta din ajunul Floriilor este cunoscută şi ca Moşii de Florii, când se fac pomeniri pentru
sufletul rudelor decedate.Ortodocşii sărbătoresc ziua de Florii ca pe una de bucurie, dar cu înţelegerea
faptului că zilele ce urmează, din Săptămâna Mare, sunt unele ale tristeţii.
Intrarea lui Iisus în Ierusalim este relatată de toţi cei patru evanghelişti, Ioan, Luca Matei şi
Marcu. În Noul Testament se scrie că apostolii au întins hainele lor pe un asin, iar pe ele s-a aşezat
Mântuitorul. Acest gest a fost interpretat ca fiind mărturisirea faptului că învăţătura apostolilor va
aduce la ascultare toate neamurile de pe pământ. Hainele Sfinţilor Apostoli simbolizează, astfel, noua
haină pe care o îmbracă oamenii, haina Sfântului Botez.
După modelul mulţimii din cetatea Ierusalimului care l-a întâmpinat pe Mântuitor cu frunze
de palmier, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, după săvârşirea Sfintei Liturghii, să se sfinţească ramurile
de salcie aduse de credincioşi. Slujitorii Bisericii citesc rugăciuni de sfinţire a salciei, ţinând în mâini
aceste ramuri înmugurite, cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii, fiind
cunoscut faptul că salcia are o putere mare de regenerare.
Creştinii prăznuiesc Intrarea Mântuitorului participând la Sfânta Liturghie, împodobind cu
ramuri de salcie sfinţită icoanele, uşile şi ferestrele gospodăriilor lor şi păstrând rânduiala postului.
Aceste ramuri sfinţite se păstrează peste an, fiind folosite cu credinţă la tămăduirea diferitelor boli.
Oamenii obişnuiesc şi să înfigă aceste ramuri în straturile proaspăt semănate, să le pună în hrana
animalelor sau să le aşeze pe morminte. Ramurile verzi simbolizează castitatea, dar şi renaşterea
vegetaţiei, amintind totodată de ramurile cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim, în
această zi.
169
 În seara din ajunul Floriilor se organizează un pelerinaj sau o procesiune, care porneşte de
la o biserică şi se sfârşeşte la o alta, în amintirea ieşirii oamenilor în întâmpinarea Domnului, pe
drumul său spre Ierusalim. Pelerinajul are şi rolul binecuvântării oraşului.Duminica Floriilor este şi
prilej de a-i sărbători pe cei care poartă nume de flori, cum ar fi Florin, Viorel, Viorica, Brânduşa,
Lăcrămioara ori Margareta.În acest an, Floriile, ca şi Paştele, sunt sărbătorite în aceeaşi zi de ortodocşi
şi de catolici.
De Florii, atenţia comunităţii tradiţionale era îndreptată, pe lângă sărbătoarea religioasă,
către renaşterea vegetaţiei. De fapt, denumirea populară a sărbătorii vine de la zeiţa romană a florilor,
Flora, peste care creştinii au suprapus sărbătoarea intrării Domnului în Ierusalim. Astfel, pe lângă
sărbătoarea creştină a intrării Mântuitorului în Ierusalim, au apărut şi nenumărate obiceiuri şi tradiţii,
atât în mediul rural, cât şi în cel urban, cele mai multe de sorginte păgână.
De exemplu, de Florii se obişnuieşte să se facă "de ursită", astfel că fetele aflau, prin diverse
procedee, dacă se vor căsători sau nu în acel an. Tot de Florii, mărţişorul purtat până în această zi se
pune pe ramurile unui pom înflorit sau pe un măceş, iar zestrea se scoate din casă, pentru aerisire.
Înaintea sărbătorii, fetele nemăritate din Banat şi Transilvania obişnuiesc să pună o oglindă
şi o cămaşă curată sub un păr altoit. După răsăritul soarelui, aceste obiecte sunt folosite în farmece
pentru noroc în dragoste şi sănătate.De asemenea, la miezul nopţii, se fierbe busuioc în apă, iar
dimineaţa fetele se spală pe cap cu această fiertură, ca să le crească părul frumos şi strălucitor. Ce
rămâne se toarna la rădăcina unui păr, în speranţa că băieţii se vor uita după ele ca după un copac
înflorit.
În popor se mai spune că cine îndrăzneşte să se spele pe cap în ziua de Florii fără apă
descântată şi sfinţită riscă să albească.La toate popoarele creştine pot fi întâlnite diferite obiceiuri,
unele chiar similare celor de la noi, majoritatea având în prim-plan palmierul sau salcia. Aceste tradiţii
nu au nimic în comun cu spiritul creştinesc al praznicului Intrării Mântuitorului în Ierusalim.
Arabii aprind candele, împodobite cu flori, pe care le pun printre frunze de palmier, iar grecii
împletesc cruci din tulpini. La popoarele slave este obiceiul ca cei apropiaţi să îşi dăruiască ramuri de
salcie în această zi.
În sâmbăta Floriilor, femeile din unele zone ale ţării aduc ofrandă de pomenire a morţilor,
împărţind plăcinte de post.
În sâmbăta Floriilor se mai făcea un ceremonial complex numit Lazăriţa, după modelul
colindelor, la care participau doar fetele. Una dintre fete, numită "Lazăriţa", se îmbrăca în mireasă şi
colinda, împreună cu celelalte, în faţa ferestrelor caselor.
În trecut, ramura de salcie sfinţită era folosită şi în scopuri terapeutice. Oamenii înghiţeau
mâţişori de pe ramura de salcie pentru a fi feriţi de diferite boli, iar bătrânele se încingeau cu salcia
ca să nu le mai doară şalele.
În Duminica Floriilor, fetele care vor să se mărite trebuie să scoată la soare zestrea pentru a
chema ursitul. De Florii e bine să aeriseşti toate hainele. Bătrânii spun că este interzis să te speli pe
cap, pentru că vei albi de timpuriu. Dacă totuşi trebuie să faci acest lucru, foloseşte doar apă sfinţită.
Dacă nu cinsteşti Floriile aşa cum cere datina, te vei umple de pistrui.
Cine se încinge peste mijloc cu salcie sfinţită, va fi ferit de dureri, iar cine înghite în aceasta
zi trei mâţişori de salcie sfinţită nu va suferi de dureri de gât. Salcia se foloseşte şi în scopuri
comerciale, animalele, înainte de a fi duse la târg la vânzare, trebuie atinse cu salcia, pentru a atrage
cumpărătorii.
Mâţişorii se folosesc pentru a îndepărta furtunile şi grindina. Vara, când vremea este urâtă,
se pun mâţişori pe foc, pentru ca fumul acestora să alunge trăsnetele şi fulgerele. Nu se munceşte în
această zi, iar masa trebuie să fie întinsă tot timpul. Se mănâncă peşte, fiind dezlegare de peşte.
170
 Pentru că se crede că acum încep să înflorească urzicile, acestea nu se mai folosesc ca alimente, iar
sărbătoarea se numeşte şi „Nunta urzicilor”. Urzicile, mâncate în special în post, sunt considerate
foarte sănătoase.
Se mai spune că dacă se aud broaştele cântând până la Florii, vara care urmează va fi
frumoasă. La fel, cum e vremea de Florii, aşa va fi şi de Paşte.
În majoritatea localităţilor din Alba, în Duminica Floriilor, după slujbă, copiii însoţiţi de
dascăli şi preot, împreună cu credincioşii străbat uliţele localităţilor cu salcie înmugurită în mână,
cântând „Verşul Floriilor”, ca apoi să le depună în faţa altarului. Procesiunea simbolizează intrarea
lui Iisus în Ierusalim. Ramurile de salcie sfinţite la Biserică se împart credincioşilor, care le pun, sub
formă de cununiţă, la icoane sau deasupra porţilor, la intrarea în curţi.

OBICEIURI DE PAȘTE DIN ARDEAL

UDATUL FETELOR

Prof.Szasz Fira Petruța

Grad. ”Căsuța Fermecată ”Luduș

Udatul fetelor de Paşti. În a doua zi de Paște, fetele sunt stropite cu parfum, obiceiul fiind
preluat de la germani şi maghiari, dar este păstrat atât la ţară, cât şi la oraş. În Transilvania, stropitul
s-a practicat în familiile nobiliare până la sfârşitul secolului al XIX-lea, după care doar locuitorii
satelor l-au mai păstrat.
Tradiţia „stropitului” sau „udatului” fetelor de măritat ori a nevestelor este păstrata cu
sfinţenie, de sute de ani, în localităţile harghitene locuite de romano-catolici şi a început să fie
împrumutata şi de creştinii ortodocşi.
Tradiţia spune că fetele trebuie udate cu apa de izvor neîncepută că să fie frumoase, să dea
naştere la copii sănătoşi şi să miroasă tot anul ca florile de primăvară. Femeile şi fetele îşi aşteaptă
musafirii cu ouă roşii, pălincă şi prăjituri, pe care le oferă celor care spun poezii.
Primii care pornesc la stropit sunt cei mici. Ei primesc zeci de oua, dar şi prăjituri sau bani.
Obiceiul udatului, numit in zona „locsolas”, se păstrează şi la oraşe. Aici, apa de izvor este înlocuita
cu parfumuri sau deodorante mai scumpe sau mai ieftine, in funcţie gustul sau buzunarul
fiecăruia.Tradiţia stropirii de Pasti a fetelor se păstrează şi la instituţii, unde, în a treia zi de Pasti, unii
şefi îşi stropesc angajatele şi le compun mici poezioare.
Unele dintre catrene au uşoare tente politice, altele sancţionează aspectele negative ale
societăţii actuale iar cele mai multe sunt menite sa stârnească râsul. După o zi întreagă de stropit,
fetele trebuie să îşi spele hainele, dar şi părul, pentru că, uneori, amestecul de mirosuri este de
nesuportat.
În unele sate din Transilvania, fetele îşi iau revanşă în cea de-a treia zi de Paşti, când e rândul
băieţilor să fie stropiţi. Acest obicei îşi are rădăcinile în urmă cu doua mii de ani, când evreii i-au
stropit cu apă pe adepţii lui Iisus care aduceau vestea Învierii.

171
 Băieţii se adună în grupuri şi merg pe la casele în care sunt fete. Acestea nu sunt stropite
până când „udătorii” nu rostesc versurile: „Am auzit că aveţi un trandafir frumos, am venit să-l udăm,
să crească, să înflorească şi mulţi ani să trăiască!”.
La ţară, fetele erau udate cu găleţi pline cu apă. În timp, s-a renunţat la această practică în
favoarea parfumului sau a apei de colonie, obicei care se practică şi la oraş.
„Udătorii” îşi aleg cu grijă fetele pe care le stropesc cu parfum. De regulă, merg la casele
celor pe care le simpatizează şi se străduiesc să le impresioneze cu un parfum scump.
Obiceiul udatului este amuzant şi, de regulă, se încheie cu câte o petrecere pe la casele fetelor
cu mulţi udători sau admiratori.În stradă, în văzul tuturor, tinerii varsă peste domnişoare găleţi întregi
de apă de izvor. Totul, în numele tradiţiei.
Când era jocul mai iute, distracţia a căpătat brusc o altă turnură.Tradiţia e tradiţie, aşa că
tânăra nu protestează. Toate fetele din Sâncrăieni, Harghita, au parte de acelaşi tratament, în a doua
zi de Paşte.Şi asta pentru că, încă de pe vremea bunicilor, se spune că fetele trebuie să fie udate cu
apă de izvor neîncepută, ca să fie frumoase şi să dea naştere unor copii sănătoşi.Băieţii vin în port
popular şi se stropesc cu apă din fântână.
„Udătorii" îşi aleg cu grijă fetele pe care le stropesc. De regulă, merg la casele celor pe care
le simpatizează şi se străduiesc să le impresioneze. Însă, nici ele nu se lasă mai prejos.În Maramureş,
în schimb, băieţii sunt în centrul atenţiei. Toată suflarea satului îl sărbătoreşte pe primul gospodar
care a ieşit la arat anul acesta.Câştigătorul trebuie să facă o baie de purificare în râul care traversează
satul.

În satul Mera din judeţul Cluj, băieţii şi bărbaţii au plecat luni de din casă în casă pentru a
uda fiecare fată sau femeie cu câteva picături de parfum.Flăcăii care umblă cu stropitul trebuie să ştie
însă că fetele nu se lasă udate cu una cu două. Mai întâi trebuie să spună o poezie. Una dintre poeziile
pe care le spun chiar și copiii este următoarea: „Ou roşu, iepuraş alb, în schimbul udatului trebuie să
primesc o sărutare.”
Gazdele s-au pregătit din timp şi îi aşteaptă pe udători cu bucate alese.Dacă acum udătorii
folosesc parfumuri, pe vremuri, ei stropeau fetele cu apă din fântână, pentru a le aduce prosperitate,
noroc şi sănătate, iar la udat se mergea câte două zile şi două nopţi.„Mai demult, noi tineretul,
mergeam noaptea la udat. Porneam de la 1-2 noaptea, cu muzicanți, mergeam până a doua zi
dimineața. Luam toate fetele la rând”, a spus Kovacs Attila, localnic din satul Mera.
În Mera, nimeni nu intră în biserică în zi de sărbătoare fără să poarte costumele populare.
Costumele populare se fac pentru fete și băieți la vârsta de 16 ani, care le primesc de la părinți sau de
la bunici.Nora, o fetiță care poartă cu mândrie costumul popular pe care scrie numele ei, spune: „Am
fost la biserică şi îmi iubesc foarte mult costumul acesta.”
Doamna Ana a îmbrăcat azi un costum vechi de peste 90 de ani, moştenit de la străbunici.
„Costumul este de demult, de la mama, de la străbunica. Este cusut de mână”, spune ea.De altfel,
toata casa îi este ca un muzeu. Tanti Ana păstrează lucruri tradiţionale, unele vechi de sute de ani.
Oaspeții sunt poftiţi în camera bună, acolo unde se strânge familia de sărbători.Acolo ține doamna
Ana și zestrea pentru fiica sa, după regulile din familie.
„Zestrea de la fată include pat, masă, vitrina și dulap, ca mobilă pictată, și o ladă cu zestre.
Avem expuse și farfurii vechi, de decor, înainte se foloseau pentru a mânca. Fuiorul de tors era primit
de fete de la băieți, acesta este de la mămica mea. Se mergea la șezătoare, acolo fetele lucrau, iar
băieții făceau altceva. Sunt obiecte de la străbunica mea. Am renovat puțin, dar încercăm să le
păstrăm.”

172
 OBICEIURI DE PAȘTE ÎN SATUL NADIȘ, JUDEȚUL SĂLAJ

Consilier Școlar, Prof. Aniela Lung

Colegiul Tehnic ”Alesandru Papiu Ilarian” Zalău

Pe lângă renașterea naturii, primăvara aduce cu ea marea sărbătoare creștină a Învierii

Domnului Iisus Cristos, Sfintele Paști. Este un moment de curățare sufletească, de rugăciune, dar și
de păstrare a unor vechi tradiții și obiceiuri populare care însoțesc mare parte din activitățile casnice
premergătoare Sărbătorii Pascale. An de an, sărbătoarea Paștelui aduce în sufletele oamenilor
credința, optimismul și speranța.
Satul Nadiș este o localitate din zona cunoscută drept ”Țara Codrului”, aparținând ca
organizare administrativă județului Sălaj și zonei etnografice Codru, care a reușit să-și păstreze în
mare parte datini și obiceiuri ale căror origini își trag seva de la strămoșii daci. Satul Nadiș se remarcă
prin frumuseţea locurilor şi a tradiţiilor populare.
În viața satului se derulează un întreg ciclu de sărbători și evenimente, de la intrarea în Postul
Mare până la Rusalii, care conferă momentului pascal o semnificație unică, specială în calendarul
sărbătorilor creștine.
Prima sărbătoare care prevestește Sărbătoarea Paștelui are loc în sâmbăta dinaintea
Sărbătorii Floriilor, numită Sâmbăta lui Lazăr. În Sâmbăta lui Lazăr, credincioșii se îndreaptă cu
lumânări aprinse și cu flori spre cimitir, unde își comemorează morții. Preotul din sat oficiază o slujbă
în cimitirul satului, la care iau parte toți credincioșii. Cu
această ocazie, gospodinele pregătesc prescură și colaci, iar
gospodarii aduc vinul roșu. Toate acestea vor fi sfințite în
cadrul slujbei, iar după slujbă vor fi împățite celor prezenți.
Este o primă sărbătoare la care ia parte întreaga comunitate din
sat, un prilej pentru cei plecați să se întoarcă în locurile de
baștină, un moment foarte important în pregătirea spirituală
pentru a lua parte la Învierea Domnului.
În Joia Mare din ”săptămâna patimilor”, gospodinele se pregătesc de încondeierea ouălor,
obicei binecunoscut în rândul creștinilor. Ouăle colorate în alte culori (galben, verde, albastru) vestesc
bucuria primăverii. Astfel, într-un vas cu apă se pun la fiert coji de ceapă; ouăle se pun într-un ciorap,
împreună cu frunzulițe și plante diferite ca formă și aspect, pe care le găsim în grădină sau în livadă.
Fiecare ou în parte se leagă strâns și se pune la fiert în vasul cu cojile de ceapă, iar apoi, după fierbere,
ouăle se scot pe-o bucată de material pentru a se usca și se ung cu slănină pentru a primi luciu și
strălucire. Odinioară, ouăle de Paşti erau vopsite în culori vegetale, preparate după reţete străvechi,
transmise din generaţie în generaţie, cu o mare varietate de procedee şi tehnici.
Ultima vineri din Postul Mare este numită Vinerea Paştilor, Vinerea Patimilor,
Vinerea Neagră, Vinerea Seacă sau Vinerea Mare. Conform tradiţiei creştine, este ziua în care Iisus
a fost răstignit şi a murit pe cruce pentru răscumpărarea oamenilor din păcatul strămoşesc. Din această
cauză, Vinerea Mare este zi de post negru. În Vinerea Mare nu se coase, nu se coace, nu se spală
haine, gospodarii pregătindu-se pentru prezența la slujba de seară, unde se duc ”daruri” pentru a fi
sfințite. Slujba din Vinerea Mare este o slujbă foarte specială, la finalul căreia credincioșii înconjoară
biserica cu lumânări în mână.
Sâmbăta dimineața, cinstiții gospodari se reîntorc la Biserică unde primesc dezlegare
de păcate, prin spovedanie și împărtășire. Acasă, familiile fac ultimele pregătiri pentru a aștepta, așa
cum se cuvine, praznicul Învierii Domnului. Femeile pregătesc cea mai mare parte a bucatelor
tradiţionale, precum mielul, cozonacii și drobul. În seara de Înviere se duc ”daruri” la Biserică, unde
urmează să fie sfințite, daruri ce se vor împărți ulterior copiilor și celor prezenți la slujbă.
Sâmbătă seara, înainte de Paști, după ora 22, mai mulți tineri, copii și uneori chiar unii
bărbați mai tineri se adună în deal și aprind un foc, îl îngrijesc și-l întrețin în așa fel încât pe la miezul

173
nopții să fie o flacără mare pe lângă care copiii se joacă și sună din ”toroșipuri”, un fel de tulnice
confecționate din coajă de răchită. În prezent, astfel de instrumente se fac și din materiale plastice.

Până la miezul nopții, în jurul focului se formează un grup de tineri în frunte cu un șef, având
misiunea de a le da imbold la strigat. În același timp, credincioșii se adună în curtea bisericii ca să ia
parte la slujba de Înviere. Și aici se formează un grup de bărbați, cu sarcina de a le răspunde la strigătul
celor din deal.

Strigatul din deal este un obicei foarte vechi, adus în Nadiș din zona Chioarului, județul
Maramureș, de către preotul Vasile Câmpeanu, prin anii 1930. De atunci, manifestarea are loc în
fiecare an fără întrerupere. Chiar și în timpul ocupației maghiare din 1940-1944 și în perioada
regimului comunist, 1947-1989, obiceiul n-a putut să fie oprit de nimeni.
La desfășurarea lui participă întreg satul și oameni veniți din împrejurimi, inclusiv maghiari
de religie reformată sau catolică din Cehu Silvaniei, care sunt atrași, probabil, de caracterul neobișnuit
și spectaculos al manifestării.
Pregătirea acestei serbări deosebite începe în Săptămâna cea mare de dinaintea Paștilor. Mai
întâi, se adună materialele necesare pentru un foc mare, o bobotaie enormă, care va arde pe un deal
înalt, va lumina locurile și cerul chiar în mijlocul nopții de Înviere și va putea fi observat de la mare
distanță. Focul din noaptea de Înviere simbolizează purificarea de Păcat și victoria Credinței, Lumina
care cucerește Întunericul, Viața care câștigă în fața Morții.
În vremurile mai vechi, focul era făcut din resturile de la tăiatul de primăvară a viței de vie,
numite ”vineței”, iar operațiunii de tăiere i se spune ”mețerlit”. Se mai adunau și crengi rezultate în
urma curățirii și tăierii pomilor în livezi. Astăzi, se aduc acolo și anvelope uzate. Tinerii transportă
materialele pe dealul numit După Coaste, care este așezat în partea de nord a satului.
La miezul nopții, ritualul începe cu glasul clopotelor, care nu s-au mai tras din seara de joi,
din Joia mare. După primul semnl al clopotelor, începe ”strigatul”. Grupul de tineri din deal strigă:
”Hristos a înviat!”. Bărbații din curtea bisericii răspund: ”Adevărat a înviat!”. Strigătul se repetă de
trei ori de ambele părți. După al treilea strigat, se trag clopotele, apoi începe a doua serie de strigat și
continuă în acest fel până la strigatul al doisprezecelea. După fiecare serie de strigat se trag clopotele.
Se strigă în 12 serii de câte trei ori, deci se strigă de 36 de ori și se trag clopotele de 12 ori. După
ultima serie de strigat, clopotele se trag un timp mai îndelungat.
Acum, cei din deal coboară spre biserică și cântă ”Hristos a înviat din morți...”. În acest timp,
la chemarea preotului: ”Veniți de luați lumină!”, începe slujba de Înviere. Preotul cheamă credincioșii
să ia lumină, adică să-și aprindă lumânările; urmează înconjurarea bisericii de trei ori de către alaiul
de enoriași și citirea Evangheliilor care atestă marea minune a Învierii.
Spre dimineață, la finalul slujbei, credincioșii primesc Paști (vin și prescură sfințită) în căni
sau vase aduse cu acest scop. Sfintele Paști - anafură cu vin sfințit, sunt de obicei oferite de câte unul
dintre credincioșii satului, ca o jertfă sau dar adus Domnului Iisus.

174
 Tot ȋn Nadiș este obiceul ca ȋn fiecare an o familie sǎ plǎteascǎ Paștele, adică tot ce se aduce
la bisericǎ, prescura și vinul pentru a fi sfințite și a fi date oamenilor acasǎ. Trebuie și sǎ cumpere
ceva pe seama bisericii, poate fi un rând de veșminte, sau orice altceva este nevoie ȋn bisericǎ. A doua
zi de Paște, cel care a plǎtit Paștele face ospǎțul Paștelui,
unde sunt invitați, pe lângă familie și neamuri, toți oamenii
de vazǎ ai satului, adicǎ preot, doctor, profesori, ca
odinioarǎ. Toatǎ lumea este servită cu mâncǎruri
tradiționale.
Din noaptea de Înviere, timp de patruzeci de zile,
până la Rusalii, sărbătoarea Înălțării Domnului, gospodarii
satului se salută cu tradiționalele ”Hristos a înviat!” și
”Adevărat a-nviat!”. Lumânarea de la Înviere este luată
acasă pentru că, tradiția spune, păzește gospodăria de Cel rău, la vreme grea, de furtună și grindină,
iar la timp de necaz, se aprinde și se spune o rugăciune pentru a îndepărta supărarea.
În duminica de Paști, fiecare gospodar, după ce se trezește, își pregătește un vas cu apă
în care se pune un ou care simbolizează sănătatea, un ban care simbolizează belșugul și o urzică care
simbolizează hărnicia și asprimea, iar apoi cu apa din vas se spală pe față.
În fiecare dintre cele trei dimineți de Sărbători Pascale, înainte de micul-dejun, se iau de
către fiecare gospodar câte trei linguri de Paști. Tot ca o tradiție, de această sărbătoare se obișnuiește
să se îmbrace cu o haină nouă, îmbrăcămintea nouă ce are rol de curățire sufletească; tot în satul
nostru se spune că în ziua de Paşti nu este bine să dormi, pentru că în restul anului vei fi somnoros,
iar dacă prima persoană care îţi intră în casă este bărbat, acest fapt aduce noroc tot anul.
Un alt obicei este acela ca, ȋn ziua de Paște, toți copiii și tinerii satului pot merge la Bisericǎ
si pot trage clopotele cât doresc și cum doresc. Se zice cǎ ȋn zilele de Paște Raiul este deschis, așa cǎ
toți copiii pot fi ȋn preajma bisericii.
Paștele marchează pentru toți creștinii miracolul Învierii Domnului, aduce liniște sufletească
și apropiere de familie, care se reunesc în jurul mesei plină de bunătăți: ouă vopsite, miel, pască,
șuncă, unt, usturoi, sare, brânză de vacă, cârnați și vin roșu.
Învierea, cea mai veche și cea mai importantă sărbătoare a creștinătății, este, după cum
spunea părintele Arsenie Boca, ”singura minune care li se arată tuturor, credincioșilor și
necredincioșilor deopotrivă”.

OBICEIURI ÎN POSTUL MARE, POSTUL PAŞTELUI

Prof.Înv Preşcolar Ştefancu Ioana

Prof. Înv.Preşcolar Popa Păuna

Postul Mare este cel mai important şi mai sfânt post de peste an. Fiecare credincios încearcă
să postească după putere mai ales prima săptămână şi Săptămâna Mare, să facă milostenie şi fapte
bune,să se împace cu cei cu care s-au certat. Datinile populare se mai păstreză doar în unele
localităţi.Cu trecerea anilor,parcă timpul e tot mai puţin îngăduitor cu oamenii, grijile vieţii lipsindu-
i tot mai mult de bucuria sărbătorii. Sau, poate că se vede tot mai mult influenţa creştinismului, care
considera Postul Mare drept o perioadă de adâncă pocăinţă şi tânguire, pentru că acum a fost chinuit

175
şi omorât Creatorul lumii, iar la răstignirea Lui, ne facem cu toţii părtaşi, prin păcatele noastre. De
aceea, din punct de vedere creştin, sunt interzise petrecerile şi serbările de orice fel.
Postul Mare durează 40 de zile, amintind de postul lui Moise, dar mai ales al Mântuitorului.
Ultima săptămână (Săptămâna Mare) este dedicată însă, în afara postului, patimilor, răstignirii şi
punerii în mormânt a Domnului. Este cea mai aspră săptămână de post. În toate bisericile se slujesc
seara Deniile, slujbe specifice Postului Mare;Utrenii ale zilei următoare. Ele se desfăşoară în prima ,
a cincea şi ultima săptămână a postului, fiind cele mai frecventate de românii de astăzi. Rânduiala
este de a se îmbrăca în haine cernite, sau, măcar femeile să-şi acopere capul cu o năframă neagră. E
regulă ca până la deniile din săptămâna a cincea să fie gata curăţenia prin case şi ogrăzi.
Bătrânii obişnuiau să mănânce puţin în seara de Florii, apoi nu mai mâncau până în Joia
Mare,când se spovedeau şi se împărtăşeau. Tinerii mâncau în această săptămână pâine şi poame
uscate,bând doar apa de izvor. În sat se păstra o linişte şi o atmosferă de reculegere,de tristeţe
evlavioasă. Se făceau focuri rituale, se îngrijeau şi curăţau gospodăriile, se întrerupea munca la câmp
şi lucrările mai importante. Se confecţionau haine noi pentru sărbătoare. Se tăiau vite şi păsări pentru
Paşte.Se tocmeau lăutari pentru hora satului. Oamenii se spovedeau şi se iertau reciproc.
Românii cinstesc în mod deosebit sfintele slujbe din săptămâna patimilor,chiar dacă azi nu
se mai practică vechile obiceiuri. Fiecare zi din Săptămâna Mare are semnificaţia sa. Luni se
pomeneşte Iosif cel cu bun chip, care a fost vândut de fraţii săi pe 30 de arginţi ca şi Mântuitorul. E
pomenit şi smochinul neroditor pe care Hristos l-a blestemat şi s-a uscat. Marţi se pomenesc cele 10
fecioare – cinci înţelepte şi cinci nebune pentru că nu făcuse fapte de credinţă şi milostenie. Miercuri
se pomeneşte femeia păcătoasă, care a spălat cu mir picioarele mântuitorului, spre îngroparea Sa. În
Joia Mare se prăznuieşte spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul. Cina cea de Taină,
rugăciunea din grădina Ghetsimani şi vinderea Domnului de către Iuda. În seara acestei zile, creştinii
merg la Denia celor 12 Evanghelii. Prin Sudul ţării, fetele fac câte 12 noduri unei aţe, punându-şi la
fiecare câte o dorinţă şi dezlegându-le când dorinţa s-a împlinit. Această aţă şi-o pun sub pernă seara,
crezând că-şi vor visa ursitul.Tot aici se păstreză obiceiul de a spăla picioarele celor din casă (copii)
decătre femeile mai în vârstă. În Vestul ţării, o familie care prepară pâinea pentru Paşte, pentru
biserică, o aduce acum cu vase noi, cu lumânări şi vin, pentru a rămâne până la Paşti. Din Joia Mare
până în ziua de Paşti se zice că nu se mai trag clopotele bisericilor, ci doar se toacă.
În tradiţiile românilor, Joia Mare se mai numeşte Joi Mari, Joia Patimilor, Joia Neagră,
Joimăriţa. Ea este termenul până la care femeile trebuiau să termine de tors cânepa.La cele leneşe se
spunea că vine Joimăriţa să vadă ce-au lucrat. Iar dacă le prinde dormind, le va face neputincioase a
lucra tot anul. Uneori, o femeie bătrână mergea pe la casele cu fete mari şi dădea foc cânepii netoarse.
Sau copiii unşi pe faţă cu negreală, mergeau să le îndemne la lucru pe fetele de măritat şi să primească
ouă pentru încondeiat de Paşte, zicând:” Catii./ Matii / Toarse câlţii;/ Ori i-ai tors,/ Ori i-ai ros,/ Scoate
totul să ţi-l văz! /Şi de-l ai, /Să te-nduri şi să ne dai / Cele ouă-ncondeiate / De acolo din covate”.
Joia mare este considerată binefăcătoare pentru morţi. Acum se face ultima pomenire a
morţilor din Postul Mare.În Oltenia şi acum se fac în zori, în curţi sau la morminte focuri pentru
morţi din boz sau nuiele; se spune că ele închipuiesc focul pe care l-au făcut slujitorii lui Caiafa în
curtea arhierească ,să se încălzească la el ,când Iuda l-a vândut pe Hristos, sau focul unde a fost oprit
Sfântul Petru, când s-a lepădat de Hristos.În unele locuri (Zona Clujului) de Joia Mare se striga peste
sat. Dar strigarea o făcea Voievoda Ţiganilor – un flăcău căruia i se comunicau abaterile fetelor şi
feciorilor din Postul Mare.
Joia Mare este cunoscută în cultura populară actuală ca ziua în care se înroşesc ouăle, pentru
că se spune că ouăle înroşite sau împistrite în această zi nu se strică tot anul

176
 Vinerea mare (Vinerea Patimilor, Vinerea Seacă, Vinerea Paştilor) este zi de mare doliu a
întregii creştinătăţi pentru că în această zi a fost răstignit şi a murit Mântuitorul lumii. Este o zi
aliturgică, pentru că Liturghia reprezintă jertfa nesângeroasâ a lui Hristos, în chipul pâinii şi al vinului,
iar cele două jertfe nu se pot aduce în aceeaşi zi. În seara acestei zile se oficiază denia Prohodului
Domnului.
În mijlocul bisericii se scoate Sfântul Epitaf ( care-l închipuie mort pe Mântuitorul,
înconjurat de Apostoli şi Maica Domnului) pe sub care toată lumea trece, până în după-amiaza zilei
de sâmbătă. În zorii zilei de Înviere este dus din nou în Sfântul altar şi este aşezat pe sfânta masă,
unde rămâne până în miercurea dinaintea Înălţării Domnului. Se spune că pe cei ce trec de trei ori pe
sub Sfântul Aer nu-i doare capul, mijlocul şi şalele în cursul anului, iar dacă îşi şterg ochii cu marginea
Epitafului nu vor suferi de dureri de ochi.
Acestei zile i se spune şi Vinerea Seacă, pentru că bătrânele posteau post negru, iar seara, la
Denia Prohodului Domnului luau anafura de la biserică. După cântarea Prohodului Domnului se
înconjoară de trei ori biserica de tot soborul ,cu Sfântul Epitaf, care apoi este aşezat pe masa din
mijlocul bisericii. La terminarea slujbei, femeile merg la morminte, aprind lumânări şi-şi jelesc morţii.
La sfârşitul slujbei, era obiceiul ca preotul să împartă florile aduse, care erau considerate a fi bune de
leac. Lumea, în trecut, pleca acasă cu lumânările aprinse pe drum, ca să afle şi morţii de venirea
zilelor mari. Ocoleau casa de trei ori şi intrând, se închinau, făceau câte o cruce cu lumânarea aprinsă
în cei patru pereţi sau doar la grinda de la intrare şi păstrau lumânarea pentru vremuri de primejdie.
În popor se credea că dacă ploua în Vinerea Mare, anul vafi mănos, iar dacă nu, nu va fi
roditor. Unii cred că dacă se scufundă în apă rece de trei ori în această zi vor fi sănătoşi tot anul.
Femeile nu umplu borş în această zi, să nu se scalde Necuratul în el; nu coc pâine sau altceva, să nu
ardă mâinile Maicii Domnului, nu cos ca să nu orbească; nu ţes, nu torc, nu spală pentru a nu o supăra
pe Sfânta Vineri; afuma casa cu tămâie, înconjurând-o de trei ori, în zorii acestei zile, pentru ca
gângăniile şi dihaniile să nu se apropie de casă şi de pomi. Copiii adună flori de pe câmp şi le duc la
biserică.
Înălţătoare zi de doliu, tăcere şi meditaţie, Vinerea Mare este cinstită mai ales prin
participarea la slujba Prohodului Domnului. Aşa rămâne ea în conştiinţa românilor contemporani.
Sâmbăta Mare este ziua îngropării Domnului cu trupul şi a pogorârii lui în iad, de unde a
slobozit neamul omenesc. Este ziua în care se definitivează pregătirile pentru marea sărbătoare a
Învierii; spre seară, creştinii se odihnesc pentru a putea participa la slujba de la miezul nopţii. Fiind
ultima zi a Postului Mare, era obiceiul ca bătrânii şi copiii să se împărtăşească.

Bibliografie: M.Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Buc.,1976, p.85

S.Fl. Marian, Sărbătorile la români, vol.I, Ed.Grai şi suflet –Cult. nat., Buc.,2001,
p. 205

177
 OBICEIURI OLTENEŞTI

Prof. Constantin Loredana-Vasilica

Şcoala Gimnazială Nr. 1 Bumbeşti-Jiu

Paştele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creştine, care
comemorează evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Isus Hristos, considerat Fiul
lui Dumnezeu în religiile creştine, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare. Paştele înseamnă
pentru fiecare dintre noi un moment de reîntoarcere la tradiţii, la origini şi la obiceiurile vechi de sute
de ani. Deşi trăim în secolul vitezei şi nu mai avem răbdare sau timp să ne conformăm vechilor tradiţii,
există şi zone unde acestea au rămas neschimbate, şi anume, la sat. Ca şi în alte zone ale ţării şi aici
există tradiţii specifice, care sunt moştenite de sute de ani şi încă se respectă de către bătrâni, mai ales
în Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor.
Oamenii din Oltenia sunt mândri, iubitori, sociabili, îsi iubesc locul si nu ezită să îl arate
celor ce doresc sa-l vadă. În înregistrările istoriei, populaţia care trăieşte la Nord de fluviul Dunarea
(geţii) au fost menţionaţi prima dată de Herodot în secolul al IV- lea î.Hr. Bărbaţii au fost recunoscuţi
pentru curajul lor în luptă, poate aceasta fiind o explicaţie de ce ei au rămas principala populaţie etnică
în aceasta regiune în ciuda războaielor şi a multor ani de colonizare romană şi a atacurilor popoarelor
migratoare. Este adevărat că influienţele lor au lăsat urme în vocabularul, obiceiurile, tradiţiile și
mâncarea românilor. Paştele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creştine, care
comemorează evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos, considerat Fiul
lui Dumnezeu în religiile creştine, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare. Data de început
a Paştelui marchează începutul anului ecleziastic creştin. Există unele culte creştine care nu
sărbătoresc Paştele. Data celebrării Paştelui are la bază două fenomene astronomice: echinocţiul de
primăvară şi mişcarea de rotaţie a Lunii în jurul Pământului. Astfel, Paştele se serbează în duminica
imediat următoare primei luni pline după echinocţiul de primăvară. Paştele creştin are o durată de 40
de zile, cuprinse între sărbătoarea Învierii Domnului (prima duminică de Paşti) şi sărbătoarea Înălţării
Domnului, care se celebrează la 40 de zile de la Înviere, întro zi de joi. Primele 3 din cele 40 de zile
pascale sunt zile de mare sărbătoare. Sărbătoarea Paştilor este precedată de o lungă perioadă de post,
în care se comemorează evenimentele premergătoare Învierii Domnului.
Satul nostru păstrează câteva tradiţii deosebite pentru joia mare şi anume: în această zi
oamenii merg la biserică pentru a se spovedi şi împărtăşi, iar copiii merg să se grijească. Noi mergem
cu copiii de la grădiniţă la biserică, unde asistă la slujbă, apoi se grijesc. Tot joi este şi ziua de
pomenire a Morţilor (ultima din Postul Mare), iar oamenii duc la biserică mâncare şi băutură (pachete)
pentru a se sfinţii şi a se da de pomană. În această zi se dau de pomană pentru morţi pahare sau căni
cu vin şi colac, iar de cană se prind flori din grădină. Seara, la denie, femeile duc la biserică căni care
se umplu cu vin şi se sfinţesc de preot, apoi se dau de pomană pentru morţi. La denia de joi lumea
îngenunchează de 12 ori , fiindcă se citesc 12 evanghelii. După isprăvirea fiecăreia , ţârcovnicul stinge
câte o lumânare dintre cele 12 aprinse. Femeile au la ele o sfoară şi la sfârşitul fiecărei evanghelii fac
câte un nod pe sfoară. La sfârşitul slujbei sunt 12 noduri .Cu ea se încingeau copiii bolnavi de friguri
şi femeile însărcinate ,când nu puteau să nască . Vinerea mare, este numită şi Vinerea Paştilor sau
Vinerea Seacă deoarece în această zi, oamenii ţin post negru cu credinţă că vor fi feriţi de toate bolile
si necazurile. La Gorj, vinerea din Săptămâna Patimilor se numeşte Vinerea Ouălelor. Alexandru
Odobescu consemna că la Broşteni număratul ouălelor se face de către femei neştiutoare de carte, la

178
fiecare 10 ouă numărate, făceau un semn cu cărbunele. Tot în această zi, serbată prin nelucrare,
femeile din Novaci, Stăneşti, Preajba numărau jurebiile toarse toată iarna. La Şipot se vopseau ouăle
strânse în Postul Mare şi apoi erau puse în pelin verde. La Runcu ouăle se roşeau cu roibă ( plantă),
la Turceni în ziua de vineri ouăle se îngălbeneau iar sâmbăta se roşeau cu rădăcină de roibă. În această
zi este interzisă orice fel de muncă (casnică sau fizică), spunându-se că totul se va usca, va seca. Dar
mai presus de toate aceste interdicţii, această zi este deosebită prin Denia Prohodului, una dintre cele
mai spectaculoase denii şi ducerea de flori la biserică pentru Iisus Hristos. După ora 18 se merge la
biserică cu flori și se cântă Prohodul. Tinerii şi bătrânii cântă laolaltă, apoi se ia lumină şi se
înconjoară biserica cu Sfântul Epitaf având lumânarea aprinsă. După procesiunea din jurul bisericii,
se împart flori pe care oamenii le pun acasă la icoane. Sfântul Epitaf este aşezat pe Sfânta Masă din
altar, unde rămâne până la Înălţare. La Drăgoieni, dar şi în alte sate, în timp ce stăteau în genunchi la
înconjurarea bisericii, cu lumânările aprinse, date de pomană pentru aceia care au murit fără lumânare,
femeile smulgeau iarbă să o dea la găinile de acasă, în speranţa că nu se vor îmbolnăvi şi vor avea
ouă mai multe. În satele Gorjului, după prohod oamenii se retrag la crucile morţilor din cimitir unde
aprind lumânări şi “se cântă” (bocesc) pe morţi în credinţa că acest bocet este auzit de morţi.
Aceste tradiţii, chiar dacă nu sunt respectate de noua generaţie, sunt sfinte pentru părinţii şi
bunicii noştri şi dacă viaţa ne mai dă câte o lovitură, ne gândim că poate n-au fost păstrate în zadar....

OBICEIURI PASCALE ALE SĂLĂJENILOR

Prof. Bumbaș Corina Delia,

Liceul Reformat „Wesseleny” Zalău

Săptămâna Mare, ultima săptămână a Postului Paștelui, numită și Săptămâna Patimilor, are
menirea de a pregăti credincioșii pentru Înviere. Pentru a simți bucuria pascală, trebuie să ne pregătim
în această săptămână atât sufletul, cât și trupul, înăsprind postul pe cât ne stă în putință, măcar în
aceste ultime zile, care sunt și cele mai importante din Post. După cum spune Sfântul Ioan Gură de
Aur, bucuria lui Dumnezeu se revarsă și peste cel care a venit abia în ceasul al unsprezecelea ca și
peste cel care a venit încă din ceasul întâi la Hristos.
Postul Negru este ținut în credința că Dumnezeu îl va feri pe cel care postește de toate bolile,
îl va face să fie sănătos și să-i meargă bine tot restul anului și-l va ajuta la necazuri și nevoi.
Pentru Săptămâna Patimilor sunt caracteristice următoarele tradiții: păstrarea liniștii, a
tristeții generale; focuri rituale; respectarea stricta a postului; interdicția unor importante lucrări
casnice; îngrijirea locuințelor; curățenia prin curți; întreruperea provizorie a lucrărilor principale
în câmp; confecționarea hainelor noi pentru sărbătoare; tăierea vitelor și păsărilor pentru sărbători;
tocmirea lăutarilor pentru hora satului; împărtășirea la biserica; iertarea reciprocă între oameni.
Numită și Săptămâna Neagră în Sălaj, Săptămâna Mare găsește pe toata lumea în activitate,
deoarece toți credincioșii se pregătesc să întâmpine marea zi a Învierii Domnului.
În această săptămână se face curățenie generală în casă, în curte și în acareturi: se mătură
curțile, se repară gardurile, se curăță gunoiul din șuri, se lipesc și se văruiesc pereții, se spală perdelele

179
și mobilierul, se șterg geamurile, se aerisesc toate hainele, așternuturile și covoarele. Se face curățenie
și în grajdul animalelor, văruindu-se înăuntru.
Bărbații muncesc la câmp până cel târziu în ziua de joi, când revin în gospodărie și își ajută
nevestele la treburile casnice. În unele localități din Sălaj, în această săptămână oamenii poartă haine
de doliu, iar casa o îmbracă tot în negru și albastru închis. Ștergarele se schimbă în ziua de Înviere cu
cele albe, iar femeile își schimbă portul.
Luni și marți, la utrenii, se citesc Evangheliile care ne aduc aminte de cele din urmă învățături
ale Domnului. Miercurea Mare ne apropie de Sfintele Paști, fiecare credincios luând aminte în această
zi la două exemple: cel al păcătoasei desfrânate, înstrăinate de Dumnezeu (dar care aducând în aceasta
zi mir și ungându-L pe Hristos, devine mironosiță) și cel al lui Iuda (ucenicul care, deși apropiat de
Domnul, L-a vândut, tot astăzi, pentru treizeci de arginți fariseilor și cărturarilor ce voiau să-L ucidă).
Gestul lui Iuda a făcut ca, mai târziu, ziua de miercuri să fie declarată zi de post, ea fiind, alături de
vineri (ziua în care Iisus a fost răstignit), una din cele doua zile ale săptămânii în care trebuie să
postească creștinii de-a lungul anului.
În Joia Mare, oamenii merg la biserică să se spovedească și împărtășească. Tot în Joia Mare,
în unele localități din Sălaj nu se dă prescura acasă, ci se oprește de la toata lumea, căci din ea se
pregătesc paștile. Seara, lumea se duce la priveghi, la denie, toți în haine de doliu, făcute din pânză
albă și cusute cu negru.
Vopsitul ouălor în roșu se face în Joia Mare, urmând ca în Sâmbăta Mare să se coacă pasca
și cozonacul ce vor fi aduse la biserică în noaptea de Înviere pentru a fi sfințite.
Patru lucruri sunt prăznuite în Joia Mare: spălarea picioarelor apostolilor de către
Hristos, Cina Domneasca la care s-a instituit Taina Împărtășaniei (Euharistia), rugăciunea din
gradina Ghetsimani și prinderea Domnului de către cei ce voiau sa-l ucidă.
Există și câteva superstiții referitoare la această zi:
- nu este bine sa dormi în Joia Mare, căci cine doarme în aceasta zi va rămâne leneș un an
întreg;
- dacă doarme o femeie, va veni Joimărița, care o va face incapabilă de lucru tot anul;
- morții vin în fiecare an în aceasta zi la vechile lor locuințe, unde stau până în sâmbăta
dinainte de Rusalii;
- în credința populară, această zi este termenul final când femeile trebuie să termine de tors
cânepa.
Dintre obiceiurile din Joia Mare amintim:
- se fac focuri în curtea casei, pentru ca morții să se poată încălzi. Focul din Joia Mare, se
face aprinzând pentru fiecare mort câte o grămăjoară, daca vreți sa fie si ei luminați pe lumea cealaltă;
în unele locuri se duc la biserică băuturi și mâncăruri, care se sfințesc și se dau de pomană, pentru
sufletul morților. În alte părți se împart la biserică colivă și colaci;
- o altă tradiție este nunta (măritarea) urzicilor, ceea ce înseamnă înflorirea și, implicit,
încetarea acestora de a mai fi bune de mâncat;
În Vinerea Mare nu se mai slujește Sfânta Liturghie, se ține post negru și nu lucrează nimeni
nimic, nici măcar clopotele nu se trag. Dacă trebuie vreun mort îngropat, se-ngroapă numai cu bătaie
de toacă. De când se slujește Punerea în Mormânt și până în ziua Invierii, nu se trag clopotele.
Prohodul Domnului de vineri seara este ultima etapă a tânguirii lui Hristos, care se afla acum
în mormânt. La sfârșitul slujbei se înconjoară biserica cu Sfântul Aer, pe sub care trec apoi toți
credincioșii. Numit și Epitaf, Sfântul Aer este o pânză de in sau de mătase, de catifea sau de mușama
pe care se află imprimată, brodată ori zugrăvită icoana înmormântării Domnului. Epitaful
simbolizează trupul mort al lui Hristos.
180
 Sâmbăta Mare este ultima zi de pregătire a Paștilor, când gospodinele pregătesc cea mai
mare parte a mâncărurilor tradiționale, definitivează curățenia și fac ultimele retușuri la hainele pe
care le vor îmbrăca la Înviere și în zilele de Pasti.
Tradiții in Sâmbăta Mare:
- se sacrifică mielul și se prepară drobul, friptura și borșul de miel. De Paște nu se pregătesc
foarte multe feluri de mâncare.
- pe vremuri era obligatoriu ca femeile să îmbrace, la slujba de Inviere și în zilele de Pasti,
măcar o cămașă noua, cusută în orele de taina ale nopții, iar bărbații să aibă cel puțin o pălărie nouă.
La masa de Pasti, la amiaza, se adună cei ai casei, se mănâncă miel și cozonac și se petrece
în liniște, fără muzică și gălăgie. Bătrânii ies apoi la porțile caselor și vorbesc, povestesc. În Sălaj se
fac vizite în sat la alte familii, a doua și a treia zi de Paști, când se organizează și hora satului.
În intervalul dintre răstignirea pe cruce și Înviere, Fiul lui Dumnezeu a lăsat trupul Său să
zacă în mormânt trei zile si în acest timp S-a coborât cu sufletul la iad, sfărâmându-i porțile. Trăind
timp de trei zile numai prin suflet, Iisus a voit sa ne arate ca este posibila o viată spirituală, biruitoare
și fericită, și fără de trup. Până la El, oricine murea se ducea la viața chinuita din iad, întrucât toți
treceau pragul eternității cu sufletul transfigurat de păcat. Aceste trei zile de viață ale lui Iisus cu
sufletul despărțit de trup formează începutul Raiului. Începând din acest moment, sufletele celor
drepți sunt așezate în Rai pana la Învierea lor cu trupurile. Această Înviere, numită și Învierea de
Obște, va avea loc la a doua venire a Mântuitorului. Un alt motiv pentru care Iisus s-a pogorât la iad
a fost acela de a încredința și celor de acolo, care au trăit pe pământ înaintea Sa, Vestea cea buna a
mântuirii neamului omenesc de sub robia diavolului și a păcatului.

OBICEIURI PASCALE

Prof. Înv. Preșcolar Coteanu Ramona Claudia

Şcoala Gimnazială Cerneşti – Maramureş

Din cele mai vechi timpuri religia s-a împletit cu tradiţia , datina şi obiceiurile , pe care omul
le-a respectat şi le-a transmis ulterior prin viu grai din generaţie în generaţie, astfel înţelepciunea şi
experienţa celor mai vechi strămoşi ajunge la noi sub forma obiceiurilor din viaţa celor de la ţară ,
fiind purtătoarele unor informaţii , a unei experienţe şi înţelepciuni vechi.
Satele noastre româneşti au rămas din fericire tributare tradiţiei străvechi, un exemplu în
acest sens fiind obiceiurile legate de Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului din săptămâna
premergătoare Sfintelor Paşti. Ultima duminică din Postul mare semnifică Intrarea Domnului Iisus
Hristos în cetatea Ierusalimului. De Florii , cum sunt denumite în popor, se face dezlegare la peşte,
se fac pomeniri, se sapă mormintele şi se decorează porţile şi casele cu ramuri de salcie, pe care
credincioşii le aduc da le biserică.
La Cernesti, locul în care m-am născut, obiceiurile de dinainte de Pasti s-au perpetuat din
generaţie în generaţie, pentru că oamenii zonei sunt temători de Dumnezeu si nu vor să îşi facă păcate
la o sărbătoare atât de mare. Traditiile pascale din zona noastră sunt simple, oamenii îşi împart timpul

181
între lucrul casei şi rugăciune. Postul se respectă cu sfinţenie, dar, e adevărat, nu mai e atât de drastic
ca odinioară.
Joia Mare, cunoscută în calendarul tradiţional şi sub denumirea de joia morţilor sau cina
cea de taină la care Hristos a prefigurat jertfa sa prin frângerea pâinii şi prin oferirea vinului ce
simbolizează sângele ucenicilor săi . Specific deniei de joi seara este citirea celor 12 Evanghelii ce
reprezintă fragmente extrase din cele 4 Evanghelii în care sunt relatate patimile lui Iisus.
Vinerea Paştelui este cunoscută ca Vinerea Seacă sau Vinerea Patimilor , creştinii merg la
biserică , ţin post negru pentru iertarea păcatelor şi respectă severe interdicţii privind torsul , ţesutul
sau cusutul. Este ziua de doliu a creştinătăţii, întrucât atunci a fost răstignit Mântuitorul, denia de
vineri seara este a înmormântării lui Iisus.
Noaptea Învierii Domnului reprezintă , pe lângă simbolul sacru al jertfei lui Hristos pentru
mântuirea noastră şi un ritual de înnoire anuală a timpului.
Gestul simbolic de celebrare a Paştelui este ciocnitul ouălelor roşii. Bucuria Pascală este
cunoscută pe parcursul celor 40 de zile de la Înviere până la Înălţare, timp în care creştinii se salută
cu ,,Hristos a înviat!” şi ,,Adevărat a înviat!” mărturisind de fiecare dată prin aceste cuvinte adevărul
nostru de credinţă
Obiceiul colorării ouălor s-a transmis creştinilor şi este încă practicat mai ales la popoarele
Europei şi Asiei. Spre deosebire de alte ţări ale Europei, unde obiceiul s-a restrâns sau a dispărut, la
români a înflorit, atingând culmile artei prin tehnică, materiale, simbolica motivelor şi perfecţiunea
realizării. Ouăle "încondeiate" ("împistrite" sau "muncite") s-au constituit, la români, într-o mărturie
a datinilor, credinţelor şi obiceiurilor pascale, integrându-se între elementele de o deosebită valoare
ale culturii spirituale populare, care definesc particularităţile etnice ale poporului nostru. Folclorul
conservă mai multe legende creştine care explică de ce se înroşesc ouăle de Paşti şi de ce ele au
devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului.
Încondeiatul ouălor este un obicei care se mai păstrează în Maramureş şi în Bucovina.
Conform tradiţiei, în Vinerea Mare, gospodinele se ocupă de “împistritul” ouălor.Folclorul păstreaza
mai multe legende creştine care explică însemnătatea înroşirii ouălor de Paşti şi de ce ele au devenit
simbolul sărbătorii Învierii Domnului.
Una dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-şi plângă fiul răstignit, a aşezat
coşul cu ouă lângă cruce şi acestea s-au înroşit de la sângele care picura din rănile lui Iisus Hristos.
Domnul, văzând ca ouăle s-au înroşit, a spus celor prezenţi să continue acest obicei spre a-şi aduce
aminte de răstignirea sa.
,,Ouăle muncite’’sunt adevărate opere de artă populară.Sunt cel mai greu de
încondeiat,tehnica fiind foarte migăloasă.Femeile pot obţine un ou între cinci şi şapte culori,într-o
armonie perfectă.Când le lucrează au superstiţia că privirile ochilor curioşi fac ca ouăle muncite să se
păteze.De aceea, ouăle se colorează fără asistenţă.Când încondeiază primul ou, gospodina îşi face o
cruciuliţă şi spune:,,Dumnezeu să-mi ajute să le închistresc şi să ajung să le mănânc.Amin!’’
Ouăle muncite nu se pot fierbe, nu se mănâncă şi nu se ciocnesc.Sunt numai ornamentale,
de pus în vitrine sau pe masa de Paşti, pentru încântarea ochilor.
Cu siguranţă că tradiţiile legate de această sărbătoare şi în general legate de toate
sărbătorile sunt mult mai numeroase şi diferite în funcţie de zona geografică dar toate au un punct
comun în ceea ce priveşte raportarea lor la religie şi legătura specială a acestora cu credinţa.

Bibliografie:

Vasilica,G.- Cultură generală,Ed.Niculescu,Bucureşti,2007

182
Crăciun, B. - Sfintele Paşti în datini şi obiceiuri, Ed. Porţile Orientului, Iaşi, 1994
Evseev, I. - Dicţionar de simboluri si arhetipuri culturale, Timişoara, Amarcord, 1994
Ghinoiu, I. - Sărbători şi obiceiuri românesti, Ed. Elion, Buc., 2003
Pamfile, T. - Mitologie românească, Editura Alfa, Bucureşti, 1977

OBICEIURI PASCALE
(şezătoare literară)

Prof. Sopon Loredana

Şcoala Gimnazială Moara, Suceava

Fundal muzical – colind: Astăzi de Florii...

Brândușa : Iată că am trecut cu bine, de luminata duminecă a Floriilor, premergătoarea Paștilor.

Măriuța: Da, vine Paștele îndată... și multe mai avem de făcut...
Ileana: ....Di scămoșat lâna asta, că doar ne trebuie ștergare noi, de pus în coş, la Înviere...
Valerica: Da, pentru asta, trebuie să toarcem din fuioare, firul ...
Ina: Ia să-nvârtim fusul ista ceva mai repede, fetelor!
Țața Varvara: Așa fetilor, grăbiți-vă, că mie-mi trăbuie fire multe să am de urzit, acolo la războiu
de țesut...
Ana: Mie-mi trebuie catrință nouă, la biserică în noaptea de-nviere așa că mă grăbesc aici cu cusutu
ista...
Catinca: La toate ne trebuie haini noi... Di Paști, ne înnoim toate...
Vetuța: Și eu vreau să am ie nouă să mă pot mândri la hora din sat cu ea. Poate mă bagă și pe mine,
mândru meu mai mult în samă ș-oi giuca mai mult cu el.
Viorica: Las, tu Vetuțo, nu numai tu îi fi frumoasă cu ia ta... Ia uitați ici fetelor, ce înflorituri frumoase
ies și din mâinile mele.
Brândușa: Fetelor, ian mai lăsați horele, că doar îi Săptămâna Patimilor asta!
Varvara: Poate vă mai înnoiți și sufletul, nu numai hainele, şi cu spovedanie și împărtășanie!
Lucica- Ia mai bine sa ne gândim ce zi sfântă a fost ieri!
Brândușa: Da, o fost mult slăvita zi a intrării Domnului în Ierusalim. După minunea cu învierea lui
Lazăr, Mântuitorul Iisus Hristos, s-a bucurat de o primire regească, fiind întâmpinat cu flori, cu ramuri
de finic șî măslin.
Ina: Așa că am primit și noi, la biserică, ramuri sfințite de sălcii, să-L primim cum se cuvine, în
sufletele noastre...
Ana: Și i-am sărbătorit pe toți cei care poartă nume di flori...
Valerica: La mulți ani, tu Viorică, ieri, nu te-am întâlnit prin sat să-ți fac urări de bine.
Ileana: La mulți ani și ție, Brândușă, din partea noastră, a tuturor! Sănătate și s-ajungeți ani frumoși
și fericiți!
Tanti Varvara: De-acuș gata cu urările, că treaba-i multă și grea fetelor! Și mai avem și pe la case,
multe tare, de făcut..
Vetuța: Am cam obosit, mă dor deja mânurile de la atâta cusut...

183
Ileana: Deja? Ian vezi că dacă nu ești harnică, nu se mai uită după tine, Ion al tău...
Țața Varvara: Nu fiți răutăcioase fetelor.,, Azi plecăm ceva mai repede ca-n alte zîle...
Mărioara: ... Da, avem treabă multă și pe-acasă...
Ana: De măturat și scuturat ...
Lucia: Colacii de frământat...
Catinca: Carnea de miel de curățat...
Ina: Și ouă roșii de-nchistrat...
Brândușa: Șî eu încă nu știu prea bine, să-nchsitresc ouăle... Tanti Varvara, nu ne-nveți și pe noi,
cum să le facem frumoase și arătoase, așa cum le faci dumneata?
Viorica: Și eu vreau să-nvăț obiceiu ista...
Ileana: Și mie-mi place tare, dar nu știu prea bine...
Ana: Și eu vreau...
Catinca;: Și eu...
Lucia: Și eu...,
Mărioara: Te rugăm să ne-nveți...
Varvara: Bine, dragele mele, m-ați convins... Să vă luați toate cele necesare... Și ne vedem cu ele în
Vinerea Mare, că atunci se înroșesc ouăle.
Valerica: Și acum pe la casele noastre... că multe mai avem de făcut...
Ileana: Le gătăm noi repede că doar suntem fete harnice.
Brîndușa: Spor la treabă fetelor! Și să nu uitați să luați cele ce ne-a spus tanti Varvara...
Toate: Mulțămim, mulțămim....
Ina: Mulțămim ... la fel...
Brîndușa: Deci ne vedem Vineri... La bună revedere, tuturor!
Toate... La revedere! La revedere!

Scena II: Fundal muzical ...În mormânt Viață....

Toate fetele fac pregătiri de Paste ... joc de scena mutual.... se așează pe scaune și își reiau
treaba- câte un ou în mână...
Brîndușa: Ia uită-ne tanti Varvara ce frumos suntem pregătite...
Ina: Dornice să-nvățăm...
Ileana: Mai știm noi câte ceva de pe la mame, de pe la bunice...
Brândușa: Dar nimeni în sat nu știe a face ouă mai frumos închistrite ca matale...
Mărioara: Îți așteptăm povețele-nțelepte...
Ana: Ca să-ți urmăm exemplu...
Varavara: Hei, dragele mele... nu mă mai lăudați atât... nu fac decât să pun suflet în ceea ce fac...și
oleacă de rugăciune, că doar e lucru sfânt... Și îmi place mult să împodobesc ouăle, că poate de asta
îmi ies mai frumos decât la alții.
Lucia: Și nouă ne place!
Vetuța: Abia aștept să fac ouăle așa ca ale matale.
Varavara: Să lăsăm vorba multă şi să ne apucăm de treabă. Mai întâi trebuie spălate bine ouăle....și
apoi................................................................
Brândușa: Mă bucur tanti Varvara că-mi ies ouă așa frumoase.
Ana: Da multă răbdare trebuie pentru ele...
Viorica: Şi liniile astea sunt așa multe, și punctele atât de mărunte...
Vetuța: Simt deja că obosesc...

184
Varvara: Fiecare are sensul ei și rostul ei... De exemplu, linia asta mare în lungul și latul oului, e
semnul Crucii că azi e zi de vineri și mai ales vinerea Mare când a fost răstignit Domnu pe Cruce
pentru ale noastre păcate. Linia asta lungă e viața și astalaltă mai scurtă-i moartea.
Ina: Da linia asta frântă ce reprezintă?
Varvara: Linia frântă simbolizează viața, și cu bune și cu rele... trebuie totuși să fie dreaptă ca să
putem înainta și trece cu fruntea sus prin toate.
Valerica: Și linia în frântă în cerc, în formă de soare, la ce se referă?
Varvara: Asta-i roza vânturilor... și reprezintă veșnicia... vedeți că toate vin și trec, și iar vin și iară
trec, unii se nasc, alții mor, și alții se tot nasc și alții pleacă ... așa-i viața din veșnicie...
Brândușa: Și dacă mi-amintesc bine de la bunica, și fiecare culoare simbolizează câte ceva, nu-i așa
țață Varvara?
Varvara. Da/ Galbenul ... e căldura de la lumina soarelui, care face să crească roadele, căci fără
căldură sufletească nu facem nimic în viață.
Lucia: Și verdele ce reprezintă? E culoarea frunzelor și a ierbii...
Varvara: Se referă la credința și speranța de a înainta și a crește chiar și pe vreme rea...
Ina: Atunci cred că știu: albastru e culoarea cerului. Se referă la liniște și calm că toate trebuie să fie-
n armonie...
Ana: Dar albul și negru ce mai reprezintă?
Varvara: Viața și moartea, binele și răul...
Catinca: Și roșul...
Varvara: Păi, nici asta nu știm fetelor? De ce oare cele mai multe ouă sunt roșii?
Ileana: Se referă la culoarea sângelui Mântuitorului...
Măriuța:E culoarea sângelui, a jertfei, a iubirii... a sacrificiului...
Brândușa: Cunosc eu legenda ouălor roșii.. mi-o povestea mereu bunica în copilărie... Dacă vreți,
v-o povestesc și vouă...
Toate: Da, da, te ascultăm...
Brândușa: Se spune că... în vremea când Iisus era răstignit pe cruce, şi suferea pentru păcatele
noastre, în Cetatea Ierusalim a venit o femeie care a adus cuiva un coş plin cu ouă. Trecând ea prin
acel oraş a auzit că Domnul nostru Iisus Hristos a fost condamnat la moarte şi a fost dus să fie răstignit
pe dealul Golgota. Când femeia a auzit vestea aceea cutremurătoare, inima ei a fost cuprinsă de o
mare durere. Ea era cu atât mai supărată pentru că Iisus l-a vindecat odată pe fiul ei, care era bolnav
de moarte. Aşa cum era, cu coşul plin de ouă, a fugit repede la dealul Golgota, unde Iisus era bătut în
cuie pe cruce şi nişte soldaţi îl păzeau. Din mâinile şi picioarele Lui sfinte curgeau stropi mari de
sânge. Femeia şi-a aşezat coşul ei cu ouă acolo jos, lângă crucea Domnului, şi a început să se roage
plângând de durere:”- Doamne Sfinte, Tu, care ai făcut numai bine, ai salvat oameni de la moarte,
ai înviat morţii şi ne-ai învăţat să credem în Dumnezeu, acum eşti răstignit pe cruce. Te rugăm, iartă-
ne pe noi, păcătoşii, şi lasă-ne un semn, să ne aducem aminte de suferinţa pe care ai îndurat-o pentru
noi.” Când s-a ridicat femeia de jos, ouăle din coşul ei erau toate roşii de la sângele care picurase pe
ele din rănile Lui Iisus. După trei zile de la răstignire, acea femeie împreună cu alte femei au mers la
mormântul Domnului, dar acesta era gol şi atunci s-au bucurat mult, spunând: Hristos a înviat! Plină
de bucurie, femeia spunea tuturor despre ouăle roşii din coşul ei, care erau semnul suferinţelor Lui
Iisus pe cruce. Cu ochii strălucind de bucurie împărţea tuturor câte un ou roşu, spunându-le: Hristos
a înviat! De atunci, în fiecare an, în Vinerea Mare, femeia aceea credincioasă împărțea ouă din coșul
ei, care se spune că era fermecat…ouăle nu se terminau din el. De la femeia aceea a rămas obiceiul
să fie vopsite ouă roşii de Paşti şi să fie dăruite în amintirea Patimilor şi Învierii Domnului.
Lucia: Tristă poveste ....
185
Valerica: Dar frumos obicei...
Brândușa: Nu e poveste, că e adevărată...
Ina: E o legendă ... are și adevăr, dar și născocire prin unele locuri...
Varvara: Legenda pe care v-am învățat-o anul trecut o mai știți?
Toate: Da.. da..
Vetuta: Cum să nu?!
Viorica: N-am uitat-o așa repede!
Varvara: Atunci haideți s-o cântăm...
Toate: Sub o salcie plecată...
Varvara: Să nu uităm că azi e zi de doliu și de mare întristare, pentru noi creștinii...
Ana: N-am mâncat nimic de dimineață...
Ina: Şi eu am ținut post negru...
Valerica: Încerc și eu să nu mănânc cât de puțin..
Brândușa: Să nu uităm să mergem și pe la denii.. în seara asta se trece pe sub sfântul Aer, închinându-
ne pe la mormântul Domnului...
Ileana: Eu n-am uitat, în fiecare seară am fost ...
Vetuța: Am fost și eu un pic, dar drept, să vă spun fetelor, mă cam plictiseam...
Viorica: Şi eu am stat mai mult pe-afară.
Brândușa: Dar voi nu ați auzit cât a pătimit El, Domnul Iisus pentru noi, răstignit pe Cruce. Nu vă e
rușine?
Varvara: Măcar la Înviere să mergeți să stați toată noaptea!
Ana: Mie-mi place atât de mult la Înviere...
Măriuța: Tot satul îmbrăcat în straie de sărbătoare e adunat, cântând Hristos a înviat!
Catinca: Și lumânările alea aprinse, te fac să te simți așa de bine …
Ileana: Ca în rai...
Valerica: Da, tu Vetuță, și dacă nu stai la slujbă până dimineață să sfințești coșul cu ouă roșii, cu
pască și cu miel, nimic nu are gust așa bun...
Vetuța: Ouăle roșii, am aflat ce însemnă, dar pasca și mielul?
Măriuța: Pasca e cununa soarelui, adică a Vieții, că Domnul Iisus Hristos e Cuvântul și Împăratul
Vieții.
Brândușa: Iar mielul sacrificat de Paște, reprezintă Jertfa pe Cruce a Mântuitorului, care S-a
sacrificat pentru noi, blând și smerit ca un miel.
Varvara: Bravo, fetelor, văd că respectați tradiția și cunoașteți deja destul de multe pentru a fi
gospodine bune. Haideți să ne punem ouăle astea în coș, și să le ducem la sfințit mâine... Frumoase
au mai ieșit...
Viorica: Mulțămim pentru ajutor! Datorită dumitale sunt așa ochioase.
Toate: Mulțămim…mulțămim …țață Varvară
Ileana: Să ne grăbim la denie...
Valerica: Ne luăm acu rămas bun!
Varvara: Și ne vedem la șezătoarea de săptămâna viitoare, când om face o horă de pomină...
Viorica: Așa mare, s-o ținem minte...
Vetuța: Eu abia aștept să-l văd pe Ion al meu...
Ina: Mai întâi gândul la Înviere, fetelor...
Brândușa: Pe azi șezătoarea s-a-ncheiat. Ne vedem mai întâi pe la biserică, și mai apoi, peste cinci
zile, la hora din sat.
Varvara: Vă urez un Paște fericit!
186
Toate: Multămim, mulțămim, la fel.

SCENA III – muzică de fundal: Hristos a înviat!

Fetele pregătesc coșurile cu ouă roșii și cu pască. Fiecare ia cîte două ouă roșii în mână pentru ciocnit.
Se așteaptă flăcăii să vină la horă. Tanti Varvara vine cu un vas cu apă, cu ouă roșii cu busuioc și cu
bani.
Varvara: Hristos a înviat, fetelor!
Toate: Adevărat a înviat!
Brîndușa: Frumos o fost la Înviere!
Ina: Mă simt cu sufletu-mi mai plin...
Lucia: Mai luminos și plin de viață...
Măriuța: Tare-aș fi vrut să nu se mai termine ... Așa bine m-am simțit.
Brîndușa: Tocmai de asta, am poftit-o la noi pe cântăreața noastră din sat, să ne mențină în continuare
bucuria asta.. Ia poftește dumneata de ne cântă, ceva așa ca pentru sufletul nostru...
Diana: Mulțămesc... Veți asculta o altă variantă de Hristos a înviat, care circulă pe la noi prin sat,
una populară...
Toate…după cântec…. Aplauze
Brândușa: Mulțămim!Tare frumos!
Varvara: Ia-n poftim aici de vă spălați cu câte un ou roșu pe față să fiți roșii în obraz și sănătoase și
plăcute flăcăilor ce vor sosi îndată.
Valerica: Și cu niște bănuți vă spălați s-aveți prosperitate...
Vetuța: Și să vă meargă toate bine!
Ana: Ș-oleacă de busuioc sfințit luați!
Ina: Să vă ferească de rele!
Brîndușa: Și câte-un ou din coș luați! (Împarte ouă...)
Viorica: Să-ntâmpinați flăcăii cu ele!
Vetuța: Gata sunteți fetelor? Că trebuie s-apară...
Ileana: Ion al tău?
Toate: Știm... stim...
Vetuța-rușinată: Flăcăii, fetelor! (Se aude un zgomot la ușă.... cioc! cioc!)
Băieții intrînd: Hristos a înviat!
Toate: Adevărat a înviat!
Brîndușa: Să ciocnim cu mic, cu mare / Adunați la astă sărbătoare! (împarte ouă)
Vetuța: Să poftească și lăutarii/ Să ne mai îndulcească anii!
Varvara: Dar înainte de toate, să nu uităm de obiceiul din bătrâni de a ciocni ouăle. Să vedem care-
i voinicul de anul ista, cel mai tare Făt Frumos sau cea mai mândră Ileană Cosânzeană, la care nu să
sparge oul și-i cel mai norocos sau cea mai dăruită de soartă.
(Toți ciocnesc ouă. Rămân doi, cu ouăle nesparte, un el și o ea. Ei vor porni hora în aplauzele
tuturor.)
Varvara: Ian, poftim voi fericiți/ Ca giocu-ndată să-l porniți…

(Porneşte taraful cu giocuri şi muzică populară...)

187
 OBICEIURI ŞI TRADIŢII DE LA BUNICA

Angearu Mioara, profesor-educator,

Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă Alexandria

Pentru sărbătorile pascale bunica mea Irina se pregătea cu mult timp înainte şi ,,peste
tot” spunea ea, adică nu rămânea cotlon al curţii şi al casei nescotocit, curăţat şi pregătit de Paşte.
Mai întâi organizau tăiatul viei la câmp, după cum era timpul începând cu luna martie;
dacă bătea uşor vântul urcam la vie ,,să ne luăm grija mamare”- spunea bunica, ne îmbrăcam mai bine
cu fâş de ploaie, luam apă uneori şi mâncare şi urcam dealul la vie. Pentru noi copiii nimic nu era mai
frumos decât să mergem cu bunica şi părinţii la vie la tăiat, să-i ajutăm spuneau ei, le duceam apă, le
schimbam câte o foarfecă care nu mai tăia, sau poate o sapă să îngroape vreo joardă să butăşească în
lungul viei, să n-o taie cu plugul sau cu prăşitoarea.
Cea mai mare bucurie pentru noi era să mâncăm la vie, în câmp, la aer curat. Şi astăzi dacă
urcăm la vie cel puţin ,,un codru de pîine şi ceva pe lîngă aruncă repede în şovarca de cânepă mamare”
cum spune bunica luăm cu noi şi o sticlă cu apă căci ,,dacă se termină apa coborâţi la baltă la izvor şi
aduceţi alta proaspătă”.
Astăzi multe mame ar întreba de ce ne lăsau singuri să mergem pe câmp la baltă; răspunsul
este simplu nu le era frică de nimic şi nimeni, viile erau pline de oameni la muncile de primăvară, la
baltă era imposibil să nu găsim pe cineva să ne îndrume sau să ne arate cum să ţinem bidoanele să nu
tulburăm apa, sau tata întreba vecina din capătul viei dacă se văd copiii la baltă, şi eram permanent
supravegheaţi, îndrumaţi, dar mai ales stimulaţi să muncim să fim harnici, să nu râdă lumea de noi,
să nu zică lumea ,,uite-i şi pa-i lu Angearu au venit să doarmă în vie că acasă nu pot”, ,,aplecaţi-vă
mamare că lumea umple oraşul de vorbe şi ne merge hula de puturoşi”.Cu aceste zicale am crescut şi
ne-am educat dar mai ales cu obiceiurile şi tradiţiile din familie.
Când se termina via de tăiat, se ara cu plugul apoi noi intram cu sapele şi mamarea zicea să
dăm tare să iasă bolovanul mare că nu face via iarbă curând.
Nu se trecea peste nici un sector. În curte şi în grădină se stropeau pomii, se tăiau viţele din
boltă, pomii fructiferi, se văruiau, se semănau flori, se îngrijeau narcisele, zambilele, lalelele, bujorii,
se grebla leuşteanul, se semăna pătrunjelul, săpam salata verde, ceapa, usturoiul puse de toamna.
Acesta era facebook-ul nostru şi parcă era mult mai frumos şi mai sănătos, ,,să fie curtea frumoasă şi
plină de flori toată vara, să nu râdă lumea de noi că n-avem nimic pe bătătură”.
Părinţii cumpărau pui de găină de carne lângă cei scoşi de mamarea la cloşcă iar noi aveam
sarcini să schimbăm apa des, să facem curăţenie la pui, să le dăm mâncare, să le tocăm lucernă. Dar
făceam şi prostioare. Odată eu am înţepat toţi puii de găină cu boldul la aripă să le iau analize, eram
veterinar; când avenit mama acasă de la serviciu şi i-a văzut era zarvă mare ,,să nu fie boală în pui”
iar eu am spus că puii nu au nimic ,,că le-am făcut analize uite aşa cu acu mic”-este clar că eu am
absolvit Liceul Agroindustrial Alexandria, specializarea veterinar.
Şi eu şi vărul meu participam la curăţenia de Paşte alături de părinţi şi bunica, aveam sarcini
precise ,,uite aşa şi aşa se face, nu aşa că nu este bine se...”, uneori ne întreceam care este de ajutor
bunicii şi face mai multă treabă, iar seara bunica spunea cu mândrie că noi am ajutat-o şi suntem de
folos, nu ar fi putut singură să facă; aduceam balegă de vaci să lipească pe jos cu pământ galben şi
nivela cu coceanul de ştiulete, văruiam cu bidineua mică lângă mamarea, dădeam cu cârpa de
motorină pe sub paturi, lemnărie, tocărie ,,să fugă păienjenii”, ne încălţam cu cizme de cauciuc şi

188
spălam preşurile ţesute cu mâna în război de bunica, covoarele de iută, perdelele de praf şi cenuşă pe
care le limpezeam cu sare în apă rece. Cam aşa ne petreceam noi duminicile şi vacanţele ,,ca un om
gospodar, nu pe drum toată ziua fără rost să fi de râsul lumii, leneşul oraşului”.
Noi fetele participam la pregătitul mâncărurilor de post; mă ruga bunica să-i spăl şi ei o mână
de ştevie că face o ciorbă, sau un orez cu ştevie că-i post, sau ,,bate mamare urzicile astea cu
untedelemn să fac eu mămăliga”.
În săptămâna mare aşteptam cu nerăbdare Joia Mare să vopsim ouăle cu roşu, să le dăm cu
ulei cu cârpa, să fie lucioase şi să mergem la biserică.
Vinerea la noi acasă se făceau cozonacii. Un întreg ritual dacă vreţi; mamarea cernea făina
cu trei zile înainte, o aşeza în copăiţa de frământat de lemn, lângă sobă să fie la temperatura camerei.
Joia seara ne ruga bunica ,,să vă ştergeţi unghiile de vopsele şi mâine dimineaţă să nu vă pieptănaţi,
doar să îmbrobodiţi cu un batic părul să frământăm cum se cuvine mamare”. Se făcea focul în casă şi
se aşternea o velinţă peste covor să nu cadă făină şi frământa bunica iar noi eram pe lângă ea să-i dăm
ajutor. Pe mine mă punea să tai rahatul şi să mărunţesc nuca, vărul meu bătea ouăle cu sare. Crema
de nuci cu cacao o făcea mamarea iar eu ungeam formele de cozonac cu untură de porc. Folosea o
reţetă tradiţională de cozonaci pe care şi eu am moştenit-o, o fac la Paşte şi la Crăciun şi pe care mă
străduiesc să o las moştenire nepoţilor mei. Reţetă tradiţională cu totul din curte la vremea lor; ouă
de la găinile lor, unt de la vacă-atunci toate familiile aveau vacă cu lapte în curte, untdelemn de la
presă de ulei pe floarea soarelui, făină din grâul nostru de anul trecut, zahăr, lămâie, vanilie, esenţă
de rom, nuci din curte, stafide, cacao, rahat, untură pentru forme de la garniţă. Recent am avut o
contradicţie pe reţeta tradiţională de cozonaci că se face cu margarină; nu margarina a apărut târziu,
odată cu industrializarea iar bunica noastră frământa cu unt sau smântână grasă de la noi. Şi astăzi la
noi acasă la fel se fac cozonacii şi pasca şi miros în toată strada, sunt frumos rumeniţi, pufoşi, bine
crescuţi, dulci, aromaţi, cu aluatul fin care nu se usucă în două zile ca cei cumpăraţi. Cred că aceasta
este aroma sărbătorilor de altă dată iar toate astea la un loc reprezintă dorul de acasă, de sărbătorile
petrecute în familie, de întrecerea gospodinelor în cozonaci, în prepararea celor mai bune bucate,
simple, naturale, ţărăneşti, coapte în vatră, în cuptorul de pământ pe care-l ardeau cu lemne lungi şi-
l încercau cu mălai. După ce se trăgea focul din cuptor bunica arunca cu mălai pe la jumătate şi dacă
mălaiul devenea auriu spre arămiu băgau formele cu aluat crescut la copt, dacă mălaiul era maron
închis era prea încins şi trăgea dopul să se mai răcească puţin să nu ardem cozonacii.
Spălam vasele şi măturam, ne spălam şi plecam la biserică, la denie curaţi, frumos îmbrăcaţi,
cuminţi, stătea ficare lângă mama sau bunica lui. Ne era frică că ne ceartă tata seara acasă; în fiecare
seară o întreba pe bunica ce-am făcut, am fost cuminţi, o ruga să nu-l păcălească că întrebă vecinele
iar nouă ne spunea ,,bravo mă, aşa să fiţi ascultători, muncitori şi cuminţi, să nu ne faceţi de râsul
lumii”.
Sâmbăta pregăteam legumele şi zarzavaturile din grădină, le curăţam, le puneam spălate la
frigider; găteam în noaptea de înviere eu cu mama, bunica mergea la biserică.
Cred că ,,totul avea un rost şi socoteală” atât la rânduielile din casă dar mai ales în ceea ce
priveşte educaţia noastră. Acesată simplitate plină de înţelepciune, armonia din familie, rostuiala
gospodăriei, respectarea obiceiurilor şi tradiţiilor româneşti au contribuit în mare măsură la formarea
noastră ca oameni. Obiceiurile şi tradiţiile româneşti împreună cu educaţia timpurie pot constitui şi
astăzi cu succes baza educaţiei, de la care educatorul, învăţătorul să înceapă construcţia; şi pentru
mine tot asta a fost baza-mama patru clase, tata patru clase, bunica neştiutoare de carte, punea degetul
în tuş pentru amprentă în loc de semnătură, dar ca omenie, caracter, respect, atitudine au fost oameni
responsabili capabili de a fi părinţi; a fi părinte nu înseamnă să oferi unui copil doar telefon mobil,
tabletă, calculator, facebook, să mămânci fast-food, să asculţi manele, să înjuri, să fi agresiv. Definiţia
189
de părinte este mult mai complexă şi profundă, acum suntem moderni şi tehnologizaţi dar ca profesor
mi-e dor de părintele de altă dată care avea respect, manifesta interes şi implicare, era responsabil şi
colabora cu dascălul pentru ca ,,fiul lui să apuce pe drumul bun”, nu pe căi greşite de pe care nu te
mai poţi întoarce uneori. De fapt alături de obiceiuri şi tradiţii au fost comunitatea, biserica,
autorităţile tot.

OBICEIURI ȘI TRADIȚII OLTENEȘTI

Ed. Gogu Cristinela-Simona

Școala Gimnazială nr. 1 Bumbești-Jiu, Grăd. Curtișoara

Unele obiceiuri și tradiții se păstrează şi azi fiind transmise din generaţie în generaţie iar
bătrânii satului sunt fideli acestor obiceiuri. Cu toate că influenţele europene au modificat oarecum
aceste tradiţii, ele încă mai trezesc sentimentul pregătirii sufleteşti pentru venirea acestor sărbători
creştine, importante pentru orice român.
Iată câteva din aceste obiceiuri, culese de la vârstnicii satului, care abia aşteaptă să
povestească melancolic despre frumuseţea lor. Lăsatul postului de Paşte, era obiceiul în care flăcăii
trebuiau să facă focul pe uliţele satului şi să strige în grup la adresa fetelor expresii satirice, fără să se
supere, ca de exemplu: „Mă roagă, mă roagă, Cine mi te roagă? Mă roagă.....(se striga numele fetei)
Să-i fac leagăn de mătase S-o arunc la ......(numele băiatului) în casă. Nu vrea..........(băiatul), nu vrea,
Că-i ca o putoare Şi ca o cicoare Se scoală la prânzu-ăl mare. Uraaaaa!” sau „Mă roagă, , mă roagă,
Cine mi te roagă? Mă roagă.....(se striga numele fetei) Să-i fac leagăn de mătase S-o arunc la
......(numele băiatului) în casă. O vrea..........(băiatul), O vrea, Că este frumoasă Vrednică în casă Spală
şi găteşte Şi se primeneşte Uraaaaa!” Aceste strigături arătau calităţile fetelor. La Sfântul Toader,
fetele dormeau cu iarbă mare în cosiţe, iar flăcăii încurau caii. Pe 9 martie, când se sfârşeau „babele”
din calendar, se strângeau gunoaiele din curţi şi grădini şi se ardeau. Se bătea pământul cu vergeaua
pentru a ieşi căldura din el.
În zilele Paştelor, oamenii obişnuiau să-şi dea bineţe în felul următor: în loc de „bună ziua”
ziceau „Hristos a înviat”. Cel ce răspundea, zicea „Adevărat a-nviat.” În dimineaţa de Joia Mare
(Joimar), în zori până la răsăritul soarelui, femeile puneau masa rotundă în mijlocul curţii cu scaune
în jurul ei şi se aprindea un foc în curtea casei. Era credinţa că din acea dimineaţă, vin spiritele morţilor
să stea pe scaune la acea ”masă a tăcerii”. Pe masă se puneau câţiva colăcei, cu căni de apă, după care
se împărţeau la vecini. Masa se tămâia.
În ziua de Florii, femeile expuneau pe gardurile de la stradă covoarele, scoarţele şi
cuverturile la aerisit, dar mai mult pentru a fi apreciate de trecători. Era şi un mod discret de a se arăta
zestrea fetelor pentru măritiş, pentru că la căsătorie zestrea fetelor consta în scoarţe, covoare, macate,
toarte de aur şi pământ.
Tot atunci se mai puneau în porţi joarde de răchită, le duceau la biserică să fie slujite, iar
apoi se încingeau cu ele pentru a nu-i mai durea spatele vara, la secerat. Deasemenea, răchita
simbolizează intrarea lui Iisus Hristos în Ierusalim.

190
 În săptămâna mare bărbaţii trebuiau să se abţină de la fumat. Nu se consuma oţet în semn de
respect pentru Isus Hristos, căruia i s-a dat să bea oţet în loc de apă, când era pe cruce. Nu se mânca
usturoi şi nu se bea vin.
În noaptea Învierii se obişnuia să se ardă în curtea şi în faţa bisericii crucile vechi din lemn
şi căzute din cimitir. Deasemenea se luau podurile din lemn de pe la porţi, dacă erau neîngrijite. Luni
după Paşte. În ziua de Paşte se puneau la pragurile casei 3 brazde cu iarbă, simbolizând „Sfânta
Treime”. Luni, a doua zi de Paşte, se făcea cea mai mare pomană a anului. Odinioară, pomana se
făcea în curtea bisericii la care lua parte toată suflarea satului. Femeile, în noaptea de duminică spre
luni nu dormeau deloc, pregătind mâncarea de a 2-a zi pentru pomană. Bărbaţii aduceau mesele
rotunde, scaunele mici şi băutura, iar femeile aduceau pe cap coşurile cu mâncarea. După ce mâncarea
era întinsă pe mese, preotul o sfinţea printr-o slujbă care se numea „dezlegare”, după care se mânca.
La cei săraci se da de pomană din mâncare. După ce se termina masa, urma hora satului în faţa
primăriei sau pe izlazul comunal.
Marţi după Paşte se făcea „hora satului”, iar un grup de băieţi şi oameni mai în etate premiau
cel mai frumos costum popular. Banii pentru premiere erau daţi de Regia de Tutun. Costumele
trebuiau să fie lucrate de cei premiaţi, nu împrumutate. Tot acum se prindeau în horă pentru prima
dată fetele adolescente. Băieţii care se ocupau cu organizarea „horei satului” se numeau garanţi (sau
chezaşi). Seara se făcea bal în localul şcolii din vale şi se alegea „regina balului” cea mai frumoasă
fată din sat. După ce era aleasă de băieţi, avea nişte îngăduinţe, adică avea dreptul să-şi aleagă
partenerul de dans, să comande la lăutari o horă sau un cântec. Această „horă a satului” de marţi după
Paşte era cea mai mare din cursul anului şi se ţinea, de obicei, în faţa Primăriei din Modorani, sau
„sub măgurici”, cum se spunea atunci locului respectiv din sat.
De Izvorul tămăduirii, vinerea din săptămâna de după Paşte (săptămâna luminată) are loc
pelerinajul la izvorul tămăduirii la Mănăstirea Brâncoveni. În prezent nu mai are amploarea din trecut.
Altă dată aproape toată populaţia participa la această manifestare. Şiruri lungi de oameni se deplasau
pe potecile din Dealul viilor şi pe sub coasta satului Vlăduleni către mănăstire. Fluxul de populaţie
era mare şi pentru faptul că mănăstirea este aproape. Acolo asistau la slujbă şi îşi luau apă sfinţită.
Obiceiuri frumoase, cu tâlc şi învăţăminte, s-au păstrat din generaţie în generaţie şi sunt
transmise tinerilor chiar dacă aceştea nu le respectă...măcar au ce povesti urmaşilor: „A fost odată...”

Bibliografie: D. Teodorescu, Poezii populare române, Ed. Minerva, Buc., 1982 Ion Sârbu,
C-tin Roşca, Monografia Comunei Osica de Sus, Ed.Universitaria, Craiova, 2009

191
 OBICEIURI ȘI TRADIȚII PASCALE DIN BANAT

Prof. Iovanovici Delia

Cologiul Național ,,Mircea Eliade” Reșița
Jud. Caraș-Severin

Paștele este o sarbatoare extrem de importantă. Numeroase tradiții (creștine sau pur și simplu
populare) însoțesc această sărbătoare conferindu-i un farmec aparte. Dar oare câte din aceste tradiții
străvechi se păstrează înca mai ales în marile orașe cum este Bucureștiul de exemplu? Greu de spus!
Ultima săptămână a postului Paştelui este cea mai importantă perioadă, fiind rezervată pentru
căinţă şi comemorare. În această săptămâna mare, tradiţia este ca toate gospodinele să facă curăţenie
generală în casă, în curte şi grădini, ca simbol al renaşterii. Foarte multe tradiţii de Paşte sunt păstrate
şi acum, fiind foarte aşteptate de toţi românii.
Tradiţiile debutează cu săptămâna mare, care începe de la duminica Floriilor, atunci când Iisus
Hristos intră în Ierusalim, şi se termină cu duminica Paştelui, atunci când Hristos învie. În această
săptămâna se fac ultimele pregătiri pentru marea sărbătoare, se fac ouă roşii şi cozonaci, drob de miel
şi pasca. Această săptămână simbolizează chinurile prin care trece Mântuitorul, de la trădarea lui de
către Iuda, până la răstignirea pe cruce pe dealul Golgota, urmată de moartea lui şi încheiată cu
Învierea.
În Joia Mare, numită şi Joia Patimilor, se duce la biserică mâncare şi băutură, pentru a se
sfinţi şi apoi pentru a se da de pomană pentru sufletul morţilor. Tot atunci se vopsesc ouăle, deoarece
se spune că dacă se înroşesc în Joia Mare, acestea se vor păstra fără ca să se strice. Dacă se doarme
în această zi, tradiţia spune că respectivul va fi leneş tot anul.
În Vinerea Patimilor, Vinerea Mare, o tradiţie care nu s-a pierdut este ducerea de flori la
biserică pentru Hristos şi trecerea pe sub masă de trei ori, semnificând poticnirile pe care le-a avut
Mântuitorul atunci când şi-a cărat în spate propria cruce pentru răstignire. Tot acum foarte mulţi
creştini ţin post negru, fără apă şi mâncare, fiindcă se mai numeşte şi Vinerea Seacă, pentru a fi feriţi
de boli şi pentru a avea spor tot anul. Cine se spovedeşte şi se împărtăşeşte în Vinerea Mare, va fi
spovedit şi împărtăşit pentru tot anul. Tradiţia mai spune că dacă va ploua în această zi, anul va fi
unul roditor şi îmbelşugat, iar dacă nu va ploua, va fi unul secetos. O altă tradiţie este cea a scăldatului,
care spune că cel care se va scălda în apa rece de trei ori, exact cum Ioan Botezătorul îi boteza pe
oameni şi chiar şi pe Hristos în apele Iordanului, va fi sănătos pe tot parcursul anului.
În Sâmbăta Mare spre Duminica Învierii, toată lumea merge la biserică pentru a asista la
Învierea Domnului, pentru a lua lumină ca să o ducă la cimitir morţilor din familie, dar şi acasă, pentru
a avea lumina în viaţă şi în suflet, pentru a lua tradiţionalele Sfinte Paşti – anafura sfinţită şi pentru a
lua flori sfinţite, dintre cele care au fost duse în Vinerea Mare la biserică, pentru a le pune acasă la
icoane. Noaptea Învierii este deosebită, ea simbolizând noaptea luminii, a izbăvirii omului din iad,
din păcat şi din moarte
În Duminica Învierii, obiceiul este ca oamenii să poarte haine noi, semnificaţie a primenirii
trupului şi a sufletului, iar dimineaţa se pune într-un ibric apă rece, un ou şi un ban de argint, şi se
spală cu această apă pentru a fi rumeni în obraji ca oul, pentru a fi tari ca banul şi pentru a avea belşug.
Unele obiceiuri de Paşti se regăsesc, cu semnificaţie diferită, în antichitatea anterioară
religiilor biblice. Paştele şi-a păstrat până în prezent farmecul şi semnificaţia, fiind un moment de
linişte sufletească şi de apropiere de familie. Farmecul deosebit al acestei sărbători este dat atât de

192
semnificaţia religioasă - întotdeauna mai există o şansă de mântuire, cât şi de tradiţii: oul pictat, masa
cu mâncăruri tradiţionale de Paşte – (cozonac, pască, miel), slujba de sâmbata seara cu luarea luminii.
Lumânarea de Înviere - Un miracol care se petrece cu regularitate în fiecare an, este apariţia
luminii divine la Sfântul Mormânt din Ierusalim în noaptea de Înviere a Paştelui ortodox. Este darul
pe care Iisus ni-l face, amintindu-ne de lumina strălucitoare care i-a umplut mormântul în momentul
Învierii Sale. Este modul Său de a ne transmite că este mereu alături de noi. Acest foc imaterial de
culoare albăstruie şi care poate fi atins fără să ardă este aşteptat cu toate luminile stinse. El apare
atunci într-un mod supranatural din Sfântul Mormânt, aprinzând candela aşezată special acolo. Apoi
Patriarhul ortodox aprinde cele două mănunchiuri de câte 33 de lumânări pe care le are pregătite şi
începe să împartă Lumina Sfântă miilor de pelerini care aşteaptă plini de emoţie. Focul cel viu însă
acţionează şi de unul singur, strălucind ca un fulger şi aprinzând din zbor candelele de la intrarea în
biserică, precum şi lumânările unora dintre pelerini. În noaptea de Înviere fiecare credincios poartă
în mână o lumânare, pe care o va aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfintului Altar.
Aceasta lumânare este simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii şi al luminii lui Hristos asupra
întunericului păcatului. Puteri deosebite i se atribuie, ea fiind păstrată şapte ani şi aprinsă în caz de
grindină, furtuni sau mari primejdii. În unele părţi ale ţării, după ce această lumânare este aprinsă în
biserică, este adusă acasă, este stinsă de grinda casei, iar semnul lăsat de fumul ei prin stingere indică
numărul anilor casei respective. De asemenea, există superstiţia că dacă lumânarea de la slujba
Învierii va rămâne aprinsă tot drumul până acasă, dorinţele purtătorului ei se vor împlini. Alţii afumă
cu ea vitele, iar vânătorii o folosesc ca pe un fel de semn bun pentru activitatea lor.
Coşul cu ouă al Maicii Domnului - În creaţiile folclorice româneşti, se povesteşte că în
Sâmbăta Paştelui, Maica Domnului s-a dus cu un coş cu ouă la soldaţii care-i păzeau trupul lui Iisus.
Când ea a pus coşul jos, o picătură de sânge a căzut de pe mâna Mântuitorului şi toate ouăle s-au
înroşit. De atunci, spune traditia, au început să fie vopsite ouăle de Paşte. Şi se mai spune că nu se
vor strica niciodată, oricât timp ar fi ţinute în casă. Există credinţa că cei care ciocnesc ouă, se
întâlnesc pe lumea cealaltă. Ouăle simbolizeaza şi reîntinerirea, primăvara. În Egiptul antic, oul era
simbolul legământului al vieţii, şi reprezenta, totodată, sicriul ori camera mortuară. În tradiţia noastră
populară, ouăle de Paşti sunt purtătoare de puteri miraculoase: vindecă boli, protejează animalele din
gospodărie, îi apără de rele pe oameni. Simbolul ouălor roşii vine de la patimile lui Isus Hristos.
Culoarea roşie a ouălor simbolizează sângele lui Iisus Hristos care s-a scurs pe cruce pentru mântuirea
lumii şi în acelaşi timp, mormântul lui Iisus Hristos, care s-a deschis la învierea sa din morţi. De
aceea, când ciocnesc ouăle, dar şi când se salută, creştinii îşi spun: ,,Hristos a înviat! Adevărat a
înviat!".
Pasca se coace numai o dată pe an, de Sfintele Paşti. Legenda spune că Iisus, umblând cu
Apostolii, a fost foarte bine primit de un om, care la plecare le-a dat şi pâine pentru drum, fără ca
aceştia să bage de seamă. În timp ce mergeau, Apostolii l-au întrebat pe Iisus când cade Paştele, iar
acesta le-a răspuns: ,,Când veţi găsi pâine de grâu în traistele voastre". De atunci, femeile pregătesc
pasca numai din făina curată de grâu, cernută printr-o sită deasă. Ea are o formă rotundă, la mijloc o
cruce şi este împodobită pe margini cu aluat împletit. Pasca de Paşte reuneşte semnificaţii complexe,
pornind de la simbolistica ingredientelor (grâul - simbol al renaşterii) şi a formei (rotundă - deoarece
se spune că mantia lui Iisus avea aceasta formă, sau dreptunghiulară - după forma mormântului lui
Iisus) pentru a condensa ideea biruinţei vieţii asupra morţii. Corelată cu simbolurile renaşterii şi
regenerării incluse în caracterul acestei sărbători, pasca devine un aliment cu virtuţi revitalizante şi
revigorante pentru cei care o consumă. Conform tradiţiei, cojile ouălor folosite la pregătirea acesteia
trebuie să fie aruncate într-o apă curgătoare, iar înainte de a fi pusă în cuptor, se rostesc cuvintele:
,,Cruce-n casă,/ Cruce-n piatră,/ Dumnezeu cu noi la masă,/ Maica Precista pe fereastră".
193
 Cozonacul de Paşte simbolizează bucuria, reprezentând o pâine dulce a învierii şi renaşterii
întregii creaţii, putând la fel de bine să fie pus pe masă în loc de pască sau împreună cu aceasta.
Întrucât cozonacii sunt asociaţi şi cu sărbătoarea Crăciunului sau alte sărbători religioase, simbolistica
lor pascală este puţin diminuată faţă de cea legată de pască, dar rămâne valabilă reprezentarea ritualică
a jertfei Mântuitorului, prin stropirea cozonacului cu vin sfinţit, la biserică.
Mielul îl reprezintă pe Iisus Hristos care s-a jertfit pentru păcatele oamenilor şi a murit
asemeni unui miel nevinovat. De-a lungul şi de-a latul întregii lumi creştine, mielul de Paşte
reprezintă un simbol statornic, ale cărui semnificaţii se regăsesc înca din cartea Genezei, atunci când
lui Avraam i s-a cerut să îşi sacrifice fiul. Simbolul mielului este asociat cu Iisus Hristos odată cu
Ioan Botezatorul, ale cărui cuvinte sintetizează pe de-a întregul rolul şi importanţa Mântuitorului:
,,Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii". Din timpuri străvechi, se consideră că un
miel ieşit cuiva în drum, în preajma zilei de Paşte, prevestea noroc şi împliniri. Într-o semnificativă
superstiţie europeană, se credea că diavolul se poate preschimba în orice fel de animal, cu exceptia
sfântului miel. S-a ajuns până acolo încât, în secolul al VII-lea, călugării benedectini au compus o
rugăciune specială, consacrată binecuvântării mieilor. Câteva secole mai târziu, aceasta rugăciune a
fost adoptată de către papă, friptura de miel devenind, apoi, un fel de mâncare consacrat la masa
înaltului pontif.
De fapt, obiceiul de a se sacrifica şi mânca un miel cu ocazia Paştelui este legată de ieşirea
poporului evreu de sub stăpânirea egiptenilor, ce a anticipat jertfa lui Iisus Hristos pe cruce, un
eveniment ce a marcat izbăvirea fiinţelor umane de sub povara păcatului. În cadrul Paştelui creştin,
friptura de miel reprezintă, aşadar, un fel de mâncare ritual, având darul de a aduce aminte şi de a
sublinia sacrificiul lui Iisus, păcatele noastre asumate de el, şi învierea sa, promiţând renaşterea
noastră întru Dumnezeu.
Astfel, sărbatorile pascale sunt pentru credincioşi momente sfinte de preamărire a lui
Dumnezeu şi de înnoire spirituală. Ele sunt ţinute de oameni, deoarece încă de la creaţie, Dumnezeu
le-a sădit în fire predispoziţia de a fi în legătură cu El, adică de a fi o făptură religioasă care caută pe
Creatorul său pentru a-l binecuvanta şi a-i întări puterile sale spirituale şi fizice.

Bibliografie:

Ghinoiu, Ion - 2003, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, Bucureşti;

Roman, Radu Anton - 2013, Sărbătoarea Paştilor – tradiţii religioase, ritualuri şi obiceiuri
populare, Editura Paideia;
Szabo, Lucian_Vasile - 2009, Tradiţii şi credinţe de Paşti, Editura Bastion.

194
 OBICEIURI ŞI TRADIŢII POPULARE DE FLORII

Prof. Bece Lucia-Elena,

Colegiul Agricol” D. Petrescu”, Caracal, jud.Olt

Duminică, cu o săptămână înainte de Sfintele Paşti, toţi creştinii din lume prăznuiesc Floriile,
când este retrăită Intrarea Domnului Iisus Hristos în Cetatea Ierusalimului. Sărbătoarea de Florii are
o mare însemnătate religioasă pentru toţi credincioşii, dar de-a lungul timpului i s-au adăugat şi
numeroase superstiţii populare. De fapt, această zi era iniţial dedicată zeiţei romane Flora, însă, după
un timp, ea s-a celebrat în amintirea intrării Mântuitorului în Ierusalim.
Legenda mai spune că, în timpurile în care Iisus era răstignit pe cruce, Maica Domnului,
plângând, şi-a pus opinci de fier, a luat un toiag de oţel şi a plecat să-şi găsească fiul. Pe drum, a ajuns
la o apă şi a rugat o salcie să-i facă punte. Pentru aceasta, a binecuvântat-o să nu poată fi făcuţi cărbuni
din lemnul ei şi să fie dusă în fiecare an la biserică de Florii.
Potrivit credinţei populare, “mâţişorii” sfinţiţi de preot, în biserică, în Duminica Floriilor, au
puteri magice: împletiţi în coroniţe şi aşezaţi deasupra uşilor, la ferestre şi la icoane, ei apără familia
de boli şi de alte rele, aducând spor şi noroc. La ţară, ramurile de salcie înmugurită sunt legate în jurul
pomilor fructiferi, ca să rodească din plin şi sunt amestecate în hrana animalelor, ca să le păzească
sănătatea şi productivitatea.
Tradiţia cere ca de Florii mormintele să fie curăţate şi stropite cu apă sfinţită, iar crucile să
fie împodobite cu flori de primăvară şi cu crenguţe sfinţite de salcie. Se dau de pomană gogoși.
Fetele nu trebuie să îşi spele părul, iar tinerele nemăritate din Banat şi Transilvania trebuie să pună o
oglindă şi o cămaşă sub un păr altoit. Superstiţiile spun că la miezul nopţii fetele trebuie să fiarbă
busuioc în apă, iar dimineaţa să se spele pe cap cu această fiertură. Astfel vor avea un păr frumos şi
strălucitor.
În Duminica Floriilor, fetele care vor să se mărite trebuie să scoată la soare zestrea pentru a
chema ursitul. De Florii e bine să aeriseşti toate hainele. Bătrânii spun că este interzis să te speli pe
cap, pentru că vei albi de timpuriu. Dacă totuşi trebuie să faci acest lucru, foloseşte doar apă sfinţită.
Dacă nu cinsteşti Floriile aşa cum cere datina, te vei umple de pistrui.
Cine se încinge peste mijloc cu salcie sfinţită, va fi ferit de dureri, iar cine înghite în aceasta
zi trei mâţişori de salcie sfinţită nu va suferi de dureri de gât. Salcia se foloseşte şi în scopuri
comerciale, animalele, înainte de a fi duse la târg la vânzare, trebuie atinse cu salcia, pentru a atrage
cumpărătorii.
Mâţişorii se folosesc pentru a îndepărta furtunile şi grindina. Vara, când vremea este urâtă,
se pun mâţişori pe foc, pentru ca fumul acestora să alunge trăsnetele şi fulgerele. Nu se munceşte în
această zi, iar masa trebuie să fie întinsă tot timpul. Se mănâncă peşte, fiind dezlegare de peşte.
Pentru că se crede că acum încep să înflorească urzicile, acestea nu se mai folosesc ca
alimente, iar sărbătoarea se numeşte şi „Nunta urzicilor”. Urzicile, mâncate în post, sunt sănătoase.
Se mai spune că dacă se aud broaştele cântând până la Florii, vara care urmează va fi
frumoasă.
În majoritatea localităţilor din Alba, în Duminica Floriilor, după slujbă, copiii însoţiţi de
dascăli şi preot, împreună cu credincioşii străbat uliţele localităţilor cu salcie înmugurită în mână,
cântând „Verşul Floriilor”, ca apoi să le depună în faţa altarului. Procesiunea simbolizează intrarea

195
lui Iisus în Ierusalim. Ramurile de salcie sfinţite la Biserică se împart credincioşilor, care le pun, sub
formă de cununiţă, la icoane sau deasupra porţilor, la intrarea în curţi.

OBICEIURI TRADIȚIONALE LEGATE DE NAȘTERE

Gureanu Alina Dorina,

Liceul Tehnologic Baia de Fier

Nasterea copiilor era aşteptată cu bucurie, dar şi cu teamă, de femeia însărcinată şi de rudele ei
apropiate iar in prima jumătate a secolului al XX-lea la începerea durerilor de naştere, în casa gravidei
era chemată o bătrână pricepută, care o ajuta pe femeia însărcinată să nască, şi moaşa, care facea parte
din neamul tatălui pruncului. „Cine (ţine) felul bătrânesc să iasă din neamurile tatălui copilului ...
moaşa se chema, din neamurile lui mai mult.. ." Această tradiţie a moaşei de neam, cunoscută în judeţ
ca moaşe de moştină (moştenie) ne dovedeste atat legătura de spiţă de neam cu tatăl copilului cat şi
cea de gospodina care reunea odinioară spiţa neamului. Când moaşa era prea bătrână, transmitea
atribuţiunile de obicei nurorii sale, alteori fiicei, cea care rămânea să rânduiască mai departe
gospodăria bătrânească: „... rămânea o fată de-a ei sau o noră, chema pe cine rămânea în casă la
moaşă".
„... dacă moare moaşa, punem pe nora ei, ori o fată a ei, să fie din neam aşa-i ca un blestem din
bătrâni, să-l ţii".
In satele din Gorj, lăuza se culca în camera unde se puneau ursitorile, cu capul spre răsărit, pe
mâna dreaptă şi i se recomanda să memoreze tot ce visează în acea noapte, pentru a se putea răstălmăci
a doua zi, de către cei pricepuţi, soarta noului născut.
În camera pregătită pentru ursitori dormea şi moaşa, tot cu spatele spre fereastră, să nu uite la
ivitul zoritor visul prin care ursitorile stabiliseră soarta celui născut.
Dacă lăuza şi moaşa visau ape limpezi, câmpuri înverzite şi înflorite, soare, se credea că pruncul
va avea soarta bună. Dacă visau drumuri întortocheate, prăpăstii, întuneric, ape tulburi era semn de
soartă rea.
A doua zi de dimineaţă, după răsăritul soarelui, moaşa ridica ursitorile. Ea era însoţită de trei
copii, astfel încât împreună cu noul născut să formeze două perechi : dacă cel născut era băiat, moaşa
era însoţită de două fete şi un băiat, iar dacă noul născut era o fată, moaşa venea cu doi băieţi şi o fată.
Perechile astfel constituite aveau semnificaţia unei viitoare căsătorii normale.
Moaşa împărţea celor trei copii tot ce era de mâncat şi de băut, restul obiectelor rămânând în
casă pentru cel ursit, să-i fie puse în baie ori folosite în invocarea soartei acestuia potrivit etapelor
vârstei. După ridicarea mesei ursitorilor, moaşa nu mai avea obligaţii ceremoniale imediate.
Chiar dacă moaşa era în primele trei zile ale noului născut personajul principal cu sarcini
ceremoniale, familia nepotului, purta respectul cuvenit şi soţului acesteia, moşul copilului. Prin
înrudirea de sânge a moşului cu tatăl pruncului se asigura în Gorj tradiţia moaşei de neam. Mai mult,
în unele sate din judeţ „era obiceiul ca moşii să fie şi naşi, aşa e cu dreptate...”

196
 OBICEIURILE DE PAȘTE ÎN OLTENIA

Ciupitu Gheorghița,
Stănescu Teodora-Ramona,
Școala Gimnazială Specială Nr.1, București

Pentru cei ce le privesc din afară, tradițiie şi obiceiurile sunt manifestări păstoreşti - mari
spectacole, dar dincolo de acestea înglobează înţelesuri profunde asupra relaţiilor omului cu natura,
a relaţiilor interumane, a raportului acestuia cu viaţa socială.
Aşa cum pruncul, prin naştere, capătă informaţia genetică de care nu se poate detaşa
niciodată, și care îi oferă o identitate, și cultură tradiţională, prin transmiterea informaţiilor de la o
generaţie la alta, nu-şi poate pierde identitatea şi nici valoarea documentară. Important, în sensul
păstrării tradițiilor și obiceiurilor româneşti, este ca să învățăm elevii să aprecieze frumuseţea portului
popular, a dansului şi cântecului românesc, a meşteşugurilor tradiţionale, atât de mult apreciate în
ţară cât şi în afara ei și să cultivăm de la cea mai fragedă vârstă sentimentul de apartenenţă, de iubire
şi dragoste pentru rădăcinile şi valorile poporului român.
O ocazie eficientă de valorificare a tradiţiilor populare şi a obiceiurilor româneşti o constituie
antrenarea elevilor în activităţile specifice sărbătorilor creștine și conștientizarea că prin ceea ce fac,
ei contribuie la păstrarea şi preţuirea acestor comori inestimabile ce definesc un popor. Prezentarea
obiceiurilor şi tradiţiilor populare ocazionate de sărbătorile Pascale specificice fiecărei regiuni istorice
românești sublinniază unitatea și diversitatea acestora.
Pastele presupune reîntoarcerea oamenilor la Dumnezeu. În Oltenia, oboceiurile sunt
puțin diferite față de celelalte regiuni istorice.
În zona Olteniei, încondeierea ouălor, una dintre cele mai reprezentative traditii practicate,
se face de către femei, în Joia Mare. Potrivit tradiției, femeile nu au voie să doarmă în Joia Mare,
altfel vor dormi tot anul.Tot aici, ouale sunt dăruite la masa de Paște de către fini, nașilor iar feciorii
le oferă fetelor la hora satului.
În această zi, se spune că sufletele celor trecuți în neființă se întorc la casele lor și, de aceea,
în fiecare gospodarie, este aprins focul pentru cei morți.
În dimineața de Pasti, credincioșii, după ce vin de la Biserică cu lumânarea aprinsă, nu au
voie să intre în casă până nu se aduce din grădină o brazdă de iarbă verde și se pune în pragul casei,
pe o bucată de fier, adesea lama unui topor, în ideea de apărare a proprietății.
Masa de Pasti trebuie sa fie încărcată cu bucatele tradiționale. Pe lângă ouă roșii gospodinele
mai pregătesc și faimoasa ciorbă de bureți, cunoscută în alte zone ca ciorba de miel.
În a doua zi de Paști, fetele se îmbracă cu zavelci, marame lucrate și poale. Acesta era un
prilej de a demonstra maiestria în domeniul țesutului și a cusutului în fața feciorilor și a întregului sat
și arătau cât de mult au lucrat în timpul iernii .

197
 ORIGINILE ȘI LEGENDA MĂRȚIȘORULUI

Prof. Diaconescu Daniela Constanța

Școala Profesională Daneți

MARTIE
Prima lună a unui străvechi calendar agrar român purta numele de Mărţişor, debutând cu
ziua de 1 martie. Denumirea zonală a lunii este Marţ, Marţiu sau cum aminteam mai sus, Marţişor,
păstrând rădăcina lingvistică a cuvântului de origine sau exprimând renaşterea naturii prin încolţirea
seminţelor semănate în prima decadă a sa (Germinar sau Germinariu). În aceasta luna livezile şi
grădinile sunt curaţate, stupii sunt scoşi din iarnă „retezându-li-se“ fagurii utilizaţi mai apoi ca leac
în medicina populară. Luna aceasta cuprinde sărbători cu dată fixă şi mobilă ce alcătuiesc un străvechi
scenariu de început al Anului Agrar.
DOCHIA
Prima zi a lunii este legată de numele Dochiei, personaj real, născută în cetatea Iliopolei din
Liban pe vremea împaratului Traian. Fiind o femeie extraordinar de frumoasă şi bogată a trăit în
tinereţe o viaţa aventuroasă. La bătrâneţe s-a pocăit, a fost botezată de către episcopul Theodot cu
numele creştin Eudochia, retrăgându-se într-o mânăstire după ce şi-a împărţit averea celor săraci.
Ca urmare a minunilor săvârşite, biserica creştină o va sanctifica, trecând-o în rândul sfinţilor
sub numele Cuvioasa Muceniţă Eudochia, rezervându-i ziua de prăznuire pe 1 martie. Biserica
creştină a suprapus ziua acestei sfinte peste cea de celebrare a noului An Agrar când zeitatea păgână
adorată moare şi renaşte simbolic. Iată motivul pentru care locuitorii spaîiului carpato-danubiano-
pontic i-au atribuit acesteia şi calităţile unei divinităţi agrare uzurpate ajunsă la vârsta senectuţii şi a
morţii… Numele ei grecesc înseamnă Binevoitoarea. Legendele legate de personajul Dochia, ne
introduc în lumea satului românesc în care Baba
Dochia simbolizează Anul Vechi care va muri odată cu lepădarea celor nouă cojoace din
spinare în ziua de 9 martie (ziua echinocţiului de primăvară pe stil vechi), pentru a renaşte mai apoi.
Peste numai trei luni ea va deveni zeiţa-fecioară, la solstiţiul de vară când lanurile vor da în pârg,
denumirea-i fiind Sânziana / Drăgaica iar peste alte trei luni se va transforma în zeiţa-mumă la
echinocţiul de toamnă, numele-i fiind Maica Precesta. În sfârşit, la solstiţiul de iarnă şi echinocţiul de
primăvară ea se va transforma în zeiţa-babă care va muri în cele din urmă. În opinia etnologului Ion
Ghinoiu, în cele 365 de zile ale existenţei sale, această zeitate păgână primitivă determina naşterea,
maturizarea şi moartea altor zeităţi neolitice grupate între echinocţii şi solstiţii. (Ghinoiu, Ion, Zile şi
mituri.
Calendarul ţăranului român 2000, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 1999)

Mărţişorul
Ca obiect ritual, marţisorul era purtat deopotrivă atât de către copii, fete, femei sau în unele
locuri chiar de către baieţi (în Moldova). El reprezenta funia zilelor, săptămânilor şi lunilor anului
adunate într-un şnur bicolor care simboliza iarna şi vara, fiind făcut cadou în prima zi a lunii martie.
La sfârşitul sec. al XIX-lea, mărţişorul se oferea copiilor de către părinţi în ziua de 1 martie
înainte de răsăritul soarelui. Pe şnurul bicolor era atârnată o monedă de argint sau aur care apoi se
lega de mână, uneori fiind prins în piept sau atârnat de gât.

198
 Credinţa colectivă era ca purtătorii mărţişorului vor fi apăraţi de boli şi deochi, nu vor fi
pârliţi de soare vara, vor fi sănătoşi, norocoşi, bogaţi, drăgăstoşi, plăcuţi şi frumoşi în anul respectiv.
Potrivit informaţiilor culese din diverse locuri ale ţării, mărţişorul se confecţiona din două fire de lână
colorată (albă şi neagră sau albă şi albastră), fiind dăruit în ziua în care apărea pe cer luna nouă. Era
purtat, în funcţie de zona etnografică, până la Măcinici, Florii, Paşte sau Armindeni, după care era
agăţat pe ramurile înflorite ale unor pomi fructiferi. Obiceiul Mărţişorului reprezintă o secvenţă dintr-
un scenariu ritual de înnoire a timpului, după unele tradiţii firul lui fiind tors de Baba Dochia în timp
ce urca oile la munte, la naşterea timpului calendaristic, primăvara. Prezent pe întregul areal balcanic,
obiceiul a fost atestat la noi în toate zonele etnofolclorice fiind bine conservat.
Din păcate astăzi semnificaţia primordială şi rituală a dispărut, Mărţişorul devenind un obiect
artizanal, de multe ori înscriindu-se pe coordonatele esteticii urâtului, pierzându-şi în acelasi timp
semnificaţiile rituale. Este dăruit fetelor şi femeilor, la începutul primăverii mai mult ca un cadou, la
fel ca şi alte sărbători devenind un bun prilej de negoţ cu diferite mărfuri ce numai au nicio
semnificaţie legată de obiceiul primordial.

Legenda mărţişorului
Prelucrare a unei vechi teme populare
La marginea unui sat trăiau într-o colibă sărăcăcioasă o femeie cu fiica ei. Ca să câştige
pâinea de zi cu zi şi câţiva bănuţi, femeia se îndeletnicea cu torsul lânii pentru oamenii din sat. Dar
tot ce câştiga dădea pe doctorii pentru fata ei care era tare bolnavă.
Într-o zi, pe când torcea şi plângea de mila fiicei sale, femeia văzu o caleaşcă de foc trecând
cu iuţeală dinspre pădure spre sat. Era Crăiasa Primăvară care, auzind-o, s-a oprit şi a întrebat-o de
ce este aşa de necăjită. Aflând de boala copilei, Crăiasa a zis:
-Ţine caierul acesta de foc şi toarce-l firicel subţire, apoi leagă o fundiţă şi prinde-o de pieptul
copilei. Puterile mele o vor trezi la viaţă, aşa cum se trezeşte la viaţă întreaga natură după trecerea
mea.
Femeia mulţumi şi se apucă de lucru. Dar caierul îi ardea degetele şi-i era cu neputinţă să
răsucească un firicel cât de mic. Începu să plângă cu lacrimi grele şi aproape că nu băgă de seamă
când o altă caleaşcă de zăpadă se opri în dreptul colibei. Era Crăiasa Iarnă, care dispărea cu iuţeală
dinspre sat spre pădure şi care, auzind necazul femeii, zise:
-Ţine caierul acesta de zăpadă. Răcoarea lui va potoli fierbinţeala celui de foc. Răsuceşte-le
laolaltă, poate aşa îţi pot fi de folos şi eu.
Femeia mulţumi din tot sufletul şi se puse pe tors. Torcea laolaltă fir roşu de foc cu fir alb
de zăpadă şi astfel isprăvi de tors cele două caiere. Iar după ce duse la capăt lucrul, legă o fundiţă de
pieptul fetiţei. Aceasta îndată prinse putere şi culoare în obrăjori, sări din pat şi-şi îmbrăţişă cu drag
mama.
De atunci, în fiecare prag de primăvară, femeia împletea fundiţe alb- roşii, împărţindu-le
oamenilor din sat, să le aducă sănătate şi bucurii.

199
 OUA DE PASTI - TEHNICI DE INCONDEIERE

Prof. Saceanu Ion

Colegiul Tehnic Matasari
Loc. Matasari, Jud. Gorj

Ȋncondeiatul oualor ocupa un loc deosebit in arta

populara romaneasca. Aceasta arta, desi la prima vedere s-ar
parea ca are o importanta minora sau ca el apartine trecutului, este
totusi inca foarte vie in diferitele regiuni etnografice din
Romania. Demn de subliniat este acordul deplin al artei oualor
incondeiate cu celelalte manifestari ale artei populare romanesti, in ceea ce priveste continutul tematic
al mitovelor, regulile de compozitie si coloritul. Nu este deci deloc intamplatoare apropierea acestui
gen de arta populara de cel al picturii pe sticla si de creatiile olarilor.
Dintre procedeele folosite in general in Europa pentru infrumusetarea oualor de Pasti, in
Romania s-a folosit si se foloseste cel mai adesea cel al colorarii simple, dar si cel al scrierii cu ceara.
In trecut culorile utilizate se obtineau din plante, fierbandu-se frunzele, florile, coaja sau tulpina
acestora (coaja de ceapa rosie sau floarea de bujor - culoarea rosie; secara cruda de primavara, izma
sau frunza de mesteacan - culoarea verde; coaja de mar sau flori galbene - culoarea galbena; frunza
de nuc - culoarea cafenie). In a doua jumatate a secolului XIX au inceput sa fie folositi colorantii
chimici.
Vechii coloranti din plante erau in numeroase cazuri aceiasi cu cei folositi pentru vopsit lana.
Preferinta pentru colorantii chimici s-a nascut din posibilitatea de a vopsi mai repede si mai mult.
Inainte de a se trece la decorarea propriu-zisa a oualor, se fac o serie de preparative: selectia
oualor (sa aiba coaja alba si neteda, sa fie proaspete), pregatirea unui "condei"• si apoi pregatirea
culorilor si a cerii curate de albine cu care "se scrie"•. Ceara de albine este topita intr-un vas si
innegrita cu carbune, pentru a se observa liniile scrise.
In incondeierea oualor se incepe cu impartirea campurilor ornamentale de-a lungul si de-a
latul oului, constituindu-se doua, patru, sase, opt sau chiar mai multe suprafete, cu ajutorul liniilor
trasate. Aceste linii cat si primele motive trasate cu ceara incalzita ce se scurge din varful condeiului,
acopera unele parti din suprafata alba a oului. Oul este introdus apoi intr-o baie de culoare galbena,
dupa care se scoate si se usuca. Acum incepe "scrisul"• altor motive de culoare galbena; apoi se
continua cu rosu si, de obicei, se termina cu negru sau alta culoare inchisa. La sfarsit, oul se usuca
prin incalzire usoara si se sterg liniile de ceara.
Bogatia de motive, cu un continut in care se reflecta din plin lumea si mediul inconjurator,
cu numeroase elemente din viata de toate zilele, asigura acestui gen de arta un autentic caracter
popular si totodata realist.
Frecventa pentru motivul solar si stelar este izbitoare. Soarele apare in numeroase
reprezentari, ca simbol al primaverii, dragostei de lumina si bucuriei de viata. Aproape la fel de
raspandit este si motivul de stea, cu patru sau opt brate. O grupa tematica extrem de intinsa si de
importanta o formeaza motivele de inspiratie directa din viata sociala (obiecte, unelte), cum ar fi
motivul "carligului"•; legat de agricultura se pot cita de asemenea numeroase motive, puternic
stilizate in sens geometric, cum ar fi: "sapele"•, "furcile"• pentru fan etc. Din tehnica populara si
mestesugul artistic al prelucrarii textilelor citam "suveicile"•.

200
 Motivele fitomorfe sunt prezente aici, la fel ca in intreg folclorul poporului roman, incantat
de frumusetile naturii. De la genericul "frunza"• sau "floare"•, la ghioceii ca mesageri ai primaverii,
trecand la panselute, trifoi, spic de grau, ferigi, brad, ghinda de stejar, repertoriul pare nesfarsit. La
aceasta trebuie sa adaugam ca fiecare motiv e realizat diferit de catre creatorii care aduc intotdeauna
o nota personala.
In categoria motivelor zoomorfe, aflam reprezentate vietati din lumea imediata a creatorilor
(pestele, melcul, oaia, cucul, porumbelul). Si aici, unele motive (de exemplu, pestele) fac parte din
fondul stravechi al artei poopulare romanesti, intalnite si in alte genuri, cum ar fi ceramica, lemn,
metal si os.
Reprezentarile cele mai rare sunt cele antropomorfe. Omul apare in legatura cu ocupatia, fie
implicat prin reprezentarea uneltelor sale agricole, fie prin redarea figurii ciobanului ce canta la fluier.
Din ornamentatia oualor incondeiate nu lipsesc nici motivele religioase (de exemplu crucea,
scena Invierii), insa ele se afla in minoritate fata de intregul repertoriu motivistic.
Daca la toate calitatile desenului si la maiestria cu care motivele redate formeaza adevarate
compozitii adaugam coloritul cald si armonios, nu putem sa nu conchidem asupra valorii
incontestabile pe care o are acest gen - considerat poate in trecut de catre unii cercetatori "minor"• -
al artei populare romanesti.

OUĂLE ÎNCONDEIATE

Juravle Valentina,
Şcoala Gimnazială Nr. 1 Vicovu de Sus

Simbolul ouălelor roşii este legat de patimile lui Iisus Hristos.

Se spune că răstignirea şi învierea Acestuia semnifică reînvierea naturii primăvara şi reluarea
ciclurilor vieţii. Oul este purtător de viaţă şi astfel devine un simbol pentru regenerare, pentru
purificare şi pentru eternitate. Legenda spune că atunci când Iisus a fost bătut cu pietre, acestea s-au
transformat în ouă roşii.
Într-o altă tradiţie se spune că Sf. Maria, atunci când a venit să îşi vadă Fiul răstignit a adus
cu ea şi un coş cu ouă, pe care l-a aşezat la picioarele Lui, iar sângele care curgea de la Mântuitor a
înroşit acele ouă din coş.
Încondeierea ouălelor este o tehnică populară, care transform oul într-o operă de artă, şi se
realizează cu ajutorul a două tehnici: tehnica băilor succesive de culoare sau batik şi tehnica cerii în
relief.
Încondeierea ouălor cu ceară în relief (colorată) se face cu ajutorul unui instrument special,
care poartă numele de chişiţă . Aceasta este o bucăţică de lemn care are în capăt un mic tub de metal
(cupru) prin care trece ceara topită, colorată prin numeroase procedee ( în ceara de albine topită se
adaugă culori cerate; ori pe bază de ulei) .
Încondeierea ouălor cu vopsele se face tot cu ajutorul cerii, prin procedeul „batik”. Oul alb,
golit de conţinut, se decorează cu ceară pe spaţiile care urmează să rămână albe. Se scufundă oul într-

201
o baie de vopsea galbenă, se scoate, se usucă şi se aplică ceara pe spaţiile care vor rămâne, în final,
galbene. Apoi oul se va scufunda într-o baie de vopsea roşie. Procedeul se repetă în funcţie de numărul
de culori, pornindu-se de la culorile mai deschise către cele mai intense. În final oul se introduce într-
o baie de culoare neagră, această culoare acoperind spaţiile rămase neacoperite cu ceară. La sfârşit
ceara de pe ou este înlăturată la o sursă de căldură, şi oul se acoperă cu un strat de nitrolac, care va
da strălucire oului şi va proteja decoraţiunile.
Ornamentica ouălelor decorative este extrem de variată, ea cuprinde simboluri geometrice,
vegetale, animale, antropomorfe şi religioase.

Câteva simboluri şi semnificaţii utilizate sunt:

- linia dreaptă, verticală = viaţa ;
- linia dreaptă, orizontală = moartea ;
- linia dublă, dreaptă = eternitatea ;
- linia cu dreptunghiuri = gândirea şi cunoaşterea ;
- linia uşor ondulată = apa, purificarea ;
- spirala = timpul, eternitatea ;
- dubla spirală = legătura dintre viaţă şi moarte.

Dintre cele mai utilizate motive amintim:

o Crucea – semnul creştinatăţii
o Crucea Paştelui -crucea cu care creştinii împodobesc pascape pe care o duc la biserică
în noaptea Invierii, numit în unele zone şi „ ZiuaPaştelor ”;
o Crucea românească şi crucea rusească sau crucea moldovenească-este reprezentată
printr-o cruce cu alte cruciuliţe la capete ;
o Crucea anafurei- crucea încrestată pe pâinea din care se împarte anafura la slujba
bisericească ;
o Steaua- este un motiv răspândit, întâlnit mai ales în Bucovina
o Regnul animal: albina, broasca, şarpele, mielul ;
o Motive vegetale: frunza bradului, garoafa, spicul grâului;
o Unelte casnice şi de câmp: grebla, fierul, plugului ;
o Ornamente industriale, motive luate din industria casnică: clinul ce se formează la
croirea cămălilor şi mânecile ;
o Diverse: desagii şi brâul popii, calea rătăcită, crucea paştilor

Demonstrarea etapelor de lucru în faţa

elevilor

202
 OUL DE PAȘTE – MITOLOGIE, MITURI,
LEGENDE

Prof. Fănică Daniel

Școala Gimnazială Cândești
Loc. Cândești, jud.Buzău

Pentru cei mai mulți dintre noi, ouăle roșii sunt simbolul jertfei supreme a lui Iisus
Hristos pe cruce și marchează celebrarea celei mai mari sărbători a lumii creștine: Învierea
Mântuitorului - Paștele. Mărturie a sângelui vărsat de Iisus, răstignit și batjocorit pe cruce, ouăle
roșii exprimă însă, prin semantica cromaticii lor, bucuria Învierii Domnului, prefigurând astfel acest
incredibil miracol. Tradiția bisericii creștine face din ouăle roșii simbolul definitoriu al miracolului
Învierii Mântuitorului, ele având capacitatea de a exprima prin cromatică triumful noii credințe, iar
prin intermediul ei, renașterea spirituală a omenirii.
Folclorul conservă mai multe legende care explică de ce se înroșesc ouăle de Paști și de
ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului. Legendele creștine leagă simbolul ouălor
roșii de patimile lui Iisus. Răstignirea și Învierea reprezintă reînvierea naturii primăvara și reluarea
ciclurilor vieții. Culoarea roșie este simbol al focului purificator.
Cea mai răspândită legendă povestește că Maica Domnului, care venise să-și plângă fiul
răstignit, a pus coșul cu ouă lângă cruce și acestea s-au înroșit de la sângele care picura din rănile
lui Iisus. Domnul, văzând că ouăle s-au înroșit, a spus celor de față: "De acum înainte să faceți și
voi ouă roșii și împestrițate întru aducere aminte de răstignirea mea, după cum am facut și eu astăzi".
O altă variantă a acestei povestiri spune că Sfânta Maria, venind să-și vadă Fiul răstignit, i-a adus
ouă, care s-au însângerat și înroșit sub cruce, de durere.
Una dintre legende spune că, atunci când Iisus a fost bătut cu pietre, pietrele care îl
atingeau s-au transformat în ouă roșii.
Altă legendă relatează că dupa ce Iisus a fost răstignit, cărturarii saduchei și rabinii farisei
au făcut un ospăț de bucurie. Unul dintre ei a spus: "Când va învia cocoșul pe care-l mâncam și
ouăle fierte vor deveni roșii, atunci va învia și Iisus", însă nici nu și-a terminat acela spusele și ouăle
s-au și făcut roșii, iar cocoșul a început să bată din aripi.
Mai există însă și o altă legendă care explică roșul ouălor. Se spune că vestea Învierii lui
Iisus a fost primită de unii cu mare neîncredere. O precupeață care vindea ouă în piață, ar fi zis,
sceptică și răutăcioasă: "Voi crede că a înviat din morți numai când ouăle astea se vor înroși!". Din
senin, ouăle au căpătat, spre bulversarea totală a femeii, culoarea roșie.
Tot din izvoarele folclorice aflăm că ouăle roșii mai au și alte puteri: acelea de a proteja casele de
spiritele malefice. Se spune că Dracul întreba mereu dacă pe Pământ "se mai scriu ouă și se mai cântă
colindele", deoarece, când acestea nu se vor mai ține, Pământul se va scufunda și el va pune stăpânire pe
lume.
Oul, o formă geometrică perfectă - "obiectul perfect", el însuși purtător de viață, este un
simbol al regenerării, al purificării și al veșniciei. Ca
simbol al creației, al zămislirii vieții, oul a inspirat, din vechi timpuri, numeroase legende,
basme, o întreagă literatură.
În unele mitologii (din Egipt, India, China) se spune că lumea s-a născut la început dintr-
un ou. Simbol primordial al cosmosului la indieni și chinezi, oul era principiu al creației, iar perșii

203
credeau că din haos a apărut mai întâi oul, din el născându-se apoi Soarele și Luna, din gălbenuș
Soarele și din albuș Luna.
În antichitatea greacă și latină, aceste convingeri sunt încă viabile, oul având aceleași
principii cosmogonice; din el au apărut toate cele existente pe Pământ (la fel credeau și
popoarele slave).
Originea colorării ouălor se pierde în negura epocii precreștine. Se crede că obiceiul de
vopsire a ouălor își are originile în festivalurile egiptenilor și perșilor de sărbătorire a primăverii. La
capodocieni, culoarea roșie a ouălor exprimă focul capabil sa îndepărteze orice spirit ostil vieții și
renașterii cosmice. Din aceste considerente, egiptenii aduceau ca jertfă zeilor vegetației, la
echinocțiul de primăvară, ouă roșii. Ouăle colorate erau date în dar, ca simbol al echilibrului, creației
și fecundității.
Și la romani, colorate în roșu, ouăle făceau parte dintre darurile sărbătorii lui Janus și erau
folosite la diferite jocuri și ceremonii religioase.
Cercetări etnografice descriu obiceiuri ale ouălor colorate în Ucraina (asemănătoare cu
cele de la noi), Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Rusia, Grecia, Italia, Franța, Spania,
Austria, Germania, Elveția, Belgia, Olanda, Lituania, Finlanda, Estonia, Suedia, Armenia, Egipt și
Anglia (unde ouăle colorate au fost înlocuite cu ouă de ciocolată).
Obiceiul colorării ouălor s-a transmis creștinilor și este încă practicat mai ales la popoarele
Europei și Asiei. Spre deosebire de alte țări ale Europei, unde obiceiul s-a restrâns sau a dispărut,
la români a înflorit, atingând culmile artei prin tehnică, materiale, simbolica motivelor și
perfecțiunea realizării.
În tradiția populară românească, ouăle de Paști sunt purtătoare de puteri miraculoase:
vindecă boli, protejează animalele din gospodărie, sunt benefice în felurite situații etc. Una dintre
cele mai vechi mărturii privind ouăle colorate de la români este cea a secretarului florentin al lui
Constantin Brâncoveanu, Antonio Maria del Chiaro, care, pe la 1.700, se minuna de culoarea aurie
a ouălor vopsite de la Curtea domnitorului muntean.
Ouăle "încondeiate" ("împistrițe" sau "muncite") s-au constituit, la români, într-o mărturie
a datinilor, credințelor și obiceiurilor pascale, integrându-se între elementele de o deosebită valoare
ale culturii spirituale populare, care definesc particularitățile etnice ale poporului nostru.
Folclorul conservă mai multe legende creștine care explică de ce se înroșesc ouăle de Paști
și de ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului. Cea mai răspândită relatează că Maica
Domnului, care venise să-și plângă fiul răstignit, a pus coșul cu ouă lângă cruce și acestea s-au
înroșit de la sângele care picura din rănile lui Isus. Domnul, văzând că ouăle s-au înroșit, a spus
celor de față: "De acum înainte să faceți și voi ouă roșii și împestrițate întru aducere aminte de
răstignirea mea, după cum am făcut și eu astăzi".
Ouăle simbolizează mormântul lui Iisus Hristos, care s-a deschis la învierea sa din morți.
De aceea, când sparg ouăle prin ciocnire, dar și când se salută, creștinii își spun: “Hristos a înviat!”,
“Adevărat a înviat!”. Aceste formule se folosesc numai patruzeci de zile, de la Paști până la
Înălțarea Domnului. Culoarea roșie a ouălor simbolizează sângele lui Iisus care s-a scurs pe cruce
pentru mântuirea lumii.
Ciocnitul ouălor se face după reguli precise: persoana mai în vârstă (de obicei, bărbatul)
ciocnește capul oului de capul oului ținut în mână de partener, în timp ce rostește cunoscuta formulă
"Hristos a înviat", la care se răspunde "Adevărat a înviat". Există credința că cei care ciocnesc ouă
se vor întâlni pe lumea cealaltă.
La românii tradiționaliști, mai există obiceiul ca, în dimineața din duminica Paștelui, să-și
spele fața cu apă nouă sau apă neîncepută, în care pun un ou roșu, având credința că astfel vor fi tot
204
anul frumoși și sănătoși ca un ou roșu. După consumarea ouălor, cojile roșii sunt păstrate pentru a
fi puse în brazde, la arat, crezându-se astfel că pământul va da rod bun.
În Bucovina, cojile ouălor de Paști, sunt aruncate în râu, pentru ca apa să le poarte la
"Blajini" (ființe imaginare, încarnări ale copiilor morți nebotezați, al caror loc de viețuire se află la
"capătul lumii", aproape de Apa Sâmbetei). În felul acesta, și Blajinii știu că pentru toți creștinii a
venit Paștele.
O altă credință din Bucovina spune că oul roșu este apărător de diavol. Acesta se
interesează dacă oamenii fac ouă roșii și umblă cu colinda, căci doar atunci când aceste obiceiuri
vor înceta, el va ieși în lume.

HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

Prof. Papari Viorica, gradul didactic I

Școala Gimnazială ”Alexandru Odobescu”,
Urziceni, Jud. Ialomița

Da. Trăim în mileniul trei și beneficiem de avantajele tehnicii în toate domeniile, ne

mulțumim să scriem un mesaj chinuit în loc sa mergem în vizită la o rudă mai în vârstă, timpul nu ne
mai ajunge deși de multe ori ne grăbim pentru a sta… Reclamele coloreaza spatiul înconjurator și ne
îndeamnă să cumpărăm, să cumpărăm diferite obiecte de care avem mai multă sau mai puțină nevoie.
Ne pierdem timpul în mari aglomerări urbane, iar pentru noi nu mai avem timp niciodată, pentru a ne
cunoaște, pentru a fi oameni cu sufletul senin și disponibilitate de a comunica cu aproapele nostru de
a înțelege care-i sunt nevoile și cum îl putem ajuta.
De Dumnezeu ne amintim când avem o problemă și nu prea găsim cale de rezolvare din
nefericire. Ar fi bine să ne întoarcem la credința creștină cu sufletul deschis pentru că sigur ne vom
găsi liniștea. Să mergem la biserică pentru a fi în comuniune cu oamenii, pentru a asculta cuvântul
lui Dumnezeu, pentru a înțelege că a fi bun este un mod de viață.
Copiii simt cel mai acut nevoia de iubire și o oferă cu generozitate, sunt sensibili și uneori
văd lucrurile într-o lumină surprinzător de adevărată. Dacă cresc și văd în familie ca aceste valori
creștine sunt prețuite, cu siguranță vor crește frumos și se vor bucura de lucruri simple fără a fi
nefericiți că nu au ultimul model de telefon sau tabletă. În jurul nostru este atât de multă frumusețe
încât nici nu putem aprecia adevărata valoare și însemnătate a unui pom înflorit primăvara, a unei
păsări ce zboară lin, a gâzelor ce polenizează florile atât de admirate ce vor deveni încet fructele atât
de mult apreciate.
Este important ca în familie să lucreze în grădină toți, după puterile lor pentru ca peste ani
își vor aminti cu drag: ,,Asta știu de la tata!” sau ,,Așa îngrijea bunica căpșunile și erau tare gustoase!”.
Fiecare copil este mândru de familia lui și îi iubește pe fiecare în parte, prețuind cuvintele și sfaturile
primite. Marile sarbatori crestine sunt sarbatori ce se petrec in familie respectand traditiile pentru ca
numai așa ne vom păstra identitatea și credința. Avem despre ce vorbi: încondeiatul ouălor în culori
vii după modele știute din moși-strămoși, folosind o tehnică simplă, dar interesantă. Portul popular

205
atât de frumos și apreciat pretutindeni în lume, dar din nefericire întâlnit tot mai rar purtat de tineri în
afara unor manifestări culturale.
Sărbătoarea apropie oamenii, această sfințenie a comuniunii totale, umple pe adevărații
creștini în miezul nopții în care se produce, de o ambianță de sfințenie, de limpezime, de transparentă
și de apropiere, a căror expresie totală e o pace mai presus de fire între toate. Cerul pătrunde cu lumina
lui infinită toata firea făcând-o proaspătă ca la început, dându-i strălucire de sărbătoare: "Cât este de
sfințită cu adevărat și mult prăznuită și strălucită această noapte de mântuire, mai înainte vestitoare a
zilei celei purtătoare de lumină a învierii, întru care lumina cea fără de ani din mormânt tuturor a
strălucit".
Sărbătoarea e simțită ca o totală transcendere realizată de creație în Hristos cel înviat.
Transcenderea pe care Biserica o numește Paști e trăită într-o negrăită bucurie, într-o bucurie de copii
nevinovați și zburdalnici. Biserica exprimă această transcendere în: "Paștile cele sfințite astăzi nouă
s-au arătat, Paștile cele nouă și sfinte, Paștile cele de taină, Paștile cele preacinstite, Paștile, Hristos
Mântuitorul, Paștile cele fără prihană, Paștile cele mari, Paștile credincioșilor, Paștile care au deschis
nouă ușile raiului, Paștile cele ce sfintesc pe toți credincioșii".
În Hristos culminează lumina la care se vor ridica adevărații creștini prin strădanii continue.
Tot întunericul, chiar cel culminant al iadului, a fost risipit prin Hristos lumina lumii. Dacă mai
rămâne un iad, el nu mai proiectează asupra lumii nici un fel de întuneric, de lipsă de sens. Legăturile
lui cu lumea au fost tăiate. Desigur e vorba de lumea văzută de cei ce cred în Învierea lui Hristos.
Lumina neînserată care iradiază din trupul lui Hristos nu e o lumină impersonală, ci lumina Persoanei
supreme, deci și căldura dragostei supreme a lui Dumnezeu adus aproape creștinilor credincioși și
comunicată lor.
Să ne deschidem sufletele și mintea pentru a înțelege ca omenirea nu va putea exista fără
credință. Se știe că oamenii care nu cred în nimic sunt vulnerabili în fața bolii și a greutăților pentru
că nu au un sprijin mental, nu pot rosti simplu, din suflet: ,,Doamne ajută!”. Este bine să fim curați și
luminați la suflet, să prețuim adevărul și mai ales să nu uităm să mulțumim lui Dumnezeu pentru tot
ce face pentru noi în fiecare zi nu doar să cerem câte ceva.

PAȘTELE

Prof. Înv. Primar Țâmpu Mariama

Școala Gimnazială “Nicolae Iorga” Bacău

Paştele este o sărbătoare religioasă întâlnită, cu semnificaţii diferite, în creştinism şi

iudaism. Unele obiceiuri de Paşti se regăsesc, cu semnificaţie diferită, în antichitatea anterioară
religiilor biblice. Paştele şi-a păstrat până în prezent farmecul şi semnificaţia, fiind un moment de
linişte sufletească şi de apropiere de familie. Farmecul deosebit este dat atât de semnificaţia religioasă
- întotdeauna mai există o şansă de mântuire - cât şi de tradiţii: oul pictat, iepuraşul, masa cu mâncăruri
tradiţionale de paste - cozonac, pască, miel, slujba de sâmbăta seara cu luarea luminii.
Noaptea Învierii Domnului reprezintă , pe lângă simbolul sacru al jertfei lui Hristos pentru
mântuirea noastră şi un ritual de înnoire anuală a timpului.

206
 Sărbătoarea Paștelui poate fi asociată cu primăvara. Retrezirea naturii la viață simbolizează
noua viață pe care creștinii au câștigat-o prin crucificarea și Învierea lui Iisus.
Pentru prima dată, Paștele a fost sărbătorit în jurul anului 1400 înainte de Hristos. În această
dată, evreii au părăsit Egiptul cu ajutorul lui Dumnezeu. Scriptura în cartea Exod (Ieșirea) din Vechiul
Testament ne oferă instrucțiunile date de Dumnezeu pentru sărbătorirea Paștilor în timpul lui Moise.
Evreii din antichitate își aminteau de faptul că Dumnezeu i-a salvat din robia în care se aflau în Egipt.
Cu ocazia ieșirii din Egipt, când au sărbătorit pentru prima dată Paștele, toți evreii trebuiau
să ia un miel și să îl sacrifice. Apoi, cu sângele mielului erau unse ramele de lemn ale ușilor de la
casele în care locuiau aceștia. În noaptea aceea, îngerul morții trimis de Dumnezeu a trecut prin Egipt
și a omorât toți fiii întâi născuți ai egiptenilor în casele care nu aveau pe ușă sângele mielului. În
casele israeliților, nu a murit nimeni, pentru că aceștia ascultaseră porunca lui Dumnezeu și au pus
sângele mielului pe ușile lor. Sângele mielului oferea o garanție, un semn vizibil prin care credincioșii
dădeau de înțeles că au luat în serios avertismentul lui Dumnezeu. În ceea ce privește creștinii,
Dumnezeu a reînnoit legământul făcut cu israeliții, de data aceasta nu printr-un om, (Moise) ci prin
Fiul Său, Iisus Mesia. Legământul cel nou nu mai este un legământ făcut doar cu evreii, ci cu toate
popoarele, care vor să primească iertarea păcatelor prin jertfa lui Iisus Hristos. Legământul cel vechi
purta sigiliul sângelui unui miel care trebuia sacrificat de Paști după instrucțiunile date de Dumnezeu.
La Cina cea de Taină, în noaptea când a fost trădat, înainte de a fi prins si arestat, Domnul
Iisus a instituit sărbătoarea Paștelui nou testamental, după porunca ce I-a fost dată de Dumnezeu.
De Paști se sărbătorește Învierea lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu. Duminica - a treia zi
după Scripturi- femeile purtătoare de mir au găsit mormântul gol. Mormântul era gol pentru că Hristos
Inviase.
Impotriva lor, a tuturor, a celor care L-au acuzat și batjocorit de atunci și până astăzi, numit
în derâdere Regele Iudeilor, rege încoronat cu spini, rege al cărui tron era o Cruce, părăsit de ai Săi,
păzit sub grea și rece lespede de piatră, Hristos a izbândit cea mai strălucită biruință ce s-a văzut
vreodată: biruința asupra morții și asupra răutății omenești. Această biruință a putut fi tăgăduită, dar
nu I-a putut fi smulsă niciodată.
Bibliografie:
1. Crăciun B., Sfintele Paşti în datini şi obiceiuri, Editura Porţile Orientului, Iaşi, 1994;
2. Ghinoiu I., Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti, 2003;
4. Marian S. Fl., Sărbătorile la români, vol. 1, Editura Grai şi suflet- Cultura Naţională.,
Bucureşti, 2001

207
208
 PAȘTELE - SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII

Profesor: Bara Erzsebet

Liceul Reformat ”Wesselenyi”
Loc. Zalău, jud. Sălaj

Paștele este cea mai importantă sărbătoare anuală creștină. Ea comemorează evenimentul
fundamental al creștinismului, Învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în a treia zi după
răstignirea Sa din Vinerea Mare. Data de început a Paștelui marchează începutul anului ecleziastic.
Această sărbătoare durează trei zile și începe, conform deciziei Conciliului de la Niceea din anul 325,
în duminica de după prima Lună plină după echinocțiul de primăvară.Farmecul deosebit al Sărbătorii
Paștelui este dat atât de semnificația spirituală cât și de tradiții (oul pictat, masa cu mâncăruri
tradiționale, slujba de sâmbătă seara cu primirea luminii). Paștele este un moment de pace sufletească,
de interiorizare, de împăcare, de bucurie.
Miracolul luminii divine
Un miracol care se petrece cu regularitate în fiecare an, așteptat cu sufletul la gură și uimind
totuși de fiecare dată, este apariția luminii divine la Sfântul Mormânt din Ierusalim în noaptea de
Înviere a Paștelui ortodox. Este darul pe care Iisus ni-l face, amintindu-ne de lumina strălucitoare care
i-a umplut mormântul în momentul Învierii Sale. Este modul Său de a ne transmite că este mereu
alături de noi.
Acest foc imaterial de culoare albăstruie și care poate fi atins fără să ardă este așteptat cu
toate luminile stinse. El apare atunci într-un mod supranatural din Sfântul Mormânt aprinzând candela
așezată special acolo. Apoi Patriarhul ortodox aprinde cele două mănunchiuri de câte 33 de lumânări
pe care le are pregătite și începe să împartă Lumina Sfântă miilor de pelerini care așteaptă plini de
emoție. Focul cel viu însă acționează și de unul singur, strălucind ca un fulger și aprinzând din zbor
candelele de la intrarea în biserică, precum și lumânările unora dintre pelerini.
Acest eveniment se petrece în fiecare an în fața a mii de martori vizuali. Nu poate fi negat
de nimeni. De aceea efectul său este foarte puternic, contribuind la întărirea credinței în Dumnezeu.
Săptămâna Mare
Ultima săptămână a Postului Paștelui, numită și Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor,
este o perioadă importantă de interiorizare și comemorare. Acum se rememorează Patimile lui Iisus,
chinurile prin care a trecut, de la trădarea Lui de către Iuda, până la răstignirea pe cruce pe dealul
Golgota, moartea și Învierea Sa.
Săptămâna începe cu Duminica Floriilor, ziua în care Iisus Hristos a intrat în Ierusalim și
se încheie cu Duminica Paștelui, ziua Învierii Sale. Ziua de miercuri este ziua în care Iuda l-a trădat,
iar cea de vineri ziua în care a fost răstignit. De aceea aceste două zile au devenit zile de post de-a
lungul întregului an. Joia este ziua spălării picioarelor apostolilor de către Iisus, a Cinei de Taină, a
rugăciunii din grădina Ghetsimani și a arestării lui Iisus de către cei ce voiau să-l ucidă.
Sărbătoarea bucuriei
Învierea lui Iisus Hristos simbolizează refacerea legăturii dintre ființa umană și Creatorul
său. Celebrarea ei în fiecare an duce la retrezirea aspirației către îndumnezeire, la transfigurarea vieții
pământești într-o viață impregnată de prezența lui Dumnezeu. De aceea Paștele este o sărbătoare a
bucuriei, o bucurie asemănătoare celei a apostolilor când l-au văzut pe Iisus înviat. Iar salutul care se

209
obișnuiește cu această ocazie este tot o expresie a acestei bucurii: „Hristos a înviat! Adevărat, a
înviat!”.
Tradiții populare
Ca și alte sărbători creștine, Paștele este însoțit de numeroase obiceiuri populare care își au
originea în tradițiile străvechi (considerate azi de mulți a fi păgâne) și de credințe și superstiții legate
de ciclul anotimpurilor și treburilor gospodărești.
În Vinerea Mare se obișnuiește să fie duse flori la biserică pentru Iisus. În timpul slujbei se
trece pe sub masă de trei ori ca simbol al poticnirilor lui Iisus atunci când și-a dus crucea. Tot în
această zi, numită și Vinerea Seacă se obișnuiește să se țină post negru. Se mai spune că dacă va ploua
în această zi, anul va fi unul roditor și îmbelșugat, iar dacă nu va ploua va fi un an secetos. Un alt
obicei spune că cel care se va scălda în apă rece de trei ori în această zi, așa cum Ioan Botezatorul
boteza în apele Iordanului, va fi sănătos pe tot parcursul anului.
În Sâmbăta Mare se prepară pasca și cozonacul ce vor fi duse la biserică pentru a fi sfințite
în noaptea de Înviere. Seara, toată lumea merge la biserică pentru a asista la slujba de Învierea
Domnului, pentru a lua lumina, pentru a lua tradiționalele Sfinte Paști precum și flori sfințite, dintre
cele care au fost duse în Vinerea Mare la biserică. În după amiaza zilei de sâmbătă se încheie postul
de 40 de zile și clopotele încep să bată din nou. Cel mai important moment al zilei este sfințirea apei
botezătoare la biserică. Se spune că prima persoană care urmează să fie botezată cu această apă „nouă”
va avea noroc toată viața.
În Duminica Învierii este obiceiul să fie purtate haine noi ca semn de înnoire a trupului și a
sufletului. Dimineața se pune într-un ibric apă rece, un ou și un ban de argint. Cine se spală cu această
apă va fi rumen în obraji ca oul, tare ca banul și va avea o viață îmbelșugată.
În noaptea de Înviere cei care merg la biserică au câte o lumânare pe care o vor aprinde din
lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar. Această lumânare este simbolul Învierii, al victoriei
vieții asupra morții, a luminii divine asupra întunericului ignoranței. Unii obișnuiesc să păstreze restul
de lumânare rămas, pe care îl aprind în cursul anului când au vreo problemă gravă.
O credință răspândită este aceea că, timp de o săptămână, începând cu noaptea Învierii,
porțile raiului rămân deschise. Astfel încât sufletele celor decedați în timpul Săptămânii Luminate
ajung cu siguranță în rai.Ouăle roșii simbolizează mormântul lui Iisus Hristos, care s-a deschis la
Învierea Sa. De aceea atunci când se sparg ouăle prin ciocnire se obișnuiește să se spună: „Hristos a
înviat! Adevărat, a înviat!” Aceste formule se pot folosi ca formule de salut timp de patruzeci de zile,
până la Înălțarea Domnului. Există credința că cei care ciocnesc ouă se întâlnesc pe lumea cealaltă.
Culoarea roșie a ouălor simbolizează sângele lui Iisus. În unele zone se obișnuiește să se picteze
ouăle. În funcție de zona în care se fac ele se numesc ouă încondeiate, închistrate, muncite, picate (cu
ceară) etc.Circulă și numeroase legende despre ouăle roșii. În unele, Maica Domnului, hăituită, fie
face ouă roșii pe care le aruncă în spate pentru a-i deruta pe urmăritori, fie transformă pietrele pe care
le aruncau aceștia în ouă roșii. Altă legendă povestește că, la răstignirea lui Hristos, Sfânta Maria
pune un coș cu ouă sub cruce ca să-i îmbuneze pe soldați, iar acestea sunt înroșite de sângele
Mântuitorului. Se mai spune că atunci când Iisus a fost bătut cu pietre, acestea atingându-l s-au
transformat în ouă roșii. O altă legendă povestește că vestea Învierii lui Iisus a fost primită cu
neîncredere de unii: o precupeață care vindea ouă în piață a zis că ea va crede doar atunci când ouăle
se vor înroși, iar ouăle s-au înroșit pe loc.
Ouăle simbolizează și reîntinerirea, primăvara. Ouăle împodobite sau colorate erau dăruite
primăvara, ca simbol al renașterii, încă din era pre-creștină. În Egiptul antic, oul era simbolul
legământului vieții și reprezenta totodată sicriul ori camera mortuară. În tradiția populară românească,
ouăle de Paști sunt purtătoare de puteri miraculoase: vindecă boli, au capacități protectoare.
210
 Pasca este o prăjitură specifică Paștelui, de formă rotundă, cu o cruce la mijloc și aluat
împletit pe margini, umplută cu brânză de vaci. În momentul în care se pune în cuptor, femeile de la
țară fac semnul crucii cu lopata pe pereții cuptorului. Despre originea ei există o legendă care spune
că, în timp ce predica împreună cu apostolii, Iisus a fost găzduit la un om foarte generos. Acesta le-a
pus în traistă la plecare, fără știrea lor, pâine pentru drum. Apostolii l-au întrebat pe Iisus când va fi
Paștele, iar el le-a răspuns că atunci când vor găsi pâine în traistă. Au căutat și au găsit pâinea. De
atunci e obiceiul să se coacă pască de Paști.

PAȘTELE DE ALTĂDATĂ ÎN CUVINTE ȘI IMAGINI

UN OBICEI DE LA BUNICII NOȘTRI- CROȘETATUL

Gombos Melinda
Școala Gimnazială ,,Mihai Eminescu”
Loc. Zalău, Jud. Sălaj

Croșetatul este printre cele mai vechi îndeletniciri ale femeilor în special, o tradiție de altfel,
care nu se rezumă doar la croșetatul obiectelor decorative ci și la obiectele vestimentare. Croșetatul
este una dintre cele mai grele tehnici de realizare a articolelor vestimentare, mai ales dacă este făcută
manual și cel mai interesant este faptul, că din același fir de ață, cu același croșet poți să faci foarte
multe modele, începând de la noduri, fundițe, găuri frumos conturate până la împletituri complexe,
pline de forme.
În prezent a început sa se pună foarte mult accent pe accesoriile și pe articolele vestimentare
hand made, deci făcute manual. Aceste produse hand made sunt întotdeauna unicate, deci nu există
riscul de a achiziționa ceva ce are și o altă persoană sau alte câteva sute de persoane.
Printre cele mai apreciate produse realizate prin această tehnica au fost cu siguranță
mileurile, care azi nu se mai poartă dat fiind că mobilierul din case s-a schimbat destul de mult, fiind
tot mai modern și nu mai necesită împodobire cu accesorii. Acestea au căpătat noi forme care vizează
flori de diverse naturi, mărimi, forme și culori, frunzulițe sau mărgeluțe, ce pot fi încă utilizate pentru
împodobire. Azi, pe lângă brățările, cerceii și colierele croșetate au început să prindă cât mai multe
idei pe diferite teme. Mă bucur mult să văd că croșetatul devine din ce în ce mai bine băgat în seamă,
mai bine comercializat și ca modă retro este mult promovată.
Croșetatul în cele mai vechi timpuri era folosit ca o metodă de destindere sau chiar ca o
metodă de a trăi, deci de a face bani. O persoană care cunoaște detaliile necesare pentru a demara o
astfel de activitate, care se poate reduce chiar la o formă de trai sau la simpla pasiune, este din start
câștigată. Încă de mic copil am învățat să cos, bunica mea învățându-mă să cos diferite modele pe
etamină. Peste 30 de ani am reînvățat să croșetez. Croșetatul am învățat de la bunica și mama mea pe
când am fost copilă, iar azi ,,fur” meseria privind diversele filmulețe de pe internet. La început am
creeat doar o floricică, apoi alta și alta, apoi diverse modele în scopuri diferite. Odată începând, cu
greu te mai poți lăsa, deoarece îți intra în sânge ca un drog și mai mult decât atât, te ajută și să te
relaxezi. Mâinile lucrează, iar mintea creează. Așa au luat naștere următoarele modele pentru
Sărbătorile de Paște.

211
 PAȘTELE ÎN BANAT

Profesor Mirela Crivinanţu

Grădiniţa P.N. Nădrag

PRIMA ZI DE PAȘTI ÎN CURTEA BISERICII-1969

În Banat, începutul postului este o sărbătoare primordială populară, în vreme ce finalul
postului este o sărbătoare care se purifică, în care componenta religioasă devine absolut esenţială.
Fiecare practică are rolul său. Toate aceste obiceiuri din Postul Paştilor, care culminează cu Noaptea
Învierii, au dăinuit la români pentru că au fost pline de credinţă, de nădejde şi de dragoste iar cea mai
mare dintre acestea este dragostea, după cum spune Sfântul Apostol Pavel într-un imn al iubirii
creştine.
Banatul rămâne o zonă cu frumoase tradiţii pascale, care încep imediat ce se intră în post şi se
smeresc pe măsura apropierii de Sfânta Înviere, pentru ca în Săptămâna Patimilor să culmineze în
Joia Mare, când focurile se aprind la miezul nopţii în cimitire pentru a încălzi sufletele celor mutaţi
dincolo de morminte. Învierea Mântuitorului este o sărbătoare cu o vechime care chiar dă consistenţă
Creştinismului. Istoria Creştinismului este pusă în relaţie cu miracolul Învierii Mântuitorului. Pentru
români, subiectul acestei componente a sărbătorii Paştilor, care este Iepuraşul, este de dată foarte
recentă. Este vorba despre o practică venită dinspre Occident către noi, dinspre lumea germană,
austriacă, trece prin Ungaria şi ajunge în ţinuturile noastre în secolul XX. La români a ajuns târziu,
212
fiind o practică dedicată copiilor, cu rol educativ, precum este şi cel al lui Moş Crăciun. Iepuraşul îi
recompensează pe copiii cuminţi şi este mai puţin darnic cu cei care nu au făcut ceea ce trebuie. În
Banat, la micul dejun din prima zi de Paști, se practică traditța tămâierii bucatelor. Apoi, fiecare
mesean primesșe o linguriță de paști (vin+pâine sfințite). În dimineața zilei de Paște, copiii se spalaăpe
față cu apă proaspătă de la fântână în care și-au pus un ou roșu și fire de iarbă verde.
Să luăm aminte la cuvintele părintelui Cleopa: ,,Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este
învierea noastră, este sfârșitul și cununa Evangheliei Lui Hristos. Dacă Hristos n-ar fi murit și înviat
pentru noi, zadarnică ar fi fost credința noastră, nădejdea și viața noastră, căci fără Înviere, moartea
și păcatul nu pot fi biruite.”

PAȘTELE LA ROMÂNI
Obiceiuri pascale, în școala noastră…

Sopon Loredana,
Şcoala Gimnazială Moara, Suceava

Sărbătoarea Paștelui este pentru români, alături de Crăciun, cea mai importantă din an. Fiecare
familie se pregătește cu mult timp înainte prin postul ținut cu deosebită evlavie. În Biserica Ortodoxă,
creștinii se pregătesc pentru întâmpinarea sărbătorii pascale prin „Postul Paștelui” numit „Postul
Mare”, perioadă care durează 48 de zile. În mod oficial, postul începe după „Duminica iertării”, în
ziua de luni a săptămânii a șaptea de dinaintea sărbătorii de Paște. Ultima săptămână din Postul
Paștelui se numește „Săptămâna Patimilor”, și începe în duminica Floriilor, în care se serbează
Intrarea Domnului în Ierusalim.
În Săptămâna Luminată, cu ocazia susținerii cercului pedagogic la limba și literatura română,
noi, elevii claselor a V-a și a VI-a am fost implicați în proiectul numit Tradiții și obiceiuri pascale în
Bucovina. Pentru aceasta ne-am documentat vizionând filmulețe despre încondeierea ouălor, am
realizat portofolii tematice și am respectat obiceiurile autentic tradiționale, în cadrul unei scenete-
spectacol intitulate ”Șezătoare literară”, organizată de d-na prof. Loredana Sopon. Am dramatizat
un fragment din viața reală dinaintea sărbătorii Paștelui.
. De exemplu, meștera din sat, la vopsit ouă
(colega noastră Nicoleta Popovici), ne-a explicat
obiceiul închistării acestora. Mai apoi, am pregătit
toate cele necesare pentru sărbătoare, am tors, am
țesut ștergare și ne-am brodat cămeșe noi pentru
Paște și pentru noaptea de Înviere, am pregătit
coșurile pentru a le duce la sfințit. Noi, fetele, am
așteptat cu nerăbdare, a treia zi de Paște, pentru a
merge la horă, unde vestit lăutar a fost d-l prof.
Ieremia Constantin, alături de taraful său. Ca de

213
obicei, la spectacolele populare a fost un moment de neuitat, determinându-ne încă o dată să gustăm
din farmecul tradițiilor și obiceiurilor locale.
Asimionesi Alexandra, clasa a VI-a

Șezătorile – muncă și petrecere

Şezătoarea constituie un obicei străvechi din viaţa satului românesc, putând fi definită ca o
adunare sătească restrânsă. Mai târziu, asemenea întâlniri s-au extins la nivelul întregii comunităţi,
munca împletindu-se cu petrecerea. Obiectele specifice erau cele folosite la prelucrarea lânii: furca,
lâna, fuiorul, fusul, pieptenele, vârtelnița. Cele mai frecvente erau cele de tors la care participau
grupuri de femei. Atmosfera de petrecere era întreținută de voie bună, glume si ghicitori. Bătrânii
erau de multe ori prezenți la șezătoare. Ei dădeau tinerilor sfaturi din viață, muncă și căsătorie. Acest
obicei a fost răspândit în toată țara ca dovadă a unității folclorului românesc care se practica uneori,
iarna.
Croitor Raluca, clasa a VI-a

Folclorul și tradiția - un mod aparte de a privi viața

Totalitatea creațiilor literare, artistice,
muzicale, plastice, a obiceiurilor și tradițiilor
populare ale unei țări sau ale unei regiuni
definesc folclorul. Ansamblul de concepții, de
obiceiuri, de datini și de credințe, care se
statornicesc în cadrul unor grupuri sociale sau
naționale și care se transmit (prin viu grai) din
generație în generație, construind pentru
fiecare grup social trăsătura lui specifică se
numește tradiție.Dacă se conștientizează
faptul că ne naștem, trăim și profităm de pe urma tradiției, putem lega tradiția și folclorul de educație,
credință, de cultură și tehnică, de noi înșine. Deci, trebuie să devenim responsabili pentru valorile pe
care le creăm și le transmitem celor care ne vor urma. Numai studiind laturile folclorului românesc,
am putea trage concluzii referitoare la portul tradițional, meșteșuguri, arhitectură, până la cele mai
rafinate laturi spirituale, cum ar fi literatura, folclorul, practicele și ritualurile, care coboară tradiția în
spatele teoreticului din viața de zi cu zi. De aceea, se cuvine să abordăm cu toată responsabilitatea
problema păstrării valorilor identitare. Nimic nu definește mai bine acest popor decât tradiția
populară. .
Matei Ana Maria, clasa a VI-a

214
 TRADIȚIE ȘI MODERNITATE
Două modalități diferite de a percepe existența…

Obișnuințele moderne din zilele noastre încep să acopere din ce în ce mai mult tradițiile și
obiceiurile de altădată lăsate de străbunicii noștri. Populația de acum uită de folclor și își dorește să
trăiască într-o lume modernă, bazată pe așa numita libertate și nu mai respectă regulile trasate de
înaintașii noștri. Oamenii, în loc să petreacă
sărbătorile în mod tradițional: tăiatul porcului
de Crăciun sau a mielului de Paște, prin colindat
și urat, aceștia găsesc toate produsele
comercializate la așa numitele magazine, adică
își cumpără tradiția doar prin câțiva bănuți.
Folclorul tradițional este cumpărat de
modernism. Unele obiceiuri, însă omul modern
le mai respectă. Chiar dacă nu își dă seama de
acest lucru. Botezurile, nunțile și
înmormântările, încă mai păstrează câte ceva din tradițional, dar nu în totalitate. În unele țările
europene, tradiția nu mai există. Modernismul a acoperit în totalitate obiceiurile populare, ștergând
frumusețea specifică acestora.
Popadiuc Diana, clasa a VI-a

Ce mi-a plăcut la muzeul satului?!

Muzeul Satului Bucovinean este un complex de construcții sătești, expuse în aer liber, ceea ce
pune în valoare patrimoniul cultural–arhitectonic de factură populară din Bucovina, fiind considerat
un monument istoric. Noi, elevii clasei a VI-a A, am vizitat acest muzeu tradițional. Acesta prezintă
multe case populare specifice zonei noastre, fiecare având câte o istorioară personală, cu rol de
legendă, ale cărei rădăcini reale coboară adânc în negurile trecutului. Biserica și clopotnița din Vama,
dar și Moara de apă din Mănăstirea Humor, au fost cele mai impresionante locuri, din punctul meu
de vedere. Imaginea de ansamblu a muzeului reflectă structura, meșteșugurile și activitățile complexe
din viața unui sat. În interiorul caselor se prezintă expoziții de obiecte folclorice care completează
imaginea civilizației tradiționale bucovinene. Această instituție este una din puținele locuri ce încă
mai păstrează vii tradițiile și obiceiurile populare, iar Muzeul Satului Bucovinean este muzeul meu
preferat.
Blîndu Bianca, clasa a VI-a

A fost odată…
…Cât de frumos era demult… când nu aveam
atâtea griji, atâtea gânduri, când părinţii nu își făceau
atâtea probleme! Îmi aduc aminte ca și cum ar fi fost
ieri, zilele de sărbători, când satul clocotea şi se
adunau toţi la horă la Niculai la joc, că avea o ogradă
largă, largă cât să întoarcă carul cu doi boi când venea
din ţarină. Toţi păreau care mai de care mai arătoși în
straie mai curate! Și fata care nu știa a face acele
înflorituri tradiționale pe cămășile bărbăteşti, nu era
bună de măritat!Cei mai tineri se învârteau în horă și
215
se întorceau, şi se întreceau în bătute, iar babele stăteau pe margine cu mâna la gură, uitându-se pe
sub sprâncene, şoptind și periind pe fiecare în parte: “Că ăia doi s-au dus la înțălegere, că altu o stricat
logodna, ba că băiatul lui Viorel a lui Mihalache vorbeşte cu nepoata Paraschivei lui Ionescu”, şi tot
aşa până la asfinţitul soarelui, când hora era pe sfârşite şi bătrânele plecau acasă cu o tolbă de minciuni
mare cât ”turbinca lui Ivan”!A doua zi, când era de mers la ţarină, la munca de la câmp, treaba avea
mai mult spor dacă, uneori se sprijineau în coadă povestind ceea ce au văzut la horă.
Seara, când gospodinele se întorceau de la sapă, iar bărbaţii de la coasă, se aşezau toţi la masă şi
mâncau ciorbă sănătoasă de la ţară şi beau câte-o ulcică de smohoncă şi râdeau şi chefuiau pe îndelete.
Poate de aceea trăiau atunci câte o sută de ani sănătoși și voioși!
Ieremie Eliza, clasa a VII-a A

TEHNICI DE ÎNCONDEIERE A OUĂLOR

Murgoci Emilia Loredana

Şcoala Gimnazială ,,Gh.Pătraşcu,,Buruienesti, Neamţ

Etapele încondeierii ouălor

Ouăle încondeiate, vopsite sau cele cu mărgele sunt

specifice zonei noastre, Bucovina. Prin modelele cu care
sunt ornate, culorile vii, pastelate şi modul în care sunt
împărţite modelele, aceste ouă vin în întâmpinarea
sărbătorilor pascale alături de cele roşii . Noi vom insista mai
mult asupra celor încondeiate , fie că este vorba de ouă de
rată, gască, sau struţ (tehnica este aceeaşi).
Materialele de care ne folosim sunt următoarele :
ceară colorată, pusă în cutii metalice pentru a rămâne în stare lichidă deasupra unei surse de căldură,
chisita (un creion din lemn care are în vârf un tub foarte subţire din tablă fină pentru a permite filtrarea
cerii) şi modele scoase de pe cămăşi, brâie, fete de masă sau orice alt model care poate fii adaptat
acestor ouă.În concluzie, avem nevoie de puţine materiale dar de multă îndemânare şi mai ales
imaginaţie. În continuare va prezentăm câteva costume naţionale şi zona din care provin pe care le-
am adaptat acestor ouă încondeiate.

Etapele închistririi ouălor

1. Pregătirea ouălor pentru închistrire:
Se spală ouăle într-o cratiţă nouă cu apă călduţă şi cu sare. Se pun la fiert timp de 10 - 15
minute tot cu sare, apoi se pun la răcit pe un prosop. Când sunt doar călduţe începem propriu-zis
muncirea lor.
2. Scrierea desenului
Se pregăteşte ceară de albine într-un vas metallic pus la o sursă de căldură pentru a menţine
ceară în stare lichidă şi cu ajutorul chişiţei se începe împărţirea oului două părţi egale, apoi patru, apoi
şase etc.
216
3. Modelele ornamentale folosite
Se folosesc ornamente cu motive geometrice alături de cele florale care ocupă un spaţiu
restrâns în cadrul compoziţiei geometrice, acestea fiind specifice zonei de unde provin.
• Modele zoomorfe: Strugurele, peştele, pomul vieţii, cocoşul, laba gastei...
• Modele sceomorfe: Greblă, scară, cârligul ciobanului, grapă, plugul.....
• Modele fitomorfe: Spicul de grâu, frunză de stejar, brăduţul, coarnele berbecului, frunză de
salcâm, floarea paştelui...
• Modele cosmomorfe: Cerul înstelat, fulgerul, soarele, steaua...
• Modele geometrice: Brâuri, 48 clinuri, modele de cămaşă, carpete, năframă...
4. Aplicarea culorilor
Culorile folosite la inchistrirea ouălor sunt culori vegetale,pentru galben folosim coji de mere
(pădureţ), pentru roşu folosim coji de ceapă roşie, pentru negru se folosesc coji de nuci. Se începe cu
acoperirea zonelor în totalitate cu ceară pe care urmează următoarele culori şi se începe cu culorile
cele mai deschise până se ajunge la negru.

Pentru alb ne folosim de coajă oului care este albă.

Apoi acoperim cu ceară zonele care le dorim albe.

Următoarea culoare o să între în coajă de ou care nu este
acoperită cu ceară.

Prima culoare în care vine pus oul este culoarea galbenă, în

care se lasă oul 15 minute pentru a intră culoarea în coajă
oului.După aceea se scoate oul şi se lasă pe un prosop la
uscat.

Următoarea culoare este culoarea roşie unde folosim aceeaşi

tehnică. Acoperim cu ceară partea de model colorat cu
galben şi dorim să rămână aşa, apoi introducem oul în
culoarea roşie, iar părţile de model neacoperite cu ceară o să
devină roşii după 15 minute de lăsare a oului în culoare.

217
 În final acoperim cu ceară şi părţile de model care le dorim
să rămână roşii şi apoi introducem oul în culoarea neagră
unde repetăm aceeaşi tehnică.

La urmă o să avem un ou acoperit în întregime cu ceară de

culoare neagră, dar muncă noastră nu a fost în zadar,
deoarece urmează partea de descoperire a oului şi a muncii
noastre. Acum se ia oul şi se pune pe un grătar care este în
prealabil încălzit pe sobă şi când se topeşte ceară ştergem oul
cu un prosop pentru a îndepărta în totalitate ceară.

Apoi se ia puţin ulei alimentar în căuşul palmei şi se unge oul pe toate părţile pentru a-i oferi
o mai mare strălucire cât şi a-l acoperi pentru o mai bună protecţie a culorilor.
Această este o tehnică păstrată din generaţii şi este transmisă generaţiilor următoare în Bucovina, de
aceea oului încondeiat i se mai spune şi "ou muncit".
Simbolul oualelor roşii este legat de patimile lui Iisus Hristos. Se spune că răstignirea şi
învierea Acestuia semnifică reînvierea naturii primăvară şi reluarea ciclurilor vieţii. Oul este purtător
de viaţă şi astfel devine un simbol pentru regenerare, pentru purificare şi pentru eternitate. Legendă
spune că atunci când Iisus a fost bătut cu pietre, acestea s-au transformat în ouă roşii.
Într-o altă tradiţie se spune că Sf. Maria, atunci când a venit să îşi vadă Fiul răstignit a adus
cu ea şi un coş cu ouă, pe care l-a aşezat la picioarele Lui, iar sângele care curgea de la Mântuitor a
înroşit acele ouă din coş.

Realizarea de ouă marmorate

La realizarea oualelor marmorate aveţi nevoie de foi de ceapă roşie şi albă, iarbă, mărar şi
pătrunjel, vopsea de ouă şi puţină untură. Trebuie să umeziţi ouăle şi să le treceţi prin amestecul de
foi de ceapă roşie şi albă, fire de iarbă, mărar şi pătrunjel, dar care trebuie tocate mărunt, şi după aceea
să le băgaţi într-un stramp, după care le fierbeţi 10 minute. În trecut procesul se oprea în acest
moment, dar în zilele noastre puteţi să băgaţi ouăle şi în vopsea de orice culoare doriţi (roşie, albastră,
bleumarin, verde sau turcoaz).La sfârşit ouăle se scot din strâmb şi se şterg cu untură.

Încondeierea oualelor cu ceară

După ce fierbeţi ouăle, le lăsaţi puţin să se răcească. Între timp puneţi ceară de albine într-o
cutiuţă de tablă şi puneţi-o pe foc mic, astfel încât să fie în permanentă în stare lichidă atunci când o
folosiţi. După ce aţi făcut modelul dorit cu ceară, lăsaţi ouăle câteva minute, până consideraţi că s-a
uscat ceară, după care puteţi bagă ouăle în vopsea roşie sau în orice altă culoare doriţi. Astfel veţi
observă că pe ou rămâne modelul din ceară desenat cu condeiul sau cu un instrument cu vârful foarte
ascuţit. O altă metodă mai nouă este aceea de a folosi I loc de ceară de albine scoth lipit pe ouă în
diferite modele şi dezlipit după ce are loc vopsirea oualelor.

218
 Cum obţinem ouă bicolore
Prima dată vopsiţi ouăle într-o culoare deschisă şi lăsaţi-le să se usuce, dar fără să le ungeti
cu nimic. După ce s-au uscat ţineţi oul dintr-o margine şi băgaţi-l în altă culoare până la jumătate.
După aceea scuturaţi-l până se realizează trecerea de la o culoare la altă. După ce s-a uscat şi această
vopsea veţi avea nişte ouă bicolore minunate.

Vopsea de ouă naturală

Pentru cine vrea să folosească numai ingediente naturale poate vopsi ouăle şi cu vopsea
obţinută numai din plante.
Iată cum puteţi obţine vopsele naturale.
Roşu: (simbol al sângelui, soarelui, focului, dragostei şi bucuriei de viaţă).
- stoarceţi suc de sfeclă crudă;
- fiebeti cantităţi egale de coajă de cruşin şi frunze de şoc într-o cantitate triplă de apă timp de o ora,
la sfârşit adăugaţi un pic de oţet şi strecuraţi conţinutul;
- fierbeţi coji de ceapă roşie în multă apă şi lăsaţi-le deoparte 4-5 ore;
- faceţi o pastă din afine, zmeură şi sfeclă roşie;
- fiebeti coajă de măr pădureţ cu zeamă de varză sau cu piatră acră.
Galben: (simbolizează lumina, tinereţe, fericire, recolta, ospitalitate)
- coji de portocale, lămâi, de morcov, seminţe de ţelină şi chimion care dau culoarea galben păi;
- sofranul da galben intens;
- coji de ceapă, coji de nuca şi muşeţel.
Verde: (semnifică reînnoirea naturii, prospeţime, rodnicie, speranţa)
- fiertură de urzici sau de spanac (1 kg urzici la 500 ml apă) cu 2-3 linguri de oţet;
- pentru un verde intens se ţin urzicile 12 ore în apă apoi se introduc ouăle şi se fierb.
Albastru: (simbolizează cer, sănătate, vitalitate)
- flori de viorele fără peduncul se fierb în apă timp de o ora;
- mure;
- strugure;
Roz:
- coajă de ceapă roşie,
- sfeclă proaspătă,
- rădăcina de garanta,
- afinele şi zmeură;
Portocaliu:
- coajă de ceapă albă,
- morcovi,
- coji de nuca;
Maron:
- ceai negru sau cafea;
Castaniu:
- frunzele şi lemnul de nuc şi cafeaua,
- seminţele de mărar (în castaniu - auriu),
- pulberea de chili (în castaniu - portocaliu);
Cu cât plantele se fierb mai mult cu atât culoarea se închide mai tare.
Pentru un design extraordinar aveţi nevoie de un coş şi de câteva fie de grâu proaspete. Aşezaţi
oale într-un coş de răchită, cu paie uscate pe fund şi pe margini. Aşezaţi ouăle frumos în coş, astfel
219
încât să fie o imagine cât mai colorată şi după aceea băgaţi firele de grâu printre ouă. Invitaţii vor fi
foarte încântaţi de acest aranjament şi cu siguranţă veţi primi laude.
La noi în ţară, încondeierea oualelor a devenit o adevărată artă. Fiecare zona a ţării are
modelele sale de ouă, iar acestea reprezintă un adevărat cod religios, moral, patriotic, estetic.

PAȘTILE ÎN SATUL BUNICILOR MEI

prof. Narcisa Oneșan,

C.S.E.I. ”Al. Roșca” Lugoj

În câteva cuvinte, expun Sărbătoarea Învierii Domnului Iisus Hristos, trăită în satul bunicilor
mei, Surducu-Mic, comuna Traian Vuia, județul Timiș.
Odată intrați în Săptămâna Patimilor, micul sat se umplea de forfotă. Clopotele bisericii
sunau în fiecare seară, chemând sătenii la Denii, iar toaca, cu fiecare bătaie ne aducea tot mai aproape
de Lumină.
Încă de miercuri, în Săptămâna Patimilor, gospodinele punea grâul la fiert pentru colivă,
poame sau compoturi. În dimineața de Joi Mari, noi copiii mergeam prin casele apropiaților și le
duceam o cană sau un bol cu colivă, poame fierte sau compoturi, un colac și o lumânare pentru sufletul
și odihna celor trecuți in veșnicie. După –masa, feciorii satului urcau pe dealul cimitirului și aprindeau
un foc mare. Din fiecare casă, locuitori ai satului sau cei veniți de mai departe, urcau spre cimitir cu
lumânări. În fapt de seară licăreau luminile la fiecare cruce, iar focul cel mare ne pregătea de
priveghere. Aici se întâlneau oamenii, de mult plecați și spuneau o rugăciune pentru sufletele
adormiților.
Apoi mergeam spre Sfânta Biserică și participam la Slujba Deniei celor 12 Evanghelii. Urma
ziua cea grea, ce ne umbrea pe fiecare, Vinerea Mare. De dimineață, femeile și bărbații îmbrăcau
veșminte negre, fiind în doliu, sufletește și trupește. După puterea fiecăruia, oamenii țineau postul
negru și se pregăteau pentru Denia Prohodului Domnului.
În Sâmbăta Mare gospodinele, făceau ultimele pregătiri pentru Praznic, iar noi, copiii, cu
nerăbdare adunam tot felul de frunzulițe și le aplicam pe ouăle vopsite în coji de ceapă. Până seara
fiecare se pregătea, după putință, sufletește și trupește pentru a primi Lumina. În noapte, pașii
fiecăruia se îndreptau spre Biserică. La miezul nopții, toți eram primiți pentru a lua Lumina. Chipurile
fiecăruia dintre noi se înseninau, iar glasurile răsunau cu bucurie: Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat!
În ziua praznicului, dimineața, copiii sau chiar bunicii mergeau prin casele apropiaților
pentru a vesti învierea. Duceam ouă roșii colaci și lumânare.
Hristos a Înviat!
Adevărat a Înviat!

220
 PRIMĂVARA COPIILOR

Marian Georgia
Clasa a VI-a A
Colegiul Național ,,Mircea Eliade” Reșița
Jud. Caraș-Severin
Prof. coord: Iovanovici Delia

Din nordul ţării noastre Bucurând mii de copii.

Răsare o nouă floare, România-i bucuroasă
Floarea ce gingaşă Deoarece a sosit o nouă mireasmă
Cu mireasmă aleasă. Bucurând regiunea noastră!
Şi zăpada s-a topit Natura spectaculoasă
Mugurii au înverzit. Aduce bucurie-n casă,
Bolta cerului s-a redescoperit Iar ea zvonind bucuria noastră,
Natura iubind. O face mai frumoasă.
Albinuţa cea voioasă Albinele roiesc,
A ieşit şi ea din casă Jocul îl împlinesc
Să culeagă tot polenul Precum natura spectaculoasă
Florilor din a lor rasă. Privind la noi pe fereastră
Fluturaşii argintii, Curcubeu de primăvară
Zboară peste câmpii Răsărit la noi în ţară!

RENAȘTERE

Melissa Ciocoiu
Clasa a V-a A
Colegiul Național ,,Mircea Eliade” Reșița
Jud. Caraș-Severin
Prof. coord: Iovanovici Delia

Şi-a înălţat a sa mână de focar, Se afundă într-un cântec de privighetoare.

Şi astfel a transformat iarna în var.
Anotimp feeric îmbrăcat în flori
Îşi înclină doina prin mii de culori.
Izvorul surâde limpede, în al său glas,
Curgând voioşie, asemeni unui impas.
Zarea, frumos luminată în vale,
Fluturii, în văzduh dansul şi-l poartă.
Lăsând amintirea să zacă-nmiresmată.
Umbrele încep a se întinde uşor
Oferind naturii un mic fior.
Cu straiele-i lungi apare măiastra lună
Scriind lent pe cer stele, fără cunună.

221
 MIRACOLUL ÎNVIERII

Alin Brumari
Clasa a V-a A
Colegiul Național ,,Mircea Eliade” Reșița
Jud. Caraș-Severin
Prof. coord: Iovanovici Delia

Lumina caldă a primăverii

Anunţă bucuria Învierii
Pământul odinioară dezgolit
Astăzi e acoperit
De flori frumos mirositoare
Care anunţă sfânta sărbătoare
Natura care a revenit la viaţă
Pe toţi oamenii îi învaţă
Că unul Dumnezeu ne dă viaţă
Şi noi trebuie să avem iubire şi speranţă.

RENAȘTEREA FIINȚEI MELE

Vancea Denisa
clasa a VIII-a A
Colegiul Național ,,Mircea Eliade” Reșița
Jud. Caraș-Severin
Prof. coord: Iovanovici Delia

Eu sunt firul de nisip din care se naşte altă

cel de dinaintea mea şi plaja, spirală,
şi cel ce picătura de rouă până ajunge
va urma. şi oceanul. la capătul lumii,
Prezentul Spirala unde începe
este Sufletul, o altă lume,
ca şi trecutul, spirală fără sfârşit unde începe un alt
ca şi viitorul. din care se naşte altă Suflet,
Sâmburele de ghindă, spirală, unde începe un alt
pădurea, eu.

222
 E TIMPUL SCHIMBĂRII…

Oșvar Octavian
Clasa a VII-a A
Colegiul Național ,,Mircea Eliade” Reșița
Jud. Caraș-Severin
Prof. coord: Iovanovici Delia

verde crud, verde crud

răsare iar la fereastra timpului
într-un vals matinal venele-nmugurite-ale soarelui
curg în valuri azurii peste gândurile abia dezmorţite
din trupul roz al pietrelor de mai se-aud chemări violete
sub aripa caldă-a câmpiei melancolic un greier
îşi pregăteşte noul concert de seară
e primăvară şi fata cu flori la ureche
se prinde-n hora unei ploi albe de cristal
doi fluturi se joacă liniştiţi pe ia-i de mătase
timpul şi-a zidit călcâiul într-un poem
al speranţei sculptate
pe braţul înfrunzit al cerului albastru.

ÎNVIEREA DOMNULUI IISUS HRISTOS

Prof. Popa Viorica, gradul didactic I

Școala Gimnazială ”Alexandru Odobescu”,
Urziceni, Jud. Ialomița

” Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte calcând și celor

din morminte viață dăruindu-le.”

Învierea din morţi a Domnului nostru Iisus Hristos este cea mai însemnată, mai înaltă şi mai
aşteptată sărbătoare a creştinilor, situată primăvara, când şi natura se primeneşte, este şi pentru oameni
un prilej de reînnoire sufletească, de curăţire a tot ce înseamnă păcat, greşeală, inducere în ispită,
îndoială sau depresie şi, totodată, de sporire a faptelor bune, a speranţei şi încrederii depline în ajutorul
divin. În fiecare an sărbătorim Paştele, însă de fiecare dată ne bucurăm de sosirea acestei sărbători ca
şi când ar fi pentru prima oară.
Multi, poate, se vor întreba de unde vine această supremaţie? Răspunsul este simplu: Învierea
din Morţi este trăsătura specifică a creştinismului, faţă de toate religiile naturale sau păgâne.
Copiii sunt cei mai entuziasmaţi. Puritatea şi inocenţa bucuriei copiilor dă amploare acestei
sărbători. Fie că este vorba de vopsitul sau încondeiatul ouălor, de decorurile pregătite cu multă

223
migală,de planşele de colorat, de icoanele pictate pe sticlă, de poezii, cântece sau jocuri, cei mici sunt
întotdeauna primii. Să nu uităm câtă fericire poate fi în sufletul unui copil în clipa în care ciocneşte
un ou roşu sau ce simte la gândul că va veni Iepuraşul. Bucuria lor vine mereu din lucruri mărunte.
Înţelegerea tradiţiilor şi culturii unui popor porneşte de la cunoaşterea originii acestora, de
la perceperea corectă a elementelor specifice diferitelor zone ce alcătuiesc întregul. Acestea se
transmit din bătrâni şi sunt păstrate cu sfinţenie în satele româneşti.
Tradiţiile şi obiceiurile de Paşte sunt respectate în majoritatea zonelor ţării. Omului i-a plăcut
dintotdeauna să călatorească, să descopere ţinuturi noi, tradiţii şi obiceiuri străvechi ce îi trezesc în
suflet sentimentul reîntoarcerii la adevăratele valori ale identităţii culturale şi naţionale ce creează un
popor.
O astfel de călătorie devine nu numai interesantă ci şi încarcată de mister atunci când
călatorul porneşte pe cărările abrupte ale munţilor din inima ţării şi ajunge pană la mare.
Pregătirea spirituală pentru sărbătoarea Paştelui începe din ultima săptămană a Câşlegilor de
iarnă, numită de popor şi Săptămâna Albă. În acest interval de timp nu se mănancă carne, ouă, lapte
şi produse obţinute din lapte, dar nu se fac nunţi sau alte petreceri cu muzică. În societatea tradiţională,
dar şi în prezent, Floriile deschid săptămana cea mai importantă pentru pregătirile de Paşti.
Sărbătoarea Floriilor are străvechi rădăcini, ea fiind atestată în societatea română ca zi
dedicată zeiţei Flora, peste care creştinismul a suprapus sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim
(Floriile, în terminologia populară). Ramurile verzi din această zi, întrebuinţate atât în ritualurile
casnice cât şi în cele bisericeşti, întruchipează simbolul castităţii şi al renaşterii anuale a vegetaţiei.
La Florii şi în săptămâna Patimilor („Săptămâna neagră“) oamenii împodobesc mormintele cu flori
şi miţişori de răchită sau salcie şi fac pomeni pentru morţi, astfel îmbunându-i, dar şi pentru a le
asigura hrana spiritului nevăzut din lumea cealaltă.
Urmează apoi Duminica Mare care încheie Ciclul Pascal, cunoscută şi sub denumirea de
Pogorarea Sfântului Duh, care se suprapune peste sărbătoarea populară a Rusaliilor.
Un ritual deosebit al Învierii în lumea satului mureşean începe cu masa festivă de Paşte.
Îniante de a se servi bucatele pregătite românul primeşte împărtăşania, adică Paştile (pâine cu vin) şi
apoi începe ciocnitul ouălor roşii (care arată deschiderea mormântului Mântuitorului) de către
membrii familiei, în timp un partener rosteşte “Hristos a Înviat!”, iar celălalt îi răspunde “Adevărat a
Înviat!”, mărturisindu-şi astfel, totodată, credinţa.
La 40 de zile după Paşti se sărbătoreşte Ispasul sau Înălţarea Domnului. În această zi abundă
obiceiurile şi practicile magice legate de cultul morţilor, deoarece se credea că sufletele morţilor se
ospătau acum, în zborul lor către cer. În această zi, după terminarea slujbei religioase, preotul iese cu
credincioşii în câmp pentru a sfinţi apa folosită la stropitul culturilor.

224
 PORTUL NOSTRU NOVĂCEAN (1989)

Prof.înv.primar Duguleană Ileana

Oraş Novaci, jud. Gorj

PORTUL POPULAR ÎN COMUNA PODENI, JUDEȚUL

MEHEDINȚI

Bîrlă Ani Lavinia

Școala Gimnazială Constantin Negreanu, Mehedinți

Această fotografie am reușit să o obțin de la o rudă foarte

apropiată. În imagine apar străbunicii rudei, fotografia fiind
realizată în 1938, la data de 13 iunie. Familia Grama Ilie și Grama
Domnica poartă cu mândrie costumul popular alcătuit din: crăț,
ciupag, poale, brăciri, oprege și legătură. Legătura era purtată doar
de femeile măritate. Bărbați purtau cămăși albe și cioaregi
(confecționați din lână albă țesută la război). Manșeta și brâul de la
cioaregi erau cusute cu diverse motive florale de culoare neagră în
general. În picioare se purtau opincile din piele de porc.

225
 POVESTEA ILINCĂI

Educatoare Suciu Isabella

Școala Gimazială „Sfântu Andrei”Sărmaș, Harghita

Soarele călduț de primăvară trecea vesel cu razele sale prin părul bălai al Ilincăi, dulceața de
fată pe care bunica uneori o chema „Bălăioara”. Vedeai că-i primăvară, nu doar din forfota specifică
anotimpului: oamenii la câmp, păsări zburând, gâze zumzăind, flori si fluturi îngânând miresmele
dulci ce te învăluiau, dar mai ales după fuga Ilincăi pe podețul din vale, ce străjuia pârâiașul de munte,
unde urmărea cum razele de soare topeau marea albă de nea din vârful muntelui. Nu trebuia să te
întrebi:„Unde-i Bălăioara?”, căci dacă nu o vedeai prin preajmă, în curtea plină de orătănii, o găseai
cu siguranță pe podeț.
Casa Ilincăi era pe Valea Mureșului, la poalele Munților Călimani. Un loc mirific de munte,
dar cu vreme aspră, așa cum puteai sa-i simți și pe oameni: frumoși, dar aprigi. Așa era și buna Ilincăi,
o femeie brăzdată de ani, dar încă frumoasă și plină de viață. Nu-i puteai găsi de vină, căci casa ei era
mereu grijită și primitoare, iar dacă vreo neputință te-ncerca, primeai oricând o vorbă bună ori o mână
de ajutor. Blândețea ei era recunoscută, dar întrânsa cuprindea și dojana. Și tare mai durea, mai ales
venind de la ea.
Tare-i plăcea Ilincăi să stea în preajma ei, mai ales că așa avea ocazia să asculte nenumărate
povești, s-o asculte cântând, să gustărească de prin oalele ei, să participe la toate muncile din casă ori
din curte, părându-i-se că fără ea nici nu se rotea pământul...așa vrednică o făcea bunica să pară.
Iată și azi bunica o strigă încă de dimineață, de cum termină treburile prin grădină. Avea o
mare sarcină din nou pentru ea:
-Astăzi vom face plăcinte, Bălăioară! Uite se prinde Postul și trebuie să ne primenim. După
aceea în marțea ce vine trebuie să spălăm oalele cu cenușă și să le punem în pod.
-Păi, ce bunico, în Post nu mai mâncăm?
-Ei, ba, draga bunicii, dar nu mai folosim aceste oale în care am gătit de frupt.
Acum îi veni în minte Ilincăi că și de altădată o ajuta pe bunica la spălatul oalelor cu cenușă
și uneori cu urzici, iar mai apoi erau așezate-n pod, iar după un timp se foloseau din nou.
-Vezi tu draga bunicii, astea-s oale în care am gătit de frupt, adică am folosit untură, carne,
oua...În vremea ce vine acum, adică Postul trebuie să ne pregătim trupul pentru primirea lui Isus.
Urmează o perioadă de curățenie pentru a putea primi Lumina. Mai întâi vom curăța casa și curtea,
iar mai apoi trupul, dar și sufletul. Pentru fiecare în parte este un timp și-un rând. Și uite-așa află
Ilinca despre acest moment deosebit ce urmează a fi peste ceva vreme, Sfintele Paști, moment în care
Isus vine în casa și în inima oricui le pregătește, le„primenește”, cum zicea bunica. Și asta nu era prea
greu dacă, așa cum zicea bunica porneai la drum cu fața curată și luminoasă, cu voie bună, dar mai
ales cu rugăciune.
Și uite-așa printre povești și cântecele dulci ale bunicii se apucară de frământat plăcinte, de
pregătit o masă îmbelșugată, la care mai pe seară se alăturară toți membrii familiei. Multe vorbe de
laudă primi Ilinca pentru bunătățile pregătite...bunica avu grijă să le povestească tuturor că fără
ajutorul Ilincăi, toți ar fi rămas flămânzi...
Masa de prindere a Postului avea să nu o uite Ilinca, fiind că și astăzi, mamă la rândul ei
fiind, o pregătește cu multă dragoste, adunându-i pe toți cei dragi alături, îmbunându-i pentru perioada

226
de post. Tot la această masă aveau loc un fel de cereri de iertare către toți cei prezenți, dar și o
rugăciune care să-i întărească în viitorul demers.
Perioada de șase săptămâni ce urma era destinată acțiunilor de curățenie prin curte și munci
agricole pe care în mare parte le făceau bărbații, iar curățenia casei era datoria femeii. Această
curățenie avea să se mute și în ființa fiecăruia, căci tot în această perioadă bunica-i povestea Ilincăi
că trebuie să facem curat și înlăuntrul nostru.
-Dar cum vine și asta bunico? Păi eu pot să mătur înăuntrul meu? Pot șterge praful?
-Da draga bunicii. Așa cum în casă se așterne praful și în inimile noastre se așează de multe
supărari, ori frici, ori răutate. Ei toate astea trebuie să le curățăm și noi. Uite, de pildă cuvintele
nepotrivite folosite uneori pot răni oamenii din jur, de aceea trebuie să cerem iertare cui am vorbit
necuvincios și mai apoi să ne înfrânăm gura. Dacă tu ai fost cea supărată de vorbele cuiva va trebui
să-l ierți și să nu-i răspunzi urât înapoi. La fel cu faptele. Dacă tu judeci că o faptă a ta a rănit pe
cineva, atunci va urma iertăciunea și mai apoi o faptă prin care să îndrepți ceea ce ai greșit. Și uite
așa vei face curat în inima ta și la Sfânta Inviere ai să primești Lumina.
-Păi Lumina asta de unde vine? Și ce fac eu cu ea? întrebă nedumerită Ilinca.
-Păi Lumina asta, de-ti zic eu, este însuși Isus, care, atunci când îi faci loc în inima ta vine și
locuiește în sufletul tău. Și dacă El vine și locuiește cu tine, tu vei fi un om bun, vei face fapte bune,
vei iubi și vei fi iubit și toate-ți vor fi cu putință ție. Drumul tău va fi lin si Dumnezeu te va însoți și
ajuta în toată viața ta. Corpul tău și inima ta vor primi Lumina doar dacă sunt curate. Așa cum noi
ștergem geamurile ca lumina soarelui să pătrundă în casă, așa și sufletul are nevoie de curățenie ca să
pătrundă Lumina.
Ce ușor era când era mică! Abia în timp a înțeles Ilinca de ce bunica-i spunea că treaba asta
cu curățenia sufletului e mai grea decât treburile casei...Ce ușor e să te lași mânat de furie, supărare,
orgolii, ignoranță, frică, egoism... Cât de ușor se umple sufletul de răutate! Ei, dar cât de greu e să le
speli, să le îndrepti, să-ți „primenești„ sufletul.
Cu o duminică înainte de Sfintele Paști, adică de Florii toți plecam la slujbă cu crengi de
salcie în mână, crengi care erau sfințite, iar mai apoi luate acasă și păstrate tot anul. Bunica punea
câte una în poartă, una la grajdul animalelor și alta în casă. Spunea despre aceste crenguțe că-s
protecție pentru ogradă. Slujba la biserică era urmată de binemeritata frigăruie de pește. Pârâul din
sat nu era prea darnic la pește, însă nu mult mai la vale acesta se vărsa în râul Mureș, unde cu câteva
zile înainte de Florii toți pescarii iscusiți stăteau cu undițele și prindeau pește. De la ei cumpărau pește
și ai Ilincăi, iar în ziua de Florii masa principală era cu pește, fript la tigaie ori în frigăruie de salcie
la foc domol în curte. După amiaza era dintre cele mai frumoase. Pe dealul din apropiere se afla
clopotnița, adică un așezământ micuț, cu un clopot mare care era tras atât la vreme de bucurie, cât și
de restriște. Bunica povestea că acea clopotnița era încă de pe vremea războiului și că, în momentele
de pericol pentru sat clopotarul atenționa prin tragerea clopotului într-un fel anume. La fel se proceda
și în caz de vreme grea, existând, alături de avertisment, credința că sunetul ascuțit de clopot sparge
norii grei și alungă furtuna. Dar iată că ziua de Florii era un eveniment de bucurie când aproape toți
oamenii din sat, îmbrăcați în strai de sărbătoare în costumele lor populare se adunau sus la poiana de
alături clopotniței și cu mic cu mare se bucurau: cei mici se jucau „Prinsa”, „De-a v-ati ascunselea”
sau câte și mai câte, tinerii împleteau cununi de flori și le dăruiau fetelor pe care le simpatizau, se
întreceau în împletirea celor mai frumoase cununi, care erau premiate cu câte un joc alături de fete;
cei mari făceau hore și dansau plini de voie bună pe muzica lui nea Vasile-cântărețul, cum îl știa toată
lumea. Așa era ziua de Florii la Ilinca pe vale: chiot, clinchet și voie bună.
Vremea trecu și iată-ne ajunși în Săptămâna Mare, săptămâna dinaintea Sfintelor Paști. Din
prima zi de luni bunica o lua pe Ilinca de mână și, după o zi de muncă, înainte de înserat, se alăturau
227
oamenilor din sat care urcau cărarea spre dealul bisericii, unde toată suflarea participa la slujba numită
„Calea crucii”. Această rugăciune era una preferată de Ilinca, poate de aceea nici astăzi nu pierde
ocazia de a participa ori de câte ori este săvârșită. Această rugăciune era în zilele de luni, marți și
miercuri, urmând ca mai apoi, joi și vineri să participe la Denii și Prohodul Domnului, iar în cele din
urmă la slujba de Înviere. Tot în această săptămână toți membrii familiei, ca de fapt și toți din sat se
pregăteau de musai să meargă la spovedit și împărtășit. Bunica spunea că este un alt mod de a face
curat în inimile noastre.
Joia mare se încheia treaba prin curte, iar valea se umplea de fum, căci atunci era momentul
în care se făceau focurile de curățire, prin care se spunea că tot ce-i vechi moare, lăsând loc noului să
renască. Focul purifica casa și curtea și se spunea că ține departe spiritele rele. De aici bărbații ajutau
femeile la treburile casei, căci acum era mai intensă activitatea de pregătire a bunătăților de Paști.
Acum era vremea colacilor și a pascăi, a mielului, a drobului, a ouălelor roșii...Era vremea în care
cuptorul bunicii nu se răcea de la atâtea bunătăți pregătite. Și numai mirosul de pâine din cuptor te
făcea să-ti pierzi urma prin cămara bunicii pentru a rupe din coaja rumenă a acesteia! Tot Joia mare
se vopseau și ouăle roșii. Mare bucurie pentru Bălăioara, căci bunica o trimitea după frunze și flori
prin curte pentru a încondeia cât mai deosebit ouăle. Cojile de ceapă albă și roșie erau fierte separat
până-și lăsau culoarea, iar mai apoi în acea apă se fierbeau și ouăle pentru a fi colorate. Pentru modele
se foloseau frunze sau flori legate pe ouă ori desene cu ceară de albine. Gospodinele se mândreau cu
coșul cu ouă în ziua de Înviere. Ziua de vineri era negreșit pentru post și rugăciune, căci nu se gătea
sau cocea nimic. Sâmbăta mare toată lumea se zorea să termine pregătirile pentru sărbătoare. Bunica
termina mereu după amiaza spre seară și insista să ne odihnim puțin înainte de a participa la slujbă,
pentru a putea să primim Lumina cum se cuvine.
Biserica era plină seară de seară, dar de Înviere parcă tot satul se muta în deal la biserică.
Plăcute copiilor în această seară erau coșurile cu bunătăți aduse de toate gospodinele. Odată cu
încheierea slujbei de Paști, preotul sfințea bucatele din care mai apoi toată lumea se înfrupta a doua
zi. De fiecare dată gospodinele duceau în coș și sare, zahăr, făină, usturoi, hrean , „ doctorii”, cum le
zicea bunica, alimente pe care în timpul anului le foloseau în caz de boală la om sau la animalele din
curte. Din coșuri primeau și copiii ouă roșii și se făcea concursul „celui mai tare ou”, odată cu rostirea
primului :Hristos a înviat! Tare era curioasă Ilinca de ce se ciocnesc ouăle.
-Vezi tu,draga bunicii interiorul oului simbolizează sufletul nostru, iar coaja ar fi acea parte
care ne separă de Lumină. De partea aceea vorbeam dăunăzi că trebuie înlăturată. Odată cu postul și
rugăciunea coaja- adică partea întunecată din oameni este înlăturată. Spargerea cojii reprezintă
momentul în care obstacolul uniunii noastre cu Dumnezeu este înlăturat. Atunci este momentul în
care mărturisim cu inima curată și deschisă: „Hristos a înviat!”, iar ceilalți ne confirmă reîntoarcerea
spre Lumină, spre Dumnezeu prin răspunsul:„ Adevărat a înviat!” Acest gest simbolic ne confirmă
reuniunea noastră cu Dumnezeu.
După ciocnitul ouălor și gustarea din paști - pâinea sfințită cu vin, toată lumea se întorcea
spre casă, având mare grijă să păstreze aprinsă lumânarea cu care se lua Lumina la slujbă. Străduința
de a duce lumina aprinsă până acasă se spune că era recompensată cu luminarea căminului, cu
protecție pentru cei care locuiau acolo, cu liniște, pace, voie bună. De asemenea acea lumânare se
păstra și, în caz de vreme rea sau necaz mare se reaprindea și se spunea o rugăciune, avându-se
credința că lumina ei era mai specială și avea să protejeze casa și pe membrii acesteia.
Ziua de Paști era una în familie. Bunica nu o lăsa pe Ilinca, ca de altfel și pe toți membrii
familiei să guste ceva până ce nu se spălau toți pe față cu apă de izvor, pentru a fi sănătoși tot anul.
Prima gustare în primele zile de Paști erau paștile. După aceea urma ciocnitul ouălor, căci acestea
erau vedetele zilei, alături de pască. Bunica ne spunea la toți că vom fi curați ca pasca de vom gusta
228
din ea și sănătoși ca oul ce-l mâncăm. Primul ou era ciocnit întotdeauna de tatăl Ilincăi, adică de capul
familiei și se ciocnea „cap în cap”. Tot el era cel care-l tăia în tot atâtea bucăți câți membrii erau în
familie și-i servea pe fiecare. „Ciocnitul ouălor și mâncatul acestora ne ține familia unită” îi spunea
bunica, „așa cum cloșca-și ține ouăle și mai apoi puii aproape”.
Ziua era una mult așteptată de toți copiii, căci după masa în familie aceștia se porneau prin
sat și băteau din poarta-n poartă pentru a vesti Învierea. Aducerea veștii era recompensată cu un ou.
De cum apărea grupul la poarta Ilincăi și auzea: Hristos a înviat! aceasta pornea fuga-fuguța cu coșul
de ouă pentru copii, dar nu uita nici trăistuța, în care avea mai apoi să-și adune ouăle primite la rândul
ei de la ceilalți săteni. Ziua nu se încheia aici, căci dacă vremea permitea, copiii umpleau ulițele
satului și jocul era sfârșit doar seara târziu. Nici vremea rea nu-i speria, căci se adunau fie în șură, fie
la casa unuia dintre ei. De regulă ziua era petrecută în familie sau alături de rude apropiate. Era o zi
pe cinste, ca toate celelalte petrecute în sat în vremea aceea. Nu trebuia să fie vreo sărbătoare ori
vreun prilej special pentru copii să se adune și să colinde satul în lung și-n lat, să se joace, să chiuie
de bucurie... Da, bucuria era cea care definea un sat: bucuria de a munci, de a juca, de a cânta, de a
avea familie, copii, de a sărbători, bucuria de a trăi!
Așa era perioada de Paști, și nu numai, în satul Ilincăi: o bucurie! Timpul trecu, iar astăzi
Ilinca e mamă la rândul ei. Își amintește cu drag de bunica ei, dar mai ales de toate cele ce a învățat-
o. Lumina pe care bunica ei i-a insuflat-o de-a lungul anilor petrecuți împreună încearcă și ea astăzi
să o transmită „bălăioarelor ei”... Nu va uita nicicând că trebuie mereu să ne „primenim” pentru a
primi Lumina, Lumină pe care trebuie să o dăruim la rândul nostru...
Bunica-i spunea Ilincăi că luarea Luminii în noaptea de înviere nu rămâne un simplu gest,
că Lumina nu am luat-o doar fizic, ci și în suflet. De aici pornește un alt drum al creștinului de a o
împărtăși și celorlalți, prin vorbe, fapte, bunătate, răbdare, compasiune, iubire...prin toate atributele
pe care Isus ni le-a arătat pe Calea Vieții, calea dăruirii Luminii pentru a deveni mai buni, pentru a
face lumea mai bună. Acest drum îl parcurgem an de an, alături de Isus...pentru ca mai apoi să
„murim” și să „înviem” alături de El.

POVESTEA PRINȚULUI DE ROUĂ

Prof. Catana Dumitra

Șc. Gimn. Nr1/G.P.P.Nr1 Caracal, Olt

A fost odată ca niciodată, că de nu ar fi, nu s-ar povesti, a fost un sat de oameni cumsecade,
simpli și muncitori, care cu multă credință și bunăînțelegere își duceau viața de zi cu zi așteptând
fiecare duminică sau zi de sărbătoare pentru a se îmbrăca frumos și a ieși la hora în poiana de la școala
din sat. De când se știu, aceste zile erau printre cele mai frumoase și dătătoare de speranță micului
sat, pentru că în aceste zile apărea prilejul legării unor noi prietenii, apariției unor noi iubirii si/sau
căsătoriei unor noi cupluri ducând pe mai departe existența și perpetuarea satului.
Așa se face că într-una din duminicile unei luni de vară la horă în sat se făcu văzut un tânăr
tare frumos venit din depărtare pe un cal pur sânge, tare nărăvaș, care nu asculta decât de comenzile
prințului. Acesta se încinse la horă și jucă alături de flăcăii satului de-i ului de vitalitatea cu care juca
și de faptul că le știa toate jocurile de la horă, sârbă, rustem, geampara și câte altele. Și în toiul jocului
229
prințul prinse la joc pe frumoasa satului care de îndată-i răspunse cu tot trupul la energia pe care o
emena prințul jucând alături de el cu aceeași vitalitate.
Văzură și ceilalți flăcăi legătura ce se infiripă între ce doi și le acceptară jocul chiar ajutându-
i să fie alături unul de celălalt mai tot timpul.
La terminarea horei, când oamenii se pregăteau să meargă la casele lor prințul o prinse de
mijloc pe frumoasa fată și o urcă pe murgul lui ducând-o la casa ei.
Și așa se înfiripă o frumoasă poveste de dragoste între cei doi tineri de care începu să
vorbească întregul sat, la care, cu toții erau fericiți că un prinț atât de ales se îndrăgosti de o fată de-a
lor și chiar de satul din care aceasta făcea parte.
Cu toții însă au observat că prințul venea în sat de fiecare dată după apusul soarelui, găsindu-
și explicație că vine de tare departe.
Și așa au trecut zilele și lunile și prințul a fost primit în casa fetei și poftit să servească masa
alături de păriții acesteia și el la rându-i fiind atent și de fiecare dată venind cu daruri care de care mai
frumoase pentru fiecare din membrii casei și pentru frații mai mici ai Ilenei, căci așa o chema.
De fiecare dată însă, prințul nu rămânea peste noapte decât până puțin înaintea răsăritului.
Și s-a rugat Ileana de prinț să rămână peste zi, însă acesta i-a spus că nu poate și nici nu i-a
spus de ce.
Bătrânele satului s-au sfătuit și i-au spus Ilenei că ele au observat că prințul pleacă de la ea
la primul cântat al cocoșilor de dimineață și au sfătuit-o să închidă cocoșii, astfel încât acesta să nu-i
mai audă și să poată astfel să-l determine să rămână și peste zi.
Ileana făcu întocmai cum o povățuiră bătrânele și închise cocoșii în coteț astfel încât aceștia
să nu mai cânte dimineața.
Și uite așa petrecu împreună cu prințul o seară și noapte minunată cu jurăminți si gesturi de
iubire și timpul trecu pe nevăzute apropiindu-se răsăritul. Și parcă ceva-i spunea prințului că noaptea
asta trecu și prea repede, dar nici cântatul cocoșilor nu-l auzi. Trecu primul cântat al cocoșilor și trecu
și al doilea și prințul nu le auzi, abia la al treilea cântat auzi undeva în departare un cântat de cocoș și
pe dată sări la fereastră , văzând că aceasta este acoperită să nu se vadă lumina de afară. Dintr-odată
sări ca ars spunându-i fetei că l-a omorât cu fapta ei pentru că taina lui era că el este prințul de rouă
și vine din ținuturi îndepărtate unde soarele nu ajunge niciodată, lumina Lunii fiind soarele lor.
Răsăritul soarelui însemnând topirea acestuia.
Și ca răul să fie și mai mare își găsi roibul în grajd legat de hățuri astfel încât acesta nu a
putu să-i vină în ajutor și să-l anunțe să plece la timp.
O stânse la piept și-i spuse că de nu va izbuti să scape de razele soarelui îl va găsi intr-o
vâlcea ca un potop de fiecare dată cand ploaia se va revărsa peste sat. O strânse la piept și plecă în
mare fugă pe roibul său, soarele încet, încet răsărind în capul satului...
Apucă să ajungă la podul de peste vâlcea unde se ascunse împreuna cu roibul său, însă
nemilos soarele-i prinse transformându-i pe data într-un potop de rouă ce se prăvăli la vale udând
vâlceaua.
De atunci de fiecare dată când ploua fata fugea la vâlcea să vadă potopul știind că acolo este
și prințul visurilor ei, mulțumindu-i că apa aceasta udă pământul care le aduce bucatele din fiecare
an.
Si oameni satului se vorbiră și hotărâră să numească satul Potopin, de la potopul de apă pe
care prințul an de an îl vărsa peste sat ca oamnii și Ileana lui să aibă bucate și în anul care o veni...
Ileana peste ani a găsit un tânăr care i-a știut povestea a înțeles-o și a iubit-o, luând-o de soție
și au făcut doi copii frumoși pe care i-au crescut în mare dragoste, povestindu-le și lor povestea

230
prințului de rouă așa cum mi-a povestit-o și mie mătușa Anica la cei 85 de ani ai săi , fiica lui Vinuța
lui Surcel care locuia la o aruncătură de băț, cum zicea ea, de podul de peste vâlcea.
Și acum satul poartă acest nume și se află în județul Olt, comuna Dobrosloveni.

Poza este realizată în anul 1957 la o petrecere câmpenească, cu ocazia Sărbătoririi Primăverii.
Costumul popular este din regiunea Oltenia, Localitatea Vânju-Mare.
Profesor Bumb Georgeta

Fotografia reprezinta o parte a ansamblului folcoric din localitate. Putem observa frumusetea
costumelor populare ardelenesti.
Lica Ioana
Sc. Gimn. Rostolita, jud. mures

231
 POZE CULESE DIN SATELE DE PE ,,VALEA ALMĂJULUI “
(Borloveni, Bănia, Rudăria, Bozovici, Dalboşeţ, Prigor)

Prof. Pirtea Elena

Prof. Ilieş Daniela Dochia

Am încercat prin câteva fotografii să prezentăm istoria locuitorilor satelor, de-a lungul
veacurilor, locuitori harnici pricepuți și iubitori de neam și de Dumnezeu. Aceste fotografii sunt părți
rupte de-a dreptul din acea viață, care s-a cristalizat pe veci în momentele rămase de la strămoșii
noștri.

232
233
234
Decorațiune de Paște: Ouă în haine croșetate, găina croșetată, păhărel pentru oul de Paște

235
 POZE VECHI
Irimia Mioara ,
Școala Gimnazială Dimitrie Sturdza, Tecuci, Jud. Galați

Imaginea surprinde un aspect al tradițiilor de nuntă din Moldova; este nunta părinților mei , anul
1964. Se văd plosca pe care o ține în mână vornicul , ștergarele țesute în casă, atârnate de gâtul
nuntașilor importanți, lumânările mirilor și aerul unei lumi ce nu se va mai întoarce…

Aici e mama mea ( în mijloc) cu ouăle în buzunar, de Paști. În spate , bunica sa. Ieșiseră la ciocnit
ouă pe ulița satului Fârțănești, Jud. Galați – 1958.
( Irimia Mioara, Tecuci, Jud. Galați)

236
POZE CULESE DIN SATELE DE PE ,,VALEA ALMĂJULUI “
(Borloveni, Bănia, Rudăria, Bozovici, Dalboşeţ, Prigor)

Prof. Pirtea Elena

Prof. Ilieş Daniela Dochia
Grădinița cu Program Prelungit ,,Semenic”

237
238
NUNTA DE ALTĂDATĂ-FOTOGRAFII CE ILUSTREAZĂ
OBICEIURI PRACTICATE LA NUNTĂ ÎN SATELE DIN
JUDEȚUL BISTRIȚA-NĂSĂUD

Prof. Vîrtic Lenica Matilda

Loc. Cluj-Napoca jud. Cluj

Anul 1966
Port tradițional al mirilor

Fotografia ilustrează un moment din timpul cununiei

religioase La nuntă, mirii purtau costumul tradițional.
Costumul mirelui era format din următoarele piese: cioareci
(pantaloni) țesuti din lână, cămașă și pieptar cu ciucuri.
Costumul miresei cuprinde: poalele (fusta), cămașa (ia),
zadiile, pieptarul, cununa și balțul (voalul).

239
 Fotografia ilustrează un obicei din timpul nunții
cunoscut ca „chiuitul”. Soacra mare își primește nora în
casă cu o strigătură, o cântare în versuri ce ilustrează
emoțiile cu care aceasta e primită în familie. Strigătura
putea conține și versuri care o supăra (o jignesc) pe noră,
dacă aceasta nu era dorită de către soacră.

Fotografiile ilustrează portul tradițional din județul Bistrița- Năsăud. Tinerii satului se
îmbrăcau cu costume populare și participau la hora satului. Costumul bărbatului era format din
următoarele piese: cioareci (pantaloni) țesuti din lână, cămașă, pieptar brodat manual și cușmă sau
pălărie cu bentiță din mărgele. Costumul femeii cuprinde: poalele (fusta) peste care se puneau zadiile
țesute și brodate cu mărgele, cămașa (ia) , pieptarul și clopul (pălăria) decorată cu floricele. Aceștia
purtau încățăminte din piele naturală sau opinci.

240
 POZE VECHI

Gabor Raluca , Tecuci, Jud. Galați

Surori moldovence
la Serbarea de
Crăciun 1980

Pui de moldovean , 1980, Tecuci , Jud. Galați Serbare școlară , 1980

241
 Familie proaspat casatorita

Luca Ioana
Sc. Gimn. Rastolita, Jud. Mures

Matusa mea PUSCAS CATALINA impreuna cu oamenii

dragi ei (consateni). Este realizata, aproximativ, in anul
1944, dat fiind ca ea era nascuta in anul 1929, in comunca
deda, jud. Mures

Costum popular
„Ca suvenir de la mine. Pastreaza te rog ca amintire.”
Galati, 10 mai 1936

Harpa Laura Maria

Sc. Gimn. RASCOLITA
Jud. Mures

242
 PREGĂTIRI ȘI OBICEIURI DE SĂRBĂTORILE PASCALE

Moldovan Dana - Profesor pentru Învățământ Primar

Școala Gimnazială ”Ion Agârbiceanu” Cenade, jud. Alba

Nu există sărbătoare mai frumoasă pentru creștini ca Sfintele Paști!

Sentimentul de sărbătoare începe odată cu pregătirile. Toată lumea are treabă: adulții care
curăță, repară și primenesc totul, tinerii care se pregătesc să se bucure, și copiii, care așteapă
nerăbdători să ciocnească ouă roșii. Și nici cei adormiți nu sunt uitați, ci sunt chemați să se
reîntâlneacă cu viii prin Biserică. Nimic nu se compară cu adânca bucurie pe care o simt creștinii în
aceste zile binecuvântate. Sunt zile în care toată lumea petrece mai mult timp cu familia și cu prietenii,
în comunitate.
În comunitatea tradițională, pregătirile pentru sărbătoarea Învierii Domnului încep încă din
prima zi a Postului Mare, care durează șapte săptămâni. Înainte de lăsarea postului, pe dealurile din
vecinătatea satului, feciorii pregătesc din timp hodaița, confecționată dintr-un par, pe care sunt prinse
cârpe îmbibate cu motorină, pentru a fi alimentat focul. Acestea se învârt deasupra capului și sunt
însoțite de chiote, chemări și fluierături timp de câteva minute. Acest obicei are rolul de a îndeparta
din rândul locuitorilor relele și păcatele, astfel încât aceștia să primească sărbătoarea Învierii
Domnului cu sufletul curat.
În postul Sfintelor Paști, majoritatea oamenilor postesc, participă la slujbele religioase, se
spovedesc, se împărtășesc, pentru a întâmpina curați sufletește și trupește Paștile. În Săptămâna Mare,
întreaga comunitate a satului trăiește clipe deosebite în amintirea Patimilor Mântuitorului.
În lunea Săptămânii Mari, se scoate totul la aerisit, se lipesc și se văruiesc casele, se curăță
curtile, pomii. Până miercuri, inclusiv, sunt permise muncile în câmp, iar după această zi, bărbații
trebăluiesc pe lângă casă, ajutându-și nevestele la treburile gospodărești. Joia dimineata, îmbrăcați în
haine de sărbătoare, participă la slujba de ” intrare a Paștilor în Biserică”, moment în care sunt sfințite
pâinea și vinul din care se pregătesc Paștile. Seara, tot satul participă la citirea celor 12 Evanghelii,
iar vinerea seara, la Prohodul Domnului. În această zi, numită Vinerea Mare, oamenii nu lucrează,
singurul lucru permis fiind vopsitul ouălor, care se face de obicei, cu frunze de ceapă.
Pe parcursul zilei de sâmbătă se fac ultimele finisări la curățenia locuinței și gospodăriei, se
mătură curtea și ulița, iar femeile sunt ocupate cu coptul pâinii, cozonacilor si al lichiilor. De
asemenea, se sacrifică mieii în toate gospodăriile. Mielul îl reprezintă pe Hristos, care s-a jertfit pentru
păcatele oamenilor și a murit asemenea unui miel nevinovat.
Primeniți trupește și sufletește, toată suflarea participă cu multă pioșenie la Slujba Învierii. La
miezul nopții, lumea pornește în liniște spre Biserică, pe drum se vorbește în șoaptă, iar la slujbă toată
lumea stă cu multă evlavie. Ținuta sărbătorescă subliniată de frumoasele costume populare transmite
tuturor participanților momente deosebite de înaltă trăire sufletească.
În noaptea Învierii, fiecare credincios poartă în mână o lumânare, pe care o va aprinde din
lumina adusă de către preot de pe Masa Sfântului Altar. Această lumânare este simbolul Învierii, al
biruinței vieții asupra morții și a Luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului. Din fiecare
familie, câte un membru duce un pahar în care pune un ou roșu, pentru a lua Paști.
Ajunși acasă, bunii creștini, cu evlavie, gustă din Paști, ciocnesc ouă roșii spunând: ” Hristos
a înviat! Adevărat a înviat!” și servesc masa tradițională de Paști. Duminica, la ora amiezii, în sunetul
clopotelor, credincioșii se adună din nou la biserică, participând la slujba celei de-a doua Învieri.

243
 Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai slăvită, îmbucurătoare și solemnă dintre
sărbătorile anului, amintindu-ne de trecerea noastră de la întuneric la lumină și de la moarte la viață.

SIMBOLURI ȘI DATINI ALE SĂRBĂTORILOR PASCALE

Prof. Popescu Marilena

Colegiul Național „Elena Cuza”
Craiova, județul Dolj

Febra pregătirilor Sărbătorii de Paști începe cu mult timp înainte, în timpul Postului
Mare, iar una dintre cele mai vestite preocupari ale bucovinenilor este încondeiatul oualelor (
îchistritul oualelor în vorba celor din zona), un obicei prezent si în alte zone ale tarii, dar nicaieri adus
la nivel de arta, cum se întâmpla în Bucovina. Mai ales în partea muntoasa a regiunii (Brodina,
Izvoarele Sucevei, Moldovita, Sucevita, etc.) acest obicei este bine reprezentat. La Paste, pe mesele
localnicilor pot fi văzute adevărate opere de arta.
Inscripționarea unui astfel de ou este un lucru foarte migalos, care cere multa rabdare,
pricepere si un deosebit gust. Tehnica utilizata este veche, iar pentru realizarea ei sunt necesare ceara
de albine si foarte multe culori vii, care în final vor alcatui o cromatica deosebita. Ca instrument de
lucru este utilizat un bat de dimensiunile unui creion, la capatul caruia este fixat cu ata un fir de par
din coada de cal si care va sluji drept penita. Cu ajutorul acestuia, motivele geometrice sau florale
sunt desenate în straturi succesive, functie de culori. Fiecare dintre acestea vor fi pe rând protejate cu
ceara de albine pentru ca stratul anterior sa nu se deterioreze. Febra pregătirilor îi cuprinde pe toti
locuitorii tinutului, laici sau clerici, deopotriva. La Manastirea Sucevita, de exemplu, maicutele se
îndeletnicesc cu aceasta activitate ca si ceilalti, punând pe coaja subtire, cu rabdare, strat dupa strat o
parte din sufletul si dragostea lor divina.
Sărbătoarea Paștelui începe cu Duminica Floriilor, ziua când se serbează întoarcerea lui
Hristos in Ierusalim. Incepand din aceasta zi oamenii isi amenajeaza gradinile, in ziua de duminica
dimineata ei pleaca la biserici cu crengute de salcie – simbol al fertilitatii, vietii, ca mai apoi sa le
agate la streșinile caselor. Se zice ca anume de ziua Floriilor oamenii isi scoteau martisorul si il agatau
de un pom roditor, daca pomul rodea din abundenta atunci aveai parte de un an bogat. Cei ce locuiau
in apropierea unui rau obisnuiau sa iasa la malul lui – in special fetele si baietii – impletind cununi
din ramuri de salcie si le aruncau pe ape.Urmatoarea zi importanta din ajunul Pastelui este joi. In
aceasta zi clopotele bisericii inceteaza sa mai bata. In ultima joie a postului se înroșesc ouăle.
Vinerea este Ziua Răstignirii lui Hristos, cea mai mare zi de post. Se zice ca ziua de vineri
este o zi fara noroc. In aceasta zi nu se practica munci grele de cultivarea pamantului, nu se aprindea
focul in soba si nu se cocea pâinea. Sâmbăta clopotele bisericii își reluau dungatul. Cel mai important
moment e sfintirea apei botezarea la biserica. In seara zilei de sambata, familiile merg la biserica
pentru a asculta slujba Invierii si a lua „lumina” de la lumanarile preotilor. Cu aceste lumanari aprinse
ei vor reveni in case si vor aprinde candela, lumanare nu trebuie sa se stinga pe tot parcursul drumului.
După aceia vor ciocni ouă vopsite zicând „Hristos a Înviat” primind răspunsul „Adevărat a Înviat”.

244
 În ziua Paștelui dimineața oamenii obișnuiesc sa pună ouă roșii în apa și să se spele din
aceasta pentru a se proteja de boli. În alte zone se adauga li oua albe si bani.
Mancarea traditionala de Pasti este oua vopsite, friptura de miel si pasca. Mielul - este
considerat simbolul lui Hristos, ouale – simbolul Divinitatii care fiind ciocnite de Pasti sunt
sacrificate.
Paştele este o sărbătoare religioasă creştină, ce comemorează învierea lui Isus Cristos, la trei
zile după crucificarea sa în Vinerea sfântă, lucru care marchează sfârşitul postului Paştelui. Paştile
sunt sărbătoarea cea mai sfântă din calendarul creştin, urmate de Crăciun şi recunoscute ca zile libere
în majoritatea ţărilor de tradiţie creştină, cu excepţia notabilă a Statelor Unite, unde este sărbătorită
doar duminica Paştelui (şi nu şi lunea Paştelui).
Paştele creştin au loc nu departe în calendar de sărbătoarea Paştelui evreiesc - Pesah, care
comemorează Exodul, pentru că se crede că Isus a înviat în zilele în care se ţinea această festivitate.
Paştele sunt sărbători a căror dată este variabilă, pentru că nu corespunde unei date fixe din
calendarul gregorian (care urmăreşte mişcarea Soarelui şi schimbarea anotimpurilor). De fapt, ele
sunt bazate pe calendarul lunar, ca şi cel utilizat de iudei. După primul sinod de la Niceea din 325, s-
a decis ca Paştele să fie sărbătorite duminica de după a 14-a zi din prima lună lunară din primăvară
(teoretic, prima duminică după o lună plină, începând cu data echinocţiului de primăvară). În sfârşit,
toate Bisericile acceptă metoda de la Alexandria, care plasează echinocţiul din emisfera nordică pe
21 martie (poate apărea două zile mai devreme sau mai târziu), data lunii pline fiind determinată după
ciclul metonic. O problemă care a apărut mai târziu este diferenţa de practică dintre Bisericile apusene
şi răsăritene. Primele au adoptat calendarul gregorian pentru a calcula data Paştelor, iar ultimele
calendarul iulian. Există totuşi un număr însemnat de biserici răsăritene ce folosesc calendarul
gregorian. A fost propusă o reformă pentru metodologia de calculare a datei Paştilor prin summitul
de la Alep, (Siria), din 1997. Aceasta ar fi permis eliminarea diferenţelor de dată între bisericile
occidentale şi orientale; reforma ar fi trebuit să intre în vigoare în 2001, dar a eşuat.

DATINI ȘI OBICEIURI DIN SĂPTĂMÂNA LUMINATĂ

Prof. Ursu Mihaela-Adina

Școala Profesională Daneți
Comuna Daneți, județul Dolj

9. Duminica Floriilor
Biserica Ortodoxă prăznuiește intrarea împărătească a Mântuitorului Hristos în Ierusalim.
Praznicul cel mare al Floriilor este începutul drumului Crucii de pe Golgota, pentru mântuirea noastră.
”Căci, iată, ne suim la Ierusalim, și Fiul Omului va fi dat în mîna arhiereilor și cărturarilor; și-L
vor osîndi la moarte, și-L vor omorî, dar după trei zile va învia” (Marcus, 10, 33-34).
În aceste șase zile înainte de Paști suntem datori să-L însoțim pe Mântuitorul Hristos pe
drumul Golgotei, omorând în noi păcatul de tot felul ca să înviem cu Hristos la viața cea nouă. Căci
ramurile verzi, ramurile de finic cu care au ieșit în întâmpinarea lui Hristos mulțimile, astăzi,
înseamnă curățirea vieții și învierea noastră.

245
 Datini
Din vechime există la români obiceiul ca, de Florii, curatorii bisericii duc la biserică ramuri
de salcie pe care oamenii le primesc sfințite. Cu aceste ramuri se încing peste mijloc ca să nu-i doară
peste vară, în timpul muncilor, spatele. Ramurile de salcie se pun la icoane și deasupra ușii de la
intrarea în casă. Când bate grindina, ramurile se pun pe acoperișul casei, ca să-l ferească de pagube,
iar cu mâțișoarele sfințite și cu lumânarea de la înviere se înlătură grindina; mâțișoarele sunt bune și
Î frigurilor.
Pentru a cinsti această sărbătoare a bucuriei - Floriile, aproape în fiecare familie există obiceiul
ca cei născuți în preajma acestei sărbători să poarte unul din prenumele de: Floare, Florin, Floriana,
Florian, Florentina, etc.

10. Luni – Iisus așteaptă fapte bune !

Iisus așteaptă roadele noastre. Fiecare zi din săptămâna aceasta ne apropie tot mai mult de
misterul jertfei și al Învierii. Există aici o taină, Isodor Pelusiotul spune că pomul încălcării poruncii
a fost smochinul. Oamenii buni sunt asemenea smochinului cu rod, iar cei cu păcate sunt asemenea
smochinului uscat din Evanghelie, ca un stâlp cu totul uscat, care reprezintă pe cei care nu fac rod
potrivit de virtute. E vremea lepădării bagajelor păcatelor prin sfânta spovedanie, prin jertfe de
milostenie față de semeni, prin ridicarea paosurilor pentru cei răposați, prin post, ajun și rugăciune.

Datini
În această săptămână preotul sfătuiește credincioșii să se mărturisească, să facă fapte de
milostenie pentru cei răposați, să trăiască în post, ajun și rugăciune. Acesta e momentul când trebuie
să-i iertăm pe toți cei ce ne-au greșit.

11. Marți- De priveghere!

După tradiție, marți, Domnul a rostit mai multe pilde, iar una dintre acestea este pilda celor
zece fecioare. Primele cinci sunt înțelepte deoarece pe lângă virtutea fecioriei mai aveau și virtutea
milosteniei, iar celelalte cinci au uitat de aceste virtuți. Ele au adormit, iar Mirele a venit și ușa s-a
închis. Somnul acesta înseamnă somnul rațiunii. Cel ce nu judecă este mort spiritual, după cum trupul
fără suflet este mort. Pentru creștini această pildă reprezintă îndemnul la priveghere, la pregătire
pentru întâmpinarea Domnului.

Datini
Pe lângă curățirea trupească și sufletească în această perioadă a postului mare creștinii se
îngrijesc și de curățenia locuinței, a curților, a grădinilor prin vopsirea cu var a trunchiurilor pomilor
din gospodărie, astfel că într-o armonie perfectă totul este în sărbătoare și reînviere.
Cu toată simplitatea lor, oamenii de la țară se îngrijeau să-și confecționeze straie și încălțări noi
pentru acest mare praznic.

12. Miercuri – Cel neprețuit se vinde pe 30 de arginți!

Biserica pomenește fapta minunată pe care femeia păcătoasă a făcut-o, turnând mir de mare
preț pe capul lui Hristos.
Tot astăzi este pusă la cale vânzarea lui Hristos, de către Iuda, pentru treizeci de arginți.

246
 O zi de mare însemnătate, mai ales pentru cei ce sunt chemați să devină ”sarea pământului”
și ”lumină a lumii”.

Datini
În miercurea mare credincioasele fac cocuțe din aluat de pâine, se vopsesc ouă, apoi se duc în
cimitir și se împart persoanelor nevoiașe. Se mai împart și alte alimente, haine, dulciuri, bani etc.
Familia noastră mai păstrează obiceiul străvechi de a „îmbrăca„ fie un copil pe care l-a botezat,
fie unul dintr-o familie nevoiașă, cu haine noi. Este o mare bucurie pentru cel ce dăruiește precum și
pentru cel ce primește.

13. Joia mare- Porunca iubirii !

În această zi ucenicii adunați lângă învățător se pregăteau să facă Cina cea mare, Cina
despărțirii de învățător. Iisus a spălat picioarele ucenicilor și le-a șters cu un prosop. Cu toate
împotrivirile acestora Iisus i-a spus lui Petru: ”Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine. Zis-a
Simon Petru Lui: Doamne spală-mi nu numai picioarele, ci și mâinile și capul‘‘ (Ioan 13, 4 - 9).
Hristos ridică ștafeta valorii creștinismului la faptul cum aplicăm în viață ceea ce știm teoretic:
”Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul precum v-am iubit Eu”( Ioan, 15, 12).
După Cina cea de Taină, Iisus apostoli și mai se roagă în grădina Ghetsimani. El se roagă ca
Tatăl să treacă de la El paharul acesta . Apoi se roagă pentru pe urmă pentru noi toți care trăim în
această lume. Însingurat, Iisus se roagă cu lacrimi de sânge. Lumea îl părăsise. O ceată de soldați
conduși de vânzătorul Iuda se apropie și îl prind. Hristos este dus să fie judecat.

Datini
În joia mare seara se citesc cele 12 Evanghelii, unde oamenii vin la biserică îmbrăcați în negru.
Din acest moment nu se mai bat clopotele până la Înviere, ci ,,toaca,, ( un instrument compus dintr-o
scândură și două ciocane din lemn).
Încă din această zi gospodinele pregătesc prăjiturile.

14. Vinerea mare - Despre iertare !

Ziua acesta este zi de doliu, dar în același timp, o zi de bucurie pentru cei ce cred în
posibilitatea mântuirii oamenilor și a renașterii la o viață mijlocul injuriilor nouă. În și batjocurilor,
scuipărilor și bătăilor, Iisus Hristos își duce Crucea Sa cu resemnare într-o iubire fără seamăn,
lăsându-ne un exemplu măreț a unei iertări greu imaginabile pentru zilele noastre.
Drumul este greu, Crucea apasă din ce în ce mai mult pe umerii plini de răni, dar Hristos
înaintează pentru a da viață și celor ce Îl duceau la locul de supliciu. Ajuns pe Golgota, cu o ultimă
sforțare, Iisus îi iartă pe cei ce-l răstigneau, spunând: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac.” (Luca
23, 34)
Jertfa lui Hristos este expresia unei iubiri care se adresează fiecărui om în care se află. Suntem
încorporați prin jertfa lui Hristos din nou în Dumnezeu și ne simțim înfrățiți unul cu altul, convinși
că Fiul lui Dumnezeu a pătimit pentru fiecare dintre noi, atât pentru cei buni cât și pentru cei păcătoși.
În această jertfă a iubirii supreme, toți suntem chemați la îndreptare și îndumnezeire. În această
perspectivă jertfa de iubire a lui Iisus primește un sens final de biruință a binelui, de înfrângere a
răului și a morții.
Împăcarea cu Dumnezeu prin această jertfă a lui Hristos devine temelia iubirii între oameni.
Mântuitorul ne spune aceasta într-un chip cu totul minunat: ”Poruncă nouă vă dau vouă să vă iubiți
unii pe alții” (Ioan 13, 34).
247
 Fericiți sunt cei ce înțeleg că rostul vieții este iubirea!

Datini
Vinerea pe la ora trei, începe Prohodul Domnului. Este o ceremonie asemănătoare cu cea a
unei înmormântări, având cântece specifice acesteia. În biserică este realizată o capelă din lemn, în
interiorul căreia este o masă mortuară pe care se așază o pânză cu chipul Mântuitorului, lângă care se
pun ghivece cu flori.
După rugăciuni la un moment dat se înconjură biserica de trei ori, cu chipul Mântuitorului
purtat de patru bărbați iar cei prezenți la procesiune poartă lumânări.

15. Sâmbăta mare – Iisus biruiește iadul !

O liniște cosmică învăluie în această zi, zarea pământului.
Într-adevăr, o mare liniște, dar și o mare tristețe. Este tristețea ce înveșmântă sufletele
oamenilor după ce au fost martori la evenimentele ce s-au petrecut vineri, când Iisus, Profetul din
Galileea, a fost coborât într-un mormânt întunecos și rece.
Iisus se pogoară în această zi în iad ca de acolo să-i elibereze pe toți ce-i care au lucrat după
legea dragostei și a bunei rânduieli. Tulburătoare este această călătorie întru biruința vieții.
În această zi este multă purificare pe pământ, încât dacă am putea observa, că în toate părțile
e cer și divinitate și sfințenie, întru așteptarea misterului ce va ieși din sfântul mormânt.

Datini
Nu există comunitate românească unde de Sfintele Paști oamenii să nu ”roșească” ouă, adică
să nu le încondeieze cu motive și culori într-o gamă extrem de vastă. În fiecare casă românească
gospodinele fierb ouăle de găină în fierturi de buruieni, flori, rădăcini, coji de ceapă, coji de fructe,
frunze și scoarțe de copaci.
Tot în această zi gospodinele fierb șuncă, cârnați și pregătesc din carne și ou diferite
specialități: ruladă, umplutură, etc.
Unele gospodine fac încă de joi păscuțe. Noi obișnuim să le facem doar sâmbătă dimineața
devreme pentru a fi proaspete. Ele se fac dintr-un aluat de cozonac. Partea cea mai frumoasă este
decorarea acestora cu împletituri din aluat sub formă de cruce sau coroniță. După coacere
De cu seară pregătim coșul cu bunătățile care vor fi duse la sfințit. În el se pune: păscuța, o
bucată de șuncă, caș de oaie, ouă roșii, cârnați, o sticluță cu vin, un păhărel cu sare, usturoi verde, o
lumânare și puțină tămâie. Acestea se duc în ziua de Pasti, dimineața, la sfințit. Momentul sfințirii
coșului este diferit de la o localitate la alta , conform tradiției. Unii sfințesc coșul noaptea. se obțin
păscuțele, iar cea mai reușită va fi ulterior dusă la sfințit.

16. Sfintele Paști, salutul creștinesc „Hristos a înviat!” și Evanghelia învierii

”După ce a trecut sâmbăta, când se luminează de ziua întâi a săptămânii, au venit Maria
Magdalena și cealaltă Marie, ca să vadă mormântul.
Îndată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer și venind, a prăvălit
piatra și ședea deasupra ei. Și înfățișarea lui era ca fulgerul și îmbrăcămintea lui albă ca zăpada.
Și de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau și s-au făcut ca morți. Iar îngerul, răspunzând, a zis
femeilor: Nu vă temeți, că știu că pe Iisus cel răstignit Îl căutați. Nu este aici; căci s-a sculat precum
a zis; veniți de vedeți locul unde a zăcut. Și degrabă mergînd, spuneți ucenicilor Lui că s-a sculat
din morți și, iată, va merge înaintea voastră în Galileia, acolo Îl veți vedea. Iată v-am spus vouă.
Iar plecând ele în grabă de la mormînt, cu frică și cu bucurie mare, au alergat să vestească
248
ucenicilor Lui. Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicînd:
Bucurați-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui și s-au închinat. Atunci Iisus le-a
zis: Nu vă temeți. Duceți-vă și vestiți fraților Mei, ca să meargă în Galileia, și acolo Mă vor vedea.”(
Matei 28, 1 – 20 )
Moartea Lui a fost reală și învierea Sa din morți adevărată. După înviere însă trupul Lui era
nematerial transparent, glorificat, sfânt, nemaifiind împiedicat de obstacole, căci intra la ucenici prin
ușile încuiate, putând fi omniprezent.( Ioan, 20; Luca, 24, 15- 31)
Înviind Hristos din morți, toți sunt smulși din lumea morții și antrenați în împărăția veșnică.
Credința în Hristos cel înviat, care dă viață lumii, stă la temelia vieții noastre.
Hristos a Înviat! – Este salutul măreț ce înconjoară pământul, ca o liră sfântă ce aduce
binecuvântare și mângâiere întregului univers.

Datini
Înainte de miezul nopții, lumea se adună în curtea bisericii cu lumânări în mână , pentru a
primi de la preot lumina sfântă a învierii. În timpul Slujbei De Înviere se înconjoară biserica de trei
ori, toți cântăm într-un glas HRISTOS A ÎNVIAT! Este atât de multă lume încât abia încap în curtea
bisericii, iar glasurile lor răzbat până târziu în noapte! La plecarea acasă fiecare familie primește un
păhărel cu bucățele mici de prescură și vin. Acesta se împarte membrilor familiei.
În ziua de Paști dimineața, mergem la biserică pentru Slujba de Paște, la sfârșitul căreia preotul
face și sfințirea coșurilor. Apoi lumea pleacă acasă unde sărbătoresc marele praznic al Învierii
Domnului.

Bibliografie:
 Ghinoiu Ion, 2001, Mică enciclopedie de tradiţii româneşti, Ed. Enciclopedică, Bucureşti;
 Pistolea Vasile, 2006, Sărbători religioase şi datini la români, Editura Marineasa, Timişoara;
 Ţoca Ioan, 2004, Sărbători religioase, datini şi credinţe populare, Editura ALLFA, Bucureşti.

OBICEIURI DE PAȘTI

Prof. Vasile Aureliana

Colegiul Economic ”Maria Teiuleanu”, Piteşti – Argeș

Învierea Domnului este una dintre cele mai importante și mai frumoase sărbători ale
creștinătății. Ea are darul de a aduce familia împreună și este plină de obiceiuri tradiționale, dintre
care enumerăm câteva:
 Bătrânii spun că din primul ou ciocnit în ziua de Paşte trebuie să mănânce toţi membrii
familiei, pentru a fi întotdeauna împreună.
 Dacă ai ciocnit un ou cu două gălbenuşuri în prima zi de Paşte, pregăteşte-te de nuntă.
O vorbă veche din bătrâni spune că ai să te însori foarte curând.

249
  În mai multe sate din Moldova, tradiţia cere să ne spălăm pe faţă cu apa dintr-un vas
în care au fost puse flori, bani şi un ou roşu. Se zice că astfel vom fi rumeni precum oul roşu, bogaţi
şi sănătoşi. Potrivit aceluiaşi obicei, cel care se spală ultimul din acest vas ia banii.
 Bucovinenii ciocnesc ouăle încondeiate “cap cu cap” în prima zi de Paşte. Abia din a
doua zi ei le ciocnesc şi “dos cu dos”.
 În unele sate moldoveneşti se spune că cel al cărui ou nu se sparge de Paşte îşi va găsi
sfârşitul înaintea celuilalt. Pe de altă parte, dacă spargi oul, vei fi voinic tot anul;
 altă tradiţie de pe malurile Prutului cere ca oul de Paşti să fie mâncat, iar cojile să fie
aruncate neapărat pe drum.
 În Bucovina, fetele tinere merg la biserică în noaptea de Înviere şi spală limba
clopotului cu apă neîncepută. Apoi, în zori, fetele se spală pe faţă cu această apă fiindcă astfel le-ar
face mai atrăgătoare pentru flăcăii din sat.
 În mai multe zone din Moldova oamenii pun dimineaţa un ou roşu şi unul alb într-un
vas cu apă. Apoi se spală cu apa acea se dau pe obraji cu cele două ouă, lăsând apoi câte o monedă în
acel vas. Cei care fac astfel vor avea obrajii rumeni şi pielea albă precum cele două ouă, tot anul.
 La întoarcerea acasă, cel care aduce Lumina Sfântă de la slujba de Înviere trebuie să
facă o cruce din fum pe grinda uşii, pentru ca toată gospodăria să fie protejată de rele.
 În multe sate din dreapta Prutului, tinerii iau toaca din biserică şi o duc în cimitir, unde
trebuie să o păzească. Dacă aceasta e furată, trebuie să dea o petrecere în cinstea hoţilor. Dacă au
făcut treabă bună şi au păzit-o, hoţii plătesc pentru ospăţ.

RITUALUL MĂSUATUL OILOR ÎN PODENI, JUDEȚUL

MEHEDINȚI

Bîrlă Florin Constantin,

Colegiul Tehnic Domnul Tudor,Mehedinți

Acest ritual este des întâlnit în satele de munte. În

cazul satului Podeni, ca de altfel în toate satele care alcătuiesc
comuna cu același nume, măsuratul oilor are o veche tradiție.
Ritualul constă în faptul că toți săteni își aduc turma de oi
într-o zonă stabilită, iar proprietarul care obține cea mai mare
cantitate de lapte este numit baciul cel mare. Se așează pe
iarbă o masă comună, iar baciul cel mare se află în capul
acestei mese. Acesta rostește o rugăciune și sloboade masa.
Sunt arvuniți doi sau trei instrumentiști care să întrețină
atmosfera. Gospodarii se retrag la casele lor, urmând ca
baciul cel mare să se ocupe de cei doi ciobani, care primesc

250
în primire turma de oi, dar și de prima mulsoare. Următoarea întâlnire are loc toamna în cadrul unui
alt ritual numit Alesul oilor.

TRADITIILE NASTERII LA ROMANI

Prof. Florea Elena

Liceul Tehnologic Constructii de Masini Mioveni

Ursitoarele
Credința în ursitoare, în puterea lor de a croi soarta fiecărui om, a fost și mai este încă
răspândită și înrădăcinată în sânul poporului român, ea fiind moștenită de la romani.
Sunt trei așa numite zâne care vin în nopțile fără soț (3, 5, 7) din prima săptămână de viață a
copilului nou-născut și-i menesc soarta. Se zice că, în timpurile străvechi, aceste ursitoare erau văzute
și auzite cum ursesc de către moașelecare—în acele zile—privegheau nou-născuții și pe mamele
acestora și chiar și de părinții copilului. Din păcate, pentru că moașele au destăinuit acest secret, în
zilele noastre ele nu mai au acest dar.
Legat de ursitoare, în Transilvania există încă tradiția ca moașa care ajută la nașterea
copilului, chiar dacă acesta s-a născut în spital, să-i pună în camera unde el va sta, imediat după ce
ajunge acasă, pe o pânză albă nouă, un "blid" cu făină de grâu cernută, sare, o pâine, un bănuț și un
caier de lână. După 3 zile și 3 nopți, dacă ursitoarele au venit, moașa și părinții copilului vor vedea
urma lăsată de ursitoare pe făină.
În Banat, Moldova și Țara Românească, la 3 zile după nașterea copilului, se întinde o masă
mare cu mâncăruri alese:pâine, o găină, vin și 3 bănuți, așa numita "cină a ursitoarelor", existând
credința că ele trebuie să fie bine ospătate și plătite pentru a fi mulțumite și a ursi o soartă bună
copilului. În Bucovina, moașa, cum se îngână ziua cu noaptea, pune în camera copilului o lumină,
pentru a arde toată noaptea, considerându-se că ursitoarele sunt mulțumite când găsesc această lumină
și îi ursesc copilului o soartă mai bună.
Botezul
Tradiția moașei legată de botezul copilului este încă foarte puternică la români.
În tradiția românilor din Transilvania, Banat și Oltenia, rolul moașei la botez este foarte
important. Ea duce copilul la biserică și spune "duc un păgân și voi aduce un creștin", iar la
întoarcere spune "am dus un păgân și am adus un creștin". Nașii, când iau copilul de la moașă, pun
un ban de argint jos pentru a o plăti.
În Oltenia, tradiția merge mai departe, pentru că moașa copilului merge apoi în ziua de Sf.
Vasile la casa copilului cu un colac și un ban de argint, cadouri pentru copil și părinți, și cu colacul
pus pe capul copilului îl dă de grindă, urându-i acestuia să crească mare, sănătos și cuminte.
Apoi moașa este așezată la masă și ospătată cu toată cinstea.
Prima baie

251
 În apa primei bai tradiția spune ca trebuie să se pună:
 Busuioc - ca să fie atrăgător copilul, mai ales dacă este fată
 Grâu - să fie cinstit
 Mărar - să fie plăcut ca mărarul în bucate
 Mentă și romaniță - să crească ușor și să fie sănătos
 Măciulii de mac - ca să doarmă bine
 Semințe de cânepă - ca să crească repede
 Pene - ca să fie ușor ca pana
 Apă sfințită - ca să fie copilul curat ca aceasta
 Lapte dulce
 Ouă - ca să fie sănătos și plin ca oul, care trebuie să rămână întreg, mama copilului
urmând să-l pună în apa de baie din a 2-a zi
 Bani - ca în viață copilul să aibă parte de avere.
Moașa, după ce - conform tradiției - scoate banii, se duce și pune apa de la baia copilului
la rădăcina unui măr sau păr pentru a crește copilul frumos și sănătos ca pomul respectiv. Apoi
moașa se așază pe covata întoarsă și femeile o înconjoară de 3 ori, dansând și chiuind. După toate
acestea, moașa trebuie să sară peste covată, cântând și provocându-le pe nepoatele care-și doresc un
copil astfel:
"Hai, săriți peste covată,
S-aveți și voi câte-o fată
Dar săriți mai 'năltișor,
S-aveți și câte-un fecior"
La sfârșit ea duce copilul și-l dă nașilor, care-i pun bani pe piept, după care îl dă mamei, care
o cinstește cu un pahar de rachiu, simbol ce se mai întâlnește încă odată când moașa are datoria de a
organiza o "mică petrecere" cu nepoatele sale în cinstea nou-născutului.
Scăldătoarea nepoatei
Este făcută de către moașă în apă caldă, în care se pun diferite
plante: mărar, mentă, gălbenele. După ce aceasta a ieșit din baie și s-a îmbrăcat, ea este stropită de
către moașă cu apă sfințită. După aceea, nepoata toarnă moașei apă să se spele cu săpun și să se
șteargă cu prosopul pe care i l-a dat după naștere, sau îi toarnă acesteia apă sfințită pe mâini. Acest
gest semnifică spălarea mâinilor moașei de păcatele femeii care a născut.

Masa moașei
În a treia zi de Bobotează (în ziua de 8 ianuarie), moașa invită nevestele și nepoatele ei,
precum și pe preoteasa satului și dă o masă. Ele aduc câte un plocon moașei, care constă dintr-un coș
care conține: un colac, carne din porcul de Crăciun sau o pasăre, pâine și o sticlă de vin.
În mijlocul mesei pregătite de moașă stă un colac pregătit de ea, în care a fost pusă o lumânare
neaprinsă. Pe masă se mai pun, într-o farfurie, frunze de mușcată pe fiecare stând lipită cu miere câte
o bucățică de hârtie, care înseamnă că moașa să fie plăcută nepoatelor și nevestelor ca mierea de la
flori albinelor.
Se închină câte un pahar de rachiu și se servește o dulceață. Aprinzând lumânarea, moașa
spune rugăciunea „Tatăl Nostru” și tămâiază toate persoanele invitate la masă. Apoi se servește

252
masa. După ce nepoatele și nevestele au terminat de mâncat friptura, se adună bacșișul moașei, de
către una din nepoate.
Într-o farfurie ea pune un pahar cu vin, un picior de gâscă sau altă pasăre, o bucată de pâine,
sare, piper și ardei, și întinzând farfuria în mijlocul mesei strigă: "Să fie moașa la primejdie iute ca
ardeiul". La sfârșit moașa mulțumește pentru bacșișul primit, mușcă din piciorul de gâscă, bea vinul
și închină în cinstea tuturor celor prezenți.
Sexul copilului
Există o tradiție legată de precizarea sexului copilului de către moașă: aceasta pune pe un fir
de păr o verighetă de la o nepoată sau nevastă care a fost domnișoară la cununie și care a fost slujită
la biserică. Întinde nepoata pe pat și ține firul nemișcat deasupra burții femeii. La un moment dat
firul începe să se balanseze dintr-o parte în cealaltă dacă fătul este băiat sau circular dacă este fată.
Bibliografie
 „Mică enciclopedie de tradiții românești”, Ion Ghinoiu, Editura Agora, București, 2008
- recenzie
 „Sărbători și obiceiuri românești”, Ion Ghinoiu, Editura Elion, București, 2002 - recenzie
 „Atlasul etnografic român”, Ion Ghinoiu, Editura Academiei și Editura Monitorul Oficial,
București, 2003 - recenzie
 „Zile și mituri: calendarul țăranului român 2000”, Ion Ghinoiu, Editura Fundației PRO,
București, 1999 - [1]
 Obiceiuri de peste an. Dicționar, prof. Ion Ghinoiu, Ed. Fundației Culturale Roâane, 1997
 Sărbătorile la români, Tudor Pamfile, Editura Saeculum, 2007

DIN BĂTRÂNI SE POVESTEȘTE...

Bibl. Prof. Petrescu Jeanina Eliza

Școala Gimnazială “Mihai Viteazul”, Craiova

Sărbătoarea Sfântă a Paștelui aduce de fiecare dată bucurie în casele gospodarilor. Să aflăm
câte ceva despre obiceiurile și tradițiile care se păstreazădin bătrâni.
De pildă, gospodarii cresc cocoşi albi special pentru Sfânta Noapte de Paște. Se întâmplă să
găseşti două gălbenuşuri într-un ou de Paşte.Se spală limba clopotului de la biserică, înainte de slujba
de Înviere, cu apă neîncepută, dintr-un motiv anume...etc.
Iată câteva tradiții din bătrâni, care sunt respectate cu sfințenie, conform spuselor acestora:
1. Bătrânii spun că din primul ou ciocnit în ziua de Paşte trebuie să mănânce toţi membrii
familiei, pentru a fi întotdeauna împreună;
2. Dacă ai ciocnit un ou cu două gălbenuşuri în prima zi de Paşte, pregăteşte-te de nuntă. O
vorbă veche din bătrâni spune că ai să te însori foarte curând;

253
 3. În mai multe sate din Moldova, tradiţia cere să ne spălăm pe faţă cu apa dintr-un vas în care
au fost puse flori, bani şi un ou roşu. Se zice, din bătrâni, că astfel vom fi rumeni precum oul roşu,
bogaţi şi sănătoşi. Potrivit aceluiaşi obicei, cel care se spală ultimul din acest vas ia banii;
4. Bucovinenii ciocnesc ouăle încondeiate “cap cu cap” în prima zi de Paşte. Abia din a doua
zi ei le ciocnesc şi “dos cu dos”, cu spun bătrânii.
5. În unele sate moldoveneşti bătrânii spun că cel al cărui ou nu se sparge de Paşte îşi va găsi
sfârşitul înaintea celuilalt. Pe de altă parte, dacă spargi oul, vei fi voinic tot anul;
6. O altă tradiţie de pe malurile Prutului cere ca oul de Paşti să fie mâncat, iar cojile să fie
aruncate neapărat pe drum;
7. În Bucovina, fetele tinere merg la biserică în noaptea de Înviere şi spală limba clopotului
cu apă neîncepută. Apoi, în zori, fetele se spală pe faţă cu această apă fiindcă astfel le-ar face mai
atrăgătoare pentru flăcăii din sat;
8. În mai multe zone din Moldova oamenii pun dimineaţa un ou roşu şi unul alb într-un vas
cu apă. Apoi se spală cu apa acea se dau pe obraji cu cele două ouă, lăsând apoi câte o monedă în acel
vas. Cei care fac astfel vor avea obrajii rumeni şi pielea albă precum cele două ouă, tot anul;
9. La întoarcerea acasă, cel care aduce Lumina Sfântă de la slujba de Înviere trebuie să facă o
cruce din fum pe grinda uşii, pentru ca toată gospodăria să fie protejată de rele;
10. În multe sate din dreapta Prutului, tinerii iau toaca din biserică şi o duc în cimitir, unde
trebuie să o păzească. Dacă aceasta e furată, trebuie să dea o petrecere în cinstea hoţilor. Dacă au
făcut treabă bună şi au păzit-o, hoţii plătesc pentru ospăţ.
11.În unele sate de pe Valea Mureşului, se spune că oamenii care mureau în Săptămâna Mare
vor ajunge în Iad, deoarece Porţile Raiului sunt închise. În aceeaşi zonă, potrivit etnologului Marcel
Lapteş, în noaptea de Paşti nimeni nu trebuia să doarmă, la fiecare gospodărie se făceau focuri,
precum şi în curtea bisericii, iar flăcările erau întreţinute până în zori. Bătrânii spuneau şi că nu e bine
să dormi în ziua de Paşti pentru că vei dormi tot anul.
12.Cu steagul, de Paşte În satul Bucuresci, în Noaptea Învierii oamenii se instalau în curtea
bisericii şi trăgeau cu carbid, pentru ca bubuielile să îi sperie pe diavolii care ar fi venit să spurce
biserica şi să fure coşurile cu bucate şi cu ouă roşii.
La Hondol există obiceiul "Steagului de Paşti", realizat dintr-o pânză albă - giulgiul Mântuitorului -
brodată cu motive populare, cu reprezentarea lui Iisus Hristos alături de însemne reprezentând viaţa
minerească. Pânza e prinsă de un băţ de 3-4 metri, împodobit cu fâşii tricolore şi sfinţit în biserică. În
duminica Paştilor, steagul este dus la biserică, apoi în cimitirul din sat unde este sfinţit. Apoi este
purtat pe la fiecare casă din sat, unde li se urează oamenilor tradiţionalul „Hristos a Înviat”. Steagul
este dus a treia zi de Paşte în clopotniţa bisericii şi se ţine acolo până la anul următor, scrie etnologul
Marcel Lapteş, în cartea „Anotimuri magico-religioase”
12.În Ţara Haţegului, la Densuş are loc "împuşcatul cocoşului". De Paşte, tinerii din sat,
grupaţi în două cete, aduc un cocoş pe care îl leagă de un copac, într-o locaţie stabilită în Săptămâna
Mare, pentru ca apoi cele două cete de tineri să se întreacă în împuşcarea cocoşului. „Un obicei
hunedorean interesant se întâmplă în Sâmbăta Mare, la Bulzeşti. Acolo, în această zi, femeile au
dreptul să îşi bată bărbaţii. Şi în Ţara Haţegului, în ziua de Paşti, femeia mângâie obrazul bărbatului
cu o creangă de salcie ori cu o floare pentru a-i arăta acestuia importanţa ei în gospodărie”, scrie
etnologul Marcel Lapteş.
13.Sătenii din Boiu păstrează un obicei vechi cunoscut ca „Scaunul Domnului”. El presupune
împodobirea unui scaun cu spini, iarbă, flori şi ouă roşii, în timpul slujbei din dimineaţa de Paşti,
după care i se prezintă preotului. Când preotul iese din biserică este întâmpinat de tinerii care au
împodobit scaunul. Conform tradiţiei, preotul trebuie să se aşeze pe scaunul împodobit şi să fie purtat
254
de tineri de trei ori în jurul bisericii. „Oamenii ciocnesc ouă de Paşte pentru a se întâlni în viaţa de
dincolo. De asemenea, este bine ca tatăl să spargă un ou şi să îl împartă cu familia, pentru că se spune
că atunci când se vor rătăci îşi vor aduce aminte unde au mâncat ouă de Paşti şi se vor întoarce aici”,
scrie etnologul Marcel Lapteş.
14.Fiecare aliment ce compune masa de Paşti are o semnificaţie profundă. „Pasca se face de
formă rotundă, semnificând bolta cerească, dar având şi o explicaţie mai profană, pentru că se zice că
rotunde erau scutecele cu care a fost înfăşat pruncul Iisus, sau dreptunghiulară, pentru că aşa a fost
mormântul Mântuitorului, precum sunt şi cozonacii alungiţi, ca sicriul în care a fost îngropat. Astfel,
pasca mai reprezintă, alături de colacul ritualic, preparatul tradiţional de Paşti, în mai toate satele
hunedorene. Pasca, alături de alte alimente din ciclul pascal, marchează reperele ciclului de viaţă
vegetativă, precum şi pâinea, ca metaforă a fiinţei umane şi fertilităţii. Mielul şi drobul sunt alimente
tipice sărbătorii Paştelui. Drobul este un preparat specific românesc, fiind un aliment ritual ce nu
lipseşte din casele românilor la această sărbătoare. Mielul tăiat de Paşte mai reprezintă jertfa
Mântuitorului care aducea blândeţe, simplitate, inocenţă şi puritate, simboluri fundamentale ale lui
Hristos”, scrie Marcel Lapteş, în Anotimpuri mitico-religioase.

PAPARUDA, CALOIANUL, LĂZĂRELUL –TRADITII DE PAŞTE

IN DOBROGEA

Zdru Monica
Şcoala Gimnazială George Enescu
Năvodari, Constanţa

Înaintea Paştelui, de Paşte şi după Paşte, dobrogenii sunt preocupaţi cu respectarea tradiţiilor,
ţinute şi interpretate cu stricteţe de ritual, căci de aceasta depinde prosperitatea întregului an.
Dobrogea sărbătoreşte Lăzărelul, Olăria, Caloianul, Paparuda,Cucii.
În Dobrogea, tradiţiile continuă şi după sărbătoarea Paştelui. Caloianul şi Paparuda sunt două
tradiţii străvechi de invocare a ploii. Paparuda, se practică după Paşte. Fetele se îmbracă în vegetaţie,
în frunze de bujori sau crengi de copaci. Grupurile de fete tinere intră în toate gospodăriile, cântând
pentru venirea ploii. „Paparudă rudă vino de ne udă“, spun ele. După ce cântă şi dansează, tinerele
fete primesc de la gazdă un ou roşu şi un bănuţ. Aceste obiceiuri se practică în Niculiţel, Luncaviţa,
Jijila, Văcăreni,dar şi în mare parte din sudul României.
Tot după Paşte, în satele din Dobrogea se merge cu Caloianul. O păpuşă făcută din lut se
îngroapă şi apoi este dezgropată după 40 de zile, apoi este ruptă în bucăţi ce sunt aruncate pe câmp.
„Sunt obiceiuri de fertilitate, pentru ca roadele câmpului să fie curate, iar spicele de grâu înalte“.
Lăzărelul este o sărbătoare care se ţine înaintea Paştelui, în Sâmbăta Floriilor, aceasta mai numindu-
se şi Sâmbăta lui Lazăr. Lazăr sau Lăzărica este un zeu al vegetaţiei care moare şi renaşte în fiecare
an, primăvara, simbolizând regenerarea naturii. La ceremonial participă copiii, responsabili cu dansul
ritualic ritualic şi femeile care formează grupul de colindători.

255
 Scenariul obiceiului vorbeşte despre Lazăr care moare într-un accident în pădure, fiind plecat
să aducă hrană pentru animale. Mama sa şi surorile fecioare îl bocesc straşnic, drept pentru care din
mormântul său se înalţă un copac falnic, cu ramuri bogate.
Se mai spune despre Lazăr ca ar fi frate cu cucul, de care s-a rătăcit, de atunci strigându-se
neîncetat unul pe altul. Lazarul crestin, de Paşte, fratele Mariei şi Martei, este săracul înviat din morţi
de Iisus, minune care i-a determinat intrarea solemnă şi entuziastă în Jerusalim, unde a fost întâmpinat
cu ramuri de palmier. Acest eveniment se sărbătoreşte în Duminica Floriilor, după învierea lui Lazăr
din Sâmbăta Floriilor.

BIBLIOGRAFIE

Ghinoiu, Ion, 2002, Sărbători și obiceiuri românești”, Editura Elion, București

Ghinoiu, Ion, 1997, Obiceiuri de peste an. Dicționar , Ed. Fundației Culturale Romane

COPIII ŞI TRADIŢIILE PASCALE

Prof. înv. preşc.:Ghioculescu Elena Denisa

Instituția de înv.: Șc.Gimnazială Stoilști/G.P.N. Bîrsoiu
Localitate: Stoilești,jud.Vâlcea

Paştele este o perioadă minunată să înveţi copiii despre tradiţiile creştinătăţii. Sărbătoarea
este considerată cea mai religioasă dintre sărbătorile creştine fiind vorba despre Învierea lui Iisus
Hristos. Venirea primăverii şi învierea naturii este o perioadă minunată pentru copii să cunoască
tradiţiile.
Copiii trebuie să învețe de mici ca Paștele este o mare sărbătoare creștină care semnifică
învierea domnului Iisus Hristos. El a fost răstignit pe cruce pentru păcatele lumii, dar, printr-o minune,
a înviat din morți. În Sfânta Noapte a Învierii, copiii trebuie să participe alături de întreaga familie la
ritualurile specifice de Paște: să meargă la biserică, să ia lumina, să aducă lumina acasă, iar apoi, la
masa de sărbătoare, să ciocnească ouă roșii cu cei dragi și să mănânce cozonac, pască și friptură de
miel.
O cale de a implica şi copiii este să împarţi cu ei lucruri care ştii că le plac. Un coş umplut
cu obiecte legate de paşte, îi va face să se gândească de ce această sărbatoare este atât de importantă,
şi daca vor să fie incluşi în această sarbătorire. Copiii pot învăţa originea obiceiurilor afiliate cu
această sărbatoare, cum ar fi vopsitul ouălor. Cu sigurantă dulciurile vor fi partea lor preferată, dar
în continuare este o şansa minunată de a învăţa despre tradiţiile care au origine în sărbatoarea
religioasă.
Această perioadă a anului este potrivită pentru a găsi literatura despre învăţămintele lui Iisus,
povestiri pentru nivelul lor de înţelegere. Mulţi copii se vor bucura de cărţile de colorat cu tematica
acestei sărbatori. De asemenea, se pot include simboluri religioase pentru a-i învata pe copii
semnificaţia acestora.
Este uşor pentru majoritatea părinţilor să se lase duşi de val în cumpărături, dar să nu uite
că, vorbim despre coşul de cadouri de Paşte al unui copil. Trebuie sa te asiguri ca include obiecte
256
educaţionale, dar de asemeni obiecte distractive şi dulciuri. Coşul de cadouri trebuie să fie potrivit
vârstei. Copiii învaţă cel mai bine atunci când li se cere să pună în practică anumite lucruri. Împreună
cu părinţii, mă refer la cei care şi-au dorit acest lucru, am încercat să introducem copiii în tradiţiile
sărbătorii.
Un coş de cadouri de Paşte este o metodă foarte bună de a-i învăţa pe copii despre această
sărbătoare creştină. Se vor bucura de coşul umplut de obiecte tradiţionale. Poţi deveni creativ în ceea
ce priveşte coşul, trebuie sa-l faci fericit pe copil şi în acelaşi timp să înveţe despre tradiţiile sărbătorii
astfel, copilul se va bucura de celebrarea acestei sărbatori, şi va înţelege originea tradiţiilor.
În preajma Sărbătorilor Pascale trebuie să îi motivam pe copii să facă fapte bune. Să ofere
din puținul lor altor copii care au și mai puțin decât ei, să îi ajute pe cei vârstnici, să se abțină de la
răutăți și de la vorbe urâte. Nu ar fi rău să fie antrenați în acțiuni umanitare care să vină în ajutorul
copiilor săraci sau bolnavi. În acest fel, îi obișnuim de mici să fie buni și să le pese de cei din jurul
lor.

Bibliografie:
1. Îndrumător-,,Elemente de educaţie religioasă pentru preşcolari”-vol I ;
2. Pr.prof.Radu Ilaş -,,Şcoala şi educaţia creştină”;
3 ,,Biblia copiilor” ;
4. Irina Plopeanu,2003,Înger,îngeraşul meu!”-Educaţie religioasă de,EdituraCorint-
Bucureşti

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII DOMNULUI ÎN ŢINUTUL

VASLUIULUI

Prof. Moraru Cornel Ionel-

Şcoala Gimnazială „Anastasie Fătu” Berezeni

Sărbătoarea Învierii Domnului luminează întreaga fire, spaţiul şi timpul integral.

Pretutindeni, în zonele locuite de români, perioada Paştilor este una cu o simbolistică aparte. Înroşitul
ouălelor sunt obieceiuri ce au străbătut veacurile până astăzi, amintindu-ne de frumuseţea şi de
simplitatea satului arhaic. În judeţul Vaslui ,„scrisul” pe ou a rămas azi doar în grija învăţătorilor şi a
profesorilor, care se încăpăţânează să-l transmită mai departe copiilor pe care –i formează.
Odinioară, în puzderia de sate din jurul Bârladului, nu era gospodărie în care femeile să nu
inchistrească ouă, mai ales în Joia Mare, când peste tot începeau pregătirile bucatelor pentru Paşti.
Bătrânele mai ales ştiau bine rostul şi le învăţau şi pe femeile tinere cum să traseze liniile de ceară pe
ou, ce simboluri să aşeze. Pe atunci lumea nu folosea chişiţa, ci doar ce gasea la îndemână, prin casă
sau ogradă, fie un capăt de lumânare, fie o surcică, fie o pană de gâscă. Tocmai de aceea liniile erau
grosiere, semnele rudimentare. Însă acest lucru nu deranja pe nimeni, căci importanţa oului inchistrit
era dată nu de precizie, ci tocmai de imperfecţiune, de simplitate şi , în special, de simbolurile incifrate
pe ou.

257
 „Scrisul” cu ceară albă, de albine şi imbăiate într-o singură culoare, preferată de gospodine,
fiind cea roşie, oualele de Paşti din zona Bârladului prezentau simboluri extrase din lumea
înconjurătoare, din ocupaţiile de zi cu zi ale oamenilor. Cel mai vechi simbol folosit pentru decorarea
ouălor, întâlnit numai în această zonă, era albina.
În zona Tutovei se reproducea pe ou, cu ceară, motivul străvechi al peştelui, iar în zona
Zorleni, de lângă Bârlad, motivul albinei. Pe atunci, gospodina incondeia simplu, cu un capăt de
lumânare din ceară curată. Oul cald se „scria ” şi apoi se vopsea într-o baie integrală de culoare, de
obicei roşu sau galben.
Printre motivele reproduse pe ou, cu ceară, se regăsesc unele dintre unele dintre cele mai
vechi precum: crucea pascală, soarele, vârtelniţa (simboliza cele patru anotimpuri, cele patru vânturi),
fierul plugului, bradul, albina, cârligul ciobanului, spicul de grâu, creasta cocoşului, iedera, floarea
străchinii, dintele de lup sau de ferăstrău.
În legătură cu simbolistica oului, un ou pe care era „scris” motivul fierului de plug îl primeau
ţăranii de Alexii, în martie. Atunci, chiar dacă era sărbătoare, gospodarul încărca totuşi carul, cu toate
uneltele agricole, gospodina venea cu agheasmă,stropea boii, stropea uneltele, înconjura de trei ori
carul cu tămâie aprinsă şi aseza un ou pe pragul curţii. Omul trebuia să iasă pe poartă în aşa fel cu
carul încât oul să rămână întreg. După ce ajungea în câmp aseza plugul, trăgea o brazdă şi fie manca,
ritualic acel ou, fie îl îngropa sub brazdă. Aşa ştia co avea un an mănos. La fel primeau şi tinerii
căsătoriţi un ou „scris” : cu coarnele berbecului şi cu o inimă, cu multe puncte în interior, iar la
întretăierea liniilor câteva cireşe. Simbolistice erau: bărbatul ( coarnele berbecului) conduce casa
(inima), iar dragostea lor e infinită (punctele-cerul cu stele). Din rodul lor se năşteai copiii( cireşele)
.
Pentru zona Vasluiului, ouăle inchistrite specifice s-au mai păstrat doar în comuna Scânteia,
comuna aparţinând , în vechime, judeţului Vaslui, aflată astăzi în componeţa judeţului Iaşi. Este vorba
despre acele ouă roşii, cu însemne cu ceară albă, cu o simbolistică agrară: grebla, hârleţul, coarnele
berbecului, calea rătăcită, bradul, etc.
Una dintre cele mai frumoase legende este cea a căii rătăcite, din zona Bodeşti-Scânteia, un
simbol des întâlnit pe ouăle incondeiate, atât în Moldova de Sus, cât şi în Bucovina. Se spune că un
astfel de ou, pe care a fost încondeiată calea rătăcită, se ducea la Biserică, la sfinţit, în noaptea de
Înviere. Apoi, cu acest ou femeile mergeau la mormântul celui care a avut o moarte năprasnică, unde-
l îngropau. Există credinţă că astfel sufletul acela nu va mai găsi calea de a se întoarce acasă în zilele
de Paşti şi de a-i chinui pe cei din familie.
Închistritul ouălor reprezintă un obicei străvechi. Ouăle inchistrate sunt o mărturie a
datinilor, credinţelor şi a obiceiurilor pascale, reprezentând un element de cultură spirituală specific
românilor.
Ouăle închistrate sunt simbolul Mântuitorului, care a ieşit din mormânt şi a înviat, precum
puiul din coajă.
În dimineţile zilei de Paşti, familia se spală pe faţă cu apă proaspătă de la izvor pusă într-o
farfurie în care sunt ouă albe şi roşii, monede, pentru sănătate, îndepărtarea răului, vigoare,
prosperitate şi spor.
Acest obicei aduce multă bucurie copiilor, cei mici pot lua la sfârşitul ritualului , bănuţii din
apă.

258
 TRADIŢII SI OBICEIURI DE PAŞTE LA OLTENI

Prof. Inv. Primar : Preda Monica

Scoala Gimnaziala Teasc

Sărbătoarea Paştelui este pentru români, alături de Crăciun, cea mai importantă din an,
pentru care fiecare familie se pregăteşte cu mult timp înainte prin postul ţinut cu atâta evlavie.
Se ştie că Paştele la români, ca şi Crăciunul, este o sărbătoare care uneşte familia şi este un
bun prilej de bucurie şi veselie, pe de-o parte că Isus Hristos a înviat , iar pe de altă parte că păcatele
noastre au fost iertate şi începem un nou ciclu al vieţii. . Deşi această sărbătoare reprezintă pentru
toţi românii învierea Domnului Iisus Hristos, ea se sărbătoreşte oarecum diferit în regiunile României.
În satul Teasc, ca şi în celelalte sate din ţară,oamenii se pregătesc pentru întâmpinarea
sărbătorilor de Paşti prin "postul Paştelui" numit şi "Postul Cel Mare", post care durează 48 de zile.
În mod oficial, postul începe după "Duminica iertării", în ziua de luni a săptămânii a 7-a de dinaintea
sărbătorii de Paşti. Ultima săptămână din Postul Paştelui se numeşte "Săptămâna Patimilor" şi începe
în duminica Floriilor, duminică în care se comemorează intrarea lui Iisus în Ierusalim. "Săptămâna
Patimilor" comemorează prinderea lui Iisus, crucificarea şi moartea Lui. În această ultimă săptămână,
multe biserici ţin slujbe în fiecare seară, slujbe numite "Denie". De luni până joi se comemorează
ultima masă, prinderea şi închiderea lui Iisus. Ziua de joi se numeşte "Joia Mare". Vineri, numită
"Vinerea Mare" se comemorează crucificarea şi moartea lui Iisus pe cruce. În această zi,se ţine „post
negru”,adică nu se mănâncă nimic.
În Săptămâna Paştelui, ţăranii se străduiesc să încheie toate activităţile gospodăreşti:
pământul să fie arat şi semănat, casele văruite şi împodobite, veşmintele noi să fie terminate În
Miercurea, Joia sau Vinerea Mare, femeile pregătesc cozonacii şi ouăle roşii, simboluri pascale ale
vieţii, ale Învierii. Tradiţia ne spune că în noaptea ce premerge Joia Mare se deschid mormintele, iar
sufletele morţilor se întorc la casele lor. Acum se aprind Focurile de Joi-Mari, care se presupune că
încălzesc sufletele celor plecaţi dintre vii, dar şi că deţin valenţe purificatoare pentru întreaga
gospodărie.
În Joia Mare se înroşesc ouăle, existând credinţa că ouăle fparcursul anului. Ouăle roşii
amintesc sacrificiul făcut de Iisus Hristos pentru omenire.Există şi câteva superstiţii referitoare la
această zi:
- nu este bine să dormi în Joia Mare, căci cine doarme în această zi va rămâne leneş
- dacă doarme o femeie, va veni Joimariţa care o va face incapabilă de lucru tot anul
- morţii vin în fiecare an în aceasta zi la vechile lor locuinţe, unde stau până în sâmbăta dinainte de
Rusalii.
- în credinţa populară această zi este termenul final când femeile trebuie să termine de tors
cânepa.
În noaptea de Înviere se merge la biserică, se ascultă slujba religioasă, iar la miezul nopţii
toată lumea prezentă ia lumină şi ocoleşte biserica de trei ori, împreună cu preoţii bisericii. Un loc
aparte îl ocupă dimineaţa zilei de Paşti, când aproape toţi locuitorii satului, exceptându-i pe cei care
nu se pot deplasa sau pe cei care în noaptea de Înviere au stat până spre ziuă la biserică, merg să ia
Paşti .La biserică este un adevărat pelerinaj.

259
 De îndată ce se merge înapoi acasă, fiecare calcă pe un fier de plug, pe o brazdă de iarbă şi
priveşte într-o ulcică cu roşele (apa în care s-au vopsit ouăle).Există credinţa că tot anul vei fi tare ca
fierul şi roşu în obraji-semn de sănătate deplină.
Se ciocnesc apoi ouă roşii- simbol al sacrificiului Mântuitorului, se mănâncă ciorbă, friptură
şi drob de miel. Se vizitează rudele apropiate, se ciocnesc şi se împart ouă roşii, colaci, cozonac şi
pahare cu vin. Se întâlnesc vecinii la stradă şi sărbătoresc împreună fericitul eveniment.
Conform tradiţiei, în ziua de Paşte oamenii au locuinţele curate şi alimentele rituale pregătite.
Cozonacul, ouăle roşii şi mielul constituie elemente purtătoare ale simbolului sacrificiului pascal şi
al Învierii, al regenerării, al purificării şi al veşniciei. Fiecare gest ritualic al sărbătorii reprezintă o
dimensiune simbolică aparte. În acest sens, un exemplu îl constituie şi îmbrăcatul, care, aici, are rol
de înnoire. În Duminica Învierii, obiceiul este ca oamenii să se îmbrace cu haine noi, semnificaţie a
primenirii trupului şi a sufletului, şi de a merge la slujba de Paşte.
Datorită existenţei unei credinţe conform căreia de Paşti este bine să ai straie noi, odinioară,
fetele şi tinerele neveste coseau cămăşi pentru toţi membrii familiei. Pentru fetele de măritat
semnificaţia era şi mai puternică, acestea urmând a purta noile cămăşi atât la biserică, cât şi la joc. În
această zi, copiii merg la prieteni şi la vecini să anunţe Învierea Domnului, iar gazdele ii răsplătesc
cu ouă roşii.
Trei zile cât ţine sărbătoarea Paştelui se stă cu masa întinsă pentru a primi oaspeţi, astfel
primim în casa noastră prosperitate şi belşug tot anul.
Paştele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creştine, care
comemorează evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Isus Hristos, considerat Fiul
lui Dumnezeu în religiile creştine, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare.
Paştele înseamnă pentru fiecare dintre noi un moment de reîntoarcere la tradiţii, la origini şi
la obiceiurile vechi de sute de ani. Deşi trăim în secolul vitezei şi nu mai avem răbdare sau timp să
ne conformăm vechilor tradiţii, există şi zone unde acestea au rămas neschimbate, şi anume, la sat .
Ca şi în alte zone ale ţării şi aici există tradiţii specifice, care sunt moştenite de sute de ani şi încă se
respectă de către bătrâni, mai ales în Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor.
Satul nostru păstrează câteva tradiţii deosebite pentru joia mare şi anume: în această zi
oamenii merg la biserică pentru a se spovedi şi împărtăşi, iar copiii merg să se grijească. Noi mergem
cu copiii de la scoala la biserică, unde asistă la slujbă, apoi se grijesc.
Tot joi este şi ziua de pomenire a Morţilor (ultima din Postul Mare), iar oamenii duc la
biserică mâncare şi băutură (pachete) pentru a se sfinţi şi a se da de pomană.
Vinerea mare, este numită şi Vinerea Paştilor sau Vinerea Seacă deoarece în această zi,
oamenii ţin post negru cu credinţă că vor fi feriţi de toate bolile si necazurile.
În această zi este interzisă orice fel de muncă (casnică sau fizică), spunându-se că totul se va
usca, va seca. Dar mai presus de toate aceste interdicţii această zi este deosebită prin Denia
Prohodului, una dintre cele mai spectaculoase denii şi ducerea de flori la biserică pentru Iisus Hristos.
După ora 18 se merge la biserică cu flori, se cântă Prohodul. Tineri şi bătrâni cântă laolaltă,
apoi se ia lumină şi se înconjoară biserica cu Sfântul Epitaf având lumânarea aprinsă. După
procesiunea din jurul bisericii, se împart flori pe care oamenii le pun acasă la icoane. Sfântul Epitaf
este aşezat pe Sfânta Masă din altar, unde rămâne până la Înălţare. La olteni , dar şi în alte sate, în
timp ce stăteau în genunchi la înconjurarea bisericii, cu lumânările aprinse, date de pomană pentru
aceia care au murit fără lumânare, femeile smulgeau iarbă să o dea la găinile de acasă, în speranţa că
nu se vor îmbolnăvi şi vor avea ouă mai multe
De la biserică oamenii se întorceau acasă cu lumânările aprinse şi nimeni nu intra înăuntru
până nu înconjurau casa, ca să fie ferită de boli, să fie bine tot anul şi să se prăsească vitele, păsările,
260
etc. Aceste lumânări se păstrează la icoană, aprinzându-se de câte ori e pericol de furtună, ori de
trăznet, ori pentru a feri casa şi gospodăria de boli .
În Vinerea Patimilor era bine să ţii post negru .
În Sâmbăta Mare, femeile pregătesc cea mai mare parte a bucatelor tradiţionale (miel, drob,
cozonaci, sarmale, etc) şi cel mai important ouăle roşii care nu pot lipsi de pe masa nici unui român
şi bun creştin. Încă mai sunt femei care vopsesc ouăle cu foi de ceapă, cu flori de tei şi nu folosesc
vopselele din comerţ. După ce se vopsesc ouălele se ung cu grăsime de raţă ca să lucească.Tot astăzi
se sacrifică mieii.
Sâmbătă seara fiecare gospodină îşi pregăteşte coşul ce urmează a fi dus la biserică pentru
sfinţire. Fiecare coş are o lumânare aprinsă tot timpul slujbei de Paşte. Preotul sfinţeşte fiecare coş,
apoi fiecare familie îsi aşterne un ştergar ĺângă mormântul unde îşi are morţii şi aici dă pachete de
pomană, ciocnesc ouă cu vecinii şi mănâncă prima dată peşte. Pentru a fii iute ca peştele.
Fiecare familie are masa lui la biserică şi în dimineaţa de Paşte, după ce iau sfintele Paşte
fiecare îşi aşterne masa şi îşi invită vecinii, prietenii să ciocnescă ouă şi să manânce împreună.
În Duminica Învierii, obiceiul este ca să purtăm haine noi, dimineaţa să ne spălăm pe faţă cu
apa din vasul în care s-a pus un ban de argint. La ieşirea din casă se pun brazde de iarbă pe care
trebuie să calci încălţat pentru a fii sănătos tot anul.
Înainte de a merge la slujba de Înviere (care începe la doisprezece noaptea),oamenii merg la
morminte pentru a da lumină şi celor adormiţi, iar crucile şi tot cimitirul este luminat de candele şi
lumânări. Apoi toţi oamenii intră în biserică pentru a participa la slujba de Învierea Domnului şi a lua
sfintele Paşti. Se ciocnesc ouă spunându-se “ Hristos a înviat !”, “Adevărat a înviat !” , se dau colaci
de pomană, apoi fiecare merge acasă pentru a mânca bunătăţile pregătite. Femeia nu mănâncă până
nu dă de pomană din toate bunătăţile pregătite pentru morţii casei. În ziua de Paşte nu se doarme.
Cine doarme în ziua de Paşte i se fură sfintele Paşte şi după-amiaza trebuie să meargă la biserică să
ia iar Paşte.
Din ziua de Paşte şi până la Înălţare salutul devine “Hristos a înviat!” – “Adevărat a înviat!”
.
Este bine ca şcolarii să cunoască toate aceste tradiţii şi obiceiuri,deoarece îşi îmbogăţesc orizontul
de cunoştinţe , îşi dezvoltă emoţii şi sentimente puternice , contribuie din plin la educarea
sentimentelor de dragoste şi admiraţie , mândrie şi respect faţă de comorile creaţiei populare .
Totodată le cultivă trăsăturile de personalitate caracteristice omului nou de care are nevoie
societatea noastră de astăzi .Copiii trebuie să continuie tradiţiile, datinile şi obiceiurile păstrate cu
sfinţenie de poporul român.
În Săptămâna Mare, la scoala planific activităţi dedicate obiceiurilor şi tradiţiilor de Paşte,
avem activităţi cu preotul, mergem la biserică , realizăm lucrări şi felicitări specifice sărbătorii de
Paşte, învăţăm poezii, colinde, în cadrul parteneriatului cu biserica avem o acţiune umanitară în care
copiii dăruiesc copiilor neajutoraţi din comună jucării, haine pentru Paşte şi altele în funcţie de
posibilităţile fiecărei familii.
Copiii desenează , pictează, confecţionează felicitări pe care le dau părinţilor, rudelor,
prietenilor cu ocazia Paştelui. Seara, la Denii ei merg cu părinţii sau bunicii la biserică şi sunt foarte
impresionaţi de atmosfera din biserică, de tot ceea ce se întâmplă la biserică. Copiii mai mari căntă
Prohodul .

Bibliografie :
Mihai Pop, Pavel Ruxandoiu , “Folclorul literar românesc”,Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică,1990.
261
Maria Cioară-Bâtcă, Vlad Bâtcă , “Zona etnografică”, Bucureşti, Editura Sport Turism,1985.
Al. Doru Şerban, Dan Ilie Morega, Obiceiuri şi tradiţii din Gorj, Tg-Jiu, Editura Măiastra, 2008.

RITUALURI DE PRIMAVARA DIN BANAT

Prof.Inv.Prescolar : Boceanu Cosmina

Gradinita Pn.Nr.2, Lugoj

În perioada Postului Mare are loc o practică tradițională numită Mătcălăul. Ea nu are
semnificații creștin-ortodoxe, dar face parte din scenariul ritualic de ansamblu care premerge marea
sărbătoare a creștinătății, Paștele. Este și un ritual al copilăriei, integrându-se în jocurile rituale ludice,
dar și unul al responsabilizării sociale, grupurile de copii având, în această zi, o datorie ritualică față
de comunitate, aceea de a vesti instalarea definitivă a primăverii și apropierea Sfintelor Paști (prin
prezența ouălor roșii).
Astfel, în Ciclova Română (Oravița, Jud. Caraș-Severin) se adună mai mulți copii la o casă,
unde fac o cunună din flori aduse de fiecare. Ies toți afară, în jurul unui pom înflorit, de obicei, măr.
Urmează un dans, pe parcursul căruia se rostesc versuri rituale. Copiii se prind acum „frați de cruce”,
fetele devenind, între ele, „văruici”, pentru o bună bucată de timp. Urmează o petrecere între copii,
cu mămăligă, ouă și cârnați (se face o găicană mare). Se practică, de asemenea, o sumă de „jocuri”,
ce au la bază ouăle roșii (care ou e mai tare, se aruncă, cu un bănuț în ou, și dacă se sparge, oul se
confiscă, dacă nu se ia bănuțul, etc.). Cununa se păzește cu strășnicie, căci grupurile de copii, la lăsatul
serii, umblă „la furat de cunună”.
Începutul Postului Mare este marcat de manifestări arhaice menite să marcheze (re)nașterea
unui ev nou. Cum orice început, înseamnă o re-ordonare, practicile din acest interval de timp au rolul
de a reface haosul primordial, fie aceasta și prin gesturi de factură socială. Astfel, „vedetele” acestei
perioade sunt cucii, feciori mascați care bântuie localitățile și se confruntă simbolic, adeseori aceste
înfruntări între mascați luând însă forma unor lupte corporale violente.
În această direcție se înscrie și „celebra” Zi a Păcălelilor de la români, a cărei dată de
celebrare este 1 aprilie. Mai este numită și Ziua Nebunilor. În această zi se fac mici farse nevinovate,
„păcăleli”, practicate de către copii, mai cu seamă. Ele țin, însă, de același registru, al producerii unui
mic dezechilibru social, de data aceasta în registru hâtru, de glumă și veselie.
„Învățătura” acestui obicei este însă și mai adâncă. Vremea, în această perioadă, este
schimbătoare, capricioasă. Zilele calde alternează cu cele foarte friguroase, iar apariția ninsorii
(fenomenul este numit în popor ninsoarea mieilor) în acest interval nu este deloc neobișnuită.
Povața este că vremea îl poate păcăli pe agricultor, căci o anunțare prea timpurie a timpului
călduros face mugurii să pocnească și pomii să înflorească, astfel încât revenirea frigului (ori chiar a
gerului) poate avea urmări grave asupra întregului an agricol. Tot legat de practicile agricole și
tradițiile începutului de primăvară este obiceiul cunoscut sub numele de Tânjauă.
Este dedicat gospodarului care a avut cea mai mare grijă de țarina sa, înrudit semantic cu
alte sărbători agrare precum Sângiorzul, Primul Arător, Udătorii etc. Este un obicei cu un scenariu

262
amplu, care debutează cu identificarea celui mai harnic, mai destoinic și mai devotat plugar din sat.
Urmează apoi performarea tinerilor care, câte doi, aleg ramuri verzi și flori, cu care își împodobesc
jugurile. Apoi merg la casa gospodarului ales, unde leagă de ultimul jug un mic car, împodobit de
sărbătoare, dar mai ales cu multe ramuri verzi și cu flori. Feciorii se înjugă la plugurile aduse cu ei și,
în acest fel, se deplasează cu toții la ogorul unde a fost trasă prima brazdă din acel (nou) an. Plugarul
fruntaș este apoi „înecat” simbolic, și scos din râu în veselia generală (caracteristicile de purificare,
botez și inițiere sunt evidente, aici). Apoi, cu toții se întorc la casa gospodarului, unde va avea loc
ospățul acestei zile de sărbătoare. Este de subliniat faptul că acest obicei are un caracter exemplar
căci, potrivit credinței populare, de hărnicia și vrednicia gospodarului ales depinde rodul întregului
an agricol următor.

TRADIŢII SĂLĂJENE

Prof. Sălăjan Mihaela

Colegiul Tehnic „Al. Papiu Ilarian”, Zalău

Situat în nord-vestul României, județul Sălaj este o vatră de civilizație românească, în care
obiceiurile străvechi se mai păstrează .
Primăvara sunt puține sărbători și cu manifestări folclorice mai sărace, cea mai mare parte
a acestui anotimp fiind ocupată de Postul Mare sau Postul Paștilor.
Una dintre sărbătorile importante este Sânjorzul (Sfântul Gheorghe). Fiind o sărbătoare cu
dată fixă (23 aprilie), Sânjorzul cade atât în Postul Mare, cât și după Paște (în funcție de data
Paștelor). În trecut, în satul Sânpetru Almașului, cu ocazia acestei sărbători, un om care primea
numele „vlojoi” era acoperit cu frunze peste tot și se plimba prin sat însoțit de „apărători”. Cei mai
curajoși dintre săteni încercau să arunce cu apă pe el, însă apărătorii le luau gălețile și se duceau
cu ele la crâșmă, iar proprietarul găleții era obligat să o răscumpere plătindu-i contravaloarea în
băutură. În seara din ajunul acestei sărbători, toate intrările –atât ușile, geamurile, cât și porțile –
se ungeau cu usturoi și leuștean, după care se punea „rug” (crenguțe de măceș) pentru a opri
„strigoii”. Acum numai bătrânii mai țin acest obicei.
Cea mai importantă sărbătoare a acestei perioade este Paștele, precedată de Postul Mare, în
care au loc multe manifestări religioase. Cea mai intens spiritualizată este Săptămâna Patimilor. În
Bălan, sat situat tot pe Valea Almașului, oamenii se spovedeau în sâmbăta Floriilor și se împărtășeau
duminica. În Joia Mare tot satul participa la denia celor 12 evanghelii, iar în vinerea Mare la
prohodul Domnului, după slujbă, cântărețul împreună cu femeile din sat cântau verșul –o cântare
funerară compusă de un sătean talentat la versificație.
În Sâmbăta Mare se vopseau ouăle: „Api să mai vopseau ouăle de Paști și mai sunt oameni
care și acum le mai vopsesc așa. Se fierbeau cojile de ceapă, și femeile și fetile astea tinere merèu
prin grădini și adunau tot felu’ de frunze, flori și se punèu pe ou câte o floare sau o frunză și se punèu
într-un ciorap mai vechi, și se legau, după fiecare ou, ca să stea acolo frunza, și se băgau la fiert în
cojile de ceapă. Și când scoteau ouăle din oală, erau așa un vișiniu-roșiatic, și cu forma frunzei care
au pus-o”. (Rodina Iulian- sat Bălan, jud. Sălaj).

263
 În noaptea de Înviere slujba începea la ora 4 dimineața și se termina la ora șapte, când se
iveau zorile. În timp ce oamenii luau paști, iar copiii ciconeau ouă roșii, un grup de femei cânta
această priceasnă (sat Bălan):

Ziua sâmbetei trecând Spuneți și la ucenici

Și duminica sosind Că El nu mai este-aici.
Pân-a nu se-albi de zi Haideți c-a-nviat Hristos!
Un cutremur se porni. Am pornit nainte-acum
Haideți c-a-nviat Hristos! Pe al Galileii drum.
Și, precum la ai săi le-a spus, Mergeți, acolo aveți
Învie din morți Iisus. Azi cu toții să-l vedeți”.
Îngeri din cereasca ceată Haideți c-a-nviat Hristos!
Stau pe piatra-n lături dată. Ele pleacă spre-a-i găsi,
Haideți c-a-nviat Hristos! Pe apostoli a-i vesti.
Straie albe ei aveau, Cum mergeau grăbite, iată
Ca un fulger străluceau; Că Iisus li se arată.
Paznicii când îi văzură Haideți c-a-nviat Hristos!
La pământ ca morți căzură.
Haideți c-a-nviat Hristos! Înaintea lor ieșise
Magdalena-ndurerată „Bucurați-vă!” le zise
Cu vreo trei femei plecat-a Dânsele când L-au văzut
De cu zori miresme-au dus La picioare I-au căzut.
La mormântul lui Iisus. Haideți c-a-nviat Hristos!
Haideți c-a-nviat Hristos! Tremurând, I se-nchinară.
Când au ajuns la intrare, Domnul a grăit El iară:
Se-ntrebau cu-ngrijorare: „N-aveți teamă! Alergați
„Cine oare-o să ne dea În oraș de veste dați
La o parte lespedea?” Haideți c-a-nviat Hristos!
Haideți c-a-nviat Hristos! Să se ducă-nvățăceii
Acolo intrând, văd –iată – În ținutul Galileii.
Piatra la o parte dată, Acolo au să mă vază”.
Dar pe Domnul, când privesc, Ele merg și înștiințează.
Jos în groapă nu-l zăresc. Haideți c-a-nviat Hristos!
Haideți c-a-nviat Hristos! Pe apostoli cu grăbire
Ochii-n sus când ridicară, De nespusa fericire
Îngeri doi li se-arătară. Iar cei unsprezece-ai Lui,
Le era strălucitoare Când le-au spus că-n groapă nu-i,
Fața ca luciosul Soare. Haideți c-a-nviat Hristos!
Haideți c-a-nviat Hristos! C-a-nviat, că o să-L vază,
Mute dânsele priveau, Lor nu le venea să crează.
Îngerii grăitu-le-au: Tot atunci ele sosesc
„Printre cei înmormântați De la groapă și vestesc.
Pe Iisus de ce cătați? Haideți c-a-nviat Hristos!
Haideți c-a-nviat Hristos! Arhiereii din Cetate
Din mormânt El s-a sculat Despre cele întâmplate,
Iată locul unde-a stat; Arhiereii, stând la sfat,
264
Bani străjerilor au dat. Haideți c-a-nviat Hristos!
Haideți c-a-nviat Hristos! Banii paznicii luară,
„Spuneți: ̶ Noi am adormit Pe-arhierei ascultară,
Ucenicii au venit Și minciuna de la ei
Și luat-au pe Iisus S-a lățit printre iudei.
Noaptea pe furiș L-au dus”. Haideți c-a-nviat Hristos!

În ziua de Paști oamenii mai în vârstă se adunau în curtea bisericii pentru a sta „în povești”,
iar copiii se jucau diferite jocuri. Băieții mai mari învățau să tragă clopotele, astfel încât tot satul
răsuna de sunetul lor, vestind Învierea Domnului.

SĂRBĂTOAREA FLORIILOR

Prof. Pădeanu Monalisa Elena

Şcoala Profesională Daneţi

În fiecare an, cu o săptamâna înainte de ziua Paştelui, se serbează Floriile. Această

sărbătoare simbolizează intrarea în Ierusalim a Domnului Iisus Hristos, care, întors din cetatea
Efraim, hotărăşte să meargă în oraşul sfânt. În cinstea lui, oamenii l-au întâmpinat cu flori şi ramuri
înverzite, întinzând în calea lui chiar şi hainele lor.
Se pare că denumirea populara a sărbătorii vine şi de la zeiţa romană a florilor, Flora, peste
care s-a suprapus intrarea Domnului in Ierusalim. Tot de la Flora vine si semnificatia de renastere a
naturii, insa potrivit specialistilor, cel mai mult primeaza semnificatia crestina a evenimentului.
Obiceiurile de Florii sunt diversificate, in functie de zona geografica.

265
 În România sunt numeroase superstiții și tradiții de Florii, această sărbătoare fiind una de
mare însemnătate pentru creștin-ortodocși.
Floriile marchează şi începutul Săptămânii Patimilor, care se sfârșește după o
săptămână, odată cu sărbătoarea Învierii Domnului.
Fiind zi de serbare a vegetatiei, ea are ca simbol ramurile de salcie. Traditia spune ca inainte
de Duminica Floriilor se strang brate intregi de ramuri inmugurite de salcie si se duc la biserica,
pentru a fi sfintite de preot.
Salcia înlocuieşte de fapt ramurile de măslin şi finic, care nu se găsesc în Români. În această
zi se ţine o Liturghie diferită de cea care se oficiază în celelalte duminici. Pe de altă parte, potrivit
unei legende, salcia s-ar facut punte peste un râu pentru Maica Domnului, ajutând-o să îşi continue
drumul.
Drept mulţumire, Fecioara Maria a dăruit sfinţenie salciei. În zilele noastre, creştinii adună
crenguţe de salcie pe care le duc la biserică pentru a fi sfinţite de preoţi, apoi le aşază la icoane, ca
să-i păzează pe toţi cei din casă de boli.
Alţii le prind la uşa de la intrare, să le protejeze locuinţa, sau şi îşi încing mijlocul cu ele,
fiind convinşi că astfel alungă durerile.
În unele zone, sunt puse înainte de culcare sub pernă de către fetele mari, existând credinţa
că astfel vor deveni mai frumoase şi se vor mărita în acel an.
Se mai pun la pomii fructiferi şi la vie, ca să rodească mai mult, sau la stupi, pentru a fi
binecuvântate albinele.
Cei care cultivă cânepă caută să rupă ramuri de salcie cât mai lungi, ca să le va crească înaltă
cânepa.
Un alt obicei este acela, ca fetele care nu sunt inca maritate, sa puna sub perna o oglinda si
un pieptan, pentru a isi gasi jumatatea.
In Muntenia exista o supersititie conform careia oamenii nu se spala pe cap in ziua de Florii,
intrucat aceasta este duminica in care infloresc copacii si din aceasta cauza oamenii pot sa albeasca.
In unele zone din tara se merge cu Salcioara si Lazarea – colind dedicat zeitei vegetatiei.
In Muntenia si Oltenia fetele se strang in grupuri si canta aceasta colinda, care vorbeste depre
drama lui Lazar.
Cel care se impartaseste de Florii are mari sanse sa i se implineasca orice dorinta isi va pune
cand se apropie de preot.
Cu ocazia Mosilor de Florii, femeile coc placintele pe care le dau de pomana saracilor ca sa
nu moara de dorul lor, asa cum a patit mama lui Lazar.
Traditia mai spune ca aşa cum va fi vremea de Florii, aşa va fi şi în prima zi de Paşti...

266
 SĂRBĂTOAREA FLORIILOR – TRADIŢII ŞI OBICEIURI
LOCALE
(ZONA ARGEŞULUI ŞI MUSCELULUI)

prof. dr. Ticuță Roxana-Elena,

Liceul Teoretic ”Ion Cantacuzino” - Pitești

În duminica care precede sărbătoarea Paștelui, toată suflarea meleagurilor autohtone

sărbătorește Floriile. Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim este o sărbătoare frumoasă nu doar
pentru că este plină de primăvară, de soare, de oameni care parcă regăsesc din nou speranța, de natură
care își cere din nou dreptul la viață, nu doar pentru că reconstituie parțial atmosfera marii sărbători
pascale, ci și pentru că această zi specială a strâns laolaltă tradiții și superstiții diverse, de mai mare
frumusețea și tot dragul. Da, spiritualitatea românească este autentică și încă este vie. Iar ceea ce face
cu adevărat interesante aceste tradiții este faptul că în ele se îngemănează atât elemente creștine, cât
și precreștine, atât credințe patriarhale, cât și credințe noi, moderne.
În ziua de Florii (cunoscută și sub numele de Duminica Stâlparilor), creștinii sărbătoresc
intrarea Domnului în Ierusalim, unde a fost întâmpinat precum un împărat, cu ovații, flori, ramuri de
măslin, curmal, smochin sau salcie (plantele diferă în funcție de specificul geografic al zonei), chiar
dacă după câteva zile se hotărăște răstignirea sa pe cruce. Întâmpinarea Domnului este singurul
moment menționat în Biblie în care Hristos a acceptat că oamenii să-i aducă cinstirea cuvenită. Ziua
de Florii coincide și cu momentul biruirii morții căci în sâmbăta care precede sărbătoarea Floriilor
are loc Învierea lui Lazăr. De aceea, în ziua de Florii, se comemorează totodată și morții.
Chiar dacă este considerată o sărbătoare creștină, numele sărbătorii provine din termenul de
origine latină Floralia, termen ce desemna o sărbătoare a vegetației, cinstită și îndrăgită de români.
Sărbătoarea Floraliei la români echivala cu biruința definitivă a iernii de către primăvară, cu înflorirea
sălciilor, cu revenirea la viață a naturii și cu cinstirea zeiței Flora. Sărbătoarea creștină a asimilat-o
însă pe cea păgână, dar în anumite sate din Argeş încă se merge cu Lazărea, colind ce pomenește de
o altă zeitate feminină a naturii, Lăzărica, se pare însă că de origine tracică.
Un obicei, întâlnit în ziua de Florii, în zona Argeşului, este acela de a trece pe la mormintele
rudelor pentru a le agăta de cruci crenguțele de sălcie, astfel aceștia vor ști că Paștele se apropie. În
sambăta dinaintea Floriilor, femeile din Argeş, aduc ofrandă de pomenire a morților împărţind
plăcinte de post.
Tot în sambăta Floriilor se face ceremonialul complex numit Lazărita, după modelul
colindelor, la care participau doar fetele. Una dintre fete, numită "Lazărita", se îmbrăca în mireasă și
colindă, împreună cu celelalte, în fața ferestrelor caselor unde erau primite. Lazăriţa se plimba cu pași
domoli, înainte și înapoi, în cercul format de colindătoarele care povestesc, pe o melodie simplă,
drama lui Lazăr sau "Lazărica": plecarea lui Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac pentru a da
animalelor frunză, moartea neasteptată prin căderea din copac, căutarea și găsirea trupului neînsuflețit
de către surioarele lui, aducerea acasă, scăldatul ritual în lapte dulce, îmbrăcarea mortului cu frunze
de nuc și aruncarea scaldei mortului pe sub nuci.
SALCIA - plantă miraculoasă folosită frecvent în zona Argeşului
În trecut, ramura de sălcie sfintită era folosită și în scopuri terapeutice. Oamenii înghițeau
mâțișori de pe ramura de sălcie pentru a fi feriți de diferite boli, iar bătranele se încingeau cu salcia

267
ca să nu le mai doară șalele. De asemenea, există și obiceiul ca părintii îi lovească pe copii cu nuielușa
de salcie când veneau de la biserică, pentru a crește sănătosi și înțelepți. Salcia, ca element vegetal,
sugerează deopotrivă moartea și viața, curățenia spirituală, fertilitatea, dar și renașterea anuală a
vegetației. În credința populară, salcia este o plantă îndrăgită și binecuvântată de Maica Domnului
pentru că, dintre toate plantele, a fost singura care a manifestat milostenie față de Fecioara Maria,
făcându-se punte și ajutând-o astfel să traverseze apele întinse ale unui rău. În această zi, în biserici,
se sfințesc florile, ramurile sau coronițele de salcie pe care ulterior creștinii le iau acasă și le așază la
icoane sau în ferestre spre a fi apărați de cele rele și a avea noroc tot anul.
Așadar, sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim este un moment de bucurie și efemeritate,
când creștinii devin mai înțelegători, își aduc aminte de cei trecuți în neființă și, de asemenea, îi
sărbătoresc pe cei ce poartă nume de flori.

SĂRBĂTORI PASCALE ÎN SATELE DIN BUCOVINA

Prof. Amalia-Florina Popescu

Colegiul Tehnic ,,Samuil Isopescu” Suceava

Obiceiurile pascale, ale renaşterii depline a naturii, sub aura tulburătoare a Învierii Domnului
nostru Iisus Hristos, încep cu purificări ale trupului, printr-un post lung, aspru, dar ţinut cu sfinţenie.
Bucovina a fost și rămâne bogată în tradiții populare. Încondeiatul ouălor, curățenia de primăvară,
activitățile din Joia Mare, trista zi de vineri și Înălțătoarea Noapte a Învierii, apoi masa pascală și
celelalte obiceiuri care încheie ciclul pascal odată cu Înălțarea Domnului Hristos la Ispas, reprezintă
prilej de bucurii în lumea satelor bucovinene. Postul în Bucovina începe cu 40 de zile înainte de
Înviere, când se coboară din pod oale, blide şi tacâmuri de post, cele de frupt fiind spălate în apă
fierbinte şi urcate în pod, pentru a ocupa locul lor din lădoi. Sărbătorirea Învierii s-a făcut de-a lungul
vremii cu tradiţii specifice, izvorâte din spiritualitatea populară, pentru a ritualiza momentul în mod
cât mai solemn şi semnificativ. Datinile pascale au un farmec aparte. Înscrise în peisajul reînnoit al
primăverii, devin adevărate acte arhetipale, urcând către sensuri şi simboluri străvechi.
Până la Blagosloveştenie, când se dă dezlegarea la peşte, bucătăria bucovineană cuprinde
borşuri de fasole sau cartofi şi tocmaci (tăiţei de casă), mâncărică de fasole cu rântaş, iahnii de fasole,
mâncărică de cartofi, cartofi copţi în rulă, sărmăluţe cu hribi uscaţi, tocăniţă din ghebe şi opintici
muraţi, bob fiert, stropit cu borş şi usturoi, alivenci de hrişcă, varză călită, iar ca desert – povidla, acel
magiun de casă, bogat amestecat cu miez de nucă. O delicatese aparte o reprezintă scrijelele, adică
rondele de cartofi, coapte direct pe plită.Când se împrimăvărează, borşul de urzici sau de curpeni,
tocăniţele de urzici şi orez. În Vinerea Mare, se ţine Post Negru. În Duminica Floriilor, se
binecuvântează în biserici, mlădiţe de salcie înflorită sau de mesteacăn înmugurit, gospodarii primesc
şi agheasmă, cu care se stropesc reciproc, făcându-şi urări. Cu acele mlădiţe sfinţite, înfipte în brazde
de pământ, aşezate pe stâlpii porţilor, vor fi îndemnate vitele şi oile scoase, pentru prima dată la
păşune.
Frământatul aluatului pentru colaci, pască, cozonaci, învârtite şi pregătirea compoziţiei
pentru sarmale şi răsucirea acestora, se fac în vecinătatea cuptorului aprins, în care se introduc numai
268
bucăţi de „lemn bun”, lemn fără noduri, drept şi cu putere calorică medie, cum este bradul. Şi tot din
„lemn bun” (tei, larice) sunt şi vasele de frământat (coveţile), lingurile, cuţitele şi lopăţelele, dar şi
tăbliile meselor. Tot inventarul bucătăriei româncei din Bucovina, cu excepţia vaselor, care sunt din
lut, este din lemn, frumos şi conform datinii încrustat, oalele şi farfuriile din lut fiind înfrumuseţate
cu aceleaşi simboluri benefice. Datinile Paştilor încep din duminica premergătoare a Floriilor, care
vesteşte apropierea marii sărbători şi se continuă până în săptămâna de după Paşti, iar unele tradiţii
se prelungesc chiar până la Înălţare. De joia mare seara, clopotele nu se mai trag până sâmbătă
noaptea, timp în care, dacă se întâmplă vreo înmormântare, se duce mortul cu toaca. De aici şi vorba
oamenilor din localitatea Arbore, judeţul Suceava ,,Vai de cel care este dus cu toaca!”, aluzie la
perioada zilelor considerate nefaste pentru călătoria sufletului în lumea de dincolo.

Specificul ouălor vopsite şi încondeiate

Dintre datinile pregătitoare, în Bucovina se remarcă, în mod deosebit, încondeierea ouălor.
Practicarea ei la noi, ca şi în spaţii mai largi, are începuturi străvechi. Originea ouălor vopsite a rămas
însă destul de controversată, majoritatea cercetătorilor atribuindu-le o vârstă precreştină, legată de
mitul oului şi simbolismul său în tradiţia popoarelor antice.
În creştinism, datina ouălor roşii se leagă de Învierea lui Hristos şi reactualizarea ei simbolică
în popor prin formele de reprezentare artistică a oului pascal. O tradiţie din Pârteştii de Sus spune că
ouăle roşii sunt ,,picuruşurile” de sânge care au curs din rănile lui Iisus Hristos atunci când a fost
răstignit pe cruce. Simion Fl. Marian notează vreo nouă datini culese din Bucovina, toate de esenţă
creştină. Cu timpul, pe lângă culoare s-au adăugat şi motive desenate sau încondeiate, în principal cu
ceară de albine, realizându-se o gamă variată de ornamente şi culori, măiestrie care în Bucovina a
devenit o adevărată artă, îndeosebi în satele de munte.

Pasca
Pe lângă ouă vopsite sau încondeiate, se face pască în formă rotundă sau dreptunghiurală
reprezentând mormântul sau în formă de miel reprezentând mielul pascal. Momentul principal al
Paştelui este Învierea - ceremonia religioasă de la biserică în noaptea şi spre dimineaţa sărbătorii,
când se dă de către preot tradiţionala lumină, de la care aprind lumânări toţi credincioşii, şi se continuă
cu ritualul slujbei liturgice, iar în final se face sfinţirea coşurilor cu pască, ouă roşii şi alte bucate. Mai
demult, în Bucovina se folosea în unele sate, pentru dus bucatele la sfinţire, o păscăriţă (vas mic de
lemn, frumos ornamentat, cu toartă peste mână). După celebrarea slujbei de Înviere şi „luarea
luminii”, gospodarii se întorc la casele lor, pe care le înconjoară, cu lumânarea aprinsă în mână, de
trei ori, apoi îşi purifică şi animalele, presurându-le prin iesle bucăţi de pască sfinţită şi fărâme de
sare mărunţită. Abia după aceea intră oamenii în case, îşi dăruiesc ouă şi le ciocnesc între ei, păstrând
cojile în apă pentru pacea sufletelor străbunilor coji pe care le vor îngropa, în una din următoarele trei
zile, în mormintele antecesorilor.
Sărbătorile pascale încep cu slujba de Înviere, cu revărsarea spectaculoasă, dinspre biserici,
înspre cele mai îndepărtate gospodării ale localităţilor bucovinene, a puzderiilor de licăriri de lumină,
fiecare vatră de sat transformându-se, tainic şi pe neaşteptate, într-un înstelat cer terestru. Cât ţin
sărbătorile pascale, pe masa bucovineanului, copleşită de oaspeţi veseli, se răsfaţă zămuri de porc,
borşuri cu miel, supe de găină, sărmăluţele în cuib, potrivite în jurul unei ciozvârte de costiţă afumată
şi închingate într-o frunză aurie de curechi murat, asupra cărora se risipesc râuleţe de smântână şi
muncei de sfeclă roşie, dreasă cu hrean şi oţet; nu lipsesc fripturile, feliile dolofane de pască şi de
cozonac sau năzdrăvanele ouă roşii, care se tot ciocnesc cu vesel arţag, aşa cum nu lipsesc nici
răciturile (piftiile), care numai cu mămăliguţă aurie pot întrema omul ajuns la ananghie din prea multă
269
voie bună. Prisosesc, desigur, afinatele, vişinatele, zmeuratele şi toate celelalte rachiuri oblojite cu
fructe zemoase, aşa cum prisosesc şi vinurile, aduse „din Jos”, adică din Sudul Moldovei. În după-
amiezile şi în serile ultimelor două zile pascale, bucovineanul, cumva împovărat de răsfăţul culinar,
simte nevoia mişcării, aşa că se îndreaptă vesel, spre bătătura cu hore sau spre Balul Gospodarilor,
unde se joacă Corăbeasca, Ciofu, Bătuta, Sârbeasca, Arcanul, Ardeleneasca, Moldoveneasca,
Rusasca, Ungureasca, Ţigăneasca şi Polca, schimbând-o mereu pe câte o horă aşezată, aşa cum şade
bine unui gospodar adevărat.
În satele judeţului Suceava care au şi câte o importantă comunitate huţulă sau ruteană,
sărbătorile pascale armonizează tradiţii româneşti şi tradiţii slave. Odinioară, huţanii numeau
Paştele, în ucraineană, Ziua cea Mare („Velykden”), vestită superb, la nivel iniţiatic, de Duminica
Floriilor („Nedilia Vedrbna”), zi în care se binecuvântau, în biserică, mlădiţe de mesteacăn (mai rar,
de salcie, şi mai ales în cazul românilor), iar creştinii primeau şi agheasmă, cu care se stropeau
reciproc, urându-şi să fie înalţi, frumoşi şi drepţi ca mestecenii şi sănătoşi şi bogaţi precum apa veşnic
vie a pământului. Cu acele mlădiţe sfinţite urma să fie îndemnate vitele şi oile scoase, pentru prima
dată, la păşune, o singură ramură, cea a fiului mai mare, fiind înfiptă într-o brazdă de pământ, aşezată
pe stâlpul porţii, pentru a aduce rodnicie şi bunăstare în întreaga gospodărie şi în întreaga familie.
Obiceiul îl întâlnim şi la mai toţi românii Bucovinei, dar nu este nici românesc, nici huţul, ci
preistoric, deci al străbunilor comuni, individualizările, săvârşite, de-a lungul veacurilor, la nivel de
comunităţi rurale sau etnice, fiind nesemnificative. Săptămâna dintre Florii şi Paşti era menită
treburilor gospodăreşti, deci purificării locurilor care ţin de vatră, cu excepţia zilei de joi, când munca
era interzisă până după întoarcerea de la biserică, de la Denii, cu lumânări aprinse, Joia Mare fiind
considerată, printre huţani şi printre români, şi Paştele Moşilor, toate ritualuri pascale, în care
cântecele ritualice, inclusiv rugăciunile şi osanalele, reprezintă expresii ale unei bucurii comunitare
ancestrale, drept reminescenţă a contemplării, cea atât de specifică religiei naturale, dar şi
creştinismului din primele două veacuri de după Hristos.
În satele româneşti din regiunea de nord a oraşului Cernăuţi, adică Bucovina de Nord, a
rămas obiceiul ca, în dimineaţa zilei de Sfintele Paşti, după venirea de la Înviere, cu lumânarea
aprinsă, se intră în grajd, la animale, ca să fie sănătoase peste an. Toţi ai casei se spală cu apă
neîncepută, pusă într-un vas curat şi doi bănuţi şi un ou roşu, ca să-i apere Dumnezeu de cumpene
peste an. În Sâmbăta Paştilor, se aruncă cojile ouălor folosite la mâncărurile paştilor într-o apă
curgătoare. Ele se crede că ajung, plutind până într-a patra Duminică după Paşti, la Rahmani, care
trăiesc sub pământ, dincolo de mări. Cojile ajunse aci s-au umplut iarăşi cu albuş şi gălbenuş şi
Rahmanii le mănâncă, şi aşa îşi serbează Paştile lor, numite „Rachmansckii velikden”. Pentru
sărbătorile Paştilor, este obicei că se coace pasca, se fac ouăle cele roşii, care dimpreună cu hrean,
usturoi, slănină, brânză, sare şi o lumină, se aduc la biserică, ca preotul să le sfinţească. Gospodarul,
întorcându-se cu aceste mâncăruri de la biserică, acasă, de regulă cam când se zăreşte de zi, intră întâi
în grajdul vitelor, ca ele să fie sănătoase şi apoi intră în casă.
Ispasul este sărbătoarea Înălţării Domnului, reprezintă cea mai importantă zi a obştii huţule,
ziua în care oamenii, chiar şi cei risipiţi prin lume, se întorc în sat pentru a-şi comemora străbunii.
Îmbrăcaţi sărbătoreşte, mulţi încă în portul străbun, ei merg, dimineaţa, la slujba de la biserică, apoi
urcă la mormintele direticate cu câteva zile înainte, unde aprind lumânări, se închină tăcuţi şi cu
netrucată evlavie, apoi sărută fiecare cruce a străbunilor direcţi de câte trei ori. Femeile aştern pe
morminte pânze frumos ornamentate, pe care pun blidele şi coşurile împletite, pline cu gogoşi,
prăjituri, cozonac, grâu fiert şi ouă roşii, toate sfinţite în biserică. Bărbaţii deapănă între ei amintiri,
rememorează secvenţe frumoase, adesea chiar exemplare, din viaţa celor care nu mai sunt, apoi, după
ce preotul satului rosteşte câte o rugăciune pentru odihna tuturor celor plecaţi şi caligrafiaţi în
270
pomelnice amănunţite, stropind mormintele şi bucatele cu aghiazmă, bărbaţii scot sticlele cu vin sau
cu alte băuturi mai moltatice şi oferă păhărele, „de sufletul morţilor” tuturor celor care le ies în cale,
gospodinele dăruind din bunătăţurile sfinţite, de cele mai generoase pomeni beneficiind săracii
comunei şi ai satelor din megieşie, care nu ratează niciodată un astfel de prilej, ceea ce este bine,
creştineşte, pentru că pomana adevărată presupune şi existenţa unor oameni care au nevoie de ea. Nu
se fac schimburi de obiecte între oameni, precum în alte sate româneşti, deşi huţancele aduc la
morminte şi nişte căni, pe care le dăruiesc doar oamenilor nevoiaşi. Seara, are loc Balul Gospodarilor,
petrecere veche şi ea îndătinată, la care oamenii, îmbrăcaţi majoritar în portul străbunilor, vin cu
gustări şi cu băuturi moi, pentru a se distra, precum odinioară, până în zorii zilei următoare. Este ca
şi cum înşişi străbunii s-ar ridica din morminte şi s-ar înfăţişa, veseli şi demni, la o petrecere anuală,
ursită şi în veşnicie.

SĂRBĂTORILE PRIMĂVERII -
TRADIŢII ŞI OBICEIURI 2017

Mirela Violeta Mateş

Şcoala Gimnazială ,,Georgiu Popa,,Câmpani

Primăvara este anotimpul care ajută natura să-şi arate frumuseţile, când totul se trezeşte din
somnul adânc al iernii. Totul înverzeşte, timizi, mugurii copacilor încep să se despice, pentru ca apoi
livezile să se împodobească cu marame de flori.
După ghiocelul mititel, solul primăverii şi al armatelor de flori ce vor împodobi grădinile şi
parcurile, în curând vor năvăli în lumină puzderie de minuni colorate, prilej de încântare pentru
întreaga suflare. Gândaci, fluturi şi albine sunt chemaţi la înviorare prin livezi şi ponoare. Furnicile
pornesc la drum ca să adune în muşuroi petale de flori pentru culcuşurile moi.
Intreaga natură este în sărbătoare atunci când parfumul şi culoarea florilor se mută-n poezia
nemuritoare :
,,Povestea aceasta-i ţesută pe ie,
Cu-n fir aurit e ţesută pe brâie...
O spun românii cu multă mândrie,
O ţesem şi noi ca-n veci să se ştie.”
Obiceiurile şi tradiţiile strămoşeşti sunt incluse în viaţa de zi cu zi nu ca o îndatorire, ci ca o
exprimare sufletească faţă de simţurile lăuntrice, faţă de evenimentele de actualitate ale subiecţilor.
Obiceiurile şi tradiţiile străvechi exprimă pentru fiecare perioadă parcursă tabloul de ansamblu al
poziţiei sociale şi al gradului de dependenţă de orice natură, trecutul istoric, nivelul de trai şi de
credinţă. Cunoaşterea obiceiurilor şi a tradiţiilor populare are o importanţă deosebită datorită
conţinutului de idei şi de sentimente, a faptelor care oglindesc trecutul bogat şi valorile poporului
nostru.
Obiceiurile şi tradiţiile străvechi exprimă strânsa legătură a omului cu natura. Obiceiurile
calendaristice şi cele legate de viaţa de familie sunt o componentă perenă a culturii tradiţionale.

271
 Anotimpul primăvara, anotimpul renaşterii, este bogat în obiceiuri populare străvechi, uneori
contopite cu tradiţia creştină, alteori dăinuind izolate, cu toate ciudăţeniile lor precreştine, pe care azi
ne este greu să le mai luăm în serios, dar pe care cei din vechime le credeau şi le respectau cu stricteţe
ţesându-şi existenţa pe ele, ca pe o urzeală tainică, vegheată din veac de sufletele strămoşilor.
Dragobete este zeul tinereţii în Panteonul autohton, patron al dragostei
La noi, Dragobete era ziua când fetele şi băieţii se îmbrăcau în haine de sărbătoare şi, dacă
timpul era frumos, porneau în grupuri prin lunci şi păduri, cântând şi căutând primele flori de
primăvara. Fetele strângeau în această zi ghiocei, viorele şi tămâioase, pe care le puneau la icoane,
pentru a le păstra până la Sânzâiene, când le aruncau în apele curgătoare. Dacă, întâmplător, se
nimerea să găsească şi fragi înfloriţi, florile acestora erau adunate în buchete ce se puneau, mai apoi,
în lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele: "Floride fragă/Din luna lui Faur/La toata lumea
să fiu dragă / Urâciunile să le desparţi".
În dimineaţa zilei de Dragobete fetele şi femeile tinere strângeau zăpada proaspătă, o topeau
şi se spălau cu apa astfel obţinută pe cap, crezând că vor avea părul şi tenul plăcut admiratorilor.
De obicei, tinerii, fete si băieţi, se adunau mai mulţi la o casă, pentru a-şi "face de
Dragobete", fiind convinşi că, în felul acesta, vor fi îndrăgostiti întregul an, până la viitorul Dragobete.
Această întâlnire se transformă, adesea, într-o adevărată petrecere, cu mâncare şi băutură. De multe
ori baieţii mergeau în satele vecine, chiuind şi cântând peste dealuri, pentru a participa acolo la
sărbătoarea Dragobetelui. Uneori, fetele se acuzau unele pe altele pentru farmecele de urâciune făcute
împotriva adversarelor, dar de cele mai multe ori tinerii se întâlneau pentru a-şi face jurăminte de
prietenie. Se mai credea că în ziua de Dragobete păsările nemigratoare se adună în stoluri, ciripesc,
îşi aleg perechea şi încep să-şi construiască cuiburile, păsările neîmperecheate acum rămânând fără
pui peste vară. Oamenii bătrâni ţineau această zi pentru friguri şi alte boli. Dragobetele era sărbătorit
în unele locuri şi la data de 1 martie, deoarece se considera că el este fiul Dochiei şi primul deschizător
de primăvară.
Zi aşteptată cândva cu nerăbdare de toţi tinerii, au fost în bună parte uitate, păstrându-se doar
în amintirea bătrânilor. Iar în ultimii ani, Dragobetele autohton riscă să fie dat cu desăvârşire uitării,
el fiind înlocuit de acel Sfânt Valentin ce nu are legătură cu spiritualitatea românească.

Românii sărbătoresc venirea primăverii într-un mod unic, la

începutul lunii martie.
1Martie, prima zi de primăvară, este o zi de adevărată sărbătoare.
Străzile sunt inundate de mărţişoare şi de flori. Martişorul este sărbatoarea
tradiţională românească care celebrează sosirea primăverii. Cu această
ocazie se oferă doamnelor si domnişoarelor marţisoare, simbol al binelui şi
bunăstării. Tradiţiile româneşti sunt vechi de peste 8.000 de ani şi au fost
descoperite în zona Mehedinţi.
Istoria mărţişorului datează încă de pe vremea geţilor, iar legenda spune că femeile purtau
pe vremea aceea monezi sau pietricele la care exista obiceiul de a adauga fire de lână roşie si
albă.Culoarea roşie, dată de foc ,sânge şi soare , era atribuită vieţii, deci femeii. In schimb, culoarea
albă,conferită de limpezimea apelor, de albul norilor, era specifică înţelepciunii bărbatului. De altfel
şnurul mărţişorului exprimă împletirea neseparabilă a celor două principii ca o permanentă mişcare a
materiei. El semnifică schimbul de forţe vitale care dau naştere viului, necurmatul ciclu al naturii.
Culorile alb şi roşu au rămas până în zilele noastre ca simbol al sexelor, ele fiind regăsite şi la bradul
de nuntă şi înmormântare.

272
 Obiceiurile de Mărţişor erau ca părinţii să lege copiilor o monedă la gât sau la mână şi să
ofere celor tineri mărgele viu colorate înşirate pe un lanţ. Acest gest semnifica puterea şi norocul, iar
Mărţişorul se punea de regulă în zorii zilei pănă să apară soarele.
Tradiţiile româneşti spun că 1 Martie este prima zi din an când se celebra prin sărbătoarea
"Matronalia" zeul Marte şi puterea acestuia. Mărţişoarele se confecţionau din fire albe şi roşii de
cânepă sau lână, se legau sub forma cifrei 8 de care se atârnau monede din aur şi argint. Obiceiul
spune că mărţişorul trebuie ţinut 9-12 zile şi apoi să fie atârnat într-un pom înflorit pentru a aduce
noroc şi bunăstare celei care l-a purtat. In zona Dobrogei, tradiţiile româneşti spun că mărţişorul
trebuie să fie purtat până la venirea berzelor ca mai apoi să fie aruncat spre înaltul cerului. In
Transilvania, mărţişorul este agăţat de poartă, ferestre sau de coarnele animalelor pentru a îndeparta
relele si deochiul. Tradiţiile românesti din satele transilvănene dau culoare vieţii şi conferă legendei
Mărţişorului marcarea tranziţiei dintre sfârşitul iernii, anotimpul rece şi venirea primăverii.
Legenda mărţişorului începe când Soarele întruchipat într-un bărbat chipeş cobora pe
pământ pentru a dansa hora în sate. Un dragon l-a răpit şi l-a închis într-un beci al unui palat. Nimeni
nu îndrăznea să-l salveze pe Soare. Un tânăr curajos a călătorit 3 anotimpuri (vara, toamna şi iarna)
până a găsit castelul şi s-a luptat cu dragonul multe zile până a reuşit să-l înfrângă. Soarele a fost
eliberat iar sângele tânărului rănit cădea pe zăpadă transformând-o în ghiocei, mesageri ai primăverii.
Tânărul curajos a murit fericit văzând că viaţa sa a servit unui scop atât de nobil: venirea primăverii.
Istoria mărţişorului mai spune că de atunci există obiceiul ca oamenii să ofere doamnelor şi
domnişoarelor amulete: un fir alb împletit cu unul roşu. Semnificaţia literară a mărţişorului este micul
martie. Un martie mai mic pe care să-l purtăm la piepturile noastre pentru ca iarna să fie uitată şi noul
anotimp să înceapă.
Legenda spune că între 1 şi 9 martie, "Zilele babelor",
baba Dochia toarce lângă oi îmbrăcată în nouă cojoace pe care le
scutură unul câte unul în fiecare zi.
In România prima zi a primăverii este de neconceput
fără imaginea Babei Dochia. Conform legendei, se spune că
bătrâna purta douăsprezece sau nouă cojoace, pe care a început
să şi le scoată la începutul lunii martie, fapt ce a provocat
schimbări ale vremii. Zilele însorite au fost deseori urmate de
ploaie şi ocazional chiar de lapovită. Mitul ne spune de asemenea
că, Baba Dochia a avut trei momente speciale, marcate astfel: 1
martie: timpul dedicat însămânţării de primăvară, 2 martie: ziua
muncii de vară; 3 martie: reprezentând secerişul de toamnă. In
funcţie de modul în care evoluează vremea în aceste trei zile,
putem şti cu certitudine cum va fi timpul în cele trei anotimpuri amintite.Puţini, desigur, rezistă
tentaţiei de a nu-şi alege o "babă" în timpul primelor nouă zile din martie, pentru că, dacă ziua
aleasă este însorită, aceasta înseamnă ca eşti binecuvântat cu un suflet pur şi blând şi totul îţi va
merge bine întreg anul. Din contră, dacă vremea este friguroasă şi geroasă, cu vânt şi cu un cer
înnorat, atunci persoana în cauză va fi la rândul ei cu inima "rece, neagră şi îngheţată".
Există o altă parte a acestei legende legată de mărţişor, care ne spune că, Baba Dochia
obişnuia să cutreiere peste dealuri şi văi împreună cu turma sa. Asemenea altor ţărănci din acea vreme,
ea îşi petrecea timpul torcând lână. La venirea primăverii, a făcut o gaură într-o monedă şi a trecut
prin aceasta o bucată de lână. In timp, diferite simboluri au început să înlocuiască moneda iniţială.
Astăzi există câini, elefanţi, fluturi, semne zodiacale, mici inimioare, chei, măşti, pitici, o întreagă

273
lume in miniatură creată special pentru a simboliza venirea primăverii, alături de micile bucheţele de
violete, ghiocei, zambile si de fulgii de zăpadă care câteodată nu ne părăsesc nici în martie.
Există numeroase variante ale mitului Baba Dochia, toate interesante şi toate la fel de
frumoase. Astfel, se spune că Baba Dochia a avut un fiu care s-a căsătorit împotriva dorinţei ei. Pentru
a-şi necăji nora, într-o zi rece de iarnă, i-a dat acesteia un ghem de lână neagră şi a trimis-o la râu să-
l spele, spunându-i să nu se mai întoarcă până când lâna nu devine albă. Fata a încercat să spele lâna,
dar chiar dacă degetele sale au început să sângereze, culoarea acesteia rămânea tot neagră. De
disperare, pentru că nu se putea întoarce acasă la soţul iubit, a început să plângă. Impresionat de
durerea fetei, Domnul Iisus Hristos i-a apărut în cale şi i-a dat o floare roşie, spunându-i să spele lâna
cu ea. Acesta nu este un fapt neobişnuit, pentru că, în legendele românilor, Iisus însoţit de Sfântul
Petre apar des în vieţile oamenilor pentru a-i ajuta la nevoie. Mulţumindu-i, fata a pus floarea în apă,
a spălat-o şi a constatat cu uimire că lâna s-a albit. Fericită că a reuşit să ducă la bun sfârşit această
sarcină grea, şi-a îndreptat paşii spre casă, unde nu a fost primită cu bucurie de soacra sa, din contră,
auzind povestea fetei aceasta a acuzat-o ca Mărţişor (asa îi spunea fata, deoarece nu-l recunoscuse pe
Iisus) era iubitul ei. După această întâmplare, Dochia a pornit împreună cu turma sa spre munte, fiind
convinsă că primăvara venise deja, altfel de unde ar fi putut Mărţişor să aibă floarea? Pe parcursul
călătoriei sale, şi-a scos, rând pe rând, cele doisprezece cojoace pe care le purta, până când a ramas
fără niciunul. Dar vremea s-a schimbat. Pe cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se
făcuse acum. Ningea şi totul începuse să îngheţe. Fără alte veşminte cu care să se încălzească, Dochia
a îngheţat împreună cu oile sale, transformându-se, conform legendei, în stană de piatră. Rocile se
pot observa şi astăzi pe muntele Ceahlău şi sunt o mărturie vie a acestui mit românesc.
Legenda ca tot, reprezintă de fapt, lupta dintre bine şi rău, roşu si alb, dintre primăvară şi
iarnă, lupta din care, prin sacrificiu, binele triumfă întotdeauna. Cele douăsprezece cojoace ale
Dochiei reprezinta lunile anului, iar moartea ei, sfârşitul anului vechi. Acum poate să înceapă noul an
cu primavara, acest minunat anotimp!
8 Martie - zi dedicată mamelor din lumea întreagă; acest cuvânt ,,mama”, evocând fiinţa
iubită, care ne-a dat viaţă, cea care se-apleacă înfrigurată de griji peste leagănul copilului sau peste
nădejdile adolescentului; cel dintâi gângurit al pruncului – când deschide ochii în lume; bucuria şi
durerea , mândria şi puterea, gloria şi măreţia, începutul şi sfârşitul misiunii sfinte a femeii.Sa nu
uităm niciodată această sărbătoare dedicată mamelor noastre, să le recunoaştem meritele şi să nu ne
uităm Mama.
Ziua de 9 martie este cunoscută popular ca sărbătoarea Mucenicilor, a cărei însemnătate
derivă din sacrificiul celor 40 de martiri, de pe vremea Imperiului Roman. Printre obiceiurile si
tradiţiile care au ajuns până la noi se numără prepararea “sfinţişorilor” şi consumarea a 40 de pahare
de vin.
Se spune că, la începuturile creştinătătii, 40 de soldaţi din armata romană s-au hotărât să
treacă la religia lui Hristos. Cum aceasta nu era încă acceptată de Imperiu, ei au fost pedepsiţi cu
viaţa, fiind aruncaţi într-un lac. Astfel, ei au devenit martiri şi sunt cinstiţi prin diferite ritualuri pe
data de 9 martie.
Sărbătoarea creştină a Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia s-a suprapus peste începerea
anului agricol tradiţional şi a generat o sărbătoare tradiţională românească, Mucenicii sau Măcinicii.
În această zi, se trece la curăţenia gospodăriei, dându-se foc gunoaielor strânse numai cu foc adus din
casă, pentru a aduce căldura din casă şi afară. În credinţa populară în ziua mucenicilor se încheie
zilele babelor, zilele capricioase ale îngemănării iernii cu primăvara, lăsând loc zilelor moşilor, zile
calde. De aceea, în această zi se fac numeroase ritualuri de alungare a gerului, cum ar fi: lovirea
pământului cu bâte sau maiuri, rostind descântece, pentru ca să iasă căldura şi să intre gerul, sau jocul
274
copiilor peste foc.În ziua mucenicilor, în credinţa populară, se deschid mormintele şi porţile Raiului,
iar gospodinele fac, în cinstea Sfinţilor Mucenici, 40 de colaci numiţi sfinţi,mucenici sau brădoşi. În
Moldova, aceştia au forma cifrei 8, o stilizare a formei umane, şi sunt copţi din aluat de cozonac, apoi
unşi cu miere şi nucă. În Dobrogea, se păstrează aceeaşi formă antropomorfică, dar mucenicii sunt
mai mici şi sunt fierţi în apă cu zahăr, cu scorţişoară şi nucă, simbolizând lacul în care au fost aruncaţi
Sfinţii Mucenici. În Muntenia, pe lângă brădoşii obişnuiţi, se face o Uitata pentru morţi, un mucenic
mai mare, dar orb, pe care copii îl joacă în jurul focului şi care este dedicat celor morţi care pe timpul
anului au fost uitaţi.Dacă până la 8 martie, a fost săptămâna femeii, pe 9 martie se zice că este ziua
bărbatului existând obiceiul de a bea 40 de pahare (200 ml) de vin în cinstea celor 40 de Sfinţi
Mucenici.
Cum zilele Moşilor, care urmează, sunt considerate mai calde, alte tradiţii de 9 martie au în
centru începerea anului agrar. Astfel, bucovinenii bat cu ciomegele in pământul îngheţat, într-un ritual
de slobozire a căldurii. Ei rostesc vorbele “Intră frig şi ieşi caldură, / Să ne fie vreme bună / Pentru
plug şi aratură”.
Tot pentru a marca începutul anului agrar, se obişnuia ca bărbaţii să scoată plugul în faţa
casei, în mod festiv. Femeia, care avea un rol central în cadrul ritualului, ieşea din casă ţinând o traistă
cu mâncare într-o mânâ şi o carafă cu apă sfinţită în cealaltă. Ea înconjura plugul şi caii de trei ori,
stropind cu aghiasmă şi descântând: “Cât de curată este tâmâia şi agheasma, aşa de curaţi să fiţi şi voi
/ Si să umblaţi nedespărţiţi la arat / Si nici când să nu daţi peste vre-un strigoi sau moroi care să vă
facă rău”. In faţa animalelor se aşeza un ou, iar credinţa era că dacă acesta va rămâne întreg bărbaţii
mergeau pe câmp pentru a se ospăta.

O altă sărbătoare a primăverii este Buna-Vestire(25 Martie) sau

ziua cucului.
Potrivit creştinilor, pe 25 martie, Arhanghelul Gavril sau Gabriel i-
ar fi vestit Fecioarei Maria că a fost aleasă de Dumnezeu să dea naştere
Mântuitorului Hristos. In calendarul popular sărbatoarea aceasta se mai
numeste şi Blagovistenie sau Ziua Cucului, cucul ocupând un loc central în
cadrul acestei mult aşteptate sărbători. Cucul perceput ca încarnare a
strămoşului mitic, pasăre cu un pronunţat substrat erotic, anunţă sosirea
efectivă a primăverii. Primul său cântec care are loc de obicei la Buna-
Vestire, trebuie să fie aşteptat de toţi oamenii în haine curate, veseli, cu
stomacul plin şi cu bani în buzunare. Dacă nu ar fi îndeplinite aceste condiţii
rituale, oamenii respectivi nu ar beneficia de toate acele lucruri în anul care va urma. Dacă primul
cântec al cucului era auzit cumva pe stomacul gol, în partea stangă sau în spatele omului, era semn
de rău augur, după cum indica şi versurile: "Cucu-n spate mi-a cântat/ şi moartea m-a săgetat!"; mai
mult, dacă cineva auzea cucul toata primăvara se credea că va muri în scurt timp. Pe aceleaşi
coordonate se situează şi întrebarea:"Cucule, puiucule/ Câţi ani îmi vei dărui/ până ce eu voi muri?",
după care se numără cântecul cucului (de câte ori îşi strigă numele).
Pe de altă parte, flăcăii şi fetele îl întrebau pe cuc lucruri care îi interesau mai mult, precum:
"Cucule voinicule/ Câţi ani îmi vei da/ pân' m-oi însura (mărita)?" Tăcerea cucului aducea mare
bucurie celor care întrebau, deoarece tăcerea echivala cu o căsătorie grabnică, în vreme ce cântatul
cucului îi aducea la disperare pe tineri, fiecare glas fiind socotit un an de aşteptare!
Dupa cum ştim, la Bunavestire este dezlegare la peşte, peştele fiind celălalt "personaj"
central al acestei sărbători. In plan simbolic, peştele se apropie de cuc, având un pronunţat substrat
sexual; în acest sens, aduceţi-vă aminte numai de basmul în care tânăra fată rămâne gravidă după ce
275
a mâncat peşte. Consumul ritual de peşte era justificat prin credinţa că cei ce vor face aşa vor fi
sănătoşi ca peştele tot anul.
In această zi ,femeile strângeau ultimele urme de zăpadă şi păstrau această apă, cu credinţa
nestrămutată că era bună la alinarea migrenelor, dar şi împotriva ielelor. Dacă un om era ,,fermecat”
de iele, el trebuia descântat cu această apă anume, dar trebuia să postească şi să nu lucreze în trei
miercuri sfinte(prima din Postul Mare, prima de după Paşte şi prima de după Rusalii.
Tradiţia mai spune că, în această zi aducătoare de veste minunată, oamenii nu au voie să se
certe, fiind mare păcat: cine se ceartă in ziua de Buna Vestire are necazuri tot anul. In Bucovina nu
se pun ouă la cloşcă de Buna Vestire, pentru că se consideră că ar putea ieşi pui cu două capete şi
patru picioare.
In unele zone, pentru a avea roade bogate în livezi, pomii se ameninţau cu toporul şi se
stropeau cu ţuica. Tot acum, gospodarii din Maramureş adună lucrurile de prisos de prin curţi şi le
dau foc. Ritualul, cunoscut sub numele Noaptea focurilor, e practicat la fiecare casă maramureşeană,
el durând până după miezul nopţii sau până în zori. Fiind dezlegare la peşte, se spune că acela care
gusta peşte de Buna Vestire se va simţi tot anul ca peştele in apă. In popor se mai spune că pescarii
nu au voie azi să arunce mamaligă in apă, pentru ca mor peştii. De asemenea, este ziua în care este
bine să se pună pe pragul casei pâine şi sare pentru hrana îngerilor.

În fiecare an, la 23 aprilie, îl prăznuim pe Sfântul Mare

Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruintă. Marele Mucenic
Gheorghe s-a născut în Capadocia, din părinţi creştini. A urmat cariera
militară, ajungând comandant în armata împăratului Diocleţian.
În anul 303, împăratul a dat un decret prin care toti creştinii
erau obligaţi să se lepede de credinţa în Hristos şi să se închine zeilor.
Sfântul Gheorghe, pentru că nu a vrut să jertfească zeilor, a
fost condamnat la moarte prin decapitare în anul 303, în ziua de 23
aprilie.
În credinţa populară Sf. Gheorghe este asociat adesea cu
omorîrea balaurului. Această legendă datează din secolul XII si una
din variantele sale este "Legenda Aurea".
Se povesteste cum un balaur imens şi feroce a apărut langă oraşul Selena din Lybia.
Locuitorii trebuiau să-i ofere zilnic oi pentru a-i potoli foamea, iar când nu au mai avut oi, balaurul a
cerut pe fata împăratului. Atunci a apărut un viteaz creştin care s-a oferit să răpună balaurul.
În unele icoane timpurii fata împăratului este înfăţişată în gura balaurului, in timp ce un
viteaz cu o suliţă se luptă cu acesta. După ce a străpuns balaurul cu suliţa tânarul a dus-o pe prinţesă
la palatul împăratului, care i-a oferit mâna ei şi jumatate din împăraţie. Viteazul a refuzat spunând că
mai are multe alte lucruri de îndeplinit în lupta sa pentru apărarea bisericii şi ajutorul săracilor şi
nedreptăţiţilor; apoi le-a spus că numele lui este Gheorghe şi a plecat.
În fiecare an, la 23 aprilie, militarii Armatei României sărbătoresc Forţele Terestre, al căror
patron spiritual este Sfântul Mare Mucenic Gheorghe - Purtătorul de Biruinţă.
În toate garnizoanele din ţară se desfăşoară un program de activităţi de omagiere a jertfelor
înaintaşilor, de evocare a tradiţiilor de luptă ale unităţilor şi de prezentare a etapei actuale parcurse de
Forţele Terestre.
Tradiţii şi obiceiuri româneşti de Sfântul Gheorghe:
 Sfântul din calendarul popular, numit Sângiorz în Transilvania şi Banat şi Sfântul
Gheorghe în Moldova, Muntenia şi Oltenia împarte anul pastoral împreună cu Sâmedru (26
276
octombrie), în două anotimpuri simetrice: vara pastorală (între Sângiorz şi Sâmedru), având ca mijloc
al timpului data de 20 iulie (Sântilie) şi iarna pastorală (între Sâmedru şi Sângiorz) cu mijloc la 16
ianuarie (Sânpetru de iarnă).
 Ei poartă la brâu cheile anului, cu care Sângiorz închide iarna şi deschide vara, iar
Sâmedru închide vara şi deschide iarna. De Sângiorz se celebrează şi Sâmbra oilor, Ruptul Sterpelor
sau Măsurişul Oilor, sărbătoare care reprezintă primul muls al turmelor de oi, urmată de o frumoasă
petrecere câmpenească la începutul sezonului pastoral (văratul).
 Odată cu primăvara, când iarba începe să încolţească, „Măsura oilor” şi formarea
stânilor, premergătoare urcatului turmelor pentru vărat în păşunile montane, rămâne, din cele mai
vechi timpuri, cea mai importantă sărbătoare pastorală desfăşurată la începutul lunii mai, conform
frumoaselor tradiţii şi obiceiuri româneşti.
 În Calendarul popular, Sfântul Gheorghe este considerat „cel mai mare peste câmpuri”
şi cel care „descuie cerul pe care l-a închis Sfântul Dumitru”, ceea ce stabileşte limitele în timp ale
lucrului câmpului, între Sângiorz şi Sâmedru.
 Pe lângă aspectul ei tradiţional, sărbătoresc, „Măsura oilor” („măsurişul”, „sâmbra
oilor”, „arieţul”, „ruptul sterpelor”, „botezul oilor”) este un străvechi obicei, cu implicaţii economice
şi sociale, al cărui principal obiectiv constă în stabilirea şi înregistrarea drepturilor de cotă-parte din
produsele lactate ale stânei, pentru fiecare familie proprietară de oi.
 Acum se face primul caş dulce şi jântiţa, care sunt servite la ospăţul sărbătorii. La
„Măsura Oilor”, cinstea oierilor este desăvârşită, nu se admit înşelăciuni şi vicleşuguri, care sunt
considerate de rău augur şi aspru blamate de comunitate.
 Preotul satului ţine slujba de sfinţire a stânei şi are loc cinstirea ciobanilor care aprind
focul viu, după care se pregăteşte ospăţul.
 Se aleg ciobanii cărora li se dau în primire oile pâna la sărbătoarea Sf. Dumitru (26
octombrie);
 Pentru a fi sănătoşi tot anul, dis de dimineaţă, înainte să răsară soarele, oamenii se
scaldă într-o apă curgătoare. Fetele seamănă busuioc şi ţin seminţele în gură, pentru a creşte şi a
mirosi frumos;
 Gunoiul din această zi este aşezat la rădăcina pomilor, pentru ca aceştia să rodească.
 Dacă e rouă multă sau ceaţă în această zi, anul va fi îmbelşugat.
 În această zi feciorii ţipă (aruncă) în apă pe cel ce a ieşit mai întâi cu plugul în
primăvara aceea;

In fiecare an, cu o săptămână înainte de ziua Paştelui, se serbează Floriile.

Această sărbătoare simbolizează intrarea in Ierusalim a Domnului Iisus Hristos, care, întors
din cetatea Efraim, hotărăşte să meargă în oraşul sfânt. In cinstea lui, oamenii l-au întâmpinat cu flori
şi ramuri înverzite, întinzând în calea lui chiar şi hainele lor.
Se pare că denumirea populară a sărbătorii vine şi de la zeiţa romană a florilor, Flora, peste
care s-a suprapus intrarea Domnului în Ierusalim. Tot de la Flora vine si semnificaţia de renaştere a
naturii, însa potrivit specialiştilor, cel mai mult primeaza semnificaţia creştină a evenimentului.
În această zi, denumită şi Duminica Stâlpărilor, se sfinţesc, prin rugăciune şi stropire cu
agheasmă, ramuri înmugurite de salcie, care se împart creştinilor, iar slujitorii Bisericii le ţin în mâini,
cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii. Ramurile de salcie amintesc de
ramurile de finic şi de măslin cu care a fost întâmpinat Mântuitorul. Cu acestea, după ce au fost aduse
la biserică spre a fi sfinţite, creştinii împodobesc icoanele, uşile şi ferestre.
Obiceiurile de Florii sunt diversificate, în funcţie de zona geografică.
277
 Fiind zi de serbare a vegetaţiei, ea are ca simbol ramurile de salcie. Tradiţia spune că înainte
de Duminica Floriilor se strâng braţe întregi de ramuri înmugurite de salcie şi se duc la biserică,
pentru a fi sfinţite de preot.Un alt obicei este acela, ca fetele care nu sunt înca măritate, să puna sub
pernă o oglindă şi un pieptăn, pentru a îşi găsi jumătatea.
In Muntenia exista o supersitiţie conform căreia oamenii nu se spală pe cap in ziua de
Florii, întrucât aceasta este duminica în care înfloresc copacii şi din aceasta cauză oamenii pot să
albească.
In unele zone din ţara se merge cu Sălcioara si Lazarea – colind dedicat zeiţei vegetaţiei.
In Muntenia si Oltenia fetele se strâng în grupuri şi cântă această colindă, care vorbeşte depre
drama lui Lazăr.
Cel care se împărtăşeşte de Florii are mari şanse să i se împlinească orice dorinţă îşi va pune
când se apropie de preot.
Cu ocazia Moşilor de Florii, femeile coc plăcintele pe care le dau de
pomană săracilor că să nu moară de dorul lor, aşa cum a păţit mama lui Lazar.
Tradiţia mai spune că aşa cum va fi vremea de Florii, aşa va fi şi în
prima zi de Paşti...

Paştele sărbătoarea creştină a Invierii

Ultima săptămână a postului care precede sărbătoarea este
săptămâna mare, care începe cu duminica Floriilor şi se termină cu duminica
pascala. Sărbătoarea începe de fapt cu duminica Floriilor, când se sărbătoreşte
intrarea lui Hristos în Ierusalim. Săptămâna mare are menirea împărtăşirii
chinurilor lui Iisus. In această săptămână se termină postul de 40 de zile, şi natura renaşte. In ziua de
joi a săptămânii mari clopotele
înceteaza să mai bată,vor mai bate doar Sâmbăta Mare. Această zi este totodată şi începutul
chinurilor Mântuitorului.
Sărbătoarea Paştelui începe în după masa zilei de sâmbătă. Cel mai important moment al
zilei este sfinţirea apei botezătoare la biserică. Se spunea că prima persoană care urmează sa fie
botezată cu această apă "nouă" va avea noroc toată viaţa.
Apa prezintă un rol important şi duminică. Creştinii mergeau la biserică ducând mâncarea şi
vinul pregătit pentru a fi sfinţite. Postul se termină oficial prin consumarea acestor bucate. In unele
regiuni această tradiţie este vie şi în zilele noastre. Se spunea că dacă găinile apucă, să mănânce din
rămăşiţele acestor mâncăruri vor oua mult. Se obişnuia ca oul sfinţit să fie consumat în mijlocul
familiei, pentru ca în cazul în care careva s-ar rătăci să îşi amintească cu cine a mâncat şi să îşi
regăsească calea spre casă. Mâncarea tradiţională este carnea de miel pregătită după mai multe reţete
specifice. Mielul este simbolul lui Hristos...
Inainte de anul 325 î.H. Paştele se sărbătorea în diferitele zile ale săptămânii, chiar şi vinerea,
sâmbăta şi duminica. In acel an, s-a convocat consiliul de la Nicaea de către împăratul Constantin. A
emis legea pascală care stabilea că această sărbătoare să aibă loc in prima duminică după luna plină
de sau după echinoxul de primăvară sau prima zi de primavară.
In Bucovina, fetele se duc în noaptea de Inviere în clopotniţă şi spală limba clopotului cu
apă neîncepută. Cu această apă se spală pe faţă în zorii zilei de Paşti, ca să fie frumoase tot anul şi aşa
cum aleargă oamenii la Inviere când se trag clopotele la biserică, aşa să alerge şi feciorii la ele.
In zona Câmpulung Moldovenesc, datina se deosebeşte prin complexitatea simbolurilor, a
credinţei în puterea miraculoasă a rugăciunii de binecuvântare a bucatelor. In zorii zilei de duminică,
credincioşii ies în curtea bisericii, se aşază în formă de cerc, purtând lumânările aprinse în mână, în
278
aşteptarea preotului care să sfinţească şi să binecuvânteze bucatele din coşul pascal. In faţa fiecărui
gospodar este pregătit un astfel de coş, după orânduiala strămoşilor. In coşul acoperit cu un şervet
ţesut cu model specific zonei sunt aşezate, pe o farfurie, simbolurile bucuriei pentru tot anul: seminţe
de mac (ce vor fi aruncate în râu pentru a alunga seceta), sare (ce va fi păstrată pentru a aduce belşug),
zahăr (folosit de căte ori vitele vor fi bolnave), făina (pentru ca rodul grâului să fie bogat), ceapă şi
usturoi (cu rol de protecţie împotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se aşază pască, şuncă,
brânză, ouale roşii, dar şi ouale încondeiate, bani, flori, peste afumat, sfecla roşie cu hrean, şi prăjituri.
După sfinţirea acestui coş pascal, ritualul de Paşti se continuă în familie. In părţile Sibiului, există
obiceiul ca de Paşti să fie împodobit un pom (un arbust) asemănător cu cel de Crăciun. Singura
deosebire constă în faptul că în locul globurilor se agaţa ouă vopsite (golite de conţinutul lor). Pomul
poate fi aşezat într-o vază frumoasă şi farmecul sărbătorii sporeşte cu o podoabă de acest fel.
O foarte frumoasă datină se păstrează în Maramureş, zona Lăpuşului. Dimineaţa în prima zi
de Paşti, copiii (până la vârsta de 9 ani) merg la prieteni şi la vecini să le anunţe Invierea Domnului.
Gazda dăruieşte fiecărui urător un ou roşu. La plecare, copiii mulţumesc pentru dar şi urează
gospodarilor “Sărbători fericite!”. La această sărbătoare, pragul casei trebuie trecut mai întâi de un
băiat, pentru ca în acea gospodărie să nu fie discordie tot restul anului.
In Argeş, printre dulciurile pregătite de Sfintele Paşti se numără covrigii cu ou (numiţi aşa
pentru că în compoziţia lor se adaugă multe ouă, 10-15 ouă la 1 kg de făină). Fiecare gospodar se
străduieşte să pregătească o astfel de delicatesă, care este şi simbolul belşugului.
In Banat, la micul dejun din prima zi de Paşti, se practică tradiţia tămâierii bucatelor. Apoi,
fiecare mesean primeşte o linguriţă de paşti(vin+pâine sfinţite). In meniul acestei mese festive se
include ciolanul de porc fiert, ouă albe şi mâncăruri tradiţionale, după acestea se continuă masa cu
friptură de miel.
In Tara Moţilor, în noaptea de Paşti se ia toaca de la biserică, se duce în cimitir şi este păzită
de feciori. Iar dacă nu au păzit-o bine, şi a fost furată, sunt pedepsiţi ca a doua zi să dea un ospăţ,
adică mâncăruri şi băuturi din care se înfruptă atât “hoţii”, cât şi “păgubaşii”. Dacă aceia care au
încercat să fure toaca nu au reuşit, atunci ei vor fi cei care vor plăti ospătul.
Pe valea Crişului Alb, la Almaş, toată suflarea comunei se adună în curtea bisericii. Femeile
şi fetele din localitate se gătesc în straie de sărbătoare, şi vin în curtea bisericii unde vopsesc şi
"împistriţesc" (încondeiază) ouă.
Obiceiuri de Paşti:
 Ziua Ouălor:
Exact la jumatatea Postului Mare, intotdeauna in miercurea din saptamana a patra a Postului
Mare, stramosii nostri tineau Sarbatoarea Oualor, sarbatoare numita si Miezul sau Miaza Paresii sau
Paretii; cuvantul „paresimi" (sau cum ii spunea poporul, „pareti") provine din latinescul
„quadrogesimo", care însemna „40 de zile", adica cat se considera ca tine efectiv Postul Mare,
Saptamana patimilor avand un statut special. In timp, si aceasta saptamana a intrat în ceea ce numim
obisnuit Postul Mare, asa incat Miezul Paretii cadea la 24 de zile de la Lasata Secului de branza, acum
intalnindu-se cele doua jumatati egale, aceasta sarbatoare fiind socotita un fel de... PARETE care
desparte Postul Mare în doua!
Pe vremuri, mai ales femeile tineau Sfintele Paresimi ca pe o duminica, fiind interzise cu
desavarsire anumite munci si mai ales unsul peretilor! Cele care se încumetau sa munceasca riscau sa
înnebuneasca; daca nu li se intampla lor acest lucru, atunci un membru al familiei tot innebunea; fiind
zi primejdioasa, alte femei care nu o tineau se imbolnaveau de „dansele", aceasta boala presupunand,
mai intai, dureri ale mainilor, picioarelor, apoi ale oaselor, ulterior uscandu-se carnea de pe oase si

279
mai ales cea de pe langa incheieturile degetelor! Cert este, dupa o credinta larg raspandita altadata,
ca tot ceea ce se lucra în aceasta zi se strica, nici un lucru neputand fi dus pana la capat!
Sa nu se bucure insa lenesii, pentru ca ceva tot se putea face în aceasta zi, anume numaratul
oualor si al calupelor de in, de canepa si de lana; un obicei larg raspandit pe vremuri interzicea sa iei
oua de pe cuibare de la Lasata Secului pana la Miezul Paresimilor; daca trebuia neaparat sa iei un
ou, atunci mai intai trebuia scuipat. In legatura cu stransul si numaratul oualor in aceasta zi existau
mai multe motivatii; una ne spune ca se facea acest lucru pentru a nu se strica ouale pana la Pasti;
alta, pentru ca numai astfel se spera ca gainile sa faca mai multe oua! Cele mai multe femei pastrau
aceste oua pentru a le face rosii sau pentru prepararea cozonacului si pastii, toate ouale acestea nefiind
bune de clocit.
 Focurile de Paşti:
De Inviere pe dealuri si pe coline, izbucnesc flacari puternice : Sunt « focurile de veghe »,
care in unele sate sunt aprinse si ard tot cursul noptii, luminand nu numai dealurile ci si vaile. In jurul
lor stau roata oamenii istorisind intamplari din viata lui Iisus dupa Sfanta Scriptura a Noului
Testament. Flacaii si baietii sar pe deasupra focului, pentru ca vrajitoarele si fermecatoarele sa n-aiba
nici o putere asupra lor. In Bucovina se fac pe inaltimi clai din cetina si sunt tinute aprinse toata
noaptea. In Transilvania se aprinde o roata careia i se da drumul de pe deal la vale. Acesta vraji se tin
si-n apropierea bisericilor si romanii le fac in noaptea de Paste (ca la mormantul Mantuitorului au fost
puse straji, dar si pentru a nu scapa momentul invierii).
In timp ce ard focurile, taranca pregateste blidul. Intr-un cosulet, ciubaras sau castron asaza
tot ce doreste sa sfinteasca : pasca, oua incondeiate , o bucatica de slanina, branza, unt, hrean (hreanul
e folosit si ca medicament, mai ales pentru oi sau vite, el pastrandu-se in pamant dupa ce a fost sfintit),
iarba mare (care se amesteca in hrana vitelor ca sa dea mai mult lapte), usturoi (cu care se freaca
trupul celor bolnavi), mac, sare, leustean (tot pentru vitele bolnave), tamaie (folosita in caz de
cumpene grele / furtuni / pentru tamaiatul bolnavilor), busuioc, carpa (careia i se atribuie calitati
vindecatoare) cu care s-au sters ouale rosii si o lumanare (care e pastrata numai sapte ani si este
aprinsa impreuna cu tamaia, cand e amenintat satul cu grindina).
 Udatul Fetelor:
In mai multe zone ale tarii exista obiceiul ca a doua zi de Pasti, tinerii sa stropeasca fetele,
iar acestea la randul lor sa le dea baietilor de baut si sa le ofere daruri, caci se crede ca nici unei fete
nu-i va merge bine daca nu este udata. Inainte vreme, stropitul se facea cu apa de fantana; astazi este
datina ca fetele sa fie udate cu apa de colonie.
Una dintre legendele care explica acest obicei spune ca a doua zi de Pasti, o fata crestina
vindea oua. De la ea cumpara o fata pagana. Cele doua intrand in vorba, prima ii explica legea
crestineasca, dar cea de-a doua, neincrezatoare, ii spune: "Te-oi crede daca s-or inrosi ouale pe care
mi le-ai vandut!" Pe data, ouale s-au inrosit, iar de spaima, fetele au lesinat amandoua. Trecand pe
acolo doi flacai, le-au vazut si le-au stropit cu apa de la fantana. Revenindu-si, fetele le-au daruit drept
rasplata oua inrosite, iar pagana s-a increstinat.
 Paştele Mic:
Duminica imediat urmatoare Invierii - Duminica Tomii - este cunoscuta in popor ca Pastele
mic. In aceasta zi, in unele locuri exista obiceiul ca tinerii „sa se lege frati”. Legamantul se face „pe
sange”, „pe datul mâinilor” sau „pe par”. La „fratia pe par”, cei doi isi smulg din cap câte un fir de
par pe care il ingroapa apoi amandoi in acelasi loc, numai de ei stiut.

Inălţarea Domnului; Ziua Eroilor

280
 Biserica creştină - Ortodoxă si Catolică - sărbătoreşte la 40 de zile dupa Invierea Domnului,
un mare eveniment din viaţa Mântuitorului Iisus Hristos, şi anume Inălţarea la cer, de fapt ultimul,
din activitatea Sa pământească.
Naşterea şi Inălţarea sunt cele două punţi care leagă creatura de Creator, pământul cu cerul,
care împacă pe credincios cu Dumnezeu. Dacă prin naşterea din Bethleemul Iudeii Dumnezeu a
coborât pe pământ sub formă umană ca să împace faptura cu Creatorul, prin Inalţarea la cer, în văzul
Apostolilor adunaţi în Betania s-au deschis credinciosului cerurile, asigurându-i-se posibilitatea
desăvârşirii şi deci, a mântuirii. Cele două evenimente alcătuiesc axa creştinismului şi calea de lumină
pe care trebuie s-o şi mărturisim pe Hristos, ca Domnul şi Stăpanul lumii.
Dar sărbătoarea Inălţării Domnului pentru noi, românii, mai are un sens : acela că cinstim şi
pomenim pe Eroii şi Martirii Neamului, care şi-au dat viaţa pentru apărarea şi întregirea ţării, pentru
dreptate şi adevăr. In credinţa noastră ortodoxă mărturisim că acei creştini cu viaţa curată, care au
murit cu credinţa în înviere, nu mor, ci rămân veşnic vii. La moartea trupului, sufletele lor se înalţă
la ceruri, în Casa lui Dumnezeu, şi asteaptă ziua când toate trupurile vor învia. De aceea, de Inălţare
sărbătorim Ziua Eroilor, Biserica Ortodoxă Română din ţară şi din exil săvârşind, prin preoţi şi Ierarhi,
parastase sau slujbe de pomenire şi rugându-se pentru iertarea păcatelor şi veşnica odihnă a sufletelor
celor care, din dragoste de ţară, neam şi biserică, şi-au dat viaţa. Jertfa lor va rămâne veşnică în
amintirea noastră.

Tradiţii şi obiceiuri de Inălţare

Ispas ar fi personajul mitic care se pare ar fi asistat la Inălţarea Domnului şi la ridicarea
sufletelor morţilor la Domnul. Din ziua de Paşti şi până în ziua de Ispas , oamenii salută spunând
,,Hristos a înviat!”şi li se răspunde cu ,,Adevarat a înviat!”, iar în ziua Inălţării Domnului se salută
cu ,,Hristos s-a înalţat!” şi se răspunde cu ,,Adevarat s-a înalţat!”. După ziua de Ispas încep a se
saluta obişnuit.
In această zi este Paştele Cailor.Numai în această zi se satură şi caii o dată pe an, şi doar un
ceas pentru că aşa au fost blestemati de către Maica Domnului:
Fire-aţi cai afurisiţi,
De mine, de Dumnezeu,
Mai tare de fiul meu.
Voi să nu mai aveţi stat
Numa-n ziua de Ispas
Si-atuncea vreme de-un ceas .
Obiceiuri:
- se poartă foi de nuc la brâu, pentru că şi Hristos şi-a pus când s-a înalţat;
-se crede că cine moare de Ispas ajunge în cer ;
-la Ispas se bat cu leuştean vitele, ca să se îngraşe;
-se taie păr din vârful cozilor de la vite şi se îngroapă într-un furnicar: " Să dea Dumnezeu să fie ataţia
miei şi viţei câte furnici sunt în acest furnicar! ".
- în ziua de Ispas să nu se dea foc şi sare din casă; foc, pentru că tot anul vei avea huit, vor avea
oamenii inima rea în casă ca focul; şi sare nu se dă, pentru că vacile nu vor avea smântână;
-în ziua de Inălţarea Domnului, femeile care au în familie morţi împart azime calde, ceapă verde şi
rachiu pentru sufletele morţilor, crezându-se că în acea zi se înaltă sufletele lor la cer şi să aibă
merinde de drum;
- femeile împart laptele dulce fiert cu păsat şi la cine dau trebuie să dea şi un buchet de mături de pe
câmp.
281
 Să ne bucurăm de aceste sărbători ale primăverii, anotimpul în care natura îşi arată toate
frumuseţile şi care aduce lumină în suflet, bucuria de a trăi şi de a descoperi minunile naturii.

Bibliografie:
-Stoian,Stanciu,Alexandru,Petre-,,Pedagogie şi folclor “–E.D.P
-Elena,Niculiţă –Voronca-,,Datinile şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine
mitologică”-Editura Polirom,Iaşi;
-Carmen Iordăchescu-,,Să dezlegăm tainele textelor literare”
-Victor, Simion –Jilavele,leagăn străbun de cultură şi civilizaţie, Editura Ialpress-2006;
-www.didactic.ro;
-www.google.ro;
-www.antenasatelor.ro.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI PRIMĂVERII

Prof . pentru înv . primar Petică Veronica

Şcoala Gimnazială „ Dimitrie Luchian” , Piscu , Galaţi

Primăvara este anotimpul care ajută natura să-şi arate frumuseţile, când totul se trezeşte din
somnul adânc al iernii. Totul înverzeşte, timizi, mugurii copacilor încep să se despice, pentru ca apoi
livezile să se împodobească cu marame de flori.
După ghiocelul mititel, solul primăverii şi al armatelor de flori ce vor împodobi grădinile şi
parcurile, în curând vor năvăli în lumină puzderie de minuni colorate, prilej de încântare pentru
întreaga suflare. Gândaci, fluturi şi albine sunt chemaţi la înviorare prin livezi şi ponoare. Furnicile
pornesc la drum ca să adune în muşuroi petale de flori pentru culcuşurile moi.
Obiceiurile şi tradiţiile strămoşeşti sunt incluse în viaţa de zi cu zi nu ca o îndatorire, ci ca o
exprimare sufletească faţă de simţurile lăuntrice, faţă de evenimentele de actualitate ale subiecţilor.
Obiceiurile şi tradiţiile străvechi exprimă pentru fiecare perioadă parcursă tabloul de ansamblu al
poziţiei sociale şi al gradului de dependenţă de orice natură, trecutul istoric, nivelul de trai şi de
credinţă. Cunoaşterea obiceiurilor şi a tradiţiilor populare are o importanţă deosebită datorită
conţinutului de idei şi de sentimente, a faptelor care oglindesc trecutul bogat şi valorile poporului
nostru.
Obiceiurile şi tradiţiile străvechi exprimă strânsa legătură a omului cu natura. Obiceiurile
calendaristice şi cele legate de viaţa de familie sunt o componentă perenă a culturii tradiţionale.
Anotimpul primăvara, anotimpul renaşterii, este bogat în obiceiuri populare străvechi, uneori
contopite cu tradiţia creştină, alteori dăinuind izolate, cu toate ciudăţeniile lor precreştine, pe care azi
ne este greu să le mai luăm în serios, dar pe care cei din vechime le credeau şi le respectau cu stricteţe
ţesându-şi existenţa pe ele, ca pe o urzeală tainică, vegheată din veac de sufletele strămoşilor.
Dragobete este zeul tinereţii în Panteonul autohton, patron al dragostei
La noi, Dragobete era ziua când fetele şi băieţii se îmbrăcau în haine de sărbătoare şi, dacă
timpul era frumos, porneau în grupuri prin lunci şi păduri, cântând şi căutând primele flori de

282
primăvara. Fetele strângeau în această zi ghiocei, viorele şi tămâioase, pe care le puneau la icoane,
pentru a le păstra până la Sânzâiene, când le aruncau în apele curgătoare. Dacă, întâmplător, se
nimerea să găsească şi fragi înfloriţi, florile acestora erau adunate în buchete ce se puneau, mai apoi,
în lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele: "Floride fragă/Din luna lui Faur/La toata lumea
să fiu dragă / Urâciunile să le desparţi".
În dimineaţa zilei de Dragobete fetele şi femeile tinere strângeau zăpada proaspătă, o topeau
şi se spălau cu apa astfel obţinută pe cap, crezând că vor avea părul şi tenul plăcut admiratorilor.
De obicei, tinerii, fete si băieţi, se adunau mai mulţi la o casă, pentru a-şi "face de
Dragobete", fiind convinşi că, în felul acesta, vor fi îndrăgostiti întregul an, până la viitorul Dragobete.
Această întâlnire se transformă, adesea, într-o adevărată petrecere, cu mâncare şi băutură. De multe
ori baieţii mergeau în satele vecine, chiuind şi cântând peste dealuri, pentru a participa acolo la
sărbătoarea Dragobetelui. Uneori, fetele se acuzau unele pe altele pentru farmecele de urâciune făcute
împotriva adversarelor, dar de cele mai multe ori tinerii se întâlneau pentru a-şi face jurăminte de
prietenie. Se mai credea că în ziua de Dragobete păsările nemigratoare se adună în stoluri, ciripesc,
îşi aleg perechea şi încep să-şi construiască cuiburile, păsările neîmperecheate acum rămânând fără
pui peste vară. Oamenii bătrâni ţineau această zi pentru friguri şi alte boli. Dragobetele era sărbătorit
în unele locuri şi la data de 1 martie, deoarece se considera că el este fiul Dochiei şi primul deschizător
de primăvară.
Zi aşteptată cândva cu nerăbdare de toţi tinerii, au fost în bună parte uitate, păstrându-se doar
în amintirea bătrânilor. Iar în ultimii ani, Dragobetele autohton riscă să fie dat cu desăvârşire uitării,
el fiind înlocuit de acel Sfânt Valentin ce nu are legătură cu spiritualitatea românească.
Românii sărbătoresc venirea primăverii într-un mod unic, la începutul lunii martie.
1Martie, prima zi de primăvară, este o zi de adevărată sărbătoare. Străzile sunt inundate de
mărţişoare şi de flori. Martişorul este sărbatoarea tradiţională românească care celebrează sosirea
primăverii. Cu această ocazie se oferă doamnelor si domnişoarelor marţisoare, simbol al binelui şi
bunăstării. Tradiţiile româneşti sunt vechi de peste 8.000 de ani şi au fost descoperite în zona
Mehedinţi.
Istoria mărţişorului datează încă de pe vremea geţilor, iar legenda spune că femeile purtau
pe vremea aceea monezi sau pietricele la care exista obiceiul de a adauga fire de lână roşie si
albă.Culoarea roşie, dată de foc ,sânge şi soare , era atribuită vieţii, deci femeii. In schimb, culoarea
albă,conferită de limpezimea apelor, de albul norilor, era specifică înţelepciunii bărbatului. De altfel
şnurul mărţişorului exprimă împletirea neseparabilă a celor două principii ca o permanentă mişcare a
materiei. El semnifică schimbul de forţe vitale care dau naştere viului, necurmatul ciclu al naturii.
Culorile alb şi roşu au rămas până în zilele noastre ca simbol al sexelor, ele fiind regăsite şi la bradul
de nuntă şi înmormântare.
Obiceiurile de Mărţişor erau ca părinţii să lege copiilor o monedă la gât sau la mână şi să
ofere celor tineri mărgele viu colorate înşirate pe un lanţ. Acest gest semnifica puterea şi norocul, iar
Mărţişorul se punea de regulă în zorii zilei pănă să apară soarele.
Tradiţiile româneşti spun că 1 Martie este prima zi din an când se celebra prin sărbătoarea
"Matronalia" zeul Marte şi puterea acestuia. Mărţişoarele se confecţionau din fire albe şi roşii de
cânepă sau lână, se legau sub forma cifrei 8 de care se atârnau monede din aur şi argint. Obiceiul
spune că mărţişorul trebuie ţinut 9-12 zile şi apoi să fie atârnat într-un pom înflorit pentru a aduce
noroc şi bunăstare celei care l-a purtat. In zona Dobrogei, tradiţiile româneşti spun că mărţişorul
trebuie să fie purtat până la venirea berzelor ca mai apoi să fie aruncat spre înaltul cerului. In
Transilvania, mărţişorul este agăţat de poartă, ferestre sau de coarnele animalelor pentru a îndeparta

283
relele si deochiul. Tradiţiile românesti din satele transilvănene dau culoare vieţii şi conferă legendei
Mărţişorului marcarea tranziţiei dintre sfârşitul iernii, anotimpul rece şi venirea primăverii.
Legenda mărţişorului începe când Soarele întruchipat într-un bărbat chipeş cobora pe
pământ pentru a dansa hora în sate. Un dragon l-a răpit şi l-a închis într-un beci al unui palat. Nimeni
nu îndrăznea să-l salveze pe Soare. Un tânăr curajos a călătorit 3 anotimpuri (vara, toamna şi iarna)
până a găsit castelul şi s-a luptat cu dragonul multe zile până a reuşit să-l înfrângă. Soarele a fost
eliberat iar sângele tânărului rănit cădea pe zăpadă transformând-o în ghiocei, mesageri ai primăverii.
Tânărul curajos a murit fericit văzând că viaţa sa a servit unui scop atât de nobil: venirea primăverii.
Istoria mărţişorului mai spune că de atunci există obiceiul ca oamenii să ofere doamnelor şi
domnişoarelor amulete: un fir alb împletit cu unul roşu. Semnificaţia literară a mărţişorului este micul
martie. Un martie mai mic pe care să-l purtăm la piepturile noastre pentru ca iarna să fie uitată şi noul
anotimp să înceapă.
Legenda spune că între 1 şi 9 martie, "Zilele babelor", baba Dochia toarce lângă oi
îmbrăcată în nouă cojoace pe care le scutură unul câte unul în fiecare zi.
In România prima zi a primăverii este de neconceput fără imaginea Babei Dochia.
Conform legendei, se spune că bătrâna purta douăsprezece sau nouă cojoace, pe care a început să
şi le scoată la începutul lunii martie, fapt ce a provocat schimbări ale vremii. Zilele însorite au fost
deseori urmate de ploaie şi ocazional chiar de lapovită. Mitul ne spune de asemenea că, Baba
Dochia a avut trei momente speciale, marcate astfel: 1 martie: timpul dedicat însămânţării de
primăvară, 2 martie: ziua muncii de vară; 3 martie: reprezentând secerişul de toamnă. In funcţie de
modul în care evoluează vremea în aceste trei zile, putem şti cu certitudine cum va fi timpul în cele
trei anotimpuri amintite.Puţini, desigur, rezistă tentaţiei de a nu-şi alege o "babă" în timpul primelor
nouă zile din martie, pentru că, dacă ziua aleasă este însorită, aceasta înseamnă ca eşti binecuvântat
cu un suflet pur şi blând şi totul îţi va merge bine întreg anul. Din contră, dacă vremea este
friguroasă şi geroasă, cu vânt şi cu un cer înnorat, atunci persoana în cauză va fi la rândul ei cu
inima "rece, neagră şi îngheţată".
Există o altă parte a acestei legende legată de mărţişor, care ne spune că, Baba Dochia
obişnuia să cutreiere peste dealuri şi văi împreună cu turma sa. Asemenea altor ţărănci din acea vreme,
ea îşi petrecea timpul torcând lână. La venirea primăverii, a făcut o gaură într-o monedă şi a trecut
prin aceasta o bucată de lână. In timp, diferite simboluri au început să înlocuiască moneda iniţială.
Astăzi există câini, elefanţi, fluturi, semne zodiacale, mici inimioare, chei, măşti, pitici, o întreagă
lume in miniatură creată special pentru a simboliza venirea primăverii, alături de micile bucheţele de
violete, ghiocei, zambile si de fulgii de zăpadă care câteodată nu ne părăsesc nici în martie.
Există numeroase variante ale mitului Baba Dochia, toate interesante şi toate la fel de
frumoase. Astfel, se spune că Baba Dochia a avut un fiu care s-a căsătorit împotriva dorinţei ei. Pentru
a-şi necăji nora, într-o zi rece de iarnă, i-a dat acesteia un ghem de lână neagră şi a trimis-o la râu să-
l spele, spunându-i să nu se mai întoarcă până când lâna nu devine albă. Fata a încercat să spele lâna,
dar chiar dacă degetele sale au început să sângereze, culoarea acesteia rămânea tot neagră. De
disperare, pentru că nu se putea întoarce acasă la soţul iubit, a început să plângă. Impresionat de
durerea fetei, Domnul Iisus Hristos i-a apărut în cale şi i-a dat o floare roşie, spunându-i să spele lâna
cu ea. Acesta nu este un fapt neobişnuit, pentru că, în legendele românilor, Iisus însoţit de Sfântul
Petre apar des în vieţile oamenilor pentru a-i ajuta la nevoie. Mulţumindu-i, fata a pus floarea în apă,
a spălat-o şi a constatat cu uimire că lâna s-a albit. Fericită că a reuşit să ducă la bun sfârşit această
sarcină grea, şi-a îndreptat paşii spre casă, unde nu a fost primită cu bucurie de soacra sa, din contră,
auzind povestea fetei aceasta a acuzat-o ca Mărţişor (asa îi spunea fata, deoarece nu-l recunoscuse pe
Iisus) era iubitul ei. După această întâmplare, Dochia a pornit împreună cu turma sa spre munte, fiind
284
convinsă că primăvara venise deja, altfel de unde ar fi putut Mărţişor să aibă floarea? Pe parcursul
călătoriei sale, şi-a scos, rând pe rând, cele doisprezece cojoace pe care le purta, până când a ramas
fără niciunul. Dar vremea s-a schimbat. Pe cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se
făcuse acum. Ningea şi totul începuse să îngheţe. Fără alte veşminte cu care să se încălzească, Dochia
a îngheţat împreună cu oile sale, transformându-se, conform legendei, în stană de piatră. Rocile se
pot observa şi astăzi pe muntele Ceahlău şi sunt o mărturie vie a acestui mit românesc.
Legenda ca tot, reprezintă de fapt, lupta dintre bine şi rău, roşu si alb, dintre primăvară şi
iarnă, lupta din care, prin sacrificiu, binele triumfă întotdeauna. Cele douăsprezece cojoace ale
Dochiei reprezinta lunile anului, iar moartea ei, sfârşitul anului vechi. Acum poate să înceapă noul an
cu primavara, acest minunat anotimp!
Să ne bucurăm de aceste sărbători ale primăverii, anotimpul în care natura îşi arată toate
frumuseţile şi care aduce lumină în suflet, bucuria de a trăi şi de a descoperi minunile naturii.

Bibliografie:
1.Stoian,Stanciu,Alexandru,Petre-,,Pedagogie şi folclor “–E.D.P
2.Elena,Niculiţă –Voronca-,,Datinile şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine
mitologică”-Editura Polirom,Iaşi;
3.Victor, Simion –Jilavele,leagăn străbun de cultură şi civilizaţie, Editura Ialpress-2006;

ȘEZĂTOARE: ” DATINI ȘI OBICEIURI DE PAȘTE”

”UMBLATUL DUPĂ OUĂ”

Scridonesi Felicia,
Grăd. Nr.1 Maieru, Jud. B-N

În dimineața zilei de Paște, copiii îmbrăcați în costum popular merg din casă în casă vestind
Învierea lui Hristos, cu salutul : ”Hristos a Înviat ! ”. Oamenii le răspund ” Adevărat a înviat” și îi
răsplătesc cu ouă roșii.

285
286
 SFINŢIREA COŞURILOR CU BUCATE
LA SLUJBA DE ÎNVIERE

Şcoala Gimnazială Nr.1 Bogdăneşti

Com. Bogdăneşti, jud. Suceava
Prof. Ursuţu Nicoleta

În satul nostru, Bogdăneşti, jud. Suceava în ultimele zile ale săptămânii mari gospodinele
pregătesc bucare tradiţionale de Paşti: cozonac, pască, drob de miel (cidir), sarmale, friptură de miel,
ouă roşii. Din toate aceste bucate se aşază câte o bucată într-un coş împletit frumos şi împodobit cu
un ştergar curat, cusut de mână, cu flori şi o lumânare. La finalul slujbei de Înviere, gospodinele
dezvelesc coşurile cu bucate, aprind lumânările, iar preotul le sfinţeşte cu agheazmă, rostind rugăciuni
specifice. Apoi, oamenii merg acasă unde se spală pe faţă cu apa dintr-un castron în care se pune un
ou roşu şi un bănuţ de argint, iar apoi mănâncă prima dată din bucatele sfinţite la biserică.

287
 ŞTERGARUL DE BORANGIC

Şcoala Gimnazială Teasc, Judeţul Dolj

Prof.Coordonator Tutică - Stănoi Doina

Obiectul din imagine reprezintă un ştergar de borangic din Oltenia, Vişina, judeţul Olt, fostul
Romanaţi. Ştergarul de borangic are o istorie veche în sat. În trecut oamenii creşteau viermi de mătase
care produceau asa-numitele “gogoşi”din care se prelucra firul de borangic.
Procesul de prelucrare era unul dificil si minuţios, dar merita efortul, rezultatul era
spectaculos. Aşa s-a nascut şi ştergarul din imagine. El are culoarea untului, alb-gălbui, are o ţesatură
fină, un şirag de flori, ca model, si are o valoare sentimentală inestimabilă pentru mine.
Acesta este ţesut in război de către mama mea când ea avea 17-18 ani. Este ştergar de ginere.
Mama s-a căsătorit cu tata la 19 ani. Înainte de căsătorie fetele îşi făceau zestre. Ştergarul de
borangic are 53 de ani, mama l-a ţesut în 1964.
Obiceiul era, ca fiecare fată, înainte de căsătorie, să coase sau să ţeasă un ştergar de borangic
pentru băiatul care-i devenea soţ. Acesta îl purta la gât in ziua nunţii. Obiceiul acesta s-a păstrat pâna
prin anii 80-90 la mine în sat. Ştergarul de borangic face parte din costumul popular specific zonei
noastre, Oltenia – Romanaţi. În prezent femeile din satul meu îl folosesc in zilele de sărbătore să
acopere coşul cu bucate, când merg la biserică, sau îl pun la loc de cinste pe masă când au oaspeţi de
seamă. În trecut, în casa bunicii mele l-am văzut pus la icoană, ca obiect decorativ.
Mie, personal, îmi este foarte drag să stiu că am un astfel de obiect valoros, pe care-l voi
păstra peste ani, să-mi aducă aminte de rădăcini.

TÂNJAUA DE PE MARA

Both Luminiţa,Şcoala Gimnazială ”Petre

Dulfu”,Baia Mare
Chinde Daniela ,Colegiul Tehnic
”George Barițiu”,Baia Mare

A fost și a rămas cel mai cunoscut obicei agrar din zona Maramureșului.Conform tradiției,
acest obicei este cunoscut la noi încă cu o jumătate de veac în urmă. Odată cu venirea primăverii
sătenii se adună pentru a-l alege pe cel mai harnic gospodar din sat . Se spune că acesta este și cel
care a ieșit primul la arat.
Obiceiul se practica în Maramureșul istoric, în satul Hoteni , comuna Ocna -Șugatag.
Denumirea obiceiului este dată de cele doisprezece” tânjele” –proțapuri pe care oamenii le
folosesc pentru a prinde perechile de vite .
Cu trămbițe , îmbracați în costume viu colorate oamenii se adună pentru a-l conduce pe cel
mai harnic gospodar pe uluțele satului pentru a începe petrecerea.

288
 Acest obicei este un bun prilej pentru turiștii sosiți în zonă de a gusta din farmecul și bucuria
vieții simple de la țară.

TATA OANCEA ŞI POEZIA ÎN GRAI BĂNĂŢEAN

Prof. Popa Doru-Gheorghe

Liceul Teoretic Gătaia-Școala Gimnazială Comuna Birda

Este născut la Vasiova, Jud. Caraș-Severin la data de 29 august 1881. A avut parte de
școlarizare puțină: a urmat patru clase în localitatea natală Vasiova cu învățătorul S. Jurca și doi ani
la o școală nemțească (un an învață cu dascălul Krotky în Nemwerk, apoi unul cu dascălul Hanser la
Bocșa Montană). Adevărata școală o face acasă lecturând cele 5 000 de cărți adunate în biblioteca sa.
La Oravița învață meserie cu sculptorul Coterlă unde ucenicește în sculptatul lemnului. Lucrează
iconostase, pictează și participă la expoziții.
După propria-i mărturisire el a fost: ,,hamal, ziler, păstor, plugar, lemnar, rotar, funcționar
de birou, legător de cărți, culegător de litere, desenator, pictor, olecuță de poet și un mare cerșetor".4
Se căsătorește și are cinci copii, făcându-i pe toți cu carte și meserie. După ce își face stagiul
militar la Caransebeș este trimis la război în Cehoslovacia – Jitini cu regimentul 43 infanterie,
devenind furier la biroul de comandă. După un scurt concediu la Vasiova își va lua cu el în
Cehoslovacia – Jitini, pe front soția și copii. A fost mobilizat în armata austro-ungară în 1914 și trimis
pe frontul din Cehoslovacia.
Realizarea revistei bilunară ,,Vasiova" în perioada 1928-1947, a fost cea mai importantă
realizare a vieții lui și scrisă aproape în întregime de el. În această revistă Tata Oancea și-a publicat
aproximativ 1 000 de poezii, din cele 5 000 câte a scris în viața lui. Mai menționează că: ,,Nuvele am
scris vreo 250". Apoi a mai scris amintiri și impresii de călătorie.
Versurile ,,Dascălul", ,,Țara mea", Vasiova, Vasiova și Controla au rămas cu vocea sa în
,,Fonoteca de aur" a Studioului de Radio Timișoara.
Operele sale sculptate a lui Tata Oancea sunt: iconostasul bisericii din Vasiova, iconostasul
bisericii Mănăstirii Sfântul Ilie din Vasiova și o ușă laterală de iconostas într-o biserică din Ardeal.
A colaborat la ,,Cuvântul satelor"(Șoșdea), ,,Drum nou"(Bocșa), ,,Flamura"(Reșița), ,,Gura
lumii"(Oravița-Bocșa), ,,Orizont"(Timișoara), ,,Progresul"(Oravița).5
A realizat și a publicat trei volume de poezii:
 Primăvara, 1928, (ediția II, Timișoara, 1936);
 Vara,Oravița, 1928;
 Toamna, Timișoara, 1936.
A murit în data de 4 decembrie 1973, în Bocșa-Vasiova, Jud. Caraș-Severin.
Mihail Deleanu și Iosif Schefer în anul 1970, au alcătuit o antologie de poezie și proză din
opera lui Tata Oancea, intitulată Anotimpuri, fiind tipărită la Reșița.

4
Aurel Turcuș, Poezia în grai bănățean vol. I, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2009, p. 290.
5
Aurel Turcuș, Poezia în grai bănățean vol. I, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2009, p. 291.

289
 Poeziile sale în grai bănățean au apărut în volumele:
 Ana, Ana, Lugojana – Timișoara 1971;
 Antologia poeziei în grai bănățean de Ștefan Pătruț, Editura Dacia Europa Nova,
Lugoj 1999;
 Este inclus în: ,,Dicționarul scriitorilor din Caraș-Severin", de Victoria I. Bitte,
Tiberiu Chiș, Nicolae Sârbu, Editura Timpul, Reșița.
 Dicționarul ,,Creatorii în grai bănățean, condeierii plugari din Banat, personalități
care scriu despre graiul bănățean" de Ștefan Pătruț, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2003.
 Lucrarea ,,Un fenomen bănățean, Țărani scriitori, țărani gazetari, țărani compozitori"
de Iosif Stănilă, Editura Timpul, Reșița, 1994.
Cei care au semnat referințe critice despre Petru E. Oancea sunt: Petru Vintilă, Gheorghe
Jurma, Aurel Cosma Junior, Virgil Biron, N. D. Pârvu și Nicolae Țirioi.
Ca semn de omagiu și prețuire adus artistului-poet, Liceul Teoretic și Biblioteca orășenească
din localitatea Bocșa îi poartă în prezent numele ,,Tata Oancea", iar începând din anul 1976 orașul
Bocșa găzduiește Festivalul Județean al Creatorilor și Interpreților de Poezie în Grai bănățean ,,Tata
Oancea"desfășurat pe două secțiuni: interpretare și creație.

TRADIŢIA OIERITULUI

Sonkodi-Cozma Dana-Maria
Liceul Tehnologic Ştefan Pascu Apahida

Tradiţiile poporului român sunt nenumărate, pline de originalitate şi de iz strămoşesc.

Tinerilor români de azi, care nu prea au contact cu tradiţiile strămoşeşti, universul lumii pastorale le
apare straniu şi la fel de real precum un basm. Pentru aceştia este greu de crezut că, nu foarte de mult,
pe când bunicii lor erau tineri, încă mai avea loc la scară mare unul din cele mai tulburătoare fenomene
care au definit istoria acestui neam: transhumanţa. După cum prea bine se ştie, cronica notarului
anonim al regelui Bela al Ungariei vorbea, referindu-se la evenimente din veacul al X-lea, de "blachii,
ac pastores romanorum". Românii au rămas de-a lungul secolelor, fie că era vorba de ramura nord-
sau sud-dunăreană a romanităţii orientale, un neam în care păstoritul a jucat un rol esenţial.
Mătuşa din spatele casei noastre, se numea din botez Nastasia şi s-a născut la 1931, tocmai
la 1 ianuarie, în familia "Cosma" din comuna Panticeu, din Transilvania, provincie românească, dar
stăpânită de maghiari până la 1918. Familia aceasta era din strămoşi de oieri care se ocupau cu
creşterea oilor şi prelucrarea brânzeturilor. Pe la 1880 murise tatăl ei, lăsând în urmă pe soţia Maria
cu două fete şi un băiat. Văduva a continuat ocupaţia oieritului, ajutată de copii. Creşteau oi;
primăvara, vara şi toamna le păşteau pe dealurile din apropiere, iar spre sfârşitul toamnei şi pe iarnă,
coborau turma lor de oi, la care adăugau şi alte turme ale unor săteni, spre sat, ca să ierneze mai
aproape ede vatra satului, iar stăpânii acelor locuri, săteni, le îngăduiau, trăgând folos din păşunat.
Mătuşa îşi amintea de asemenea călătorii cu oile, şi ea a fost odată chiar la câteva sate depărtare, unde
erau destule păşuni verzi.

290
 Mătuşa mi-a povestit că stămoşii ei, bunicii şi stăbunicii prin transhumanţa aceasta, români
din Principate sau din Transilvania s-au deplasat dincolo de hotare, mulţi au rămas pe-acolo cu
turmele lor, şi-au alcătuit noi gospodării pe loc, au întemeiat sate româneşti cu preoţi şi primari
români, cu limbă română vorbită şi scrisă oficial. După ce-şi puneau pe picioare gospodăria, tinerii
veneau în satele lor şi se căsătoreau cu fete românce. Condiţiile de viaţă acolo, a acestor familii de
oieri, erau lesnicioase, întrucât paşii stăpânitori le dădeau deplină libertate şi le cereau, în schimb, o
dare în natură. Paşii nu pretindeau de la mocani bani, nici româneşti, nici ungureşti, sau austrieci, căci
ne-aveau ce face cu ei. Numărul de mieluşei, ce se dădeau paşilor, pentru dreptul de a paşte acolo
turmele de oi nu era exagerat.
Mătuşa a spus că în primăvară, când fată oile, paşa respectiv îşi trimetea oamenii săi, care
alegeau cam 10 la sută din mieluşeii cu blana mai frumoasă şi mai graşi. Uneori el cerea şi oi sau
brânză. Vestitele oi "astrahan", "merinos", cu admirabila lor blană, frumoasă, creaţă şi lucioasă, au la
origine şi mieii noştri româneşti din secolele trecute, selecţionate de paşii turceşti.
Într-una din zile, sora ei l-a cunoscut acolo, în Regat, pe viitorul ei soţ. S-a căsătorit şi a
primit apartament în Bucureşti. Vorba mătuşii: e mare doamnă acolo, la capitală.
Când mătuşa s-a măritat, a avut un singur gand – ca soţul să ştie cum să se ocupe de oi, cum
să prelucreze laptele, să ştie face caş dulce, caş, brânză, urdă, zer. Alt criteriu nu avea. Când
comuniştii au colectivizat totul în yonă, drama a fost imensă. S-a rezolvat prin angajarea soţului ei la
o turmă de oi care aparţinea C.A.P.-lui din localitate. Nici mătuşa, nici soţul ei n-au putut înţelege
niciodată că turma nu e a lor. În mintea lor au continuat viaţa ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Dădeau C.A.P.-lui ce li se cerea, dar cu turma se purtau ca şi când era a lor în continuare.
După Revoluţie, transhumanţa a murit. Nemaiputând să circule pe drumuri, dar nici pe
terenuri care s-au retrocedat şi au devenit proprietăţi private, oierii timpurilor moderne şi-au făcut
gospodării prin în sat. Tradiţia a rămas însă sfântă. Acolo stau bărbaţii, la stână, iar femeile şi pruncii
merg la ei, să-i ajute.
Mătuşa povesteşte că sunt multe tradiţiile oieritului, iar calendarul pastoral le împarte pe
fiecare în parte. Stâna, aflată undeva în creierul dealurilor sau munţilor, devine astfel un tărâm unde
lumea capătă alte sensuri, unde timpul curge şi se măsoară altfel, iar bacii, ciorângii şi ciobanii trăiesc
după alte ritmuri decât gospodarii din casele de pe vârful dealului.
Sâmbra oilor este primul eveniment important. Acum se adună laolaltă proprietarii de oi
(ortaci după cum se obişnuieşte să li se spună prin unele părţi) şi ciobanii. Se împart oile şi se stabilesc
ciobanii, se hotărăşte locul de păşunat, dar şi cel mai important, cantitatea de brânză pe care o va
primi la toamnă fiecare gospodar. Această activitate are însă tâlcul ei. La Sângeorz, adică la Sfântul
Gheorghe, încep a se aduce oile la stână. Mai întâi se sfinţeşte stâna cu agheasmă ca să fie apărate
oile de jivinele pădurii, iar femeile aduc din locuri tainice, numai de ele ştiute, o unsoare specială (a
cărei reţetă se păstrează cu străşnicie în familie), despre care se crede că ţine departe toate duhurile
rele şi vrăjile. După ce se ung ugerele oilor, se mulg, laptele turnându-se în găleţi împodobite cu
plante magice şi colaci. Aceşti colaci se coc în vatră din aluat nedospit şi se face câte unul pentru
fiecare gospodărie. Se măsoară cantitatea de lapte, apoi i se dă cheag. În cele din urmă, fiecare va şti
cât de plină îi va fi cămara de brânză. Odată socotelile încheiate, se aşază cu toţii la masă, ospătându-
se cu caş, balmoş, bulz, ba şi câte un miel sau un ied la proţap. Seara se încheie cu un alt ritual:
trecerea ciobanilor şi a oilor peste foc. Aprins, aşa cum se făcea odinioară, doar cu lemne uscate, fără
chibrituri sau alte invenţii ale oamenilor de astăzi, focul avea rol protector.
O altă petrecere prilejuită de înţărcarea mieilor şi plecarea oilor la munte avea loc mijlocul
lui mai. Ei vor sta înţărcaţi până aproape de Sâmedru (Sfântul Dumitru). Atunci, spre sfârşitul lunii
octombrie, când vine ziua soroacelor, ciobanii şi ortacii se întâlnesc iarăşi pentru a se încheia
291
socotelile. Tradiţia spune că dacă la Sângiorz se băteau câinii între ei, la Sâmedru se ceartă stăpânii,
pentru că s-au încălcat socotelile. La lăsarea serii e rost de un alt ritual. „Ciobanii pândesc toată
noaptea unde dorm oile şi, dacă dimineaţa se va scula întâi o oaie albă şi va pleca în jos (sud), iarna
va fi grea; dacă se va scula o oaie neagră şi va pleca în sus, iarna va fi uşoară." (Adrian Fochi - „Datini
şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea").
Rosturile fiecărui obiect de la stână era ştiut doar de ciobani. În găleţile de lemn se scurgea
laptele oilor mulse, iar în cele de aramă se pregătea caşul. Mai existau la stână putinei de lemn, cofe
pentru apă sau un jintălău din lemn în care se bătea laptele. Strecurătoare din cânepă, bărbântă pentru
laptele acru, tuciuri pentru mămăligă, linguri de lemn şi castroane sau blide din care erau ospătaţi şi
cei care treceau pragul stânelor. În gospodăriile din sate se găseau vârtelniţe (unelte de lemn folosite
la depănarea firelor de lână, dar şi de cânepă sau de bumbac), câte un război de ţesut a cărui spată se
păstra cu băgare de seamă (prin lamele ca de pieptene ale spatei se treceau firele de urzeală), dar şi
pieptenei. La Sfântul Ilie, atunci când ciobanii coborau în vale pentru a juca la horă, alături de fetele
care urmau să le fie neveste, ei le aduceau în dar o furcă de tors, dar şi o bucată de caş, modelată într-
un anume chip. Pentru că nunta urma să aibă loc peste un an, în acest răgaz fetele pregăteau toate
lucrurile ce urmau să fie adăpostite de lăzile de zestre: catrinţe, fote, marame, ştergare, desagi,
cearceafuri, procute pentru perete...
Laptele dulce nefiert, pus la prins şi apoi smântânit - numit de ciobani chişleag - se lasă la
încălzit până când se brânzeşte. După ce se strecoară, este numai bun pentru mămăliguţă vârtoasă cu
brânză.
Ca să se facă caş, se pune laptele în putină, se adaugă cheag, iar după ce se încheagă se bate
cu jintălăul până când iese untul deasupra. Se ridică caşul, se stoarce zerul, apoi se sfărâmă. Se lasă
să stea în jintălău până când se prinde din nou. Se pune într-o strecurătoare şi se ţine la uscat. Zerul
obţinut de la prepararea caşului se pune la fiert împreună cu lapte proaspăt. Se amestecă bine,
obţinându-se jintiţa. Aceasta se strecoară, păstrându-se doar urda. Feliile de caş care au fost puse în
apă cu sare vor deveni telemea, bună a fi gustată cu niţică ceapă verde şi o roşie zemoasă, bine coaptă.
Caşul dospit, frământat foarte bine cu sare, astfel încât să se piardă orice urmă de zer, se pune în
putini, burdufuri, coajă de brad sau băşici, putând a fi păstrat timp îndelungat. Se mănâncă cu
mămăliguţă şi ouă, cu un pic de slană şi ţuică.
A povestit cu drag mătuşa...ca şi când toate s-au întâmplat ieri. Nu e aşa. Acum e singură,
toţi ai ei s-au dus în stele, are 86 de ani, dar amintirile sunt cele care-i dau putere să meargă mai
departe ... şi cele câteva oi pe care le mai are pe lângă casă.

292
 TRADITII ROMANESTI DE PASTE IN DOBROGEA

Prof. Costea Tania

Colegiul Economic A.D. Xenopol . Bucuresti

În Dobrogea, înca se mai pastreaza traditiile si obiceiurile sarbatorilor Pascale neatinse,

neschimbate sau adaptate la noile vremuri.
Dobrogea este una dintre zonele care mai păstrează încă nealterate tradiţiile şi obiceiurile.
Perioada Paştelui este încărcată de sărbătoare, fie că celebrează Învierea Domnului creştină ori
venirea primăverii precreştina.
Începând cu prima zi din săptămână până sâmbătă, ultima zi de post, oamenii repară,
văruiesc casele, se face curat la animale pentru că totul trebuie să strălucească de curăţenie. Fetele de
măritat trebuie, potrivit tradiţiei, să se grăbească pentru a termina treburile. În caz contrar, Joimăriţa,
o femeie fioroasă pedepseşte lenea tinerelor prin pârlirea părului şi arderea mâinilor. Fuioarele de
cânepă netoarse sunt şi ele incendiate. Nici flăcăii şi bărbaţii nu stau, ei ajută în gospodărie, la treburile
specifice.
Înaintea Paştelui, de Paşte şi după Paşte, dobrogenii sunt preocupaţi
cu respectarea tradiţiilor, ţinute şi interpretate cu stricteţe de ritual, căci de
aceasta depinde prosperitatea întregului an. Dobrogea sărbătoreşte
Lăzărelul, Olăria, Caloianul, Paparuda, Cucii.
Citadinii, a căror viaţă este golită de sacru, sunt foarte atraşi de
atmosfera festivă ritualica ce invita la participare.
Lăzărelul sau întâmpinarea Primăverii în Dobrogea
Lăzărelul este o sărbătoare care se ţine înaintea Paştelui, în
Sâmbăta Floriilor, aceasta mai numindu-se şi Sâmbăta lui Lazăr..
Scenariul obiceiului vorbeşte despre Lazăr care moare într-un
accident în pădure, fiind plecat să aducă hrană pentru animale. Mama sa şi surorile fecioare îl bocesc
straşnic, drept pentru care din mormântul său se înalţa un copac falnic, cu ramuri bogate.
Se mai spune despre Lazăr că ar fi frate cu cucul, de care s-a rătăcit, de atunci strigându-se
neîncetat unul pe altul.Lazarul creştin, fratele Mariei şi Martei, este săracul înviat din morţi de Iisus,
minune care i-a determinat intrarea solemnă şi entuziastă în Jerusalim, unde a fost întâmpinat cu
ramuri de palmier. Acest eveniment se sărbătoreşte în Duminica Floriilor, după învierea lui Lazăr din
Sâmbăta Floriilor..
Cele mai multe obiceiuri sunt în Vinerea Mare pentru că este ziua în care Iisus a fost răstignit
şi a murit pe cruce. În această zi, se ţine post negru, nu se găteşte, nu se face foc, nu se fac cocături,
nu se taie animale, nu se face nicio muncă în gospodărie. Potrivit obiceiurilor, dimineaţa, înainte de
răsărit, oamenii trebuiau să alerge desculţi prin rouă şi apoi să se scalde în ape curgătoare pentru a fi
sănătoşi tot anul. Seara, se merge la biserică, la slujba de pomenire a Patimilor Domnului, întrucât
este ziua în care a fost răstignit Iisus.
În ultima zi de post, în Sâmbăta Mare, se încheie şi pregătirile pentru Sărbătoarea Paştelui.
Se sacrifică mielul şi se pregătesc mâncărurile tradiţionale: drobul, borşul şi friptura de miel. De
asemenea, se pregătesc hainele noi, care urmează să fie îmbrăcate în zilele de Paşti. Femeile trebuie
să aibă o cămaşă nouă, cusută special pentru Paşti, iar bărbaţii o pălărie nouă. Sâmbătă seara,
gospodinele pregătesc şi coşul care va fi dus la biserică, pentru sfinţire. Se pun ouă roşii sau

293
încondeiate, pască, cozonac şi un miel copt din aluat, slănină şi şuncă de porc special preparate, salată
de sfeclă roşie cu hrean, usturoi, făină, zahăr şi sare.
Despre ouăle vopsite se spune că au puteri miraculoase, iar pasca şi cozonacii cu mac şi
nucă nu trebuie să lipsească de pe masă. Pasca se face din cea mai bună făină de grâu cernută prin
sită deasă şi se pune în tăvi rotunde. Se aşează aluatul împletit, de jur împrejur, iar în mijloc se pune
brânza de vacă amestecată cu zahăr, ouă, stafide şi mirodenii. Peste se face o cruce tot din aluat
împletit, se unge totul cu ou, se lasă la crescut şi se coace în cuptorul fierbinte. Tot tradiţia spune că
fiecare familie duce la biserică colaci, prescuri, vin, miere de albine şi fructe pentru a fi sfinţite şi
împărţite de sufletul morţilor.
In noaptea de Înviere, toti românii merg la biserica pentru a lua lumina Sfânta.
Dupa slujba de Înviere de la miezul noptii are loc prima masa de Paste în familie, atunci cânt
gospodinele aseaza pe masa bunatatile pregatite.
În a doua zi de Paste, finii merg în vizita la nasi, unde duc bucate alese (o sticla de vin, un
cozonac sau un tort) pentru a sarbatorii împreuna Pastele.
O traditie foarte importanta este ca, în Noaptea de Înviere, la ora 12 se stinge lumina în
Biserica, iar credinciosii vin si iau lumina de la preot dupa care o duc acasa. Tot în aceasta noapte, la
sfârsitul slujbei se ofera pasca înmuiata în vin.
În prima zi de Paste, imediat cum se trezesc, credinciosi se spala pe mâini si pe fata dupa
care trebuie sa-si faca semnul cruci de trei ori si sa ia o bucata din pasca înmuiata în vin, apoi, ciocnesc
oua rosii.

TRADIŢII DE FLORII ÎN SATELE OLTENIEI

Prof.Arsu Maria-Cristina
Şcoala Gimnazială Nr.1,Bumbeşti-Jiu

Una dintre cele mai vechi sărbători creştine, Floriile, îşi are obiceiurile şi tradiţiile sale,
respectate cu sfinţenie în satele Olteniei.
În Duminica Floriilor, cu mic, cu mare, în straie de sărbătoare, creştinii din satele olteneşti
luau drumul bisericii. O tradiţie veche de când lumea, care trebuia dusă mai departe, căci ramura
verde trebuia sfinţită. Ramurile de salcie nu trebuia să lipsească din nici o gospodărie. „Şi astăzi, în
satele Olteniei putem vorbi de o sumedenie de ritualuri şi de credinţe legate de beneficiile şi puterile
magice ale ramurii verzi. Există chiar o legendă a locului, care susţine mitologia acestor ritualuri“, a
precizat Cornel Bălosu, şeful Secţiei de Etnografie din cadrul Muzeului Olteniei. O legendă care avea
să se transmită din generaţie în generaţie, şi care spune că, în Săptămâna Patimilor, Maica Domnului,
aflând despre caznele la care a fost supus Iisus, s-a grăbit să ajungă la locul cu pricina. Un râu vijelios
însă i-a oprit drumul. Dar o salcie pletoasă de la marginea apei şi-a întins ramurile şi astfel Maica a
reuşit să treacă şi să-l vadă pe Iisus crucificat. Tocmai de aceea, în satele Doljului – Amărăştii de Jos,
Bulzeşti, Cetate, Coţofeni, Dăbuleni -, dar şi în majoritatea satelor din Gorj, Mehedinţi, Vâlcea, Olt,
duminică dimineaţă şi, uneori, şi sâmbătă, se ducea salcie la biserică. Obiceiul se mai păstrează şi

294
astăzi. După sfinţire, începeau ritualurile protejării. Mai întâi era protejat omul (bărbatul), care în
toată Duminica Floriilor îşi încingea mijlocul cu salcie adusă de femeie, după ce preotul o sfinţise în
timpul slujbei. Prin protejarea lui, se spunea că toată familia este ferită de boli şi suferinţe. Urma
protejarea habitatului, a gospodăriei, astfel încât avea loc un fel de purificare totală a spaţiului. Se
începea cu poarta, căci ea făcea legătura între spaţiul lor, al familiei şi al celorlalţi. Erau agăţate ramuri
de salcie la uşi şi la ferestre, în staulul oilor, în ieslea boilor, în coteţe, dar şi în camere, în două locuri
sacre, în special la vatră, unde se afla la loc de cinste o icoană de vatră, dar şi în camera bună, de la
drum, unde, de asemenea, se afla o icoană. Şi, chiar dacă ramura se usca în timp, ea nu era aruncată,
ci păstrată vreme îndelungată, căci bunica spusese odinioară că e păcat de Dumnezeu. Vorbele sale
trebuia ascultate chiar şi acum, când plecase demult dintre cei vii.
Obiceiuri rurale
Şi pentru ca puterile binefăcătoare ale salciei să-şi facă efectul, în unele zone ale Olteniei,
acestea erau prinse cu fir roşu. După ce toată casa era împodobită cu ramuri de salcie sfinţită, femeia
se îndrepta spre livadă. La umbra vreunui măr sau păr, împletea coroniţe din ramuri de salcie şi le
agăţa în fiecare pom, căci rod mare trebuia să dea.
Numai aşa putea fi ferit copacul de boli, dar şi de calamităţi naturale: grindină, furtuni,
inundaţii. O rămurică de salcie mai dispărea din mănunchiul adus de la biserică, semn că fata cea
mare avusese grijă să-şi culeagă singură mâţişorii şi să şi-i prindă în păr pentru ca acesta să fie bogat.
Nici odrasla cea mică nu era uitată.
După obiceiul bunicii, care îi „altoia“ când ea, femeia de azi, era un copil, tot astfel şi pruncul
cel mic suporta „efectele“ tradiţiei, căci numai aşa putea fi ferit de bolile care l-ar fi putut doborî. Şi,
după rânduială, i se mai administra şi câte un mâţişor, aşa, ca să nu facă gâlci. Un ultim drum trebuia
făcut la stupii de albine. Câţiva mâţişori de salcie le fereau de boli. Legat la brâu cu ramura de salcie,
omul casei nu stătea degeaba şi planta, ici-colo, şi un pomişor, pentru că numai în acea zi, de Florii,
se prindeau mai repede. Şi după ce gospodăria fusese protejată, femeia casei mai făcea un drum la
cimitir. „Exista credinţa că, în perioada Sărbătorilor Pascale, se deschid cerurile şi cei din lumea de
dincolo se întorc pe pământ. Această întoarcere implica din partea omului griji deosebite. În ziua de
Florii, femeile se duceau la mormânt cu crengi de salcie, pe care le puneau pe cruci sau chiar pe
morminte“, a completat Cornel Bălosu. La vatră mirosea deja a colaci, căci femeia avusese grijă cu o
seară înainte să pregătească toate cele necesare. La ivirea zorilor erau deja băgaţi în ţest, pentru a fi
împărţiţi copiilor, atunci când toate cele ale casei fuseseră supuse ritualului de protejare. Mirosul
ademenitor umplea uliţa satului, căci toate femeile făceau felurite bunătăţi, pe care le împărţeau mai
ales săracilor (Moşii de Florii), ca să nu păţească şi ele cum a păţit mama lui Lazăr, care a murit de
dor de plăcinte sau ca avutul care n-a vrut să-i dea lui Lazăr cel sărac nici măcar o singură firimitură
de pâine de pe masa sa, ca să-şi potolească foamea.

295
 TRADIȚII PASCALE LA ROMÂNI

Prof. Înv. Primar Țâmpu Mariama

Școala Gimnazială „Nicolae Iorga” Bacău

Paştele este o sărbătoare religioasă întâlnită, cu semnificaţii diferite, în creştinism şi iudaism.

Unele obiceiuri de Paşti se regăsesc, cu semnificaţie diferită, în antichitatea anterioară religiilor
biblice. Paştele şi-a păstrat până în prezent farmecul şi semnificaţia, fiind un moment de linişte
sufletească şi de apropiere de familie. Farmecul deosebit este dat atât de semnificaţia religioasă -
întotdeauna mai există o şansă de mântuire - cât şi de tradiţii: oul pictat, iepuraşul, masa cu mâncăruri
tradiţionale de paste - cozonac, pască, miel, slujba de sâmbăta seara cu luarea luminii.
Multe dintre tradiţii au legătură cu ouăle de Paşte, simbolul acestei mari sărbători. Una dintre
ele spune că atât cei care merg la Înviere, cât şi cei care nu merg, trebuie să se spele într-un lighean
mare unde se află, pe lângă apă proaspătă şi curată, ouă roşii şi bănuţi din argint sau aur. Toate acestea
au un rol: spălarea cu oul, pentru a fi uşori, roşii şi sănătoşi, iar cu bani, pentru a le merge bine tot
anul, să fie curaţi şi să aibă bunăstare. Tradiţia mai spune că cei care ciocnesc ouă se vor vedea pe
lumea cealaltă. În momentul ciocnirii ouălor se rosteşte „Hristos a înviat!”, iar celălalt răspunde
„Adevărat a înviat!”. O credinţă din bătrâni spune că cel care are oul care se sparge primul, este mai
slab şi va muri mai repede. Fiecare ciocnitor căruia i s-a spart oul, este obligat să i-l dea învingătorului.
De aici şi ideea că cei ce au ouăle mai tari, câştigă tot mai multe.
În Săptămâna Mare, toţi ai casei trebuie să contribuie la treburile care se pricep. Atât feciorii,
cât şi fetele, trebuie să le sară în ajutor părinţilor, pregătind cele necesare pentru sărbătoare. Fiecare
îşi aduce aportul, deoarece nu trebuie ca Paştele să îl surprindă ca un neom între oameni. Apoi,
începând de sâmbătă, orice lucru de mână încetează. Pe fiecare dintre noi trebuie să ne găsească
sărbătoarea Paştelui curaţi atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Bătrânii mai spun că e bine ca dis-de-
dimineaţă să ne scăldăm în rău. Astfel, nu ne curăţim numai de toate bolile, dar vom fi tot anul scutiţi
de orice boală, sănătoşi şi iubiţi. De asemenea, la slujbă se merge în hainele cele mai noi şi mai curate,
aşa cum este indicat în cazul unei sărbători atât de mari. În noaptea de Înviere, pentru a ne arăta
solemnitatea faţă de liturghia desfăşurată, trebuie ca fiecare să aibă o lumânare aprinsă în mână.
Noaptea Învierii Domnului reprezintă , pe lângă simbolul sacru al jertfei lui Hristos pentru
mântuirea noastră şi un ritual de înnoire anuală a timpului.
La biserică, preotul – cu Sfânta Evanghelie şi crucea în mână, urmat de alaiul de credincioşi
– iese cu lumânarea aprinsă (Lumina) şi înconjoară biseria de trei ori. Serviciul divin se desfăşoară
afară, iar când preotul va rosti „Hristos a înviat!” toţi cei prezenţi la acest serviciu religios vor spune
„Adevărat a înviat!”. Răspunsul e recunoaşterea tainei Învierii.
Cu lumânarea aprinsă, fiecare se întoarce acasă şi face o cruce mică pe peretele dinspre răsărit,
afumându-l cu lumânarea, pe care o va păstra tot restul anului.
Oamenilor le este permis să mănânce bucatele (pasca/pâinea, ouăle roşii, carnea de miel, sarea
şi vinul) abia după ce acestea se sfinţesc şi după ce fiecare persoană participă la Liturghie.
Gestul simbolic de celebrare a Paştelui este ciocnitul ouălelor roşii. Bucuria Pascală este
cunoscută pe parcursul celor 40 de zile de la Înviere până la Înălţare, timp în care creştinii se salută
cu ,,Hristos a înviat!” şi ,,Adevărat a înviat!” mărturisind de fiecare dată prin aceste cuvinte adevărul
nostru de credinţă.

296
 Prima zi de Paşte trebuie să fie petrecută liniştit, fiind interzisă orice activitate distractivă. În
această zi, e interzis şi somnul.
Luni, a doua zi de Paşte, oamenii dau de pomană pentru cei morţi, mergând, în cele mai multe
cazuri, la cimitir. O credinţă răspândită printre români e că, timp de o săptămână de la Înviere, porţile
Raiului sunt deschise larg. Tocmai de aceea se spune că sufletele celor care mor în Săptămâna
Luminată ajung direct în Rai.
Cu siguranţă că tradiţiile legate de această sărbătoare şi în general legate de toate sărbătorile
sunt mult mai numeroase şi diferite în funcţie de zona geografică dar toate au un punct comun în ceea
ce priveşte raportarea lor la religie şi legătura specială a acestora cu credinţa.
Bibliografie:
1. Crăciun B., 1994, Sfintele Paşti în datini şi obiceiuri, Editura Porţile Orientului, Iaşi;
2. Ghinoiu I., 2003, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Buureşti;
3. Gorovei A., 2003, Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Editura Grai și suflet - Cultura
Naţională, Bucureşti;
4. Marian S. Fl., 2001, Sărbătorile la români, vol. 1, Editura Grai şi suflet- Cultura Naţională.,
Bucureşti;
5. Nicolau I., 2000, Credinţe şi superstiţii româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PAŞTI ÎN SATUL DEALU CRUCII,

COMUNA VORNICENI, JUDEŢUL BOTOŞANI

Culegător: Prof. Înv. Preşcolar Bulat Raluca

Şcoala Gimnazială Nr. 1 Roma
Comuna Roma, Judeţul Botoşani

Orice pregătire pentru Paști începea cu curățenie, atât în case, cât și în curți, curățenie făcută
de toți sătenii, începând cu Postul Mare. Pe la jumătatea Postului, gospodinele începeau să adune ouă
pentru a avea suficiente pentru copt și pentru vopsit, ouă pe care le păstrau la rece în pivniță / beci.
În Săptămâna Mare începeau pregătirile pentru Paști, respectându-se toate obiceiurile
cunoscute în sat.
Mai întâi, în Joia Mare se vopseau ouăle. Cu o zi înainte, adică în Miercurea Mare,
gospodinele își pregăteau culorile, ceara și chișițele pentru „închistrit”, căci și aici se practică această
tradiție de „închistrire” a ouălor . În satul bunicii mele tradiția era să se vopsească ouă de toate
culorile: roșii, galbene, albastre, verzi, roz, maro, portocalii („bostanii”).
Pentru a putea lucra în liniște la vopsirea ouălor, gospodinele satului pregăteau mâncare din
belșug pentru toată familia. Așa că, după ce miercurea termina de pregătit culorile, bunica făcea o
oală mare cu borș de fasole, sarmale cu crupe (păsat) și turte coapte pe plită ca noi să n-o necăjim în
timpul lucrului.

297
 Seara, după ce termina treaba, credința spunea că, gospodinele trebuie să se îngrijească, să
se spele, să-și schimbe straiele, să fie pure și curate așa cum este Domnul nostru Iisus Hristos. Astfel
erau pregătite pentru vopsirea ouălor.
În Joia Mare, dis-de-dimineață, după ce-și spuneau rugăciunea, se apucau de lucru. Mai întâi
spălau ouăle, le fierbeau la foc mic, apoi le lăsau să se răcească. Cu ceara bine încălzită (de regulă
ținută tot timpul într-un vas pe plită pentru a fi caldă), începeau „închistrirea” ouălor cu ajutorul
chișițelor confecționate tot de ele în casă dintr-o tăbliță subțire, rotită pe un ac mic și prin care trecea
un fir de păr de porc sau de cal, legate pe un bețișor.
După ce se trasau modelele cu chișița, ouăle erau puse în vopsea unde erau lăsate ceva timp,
apoi se scoteau și se lăsau la uscat pe prosoape albe de in țesute în casă. După ce se uscau, erau șterse
de ceară cu o cârpă moale ținută pe plita încinsă pentru a se topi ceara, se dădeau cu slănină de porc
sau cu ulei pentru luciu.
Bunica mea așeza ouăle astfel vopsite într-un coș în camera „de curat”, cum se spunea, și le
ținea acolo până în ziua de Paști.
În lumea satului, tradițiile și credința erau respectate cu sfințenie, așa se face că, în Vinerea
Mare, gospodinele nu coceau, nu aprindeau focul în cuptor pentru că în această zi Iisus a pătimit pe
cruce, așa că ele doar își pregăteau cele necesare pentru masa de Paști.
Sâmbăta, dis-de-dimineață, gospodinele se apucau de copt pască și cozonac, întotdeauna
începând cu Crucea Paștelui. Nu se făceau prăjituri. Era considerat un păcat să mănânci prăjituri în
ziua de Paști, la masă se punea doar pască și cozonac.
Seara toate treburile erau gata și oamenii satului se pregăteau pentru Înviere, începând cu
aranjarea coșului. Bunica mea punea mai întâi în coș pasca cu Crucea Paștelui, în care înfingea în trei
locuri trei bănuți de metal, ouă roșii, o bucată de cozonac, caș de oaie pentru sănătatea oilor, lumânări
mici, tămâie și lumânarea pentru Înviere, care era din ceară curată. Deasupra pe coș, punea un prosop
țărănesc cusut chiar de ea la războiul de țesut.
Dimineața când se întorcea de la slujba de Înviere, bunica se ducea cu Lumină mai întâi în
grajd la animale (așa era tradiția pentru sănătatea animalelor), apoi venea în casă și ne spunea „Hristos
a înviat!”. Ne punea să ne spălăm pe față cu apa în care a pus un ou sfințit, ca să avem obrajii rumeni
(semn că eram sănătoși) și un bănuț, ca să avem tot anul. Cel care se spăla ultimul, lua și oul și banul.
În prima zi de Paști, tot satul mergea la cimitir la morminte cu pască, ouă vopsite, țuică și
vin, unde venea preotul pentru rugăciune și apoi se dădea de pomană pentru cei adormiți.
Un alt obicei era ca în toate zilele și nopțile de Paști să se organizeze dansuri, respectiv bal.
Aceste baluri erau organizate de 2-3 flăcăi din sat, care se numeau calfe și care puteau fi recunoscuți
pentru că purtau o banderolă tricoloră. Ei plăteau muzica din banii lor, care de obicei era fanfară, iar
pe timpul dansului adunau banii de la flăcăii prezenți la dans. Doar băieții plăteau, fetele nu. Era o
rușine ca fetele să meargă neînsoțite la dans. Dacă nu erau luate de acasă de flăcăi, ele mergeau
însoțite de mame la dans.
În satul bunicilor mei și copiii aveau un obicei al lor. Ei trebuiau să mănânce ouăle roșii în
așa fel încât coaja să rămână cât mai întreagă și apoi cu ea să împodobească ramurile copacilor. Se
organiza chiar și o întrecere între copii, fiecare încercând să obțină cât mai multe coji întregi.
Indiferent de zona din care provin, fiecare obicei are farmecul lui. Azi, chiar dacă sensurile
lor inițiale, în mare parte, s-au pierdut, chiar dacă originea lor a devenit obscură, chiar dacă unele
elemente s-au modernizat, aceste obiceiuri supraviețuiesc totuși. Iar persistența lor arată clar un lucru:
că oamenii au încă nevoie de ele.

298
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI ÎN DUMINICA FLORIILOR

Prof.inv.preşcolar Stanciu Elena Cristina

Grădiniţa P.P. Nr 21, Dr. Tr. Severin

"Floriile" este cea mai importantă sărbătoare care vesteşte Paştele, rememorând intrarea lui
Isus în Ierusalim, unde a fost aclamat de locuitorii oraşului şi întâmpinat cu frunze de palmier, şi fiind
totodată sărbătoarea celor care poartă nume de flori. În duminica a şasea din postul Paştelui, cunoscută
în popor şi ca Duminica Floriilor, toti creştinii sărbătoresc intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim.
Floriile deschid săptămâna cea mai importantă pentru pregătirile de Paşte, aşa-numita
Săptămână Mare, de după cele 40 de zile de post.
De Florii se mănâncă peşte, fiind a doua dezlegare din postul Paştelui, după cea din ziua
Bunei Vestiri.
Duminica Floriilor este precedată de Sâmbăta lui Lazăr. În această zi, Isus îşi arată din nou
minunile, înviindu-l pe Lazăr, la patru zile de la moarte. Învierea lui Lazăr este simbolul învierii
viitoare a neamului omenesc. După această minune, mulţimile strânse la porţile cetăţii l-au întâmpinat
cu flori şi l-au aclamat pe Mântuitor, la intrarea în Ierusalim.
Sâmbăta din ajunul Floriilor este cunoscută şi ca Moşii de Florii, când se fac pomeniri pentru
sufletul rudelor decedate.
Creştinii sărbătoresc ziua de Florii ca pe una de bucurie, dar singura de acest fel din Postul
Mare, deoarece zilele care urmează, din Săptămâna Mare, sunt unele ale tristeţii.
După modelul mulţimii din cetatea Ierusalimului care l-a întâmpinat pe Mântuitor cu frunze
de palmier, după săvârşirea Sfintei Liturghii, se sfinţesc ramurile de salcie aduse de credincioşi. Se
citesc rugăciuni de sfinţire a salciei, ţinând în mâini aceste ramuri înmugurite, cu lumânări aprinse,
ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii, fiind cunoscut faptul că salcia are o putere mare de
regenerare.
Creştinii prăznuiesc Intrarea Mântuitorului participând la Sfânta Liturghie, împodobind cu
ramuri de salcie sfinţită icoanele, uşile şi ferestrele gospodăriilor lor şi păstrând rânduiala postului.
Aceste ramuri sfinţite se păstrează peste an, existând credinţa că ele tămăduiesc diferite boli.
Oamenii obişnuiesc şi să înfigă aceste ramuri în straturile proaspăt semănate, să le pună în
hrana animalelor sau să le aşeze pe morminte. Ramurile verzi simbolizează castitatea, dar şi renaşterea
vegetaţiei, amintind totodată de ramurile cu care a fost întâmpinat Isus la intrarea în Ierusalim, în
această zi.
În seara din ajunul Floriilor se organizează un pelerinaj sau o procesiune, în amintirea ieşirii
oamenilor în întâmpinarea Domnului, pe drumul său spre Ierusalim.
OBICEIURI ŞI TRADIŢII POPULARE DE FLORII
De Florii, atenţia comunităţii tradiţionale era îndreptată, pe lângă sărbătoarea religioasă,
către renaşterea vegetaţiei. De fapt, denumirea populară a sărbătorii vine de la zeiţa romană a florilor,
Flora, peste care creştinii au suprapus sărbătoarea intrării Domnului în Ierusalim. Astfel, pe lângă
sărbătoarea creştină a intrării Mântuitorului în Ierusalim, au apărut şi nenumărate obiceiuri şi tradiţii,
atât în mediul rural, cât şi în cel urban, cele mai multe de sorginte păgână.
De exemplu, de Florii se obişnuieşte să se facă "de ursită", astfel că fetele aflau, dacă se vor
căsători sau nu în acel an. Tot de Florii, mărţişorul purtat până în această zi se pune pe ramurile unui
pom înflorit sau pe un măceş, iar zestrea se scoate din casă, pentru aerisire.

299
 Înaintea sărbătorii, fetele nemăritate din Banat şi Transilvania obişnuiesc să pună o oglindă
şi o cămaşă curată sub un păr altoit. După răsăritul soarelui, aceste obiecte sunt folosite în farmece
pentru noroc în dragoste şi sănătate.
De asemenea, la miezul nopţii, se fierbe busuioc în apă, iar dimineaţa fetele se spală pe cap
cu această fiertură, ca să le crească părul frumos şi strălucitor. Ce rămâne se toarna la rădăcina unui
păr, în speranţa că băieţii se vor uita după ele ca după un copac înflorit.
În popor se mai spune că cine îndrăzneşte să se spele pe cap în ziua de Florii fără apă
descântată şi sfinţită riscă să albească.
La toate popoarele creştine pot fi întâlnite diferite obiceiuri, unele chiar similare celor de la
noi, majoritatea având în prim-plan palmierul sau salcia. Aceste tradiţii nu au nimic în comun cu
spiritul creştinesc al praznicului Intrării Mântuitorului în Ierusalim. La popoarele slave este obiceiul
ca cei apropiaţi să îşi dăruiască ramuri de salcie în această zi.
În sâmbăta Floriilor, femeile din unele zone ale ţării aduc ofrandă de pomenire a morţilor,
împărţind plăcinte de post.
În sâmbăta Floriilor se mai făcea un ceremonial numit Lazăriţa, după modelul colindelor, la
care participau doar fetele. Una dintre fete, numită "Lazăriţa", se îmbrăca în mireasă şi colinda,
împreună cu celelalte, în faţa ferestrelor caselor.
În trecut, ramura de salcie sfinţită era folosită şi în scopuri terapeutice. Oamenii înghiţeau
mâţişori de pe ramura de salcie pentru a fi feriţi de diferite boli, iar bătrânele se încingeau cu salcia
ca să nu le mai doară şalele.
De asemenea, exista obiceiul ca părinţii îi lovească pe copii cu nuieluşa de salcie când veneau
de la biserică, pentru a creşte sănătoşi şi înţelepţi.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PRIMĂVARĂ DIN COMUNELE

BUNTEŞTI ŞI PIETROASA, JUD. BIHOR

Prof. Coste Estera Maria

Şcoala Gimnazială Nr. 1 Pietroasa,
Jud. Bihor

În suflet ca-ntr-o cronică de aur
Adun ceea ce făuresc: istorie
Ca să rămână-n dreptele dovezi
Tot ce, prin ani se şterge din memorie.
Nici nu ştiu fraze sau cristale sunt
Pe-a sufletului cronică şi hartă,
Izvod din care până-n ani cărunţi
Ca o lumină se alege ARTA.
(Al. Andriţoiu, Cronică vie)

Nu poţi rămâne insensibil la glasul pământului, al originilor, al înaintaşilor, al străbunilor, a

căror sevă şi sete arzătoare de viaţă s-a perpetuat şi în noi

300
 Vrând şi eu să răscolesc straturile timpului, al vieţii înaintaşilor mei sub toate aspectele –
lingvistic, social, spiritual, etnologic, etnografic, folcloric, etc. – am bătut la multe uşi de demult, între
anii 2011-2012, să redescopăr hrana ce-mi lipsea de ani de zile, de când bunicii mei – oazele mele de
poveşti – şi fraţii lor m-au lăsat cu poveştile neterminate, flămândă încă de misterele vieţii lor,
fantasticul vieţii lor, îndrăznesc să spun. Acesta este testamentul nostru cel mai bogat şi cel mai
valoros lăsat de ei. Astfel, m-am angajat să scot la lumină din negura uitării nestematele zonei mele
dragi, cuprinsă între comuna Bunteşti şi comuna Pietroasa, situate în S-E judeţului Bihor, în special,
de la câţiva octogenari din satele acestor comune, care m-au asigurat de disponibilitatea lor şi plăcerea
“de a sta la povesti” – confirmată de un descântec: “Io di-acela om am fost/Di-am întâlnit omu-n
drum/L-am făcut di-o hodinit/Batăr n-o fost ostenit.”
Încep, prin prezentarea obiceiurilor de la Sfinţi - Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia – 9
martie.
Începând cu ziua de Sfinţi, spuneau bătrânii că “se oati neaua”, adică alternarea locurilor
unde mai era zăpadă – pe culmi, pe răzoare, pe costişe, porţiunile care nu erau pe faţă de soare – cu
cele de pe faţă de soare, unde zăpada începea să se topească mai repede. Această zi era considerată
una cu un ridicat potenţial ritualic. În unele părţi se credea că se deschid cerurile, poate şi datorită
faptului că într-o astfel de zi, în care cei 40 de Mucenici din Sevastia au ales să moară în apele
îngheţate decât să îşi lepede credinţa creştină, soldatul ce trebuia să-i păzească să nu iasă din apele
îngheţate, a văzut cum se deschid cerurile şi patruzeci de cununi au coborât pe capetele mucenicilor
care-şi dăduseră sufletul.
Câteva practice ritualice din cadrul acestei sărbători s-au păstrat până azi, chiar dacă procesul
de desacralizare a început de mai mult timp, oamenii pierzând semnificaţiile originare ale ei.
În seara zilei de 8 spre 9 martie, tinerii îşi confecţionau sau improvizau tot felul de torţe de
cauciuc, scârtoaje, opinci rupte, plotoaji, habiţî, orice material care ar fi întreţinut focul. Pe un deal,
în afara satului, de unde se puteau vedea şi dealurile cu satele din jur, se aprindea un foc mare din
spini şi orice resturi de gume. În vremurile mai apropiate nouă era o adevărată confruntare de orgolii
între sate: al cui foc era mai mare, mai deosebit şi care ţine mai mult. Măguranii (cei din Măgura)
aveau obicei să aşeze cauciucurile în formă de litere, “scriindu-şi” numele satului, să se deosebească
de chişcohani (cei din Chişcău). Aceştia, la fel, nu se lăsau şi aşezau cauciucurile pe verticală să aibă
un foc mai înalt. Alteori, focul apărea de departe sub forma unei potcoave uriaşe. Oricum, important
era ca focul să lumineze cât mai departe în jur să alunge duhurile necurate şi bidigăniile să nu se
apropie de sat.
Până în urmă cu câţiva ani, în satele Stînceşti, Brădet, Dumbrăvani, tinerii mergeau dintr-un
sat într-altul să vadă focurile celorlalţi, dar nu mergeau oricum, ci moşcoliţi cu funinginea rămasă de
la cauciucurile arse. Motivul pentru care “se camuflau” era pentru a nu fi recunoscuţi de adversari,
dar şi pentru a-i speria, fiind noapte. În acest mod, nu se vedeau şi nu se cunoşteau între ei care din
ce tabără erau. Unii care erau mai curajoşi, luau torţe de la foc şi înaintau cât de mult le permitea
curajul în întuneric, iar alţii, pentru a-i încerca, mergeau prin altă parte, scoţând tot felul de sunete.
Veselia era generală şi pe măsură şi se încerca din tot sufletul să se alunge frica, spaima şi frigul.
Pentru a se mai încuraja unii pe altii, strigau cu torţele în mână:”Auli, bauli, ni mâncî lupii!”, iar cei
mai ironici răspundeau:”Mâncâ-i şi tu pă ii!”
O altă probă de curaj era săritul peste foc. Cei mai mari şi mai curajoşi săreau prin mijlocul
focului, iar cei neiniţiaţi săreau mai pe la margine. Cei care se împiedicau sau săreau mai slab drept
pedeapsa erau mânjiţi cu funingine. De asemenea, o probă a bărbăţiei, era şi ridicarea celor mai mari
şi mai grele cauciucuri şi să le poziţioneze cât mai bine pe foc.

301
 Aceasta mânjire, camuflare a tinerilor putem spune că ar avea o funcţie sacră, ritualică, de a
păcăli duhurile rele, de a nu-i recunoaşte, în acest fel, neputându-le face niciun rău. La fel, strigăturile,
urlăturile pe care le făceau care mai de care mai tare şi mai înfiorătoare, aveau rol, pe de-o parte de a
alunga duhurile rele, dar şi de a se încuraja, conform proverbului “Cui pe cui se scoate”. Astfel, cu
cât bauni mai tare, cu cât zgomotul e mai mare, nu te simţi singur, te eliberezi şi îţi creezi o oarecare
senzaţie de siguranţă.
În trecutul mai îndepărtat, se obişnuia prin satele din jur, în această seară, să se facă strigatul
peste sat. Astfel, de exemplu, în Cociuba Mică, pe la mijlocul satului, fiind un grohotiş, feciorii se
adunau acolo şi se împărţeau în două grupuri. Un grup rămânea aici, urcându-se pe grohotiş, iar
celălalt grup mergea în Popasca, unde erau doi corni mari, se urcau în corni şi începea strigarea peste
sat. începea primul grup:
1. - Măi, vai Domini!
- Ce-i pă tini?
- Mă mâncî Ioane cu Veta!
- Ce ceri di la tini?
- P-aceie a nevoii!
2. – Vai, Domini!
- Ce-i pă tini?
- Mă mâncî Văsălie cu Mărie!
- Ce ceri di la tini?
- Mana oii, dă-i in aie a nevoii/Hatu cu ciocii, Ceie cu
…/ Numa strunî/Baţî bumbac şi ieşi lânî, etc.

În acest fel se satirizau defectele omeneşti ca infidelităţile, setea de pământ, invidia, etc.
Oamenii nu se supărau sau cel puţin nu se arătau pentru aceste răutăţi, “dezbrăcări” morale
la care erau supuşi, tocmai pentru că aveau loc în acest cadru de glumă, de voie bună.
Poate că un alt scop pentru care se făcea această strigare a relelor moravuri era şi acela de
a-l îndrepta, oamenii, auzindu-şi defectele în public, s-ar ruşina şi ar renunţa la ele. Aşa cum satul
purcede la purificarea vetrei sale, a caselor şi a locurilor din apropierea satului, aşa şi individual în
parte, se presupune că ar trebui să-şi îndrepte defectele pentru ca ritualul colectiv să aibă sorţi de
izbândă.
Proba curajului şi a bărbăţiei consta, pentru ei, în apucarea unei gume (cauciuc) încinse, cu
ajutorul unui cârlig de fier şi era învârtit deasupra capului ca focul să ardă şi mai intens şi prin vâjâitul
şi fumul pe care le scotea, să ţină departe toate răutăţile.
Focul este considerat dintotdeauna element purificator, iar această ocazie era una potrivită
pentru purificarea satului, de aceea era aprins în locuri neumblate, pe unde se credea că ar fi stat
duhurile răutăţilor. Prin lumină şi focul înecăcios, acestea, se presupune, că s-ar fi îndepărtat.
Se mai aruncau gume aprinse şi pe coaste în jos şi prin râpe pentru a nu lăsa loc neluminat
şi nepurificat.
Feciorii dintr-un sat trebuiau să stea cu rândul, încă din după-amiaza zilei de 8 martie să-şi
păzească cauciucurile, pentru că veneau cei din satul vecin să le fure. Astfel încât, pentru reuşita
ritualului, tinerii erau datori să treacă şi prin această probă.
Când era focul pe terminate, câţiva tineri luau câte o torţă aprinsă, înconjurau satul, apoi
biserica de trei ori, iar individual, care dorea, înconjura vatra casei, cuptoriştea, unde se credea că
stau, îndeosebi, răutăţile, strigoii şi pe la ungherele casei. Se spune că, într-adevăr, strigoii care duceau
laptele de la vaci, se îndepărtau, erau văzuţi ieşind din sat pentru că nu suportau fumul de cauciuc ars.
302
 Niciunul dintre ritualurile de purificare nu se putea realiza decât de nişte actanţi curaţi şi la
trup şi la suflet. În acest scop avem un exemplu din dimineaţa de Sfinţi, când, în grădinile caselor, se
aprindea un foc din hereascuri şi frunze uscate pentru a scoate un fum dens şi înnecăcios, iar pruncii
înconjurau pomii din grădină cu un ţângălău (talangă) în mână strigând: „Ieşiţî şerpi, ieşiţî şopârle,
ieşiţî şobolani şi voi titi bidigăniile şi voi broaşti şi broscoi din gredinî di la noi şi vă duceţî la ciocoi/că
vă scot cu 40 de Sfinţi.” Astfel, zgomotul ţângălauălor realizat de pruncii nevinovaţi şi fumul gros
reuşeau să alunge toate răutăţile. Acest obicei de mai practică doar pe alocuri.
Un alt obicei, dispărut cu foarte mulţi ani în urmă, era acela ca în această zi să se facă un
ritual deosebit pentru fetele rămase nemăritate, care trecuseră cu mult peste vârsta măritişului, în
concepţia lor, sau care aveau vreun handicap fizic. Aceasta mergea în grădină cu o altă femeie care
cunoştea ritualul. Se despica un prun şi se frecau laturile tăiate, zicându-se: „Aşe să n-aibî stari şi-
alinari „cutari”, pânî vini la mini şi mă ceri. ”

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (23 aprilie) – cunoscută în această zonă sub denumirea
de Sânjorj.
Şi această sărbătoare se desfăşura sub semnul veseliei, fiind aşteptată de către tineri, în
special de băieţi. Aceştia se pregăteau din ajun, aducând crengi de fag şi punând pe la toate porţile
sătenilor; frunza de fag fiind prima frunză de copac care apărea primăvara.
În această zi tinerii se udau între ei, îndeosebi băieţii udau fetele pentru a se putea căsători şi
a fi feriţi de boli. Vorba care circula în aceste zile era că „nu eşti băiat dacî nu ai udat o fatî di Sânjorj”,
aşadar, era şi o datorie să faci acest lucru. Cei cu mai mult patos făceau chiar exces de zel, aruncând
fetele în criş daca vremea era frumoasă.
Un obicei foarte vechi, care a dispărut din practica sătenilor acestei zone, era aprinderea pe
Dealul Măgurii a „Focului Viu”, un foc de leac, după cum îi spune şi numele.
Practica ritualică pentru aprinderea acestui foc era foarte minuţioasă şi nu se putea realiza
decât cu respectarea unor condiţii riguroase.
Informaţiile despre aprinderea acestui foc mi le-au oferit Lucreţia Flutur şi fiul acesteia,
Horică, cel care a aprins pentru ultima dată un astfel de foc în anul 1992, dar nu în cadrul unui ritual,
ci ca demonstraţie. Procedeul a fost scris de soţul acesteia, Aurel Flutur, fondator al unui impresionant
muzeu etnografic în curtea lor, culeasă de la un bărbat din Măgură, de 54 de ani, Augustin Jarca, în
anul 1976.
Prima condiţie era ca cei doi care vor aprinde focul să fie feciori necăsătoriţi şi „curaţi”.
Pentru a fi de leac, focul se aprindea în felul următor, citez:
„Să tai un lemn di brad, gros cam cum e fluierul piciorului, în luna mai – să fie lung cam di
un jenunti, patruzăci di centimetri, apoi să ascuti la un capăt şi apoi să creapî în doauî, după cari să
faci doauî scobituri la fiecari sceafî, câti una di trii jejiti di la vârful sclefii (o jumătati di lemn) – gaura
să fii cât o jumătati di ou. Apoi, să faci un sul tăt din brad, cam ca brânca di gros şi di lung şi să ascuti
la amândoauî capitili pânî ce să potriveşti în cele douaî scobituri ali sclefilor. La capitili acestui lemn,
să fac nişti găuri cu vârfu di la briceag şi cari să umplu cu iascî (iasca iesti un bureti di lemn bătrân,
cari ie foc la ce mai micî scânteii). După asta, să ie o funi di cânipî împletitî şi răsucitî bini cam di-un
metru. Amu materialul iesti strâns şi să poati începi lucru. Dacî focu trabî păntru prunci la bubi dulci,
să va cota doi fraţî sau veri dulci, că-s aproapi ca fraţî. Dacî focu să faci păntru aprins focu în
gospodării sau în alte scopuri, nu să va ţâni cont di fraţî, verişori sau di suflat în foc. Dar lemnu să va
tăie în luna mai că pute fi folosit şi la leac. Să tăie în luna mai dioarici îi lunî cu must şi să cautî să fii
lunî plinî, pentru ca să fii leac la prunci. Să va băga sclefili în pământ, cam la un lat di palmî unu di
altu, apoi să puni lemnu ăla gros ca brânca, lung cam di-o palmî întri cele doauî gropi. Apoi, să va
303
puni aţa dupî lemnul acela. Apoi, cei doi fraţî sau verişori vor faci mai întâi o rugăciuni şi cruci şi vot
zâci să de Dumnezo leac păntru ceie ce să lucrî. Fiecari apucî câti un capăt di aţî şi trag pânî să
aprindio iasca la una din lemni. Paili, frunzâli sau fânu şi hereascurile vor fi pregătiti din timp. Să
puni lemnu cu iasca în ijogu di pai. La focu acesta nu iesti voi să sufli, ci să va vântura lemnu aprins
şi paili pânî ie flacărî. Apoi, să va puni sub hereascuri şi va lua foc. Cărbunii să vor strecura pântri
jejitili pruncului cu o lingurî sau vârf di cuţât într-o oalî di pământ în cari iesti apî adusî din trii izvoarî.
După cari, cărbunii vor fi pisaţi şi amestecaţî bini cu smântânî. Să va unji pruncu sara nenti di culcari,
dupî ce o fost spălat cu apî din ace oalî. Cenuşe rămasî di la acel foc să amesteca cu unsoari di porc
şi să păstra di leac păntru bubi dulci”.

Sf. Paşti – Învierea Domnului, sărbătoare cu dată mobilă, urmează în zona noastră după
mari şi alese pregătiri atât trupeşti, cât mai ales sufleteşti. Redau aici un obicei care nu se mai practică
de foarte mulţi ani, obicei ce a suferit schimbări de-a lungul anilor până la dispariţia sa.
Acest joc, Lioara, la începuturile sale se practica numai de fete necăsătorite, adunate din
Chişcău, Măgură şi Juleşti, întrucât numai în localitatea Chişcău exista şi există şi azi biserică
ortodoxă.
Fetele se adunau şi porneau spre biserică, îmbrăcate în costume populare, bineînţeles – ce
era îmbrăcămintea lor atunci, având în mod deosebit şi feliji pe mâini, cântând cântecul Lioarei. La
biserică preotul făcea Sfeştanie, iar fetele din Lioară cântau şi ele cântările stranei. Apoi, se înconjura
biserica tot cântând. Cei prezenţi puteau pleca acasă sau puteau să rămână să urmărească jocul Lioarei
– şi nu puţini rămâneau.
Fetele cu feliji frumos alese pe mâini, tot două câte două, înconjurau biserica de mai multe
ori – şi de douăzeci-treizeci de ori – tot cântând cântecul Lioarei şi trecând pereche pe sub felijile
ţinute întinse de câte două fete, astfel că fiecare pereche ajungea să treacă pe sub feliji. După aceea
părăseau biserica şi cimitirul şi o luau peste hotare până la Valea Lungă, cântând, încât erau auzite şi
de păcurarii ce ieşiseră cu oile pe dealurile Măgurii, transmiţându-le prin chiuitul lor bucuria de a
asculta Lioara.
Mai târziu în grupul Lioarei au intrat şi feciori, tineri căsătoriţi, ba chiar şi văduve. Acum
regula obiceiului se va schimba şi ea, „lioraţii”, rămânând să încingă un joc nealcoş chiar acolo în
cimitir, iar seara se mergea la bulci/hidedi.
În satele dinspre Bunteşti, obiceiul era diferit, dar cântecul Lioarei era aproximativ acelaşi.
Astfel, în noaptea Învierii, probabil după slujbă, bărbaţii sunt cei care încep acest joc denumit Lilioara,
când se plimbau prin sat în grupe de câte 2-3 în care trase de către oameni. Se întorceau în curtea
bisericii, unde trebuia să le plătească băutură celor care i-au tras. Un grup de 15-20 de fete şi feciori
se prind cu mâinile doi câte doi şi înconjoară biserica de mai multe ori, trecând pe sub mâinile unei
perechi care stă pe loc şi care se schimbă la sfârşitul trecerii întregului grup de tineri, venindu-le
rândul la toţi. Aceştia petrec împreună acea noapte până târziu.
Poezia din Chişcău, varianta amintită Tărcăiet Ana de 88 de ani din Măgură, Andru Saveta
de 74 de ani şi Tomuţ Barbura de 88 de ani din Chişcău, variantă, pe care dacă o comparăm cu varianta
notată de Nicolae Ţucra în 1968 din Poienii de Jos, apare ciuntită:

„Lioarî, Lioarî, Parî padureaţî,

Ce flori di mioarî? Lioarî, Lioarî,
Lioarî, Lioarî, Nevastî faleaţî,
Frunzî di mioarî, Lioarî, Lioarî,
Lioarî, lioarî, Indi ţ-î barbatu?
304
Lioarî, Lioarî, Lioarî, Lioarî
Sus la sisidin, Şi buţâli s-o spart,
Lioarî, Lioarî, Lioarî, lioarî,
O mărs dupî buţî di vin, Boii i-o vândut,
Lioarî, Lioarî, Lioarî, Lioarî,
Caru s-o-mburdat, Banii i-o băut.”

După apariţia feciorilor în cadrul ritualului, apar şi versurile: „Lioraţi feciori şi culegeţi flori/ Flori di
primăvară păntru a noastî lioarî.”
Varianta întreagă, culeasă de la Luca Saveta, de 42 de ani, din Poienii de Sus, în 1968, era
aşa:
„- Lioarî, Lioară, Cu sprânceana rarî,
Ce flori di Lioarî? Ca la domnişoarî.
Ce rânduri di rânduri, Parî pădureaţî,
Di-i mai mult la voi, Nevastî pocleaţî,
Mai puţin la noi? Indi ţ-î bărbatu?
- Dacî-ţî pari rău, - S-o dus la Hoidin
Vinî şi-ţî aleji Dupî buţî di vin,
O fatî frumoasî Caru s-o-mburdat,
Din gredina noastî. Buţâli s-o spart,
- Dacî mnii-mî placi Vinu s-o vărsat,
Pă iasta dincoaci, Boii i-o vândut,
Că-i cu jana trasî Banii i-o băut.
Ca la jupâneasî,
Mi s-a spus că la Chişcău s-a mai încercat reluarea acestui frumos obicei de către unele femei
bătrâne, participante la Lioara de altădată, dar se pare că tinerele nu mai aveau nimic în comun cu
acel obicei, preocupările lor fiind de altă natură.
Acestea sunt doar câteva practici şi obiceiuri elocvente pentru bogăţia spirituală a acestui
ţinut pitoresc unde m-am născut, crescut şi trăiesc.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DIN ŞEREDEIU, JUD. SĂLAJ

Prof. Bumbaș Corina Delia,

Liceul Reformat „Wesseleny” Zalău

Sărbătoarea Paştelui este considerată cea mai sfântă sărbatoare de peste an, sărbătoare
numită şi Învierea Domnului. Această sărbătoare este una mult aşteptată şi îndelung pregătită atât
spiritual, prin post şi rugăciune, cât şi prin curăţirea caselor şi înnoirea hainelor.

305
 Tradiţiile şi obiceiurile din satul din care provin bunicii mei sunt păstrate de mult timp, de
aceea bunica mea îmi spune mereu despre ele, despre copilăria ei pentru a le duce mai departe. Ea
mi-a povestit următoarele:
„În postul Paştelui, se mergea în fiecare duminică la biserică, apoi în fiecare seară de la
ora17 la slujbă. Săptămâna patimilor era, şi este, cea mai important săptămână din post.
00

Măicuţa mea mereu ţinea postul negru, care începea din Duminica Floriilor până în Joia
Mare când se spovedeau, după care îl ţineau până la Paşti.
În Joia Mare se făceau cele 12 Evanghelii, iar în acea zi nu se mânca de dulce. În Vinerea
Mare sau Vinerea Paştilor, mergeam câte opt fete la biserică, despletite şi fără năframă şi îl jeleam pe
Iisus. Când eram eu mică. Iisus era într-un sicriu, îmbrăcat frumos şi, noi fetele, mergeam de
dimineaţă până seara şi îl jeleam şi ne rugam până ni se ura (ne săturam). În aceazi nu mâncam de
dulce.
În Sâmbăta Mare, ne trezeam de dimineaţă bună, ne puneam să frământăm pita în covată
,cozonacul şi cocorada (pasca cu brânză ) şi le băgam în cuptorul de afară. După aia, pregăteam ouăle
şi le fierbeam. Într-o oală puneam ouăle fierte, care câteodată le mai făceam cu ciorapi şi cu frunze
din grădină, iar alteori le lăsam simple. Puneam apa clocotită şi apoi grâu verde şi le făceam verzi. În
altă oală puneam cojile de ceapă şi se faceau faine, rosii. Apoi tătuca tăia mielu, şi pregăteam
mâncarea, da nu o mâncam până nu veneam seara de la Înviere.
Înainte de a pleca, pregăteam coşarca în care puneam cea mai mândră ştergură după care
puneam câte un litru de vin, prescură proaspătă şi câte un ou la fiecare din familie, mai apoi acopeream
cu ştergura şi legam de mâner o lumânare.
Pe la doişpe̕ fără ceva seara, ne porneam a merge la
biserică. În biserică bărbaţii sunt separaţi de femei, în faţă stând
bărbaţii. Unde stau aceştia se pune o masă foarte mare unde punea
fiecare familie coşarca, de obicei le puneam şi pe jos când nu mai
aveam loc. Când slujba începea, preotul venea în faţa altarului cu
o lumânare şi zicea „Veniţi de luaţi lumină”, iar împreună cu
„copiii bisericii” aprindeau lumânărle prinse de coşarcă.
La jumătatea slujbei, mergeam afară unde înconjuram de
treioribiseica, iar după trei înconjoruri preotul bătea în uşa
bărbaţilor de trei ori pentru a cere permisiunea de a intra. Se spune
că atunci când preotul bate în uşa, trebuie sa îti pui o dorinţă şi se
va împlini.
După ce ajungeam acasă de la biserică, in jurul orei două dimineaţa, prima data sfărmam
prescura şi o puneam într-un canceu, apoi adăugam vinul sfinţit şi se făceau pastille. Aceasta se mânca
prima oară. Urma mai apoi să dăm „cioacă” cu ouăle sfinţite şi fiecare mânca câte un ou. Băieţii
mergeau să culeagă câte o urzică pentru fiecare şi o ţineam în mână până mâncam mâncarea, pe care
am pregătit-o cu atâta trudă, pentru a fi aspritotanul.
În ziua următoare pe la ora 1300 mergeam la biserică, unde ne îmbrăcam cu cele mai mândre
poale, iar fetele nemăritate purtau cunună. Mai apoi veneam acasă şi ne pregăteam pentru a merge pe
la ora trei la „danţ”. Acolo muzicanţii erau urcaţi în pod, deoarece se ţinea într-o şură şi dansam şi ne
petreceam, dar trebuia să mergem acasă până nu apunea soarele.
Aproape toate aceste tradiţii şi obiceiuri care se făceau mai de mult, sunt păstrate şi în ziua
de azi şi sper să fie şi în continuare. Acestea sunt de sute de ani, iar colectivul acestui mic sat de la
poalele Munţilor Meseş ţin să le păstreze şi în viitorul depărtat.

306
 Satul Şeredeiu, Sălaj

TRADIȚII ȘI OBICEIURI LEGATE DE MIRACOLUL ÎNVIERII

Prof. înv. primar Pătru Livia

Școala Gimnazială Brastavățu, Județul Olt

Paștele este cea mai veche și mai importantă sărbătoare a creștinătății, care a adus omenirii
speranța mântuirii și a vieții veșnice, prin sacrificiul lui Iisus Hristos, Învierea Sa fiind singura minune
care se arată tuturor credincioșilor și necredincioșilor. Scopul acestei sărbători creștine este amintirea
vie a patimii, a morții și a Învierii lui Hristos.
Spre deosebire de sărbătorile de iarnă, acum, la Paște, toate obiceiurile și tradițiile neamului
nostru românesc, au caracter strict religios. O dată cu trecerea anilor, multe obiceiuri au fost uitate,
dar altele vor dăinui în continuare. Ele diferă de la zonă la zonă: multe și variate în zona de nord și
zona muntoasă a țării și puține în zona sudică, de câmpie. Voi încerca să aduc în relief câteva dintre
obiceiurile ce au dăinuit de-a lungul timpului și încă se mai păstrează în zona Romanațiului (partea
sudică a județului Olt).
Tradițiile legate de Învierea Domnului încep să fie manifestate de locuitori cu patruzeci de
zile înainte de Paște, atunci când începe Postul Mare sau Postul Păresimilor. Merită remarcat faptul
că majoritatea acestor tradiții și obiceiuri caută sa reliefeze comuniunea celor morți cu Dumnezeu și
nădejdea că cei trecuți la Domnul vor primi și ei bucuria Învierii Domnului și se vor bucura în lumea
de dincolo.
În fiecare sâmbătă din Postul Mare, femeile aduc la biserică prescure, colivă și vin în
amintirea și spre pomenirea celor răposați.
În Joia Mare, femeile creștine aduc la biserică prescuri din care, în cadrul Sfintei Liturghii,
preotul va pregăti Sfânta Împărtășanie pentru tot anul. Tot acum, la Joi Mari, se vopsesc ouăle, în
diverse culori, dar predomină cele roșii, care vor fi ciocnite începând din dimineața Paștilor.
Săptămâna dinaintea Paștelui este numită Săptămâna Mare sau a Patimilor, în care membrii
comunității încearcă să postească, fiecare după puterea sa, să facă milostenie și să se împace cu cei
cu care s-au certat, să se spovedească și să se împărtășească.
La denia de vineri seara, Denia Prohodului, cei care au pierdut persoane dragi și, mai ales
tinere, stau în biserică în jurul Sfântului Epitaf, având în mâini lumânări aprinse în amintirea celor
decedați. Tot acum împart în biserică patruzeci de lumânări cu batiste și căni cu vin. În timpul
ceremonialului religios se înconjoară biserica de trei ori de către preot împreună cu toți credincioșii
prezenți la slujbă, iar la final lumea pleacă acasă cu lumânările aprinse.
Sâmbăta Mare este ziua îngropării Domnului și a pogorârii Lui în Iad, de unde a slobozit
neamul omenesc,deci și pe cei adormiți din neamul nostru pentru care ne-am rugat. Se definitivează
ultimele pregătiri ale gospodinelor. Dimineața, copiii și cei vârstnici merg la biserica din sat pentru
a se împărtăși. Tuturor copiilor li se cumpără haine noi,pentru a primi cum se cuvine Sfânta Lumină
a Învierii.

307
 În noaptea de sâmbătă spre duminică, preotul rostește formula liturgică" Veniți de luați
Lumină!", iar cei care au apropiați sau rude decedate de curând, după ce au primit Sfânta Lumină,
merg la cimitir și le aprind candele și lumânări. Lumânării cu care se ia Lumină în noaptea Învierii,
i se atribuie puteri sporite, ea fiind aprinsă în orice vreme de primejdie.
Noaptea Învierii este deosebită, ea simbolizând "Noaptea Luminii", a izbăvirii omului din
Iad, din păcat și din moarte. Sporadic, se mai fac focuri prin curțile bisericilor, pentru ca oamenii șă
aștepte în jurul lor momentul Învierii.
Ofranda pascală pentru morți devine elementul central. În zona mea - Romanați – chiar în
noaptea de Înviere se dau haine de pomană pentru cei adormiți, chiar în incinta bisericii. Hainele,
așezate asemenea unui chip de om sunt binecuvântate de preot pentru ca cel adormit "să învieze în
haine noi cu bucurie". În timpul slujbei din noaptea de Înviere, se sfințește pâinea care se numește
Paști, și, care la noi este consumată uscată. Cei care nu vin la biserică primesc Paști de la cei care au
venit, dar nu introduc Paștiul în casă, pentru că este păcat, ci îl păstrează afară, într-un pom, învelit
într-o batistă nouă.
În prima sau a doua zi de Paște, se fac "hore de pomană". Cei cu morți tineri merg anterior
la lăutarii satului și-i tocmesc pentru hora care se ține după ora prânzului. În timp ce lăutarii cântă,
oamenii satului, participanți la acest eveniment se prind într-o horă mare, iar aparținătorii și rudele
tânărului care a plecat prea devreme dintre noi, împart tuturor ouă roșii, flori,prăjituri și vin.
Formula de salut "Hristos a înviat!" și răspunsul "Adevărat a înviat!" se rostesc timp de șase
săptămâni, până în ziua de Înălțarea Domnului, zi în care salutăm "Hristos S-a înălțat!"-"Adevărat S-
a înălțat!".Când oamenii ciocnesc ouă, spun "Hristos a înviat!"-"Adevărat a înviat!".
Masa festivă din Ziua Învierii are cele mai alese bucate, dintre care amintim: ouăle roșii,
pasca, vinul, cozonacul,drobul și carnea de miel.
Tradițiile, datinile și obiceiurile pascale au început încet, dar sigur să se diferențieze între
mediul urban și cel rural. Multe tradiții, mai ales cele culinare, sunt promovate de supermarket-uri,
neavând nimic în comun cu simbolistica lor primară.
Din păcate, și la sate se constată că totul devine o simplă formalitate, așa cum, din păcate,
devine credința omului modern. Secularizarea și globalizarea societății ne ajută tot mai puțin să fim
creștini și duc inevitabil la pierderea spiritualității, fie ea creștină sau tradițională.
Occidentul ne-a demonstrat că pierderea acestor valori are efecte nefaste asupra omului și
duce la înstrăinarea sa de semeni și comunitate.

TRADIŢII DE PAŞTE ÎN OLTENIA

Vîntu Mădălina Iulia,

Colegiul Tehnic Metalurgic, Slatina

Printre obiceiurile olteneşti de Paşti care au dăinuit peste ani se numără încondeiatul ouălelor,
dăruirea lor la masa de Paşti de către fini, naşilor şi spălatul ritual pe faţă în dimineaţa Paştelui

308
.Tradiţiile şi credinţele din perioada marii sărbători a Paştelui practicate în satele oltene sunt
respectate cu sfinţenie, an de an. Obiceiul care deschide seria este cel din Duminica Floriilor, atunci
când se aduc acasă ramuri de salcie sfinţite la biserică şi se păstrează tot anul la icoană. Potrivit
tradiţiei, ramurile de salcie sunt simbol al fertilităţii şi al renaşterii vegetaţiei de primăvară şi se
folosesc în momente de cumpănă cum sunt boala, seceta şi inundaţiile.
Timpul a trecut, dar oltenii nu au uitat nici de obiceiurile din Joia Mare, mai ales de pomana
morţilor din această zi. Bătrânii spun că se deschid mormintele, iar spiritele celor morţi vin la familiile
lor şi petrec Paştele cu cei vii, unde rămân până la Rusalii. Se mai crede că vin „joimăriţele“ şi verifică
dacă femeile şi fetele şi-au tors cânepa. Obiceiul a supravieţuit, în satul Izbiceni, sub forma colindului
„Câlţii, mâţii“. Pomana morţilor se continuă în dimineţa Paştelui, prin oferirea de ouă roşii, dulciuri,
pâine, lumânări şi vin vecinilor.
Încondeiatul ouălelor este una dintre cele mai reprezentative tradiţii practicate în satele
judeţului Olt. În Oltenia există obiceiul dăruirii de ouă la masă în ziua de Paşti de către fini, naşilor
şi, la horă de către fete, feciorilor, motiv pentru care este o adevărată întrecere în a realiza exemplare
cât mai frumoase. Deşi de obicei oltencele se ocupă cu roşirea ouălelor, în centrul de ceramică de la
Oboga acest obicei este practicat şi de bărbaţi, care au preluat motive ornamentale de pe ceramică.
Oltenii, în special cei de la sate respectă şi acum spălatul ritual pe faţă în dimineaţa Paştelui,
într-un vas cu apă neîncepută, un ou roşu şi un ban de argint pentru a fi sănătoşi tot timpul anului. În
a două zi de Paşti, fetele se îmbrăcau cu zăvelci, poale şi marame lucrate „pe furiş“ ca să nu aibă
nimeni modelul respectiv. În acest fel fetele îşi demonstrau măiestria în domeniul ţesutului şi
cusutului în faţa întregii comunităţi.
În dimineata de Pasti, dupa ce credinciosii vin de la Biserica cu lumânarea aprinsa nu au voie
sa intre în casa pâna nu se culege din gradina iarba verde si se pune pe scarile casei.
Masa de Pasti trebuie sa fie încarcata cu bucatele traditionale. Pe lânga oua rosii gospodinele mai
pregatesc si faimoasa ciorba de bureti, cunoscuta în alte zone ca ciorba de miel.
În Oltenia, Paştele înseamna întoarcerea oamenilor la Dumnezeu, este momentul din an în care toţi
încearcă să fie mai buni, ţin post, merg la biserică, se roaga şi speră.

ZI DE SĂRBĂTOARE

Culegător:Boboc Corina Maria

Gp.P. “O Lume Minunată”
C. De Argeş, Judeţul Argeş

309
Costume populare din zona Corbeni, judeţul Argeş, din anul 1937

LICEUL TEORETIC GĂTAIA

“DE LA SUFLET LA SUFLET”

Activităţi de voluntariat creştin întreprinse de Liceul Teoretic Gătaia

Anul şcolar 2016-2017

Cadru didactic coordinator:

Prof. Istorie Bontescu Radu-Marin
Prof. Religie Popa Doru-Gheorghe

Proiectul “DE LA SUFLET LA SUFLET”

Proiectul a fost derulat în perioada 6 februarie-24 martie 2017 un proiect duhovnicesc şi

filantropic intitulat “DE LA SUFLET LA SUFLET”.
Echipa de implementare a proiectului: Liceul Teoretic Gătaia, Prof. Istorie Bontescu Radu-
Marin, Prof. Religie Popa Doru-Gheorghe, Consiliul elevilor Liceului Teoretic Gătaia.
În cadrul proiectului «De la suflet la suflet», elevii din clasele de liceu au dorit să ajute câţiva
colegi de-ai lor mai puţin norocoşi.
În acest sens au organizat o acţiune de colectare de articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte,
jucării şi alimente neperisabile.
O parte din lucrurile adunate au fost înpachetate şi donate unor familii cu situaţie materială
precară, iar jucăriile au fost donate Grădiniţei cu Program Normal Gătaia.
Acţiunea a fost coordonată de către domnul profesor de religie Doru-Gheorghe Popa, în
colaborare cu reprezentanţi ai Consiliului Elevilor de la Liceul Teoretic Gătaia, Tania Gabor şi
Marciana Boca, şi s-au bucurat de sprijinul concret al domnului director Radu-Marin Bontescu
care a participat efectiv la acţiune.
Locul desfăşurării proiectului a fost Liceul Teoretic Gătaia.
Beneficiarii proiectului au fost elevii cu condişii sociale precare ai Liceului Teoretic Gătaia.
Consiliul elevilor Liceului Teoretic Gătaia au organizat o acţiune de strângere de ajutoare
pentru cei nevoiaşi (îmbrăcăminte, încălţăminte, cărţi şi alimente neperisabile).
Obiectivele proiectului : prin activităţile derulate, în cadrul proiectului sau urmărit
sensibilizarea unor elevi faţă de problemele acute ale semenilor lor (copii sărmani, bătrâni bolnavi şi
neputincioşi; alţii singuri). Preocuparea faţă de latura sufletească, faţă de unii colegi şi faţă de unii
credincioşi (să vină la Sfânta Biserică, să se spovedească şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine;
convingându-i că Sfintele Slujbe ale bisericii sunt hrănitoare pentru suflet, iar «cea mai înaltă
distincţie a creştinului este Să-L aibă pe Dumnezeu în inimă. El este viaţa noastră, slava noastră,
podoaba şi buna întocmire a noastră. El este haina noastră de lumină nestricăcioasă» (Sf. Ioan din
Kronstadt, Liturghia: Cerul pe pământ).
Rezultatele aşteptate : Prin acţiunile iniţiate ne aşteptăm ca elevii să crească spiritual, să-şi
dorească să-şi adapte sufletele cu râurile de har ce se revarsă din belşug în biserică în timpul slujbelor

310
prin Sfintele Taine şi să asculte pe Dumnezeu pentru că «din relaţia cu Dumnezeu izvorăşte fericirea,
din credinţa adevărată izvorăşte bucuria, iar Dumnezeu stă şi ne aşteaptă pe fiecare să intrăm şi să ne
veselim la ospăţul credinţei» (Teofil Părăian, Gânduri bune pentru gânduri bune).
Sperăm că, sfârşindu-se acest proiect, elevii liceului nostru să fie înţeles că nu-ţi trebuie bani
ca să ajuţi pe cineva, ci suflet.
Prin strădania şi efortul lor, elevii implicaţi în acest proiect au reuşit să bucure, chiar dacă
pentru scurt timp, nişte suflete pustiite de dor şi chinuite de regrete.
Au reuşit ca muncind şi punând suflet să însenineze sufletele întunecate, să aducă bucurii în
unele familii şi să se înalţe sufleteşte în timpul Sfintei Împărtăşanii.
Impactul proiectului: Alături de acest proiect sunt anexate imagini unde sunt cuprinse toate
aceste activităţi şi din expresia feţelor celor ajutaţi putem spune că s-a pus suflet pentru suflet.

PLIANTUL DE PROMOVARE A ACTIVITĂŢII “DE LA SUFLET LA

SUFLET”

311
IMAGINI DE LA ACTIVITATEA DE VOLUNTARIAT „DE LA SUFLET LA SUFLET” –
LICEU TEORETIC GĂTAIA- 2017

312
313
 TRADITIONS ET COUTUMES À L'OCCASION DE PÂQUES EN
FRANCE ET EN ROUMANIE

Hespel Monica Nadia,

Colegiul Agricol « Dimitrie Petrescu », Caracal

Pâques est la fête la plus importante du christianisme, mais avant d'être une fête chrétienne,
fut une fête juive. Les mots « Pâques » ou « Pâque » viennent du mot hébreu « Pessah» devenu «
paschah » en latin et qui signifie « passage». La fête juive fut créée par Moïse pour rappeler la fuite
d’Egypte du peuple juif et le passage de la mer Rouge ainsi que la liberté retrouvée. La tradition
juive veut que ce jour-là un mouton soit sacrifié pour le manger en famille. Cette tradition du mouton
fut transmise d'une génération à l'autre et passa ensuite d’une religion à l’autre. Jusqu’au XVIesiècle,
on apportait dans les églises des agneaux tout rôtis que le prêtre bénissait et qui servaient de plat de
résistance le jour de Pâques. La fête chrétienne est multiple. Elle commémore à la fois la dernière
Cène, La Passion et la Résurrection du Christ, événements dont le déroulement est situé par les
évangiles synoptiques au même moment que les festivités de la Pâque juive à Jérusalem. On distingue
donc deux fêtes différentes.
Dans les lignes qui suivent nous allons mettre en parallèle des coutumes pascales, en
ébauchant un petit tableau de cette importante fête chrétienne, afin d'appréhender la manière dont elle
est célébrée en France et en Roumanie. Que ce soient catholiques de France ou orthodoxes de
Roumanie, les chrétiens des deux peuples ont une coutume commune: celle d'offrir des oeufs, que ce
soient décorés, teints ou en chocolat. Cette coutume trouve son origine bien avant l'ère chrétienne.
Comme le printemps est la saison de la fleuraison de la nature, l’oeuf, représentant la vie et la
renaissance. À l'antiquité, au printemps, les Égyptiens et les Perses avaient pour coutume de colorer
des oeufs et de les offrir en guise de porte bonheur, en signe du renouveau de la vie. Dans l’antiquité
gauloise, les druides coloraient les oeufs en rouge en l’honneur du soleil. Pour les Juifs, l’oeuf est le
symbole de la vie mais aussi de la mort. La libération du peuple hébreu a coûté la vie à de nombreuses
personnes, et le bonheur n’est jamais absolu pour les hébreux. A Pessa’h les Juifs trempent un oeuf
dans de l’eau salée en souvenir de toutes les larmes versées suite à la perte de leur indépendance.
En France la fête de Pâques est la plus importante fête religieuse, car elle célèbre
la Résurrection du Christ, sa victoire sur la mort qui est l’élément central de la foi chrétienne. Le
dimanche des Rameaux (célébration de l'entrée de Jésus à Jérusalem), le jeudi saint (célébration de la
dernière Cène de Jésus) et le vendredi saint (célébration de la Passion du Christ et de sa mort sur la
croix) s'achèvent avec la Vigile (veillée) pascale, du samedi saint au dimanche de Pâques (victoire du
Christ sur la mort). Le dimanche de Pâques est le jour de la résurrection du Christ, l’accomplissement
des promesses faites par Dieu à l'humanité. C’est pourquoi la fête de Pâques, célébrée par une
messe solennelle, est le sommet du calendrier liturgique chrétien. En France, il est de coutume, qu'au
matin du dimanche de Pâques on fasse un cadeau traditionnel: l'oeuf, symbole d'une nouvelle vie.
Traditionnellement il s'agissait d'un oeuf de poule cuit dur coloré, aujourd'hui c'est souvent un oeuf
en chocolat. La tradition des œufs de Pâques est née très probablement de l’interdiction faite par
l’Église, jusqu’au XVIIe siècle, de consommer des œufs pendant le Carême. Les oeufs alors pondus
par les poules étaient conservés jusqu'au jour de Pâques où on les faisait bénir puis on les peignait et
enfin on les offrait aux enfants. L'oeuf de Pâques est resté une tradition dans le monde entier. Le roi
Louis XIV fait de l’oeuf décoré de Pâques une institution. D’une part, ses gens devaient lui apporter

314
le plus gros oeuf, pondu durant la Semaine Sainte, en son royaume, et le jour de Pâques, lui-même,
donnait personnellement des oeufs peints à la feuille d’or à ses courtisans.
En France de nos jours dans les jardins familiaux sont organisées au petit matin de Pâques,
des mystérieuses chasses aux oeufs répandis/ déversés par les cloches. Selon la tradition, les cloches
carillonnent durant la messe du Jeudi Saint et restent ensuite silencieuses, en signe de deuil, jusqu'au
Samedi Saint, pour respecter ainsi le souvenir du Christ mort sur la Croix. Elles profitent d'ailleurs
de ces quelques jours pour se rendre à Rome, d'où elles reviennent ensuite, laissant tomber sur leur
passage dans les prés, les jardins et sur les balcons des appartements, oeufs, cloches, cocottes et autres
gourmandises. Elles carillonnent enfin le dimanche de Pâques, pour célébrer le Christ ressuscité. Dans
l’est de la France, pour remplacer les cloches « parties à Rome » pendant la Semaine Sainte, les
enfants faisaient sonner leurs crécelles (instrument de musique idiophone datant du Moyen Âge) dans
les rues, pour annoncer les offices. La crécelle remplaçait la sonnette de l’autel dans les paroisses et
les monastères. Les enfants de choeur passaient plusieurs fois dans la journée. La première fois ils
criaient : « Réveillez-vous ». La deuxième fois : « Préparez-vous ». La troisième : « Dépêchez-vous
». En France comme en Roumanie, Pâques est l’occasion de se retrouver en famille devant un bon
repas et la tradition veut qu’au menu figure de l'agneau. L'agneau est consommé à Pâques en mémoire
du sacrifice du Christ, « agneau de Dieu qui enlève le péché du monde », mourant pour la libération
et le salut de l'homme. Le repas de Pâques traditionnel réunit la famille autour d’un rôti d’agneau:
gigot, épaule ou carré, piqué d’ail et garni de légumes nouveaux. Le repas s’accompagne du pain
pascal à l’anis.
Lundi des Pâques c’est la fête des œufs et du plein air. C'est un jour de pique-nique en famille
pour déguster des œufs durs ou des omelettes froides, accompagnées de pommes de terre bouillies et
de pousses d’épinards. On termine avec une brioche aux oeufs durs. Des petits gâteaux à l'anis sont
aussi typiques de Pâques.
Comme en France, les oeufs sont également à l'honneur en Roumanie, colorés selon une
tradition ancienne qui consiste à les faire bouillir avec des pelures d'oignons pour leur donner une
jolie couleur brun rouge. Le rouge, qui rappelle le sang du Christ, est la couleur la plus utilisée, mais
l'esprit ludique fait qu'on peint aussi des oeufs de toutes les couleurs. On commence à peindre les
œufs le Mardi Saint et on finit le Vendredi Saint au plus tard . Une technique des plus intéressantes,
très fort répandue en Roumanie, consiste à utiliser des feuilles ou des fleurs en guise de pochoir. Par
exemple, on dépose une feuille de trèfle sur un oeuf qu’on place dans un vieux bas de nylon et on
plonge le tout dans la teinture rouge. Quand l’oeuf est sec, on décolle la feuille qui a servi de masque
pour créer des motifs. Une autre technique utilisée est celle de la cire d'abeille qu'on applique autour
de l'oeuf à l'aide d'un instrument fonctionnant comme un stylo à cire, outil formé d'un tube attaché à
un manche. Comme pour les feuilles, la cire d’abeille serre de masque et ces endroits seront protégés
par celle-ci durant le bain de peinture. À la fin du travail le dessin apparaîtra donc, de couleur blanche,
car les traces de cire ne permettrons pas aux couleurs de s'imprégner sur la coque de l'œuf. Ces
techniques se perpétuent depuis des générations. Les motifs utilisés pour la décoration des oeufs
peuvent être folkloriques, florales, géométriques ou religieux tels la feuille, l’épi, le soleil ou la croix.
Peindre les œufs est une tradition ancienne répandue partout en Roumanie, mais dans certaines
regions comme en Bucovine, cette pratique est mise à l'honneur d'un art, car les œufs y peints sont
d’une beauté rare, voire unique une Roumanie. Les artisans qui vident d'abord le contenu de l'oeuf à
l'aide d'une seringue, peuvent mettre trois ou quatre heures de travail pour chaque oeuf selon le
modèle. Vider les oeufs de leur contenu permet de conserver très longtemps les oeuvres.

315
 Pendant la Semaine Sainte, les Roumains préparent minutieusement pendant sept semaines
leurs âmes et leurs habitations pour recevoir le mieux la nouvelle de la Résurrection de Jésus. Ainsi
les femmes, nettoient leurs maisons et leurs cours, achètent des vêtement nouveaux qui seront habillés
le dimanche de Pâques et commencent a préparer le menu traditionnel. En premier lieu elles font
colorer les oeufs cuits durs, symbole de la résurrection, oeufs qu'on ne peut pas manger avant la nuit
de la Résurrection, souvent accompagnés de "colaci", un pain rituel ayant la forme d'un cercle offert
pour célébrer la mémoire des morts. Durant le Carême, selon la tradition, les roumains consomment
uniquement des plats végétariens, comme le cassoulet ("fasole bătută") ou le caviar des légumes
("zacuscă"). Pendant la Semaine Sainte, de nombreux croyants se rendent à l’église pour assister aux
messes. Le Jeudi Saint on lit les 12 Evangiles de la Passion du Christ. Le Vendredi Saint il n’y a pas
de Liturgie, c’est une journée de deuil lorsque l’on chante la messe funèbre consacrée à la mort du
Christ. Les fidèles adorent une installation qui symbôlise le tombeau de Jésus, en lui apportant des
fleurs, des oeufs ou du blé. Les cloches ne sonnent plus jusqu’à la nuit de la Résurrection. Le samedi,
on n’entend que la simandre et il n’y a pas de messes non plus. Le samedi les prêtres et les fidèles
célèbrent à minuit la Résurrection du Christ, qui marque le début de la fête de Pâques. Àprès l'annonce
de la résurrection il est d'usage de ramener chez soi la « lumière sainte », et de faire un signe de croix
au-dessus de sa porte avec la flamme.
Pâques est un festin culinaire, traditionnellement préparé autour de la viande d’agneau. Pour
compenser les privations d'un carême de 40 jours le repas est très abondant et compte des plats
traditionnels comme le "stufat" (un ragout d'agneau aux oignons et à l'ail), "sarmale" (du chou farci)
et le "drob" (une tarte d'agneau préparée avec les viscères en utilisant les organes de l’agneau). Le
"cozonac" (une brioche traditionnelle) et la "pasca" (une tarte composée d'un mélange de fromage
frais, crème fraîche, jaunes d’œufs, raisins secs et sucre) sont les desserts incontournables d'un repas
de Pâques.
En Roumanie la tradition veut qu'au retour de l'église, au matin de Pâques, les œufs peints,
avant de les manger, fassent l'objet d'une rituel qui consiste à frapper son oeuf peint sur celui d'un
convive en disant « Hristos a înviat » (Christ est ressuscité). L’autre doit répondre : « Adevarat a
inviat » (Il est vraiment ressuscité). Celui qui s'est vu casser l'œuf doit l'offrir à celui qui a eu un œuf
plus dur. Ceci engage une joyeuses compétition entre les convives chacun essayant de choisir l’œuf
le plus dur et de collecter une grande quantité d’œufs. De même, on dit que c’est bien d’offrir un tiers
des œufs rouges pour commémorer les personnes décédées. En Munténie, dans le sud de la Roumanie,
le matin de Pâques, on remarque une coutume très intéressante : l’aumône à la tombe. Il s’agit d’un
don funéraire, que l’on laisse sur les tombes et qui consiste principalement en œufs rouges et autres
aliments traditionnels, comme le « cozonac ». Les gens font circuler les œufs rouges au-dessus des
tombes en prononçant le nom de la personne qui y est enterrée. Une coutume inédite pour la fête de
Pâques est à retrouver dans la région de Sibiu, au centre de la Roumanie. Ici, les gens ont l’habitude
de décorer un arbuste, semblable au sapin de Noël. La différence consiste au fait qu'à la place des
boules de verre on y attache des œufs peints, vidés à l’intérieur. Ce petit arbuste est ensuite mis dans
un vase et utilisé pour décorer la maison. En Transylvanie, le lundi de Pâques, les jeunes hommes
habillés en costumes traditionnels font le tour de leur voisinage pour « fouetter », gentillement, et «
arroser» avec du parfum ou de l'eau les jeunes filles en leur souhaitant des voeux. Celles-ci, à leur
tour, leur offrent quelque chose à boire et à manger. Selon la coutume, ces filles auront de la chance
toute l’année, alors que les garçons qui oublient cette pratique auront de la malchance. En Bucovine
chaque membre de la famille se lave le visage, mettant dans l’eau un œuf rouge et une pièce d’argent.
C’est un rituel pour rester en bonne santé, comme l’œuf, et pour être recherchés, comme l’argent.

316
Cette coutume on la rencontre aussi au Banat, dans le sud-ouest de la Roumanie, où, le matin de
Pâques, les enfants se lavent le visage avec de l’eau fraîche de fontaine dans laquelle l’on avait mis
un œuf rouge et des brins d’herbe verte. Le repas traditionnel est servi uniquement après que les plats
aient été bénis par le prêtre du village. Entre Pâques et l’Ascension, 40 jours durant, les Roumains se
saluent en disant «Hristos a înviat !» «Le Christ est ressuscité !» et répondent «Adevarat a înviat !»
(Il est vraiment ressuscité !).
Même si les traditions de Pâques varient, elles sont propres à chaque pays, en l'occurrence
la France et la Roumanie, voire à chaque région, la résurrection de Jésus, représente pour tous les
chrétiens la victoire de la vie sur la mort, l'espérance et le renouveau.

Bibliographie:

Michel Rouche, Les origines du christianisme 30-451, Hachette, p. 48

Odo Casel, La fête de Pâques dans l'Église des Pères, (Lex orandi, 37), Paris, Cerf, 1963
Arnaud Join-Lambert, Quel sens pour les fêtes chrétiennes ?, in : Études no 4123 (mars 2010)
p. 355-364
Pourquoi parle-t-on des cloches de Pâques ?, article disponible en ligne à l'adresse:
http://www.eglise.catholique.fr/approfondir-sa-foi/la-celebration-de-la-foi/les-grandes-
fetes-chretiennes/careme-et-paques/semaine-sainte-paques/371452-pourquoi-cloches-
paques/ , dernière consultation le 1er mai 2017
Pâques: fête chargée de symboles et pétrie de légendes (D’après « Les fêtes légendaires », paru en
1866 et « Le Petit Journal illustré », paru en 1932), publié le 15 avril 2017 dans la revue en
ligne « La France pittoresque », disponible à l'adresse: http://www.france-
pittoresque.com/spip.php?article5725, dernière consultation le 1er mai 2017
Pâques, article disponible en ligne à l'adresse:
https://fr.wikipedia.org/wiki/Pâques#Date_de_P.C3.A2ques, dernière consultation le 1er mai 2017
D’où vient la coutume des oeufs de Pâques ?, article disponible en ligne à l'adresse:
http://www.eglise.catholique.fr/approfondir-sa-foi/la-celebration-de-la-foi/les-grandes-fetes-
chretiennes/careme-et-paques/semaine-sainte-paques/371454-dou-vient-coutume-oeufs-
paques/, dernière consultation le 1er mai 2017
Tout savoir sur Pâques. Pâques et ses symboles , article disponible en ligne à l'adresse:
https://www.vive-paques.com/paques/symboles-de-paques.htm, dernière consultation le 1er
mai 2017
Teofilia Nistor, Valentina Beleavski, Les traditions de Pâques en Roumanie, article
disponible en ligne à l'adresse http://voyages.ideoz.fr/paques-en-roumanie-
traditions- societe- roumaine/, derniere consultation le 1er mai 2017

317
 JUNII TINERI DIN ŞCHEII BRAŞOVULUI IES LA STROPIT
FETELE NEMĂRITATE ÎN A DOUA ZI DE PAŞTE

Prof. înv.preşolar: Bilinschi Ruxandra Laura

Grădiniţa cu P.P. Nr. 34 Braşov

În a doua zi de Paşte, în Transilvania s-a păstrat obiceiul stropitul. Băieţii merg pe la casele
fetelor nemăritate şi le stropesc cu parfum, urîndu-le să fie frumoase ca florile. În Şchei, obiceiul s-a
păstrat aproape nealterat. În Lunea Luminată, pe străduţele din Schei îi puteţi vedea pe Junii Tineri
ieşind la stropit. Este un spectacol viu, cînd junii îşi scot după iarnă minunatele costume tradiţionale
pentru un şir de evenimente în Săptămîna Luninată care culminează cu Coborîrea în Cetate în
Duminica Tomii.
Sărbătoarea ,,Udatului,, începe în dimineaţa celei de-a doua zile de Paşte, cînd Junii Tineri se
adună la Biserica Sfîntul Nicolae din Şchei. Alaiul, însoţit de lăutari, porneşte pe străzi, în căutarea
fetelor nemăritate. Pe drum, se cîntă, se slobozesc strigături şi chiote şi se încinge „Hora Junilor“.
Frumoasele costume ale flăcăilor pot fi văzute astfel pentru prima oară în acest an. Junii poartă
pălăriuţe negre cu tricolor şi la piept bucheţele de flori proaspete. Băieţii se împart în trei grupuri,
conduşi de vătaf, armaşul mare şi armaşul mic. Pe vremuri, doi băieţi din fruntea grupului duceau

318
coşul care se umplea treptat cu ouă. Ei intrau primii în casele fetelor, spunînd: „Am auzit că aveţi un
trandafir, am venit să-l udăm, ca să nu se ofilească“. Cînd ajung la porţi, junii se adresează cu urarea
„Hristos a înviat!“ şi sunt serviţi cu ouă roşii, vin şi prăjituri. Apoi, joacă hora în ograda gazdei. Fetele
de măritat trebuie să le împodobească haina cu flori. Ritualul stropitului se termină seara tîrziu, după
ce se trece pe la toate fetele din Şchei.
Legenda stropitului ne duce cu aproape două milenii în urmă, în vremuri biblice cînd, se spune
că fiica unui evreu ar fi leşinat la aflarea veştii Învierii
lui Iisus. Atunci tinerii din preajmă au stropit-o
cu apă pentru a-şi reveni în simţiri. Dar obiceiul
udatului are rădăcini precreştine, ca simbol al vieţii şi
fertilităţii. Evreii i-au stropit cu apă pe adepţii lui Iisus
care aduceau vestea Învierii Domnului. Dar mai
există şi o legendă care spune că, a doua zi de Paşte,
o fată creştină mergea la tîrg să vîndă ouă. Pe drum s-a
întîlnit cu o altă fată, păgînă, care a vrut să-i cumpere ouăle. Din vorbă în vorbă, creştina a îndemnat-
o la credinţă creştină. Dar aceasta i-a spus: „Atunci voi crede cînd ouăle albe pe care mi le-ai vîndut
se vor face roşii“. Minunea s-a înfăptuit, ouăle au devenit roşii, iar fetele au leşinat de spaimă. Pe
drum au trecut doi tineri care au alergat la prima fîntînă, au adus apă şi le-au stropit să-şi revină. Drept
mulţumire, fetele le-au dăruit ouă roşii.

BIBLIOGAFIE:
 http://www.monitorulexpres.ro/?mod=monitorulexpres&p=ultora_local&s_id=169986
 https://www.agerpres.ro/social/2014/04/21/brasov-obiceiuri-in-a-doua-zi-de-paste
 https://www.google.ro/search?q=imagini+junite+schei&client

IEPURAŞUL

Plugariu Ştefan
Mijlocie C
Grădiniţa Cu P.P. Nr. 34 Braşov
Prof. Bilinschi Ruxandra Laura

Iepuraşul mustăcios Iepuraşul urecheat

A venit azi bucuros Vă spune neîncetat:
În lăbuţe cu un coş - „Hristos a înviat!”
Plin cu ouă colorate Iar voi copilaşi voioşi
Şi frumos încondeiate. Îi răspundeţi bucuroşi
- „Adevărat a înviat!”

319
 TRADIŢII PASCALE
ALE UCRAINENILOR DIN BANAT

Covaci Corina
Şcoala Gimnazială „Eftimie Murgu”
Lugoj

În străvechiul şi pitorescul sat Criciova, judeţul Timiş, convieţuieşte, alături de români, o

frumoasă comunitate de ucraineni.
Satul pare împărţit în doua: Criciova ,,românească” şi partea ,,rusească”. Cele două etnii,
,,despărţite ” de o scurtă vale, convieţuiesc în armonie şi bună înţelegere, fiecare respectându-şi
tradiţiile şi obiceiurile moştenite din bătrâni.
Ucrainenii, ca şi românii, sunt tot creştini ortodocşi, dar de rit vechi; aşa că fiecare dintre
comunităţi are propria bisercă, în jurul căreia se desfăşoară sărbătorile religioase dar şi evenimentele
mai importante din viaţa satului.Toate sărbătorile ucrainenilor se ţin după calendarul de Stil vechi,
aşa că acestea au loc la o diferenţă de 14 zile faţă de cele din calendarul ortodox român. Singura mare
sărbătoare celebrată la aceeaşi dată şi de creştinii ucraineni şi de români este Paştele. Diferite sunt
însă tradiţiile legate de această mare sărbătoare.
De Paşti, femeile ucrainence gătesc şi ele bucate alese: nelipsita pască, preparată dintr-un
aluat dulceag, ca la cozonac, ornat cu ingenioase împletituri şi copt cu multă grijă. Aceată pască nu
se serveşte ca desert ci înlocuieşte pâinea la masă. Şunca afumată este fiartă la foc domol alături de
ouă, a căror coajă a fost puţin crăpată, pentru a primi savoarea cărnii.Ouăle sunt vopsite cu fiertură
de coji de ceapă galbenă şi roşie. Toate aceste bunătăţi, alături de caş, cârnaţi afumaţi, unt, sare,
usturoi şi ceapă verde şi o sticlă de vin roşu, sunt aşezate de gospodină într-un coş împletit din nuiele
şi acoperite de un mândru ştergar, ţestut de mâinile pricepute ale străbunicelor. Coşul pregătit de cu
seară este dus în Sfânta zi de Paşti la biserică, pentru a fi sfinţit. După liturghie, preotul oficiază slujba
de sfinţire a darurilor din coşurilor aliniate în interiorul sau în curtea bisericii. Acestea sunt stropite
cu aghiasmă şi cu vin, iar enoriaşii ,,răsplătesc” sfinţire cu câteva ouă proaspete.
După terminarea ritualului, coşurile sunt luate de bărbaţi şi duse acasă, unde lovesc cu ele
de trei ori pragul uşii şi spun ,,Hrestos voskres!”. Apoi femeile pregătesc masa şi se consumă bucatele
sfinţite. Resturile nu se aruncă la gunoi, ci se dau la animale.
În seara zilei de Paşti, după Vecernia Mare, tinerii se adună în curtea bisericii şi se joacă
,,Peclo” (iadul) sau,, Horneaceca”(cănuţa).
Atât la ,,Peclo” cât şi la ,,Horneaceca”, jucătorii sunt aşezaţi în perechi (fată şi băiat,după
simpatie) ce stau faţă în faţă şi formează un cerc, iar un jucător nu are pereche. La ,,Peclo” mai există
încă un jucător singur, ce stă în mijlocul cercului cu o jordiţă în mână . Acesta îi loveşte peste picioare
pe tânărul sau tânăra care trebuie să plece din grup, deoarece jucătorul fără pereche s-a aşezat în
dreptul lor, deci sunt trei în loc de doi , iar unul – cel indicat prin lovire cu nuiaua-trebuie să alerge
până nu mai e atins, pentru a-şi găsi alt loc, la altă pereche. Jocul înseamnă în traducere ,,iadul” pentru
că loviturile sunt destul de urzicătoare şi mai mult, perechile de îndrăgostiţi sunt despărţite de cel care
e în mijloc şi are nuiaua; el, practic, prin loviturile aplicate, conduce tânărul sau tânăra spre o altă
pereche, care la rândul ei va fi destrămată. Este amuzant acest joc atât prin felul în care se feresc
tinerii de nuia, sărind, ţopăind , ţipând sau chiuind, dar şi prin aspectul noilor perechi formate: iubiţii
sunt despărţiţi şi realocaţi în perechi cu fete sau băieţi mai mici ca vârstă sau cu persoane pe care nu

320
le simpatizază, sau cu foşti iubiţi. De asemenea, flăcăii care sunt singuri, pot conveni în secret,
înaintea începerii jocului, cu posesorul nuieluşei pentru a fi alocaţi perechii în care se află fata de care
le este drag şi să fie lăsaţi alături de ea. Astfel şi fata îşi dă seama că e preţuită de acel fecior, deoarece
îşi petrec mai mult timp din joc în aceeaşi pereche.
La ,,Horneaceca” , fata este considerată ,,cănuţa” – un lucru preţios, ce trebuie apărat.
Jucătorul fără pereche se aşază în dreptul unei perechi şi băiatul trebuie să alerge în jurul bisericii.
Dacă este ,,prins”(atins) , atunci va trebui să-şi părăsească perechea şi să-i cedeze locul adversarului.
Dacă intrusul nu reuşeşte să-l prindă, va proceda la fel cu altă pereche, până va reuşi.
Şi la acest joc este distracţie deoarece alergătorii se mai împiedică, se mai dezechilibrează
sau alunecă pe iarbă, îşi strigă diverse porecle sau îşi provoacă, prin zicători şi glume, adversarul.
Băiatul singur încearcă să facă pereche cu fata pe care o simpatizează în secret, aceasta dându-şi
seama de acest lucru din numeroasele încercări pe care el le face.
Din păcate, în ultimii ani s-au organizat din ce în ce mai rar aceste jocuri deoarece populaţia
satului este îmbătrânită; tinerii au migrat spre alte ţări, întemeindu-şi acolo familii şi revenind tot mai
rar pe plaiurile natale.

321
322
323
 LĂZĂRELU
ÎN SÂMBĂTA LUI LAZĂR SAU A FLORIILOR

Prof.Mocioi Victoria Simona

Șc. Gimn.„Alexandru Ștefulescu”
Târgu Jiu, Jud. Gorj

Voi reda mai jos înscrisurile despre această datină exact așa cum le-am găsit, atașându-vă
ulterior și scanarea textului original.
Prin „Lăzărelu” se înțelege datina- practicată numai în unele localități- ca două sau tre copile
să umble din casă în casă, în așa numita „Sâmbătă a lui Lazăr” sau a „Floriilor”(a opta înainte de
Sâmbăta Paștelor), cântând pe o arie monotonă versurile ce vor fi citite mai la vale. Iată descrierea
completă a acestui obicei, descriere ieșită din pana amicului meu A. Lupu Antonescu, profesor la
școala normală, primară Carol I din București:
„Acest colind se cântă în sâmbăta Duminicii Floriilor, care se mai numește și„Sâmbăta lui
Lazăr”. După nume și după ziua în care se practică, acest colind ar părea că e o cântare cu subiect
curat religios. Din cuprinsul colindului însă, precum și din legenda despre Lazăr, pe care o voi da mai
la vale, se vede bine că partea religioasă e atât de mult pierdută pentru colind, încât nu am putea spune
cu siguranță în ce ar consta.Nu mă ocup deloc aici cu înrudirea ce ar fi având acest colind cu alte
colinde sau povești orientale profane sau religioase, ci mă mulțumesc numai a-l așterne atențiunii
iubitorilor de literatură populară, colectorilor de astfel de prețioase române toți mai învățați și mai
cunoscători decât mine. Colindul așa cum l-am transcris, l-am auzit pentru prima oară, anul
acesta(1884) în Sâmbăta Floriilor. Se vede că nu se practică decât pe la margini, fiindcăam întrebat
pe mai mulți orășeni și toți mi-au mărturisit că nici nu au auzit despre obiceiul despre care îi întrebam
eu.
„Pe la opt de dimineață, aud la fereastră niște glasuri de fete, cântând. Erau trei fete, două
mari, îmbrăcate ca în toate zilele, neavând nimic în mâini, cântând aria cunoscută și neschimbată a
colindelor Lerui Doamne; iar a treia o fetiță mai mică decât celelalte două, era îmbrăcată în mireasă:
în alb, cu beteală, cu flori de lămâiță în păr, peste care era aruncat un gaz de mătase albă, cu tot alaiul
pitoresc al îmbrăcămintei unei mirese fecioare. Se întâmplase ca fetița mireasă să fie și destul de
frumoasă, că-țivenea să o iei drept jumătate de înger. În tot timpul colindului, mireasa s-a dus și s-a
întors de la o margine la alta a ferestrei. Întrebând pe o vecină, aceasta mi-a spus că asta e obiceiul
umblatului cu mireasa. După o jumătate de oră au venit alte colindătoare, de astă dată țigănci, mai
fără dare de mână, mireasa avea numaifloare de lămâiță și un barisu de culoare lila pete figură.Le
pusăi să colindevîncet și scrisăi tot colindul așa cum se află mai jos. Apoi un adin colindătoare imi
povesti ce se zice despre acest Lazăr di colind. Povestea ei suna că Lazăr cerându- i mamei să-i facă
o azimă și aceasta nevoind, el a plecat la pădure cu oile, s-a suit pe-o cracă ca să scuture frunze oilor;
dar, bătând vântul tare, craca s-a rupt, etc.
O altă variantă a poveștii spune că Lazăr s-a suit pe o cracă subțire și a tăiat-o singur ca să
cadă cu el, ceea ce s-ar asemăna foarte mult cu povestea Țiganului, care a tăiat craca pe care ședea,
cu deosebirea numai că acela o făcea numai din prostie. Povestea aceast a lui Lazăr, femeile de prin
mahalaua Bisericei sărace o spun altfel de cum e mai sus și în colind. Zicese, dar că Lazăr era mititel.
Într-o zi scâncea cerîndu- i mamaei să-i facă o plăcintă. Mumă-sa torcea la gura sobei.Lazăr se ducea

324
la dânsa, o întinde de mână ca să se scoale să-i facă plăcintă, iar dânsa îl respingeacu mâna și cu vorbe
bune, împăciuitoare. Lazăr se îndârjea, mai rău plângea, se trântea de pământ până ce se trânti în fusul
pe care mamă-sa îl scăpase din mână. De aici încolo povestea e la fel, cu surorile, cu scăldatul, etc.
„Pentru a sfârși cu bine, mai amu se spune că colindu sufere schimbări în gura celor două
rânduri de colindătoare. Negreșit că trebuie să fii existând variațiuni, pe care nu le-am putut prinde
exact, afată de variațiunea de la sfârșit. Ultimele versuri „în mărul bătrânilor etc.” nu le-am auzit în
gura primelor colindătoare. Ele sfârșiau cu „în calea voinicilor - unde-i dragul fetelor. - La anul și
lamulți ani”
Spus-am toate acestea pentru ca aceia, care se vor ocupa cu studiul cuvenit asupra colindelor,
când vor veni la Lăzărelu sau la mireasă, să aibă și acest material, strâns chiar de norodu mărginaș,
cel mai țiitor de minte al obiceiurilor de pe urma cărora, la timp, el câștiga câțiva gologani. E de
observat aceasta ca pe când la țară exista un adevărat cult pentru aceste obiceiuri, a căror practică
acolo are nu știu ce naivitate, primitivitate și sfințenie chiar, la orașe obiceiurile acestea au ajuns mai
mult un mijloc de a câștiga câțiva gologani de sărbători.”
Din parte-mi voi adăuga numai câteva observațiuni: 1. că datina parese a avea origine slavă,
deoarece se practică în special de Sârbi și numai de vreo 50 de ani a început a se răspândi și printre
poporațiunea curat românească; 2. că tema recitativului este moartea nefericită, chiar din preziua
nunții, a tânărului Lazăr, a cărui mireasă e reprezentată printr-o copilă, spre a înduioșa mai mult pe
spectatori; 3. că Lăzărelu nu se poate numi colindă deoarece nu are caracterul colindelor și nu se cânta
ca dânsele, ci numai i s-a împrumutat o arie monotonă, pe note triste, acomodate ocaziunii.
Despre acest obicei nu s-a mai scris nimic la noi până acum. Mai la vale urmează toate
variantele ce s-au putut culege în București, puțin deosebite unele cu altele.

Varianta I
(Scrisă de d-lu A. Lupului Antonescu și publicată în revista muzicală Doina, anul I, 1884, No. 14
din 22 aprilie, pag. 3-5)

Lazăr mă-sa l-a făcut, La pădure mi-a plecatu,

Lazăre, Lazăre, mugur verde-a scuturatu
La o mare mieilor
sărbătoare, și oilor.
Lazăre, Lazăre. Vânt de vară mi-a bătutu,
- Scoală, maică, măicușoară, copăcelus-a clintitu:
de-mi fă albă turtișoară! din copaci că mi-a căzutu.
Sângele l-a podiditu
Mă-sa degrab s-a sculatu, și pe nas și pe guriță.
pe ochi negri s-a spălatu Lazăr avea trei surori
și lui Lazăr ce i-a datu trei surori pe trei cărări:
mâna măsii-a sărutatu 6

a mai mare
Oițele au pornitu, mai domoală,
oițele au flămânzitu. a mai mică

6
Poate jintiță, laptelui dulce, laptele după ce s-a făcut 2
În alte variante se zice colili
brânza și urda;al doilea zeru.
325
 mai voinică. sub umbrar ulucilor
L-au cătat pân l-au găsit în calea voinicilor,
pe mâini dalbe l-au adus unde-i dragul fetelor,
în lapte dulce l-au scăldat în mărul bătrânilor,
în lapte dulce cu juniță1 în ardeiul Grecilor,
și piperul Serbilor,
Sus pe masă mi l-au pus în vinul boierilor,
și frumos mi l-au gătit în jimbla cucoanelor.
cu antiriu de cununie La anu
șicu brâu de salomie2 și la mulți ani!
și laturile-au vărsat

PAȘTELE DE ALTĂDATĂ

Prof.Simion Petronela Gabriela,

Colegiul Tehnic de Transporturi și Construcții, Iași

Pentru oamenii de altădată, unul din momentele trăite cu cea mai mare intensitate era Învierea,
în noaptea aceasta desfăşurându-se o mulţime de datini şi obiceiuri mai mult sau mai puţin legate de
sărbătoarea creștină. Se considera că după o perioadă de degradare a timpului, de instaurarea chiar a
haosului atunci când trupul lui Hristos a fost în mormânt, acum se reinstituie ordinea şi echilibrul în
lume.

Când se înnopta afară, prin curţile bisericilor se

aprindeau focuri mari, oamenii spunând că aşa se păzeşte Paştele; unii oameni stăteau acolo pentru a
vedea comori arzând şi cum se deschid cerurile. În fapt, focurile acestea, ca şi cele făcute pe dealurile
mari din preajma satelor, aveau menirea de a ajuta Soarele să urce cât mai mult pe bolta cerească, să
dea cât mai multă lumină şi căldură. Potrivit mentalităţii arhaice, în fiecare casă trebuia să ardă lumina

326
 până la ziuă. Prin unele locuri, toaca, despre care se
spunea că ţine la distanţă duhurile rele, era luată de
la biserică şi dusă de nişte flăcăi la cimitir; aici era
bine păzită, altfel paznicii trebuiau să dea un mare
ospăţ în cinstea celor care ar fi reuşit să le-o fure.

La miezul nopţii se trăgeau câteva focuri

cu puşca, acest obicei amintind că, pe vremuri,
Anul Nou se sărbătorea primăvara. Când auzeau
acest semnal, oamenii se trezeau, având grijă să
calce pe un aşternut, altfel credeau că îi vor
ustura tălpile peste vară! Toţi ai casei şi mai ales
fetele mari se spălau într-un lighean în care, pe
lângă apă, se mai aflau un ou roşu, câţiva bănuţi
de argint şi un fir de busuioc. Coşul cu pască şi
cu alte obiecte era dus la biserica de capul
familiei; în acest coş se puneau, uneori, şi fundul
pantalonilor unui bărbat, resteiele de la plug şi o
bucată din cămaşa unei fete ce avusese prima menstruaţie, toate fiind, se zice, bune de leac. Despre
cei care, sănătoşi fiind, nu voiau să meargă la Înviere, se spunea că se vor îmbolnăvi şi vor fi în nevoi
până la Paştele următor; de altfel, în afara copiilor mici, nimeni nu avea voie să doarmă în această
noapte sfântă! Mai mult, despre copiii născuţi în
noaptea aceasta şi în Săptămână Luminată se
credea că sunt norocoşi.

În biserică, când preotul spunea prima

dată „Hristos a Înviat!” fetele bătrâne ziceau
repede „Eu să joc înainte!”, sperând să fie jucate
la hore şi să se mărite o dată şi ele; vânătorii şi
pescarii răspundeau la „Hristos a Înviat!” cu
„Vânat (peşte) prind!” Fiecare, nu-i aşa, cu ce-l
durea mai tare! Unele fete mari veneau la
biserică cu un ou roşu în sân, crezând că vor fi
roşii în obraji, în timp ce altele lipeau coji de ouă roşii pe la uşile caselor, asta în speranţa că le vor
călca pragul peţitorii mai degrabă. Spre dimineaţă, oamenii prindeau a veni spre case cu lumânările
aprinse, prima oprire fiind în grajd, aici atingând capul
vitelor cu păscăriţa în care se afla pasca. Apoi, în casă,
se gusta câte puţin din alimentele sfinţite. Înainte sau la
sfârşitul mesei, bărbatul ciocnea un ou roşu cu soția,
apoi cu copiii, la urmă ciocnind fiecare cu cine voia.
Făcând aşa credeau că se vor întâlni şi pe lumea cealaltă.
Cei care voiau să fie rumeni în obraji îşi frecau obrajii
cu oul roşu pe care urmau să-l mănânce. Bucuroşi că au
mai fost părtaşi încă o dată la Învierea Domnului,
oamenii se culcau liniştiţi; dacă se întâmpla cuiva să
moară în somn se ştia că acela va merge direct în rai,
327
oricât de multe păcate ar fi avut, deoarece se spunea că din Noaptea Învierii şi până la Rusalii raiul
este deschis, iar iadul încuiat.

Bibliografie:
http://www.istorie-pe-scurt.ro/pastile-de-altadata/, accesat în data de 20.06.2017;
http://bercenidepoveste.ro/sfintele-pasti-de-altadata-in-cuvinte-si-imagini/, accesat în data de
20.06.2017.

PAȘTELE ÎN FAMILIA REGALĂ ȘI LA CURȚILE BOIEREȘTI

Prof. Simion Petronela Gabriela,

Colegiul Tehnic de Transporturi și Construcții, Iași

În trecut, când România era o monarhie constituţională, de Paşte, familia regală asista la slujba
Învierii după care se retrăgeau la palat, unde împreună cu invitaţii ciocneau ouă roşii şi gustau pască.

Regina Maria alături de Principesele Elisabeta, Maria și

Ileana și de Principele Nicolae

Carte poștală pascală cu Regina Maria a

României, anii 1920

328
 În Bucureştiul de altădată una dintre cele mai importante distracţii existente erau balurile. Se
ţineau la casele marilor boieri, fie chiar la Teatrul Naţional, invitaţii erau dintre burghezi sau chiar
dintre personalităţile vremii. Baluri de sezon, baluri cu spectacol teatral, baluri cu muzică, baluri
mascate, unele erau mai liberale, altele, de obicei clasic. Indiferent de anotimp sau de ocupaţie,
bucureştenii iubeau viaţa şi se distreau de cele mai multe ori până de dimineaţă.
„Balurile bucureştene erau împărţite după nivelurile de importanţă. De exemplu, după Postul
Paştelui, primul bal se ţinea în casa familiei Şuţu, era primul bal al sezonului. Ei erau mai liberali
spre deosebire de alte familii boiereşti, acceptau şi persoane politice, artistice, nu neapărat de viţă
nobilă. Nimic nu era întâmplător, se trimiteau invitaţii din timp. Ulterior a apărut acel Almanach de
High Life, scos de cronicarul monden Claymoor, pe numele real Mişu Văcărescu. Publicist la ziarul
«L'Independance roumaine», Claymoor era cel care publica cronica acestor evenimente, descria
vestimentaţia doamnelor, atmosfera de la bal, muzica. În acel almanah apărea o listă a păturii
mondene, cu adresele lor, cu ziua în care primesc invitaţi şi aşa mai departe”, povesteşte istoricul
bucureştean Cezara Mucenic.
În prima jumătate a secolului XIX, familiile boiereşti din Iaşi se întreceau în lux, şi petreceri
costisitoare. O astfel de petrecere rămasă în istorie a fost cea în care celebrul pianist Franz Liszt s-a
înclinat în faţa românului Barbu Lăutarul. “Eşti un adevărat artist”, îi spunea Franz Liszt românului
Barbu Lăutarul, după un concert susţinut de pianist în casa boierului Alecu Balş. Toată lumea bună a
Iaşului se adunase la acea petrecere găzduită de Balş, unul dintre cei mai bogaţi boieri din zona
Moldovei, proprietar peste suprafeţe impresionante de pământ.
După ce audienţa a fost încântată de acordurile la pian ale lui Franz Liszt, a urmat o scurtă
reprezentaţie a lui Barbu Lăutarul, figură des întâlnită la petrecerile boiereşti din Iaşi din sexolul XIX.
Lăutarul a reprodus la lăută câteva dintre acordurile şi improvizaţiile executate de Liszt la pian. A
făcut-o cu atâta măestrie, încât vedeta marele compozitor a rămas impresionat. La aceeaşi petrecere,
Franz Liszt a mai cunoscut şi alte figuri importante ale Iaşului din acea perioada, cum ar fi Vasile
Alecsandri, Costache Negri sau Gheorghe Asachi.

Bibliografie:

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/balurile-si-petrecerile-la-palat-de-altadata-cum-se-
distrau-boierii-si-nobilii-timpurilor-trecute, accesat în 20.06.2017;
http://www.descopera.ro/paste-2015-traditii-si-obiceiuri/14116578-pastele-la-curtea-regilor-
romaniei-ce-il-nemultumea-pe-carol-al-ii-lea-in-noaptea-de-inviere, accesat în 20.06.2017.

329
 OBICEIURI DE PAŞTI DINTR-UN SĂTUC DIN BIHOR

Prof. înv.preşcolar Corcodel Emilia Doina

Grădiniţa P.N. Iosifalău, Topolovăţu Mare
Prof. înv.primar Duma Mirela
Şcoala Gimnazială,,Eftimie Murgu” Lugoj

Îmi amintesc cu nostalgie şi tristeţe de vremurile copilăriei din sătucul de altădată de la poalele
munţilor Codru Moma. Spun tristeţe, deoarece,copilăria este cea mai frumoasă etapă din viaţă unui
om şi din păcate ,,zboară ca un fluture”, lucru pe care noi, oamenii mari îl conştientizăm abia la
maturitate; şi tot tristeţe, pentru pierderea oamenilor dragi cu care ai împărţit momente minunate şi
de la care ai învăţat nenumărate lucruri.
În acelaşi timp îmi amintesc cu multă bucurie pregătirile care se făceau pentru marea
sărbătoare a Învierii Domnului. Cât de mult o aşteptăm!……Le aşteptam pentru că întotdeauna
pentru noi copiii venea cu haine noi, pentru forfota din casă şi de afară, pentru mirosul cozonacilor
cu nucă şi mac, pentru mirosul de pască cu brânză proaspătă şi mai ales pentru încondeierea şi vopsitul
ouălor.
Luni de zile bunica aduna foile de ceapă într-un săculeţ pe care în Joia Mare le punea la fiert
într-o cratiţă mare de fontă, le lăsa să fiarbă până ce apa căpăta o culoare roşie –ruginie.
În Vinerea Mare se pregătesc ouăle, se şterg cu o ,,cârpă”umedă apoi se pun într-un,,blid”
(farfurie), cât mai aproape de foc, să stea călduţe. Deasupra pe plită într-o cutie metalică se afla ceara
topită, iar cu ajutorul ,,chişiţei” (peniţă) se desenau ouăle de Paşti. Am învăţat de la bunica cum
330
trebuie încondeiate ouăle, ce desene să fac, deoarece fiecare desen simbolizează ceva. M-a învăţat
modelul ,,brăduţului” –longevitate, modelul ,,colăceilor”-bogăţie, ,,coloana infinitului”-firul vieţii,
,,flori de nu- mă- uită”-primăvară, ,,trifoi cu patru foi”-noroc. După ce erau gata desenate, erau puse
în oală mare de fontă, în apă cu foile de ceapă, apoi erau lăsate la fiert şi colorat până căpătau o
culoare roşie, simbolizând sângele vărsat de Iisus pe cruce. Când ouăle erau reci, bunica le freca cu
o bucăţică de slănină pe fiecare în parte, să fie ,,faine”, să lucească, iar mai apoi le aşeza într-un
coşuleţ de nuiele în care presară boabe de grâu şi iarbă proaspătă. Boabele de grâu şi iarba se pun
pentru a avea o primăvară bogată şi frumoasă cu multe păsări în ogradă. Când se pun ouăle în coş se
zice:
Să avem sănătate-n casă,
S-avem bucate pe masă
S-avem gâste în ocol
Pomi cu rod şi-n holdă spor.
La fete de măritat,
Să vină fecior bogat.
În noaptea Învierii, toţi oamenii satului cu lumânări în mâna se duc la Bisericuţa din lemn
acoperită cu şindrilă, pe care o înconjoară cântând ,,Hristos a înviat!”.
Câtă puritate şi simplitate în îmbrăcămintea oamenilor de altă dată! Femeile bătrâne erau
îmbrăcate în straie de sărbătoare pregătite de luni de zile, poale albe, încreţite, cu,,cipcă”(dantelă)jos,
,,zadie”(şorţ), brodată de mâna, iar spătoiul(cămaşă), cu tăieturi lucrate pe fir, strălucea sub
spăcelul(ilicul) simplu, negru. Pe cap se purtau acele ,,cârpe,”(baticuri)înflorate, negru cu flori pentru
femeile bătrâne, verde cu flori pentru femeile măritate şi roşii pentru fetele tinere.
În dimineaţă zilei de Paşti, mamele pregătesc pentru copii un,, blid” cu apă în care puneau un
bănuţ, un ou roşu şi petale de flori, apă cu care copiii trebuiau să se spele pe faţă spunând:
Să fiu frumos ,bogat şi sănătos,
Ca oul cel roş.
Tot în dimineaţa de Paşti se pregăteşte în fiecare casă ,,coşul cu bucate”pe care fata cea mare
din casă îl duce la biserica să fie sfinţit. După terminarea slujbei preotul sfinţeşte toate coşurile aduse
la Biserica, iar fetele se iau la întrecere pe uliţă, cine ajunge prima acasă cu coşul se va mărită prima.
Eu mereu ajungeam ultima de pe uliţă noastră, mereu mă împiedicam, de aceea i-am dat dreptate
bunicii care îmi spunea ,,Ai să te măriţi ultima de pe uliţă asta”....Şi a avut dreptate.
Ajunşi acasă de la Biserica, se mânca Pască, se ciocneau ouă şi se gusta din bucatele din
coş, de unde nu lipsea şuncă fiartă, caşul proaspăt de oaie, ceapa verde, sarmalele şi drobul. Mâncarea
specifică acestei zile era însă un amestec de hrean cu cârnaţi şi ouă şi apoi veneau celelalte bunătăţi.
După amiază tinerii din sat se întâlneau sub bradul din curtea bisericii, se spuneau glume şi se
râdea din nimic ….Bărbaţii însuraţi se aşezau pe iarbă şi jucau cărţi, iar femeile lor povesteau fiecare,
pe unde au mai fost şi ce au mai văzut şi făcut. Copiii se jucau prinsă şi se luau la întrecere de ciocnit
ouă ,,Cine are oul cel mai tare?,”,umplând trăistuţele. Seară, toată suflarea satului se întâlnea la ,,
Hidede”(hora satului), unde se adunau de la copii până la bătrâni. Babele moţăiau(şi nu ştiu cum
reuşeau pe muzica de vioară cu goarnă), iar tinerii jucau în perechi, formând perechile ce aveau să se
cunune poate chiar în acel an. Lumea intrată în horă juca şi se bucura împreună,iar spre dimineaţă,
la cântatul cocoşilor, se întorcea la casele lor mulţumiţi.
Cum să nu regreţi simplitatea, sinceritatea şi bunătatea oamenilor din acele vremuri! Dar cum
să nu te bucuri că ai putut să umbli desculţ prin praful gros de pe uliţele satului de altădată, să stai
dezbrăcat sub ploile calde de vară, să fii martor la atâtea obiceiuri şi tradiţii frumoase, parcă dintr-o
altă lume.
331
 NUNTĂ( 1938)

Culegător: Dinu Claudia

Școala Gimnazială Nr. 3, Doicești, Dâmbovița

COPII ÎN COSTUME POPULARE(1960)

Culegător: Rada Oana

Școala Iancu Văcărescu, Văcărești, Dâmbovița

332
 ANSAMBLU DE DANSATORI(anul 1970)
CORBENI- ARGEŞ

Culegător: Manolescu Alina

G.P.P. “Academia Piticilor”
C. de Argeş, judeţul Argeş

IN CĂUTAREA TIMPULUI TRECUT. CALOIANUL

Iuliana Miu
Liceul Waldorf din Timișoara

Într-o seară, pe când strângeam masa după cina în familie, privirea mea s-a oprit asupra unui
castron cu coji de ouă frumos colorate. Gândul meu a zburat mult în trecut, pe când eram copil și
mergeam cu fetele mari ale Satului Nou din Lacul Sărat cu Caloianul. Eu eram mică și împreună cu
fetele mai mari ca mine încercam zadarnic să ascundem Caloianul de băieții care ne urmăreau cu
gândul să ne strice păpușa de lut, modelată cu multă trudă și decorată cu coji de la ouăle de Paște.
Este mult de atunci dar și acum emoția este la fel de vie. Zadarnic am încercat să-mi amintesc care
era ritualul dar nu am reușit decâ să adun decât secvențe izolate. Fetele mici invățau prin imitare de
la cele mari și se transmitea din gură-n gură aceast drag ritual. Bineințeles că din curiozitatea de a
cunoaște și de a pleca in căutarea timpului trecut am găsit un material care să descrie într-un mod
minunat și pe care vreau să vi-l împărtășesc.
333
 ,,Legendele tracice spuneau că, după decapitarea sa de către preotesele Soarelui, capul
marelui poet şi profet Orfeu a fost aruncat în râul Naparis şi, plutind pe apă, a continuat să cânte. Cu
prilejul acelui tragic eveniment, a început să plouă vijelios, fenomenul ţinând câteva zile.
De atunci, tracii, ca să provoace ploile şi să stingă seceta, au creat unul din misterele orfice,
punând o păpuşă într-o corăbioară şi dându-i drumul pe apă. Obiceiul a căpătat denumirea de GAL-
LIEN ”Care pluteşte; Care zboară; Care sare; Care năvăleşte” (cf. rom. clean; cârlan;
grec. ghaleona ”corabie”), de unde româna a moştenit Caloian, cu varianta Scaloian
Cea mai veche atestare a acestei datini pare a fi o relatare a lui Diodor Sicul: ”În Phrygia,
întâmplându-se odată să cadă o epidemie asupra oamenilor, iar de altă parte suferind şi pământul de
secetă, oamenii consultară oracolul asupra mijloacelor prin care să depărteze de la ei aceste calamităţi,
iar oracolul le răspunse că să înmormânteze trupul lui Attys şi să o venereze pe Kybele ca divinitate.
Însă, din pricina vechimii, din trupul lui Attys nu mai rămăsese nimic, phrygienii au făcut imaginea
tânărului, pe care apoi, plângând-o, o înmormântară, îndeplinind şi onorurile funebre potrivite cu
soarta lui, şi acest obicei ei îl ţin constant până în zilele noastre”.
Trebuie spus că phrygienii erau un neam tracic din Asia Mică, iar denumirea zeului AT-TYS
se tălmăcea şi prin ”Cel Tăiat; Cel Jertfit” (cf. rom. tăiş). Lui Orfeu i se mai spunea şi ION, cu
variantele IAN şi IANA ”Măreţul; Magnificul; Divinul” (cf. alban. hyjni ”zeu; divinitate”; ujane
”imensitate”), precum şi CALO-IAN ”Ion cel Frumos; Prea Puternicul” (cf. grec. kallos ”frumos”;
rom. a căli), paronim şi , în unele graiuri, sinonim cu GALL-IEN. Aceste vechi apelative se regăsesc
în bocetele obiceiului românesc al Caloianului

Caloiene, Iene,
Du-te-n cer şi cere
Să deschiză porţile,
Să sloboadă ploile,
Să curgă şi gârlele,
Zilele şi nopţile,
Ca să crească grânele!
+
Iani, Iani,
Caloiani,
Ia cerului torţele
Şi deschide porţile
Şi porneşte ploile!

Obiceiul Caloianului se ţine îndeosebi în Muntenia de Est şi în Dobrogea, şi are loc într-o
marţi, a doua sau a treia săptămână după Paşte. Încă din zori, fetele de la 5-6 ani în sus se strâng la
un loc şi se împart, după vârstă, în două sau mai multe cete. Fiecare ceată îşi alege o conducătoare.
Fetele fac o păpuşă de lut, un om mic, pe care îl împodobesc cu panglici, cârpe colorate şi
flori, iar pe cap îi pun drept căciulă o coajă de ou roşu, oul înroşit fiind un străvechi simbol al (Re-
)Învierii, al Soarelui care răsare în fiecare dimineaţă. În unele sate, micul idol de lut este îmbrăcat în
straie ţărăneşti, cu opincuţe şi căciuliţă. Păpuşa se numeşte Calian, Caloian sau Scaloian.
Fetele pun Caloianul într-un sicriu mic, bine încleiat ca să plutească pe apă, sau îl pun pe o
scândură, îl înconjoară cu coji de ouă roşii, păstrate de la Paşte, precum şi cu fel de fel de flori, între
care predomină busuiocul, apoi îl îngroapă pe câmp, printre bucate, prin bozii sau mărăcini, pe malul
vreunei ape ori într-alt loc ascuns.
334
 Înainte de înmormântare, una dintre fete se face preot, alta dascăl, a treia duce steagul, adică
o trestie cu o batistă albă în vârf, înaintea popii, şi iarăşi una sau două fete duc sicriul ori scândura cu
Caloianul. În urma cortegiului vin celelalte fete, cu lumânări aprinse, bocind:
Caloiene, Ene,
Caloiene, Ene!
Cum ne curg lacrimile
Să curgă şi ploile,
Zilele şi nopţile,

Să umple şanţurile,
Să crească legumile
Şi toate ierburile!
Alte fete îi plâng pe fraţi, surori, părinţi, dacă le-au murit. După înmormântare, Caloianului
i se face pomană, timp în care este bocit din nou:
Iene, Scaloiene!
Tinerel te-am îngropat,
De pomană că ţi-am dat,
Apă multă şi vin mult
Să dea Domnul ca un sfânt,
Apă multă să ne ude,
Să ne facă poame multe!
A treia zi, după ce l-au înmormântat, adică în a doua sau a treia joi după Paşte, ori în ziua de
Paparude, fetele se adună iarăşi, se duc la locul unde a fost înhumat, îl dezgroapă şi-l bocesc iarăşi:
Caloiene, Ene,
Mă-ta te căta
Prin pădurea deasă,
Cu inima friptă, arsă,
Prin pădurea rară,
Cu inima friptă, amară!
Fetele îl aduc în sat şi îl aruncă într-o fântână sau se duc şi-i dau drumul sicriului pe un râu
sau pe un lac, urând ca anul să fie ploios şi plin de belşug. În multe locuri, Caloianul e mai întâi frânt
în bucăţi şi abia după aceea diferitele sfărâmături sunt aruncate în fântâni, în bălţi ori pe râuri. Apoi
se adună toate fetele la o casă şi acolo coc o plăcintă mare, numită ghizmană, ori mai multe plăcinte
şi alte bucate.
Ca şi celelalte denumiri legate de Caloian, şi ghizmană vine din limba tracilor, anume din
sintagma AKES-SAMENOS ”Grădini Divine; Grâne Bogate” (cf. grec. aghios ”sfânt”; rom. a
semăna). În continuarea obiceiului românesc al Caloianului, flăcăii aduc vin şi lăutari, se aşează toţi
la masă, mănâncă şi beau din pomana Caloianului.
Alteori, fetele îmbracă un sul cu straie femeieşti şi umblă cu el pe la casele oamenilor; iar la
casa unde se duc, gazda trebuie să ude acel sul cu apă, apoi le dă făină, ouă, unt şi altele. Cu ceea ce
adună fac şi ele plăcinte, bucate, aducând şi vin, şi aceasta se numeşte Pomana Caloianului. Iar acelui
sul îmbrăcat i se spune, ca şi omului de lut, tot Caloian ori Scaloian.
Pe alocuri, Caloianului i se zicea şi Muma Ploii, iar această variantă rarisimă a obiceiului a
fost consemnată, la anul 1900, într-un supliment al Noii Reviste Române: ”Nu plouă, şi-i creapăt de
se crapă pământul, pare c-ar căsca de zăduf, numai ce vezi pe babe că ies cu Muma Ploii, un chip de

335
om făcut din humă şi îmbrăcat cu ţoale negre, ca să se înnoreze cerul, şi după ce-i descântă, cum ştiu
ele, îl îngroapă la un loc umbros, pare c-ar ploua, dacă fac ele aşa”.
În unele sate din judeţele Ialomiţa şi Constanţa, alături de Caloian sau Scaloian, este bocită
şi Caloiţa sau Scaloiţa, referindu-se cu siguranţă la Eurydike, doamna lui Orfeus, care pierise şi ea
tot în împrejurări tragice. Cu privire la cele de mai sus se mai cuvine pomenit şi faptul că, iniţiat în
misterele orfice ale strămoşilor geto-daci, Ioniţă, marele ţar al românilor şi bulgarilor, şi-a adăugat
titlul de Caloian,,
Adrian Bucurescu
14.05.2013
http://epochtimes-romania.com/news/traditii-geto-dacice-caloianul---191513
Sunt bucuroasă că odată, demult și eu am participat la această sărbătoare mult îndrăgită de
fetele satului românesc. Cred că este o datorie să povestim/ să dăm mai departe de câte ori avem
ocazia, aceste datini ale poporului nostru.

336
Îmbrăcați de sărbătoare – anul 1932 (regiunea Moldova / Botoșani)

Loc. Câmpia-Turzii, jud. Cluj, anul 1976

Ansamblul artistic al Liceului Metalurgic -Spectacol folcloric organizat cu ocazia ședinței cu
părinții

Culegător: Prof. Adriana VĂLEAN

Liceul Teoretic ”Mihai Eminescu”, Cluj-Napoca

337
 Loc. Săpânța, Jud. Maramureș, anul 1979
Sâmbra oilor - obicei vechi din Țara Oașului (județul Satu
Mare), care are loc în fiecare primăvară. Sâmbra oilor este
sărbătorită prin muzică și dansuri în port popular, ea are loc la
Ruptul Sterpelor, adică separarea și numărarea oilor ca și măsurarea
laptelui de către ciobani care pornesc cu turmele spre pajiștile din
munți.

Îmbălțatul cailor
Loc. Spermezeu, Jud.
Bistrița-Năsăud

Îmbălțatul cailor este un obicei tradițional al zonei. Caii erau îmbrăcați la sfințirea și hramul
bisericii și întâmpinau oficialitățile la intrarea în sat.

Port popular
Loc. Spermezeu, Jud. Bistrița-Năsăud

338
 ÎNTRE LEGENDĂ ȘI TRADIȚIE

Prof. înv. primar Olaru Milica

Școala Gimnazială ”Iustin Pîrvu”Poiana Teiului, Neamț

Folclorul conservă mai multe legende creştine care explică de ce se înroşesc ouăle de Paşti
şi de ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului. Cea mai răspândită relatează că Maica
Domnului, care venise să-şi plângă fiul răstignit, a pus coşul cu ouă lângă cruce şi acestea s-au înroşit
de la sângele care picura din rănile lui Iisus. Domnul, văzând că ouăle s-au înroşit, a spus celor de
faţă: „De acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii şi împestriţate întru aducere aminte de răstignirea
mea, după cum am făcut şi eu astăzi“.
În 1937, marele folclorist şi etnograf Arthur Gorovei (1864-1951), membru corespondent şi
de onoare al Academiei Române, doctor honoris causa al Universităţii din Cernăuţi, publică un reuşit
studiu de folclor, intitulat „Ouăle de Paşti“, probabil prima lucrare pe plan mondial asupra obiceiului
românesc al încondeierii ouălor, din care vă oferim câteva extrase, legate de simbolismul spiritual al
oului.
„Oul a sintetizat misterul Creaţiunii; dintr-un ou trebuie să se fi născut Universul, Lumea –
deci şi omul. Oul cosmic trebuie presupus la baza credinţei tuturor popoarelor din lume.“
Cum am putea să precizăm: unde şi când s-a înroşit primul ou? Care popor l-a întrebuinţat,
pentru prima oară, am putea doar să ne întrebăm, pentru că ouă roşii de piatră s-au găsit până şi în
morminte din vremuri străvechi.
„Chinezii întrebuinţau ouăle roşii cu două mii de ani înainte de Hristos, şi desigur că, la
dânşii, obiceiul acesta era o moştenire din timpuri şi mai vechi. (…)“
Spre deosebire de alte ţări ale Europei, unde obiceiul s-a restrâns sau a dispărut, la români a
înflorit, atingând culmile artei prin tehnica,
materialele, simbolismul motivelor şi perfecţiunea
realizării. Ouăle „încondeiate“, „împistrite“ sau
„muncite“ s-au constituit, la români, într-o mărturie
a datinilor, credinţelor şi obiceiurilor pascale,
integrându-se între elementele de o deosebită
valoare ale culturii spirituale populare, care definesc
particularităţile etnice ale poporului nostru.

Oul roşu a rămas, în cultul nostru, alături cu

crucea, ca simbol al biruinţei contra Diavolului.
Odată cu menţinerea şi întrebuinţarea oului roşu, creştinii au introdus şi culoarea roşie în cultul lor.
Dacă papa de la Roma poartă mantie de purpură, Biserica ortodoxă, care nu admite veşminte albe, ca
la preoţii catolici, în serviciul Bisericii, a adoptat, în schimb, culoarea roşie în odăjdii, iar anumite
feţe bisericeşti poartă, în semn de autoritate, brâu şi culion de culoare roşie“.
În vremurile moderne, cel care pare să fi pătruns intuitiv semnificaţiile cele mai adânci ale
Oului cosmic este marele sculptor român Brâncuşi. Lucrările sale continuă să uimească lumea, iar
Ouăle sale ne şoptesc cu glas de taină misterul nepătruns de minte al creaţiei, aducându-ne cu ele
Lumina Începutului dumnezeiesc.

339
 În satul meu de pe valea Bistriței , se păstrează tradiția de Paste să se pregătească masa de
Pasti cu bucate tradiționale nelipsind pasca din branză dulce ,friptura de miel , ciorba de miel cu
leuștean verde .salată de sfeclă roșie cu hrean, drob , checuri în formă de miel .Peștele nu lipsește
fiind mâncarea care se mănâncă mai întăi , sau numai se gustă
pentru a fi sănătos tot anul și iute ca peștele.Tradiția ouălor roșii
este cea a împestrițării cu frunze din gradină . Este un obicei să
se adune frunzulițe cu cât mai multe forme , se udă puțin , se
aplică pe ou , apoi se introduc ouăle în ciorapi de damă și se
leagă strâns pentru a nu se desface ,,apoi se introduc în vopsea
roșie pentru vopsire . Ouăle sunt gata după ce se desfac ciorapii
si frunzele ,astfel ouăle rămânând împestrițate . Pentru a străluci
se ung cu slănină și se pun într-un coș cu iarbă proaspătă ,trifoi
sau crenguțe de salcie dacă Paștele nu este prea în iarnă. Este nelipsit obiceiul ciocnirii oălor la
ambele capete spunându-se ”Hristos a Înviat !” și respectiv ”Adevărat a Înviat !”

Aceste ouă se impart copiilor , care vin în zilele de Paște pentru a vesti învierea .Ei sunt
veseli ,îmbrăcați în haine noi sau costume populare , poartă trăistuțe sau coșuri pentru ouă.

În dimineața zilei de Paști toți membrii

familiei se vor spăla cu apă în care s-a pus un ban si
un ou roșu, la fel pentru a fi sănătos si bogat tot anul
.
Copiii dar si tinerii satului , cei care doresc ,
se pot da in zilele de Paște în scrănciob în schimbul
unei sume de bani .Acest scrânciob este făcut din
lemn ,special pentru acestă sărbătoare.

340
 Bibliografie :
BERDAN LUCIA, Sărbătoarea Sfintelor Paști și riturile de trecere între anotimpuri, în
„Datini”, nr. 7-8, Centrul Național al Creației Populare, București, 1994.

” Zi de sărbătoare” ,aprox. 1950, Poiana Teiului, Colecția de fotografii vechi a primăriei

Poiana Teiului , Neamț, prof. Olaru Milica

341
342
 SĂRBĂTORI DE ALTĂDATĂ-ICOANA SUFLETELOR DRAGI
UNGURENI, NOVACI , GORJ- IMAGINI DE SĂRBĂTORI ;NUNTĂ,PAȘTE ,ZIUA
OIERILOR

343
344
 ACTIVITATE EXTRACURRICULARĂ- FELICITĂRI DE PAȘTE

Autor prof. Ezaru George

Școala Gimnazială ”Înv. M. Georgescu Celaru, Dolj

Elevii creează felicitări de Paște și încondeiază ouă utilizînd metoda quiling.

345
 ACTIVITATE ȊN PARTENERIAT CU GRUPUL FOLCLORIC
”BRȂULEŢUL”-POEZII ŞI CȂNTECE SPECIFICE SǍRBǍTORII
DE PAŞTE

Autor-Prof. ȋnv primar Pǎun Ileana Doina

Şcoala Gimnazialǎ “Ȋnv. M.Georgescu”Celaru ,jud. Dolj

346
 Flǎcǎi la zi de
Cavaler şi domnişoarǎ- 1940 sǎrbǎtoare(ȋmbrǎcǎmintea cu
care se
mergea la Bisericǎ ,horǎ -1955)

DIALOG ÎN CÂNTECE-PROGRAM ARTISTIC-1966

Culegător,
Prof. Monica Pașca
Școala Gimnazială ”Înv. M. Georgescu” Celaru, Dolj

Grupul vocal al
învățătoarelor de la Școala
Celaru este în dialog
muzical cu grupul vocal al
învățătorilor de Școala
Amărăștii de Jos, Dolj.

347
 CROSSWORD

Ezaru George
Şcoala Gimnazială „Înv. M. Georgescu” Celaru
Celaru, Jud. Dolj

A
1. E G G S
2. L A M B
3. C R O S S
4. C L O T H E S
5. L E N T
6. R A B B I T
B

1. The children hunt them.

2. This animal is a Christian symbol of Easter.
3. Jesus was crucified on it.
4. We wear new ……….. at Easter.
5. It lasts 40 days. It begins with a reminder of our mortality on Ash Wednesday.
6. It brings chocolate eggs for children.
A-B. It is the celebration of the resurrection from the tomb on the third day after his crucifixion.

ȚĂRANCĂ ÎN COSTUM NAȚIONAL-1972

Prof. Înv. Preșcolar Bălășoiu Constanța

Școala Gimnazială ”Înv. M. Georgescu” Celaru, Dolj

Străbunica la 82 de ani, în 1972, îmbrăcată în costum

național oltenesc.

348
ACTIVITATE EXTRACURRICULARǍ-ȊNCONDEIEREA
OUǍLOR

Autor-Prof. ȋnv primar Pǎun Ileana Doina

Şcoala Gimnazialǎ “Ȋnv. M.Georgescu”Celaru ,jud. Dolj

349
 “PLIMBATUL SOCRILOR”

Culegǎtor-Prof. ȋnv primar Pǎun Ileana Doina

Şcoala Gimnazialǎ “Ȋnv. M.Georgescu”Celaru ,jud. Dolj

Obicei de nuntǎ ȋn satul Celaru-Socrii mari(pǎrinţii mirelui) ȋmbrǎcaţi ȋn costume tradiţionale se

plimbǎ prin sat, luni dupǎ nuntǎ, ȋmpreunǎ cu lǎutarii şi alaiul de nuntǎ.

SFÂRȘIT DE AN ȘCOLAR-1952 ȘCOALA CELARU, DOLJ

Prof. Monica Pașca

Școala Gimnazială ”În V. M. Georgescu” Celaru, Dolj

Elevi din clasele primare, împreună cu învățătorii și directorul școlii, după serbarea de trecere a
clasei.

350
VEDERE- FOTOGRAFIE TRIMISǍ UNEI PRIETENE(FAŢǍ-
VERSO)-1945-1950

Culegǎtor-Prof. ȋnv primar Pǎun Ileana Doina

Şcoala Gimnazialǎ “Ȋnv. M.Georgescu”Celaru ,jud. Dolj

prof. înv. primar Croitor Viorica Şcoala: Colegiul Național Mihai Eminescu Suceava
351
 Localitatea: Suceava, Judeţul: Suceava

Titlul: Familie tânără în zi de Titlul: Fete în costume populare

sărbătoare – începutul secolului al de sărbătoare - aproximativ
XX-lea (Com. Șcheia, Suceava; tata – anul 1900 (zona Sucevei –
Mironiuc Traian, mama- Mironiuc Maria, persoanele nu au putut fi
copiii – Anița și Catrina) identificate)

Titlul: Tineri bărbați la cătănie -

începutul secolului al XX-lea
(bărbații sunt din com. Șheia,
Suceava, stânga – Mironiuc Traian,
dreapta – Băițian Emilian; serviciul
militar la Turda – însemnare pe
spatele fotografiei)

352
TITLUL: Străbunica mea la opt ani
Fotografie veche, realizată în ziua de Paște, anul 1938, cuprinzând o parte din
membrii familiei străbunicii mele, Vicovan Alexandra (dreapta, jos). Bărbatul din
stânga, sus, era pălimar – Vicovan Ioan, cel de alături era nașul soților așezați pe
scaun, nu-i știm numele. Femeia din picioare era sora celei care stătea pe scaun -
Baboi Ierodia. Cei doi soți, așezați pe scaun, erau Vicovan Ioan și Meletia. Cei patru
copii erau ai lor: băiatul din brațele tatălui era Dimitrie, avea trei ani (singurul
acum în viață, are 82 de ani), fetița din brațele mamei era Zamfira. Jos, în stânga este
Ana, iar în dreapta jos este Alexandra, străbunica mea. Avea opt ani. Eu îi port
numele.
NUMELE ELEVULUI CULEGĂTOR: Mihoc Alexandra, CLASA: a II-a B
UNITATEA DE ÎNV: Colegiul Național Mihai Eminescu Suceava
LOC. Suceava, JUD. Suceava - 2017
CADRUL DIDACTIC: prof. înv. primar Croitor Viorica

353
 ANOTIMPUL TINEREȚII

Prof.Fera Florentina
Școala Gimnazială Borănești
Județul Ialomița

Se spune adesea despre persoanele tinere că se află în primăvara vieții.

Primăvară, tinerețe, speranță, renaștere! Prin urmare, primăvara simbolizează tinerețea,
tinerețea naturii, reînvierea ei.
Cu un suflu nou, dătător de viață și speranță, primăvara revine în fiecare an mai veselă, mai
verde, mai minunată, pătrunzând în fiecare cotlon al firii și în fiecare suflet.
Cerul își dă jos draperiile mohorâte de până atunci, arătându-se albastru și luminos, limpede
și clar, iar soarele auriu îl pudrează cu pulbere fluidă de aur și, ca să-și facă din plin prezența, își
aruncă sulițele de foc binefăcător spre pământ.
Simțind căldura, pământul își trimite sevele hrănitoare spre întreaga lume vegetală pentru a
o renaște. Și mirajul se petrece......
Copacii, treziți din somnul amorțirii, își întind spre cer brațele-crengi împodobite cu
buchețele albe de flori, drept ofrandă cerului-împărat.Se trezesc din somn și păsărelele înveselind
natura cu triluri vesele și jucăușe. Mireasma florilor de primăvară inundă aerul amestecând, parcă,
esențele cele mai pure ale unor renumiți parfumieri, în timp ce curcubeul culorilor încântă ochiul și
bucură sufletul plin de dor de primăvară.
Dar, atâta frumusețe nu e de ajuns. Iarba de un verde strălucitor, așternută ca un covor de
catifea, renaște veselă lumea micilor viețuitoare minuscule și zumzăitoare ca într-un cântec odihnitor.
Un izvoraș gâlgâitor, cu apă clară, a început să alerge jucăuș printre săbii fragede și verzi
ducând cu el un susur cristalin.
Spectacolul a început!
Primăvara- zână s-a așezat pe tronu-i diafan și cu bagheta magică și-a început simfonia.
Totul este vesel, verde și renăscut. Speranța, dragostea de viață și bucuria reînvierii inundă
firea.... Și sufletu- mi, ușor, ușor, se-nalță plin de bucurie și-ncântare spre înalt.
Mi-e sufletul o primăvară!

354
 ÎNCONDEIEREA OUĂLOR DE PAȘTI-
SEMNIFICAȚII

Profesor învățământ primar OPRIȘ FLORICA

Școala Gimnazială ,,Academician Marin Voiculescu,, Giurgiu

Pentru masa de Paști, sub nicio formă nu trebuie să lipsească ouăle roșii, drobul de miel, pasca
și cozonacul. Femeile din satele giurgiuvene respectă ritualul vopsirii ouălor în Joia Mare, deoarece
vinerea este considerată ca și ziua de Paști, în biserici având loc „Prohodul”.
Pentru decorarea deosebită a ouălor se folosește lumânare topită pentru ornat, ceară de albine
amestecată cu cărbune pisat și frunze de pătrunjel, iar pentru colorare se folosesc coji de ceapă pentru
a obține culoarea galben și sfecla roșie, pentru ouă roșii.
Brâncuşi spune despre ou că e ,,maica tuturor formelor’’. Oul e începutul şi sfârşitul.
Încondeierea sau „împistritul” ouălor este un obicei vechi în tradiția noastră. Paştele, cea mai mare şi
mai însemnată sărbătoare creştină de peste an, a fost prăznuit întotdeauna de români ca o zi de bucurie
și evlavie. Simbolul cel mai reprezentativ al acestei sărbători este oul, iar românii și nu numai
îl îmbracă în fiecare an parcă mai frumos.
Este vopsit și încondeiat în zilele de joi și sâmbătă din Săptămâna Mare, iar această iscusință le
aparține aproape în exclusivitate femeilor. Modelele regăsite sunt diverse și niciun ou nu pare a se
asemăna cu alt ou.
Cele mai răspândite motive folosite la închistrirea ouălor sunt crucea Paștelui, floarea Paștelui,
cărarea ciobanului sau cărarea rătăcită, brâul și desagii popii, brăduțul, frunza de stejar, albina,
peștele,coarnele berbecului, cârja ciobanului, steaua ciobanului, inelul ciobanului, fluierul ciobanului,
„patruzeci de clinisori”, vârtelnița, creasta cocoșului, broasca, fierul plugului, ulița satului, grebla,
sapa etc.
Realizarea de ouă închistrite începe de pe la mijlocul Postului Mare. De regulă, ele nu se
mănâcă. Dupa ce se sfințesc în noaptea de Înviere, sunt dăruite rudelor și celor dragi și sunt păstrate
în apropierea icoanelor până la Paștele următor.
Ornamentica ouălor decorative este extrem de variată, ea cuprinde simboluri geometrice,
vegetale, animale, antropomorfe și religioase. Iată câteva simboluri și semnificații utilizate:
- linia dreaptă verticală = viața ;
- linia dreaptă orizontală = moartea ;
- linia dublă dreaptă = eternitatea ;
- linia cu dreptunghiuri = gândirea și cunoașterea ;
- linia ușor ondulată = apa, purificarea ;
- spirala = timpul, eternitatea ;
- dubla spirală = legătura dintre viața și moarte.
În dimineața primei zile de Paște, e obiceiul, în Giurgiu, de a te spăla cu ou roșu și cu bani, ca
să ai fața roșie ca oul și să fii bogat tot anul.
Sărbătoarea Paștelui – Ouăle colorate în alte culori (galben, verde, albastru) vestesc bucuria
primăverii. Cele colorate în negru simbolizează chinul și durerea pe care le-a suferit Hristos pe cruce
dar, dacă vrem să vorbim despre arta populară în privința ornării ouălor de Paște, trebuie să ne referim
la încondeiatul ouălor.
Ouăle închistrite sunt simbolul Mântuitorului, care a iesit din mormânt și a înviat, precum puiul
din găoace. În Bucovina (și nu numai) ele se numesc și „ouă muncite”, dedicând strădania de a le face
frumoase patimilor pe care le-a suferit Hristos pentru lume.

355
 Tehnica diferă în funcție de zonă, timp, creatorul popular. Cea mai răspândită și mai renumită
tradiție a încondeiatului ouălor este în Bucovina. Mai întâi, aici se încondeiau ouă crude, apoi fierte,
iar azi se închistresc ouă golite de conținut.
Instrumentul cu care se „scriu” ouăle se numeste chișiță (un vârf ascuțit de tablă de aramă, fixat
într-o măciulie a unui băț plat). Tehnica tradițională spune ca la încondeiat se mișcă oul, iar nu
instrumentul. Acum se mai folosește și penița, în cazul încodeierii ouălor cu tuș.
În Vlașca tehnicile sunt diferite. Cea mai apropiată de tradiție este încondeierea prin acoperirea
succesivă cu ceară, apoi scufundarea oului în diferite băi de vopsea: întâi galben, apoi roșu, verde,
albastru, negru.
În ornarea ouălor se folosesc motive geometrice, fitomorfe sau zoomorfe. Dintre ele amintim
romburi, triunghiuri, zig-zag-uri, puncte, frunza de stejar, bradul, floarea de măceș, grâul, coarnele
berbecului, peștele, cerbul (coarnele cerbului), steaua magilor, cărarea (calea) rătăcita, cârligul
ciobanului, crucea Paștelui, etc. Mai nou se întâlnesc icoane pictate pe ouă sau în interiorul oului.
Tot un motiv tradițional îl constituie încondeierea cu încrețeli (motive ornamentale) de pe
cămășile costumului popular.
Cu siguranţă că tradiţiile legate de această sărbătoare şi în general legate de toate sărbătorile
sunt mult mai numeroase şi diferite în funcţie de zona geografică, dar toate au un punct comun în
ceea ce priveşte raportarea lor la religie şi legătura specială a acestora cu credinţa.

MIRACOLUL ÎNVIERII-OBICEIURI PURIFICATOARE

ed. Biță Petruța Ancuța,

G.P.P. Prichindeii, Giurgiu

Șirul sărbătorilor legate de Sfintele Paști începe de fapt cu Lăsatul Secului, ce semnifică
ultima zi când se mai poate mânca "de dulce", înainte de a începe unul din cele patru mari posturi
rânduite în Biserica Ortodoxă (Postul Nașterii Domnului, Postul Sfintelor Paști, Postul Sfinților
Apostoli Petru și Pavel și Postul Adormirii Maicii Domnului).
Postul cel Mare sau Postul Sfintelor Paști, este singurul care are două Lăsata Secului, unul
pentru carne (Duminica Înfricoșatei Judecăți), celălalt pentru lactate, ouă și pește (Duminica Izgonirii
lui Adam din Rai).
În lumea satului, Lăsata Secului de Paști păstrează acte rituale specifice unui început de An
Agrar celebrat la echinocțiul de primăvară. În acest sens, Prof. Ion Ghinoiu afirma: “prin fixarea
Paștelui în raport cu echinocțiul de primăvară și faza lunară, cele mai importante sărbători și obiceiuri
păgâne au fost împinse în afara ciclului pascal, la Lăsatul Secului și la Rusalii”.
Cele mai interesante obiceiuri din preajma Lăsatului Secului, care se mai păstrează și în
zilele acestea în satul bunicilor mei sunt Revelionul Lăsatei Secului, Baterea Halviței, Ziua (Marțea)
vaselor.
Revelionul Lăsatei Secului este considerat punctul central al ritualurilor și are loc în sâmbăta
sau duminica dinainte de Lăsata Secului de carne (deci înaintea Săptămânii albe) o sărbătoare
asemănătoare cu Revelionul care, în funcție de zonele geografice, poartă denumiri diferite precum:
La Zăpostit (Lăsatul Secului), Priveghiul cel Mare (priveghi - termen care definește orice petrecere

356
nocturnă), Alimori (nume dat roții de foc, cu altă semnificație specială), Hodăițe (nuia cu două crengi
între care se pun paie, pănușe de porumb, făn și se dă foc), Opaiț (denumirea vine de la arhaicul
instrument de iluminat) dar în esență tradiția este similară.
Sărbătoarea se desfașura o noapte întreagă, sub cerul liber și era un prilej colectiv de veselie
a întregii comunități sătesti, la care toți trebuiau să ia parte. Ca în toate marile evenimente colective
din viața satului, și acum se aprind pe dealuri focuri rituale (fiecare aducând lemne, paie, cauciucuri
sau coceni de porumb) in jurul cărora se strâng, cu mic, cu mare și petrec până dimineața, se cântă,
se chiuie, se joacă, se fac "strigături peste sat” asemănătoare cu cele de la Anul Nou sau din sâmbăta
Paștelui. Scopul lor ar fi purificarea oamenilor din sat .
Baterea alviței (halvitei) reprezintă un alt obicei de Lăsata Secului, de fapt o ceremonie
practicată în sudul țării. Este tot un prilej de mare veselie colectivă, o petrecere tinerească organizată
mai ales de către adolescenți. Alvița legată cu o sfoară, este plimbată prin fața tinerilor, care,
organizați pe echipe de câte doi, cu mâinile legate la spate, încearcă s-o prindă cu gura, lucru extrem
de dificil, cel mai des reușind doar să se murdărească pe față și pe haine.
Martea vaselor denumea ziua in care vasele folosite pentru mancarea “de dulce” se spalau
cu lesie pentru a fi purificate in vederea mancarii de post, se procura “piatra vanata” (pentru stropirea
vitei de vie impotriva manei) ,se strangea zapada netopita pentru a se face apa folosita in rituri magice
de infrumusetare, sau pentru a se stropi ritual podelele cand se maturau, se faceau farmece si vraji.
În timpul postului oamenii își purifică trupurile, sufletele, casele, pentru a primi cum se
cuvine Sfânta sărbătoare a Învierii Domnului Iisus Hristos.
Ziua Învierii Domnului, cunoscută și sub numele de Paști începe, din punct de vedere
liturgic, în noaptea dinainte, la miezul nopții, când se spune că mormântul s-a deschis și a înviat
Hristos. Chiar dacă românii din ziua de azi participă în număr destul de mic la Sfânta Liturghie din
această noapte sfântă, ei vin la Slujba Învierii, pentru a lua lumină. Apoi se duc pe la casele lor,
revenind, dimineața, la biserică, în locurile unde se sfințește pasca.
La biserică pasca este dusă într-un coș anume pregătit pentru Paște cu ștergare cu motive
populare. După sfințirea din dimineața primei zile de Paște, pasca dobândește puteri purificatoare,
asemeni anafurei. Ea este sfințită și se consumă imediat dupa anafură. Pasca are forma rotundă, pentru
că, în popor, se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde. Pe margini se pune un colac împletit în
trei, iar la mijloc se face o cruce din aluat, simbolizând crucea pe care a fost răstignit Hristos. Între
împletituri se pune brânza sărată sau dulce, frământată cu ou și stafide. Pasca se împodobește cu
ornamente din aluat - flori, spirale, frunze, etc în funcție și de măiestria gospodinei. În anumite regiuni
ale țării, ea este un aluat simplu, ornamentat și cu cruce, aluat de pâine sau de cozonac. Înainte de a
se face pasca, femeile "se grijesc, se spală pe cap, se piaptănă, îmbracă straie curate, fac rugăciuni și
apoi se apucă de plămădit" .
Tot în coșul care se duce la sfințit, femeile pun cârnați, ouă roșii și pestrițe, colaci, brânză,
slănină, drob, usturoi, sare, prăjituri și alte alimente. Acestor alimente sfințite li se atribuie puteri
vindecătoare. În unele locuri, se spune că, cine mănâncă ouă în ziua de Paști va fi ușor peste an. În
trecut albușul de ou roșu sfințit se usca, se pisa și se sufla în ochii bolnavi de albeață, ai vitelor și
oamenilor. Cu slănina se ungeau rănile sau vreun picior scrântit. De asemenea, pentru friguri, omul
se afuma cu slănina și tămâie puse pe o lespede. Slănina, consumată ca atare, se spunea că are
proprietăți tămăduitoare pentru oameni și vite. Hreanul sfințit se păstra în pământ, crezându-se că el
curățește apa fântânilor, vindecă de boli și friguri. Dacă îl consumai când veneai de la biserica, se
spunea ca vei fi iute și sănătos tot anul.

357
 Sarea era folosita la sfințirea fântânilor, iar azi e pusă în mâncare. Cuișoarele se spunea că
sunt bune pentru dureri de măsele(se crede și acum). Despre usturoiul sfințit se spunea că nu se strică
și folosea la alungarea strigoilor sau pentru tămăduirea celor bolnavi de vătămătură.
În zona de sud a țării, în Muntenia, sat Vlad Țepeș, pe lângă alimentele enumerate mai sus,
se duce la biserică pentru a fi sfințit și Orezul cu pește. Acest obicei se păstrează de peste 70 ani(își
amintește bunicul de când era copil). Peştele este simbolul apei, vieţii, fecundităţii şi înţelepciunii.
Este unul dintre cele mai timpurii simboluri creştine, Iisus numindu-i pe Apostoli pescari de oameni
şi hrănind mulţumile cu doar doi peşti şi cinci pâini. Pe lângă unirea cu Hristos, peştele simbolizează
botezul cu apa, viaţa şi hrana spirituală.
Majoritatea gospodinelor din sat pregătesc cu grijă peștele-unele îl țin la sare și vânt, iar
altele îl afumă. Orezul pregătit cu grijă se pune în vase noi, gătite special pentru această sărbătoare
cu ștergare populare(legate de toartă).
După ce orezul este sfințit, oamenii se așază cu vasele la ieșirea din biserică pentru ca ceilalți
săteni să poată gusta la plecare din orezul care li se pare mai ”bun”.
Până acum câțiva ani, oamenii veneau din alte sate vecine special pentru a gusta această
mâncare. În ultimii ani s-a diminuat amploarea fenomenului.
În biserică mai este obiceiul ca, în această noapte, să se sfințească pâinea numită paști, fie
sub formă de anafură sau anafură amestecată cu vin (în Vestul țării). În Bucovina, această pâine, sub
formă de prescuri, o aduc la biserică femeile, în Vinerea Mare, când se slujeste Sfântul Maslu.
Puteri deosebite i se atribuie și lumânării de la Înviere, care este păstrată șapte ani și aprinsă
în caz de grindină, furtuni, sau mari primejdii. Noaptea Învierii este deosebită, ea simbolizând noaptea
luminii, a izbăvirii omului din iad, din păcat și din moarte. Spun sfinții că întreaga omenire va învia
după modelul Învierii lui Hristos.
De aceea, în zilele noastre, Învierea este privită ca o sărbătoare a luminii. Seara sau la miezul
nopții, când oamenii merg la slujba Învierii, aprind lumânări la mormintele celor morți din neamul
lor. În Bucovina e obiceiul ca, în noaptea Învierii, să se lase luminile aprinse în toată casa și în curte,
ca să fie luminată gospodăria, în cinstea luminii pe care a adus-o Hristos în lume, prin Învierea Sa.
Dupa ce se întorc de la slujba din noaptea de Înviere, muntenii păstrează aprinsă lumânarea cu care
au luat Lumina de la biserică. Ea se reaprinde și de câte ori are loc un eveniment fericit. Cine urmează
datina, se spune că are noroc în viața personală și este bine văzut de cei din jur. Tot aici, deși răspândit
în aproape toată țara, există obiceiul de a purta haine noi pentru schimbarea trupului și sufletului.
Familia creștină se așaza apoi la masa pascală. Aici, capul familiei ciocnește ouă cu soția
spunând formula tradițională : "Hristos a înviat!". Acest salut va fi folosit până la înălțare, dar din ce
în ce mai puțini oameni îl rostesc.
În prima luni din a doua săptămână de după Paște se serbează Paștele Blajinilor sau Paștele
Morților,. Despre Blajini se crede că sunt ființe mitice, care locuiesc în Ostroavele Albe ale Apei
Sâmbetei, se crede că ar fi copiii nebotezați, morți după naștere sau oamenii de demult, cu o credință
mai curată decât a pământenilor. La acestă sărbătoare, se împart bucate pentru morți, cu credința că
acum sufletele lor sunt slobode și se pot înfrupta din acestea. Celor ce nu împart se spune că le vor
cere morții noaptea.
Sărbătoarea este mai puțin ținută în ziua de azi. Ca și alte tradiții, se păstrează mai mult la
sate și de către oamenii mai în vârstă.
Bibliografie: Ivan Evseev, 1994, Dictionar de simboluri si arhetipuri culturale, Amarcord.

358
 BRÂUL BĂRBAȚILOR

Brâul este un dans românesc de virtuozitate, jucat mai ales de bărbaţi şi răspândit aproape în
toată ţara. Melodia instrumentală este însoţită deseori de strigături. Caracterul vioi, dinamic al acestui
dans se datorează tempoului rapid şi ritmului foarte variat, cu multe sincope. Brâul se dansează în
semicerc sau linie, cu braţele prinse de cigatoarea (brâul) vecinului; figurile complicate, spectaculoase
uneori, alternează cu plimbări line.
Există mai multe tipuri de brâu, specifice anumitor părţi ale ţării, cum ar fi:
– brâul pe şase – bazat pe fraza muzicală alcătuită din trei măsuri de două pătrimi;
– brâul pe opt – cu fraza din patru măsuri de doi timpi.
Bănăţenii, fie ei montani sau de la şes (pustani), pe lângă jocurile tradiţionale româneşti,
hora, căluşul, sârba, etc. au făcut notă aparte cu specificul lor coregrafic respectiv brâul sau jocul de
doi. Toate jocurile populare româneşti poartă chiar şi astăzi, pe scenă filoonul arhaic dar brâul
bănăţean, elegant şi complex, fălos şi hotărât reprezintă un ax de supravieţuire într-o lume dură, mai
ales cea a Banatului montan dar şi în cel de câmpie, aflat mereu pe lista de interese a diverşilor
năvălitori, barbari sau civilizaţi. Sprijinindu-se unul pe altul jucătorii brâului bănăţean, „legănat şi
apăsat” evocă demnitate, curaj, solidaritate şi fermitate. În timp ce bărbaţii se ţin de umăr, fetele se
unduie şi ele ţinându-se de mână sau executând piruete măiestrite, în planul doi al scenei, dinapoia
băieţilor. Un regal de dinamism şi culoare ce reiese din energia degajată de dansatori şi frumuseţea
melosului şi a costumelor.
Pe la mijlocul jocului, la nedeie (nigee-la munte, rugă-la şes), la nuntă/botez (uspăţ) sau de
Paște, după ce jucătorii s-au încălzit cu brâul şi hora, paşii complicaţi ai brâului sunt acceleraţi într-
un „joc de doi”, pe care tinerii şi adulţii, copiii şi cei vârstnici îl execută într-un ritm ameţitor, aproape
imposibil de urmărit sau imitat de către necunoscători. În funcţie de subzonele etnofolclorice se mai
adaugă jocului/horei satului şi alte dansuri ca de exemplu, poşovoaica, lenţa, duba, ţandăra,
măzărichea, sorocul/pe trei sau patru paşi, etc.
Fotografia este realizată în satul Valea Bolvașnița din județul Caraș- Severin, în anul 1950.

NATURA, PRIETENA TUTUROR

Prof. Înv. Primar Marcu Valentina-Dana

Școala Gimnazială Sinești, Județul Ialomița

Florile-n grădini dansează Și-alungă greii, leneșii, nori,

Toată ziua se distrează, Totul fiind plin de culori.
Că primăvara a revenit Îmi place să mă joc pe-afară
Natura a primenit. Când vine Zâna Primăvară,
Soarele, strălucitor de prospețime Când în grădini zumzăie albine
Vine în grădină la mine. Când omu-i fericit ca mine.

359
 Jucăuși stau preinte flori
Fluturii multicolori.
Pe fețe zâmbete-aducând
Pe toată lumea bucurând.
PARFUM DE PRIMĂVARĂ
În copacul înflorit
Păsărelele-au venit.
Cuib pe rămurele fac
Și cântă mereu cu drag.
Cât este ziua de lungă
Albinele-ncep să strângă,
Din flori vesel colorate,
Polen dulce, bun la toate.
PRIMĂVARA
Plaiurile noastre toate
Sunt calde și înmiresmate;
Primăvara a venit
Cu un alai de flori deosebite.
Ghiocei, brândușe, lăcrămioare,
Cu miresme dulci, îmbietoare
Au ieșit pe pământul care
Primește primele raze de soare.
Prin pomii plini de flori
360
Fericirea fără seamăn mă cuprinde,
Sufletl mi se aprinde.
Natura cu tine se-mprietenește
Viața și se primenește.
Prof. înv. primar Hriscu Nina
Școala Gimnazială Nr. 97, București,
București, Sectorul 5
A venit așa, de-odată,
Primăvara colorată,
Cu miresme și parfum
Și cu pomi cu mult rod bun.
Soarele căldură face,
Așa cum nouă ne place.
Noi cântăm și alergăm,
Toată ziua ne jucăm.
Prof. înv. primar Hriscu Nina
Școala Gimnazială Nr. 97, București,
București, Sectorul 5
Se-ntrec pășările în cântări.
Gâzele s-audezmorțit,
Albinele la treabăau pornit.
Acum își dezbracă grădina
Mantia de frig și ger.
Își ia starie înflorate,
Cu gâze, păsări minutate.
 SĂPTĂMÂNA PATIMILOR

Prof. Mureșan Dana

Liceul Tehnologic „Vlădeasa”, Huedin

Această perioadă prepascală este considerată – în tradițiile creștinești – una de doliu, de

tristețe, nicio activitate la câmp nefiind îngăduită. Casele și gospodăriile trebuiau să fie pregătite
pentru marea sărbătoare a Învierii, erau purificate, văruite, zestrea era împrospătată și primenită,
veșmintele noi, sărbătorești, erau terminate, fiecare membru al familiei primind haine țesute, cusute,
brodate special pentru evenimentul mult așteptat. Dar, mai presus de orice, oamenii își purificau
trupul și sufletul, spălându-se în „apă neîncepută“, luată în zori din fântăni și izvoare și săvârșind
marea taină a spovedaniei, pentru a scăpa de povara păcatelor. Astfel, în noaptea de Înviere se puteau
„întâlni“ cu Dumnezeu prin sfânta cuminecătură.
Interdicții numeroase precizau: “Săptămâna Mare să nu spoiești că e rău de boale“ (Gorovei,
1916), „În săptămâna Sfintelor Paști nu e bine ca muierea să coase, căci atunci împarte Sfântul Ilie
trăznetele“ (Gorovei, 1916). Alte obiceiuri aveau finalitate augurală: „În seara de Vinerea Paștilor,
lumea care vine de la biserică aduce lumânări aprinse. Oamenii ocolesc casa de trei ori și fac cruce
cu lumânarea pe pereți, în patru părți, ca să fie feriți de foc, boale, trăznet“ (ibidem). „În Vinerea
Paștilor se suie fetele în clopotnița bisericii și sună clopotul ca să le crească cânepa“ (ibidem). „Dacă
pomii nu rodesc, este bine ca gospodina să meargă în Sâmbăta Paștilor cu mâinile pline de aluat și să
le șteargă de pomi, care apoi vor rodi.“ (ibidem).7
Toate aceste rituri, descrise de Artur Gorovei ca fiind specifice Bucovinei, le regăsim și în
obiceiurile celorlalte ținuturi românești, dovedind aria largă de răspândire a credințelor precreștine,
peste care s-au suprapus cele religioase, precum și unitatea spirituală a satelor românești de dincoace
și de dincolo de Carpați.
Un străvechi obicei românesc despre care au vorbit mulți cercetători, ca etno-sociologul
Traian Herseni, iar mai recent, regretata etnoloagă ieșană, Lucia Berdan (Berdan, 2001, p.47) este
acela al spovedaniei la copac. Atunci când lăcașul de rugăciune se află foarte departe de sat și
credinciosul vârsnic nu putea parcurge distanța, ori în cazul unor păstori, care se aflau în munți cu
turmele, neavând posibilitatea să coboare în sat, se credea că în fața lui Dumnezeu este tot atât de
primită spovedania în „natura biserică“ (cum spunea Lucian Blaga), ca aceea făcută în sfântul locaș.
(vezi și Oltean, 2002, p.452; Pavelescu, 2006, p.139). Omul tradițional caută purificarea sufletească
prin mărturisirea păcatelor săvârșite în fața bradului sau a prunului, iar în locul cuminecăturii mesteca
muguri de brad sau salcie. Acest obicei este tributar vechilor concepții animiste, pe care biserica nu
le acceptă. Dar omul tradițional se adresa lui Dumnezeu cu aceeași fervoare și cu aceeași dorință
imperioasă de purificare, în mijlocul naturii, perfecta creație a Celui Prea Sfânt. Astfel de practici
precreștine au mai fost semnalate în contemporaneitate, în zonele montane ale Vrancei, Făgărașului,
Orăștiei, Ceahlăului, Mărginimii Sibiului. Omul se încadrează, astfel, în timpul sacru, mitic. Arborii
aleși, bradul sau dintre pomi, prunul, erau considerați sacri. Ei „participau“ la toate evenimentele
vieții de familie, când se năștea un prunc de sex masculin, la poarta casei se punea un brad, cununia
se făcea sub prun roditor, pentru a răsfrânge prin contiguitate fertilitatea asupra mirilor. Pe mormântul
unui fecior „nelumit“ se punea, lângă cruce, un brad împodobit ca steagul de nuntă, iar pomul de
înmormântare, cu orfrande de colaci, covrigi și fructe, ca pomana mortului era făcut din vârf de prun.

7
Maria Bocșe, Obiceiuri tradiționale românești din Transilvania, pag. 291.
361
Iată de ce în perioada Săptâmânii Mari sau a Patimilor, oamenii „căutau“ calea spre cer și prin astfel
de mesageri ai naturii.
Obiceiul este tributar, în același timp, credinței că bradul reprezintă „coloana cerului“, „axis
mundi“, care leagă existența telurică de cea celestă, viața omului de transcendent.8
O mulțime de credințe sunt legate de Joia Patimilor. „Noaptea la denii, la cele 12
îngenuncheri în fața fiecărei evanghelii, când țârcovnicul stinge câte o lumânare, femeia care vine la
biserică cu un căpățel de sfoară îl înnoadă la fiecare dată (denie), astfel că la sfârșitul slujbei sunt
înșirate 12 nodulețe… Cu această legătură încing copiii bolnavi de friguri sau femeile care nasc greu.
Tot în acestă zi nu se seamănă nimic în pământ, căci a fost răstignit și îngropat Iisus“ .
„Spre seară, toată lumea merge spre cimitir. Femeile jelesc și nu părăsesc locul unde sunt
îngropați cei dragi, decât atunci când preotul și lumea cu lumânările aprinse încep ocolul bisericii. Cu
lumânările aprinse trebuie să meargă acasă, unde iarăși fac un înconjur de trei ori, făcând cruci mari
la fiecare ungher. Căpățelul de ceară rămas se păstrează pentru vremuri de primejdie, trăznete,
cutremure, duhuri necurate etc.“
„Vineri la ora două după amiază se scoate „Sfântul aer“ (pânza pe care este pictată imaginea
punerii lui Hristos în mormânt n.n.). Femeile, în special cele care sunt suferinde, obișnuiesc să treacă
pe sub el, cu credința că se vor însănătoși“.
„Sâmbătă, în noaptea Învierii, femeile de la sate, înainte de a trimite copiii la biserică, îi
spală pe cap cu apă în care se pune un ou alb, unul roșu și un ban, cu credința că vor fi norocoși și
fericiți. Noaptea, pe la 11 ore, se trage clopotul mare de trei ori, că se începe slujba religioasă care
ține până la ora 3 dimineața“.
„Femeile se duc la biserică cu coșuri pline de mâncăruri, ouă, pască și răcituri de gâscă sau
găină (chitorage), la fel și românii de peste Nistru. Se mai duce și „pască cu cruce“, preparată cu
brânză, având ca decor o cruce modelată din aluat. Aceste mâncăruri… sunt sfințite de preot… iar
cînd se reîntorc de la biserică, se împărtășesc cu toții, mâncând din pască, apoi celelalte alimente
binecuvântate. Din „pasca cu cruce“ se mănâncă numai brânza, aluatul păstrându-l uscat, până la Ziua
Crucii, când se dă vitelor ca să fie păzite de boli.“9
„În prima zi de Paști nu se mai merge la biserică, dar clopotele răsună toată ziua, ca să dea
mai mare farmec acestei sărbători. Fetele și flăcăii din sate se duc la joc și se dau în scrânciob, plătind
cu ouă roșii. Ca obicei specific, toată lumea se îmbrățișa, sărutându-se și urându-și bucurie, apoi
rostind îndătinatul «Hristos a înviat»!“
Sunt informații de acum șapte decenii, dar ele stârnesc nostalgice amintiri unora și certitudini
altora despre similitudinile noastre culturale în străvechi credințe legate de soare, de cultul
strămoșilor, de datinile românești la Sfintele Paști.10

Bibliografie:
Bocșe, Maria, 2016, Obiceiuri tradiționale românești din Transilvania, Editura S.C. Hiperborea,
Cluj-Napoca.

8
Op. cit., pag .292-293.
9
Op. cit., pag.294.
10
Op. cit., pag.295.

362
 PAȘTELE DE ALTĂDATĂ

Prof. înv. primar Șerban Marilena Simona

Școala Gimnazială „Dumitru I. Ionescu” Calvini, jud. Buzău

Imagini care ne spun totul despre viața de familie de altădată, viața simplă de la țară pe care
o duceau oamenii, aproape de natură și mult mai aproape de ceea ce Dumnezeu, în creația Lui a gândit
pentru om.

Trei generații într-o fotografie,

Fotografie de familie în zi de paște, anul 1961
anul 1975,
Localitatea nehoiu, jud. Buzău
localitatea nehoiașu, jud. Buzău

VEȘNICIA S-A NĂSCUT LA SAT...

OBICEIURI ȘI TRADIȚII DE PAȘTI
DE PE VALEA MUREȘULUI, JUD. ARAD

Marc Nicoleta,
Școala Gimnazială ”Nicolae Bălcescu”, Arad

“Tradiția adevărată e singura merinde sufletească” spunea Liviu Rebreanu, iar țăranul român
a rămas un exponent remarcant al tradiției și obiceiurilor păstrate din moși strămoși, încercând ca,
dincolo de traiul lor simplu și atât de modest, să dea semnificație aparte fiecărui moment important
din viața sa.
În vatra și așezământul fiecărui sat sau comunități, găsim și azi, urme ale unor credințe
străvechi românești. Pregătirea pentru Sărbătoarea Paștelui a reprezentat, întotdeauna, pentru românul
ortodox, o perioadă de pregătiri sufletești, împletite cu post și rugăciune, dar și un imbold propice
pentru cultivarea tradițiilor autohtone.

363
 În împrejurul zonei Aradului, la poalele Munților Zărand, pe malul drept al Mureșului, țăranul
român își pregătea casa, cu toți ai săi, pentru întâmpinarea sărbătorii cu evlavie, liniște și bucurie.
Înaintea începerii postului toate oalele și cratițele erau bine spălate și curățate, astfel ca, nicio picătură
de grăsime să nu pecetluiască, nici măcar din greșeală, bucatele ce se vor găti în săptămânile
următoare. Urmau șase săptămâni de post, în care nu se consuma carne, grăsime sau untură animală.
Săptămâna Mare sau Săptămâna luminată avea o însemnătate aleasă, cu post aspru, rugăciuni, cu
gătirea casei, a lăcașului bisericesc pentru această mare sărbătoare, și pregătirea toacei de lemn și a
bucatelor ce se vor servi la capătul acestei perioade de totală înfrânare.
Ca și bucate alese, se pregătea friptura de miel, drobul și ouăle roșii (care se fierbeau și se
vopseau in Joia Mare) și care, în noaptea de Înviere, frumos ticluite în coșuri de nuiele, împreună cu
alte felurite bucate, cu câte o sticlă de vin sau țuică, erau duse la biserică pentru sfințire. Acestea erau
servite duminica dimineața, în Sfânta Zi de Paști, când se ciocneau ouăle, prilej de mare bucurie și
încântare mai cu seamă pentru cei mici ai familiei. La sfârșitul slujbei de Înviere, oficiată fie pe la ora
12 noaptea sau începând cu ora 5 dimineața, fiecare creștin primea paști stropite cu vin, iar salutul
folosit de creștini era de-acum ”Hristos a Înviat!”/ ”Adevărat a Înviat!”. Lumânarea, pe care fiecare
creștin a purtat-o aprinsă la înconjurarea bisericii din noaptea de Înviere, se va păstra tot restul anului
în casă, fiind considerată o unealtă cu valențe protectoare și care va fi aprinsă în caz de boală, supărare
sau calamități naturale.
La liturghia din ziua de Paști participau toți ai casei, gătiți frumos, îmbrăcați cu straie noi.
În pragul acestei mari sărbători creștine, în sâmbăta dinaintea marelui praznic, creștinii aveau
în vedere omagierea celor răposați. Astfel, în cimiturul satului se curățau mormintele, se plantau flori
proaspete, se văruiau pomii, iar cu o zi înaintea Paștelui, se aprindeau candele și se împărțeau ouă
roșii pentru pomana, pomenirea și odihna celor plecați din lumea noastră.
În ziua de Paști, asemeni unei răsplate pentru zilele lungi de post, tot satul, cu mic, cu mare,
ieșea la bal. Oamenii erau veseli și plini de vitalitate, dovedindu-se vrednici în învârtirea horei și a
jocului. Balul din sat constituia un eveniment social al întregii comunități, dar și un prilej potrivit de
introducere a fetelor mari, numai bune de măritat. Femeile mai în vârstă erau așezate pe bănci, de jur
împrejurul locului de dans, iar flăcăii își ticluiau de cu vreme fetele cu care dansau fiecare joc în parte.
Fetele erau frumoase, gătite în straiul popular specific locului, cu rochii și poale brodate, cu cătrânțe
cu islogi, cu spăcele cu mânecă lungă și largă, împodobite cu țesături albastre în diverse forme
geometrice. La brâu purtau perciță din mărgele, cu motive florale și geometrice. Fetele mari aveau
părul împletit în 12 sau în 6, iar pe cap purtau salbe din bani de argint. Flăcăii erau îmbrăcați în izmene
largi, până sub genunchi, încălțați cu cizme din piele și cămăși albe, destrânse la mână, cu pumnari
împodobiți cu motive florale colorate. Pălăria era din fetru sau din pliș, iar laibărul negru cu fir auriu.
Tot în cadrul Balului de Paști, copiii se întreceau în spargerea oului cu bănuțul – moment de
nespusă bucurie. Aceștia își revendicau toate ouăle sparte, pe care, cu mândrie, le duceau, apoi, acasă.
Cum ”veșnicia s-a născut la sat ” (Lucian Blaga), asemeni tradițiilor și obiceiurilor ancestrale,
și seva identității naționale se remarcă prin individualizarea credințelor populare.

364
 OBICEIURI, CREDINŢE ȘI SUPERSTIŢII
İN ZONA HUEDIN-CLUJ

Profesor. Cord Marilena,

Școala Gimnazialā Cālāƫele, Localitatea Cālāƫele,judeƫul Cluj

„Veşnicia s-a născut la sat” spunea Lucian Blaga, iar satul românesc a rămas un bun păstrător
de tradiţii şi obiceiuri strămoşeşti ce ne marchează identitatea, dând originalitate şi trăinicie culturii
poporului nostru. Aceste legi nescrise arată orignea noastră milenară pe acest pământ, nu se ştie când
au apărut, nici cine le-a creat, ele ne-au fost transmise, iar noi avem datoria de a le cunoaşte şi de a le
da mai departe urmaşilor. In fiecare an sărbătorim Paştele, însă de fiecare dată ne bucurăm de venirea
lui ca şi când ar fi prima oară. Renaşterea naturii, primavara, echivaleaza cu renaşterea spiritului
omenesc, Învierea Domnului ne dovedeşte ca viaţa a învins, “pre moarte calcând”, lumina a alungat
întunericul, credinţa nu este zadarnică, iar dragostea vindeca cele mai adânci răni.
İn urmatoarele rānduri voi relata obiceiul,, stropitului” sau ,, Udatul Fetelor” în zona
Huedinului, dupā care voi prezenta câteva din credinƫele și superstiƫiile de Paște din aceastā zonā din
Transilvania.
Obiceiului „stropitului” în zona Huedin-Cluj
Obiceiul „stropitului” sau udatul fetelor îşi are originile din perioada precreştină. Martor stă
legenda “Fata creştină şi fata păgână”: Batrânii satului povestesc cā de foarte demult o fată creştină
mergea la târg să vândă ouă. Pe drum s-a întâlnit cu o fată păgână care dorea să-i cumpere ouăle. Pe
drum au început să povestească. Fata creştină i-a povestit celeilalte despre credinţa în Dumnezeu,
despre creştinism şi a întrebat-o dacă nu se creştinează. Fata păgână i-a răspuns că se creştinează
numai dacă îi poate dovedi existenţa lui Dumnezeu. "Atunci voi crede când ouăle albe pe care mi le-
ai vândut se vor face roşii". Minunea s-a petrecut imediat ce fata păgână a terminat de rostit cuvintele,
iar fetele văzând cele petrecute au cazut leșinate. Câţiva trecători le-au vazut şi le-au stropit cu apă.
De atunci şi pâna în zilele noastre se păstrează obiceiul stropitului de Paşte.
Pentru că fetele sunt comparate cu florile, în Ardeal, după cum spune tradiţia, a doua zi de
Paşte, acestea trebuie udate sau stropite. Obiceiul este vechi de sute de ani şi încă se păstrează, fiind
una dintre cele mai frumoase tradiţii ale sărbătorilor pascale. Acest obicei, numit Obiceiul
"stropitului" este preluat de la maghiari, care de altfel constitue o minoritate importanta în Zona
Huedinului, judetul Cluj.
În a doua zi de Paşte, tinerii se adună grupuri, grupuri şi merg la casele unde sunt fete de
măritat, bat la poartă şi le spun părinţilor tinerelor următoarele: „Am auzit că aveţi un trandafir, am
venit să-l udăm, ca să nu se ofilească." Sau recită următoarele versuri:

"Eu sunt micul grădinar Existā și varianta urmātoare:

Cu sticluţa-n buzunar, „Într-un coş cu viorele,
Şi-am venit la dumneavoastră Cântă două păsărele,
Să ud floarea din fereastră". Păsările ciripesc,
Îmi daţi voie să stropesc?
Feciorii satului primesc în schimb de la gazde cozonac, prăjituri, ouă roşii, un pahar de
pālincā sau vin.

365
 În trecut băieţii udau fetele cu apă proaspată de la fântână. Fetele îi aşteapta acasă îmbracate
în frumosul port popular. După tradiţionala urarea "Hristos a înviat", băieţii spun că le este sete şi
scot un ulcior cu apă pe care o toarnă pe gâtul sau pe faţa fetei urând: "Să-ţi fie inima curată ca apa şi
ea să te ferească de orice boală." Apoi, fetele le oferă ouă rosii, cozonac, prăjituri şi vin. Se zice că
dacă o fată nu este udată nu îi va merge bine în anul respectiv. Ziua următoare fetele se mândresc cu
numārul de băieţi care le-au trecut pragul. Dacă feciorii „stropitori" găsesc fata la care merg la udat
dormind, iau o găleată de apă şi o toarnă pe ele.
İn zona Huedinului, există credinţa că fetele care sunt udate se vor mărita curând. Grupurile
de „stropitori" colindă tot satul, pentru ca nici o fată să nu rămână nestropită. Tradiţia se aseamănă
cu ritualul peţitului, deoarece majoritatea flăcăilor alege cu grijă casele cu cele mai frumoase fete
pentru a merge la stropit.
JOCUL SATULUI
O altă tradiţie veche ce a fost pāstratā în zona Mārgāului în a doua zi de Paşte, este ,,jocul
satului”. Feciorii,,argāseau” din timp muzicanƫi pentru cea mai așteptatā petrecere a tinerilor și ieșirea
la horă a fetelor. În vechime acest obicei reprezenta un eveniment nelipsit din cursul firesc al vieții
de la țară, hora se ținea în cāminul cultural sau pe vremea bunicilor în șuri. Cea mai cunoscută
formație din zona Huedinului era ,,Băieții veseli” din Călățele, județul Cluj condusă de taragotistul
Cord Miron care îmi povestea cu mare drag de vremurile de odinioară când nunțile durau 2 zile, iar
jocurile care aveau loc în zilele de sărbătoare erau pline de veselie,cântece și tradiție.

Formaƫia ,, Bāieƫii veseli” nelipsitā de la jocuri, nunƫi si alte petreceri din zona
Huedinului (poze vechi de peste 50 de ani). Șeful formaƫiei - Cord Miron.
La joc venea toatā lumea de la copii, feciori și fete dar și vârstnicii, prilej cu care contribuiau
la transmiterea obiceiului către generațiile urmātoare. Jocul satului însemna în trecut mai mult decât
un moment de bucurie cât și un prilej ca fetele tinere aflate în apropierea vârstei māritișului erau
„prinse în joc”, simbolizând astfel cā sunt gata de māritat. Momentul era pregătit cu atenție, fata
purtând haine de sarbătoare tradiționale, cu podoabe la gât, și cu părul împletit în cosiƫe, strâns în coc
sau cu nāframā de pār de demult Fetele tinere care participau pentru prima dată la joc erau obligatoriu
însoțite de mame pentru a le proteja și analiza feciorii potriviți pentru fetele lor. Feciorul care voia să
o prindă în joc pe fată, mai întâi cerea acordul mamei.
Este lesne de înteles de ce majoritatea căsătoriilor aveau loc în cadrul comunității rurale și
multiplele legături de rudenie existente în sate. Din fericire, spiritul jocurilor populare din zona
Ciuleni-Mārgāu se păstrează și astăzi, deși jocurile acum se numesc baluri, iar pe lângā muzica
popularā autenticā își fac loc și alte genuri muzicale.

366
 Tineri feciori și fete îmbrăcați în straie populare vechi de peste 100 de ani, gata de
joc.
Credințe și Obiceiuri Pascale în zona Huedinului
 Cine se naşte în Ziua de Paște atunci va avea o viaţă frumoasă,luminată şi presărată cu noroc
toată viaţa.
 Lumânările aprinse cu care te întorci acasă după slujba din noaptea Învierii, trebuiesc păstrate
cu mare sfinţenie, deoarece sunt bune în momentele grele, se aprind în caz de mare furtună, de
grindină, de boală, necaz, se folosesc la farmece şi descântece.
 De Paşti, cine merge la biserică să-şi pună un ou roşu în sân, ca tot anul să fie roşu şi frumos,
iar fetele să aibă peţitori.
 Dacă în Joia Mare se pune cloşcă, ea va scoate numai cocoşi. Se dă foc la gunoiae ca să nu
rămână şerpii în curte.
 İn Joia Mare se plantează pomi, crezând că se vor prinde mai uşor decât în alte zile.
 Ouăle nu se fac cu alte culori decât roşu deoarece morţii le vor găsi seci pe lumea cealaltă.
 Nu se mănâncă urzici pentru că Mântuitorul a fost bătut cu urzici.
 Ca să fie protejate casele, livezile şi animalele erau afumate şi înconjurate de trei ori.
 Dacă plouă în Vinerea Mare, va fi un an îmbelşugat.
 Cine moare în Sâmbăta Paştelui nu e nici cu morţii nici cu viii.
 Oasele şi resturile de la miel sunt îngropate la rădăcina unui măr sau păr sănătos pentru ca
familia respectivă să fie tot anul sănătoasă.
 Ca să nu îţi fure nimeni de la câmp, nu se dă nimic din casă în Sâmbăta Paştelui.
 Cine moare în ziua de Paşti sau în Săptămâna Luminată va merge direct în Rai deoarece în
această perioadă porţile Iadului sunt Închise.
 Se spune că toţi cei care ciocnesc ouă roşii unul cu altul se vor vedea pe lumea cealaltă.
 Cojile ouălor roşii nu se aruncă afară în ziua de Paşti pentru că se duce norocul.
 Fetele mari şi flăcăii tineri se uită în apa din fântână când se întorc de la slujbă, ca să fie
frumoşi tot anul.
 În ziua de Paşti nu se mătură pentru că face grâul secară.
 Dacă plouă în ziua de Paşti, perioada până la Rusalii va fi ploioasă. Dacă bate grindina, anul
va fi îmbelşugat.
 La Înviere este bine să te îmbraci cu o haină nouă, aceasta la fel ca şi apa, are un rol purificator.
 În ziua de Paşti nu se mănâncă oul cu sare, se spune că transpiri tot anul.
 Pasca și anafora sunt considerate leac, de aceea se pāstreazā bucāƫi din ele peste an.

367
 Dacă păstrezi un ou roşu 40 de zile după Paşti şi nu se strică, vei avea noroc tot anul.
 De Paşti se aşeză o bucăţică de fier sub prag, ca o protecţie pentru casă.
 Dacă prima persoană care îţi intră în casă este bărbat, vei avea noroc tot anul.
Să sărbătorim Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos prin păstrarea sufletelor curate şi
nealterate şi de asemenea prin aducerea aminte a unor tradiţii şi obiceiuri frumoase! Sā le transmitem
mai departe și copiilor, elevilor noștri!

ÎMPUȘCATUL COCOȘULUI DE LA APAȚA

prof. Egyed Ildikó

Şcoala Gimnazială „Gaál Mózes” Baraolt

Se ascunde în Ardeal, în județul Brașov, printre dealuri line, pe malul Oltului, o comună
liniștită și modestă, ce se numește Apața. Aici are loc în fiacare an, vestitul eveniment pascal, de
împușcatul cocoșului, tradiție unică în întreaga lume.
De unde provine această tradiție? Împuşcatul cocoşului este un obicei tradiţional al
maghiarilor din Apaţa. Originea obiceiului este legată de o legendă locală despre un eveniment din
urmă cu şapte secole. Legenda povesteşte că în timpul unei invazii ale tătarilor în comună, sătenii s-
au ascuns între zidurile cetăţii. Tătarii, crezând că satul este abandonat, au vrut să meargă mai departe,
dar au fost întorşi de cântecul unui cocoş ce se suise pe zidul cetăţii. Astfel, sătenii au fost descoperiţi,
şi cetatea asediată de cotropitori, iar cei care au supravieţuit au hotărât împuşcarea cocoşului care i-a
trădat. Tocmai acest fapt a dus la nașterea uneia dintre cele mai vechi tradiții din Transilvania.
Legendă sau nu, cetatea mai există şi azi. De fapt este vorba de ruinele unei cetăţi care datează din
secolul al XIV-lea, de pe vremea regelui Ludovic cel Mare. Potrivit istoricilor, cetatea avea un
important rol de apărare în timpul năvălirilor tătare.
Și în zilele de azi există obiceiul, ca un fel
de răzbunare, să se împuşte cocoşul. Împuşcatul a
fost înlocuit cu un joc mai bland. În prima zi a
Peștelui catolic oamenii îmbrăcați în costume
tradiţionale se strâng în fața bisericii. Copiii poartă
un soi de uniformă militară. Toţi au pălării și

arbalete, pentru că, după defilare îl vor

pedepsi pe cocoșul trădător. După slujbă se
pleacă prin sat purtând cocoșul asemenea
unui condamnat. În ultimii ani cocoșul cu
pricina a devenit unul fictiv, de lemn astfel că
și iubitorii de animale pot participa la acest

368
ritual. Alaiul porneşte şi colindă uliţele satului, îndreptându-se spre un deal din afara localităţii. Aici
are loc „judecata cocoşului”. Tradiția spune că printre jurați trebuie să fie și oameni care îi iau
apărarea cocoșului, dar de fiecare dată verdictul este același: împușcarea. Cocoşul e vinovat de trădare
şi trebuie executat! Nu înainte ca unul dintre participanţi să joace rolul unui preot şi să oficieze o
“slujbă”. Începe apoi un concurs prin care fiecare își încearcă șansa de a nimeri cocoșul. Toţi băieţii
trag la ţintă și sunt susţinuţi de familii și de localnicii. Cel care nimereşte “inima” cocoşului este
considerat eroul comunităţii pentru următorul an, şi acestuia îi revine onoarea de a conduce alaiul
înapoi în comună. Aici, în căminul cultural, are loc o petrecere care începe, de obicei, la lăsarea serii.
Băieţii sunt serviţi cu supă de cocoș.
Cine participă la acest eveniment este primit cu vin şi cozonac, dar și cu zâmbete pe buze,
este înconjurat de căldura localnicilor și de puterea magică a tradiției.

OBICEIURI DE PAȘTI ÎN ȚICĂU, JUD. MARAMUREȘ

înv. Ience Traian, Școala gimnazială

,,Marcus Aurelius” Creaca, jud. Sălaj

Nu pot să nu mă gândesc cu nostalgie la anii copilăriei mele petrcuți în satul Țicău, un sat
micuț așerzat în stânga Someșului, la ieșirea acestuia din strâmtorile ce poartă numele satului meu
natal, în Maramureș, la limita cu Sălajul. Ca toată lumea, fiecare își vede satul lui natal cel mai frumos,
cu cei mai deosebiți oameni, etc. Ce pot să spun eu de satul meu, de locuitorii săi și de obiceiurile lor
din vremea copilăriei mele din urmă cu mai bine de 50 de ani? Ar fi tare multe de spus dar aici mă
voi referi doar la obiceiurile de Paște din acea vreme și care se păstrează doar în unele familii, din
păcate.
În acea vreme în sat trăiau români alături de unguri, proporția fiind aproximativ de 2 la 1 în
favoarea românilor. Nu se făceua diferențieri pe criterii etnice, habar nu aveam de așa ceva, toți

369
ungurii știau perfect românește, cine nu-i cunoștea nu-și dădea seama că nu-s etnici români iar mulți
români știau să se descurce bine cu limba maghiară. Totul era privit ca ceva natural, firesc.
Toată lumea, români și unguri, așteptau cu nerăbdare sărbătoarea Paștilor, ortodoxe sau
catolice deopotrivă. Noi copiii de români abia așteptam Paștele ungurilor (așa le ziceam noi atunci)
care de obicei erau cu câteva săptămâni înaintea celor ale noastre, ale ortodocșilor, pentru că aveam
ocazia mai devreme ca să mâncăm prăjituri, cozonac și ouă roșii. Asta pentru că obiceiul era ca
familiile de unguri din vecini, dar nu numai, în dimineața zilei de Paște să ducă familiilor de români
câte o tavă sau farfurie pe care puneau prăjituri, cozonac și ouă roșii atâtea câți membri avea familia.
Bineînțeles că și noi românii în dimineața zilei de Paști ortodox returnam serviciul și duceam
prietenilor noștri unguri ouă roșii și alte bunătăți, fiind așteptați cu aceeași nerăbdare cu care îi
așteptasem și noi. Marea dezamăgire pentru noi copiii era în anii în care Paștele ortodox și cel
reformat sau catolic se sărbătorea în aceeași zi...
Un alt obicei era acela că după ce ne întorceam acasă de la slujba de înviere, după ce luam
paște, primul lucru pe care îl mâncam erau ,,moșocoarnele” pregătite de mama încă din seara de
înviere. Acestea erau felii de cozonac umplut cu brânză dulce de vacă, puse într-un vas și peste care
se punea smântână de cu seară pentru a se înmuia și se mâncau apoi cu lingura.
Dimineața, așa cum am spus, ne făceam datoria față de prietenii noștri unguri și apoi
mergeam toți la biserică. După amiaza se desfășurau concursurile de ciocnit ouă, dădeam ,,ciocota”
cu alți copii iar oul spart era luat de cel ce-l spărgea, iar cel ce avea cele mai multe ,,trofee” devenea
eroul momentului. După amiaza zilei de Paște era momentul când băieții din sat aveau dreptul să
exerseze trasul clopotelor din turnul bisericii, prin urmare, perte sat se revărsau sunete din cele mai
neobișnuite însă nimeni nu era deranjat, nimeni nu reclama, nimeni nu se supăra. Greu de crezut azi
așa ceva...și totuși, așa a fost. A fost...

DE PAȘTI

Sărbătoarea Învierii Domnului este celebrată în Banat, acordându-i-se o valoare deosebită.

Tradițiile de Paște din Banat sunt mai puține decât în alte zone, însă chiar și aici se practică tradiția
tămâierii bucatelor prin ouăle roșii, drobul de miel și nelipsitul cozonac.
Paștele este cea mai importantă sărbătoare creștină a anului, aceasta comemorând Învierea
Domnului Iisus Hristos.
Învierea este astfel celebrată la sfârșitul postului Paștelui și la trei zile după răstignirea lui
Iisus Hristos. În multe zone ale țării noastre tradițiile specifice acestei sărbători sunt încă păstrate cu
sfințenie.
Fotografia este realizată în localitatea Valea Bolvașnița, de Paști, în anul 1980. În fotografie
îl găsim și pe Colonelul Constantin F. din Timișoara.

370
 DESPRE PAȘTELE BLAJINILOR SAU ROHMANILOR

Culegător: prof. religie Șova Mirela

Școala Gimnazială „Nicolae Titulescu”
București, sector 1

În zona Moldovei, ca și în alte părți ale României, sunt sărbătoriți blajinii sau rohmanii, în
ziua de luni și uneori marți după Duminica Tomii. Sărbătoarea se numește chiar Paștele Blajinilor,
fiind considerată foarte importantă și pregătită cu atenție de femeile în vârstă, care le învață și pe
cele tinere. De asemenea, la sărbătoare participă întreaga familie.
Prăznuirea este corelată cu Paștele creștinesc, iar blajinii se presupune că sunt strămoșii
noștri, cei care au fost buni și credincioși, care ajută în continuare la bunul mers al lumii. Concret,
în multe sate se merge la cimitir cu coș pregătit întocmai ca pentru Paști (cu cozonac, ouă roșii,
prăjituri, pască, alte mâncăruri tradiționale, precum și cu lumânări), care se dau de pomană în numele
celor morți. Se rostesc rugăciuni pentru morți, de obicei alături de preotul satului.
Se crede că sărbătoarea este prevestită din Sâmbăta Mare, când gospodinele aruncă pe ape
curgătoare din vecinătatea locuințelor, coji de ouă roșii și de la ouăle folosite pentru pască. Aceste
coji vor fi purtate până la legendara Apă a Sâmbetei, ce merge până la locuința blajinilor, din
Ostroavele Albe sau Insula fericiților, ducându-le astfel vestea că Paștele lor se apropie.
După împărțire, în multe locuri se merge la iarbă verde cu mâncare și băutură, din care sunt
nelipsite ouăle roșii, vinul și cozonacul, lăsându-se firimituri pentru blajini.
Sărbătoarea este însoțită de pomenirea morților, a celor dragi plecați din familie, reflectând
o puternică credință a românilor că sufletele morților sunt vii după moarte și participă (se bucură /
ajută) la cele ce se întâmplă celor vii. Despre rohmani sau blajini se spune că sunt blânzi, smeriți,
puternici, luminoși, săritori la nevoie, rugându-se neîncetat pentru cei vii.
Ei simt dragostea noastră față de ei și se bucură că nu au fost uitați și de credința în Înviere
a urmașilor lor.
Bătrânii satului se întristează uneori, văzând că nu toți cei tineri participă la Paștele
Blajinilor și nici nu mai respectă atât de mult amintirea strămoșilor. Ceea ce multe persoane de azi
consideră legende vechi, acești bătrâni înțelepți apreciază și îndeplinesc cu toată grija. Neobosiți, ei
frământă cozonacul și pasca, înroșesc ouăle, ștergându-și de multe ori lacrimile de pe obraz, în
amintirea celor care deja s-au dus și care sunt pomeniți în gândurile și rugăciunile lor. De altfel,
acești bătrâni credincioși consideră că Paștele nu e complet, dacă nu sunt oferite milostenii și pentru
cei adormiți în Domnul.
Credințe similare despre sufletele celor morți sunt întâlnite la toate popoarele lumii,
specific creștinilor fiind însă corelarea amintirii celor răposați cu bucuria Învierii Domnului,
anticipând învierea de obște.

371
 CUM SE CALCULEAZĂ PAȘTELE?

Prof. Dima Florentina-Emilia, grad didactic I

Liceul T, Urziceni, Ialomița

Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai aşteptată sărbătoare a creştinilor. Şi pe bună
dreptate, fiindcă ea ne introduce în atmosfera celui mai important eveniment din istorie, în care
s-a implicat în mod direct Însuşi Creatorul a toate. Evenimentul este cu atât mai important cu cât
însăşi sintagma „Învierea Domnului” care constituie mărturisirea unui adevăr fundamental
„pentru noi şi pentru mântuirea noastră” (Simbolul credinţei), a fost încă de la început contestată
de unii şi e contestată până în zilele noastre.
An de an, de două milenii, la vremea stabilită după dogmă, ne pregătim stăruitor pentru
marea sărbătoare, încercăm să fim mai buni, mai curaţi fizic şi spiritual, mai vrednici, mai harnici,
mai credincioşi, cinstind numele de creştin, aşa cum şi-au zis şi au simţit de 2000 de ani, oamenii
timpului, în spaţiul nostru carpatic. Toate aceste simboluri, virtuţi şi valori sunt cuprinse de legi şi
cutume strămoşeşti ale pământului, de obiceiuri şi norme juridice şi morale acoperite de nimbul
tradiţiei, care cuprind practici, rituri, gesture conştientizate sau nu, fără de care datina nu este
împlinită. După respectarea Postului Mare, după triumful Floriilor, creştinii, de bună-credinţă,
trăiesc marea tragedie a Dumnezeirii – Săptămâna Patimilor - deniile cu prohodul lor încărcat de
evlavie. Cu smerenie şi durere creştinul se pregăteşte să ajungă la Duminica Luminilor, la
sărbătoarea PAŞTILOR.
Paşti - ar fi de origine egipteană, de la cuvântul Paseh, însemnând "trecere" şi semnificând
pentru poporul din Valea Nilului, ziua echinocţiului de primăvară, trecerea soarelui din emisfera
australă în cea boreală, precum şi "ziua biruinţei luminii asupra întunericului".
În ebraică, Pesah, însemnând de asemenea "trecere", simbolizând izbăvirea poporului evreu
din robia egipteană, trecerea prin Marea Roşie şi Pustiul Sinai, în drum spre pământul făgăduinţei.
În limba greacă însemna "suferinţă", "pătimire", iar pentru creştini, Paştele cuprind patimile lui
Hristos, moartea şi miracolul ÎNVIERII.
Încă din antichitate oamenii încercau să stabilească o modalitate de calcul pentru data
Paştilor. În anul 325, la primul Sinod Ecumenic, ţinut la Niceea s-a stabilit ca data Paştilor să fie
sărbătorită în prima duminică de după ziua cu lună plină ce urmează echinocţiului de primavară,
aceasta în cazul în care acesta nu se potriveşte cu Paştile evreilor. În caz contrar atunci Paştele
creştinilor se va amâna cu o săptămână. Dar, după cum ştim luna plină nu răsare la o dată fixă şi nici
anul calendaristic nu are întotdeauna 365 zile, iar calendarul Iulian introdus de către Iulius Caesar a
făcut ca echinocţiul de primăvară sa rămână din ce în ce mai în urmă, deci şi Pastele să vină din ce
în ce mai devreme.
În anul 1582 a apărut un nou calendar, cel Gregorian, adoptat mai târziu şi de aproape toate
Bisericile ortodoxe.
După cum lumea evoluează, aşa a evoluat şi calendarul, astfel încât, în ultimile 4 secole
marii matematicieni reuşind să stabilească diferite formule de calcul pentru data Paştelui.
Unele dintre formulele descoperite stau şi la baza stabilirii Paştelui Catolic, pe care
creştinul de rând o percepe ca singură deosebire dintre calendarele ortodox şi catolic, care în unele
familii se serbează de două ori pe an. Oare Hristos a înviat de două ori? Toti creştinii au aceeaşi
Biblie, acelaşi Dumnezeu şi Hristos, îi desparte doar faptul că prăznuiesc Paştele la date diferite.
Iată o formulă de calcul a Paştilor:
372
 A. – Se împarte anul pentru care dorim sa aflăm data Paştilor la 19, iar restul se notează cu
A.
B. – Se împarte anul la 4, iar restul rămas se notează cu B.
C. – Se împarte anul la 7, iar restul se notează cu C.
D. – Se înmulţeşte A cu 19, apoi se adaugă 15, iar suma se împarte la 30. Restul se noteaza
cu D.
D= restul de la (19A +15) : 30
E = restul de la (2B+4C+6D+6) : 7
PAŞTELE ORTODOX = 4 aprilie +D+E
Dacă rezultatul este mai mare decât 30, câte zile are aprilie, din rezultat se scade
30, iar Paştele va fi în mai.
La catolici:
A, B si C sunt la fel ca la ortodocsi.
La punctul D în loc de 15 se adaugă 24, iar la punctul E în loc de 6 se adună 5
PAŞTELE CATOLIC = 22 martie+D+E
Dacă rezultatul este mai mare de 31 (câte zile are martie), din total se scade 31, iar Paştele
va fi în aprilie.
Isaac Newton (1642–1727), descoperitorul legii gravitaţiei universale, minunându-se de
armonia sistemelor cereşti, spunea: „Acest sistem extraordinar al soarelui, planetelor si cometelor
poate să apară doar din lucrarea unei Fiinţe inteligente si atotputernice”.

TRADIȚIE ȘI FOLCLOR LA DRĂGOTENI - FESTIVALUL

,,OUL DE PAȘTI”

Prof. Liana Moza-Becheanu

Școala Gimnazială „Miron Pompiliu”, Ștei, jud. Bihor

Ouă încondeiate în satul Drăgoteni, jud.

Bihor
În satul Drăgoteni din județul Bihor,
are loc anual, în Vinerea Mare, un festival
dedicat tradiției încondeierii ouălor. Bunici,
părinți și copii, îmbrăcați în straie populare, se
adună pentru a crea cele mai frumoase ouă
încondeiate. „Oul de Paște este” simbol al
creației, al vieții, al echilibrului si al reînvierii.
Prin tehnică, materiale, instrumente și
simbolistica motivelor, Oul de Paște a atins culmile artei, devenind parte a culturii noastre materiale
și spirituale. Valoarea creației meșterilor populari bihoreni poate fi apreciată în această zi de mare
373
sărbătoare. Pictate cu ajutorul unui instrument special, numit bizarcă, cu ceară și vopsea roșie, ouăle
încondeiate de la Drăgoteni sunt cunoscute în lumea-ntreagă. De altfel, cei care vizitează
Drăgoteniul cu ocazia acestui eveniment, fie că sunt români sau străini, își iau acasă ouă încondeiate,
dar și icoane pictate pe sticlă, pentru a le dărui ca suvenir familiei, prietenilor, sau pur și simplu
pentru a păstra în amintire un crâmpei din spiritul locului.
Tușa Tița, Dumnezeu s-o odihnească !,
era maestră în împristirea ouălor .( în poză, în
partea stângă). Așa se spune și în ziua de azi , în
satul bunicilor mei, la încondeiatul ouălor.
Împristirea se realizează cu un
instrument special, numit bizarcă, și care este
confecționat dintr-o nuia de dimensiuni mai
reduse , asemeni unui creion. Nuiaua este
crăpată la un capăt, aici fiind fixat cu ajutorul
unui fir de ață, un tub cu rol de rezervor. Tubul
se obține din metalul unei doze, pe vremuri din capacul de la sticla de ulei, astfel: tai un dreptunghi
cu lățimea de aproximativ un centimetru pe care îl rulăm în jurul unui ac de cusut, acul fiind așezat
pe lățimea dreptunghiului, tai din lungime atât cât este necesar pentru a obține tubul respectiv și se
fixează în suportul de lemn cu ajutorul firului de ață. Un procedeu care necesită multă răbdare și
îndemânare. Parcă o văd pe tușa Tița, când eram copil și îmi petreceam vacanțele la Drăgoteni, ce
repede meșterea câte o bizarcă pentru fiecare….
Ceara se punea într-un
vas metalic, cutia de cremă de
ghete, se așeza pe marginea
caminiței, adică pe sobă, iar
tubulețul bizărcii se încălzea la
flacăra de la lampa cu petrol.
Asta se întâmpla în urmă cu vreo
40 de ani.

Sătenii din Drăgoteni, se pot mândri cu obiceiuri și tradiții păstrate, din dragoste și din
respect pentru frumos, dar și dintr-un sentiment al aprecierii față de valorile tradiționale. Tradițiile
bihorenilor sunt prilej de sărbătoare, de bucurie și de întoarcere acasă, de reunire a întregii familii.

374
 FAMILIA TRADIȚIONALĂ ÎN IMAGINI

Prof. înv. primar Maria Bularca

Școala Gimnazială ”Mihail Sadoveanu”Întorsura Buzăului

”Trecutul e o încăpere din prezent unde intrăm mai rar. N-avem decât să deschidem
o uşă, atât şi suntem în trecut, iar uşa asta se deschide singură foarte des.”

Ileana Vulpescu – Arta Conversației

Cât de bine surprinde Ileana Vulpescu în două fraze legătura eternă cu trecutul, e imposibil
să te desparți de el. Viața noastră e împletirea a tot ce au gândit, simțit și trăit străbunii noștri,
suntem dependenți de trecut, acolo ne sunt rădăcinile din care seva cunoașterii se înalță până la cel
mai fraged vlăstar în dorința ciclicității vieții.
Dintodeauna m-a fascinat să aflu cât mai multe despre rădăcinile mele. Încă de când eram
un copil îmi chestionam parinții despre bunici, despre străbunici, despre destinul și viețile lor ...
convinsă cumva că aflând mai multe despre viețile lor trecute, pot ști câte ceva despre viitorul meu...
Am simțit o dorință, o preocupare de a răscoli în trecut pentru a-mi cunoaște rădăcinile
din a căror sevă mă hrănesc. Așa am reușit să strâng și păstrez într-un album personal fotografii
dragi în care sunt părți importante din arborele genalogic al neamului meu.
Primele două fotografii sunt realizate în jurul anului 1950 și prezintă familii tradiționale
românești (în prima fotografie sunt 2 mame, două fiice, o bunica și o nepoată ... ghicește câte femei
sunt?)
În fotografiile 3, 4, 5 sunt grupuri de tineri care își petrec timpul liber în perioada anilor
50.
Fotografia 6 prezintă o familie tradițională din zona Întorsura Buzăului.
Și pentru că, o privire povestește mai mult decât o bibliotecă, vă las să priviți cu atenție
imaginile și să înțelegeți atât cât vă este de folos.

375
 Să ținem minte: ”S-au năruit şi
se vor nărui civilizaţii, cultura
însă e ceea ce supravieţuieşte
civilizaţiilor material …”

COLINDĂTORI DE FLORII

Nume Prenume Autor/Culegător Prof. Anca Şova

Școala Şcoala Gimnazială “General Nicolae Şova” Poduri
Județul Bacău

Această fotografie ilustrează colindători de Florii, îb

cadrul slujbei de la Biserica Sfântul Nicolae din Poduri,
judeţul Bacău, din anul 2014. Grupul de colindători este
format din elevi ai Şcolii Gimnaziale “General Nicolae
Şova” Poduri, coordonaţi de doamna profesoară de
muzică Gabriela Biea şi doamna profesoară de limba şi
literatura română Anca Şova.

376
Fotografia ilustrează Hora băieţilor din satul
Poduri, comuna Poduri, judeţul Bacău,
imediat după ce aceştia au fost la Sfânta
Liturghie de Florii, din anul 1975. Această
poză face parte din arhiva personală a
bunicii Şova Rariţa, decedată astăzi.

HORA FEMEILOR

Nelipsită din viaţa satului şi răspândită aproape în toate regiunile ţării, hora a primit de-a
lungul timpului semnificaţii multiple. Hora este un dans tradiţional românesc care strânge pe toată
lumea într-un cerc mare. Dansatorii se ţin de mână şi cercul se învârte, de obicei în sens invers acelor
de ceasornic, cum fiecare dansator urmează o succesiune de trei paşi in faţă şi un pas în spate. Dansul
este acompaniat de instrumente muzicale precum ţambalul, acordeonul, viola, vioară, saxofon,
trompetă sau nai. Lucrările de etnografie vorbesc în termeni elogioşi despre hora din Banat, din
Oltenia şi din Moldova, care se deosebesc între ele, dar se şi aseamănă prin ceea ce leagă sufletul
românesc. Hora este elementul de legătura între cultul Zeiței-Mamă, existent în societățile matriarhale
de la acea vreme și cultul solar reprezentat prin forme circulare, hora fiind ea însasi un cerc viu.
Autorul horei nu este cunoscut, dansul fiind transmis din generaţie în generaţie. Uneori sunt
menţionate de cronicari. Cultura populară românească, prin forma și funcția ei specifică, oferă
posibilitatea de a observa geneza și evoluția valorilor spirituale, locul și rolul lor în universul
existențial colectiv.
Circularitatea horei ne amintește de faptul că cercul, ca formulă cosmică, este un univers
închis. Prima menţionare a horei este făcută de cronicarul Dimitrie Cantemir în cartea sa „Descriptio
Moldaviae” în 1716. În tradiţia populară “ieşitul la horă” însemna trecerea în rândul fetelor şi flăcăilor
a celor care împlineau vârsta cuvenită. De numele acestui dans se leagă şi expresia “dacă ai intrat în
horă, trebuie să joci”, ceea ce înseamnă că un lucru început trebuie dus până la capăt.
În Banat, jocurile sunt foarte variate. Alături de jocuri bărbăteşti ("Brâuri" şi "Posovaici"),
se dansează "Hora" (mai ales în sudul provinciei) şi diferite jocuri de perechi: "De doi", "Măzărica",
"Ardeleană ca-n Banat".

Fotografia este făcută în anul 1950, în localitatea Valea Bolvașnița, județul Caraș-Severin.

377
 ÎNCONDEIATUL OUĂLOR

Prof. Pătrașcu Borlea Diana Ioana

Școala Gimnazială „Nicolae Bălcescu” Arad

În lumea satului tradiţional s-a dezvoltat un meşteşug artistic, specific românesc:

încondeierea ouălelor.
Astăzi, pentru cei mai multi dintre noi, ouăle roşii sunt simbolul jertfei supreme a
Mântuitorului care marchează celebrarea celei mai mari sarbatori a lumii crestine Paştele. Mărturie a
sângelui vărsat de Iisus răstignit şi batjocorit pe cruce, ouăle roşii exprimă însă, prin semantica
cromaticii lor, bucuria Învierii Domnului, prefigurând astfel acest incredibil miracol.
Nenumărate legende românesti consemnează această ultimă minune înfăptuită de Iisus, pe
când se mai afla înca printre oameni. În câteva dintre aceste creaţii folclorice, înregistrate de Simion
Florea Marian şi Artur Gorovei, se povesteste că, în sâmbata Pastelui, Maica Domnului s-a dus cu un
cos de ouă să-l dea soldaţilor care păzeau trupul Fiului său, pentru a îngădui să-l ia de pe cruce.
Simbol primordial al cosmosului la indieni şi chinezi, oul era
principiu al creaţiei , iar perşii credeau că din haos a apărut mai întâi oul , din el nascându-se apoi
Soarele şi Luna; din galbenuş Soarele şi din albuş Luna. În antichitatea gracă şi latină, aceste
convingeri sunt încă viabile, oul îndeplinind aceleaşi functii cosmogonice; din el au apărut toate cele
existente pe Pamânt ( la fel credeau şi popoarele slave).
Meştesug şi artă, "scrierea", "pictarea" sau "încondeierea" cu ceară firbinte a ouălor de Paşte
este o activitate extrem de veche a poporului nostru, care ne încânta şi astăzi prin realizările sale de o
inegalabilă valoare. Ca şi odinioară în majoritatea satelor din Bucovina, Botosani, Ţara Vrancei,
Prahova, Buzău, Muşcel, Argeş, Gorj, Dolj şi Mehedinţi, dar şi din Bistriţa -Năsăud, Mărginimea
Sibiului, Întorsura Buzăului şi zona Branului, femeile continuă să făurească aceste "bijuterii" artistice
pline de strălucire şi rafinament estetic.
O grupare ornamentală aparte o reprezintă motivele inspirate din mediul ocupaţional al
sătenilor şi stilizate prin intermediul unui desen sintetic. Uneltele din inventarul agropastoral sau cele
casnice stârnesc interesul prin expresivitatea lor artistică pe ouăle încondeiate în satele Munteniei,
Moldovei şi Transilvaniei. Fierul Plugului, Sapa, Hârletul, Grebla si Furca , Cârligul Ciobanului şi
Calea Rătăcită sunt doar câteva dintre motivele ce vorbesc depre activităţile cotidiene ale
agricultorilor şi pastorilor români. Vârtelnitele şi Furcile de Tors ne evoca lumea satului din
perspectiva îndeletnicirilor casnice ale mamelor şi bunicilor noastre.
Marea bogaţie şi varietatea de creaţie existente în acest domeniu pe
teritoriul românesc sunt surprinzătoare de la o zona etnografică la alta şi chiar de la un sat la celălalt,
caracterizându-se printr-o infinită diversitate plastico-decorativă şi compoziţional-cromatică a unui
nucleu străvechi de motive simbolice. Mâinile pricepute şi talentate ale ţărancilor au făurit şi făuresc
un rafinat arăbesc filigranat în Bucovina sau o expresivă grafie în Oltenia şi Muntenia, punctată
cromatic prin tonuri calde şi echilibrate ce amintesc de fastul şi strălucirea ceramicii bizantine sau de
tonurile pure, vibrânde cromatic, ale miniaturilor medievale.
Joia Mare – vopsitul, încondeiatul şi potcovitul ouălor. Înroşitul ouălor reprezintă
înfrumuseţarea prin vopsire şi încondeiere a Ouălelor de Paşte, substitute ale divinităţii primordiale,
pentru a fi jertfite şi mâncate sacramental la sărbătorile pascale. Încondeiatul ouălor reprezintă în
frumuseţarea cu motive antropomorfe, zoomorfe, fitomorfe, schiomorfe a ouălor jertfite la Paşti,
simbol al divinităţii care moare şi renaşte anual.
378
 De Paşti, ouăle nu se vopsesc doar în roşu, ci și în alte culori, realizând desene deosebit de
inspirate și frumos lucrate, în motive geometrice sau reprezentând plante, animale ori diferite
simboluri. Bucovina este recunoscută pentru tradiţia - păstrată şi în zilele noastre - de a „încondeia”
sau „închistri” ouă. Armonia culorilor, delicateţea modelelor transmise din generaţie în generaţie și
măiestria execuţiei, au transformat acest meşteşug în artă. Ouăle sunt încondeiate în trei-patru culori,
de obicei, ţinând cont şi de simbolul fiecărei culori în parte: roşu (soare, foc, dragoste), negru
(eternitate, statornicie), galben (lumina, bogăţia recoltelor, tinereţea), verde ( forţa naturii, rodnicie,
speranţa), albastru (sănătate, seninul cerului). Ouă decorative de Paşti se mai fac cu vopsele în relief
(Vrancea, Putna Sucevei), împodobite cu mărgele (Bucovina), din lemn (zona Neamţ) sau din lut
(Corund-Harghita). În unele părţi ale ţării sunt folosite ouă fierte, în alte zone, cele golite de conţinut.
Odinioară, ouăle de Paşti erau vopsite în culori vegetale, astăzi se folosesc mai mult cele chimice.
Culorile vegetale erau preparate după reţete străvechi, transmise din generaţie în generaţie, cu o mare
varietate de procedee și tehnici. Plantele folosite în acest scop, în funcţie de momentul când erau
recoltate, de timpul de uscare şi de modul în care erau combinate, ofereau o gama extrem de variată
de nuanţe. Ouăle se ciocnesc la masa de Paşti (în toate cele trei zile ale sărbătorii) după un anumit
ritual: persoana mai în vârstă (de obicei bărbatul) ciocneşte capul oului de capul oului ţinut în mână
de un comesean, în timp ce rosteşte cunoscuta formulă „Hristos a Înviat !”, la care se răspunde cu:
„Adevărat a Înviat !”.
Este de neconceput ca ouăle roșii să nu se găseasca pe masa de Paști. Fără ele marea
sărbătoare creștiă aproape că nu are însemnătate, iar simbolul ouălor roșii este strâns legat de Patimile
lui Iisus.
Legenda spune că Sfânta Maria, venind să-și vadă Fiul răstignit, avea la ea un coș plin cu
ouă, pe care l-a lăsat chiar lângă cruce când a început să-L plângă. Se spune că sângele acestuia a
înroșit ouăle, iar de atunci s-a păstrat obiceiul vopsirii de ouă roșii de Paști.
Ouăle de Paști se vopsesc în Vinerea Mare (sau Vinerea Seacă), în aceasta zi nu este voie să
se lucreze prin casă sau să se gătească, ci se ține post negru până la amiază, după care se pot vopsi
ouăle de Paști. Acest obicei s-a păstrat mai mult în Ardeal. În Dodrogea și Moldova, ouăle se vopsesc
în Joia Mare (sau Joia Neagră).
Cele mai frumoase ouă de Paști, care fac și acum faimă Bucovinei, sunt ouăle închistrite,
numite impropriu ouă încondeiate. Tehnica utilizată este aceea a păstrării culorii de fond și constă în
trasarea pe ou a unor desene, folosind ceara de albine topită, și scufundarea succesivă în băi de culoare
(galbenă, roșie și neagră).
Unealta folosită se numește chisită și este un bețisor de lemn ce are fixată la unul din capete
o pâlnie minusculă confecționată din alamă, prin care este petrecut un fir de păr de porc.
La sfârșit, după „scriere” și „îmbăiere”, oul se încălzește puțin și, cu ajutorul unei cârpe, de
asemenea ușor încălzită, se îndepărtează straturile de ceară, punându-se în evidența desenul.
Cele mai răspândite motive folosite la închistrirea ouălor sunt crucea Paștelui, floarea
Paștelui, cărarea ciobanului sau cărarea rătăcită, brâul și desăgii popii, brăduțul, frunza de stejar,
albina, peștele, coarnele berbecului, cârja ciobanului, steaua ciobanului, inelul ciobanului, fluierul
ciobanului, „patruzeci de clinișori”, vârtelnița, creasta cocoșului, broasca, fierul plugului, ulița
satului, grebla, sapa etc.
Realizarea de ouă închistrite începe de pe la mijlocul Postului Mare. De regulă, ele nu se
mănâncă. După ce se sfințesc în noaptea de Înviere, sunt dăruite rudelor și celor dragi și sunt păstrate
în apropierea icoanelor până la Paștele următor.
Ornamentica ouălor decorative este extrem de variată, ea cuprinde simboluri geometrice,
vegetale, animale, antropomorfe și religioase. Iată câteva simboluri și semnificați utilizate:
379
  linia dreaptă verticală = viață;
 linia dreaptă orizontală = moartea;
 linia dublă dreaptă = eternitatea;
 linia cu dreptunghiuri = gândirea și cunoașterea;
 linia ușor ondulată = apa, purificarea;
 spirala = timpul, eternitatea;
 dubla spirală = legătura dintre viață și moarte.
În Banat, în dimineața zilei de Paști, copiii se spală pe față cu apă proaspată de la fântână în
care au pus un ou roșu și fire de iarbă verde.
În Transilvania și Banat se folosesc forme geometrice clare, directe, linii și spirale. Sunt
întâlnite simbolurile solare, telurice, ale crucii și ale plantei.
Încondeierea ouălelor se realizează cu motive tradiționale - motivul solar și motivul frunzei,
dar împărțirea oului respectă linia mediană, a ecuatorului, cu partea deasupra reprezentând astralul,
cerul cu apele necreate, cu apele cerului, cu ploaia, iar partea de jos semnificand teluricul, pământul.
În Maramureș sunt populare ouăle împiestrite. Este un proces migălos care necesită multe
etape. Se lucrează cu trei rânduri de ceară și tot atâtea de vopsea. Trebuie să se răcească bine între
straturile de ceară și vopsea altfel nu ies, culorile se pocesc. După ce se aplică primul strat de ceară,
oul se bagă în vopsea galbenă și după de ce usucă se lucrează cu ceară pe galben. Se bagă apoi în
vopsea roșie. Faza cu vopseaua roșie se mai numește și potorit. Pe această vopsea se lucrează cu ceară
mai groasă pentru a nu se șterge. La final se bagă ouăle în vopsea închisă la culoare, verde, albastră
sau chiar neagră.
În Transilvania și Banat se distinge încondeierea printr-o mare varietate de modele și culori,
iar Țara Bârsei este renumită pentru desenul și compoziția ornamentală și cromatică de o mare finețe.
Oamenii au simțit nevoia de a decora, prin diferite metode oul (cu ceară colorată, cu vopsele,
cu margele, etc).
Decorarea ouălor cu ceară colorată se face cu ajutorul unui instrument special, care poartă
numele de chisită (pcitita, bijita, condei etc). Aceasta este o bucățică de lemn care are în capăt un mic
tub de metal (cupru) prin care trece ceara topită, colorată prin numeroase procedee.
Decorarea ouălor cu vopsele se face tot folosind ceara, prin procedeul „batic”. Oul alb, golit
de conținut, se decorează cu ceară pe spațiile care urmează să rămână albe. Se scufunda oul în vopsea
galbenă, se scoate, se usucă și se aplică ceara pe spațiile care vor rămâne, în final, galbene. Apoi oul
se va scufunda în vopsea roșie. Procedeul se repetă în funcție de numărul de culori, pornindu-se de la
culorile mai deschise către cele mai intense. În final oul se acoperă cu un strat de nitrolac, care va da
strălucire oului și va proteja decorațiunile.
Astăzi, pentru cei mai mulți dintre noi, ouăle roșii sunt simbolul
jertfei supreme a Mântuitorului care marchează celebrarea celei mai mari sărbători a lumii creștine
Paștele. Mărturie a sângelui vărsat de Iisus răstignit și batjocorit pe cruce, ouăle roșii exprima însa,
prin semantica cromaticii lor, bucuria Învierii Domnului, prefigurând astfele acest incredibil miracol.
Nenumărate legende românesti consemnează aceasta ultimă minune
înfaptuită de Iisus, pe când se mai afla înca printre oameni. În câteva dintre aceste creatii folclorice,
înregistrate de Simion Florea Marian si Artur Gorovei , se povestește că, în sâmbăta Paștelui, Maica
Domnului s-a dus cu un coș de oua să-l dea dea soldatilor care păzeau trupul Fiului său , pentru a
îngadui să-l ia.

380
 BIBLIOGRAGIE

1. Ghinoiu I., 2003, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti;

2. Gorovei A., 2003, Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Editura Grai ţi suflet - Cultura Naţională,
Bucureşti;
3. Marian S. Fl., 2001, Sărbătorile la români, vol. 1, Editura Grai şi suflet- Cultura Naţională., Bucureşti;
4. Nicolau I., 2000, Credinţe şi superstiţii româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti;
5. Sărbătorile la români, vol. II, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994;
6. Sfintele Paşti în datini şi obiceiuri, Ed. Porţile Orientului, Iaşi, 1994.
7. https://ro.wikipedia.org/wiki/S%C3%A2rbii_din_Rom%C3%A2nia
8. http://www.referat.ro/referate/download/Incondeierea_oualelor_2e574.html
9. http://calendarulortodox.ro/datini-obiceiuri-traditii/ouale-incondeiate-traditii-legende-si-superstitii/

PASCA – TRADIȚIE DIN MOLDOVA

Prof. Jianu Camelia

Colegiul Tehnic Reșița
Caraș Severin

Cea mai însemnată coptură, pe care o mănâncă atât românii din Bucovina cât și cei din
Moldova în decursul sărbătorii Paștelui, este pasca.
Originea acestei copturi, după cum ne spune o legendă din Bucovina, e următoarea:
“Zice că, odată călătorind Isus Hristos cu apostolii săi prin mai multe sate și orașe spre a face
oamenilor bine, și ajungând într-un sat, se abătură la un gospodar ca să poposească puțin și apoi să
plece mai departe.
Gospodarul, un om de omenie și foarte prevenitor, i-a primit și i-a ospătat cu ce a avut și
cum a putut mai bine, iar la pornire le-a mai pus merinde și prin desagi. După aceasta, Isus cu apostolii
săi a mulțumit gospodarului pentru primire și și-a luat rămas bun de la dânsul. Se porniră mai departe
și mergând ei, cât timp vor fi mers, ajunse într-o pădure. Mergând prin pădure apostolii
l-au întrebat:
- Când vor fi Paștele?
- Când veți găsi grâu în traistele voastre, atunci vor fi Paștele, răspunse Isus.
Gospodarul, la care au poposit, le-a pus pâine în desagi. Căutând în desagi au aflat că au pâine.
- Bucurați-vă, căci acum sunt Paștele! zise Isus”
După altă legendă, tot din Bucovina, pasca se face de aceea, pentru ca Isus Hristos, înainte
de a fi prins și răstignit pe cruce, zise învățăceilor lui, că până atunci au mâncat cu toții în decursul
Paștelui copturi nedospite și nesărate, de acuma însă vor mânca copturi dospite și sărate care se vor
numi paști.
Pasca se face în cele mai multe părți numai din făină de grâu ales, cernută prin sită deasă,
care mai înainte de aceasta se plămădește, și după ce se pune în plămădeală aluat, se lasă să dospească
până ce crește și dă să iasă afară din covata în care s-a frământat.
Cauza pentru care se face pasca pretutindeni numai din făină de grâu e următoarea: cea mai
mare și mai însemnată sărbătoare de peste an e Paștele, deci și coptura cea mai însemnată, ce se face
381
pentru această sărbătoare e pasca. Iată din ce cauză se face din grâu ales. Pâinea cea mai aleasă este
din grâu, pentru că e cinstea mesei.
Cea mai veche și mai răspândită formă care i se dă pascăi e cea rotundă. Se crede și se zice
că scutecele cu care a fost înfășat Isus Hristos au fost rotunde; apoi în patru cornuri sau mai bine-zis
patruunghiulare, pentru că și mormântul în care a fost Domnul Isus Hristos înmormântat a fost pătrat
sau patrunghiular.
Grosimea pascăi e cel mult lată de un deget și se face din aluat dospit în care se pune sare și
lapte dulce de vacă, apoi, după împrejurări, și scorțișoară sau șofran. Atât pe margini, cât și la mijlocul
ei, se pun un fel de sucituri sau împletituri împodobite cu steluțe, și anume sucitura sau împletitura
după latura sa în formă rotundă sau pătrată, după cum e și pasca, iar cele de la mijloc în formă de
cruce, care reprezintă crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul lumii.
Între împletiturile sau suciturile acestea, adică între zimți sau împletiturile mărginașe și între
cruci se pune, de regulă, brânză de vaci, mai rar de oi, sărată și frământată cu gălbenuș de ou, unsă și
netezită deasupra cu un feleșteu sau penel. În afară de pasca despre care am vorbit se mai fac de Paște
și alte copturi precum: babe, cozonaci, învârtite, plăcinte, colaci… Dintre fripturi cea mai însemnată
e mielul, numit mielul Paștelui, sau un purcel care se frige întreg și care se duce la sfințit împreună
cu pasca.
La miezul nopții, după ce fiecare s-a spălat și îmbrăcat frumos se duc la Înviere. Se spune că
cel care nu merge la Învierea lui Hristos la biserică acela se îmbolnăvește și petrece tot anul până la
Paștele viitor în lipsuri și nevoi.
După liturghie, cam între cinci și șase dimineața, fiecare își sfințește pasca. După sfințire
oamenii se așează față în față și aprind o lumină. Această lumină se aprinde pentru a arăta bucuria
Învierii.

OBICEIURI DE PAȘTE DIN ZONA COMUNEI

CALAFINDEȘTI

Prof. Ursachi Irina

Școala Gimnazială ”Petru Mușat”/ Gpp ”Luminița” Siret

Obiceiurile tradiţionale din zona Calafindești fac parte integrantă din structura obiceiurilor
populare româneşti, diferențiindu-se prin forme particulare de manifestare. Astfel din obiceiurile
calendaristice fac parte cele specifice anotimpurilor sau cu date fixe, precum și cele care se desfășoară
cu anumite ocazii pe tot parcursul anului cum ar fi horele, clăcile, etc.
Începutul primăverii era marcat de Sărbătoarea Paștelui.
În acest scop toți gospodarii și gospodinele satului se ocupau de pregătirea Paștelui. Pregătirile
erau intense atât prin jurul gospodăriei: văruitul copacilor, repararea gardurilor, cât și curățenia
generală în casă.

382
 Femeile închistresc ouă roşii, pregătesc cozonaci, prajituri,
pască etc. care în dimineaţa zilei de Paşte sunt puse în coşuri de
nuiele frumos împletite, acoperite cu ştergarele cele mai alese şi
duse la biserică la sfinţit.
În seara, dinaintea nopții Învierii, flăcăii satului adunau
lemne, vreascuri și în apropierea bisericii, aprindeau focul,
ocupându-se de întreținerea lui până dimineața. Focul este și era considerat un element purificator.
Aprindrea focului primăvara face parte din obiceiurile de peste an cunoascute în zonă.
La miezul nopții, când preotul chema credincioșii să ia Lumină, tot flăcăii satului se ocupau
cu împușcături, marcând astfel momentul Învierii.
În ziua de Paște, părinții puneau într-un lighean puțină apă, un ban de argint și un ou roșu cu
care copiii se spălau pe față pentru a avea noroc și a fi sănătoși și roșii în obraji tot anul. Apoi toată
familia se așeza la masa de Paște. Se ciocneau ouă roșii și se mâncau bucatele din coșul sfințit.
În prima zi de Paşte nu se organiza horă în sat, toată lumea cu mic cu
mare îmbrăcați în straie tradiționale, de sărbătoare se aduna la Biserică, unde
se află și țintirimul (cimitirul) și în jurul bisericii se ciocneau ouă roşii. Copiii
își pregăteau coșurile cu ouă încondeiate și în curtea bisericii se organiza un
fel de concurs de ciocnit ouă de Paște. Când ciocneau ouălele, copiii și adulții
rosteau ”Hristos a înviat!” iar partenerul răspundea ”Adevărat a înviat!”, abia
apoi oulele erau ciocnite. Oul cel mai tare, era câștigător iar copilul lua oul
spart drept recompensă. In toate cele trei zile de Paşte, clopotele se trăgeau
la anumite intervale de timp de către toţi sătenii.
Acest obicei se păstrează de unele familii și în zilele noastre.

Bibliografie:
 Popescu-Sireteanu,I. „Oraşul Siret şi împrejurimile,” Editura Bucovina, Iaşi, 1999.
 Idem, Siretul – vatră de istorie şi cultură românească, Editura, Omnia, Iaşi 1994.
 Germina Comănici, Ramura verde în cadrul obiceiurilor calendaristice, în buletinul A.E.R.p.326-333.
 Reli, S., Oraşul Siret în vremuri de demult, Cernăuţi, 1927.

FOTOGRAFII DIN COLECȚIA PERSONALĂ

383
 Tineri din Calafindești în zi de Paște

Biserica veche din Calafindești, Biserica nouă din Calafindești (2000)

femei în port tradițional (1900)

AMINTIRI DE PAȘTE

Prof. Sfichi Viorica-Daniela

De la Șc. Gim. „Iulian Vesper”
Localitatea Horodnic de Sus, Jud. Suceava

Tatăl meu la Ierusalim în anul 1997 la Gradina Ghetsimani și

la locul unde a fost răstignit Domnul Iisus pe Golgota:

Amintiri de Paște cu mama mea, fratele, colega și verișorii ei din 1979:

384
385
 NEREJU- ȚINUT DE POVESTE ȘI TRADIȚII

Prof. Moțoc Eugenia

Școala Gimnazială Vidra
Loc.Vidra, Jud. Vrancea

Am copilărit într-un ținut de munte departe de influențele citadine, unde oamenii își
orânduiau treburile după calendarul naturii și în funcție de superstițiile moștenite din tată în fiu.
Numărul mare de obiceiuri și tradiții se respectau cu sfințenie, de la cel mai bătrân la cel mai tânăr
membru al comunității, astfel definindu-i și întregindu-le totodată existența.
Aproape fiecare zi avea o poveste și o regulă de respectat.
În apropierea sărbătorilor pascale, oamenii trebuiau să se lepede de cele lumești și să se
pregăteasca de post. Post ce trebuia ținut din toate punctele de vedere, atât material cât și spiritual.
Era perioada de purificare sufleteasca și curățire trupească, de introspecție, când încercai să fii mai
bun și să-i ajuți pe cei din jurul tău.
Gospodinele făceau curățenie generală, atât în casă, cât și în propriile curți și grădini.
Oriunde te duceai, simteai mirosul de var proaspăt și de vopsea. Toata lumea se mobiliza, indiferent
de vârstă, fiecare avea ceva de făcut, pe măsura anilor și a puterilor.
Odată cu venirea Săptămânei Mari, timpul parcă se precipita, mai erau atâtea lucruri de
facut: curațenia gospodariei trebuia definitivată,munca câmpului,grija pentru animale, pregătirea
bucatelor,ce culmina cu mersul seară de seară la biserică, unde se cântau ,,deniile,, și Prohodul, de
la care nu puteai lipsi, fiind obligații ce țin de menirea noastră de a fi creștin ortodox.
Totul se desfășura , pe baza unui ritual stabilit demult, dar încă neuitat de nimeni; mamele
începeau pregatirile pentru masa de Paște , din Joia mare, atunci cînd se incondeiau ouă , era zi
obligatorie pentru această activitate, se spune: că dacă erau înroșite ,în această zi, ouăle rămâneau
mereu proaspete, putându-se consuma o perioadă lungă de timp după acea dată.
Cand am început să am priceperea de a ține în mână un creion și să desenez niște
forme, tata mi-a făcut un chicuș (un bețișor la capătul căruia se afla un tub subțire din tablă, în
interiorul căruia era prin păr de animal), unealtă cu care puteam încondeia ouă. Ani la rând l-am privit
cum desena acele ouă, îmi doream și eu să reusesc cu aceiași îndemânare și măiestrie. La gura sobei
ne așezam scăunelele, în trei picioare, ne punea mama pe plita sobei încinsă, o cutie de metal în care
se afla ceară curată de albine, până se topea, apoi noi înmuiam chicușul în ceară, după care începeam
să desenăm diverse forme și motive: motive vegetale, zoomorfe, motive din universul gospodăresc,
ornamente din universul cosmic sau religios. După ce le încondeiam, mama le lua, le punea într-o
oala cu diverse plante și flori, pentru a le colora, a le înroși. Le lăsa un anumit timp, după care le
punea la zvântat în fata sobei, urmând ca să luăm ceara rămasă de pe ouă cu o cârpă uscată. Urma o
altă etapă, și anume, să le dăm un luciu pe ouă. Puneam puțin unt de lemn pe o cârpă și le ștergeam
cu grijă să acoperim toata suprafata acestuia. Abia acum erau gata de pus în cofiță la păstrare, până
în ziua de Paști,când duceam o parte la biserică, iar cele rămase le ciocneam, cu motivația simbolică
că te vei întâlni pe lumea cealaltă cu cel ce ai ciocnit în această zi sau le daruiam ,, de pomană,, și
celor din jurul nostru, ca o dovadă de milostenie.
În ziua de Paște, cel mai frumos ou înroșit era pus într-o caniță cu apa, alături de un banuț
pentru a ne spăla pe față cu aceast amestec, având simolistica de a fi frumoși și rumeni la față tot anul
și să avem noroc la bani.

386
 Pasca se făcea în Vinerea mare , îmi aduc aminte că în acea zi, oriunde te duceai mirosea a
cozonac în fiecare gospodarie. Noi, copiii ne mai spurcam cu câte o bucată de cozonac, urmând să ne
spovedim părintelui ,în încercarea de a-l ruga să fim iertați pentru acest păcat.
Sâmbăta mare se gateau tot felul de mâncăruri și bunătăți, avându-se în vedere ca de pe masa
de Paști, să nu lipsească nimic, să se consume peşte şi carne de pasăre, pentru a fi zglobii și sprinteni,
precum peştele şi uşori ca fulgul de pasăre. O parte din aceste bunătăți le punea mama în coșuri și
plecam cu toții, sambătă seara la biserică. La ora 12 noaptea, luam cu mari emoții lumina sfântă, pe
care o răspândeam pe mormintele celor adormiți, dorindu-ne ca și ei să vadă lumina divină, pe care
noi aveam norocul să o vedem. Ritualul continua cu intrarea în biserică să ascultăm Slujba de Înviere.
Dimineața, părintele ne miruia și ne dădea binecuvântarea de a lua pasca. Aceast obicei consta în
aducerea celor mai bune bucate pe care le putea pregăti omul din agoniseala lui la biserică, să le
binecuvinteze preotul și nu în ultimul rând de a le împărți și celorlalți oameni . Astfel, toată lumea
scotea din coșuri ce avea de mâncare mai bun, punându-le. Copil fiind, atunci, mă impresiona nespus
de mult linistea dinaintea așezării bucatelor pe masa și ulterior bucuria de a imparti cu ceilalți emoția
Învierii Domnului.

După săvârșirea și împlinirea orânduielilor creștine urmau alte obiceiuri, cum ar fi Vălăritul.
Acesta este un obicei din a doua zi de Paşti, când grupuri de flăcăi se organizează şi merg la fetele
de măritat, unde aleargă după acestea prin curţi şi prin livezi, până le prind, pentru a fi udate. Au loc
întreceri pe cătune, care se rezumă la fixarea unei pietre, iar cel mai voinic dintre băieţii – cavaleri-
pregătiți de însurătoare, ridică piatra deasupra capului; astfel, el este numit şeful cetei şi candidează
la mâna unei fete de măritat. Practic, fiecare cătun din localitate îşi desemnează în urma acestor
întreceri câte un reprezentant, iar în final, din întrecerea celui mai puternic se alege vălarul.
Acest obicei are câteva sute de ani, iar unul dintre simbolurile specifice este un steag alb ce
are prins de el flori şi busuioc.Simbolistica acestui mare eveniment ce are loc în viața satuluieste
redată și în lucrarea „Prin acest obicei, flăcăii îşi fixează ca obiective fetele care trebuie vizitate şi
merg pe rând la ele. Aici se salută cu părinţii fetelor, care îi primesc, îi ospătează şi încing un joc cu
fata, care nu ezită să se ascundă înainte de a fi jucată. Dacă părinţii acceptă flăcăul, atunci urmează şi
o a doua întâlnire şi fixează nunta în toamnă. Practic, vălăritul e un fel de logodnă. După ce termină
de umblat prin tot satul, se strâng iarăşi la o casă unde s-au adunat şi ouăle cu celelalte daruri strânse
şi le împart între ei, mâncând şi petrecând împreună, până după amiază la vremea horii când se duc
la joc.”

Un alt simbol, în viața satului în zi de sărbătoarea, îl reprezintă scrânciobul. Acesta are loc
tot în a doua zi de Paşte, unde adună laolaltă toţi locuitorii satului, care asistă la datul în leagăn al
tinerelor fete. Leagănul, numit şi „dulap” sau „scrânciob”, este construit de tinerii feciori pentru fetele
pe care le curtează. Acestea îi răsplătesc pe flăcăi pentru truda lor cu ouă roşii, ascunse și păstrate cu
mare grijă învelite în batiste, în sân sau în buzunare.Se spune că cei care au fost daţi în scrânciob îşi
vor îndeplini visurile, vor avea un an bogat şi vor trece mult mai uşor peste greutăţi. După zilele de
Paşti, scrânciobul era dezmembrat şi depozitat de către flăcăul care se ocupase de instalarea lui şi nu
se mai folosea decât anul următor la hora de Paști
.
Obiceiul tradiţional “Chipăruşul” – constituie elementul de bază al ansamblului folcloric
tradiţional din Nereju, păstrător de credinţe şi practici străvechi, anterioare creştinismului, prin
autenticitatea şi spectaculozitatea sa, impunându-se în repertoriul artistic al ansamblului ce îi poartă
numele. Acesta este un ritual de înmormântare, ce era practicat la nivelul comunităţii încă din
387
perioada precreştină, fiind transmis din generaţie în generaţie până în zilele noastre. În timpul
priveghiului, doisprezece bărbaţi cu feţele acoperite de măşti tradiţionale (confecţionate din piele de
animale sau din lemn), jucau în faţa casei celui decedat. Dansatorii erau aşezaţi unul în spatele
celuilalt, legaţi cu un lanţ – „lanţul vieţii”. Însoţiţi de sunetele inconfundabile ale fluierului, ocarinei,
cavalului, cobzei şi ritmul dinamic al tobei, taraf specific acestei subzone etnofolclorice, mascaţii
dansau şerpuind în jurul focului, sărind din când în când peste acesta.
Elemente spectaculoase, îmbinate cu pricepere fac urmărirea acestui dans, un adevărat
spectacol. Un astfel de element îl reprezintă trecerea prin foc, ce simboliză momentul purificării, al
curăţirii sufletului celui decedat, înainte de a păşi în lumea veşnică. Se rosteau câteva strigături
premergătoare dansului macabru, în conţinutul cărora omul era asemănat “pomului”, simbol al vieţii
în continuă evoluţie, în ascensiune spre cer, spre „lumina”, evocând verticalitatea perpetuă. Jocul în
jurul “focului purificator” marca în cadrul ceremonialului de trecere momentul despărţirii de cel
„plecat”. În prezent, “Chipăruşul” păstrează o multitudine de elemente din trecut la care pe parcurs
s-au mai adăugat în mod creativ, păstrând misterul şi simbolistica iniţială şi altele. Acestea, cu trecerea
timpului şi-au diversificat „învelişul” artistic, dar şi-au păstrat miezul, adânc ancorat în istorie.
Ansamblul folcloric tradiţional „Chipăruşul” din Nereju conservă şi promovează şi astăzi
valori tradiţionale incontestabile, componente ale tezaurului folcloric vrâncean, ce continuă să
reprezinte o sursă reală de bogăţie culturală.
În prezent, amintirile copilăriei trec prin filtrul timpului, reușind să creeze în mintea mea o
lume de poveste, unde misterele obiceiurilor și ale tradițiilor, păstrate de bunici și transmise
generațiilor viitoare, fac ca fiecare zi, ca fiecare sărbătoare creștină să devină motiv de bucurie și
fericire alături de cei dragi.

NUNTA ÎN SATUL GLADNA ROMÂNĂ

prof. David Elena,

Liceul Teoretic „Traian Vuia” Făget

După înțelegerea dintre părinți și voinic, mama și tata acestuia merg la fată în pețit. Fata este
vorbită cu voinicul mai dinainte, ca să nu o ceară alt voinic și să o ia în căsătorie. După această
înțelegere, se duce junele și o căpărește pe fată.
Fata ține cătrânța în care primește căpara. Cu aceasta își cumpără ce dorește, mai ales haine
pentru nuntă. Dacă se căpărește, se pune pe tablă (se anunță la primărie, pentru cununia civilă) și se
cunună. Se pun pe tablă pregătirile pentru cununia civilă: formele, actele necesare. În caz că feciorul
strică înțelegerea de nuntă, pierde căpara, dacă strică fata, dă înapoi căpara îndoită feciorului.
Duminica se începe nunta. Se cunună la biserică, la popa. Când vine junele cu unspecionii
lui îi aduce la fată cununa de mireasă. Fata are „șlaier” (rochie de mireasă anume) cumpărată. Dacă-
i fata isteață, se pregătește singură. Nu i se cântă când se gătește (după cum susține informatoarea
Beșeleu Natalia din Gladna Română). După ce s-o găti tânăra, uspecionii se întorc de trei ori pe lângă
masă și cântă:
Să pornească, soro,-n cocie
388
 Și haida la cununie.
Bate ceasu`, bate unu,
Mă duc, maică, mă cununu;
Bate ceasu`, bate doi,
Mă duc, maică, de la voi;
Bate ceasu`, bate tri,
Eu mă duc, maică, de-aci;
Bate ceasu`, bate patru,
Mă duc, maică, la bărbatu;
Bate ceasu`, bate cinci,
Mă duc, maică, la socri;
Bate ceasu`, bate șasă,
Eu mă duc, maică, de-acasă;
Bate ceasu`, bate șapte,
Eu mă duc, maică, departe...
Merg pe jos până la biserică. Nănașa ține de mână pe tânăr, iar nănașul pe tânără. Imediat în
spatele lor merge stegarul cu steagul făcut din cârpe, „nărhame” (năframe) frumoase, în diferite culori,
ruda (coada, lancea) fiind împodobită cu iederă. Alaiul este format din tineri, tinere, bărbați și muieri,
cântând tot cântecul de mai sus.
După ce ies din biserică, joacă tânărul cu tânăra, îi dă bani, pe care nu-i ia tânăra, ci givărul,
acesta fiind un voinic care capătă banii și conduce nunta. Voinicii care vor să joace mireasa se duc la
givăr și o tocmesc, făcând și plata cuvenită.
Alaiul ajunge acasă la tânără, unde se pune cina. După cină, joacă, iar spre miezul nopții se
strigă cinstele. Doi uspecioni mai vorbăreți (dintre neamurile bune sau vecini) se aleg și strigă:
Bună masă, căpitane!
Vă dăm de știre
Că socrul ăl mic
Are o cătană
Și vrea să cinstească
Mireasa cu o cârpă...
S-o poarte mireasa sănătoasă!
Se dau și bani. Toate astea țin până după miezul nopții, spre dimineață. Fetele nu joacă la
uspeț, deoarece se consideră că este o ruține.
Luni dimineața, mirele își ia mireasa și pleacă cu ea spre casă la el. Uspecionii cântă:
Iartă, maică, iartă taică,
Iertaț`, fraț`, iertaț`, surori,
Iertaț`, grădiniți cu flori...
Junele o ia de mână și se duce acasă cu ea. Când se bagă în ocol la june, iese mama acestuia
(soacra mare) afară, le dă o pâine în brațe la amândoi, îi învârtește pe lângă o masă mică ce se află în
ocol la june. Pe masă e un șofei cu apă. La amândoi le pune o pereche de izmene pe după cap, ca să
nu se lase unul de altul, așa cum nu se lasă crac de crac.
Se bagă apoi în casă și se uită amândoi în oglindă. Mai stau puțin la masă, apoi amândoi iau
șofeiul cu apă și se duc la fântână, împreună cu toți uspecionii. Prin cele două torți ale șofeiului bagă
un cingeu (prosop țesut în casă), prind fiecare de un capăt și pornesc la fântână sau la râu. Acolo se
spală puțin pe obraz toți uspecionii, în afară de cei doi miri. După aceea se duc acasă și învălesc fata,

389
îi pun conciul făcut din rug de trandafir, înfășurat cu o cârpă albă. „Givărița” (soția givărului) i-l coase
cu plantică (panglică), apoi îi prinde și chicile amândouă și o leagă cu o cârpă.
Nu puțin după aceasta vin uspecionii fetei. Ea le iese dinainte învălită (în straie de nevastă),
se bagă în casă și apoi merg la măr. Acolo apleacă o crenguță pe care se pun mărgelele de la tânără
de la grupaz. Se iau de mână nănașul cu tânăra și cu mai mulți. Când s-or suci de trei ori, unul dintre
uspecioni întreabă:
-A cui îi creanga?
Tânărul răspunde:
-A mea! Și o taie dintr-o dată, crenguța picând la tânără în poală. Se joacă mai departe, după
aceea merg la masă, strigă cinstele tânărului (bani, de data aceasta, nu „nărhame”). Pleacă apoi toți la
casele lor. Duminica următoare se duc pe gostie la părinții fetei.

Informator: Beșeleu Natalia, 73 ani, satul Gladna Română

OBICEIURI DE PAȘTE IN SATUL MEU

Prof. VINT MARIA

Școala Gimnazială Cernești

390
 Localitatea Trestia

A păstra obiceiul din părinți și strămoși și a nu pierde nimic din ce ai moștenit ca să lași
întreaga ta avere sufletească nepoților, asta e tradiția.
G. Coșbuc

Paștele reprezintă, pentru creștini, sărbătoarea cea mai importantă din an. De Paști se
sărbătorește Învierea lui Isus Hristos, fiul lui Dumnezeu. Învierea lui Isus redă omenirii speranța
învierii și mântuirii.
Paștele este una dintre sărbatorile de primăvară. Această asociere nu este întâmplătoare,
primăvara fiind anotimpul renașterii, reînvierii naturii. Retrezirea naturii simbolizează viața pe care
creștinii au câștigat-o prin răstignirea și învierea mântuitorului.
Marele praznic al Învierii cuprinde cele trei zile în care au avut loc răstignirea, moartea și
învierea lui Hristos, fapte amintite în biserică din Joia Mare până în Duminica Învierii.
Paștele este însoțit de o mulțime de tradiții și obiceiuri. Tradițiile pascale din Maramureș
sunt simple și se păstrează până în zilele noastre, cel puțin de vârstnicii satelor. Credincioșii își împart
timpul între lucrul casei și rugăciune.
Postul, șapte săptămâni înainte de Paște, este respectat cu sfințenie, reprezentând o perioadă
de curățare sufletească, când fiecare creștin se spovedește și se împărtășește. În tot acest timp, oamenii
sunt mai milostivi. Oamenii bătrâni și evlavioși țin post negru,de joi până duminică.
Sâmbătă seara, băieții din sat ies pe dealurile din jurul localității. Se grupează în cete, aprind
focuri și pușcă cu carbid, după care participă la slujba de Înviere.
La ora 12 noaptea se ia lumina sfântă, adusă de la Ierusalim, însă credincioșii rămân la slujbă
până spre dimineață. Duminica se întinde masa cu bucatele tradiționale: ouă roșii, drob de miel, pască,
cozonac, vin roșu și palincă. Bătrânii spun să alături de pască trebuie să se consume slănină, pentru
că astfel oamenii vor fi frumoși și sănătoși pe tot parcursul anului. După masa, toți sătenii se adună
la biserică pentru a participa la Vecernie sau ,,A doua Înviere’’.
În satul nostru se crede că primul musafir în ziua de Paște trebuie să fie bărbat. De aceea,
încă de dimineață, bărbații fac scurte vecinilor.
O altă superstiție este că în ziua de Paște nu trebuie să se doarmă. Celui care va dormi în
această zi îi va ploua fânul în grădină sau îi vor mânca lupii oile.
În prima zi a Paștelui se stă acasă și se petrece cu familia. Din a doua zi se pot face și primi
vizite ale prietenilor și rudelor. În această zi, băieții merg la fete cu ,,udatul’’. Fetele sunt stropite cu
parfum, după care ele îi așează pe băieți la masă, pentru a gusta din bucatele pregătite.
O atenție deosebită se acordă vopsirii ouălor. Vopsirea se face cu coji de ceapă, după o
pregătire atentă. Fetele sau femeile tinere merg pe câmp și adună flori și frunze, pe care le vor aplica
pe ouă, pentru a obține diferite modele. Florile sau frunzele se lipesc pe ouă. Acestea se introduc
apoi in saculeți confecționați din ciorapi, se leagă strâns și se pun la fiert alături de cojile de ceapă.
După ce s-au uscat, ouăle sunt date cu slănina sau untură, pentru a le da luciu. Este o adevărată
concurență între gospodine pentru cele mai frumoase ouă.
Un alt obicei, la care din păcate, s-a renunțat de câțiva ani, este jocul din a doua zi de Paște,
care reunea toți membrii comunității și constituia un prilej de socializare și etalare a ținutelor.
Într-o lume în care se pierd prea repede adevăratele valori, în detrimentul unora împrumutate
de la diferite popoare, dar care nu ne reprezintă , este o datorie sfântă păstrarea tradițiilor și
transmiterea lor generațiilor viitoare. Școala, în colaborare cu biserica și căminul cultural organizează
diferite evenimente, în cadrul cărora sunt promovate obiceiurile și costumul popular din zonă.
391
 OBICEIURI ŞI TRADIŢII OLTENEŞTI DE PAŞTE

Prof. Cristea Florentina-Maria,

Şcoala Gimnazială Vădastra, Judeţul Olt

Sărbătoarea Paştelui este marcată în Oltenia de obiceiuri străvechi ce ţin de curăţenie şi de

bucatele care se prepară în casă. "Curăţenia de Paşti" este strâns legată de ideea de primenire şi de
revenire la viaţă. Astfel, orice gospodină trebuie, ca în timp util, să aibă casa lună pentru primirea
musafirilor pe parcursul a trei zile de sărbătoare. Această cerinţă, adânc înrădăcinată în tradiţia
noastră, are menirea de a face din fiecare dintre noi, cel puţin o dată în an, un om curat în faţa lui
Dumnezeu şi a propriei conştiinţe. Conform obiceiului, femeile nu au voie să doarmă în Joia Mare,
pentru că vor dormi tot timpul anului.
Preparatele care în general nu lipsesc de pe masa oricărui creştin în ziua de Paşti sunt ouăle
roşii, drobul de miel, pasca şi cozonacul. Ouăle se vopsesc în Joia Mare, considerându-se un păcat
mare orice lucru făcut în casă vineri, când la Biserică se cântă Prohodul.
În unele zone din Oltenia, bărbaţii sunt cei care încondeiază ouăle, iar acestea sunt dăruite la
masa de Paşti. De asemenea, în dimineaţa de Paşti, după ce oamenii se întorc acasă cu lumânarea
aprinsă, nu au voie să intre în casă până nu culeg din grădină iarbă verde pe care o aşează pe scările
casei şi păşesc pe ea înainte de a intra.
Oltenii respectă tradiţia şi în ziua de Paşti îmbracă haine noi în semn de respect pentru
această sărbătoare.
Obiceiuri de Joi Mari
Joia Mare este cunoscută în cultura populară ca ziua în care se înroşesc ouăle. pentru că se
spune că ouăle înroşite în această zi nu se strică tot timpul anului. Pe lângă ouă roşii, românii
contemporani mai vopsesc ouăle şi în galben, verde sau albastru. Unele gospodine pun pe ou o frunză,
apoi îl leagă într-un ciorap subţire şi il fierb, ca să iasă "cu model". Mai demult, ouăle se vopseau cu
coji de ceapă, cu sunătoare, cu coajă de crin roşu sau cu flori de tei; luciul li se dădea ştergându-le,
după ce s-au fiert, cu slănină sau cu untură.
Se păstrează şi câteva legende referitoare la înroşirea ouălor de Paşti. Una dintre ele spune
că sub crucea pe care a fost răstignit Hristos, Maria Magdalena a pus un coş cu ouă şi ele s-au înroşit
de la sângele ce cădea din rănile Domnului. Altă legendă spune că Maria Magdalena le-a spus că
Hristos a înviat. Iar ei au răspuns că atunci va învia Hristos, când se vor înroşi ouăle din coşul ei. Și
pe dată, ouăle s-au făcut roşii. Ouăle colorate în alte culori (galben, verde, albastru) vestesc bucuria
primăverii, iar cele colorate în negru simbolizează chinul şi durerea pe care le-a suferit Hristos pe
cruce.
Tot în Joia Mare, dimineaţa, oamenii merg la biserică să se spovedească şi să se
împărtăşească. Tot acum se duce la biserică pâine, care va fi sfinţită de preot, stropită cu vin şi
împărţită în noaptea de Înviere. Se spune că din Joia Mare nu se mai trag clopotele bisericilor, ci doar
se bate toaca.
Joia Mare se mai numeşte Joi Mari, Joia Patimilor, Joia Neagră sau Joimăriţa. Conform
legendei, Joimăriţa a fost la origini, o zeitate a morţii, care supraveghea focurile din Joia Mare, dar
ulterior a devenit un personaj justiţiar, care-i pedepseşte pe cei leneşi. Până în această zi, gospodinele
trebuie să termine torsul şi ţesutul de frica Joimăriţei. Personajul este întruchipat, simbolic, de o
femeie urâtă şi puternică, deghizată într-o vrăjitoare rea, care poartă cu ea o serie de instrumente: o

392
găleată cu jăratic, un cleşte, un ciocan, un cuţit, un vătrai, un sac cu cenuşă etc. Ea le arde degetele şi
mâinile fetelor leneşe, le pârleşte părul şi unghiile şi dă foc fuioarelor de lână găsite netoarse.
Focuri pe morminte şi strigatul morţilor la Salcia, în judeţul Dolj
În Oltenia obiceiurile străvechi se mai păstrează şi astăzi. În Joia Mare se face ultima
pomenire a morţilor din Postul Mare. Și astăzi oamenii fac în zori, în curţi sau la morminte focuri,
pentru morţi, din boz sau nuiele.
La Salcia, în Dolj, de Joia Mare, femeile fac focuri pe morminte şi îi strigă pe cei plecaţi din
această viaţă, ca să găsească drumul spre lumină. Obiceiul acesta se păstrează şi în alte locuri din ţară,
dar la Salcia ritualul este impresionant. Femeile din sat, cu câte un snop de boji în braţe, străbat uliţele
până pe culmea dealului la cimitir. Acolo, fiecare mormânt este plâns, iar la crucea acestuia se aprinde
focul care învăluie cimitirul cu mirosul apăsător de tămâie. Ritualul este impresionant, de peste tot se
aud bocetele femeilor care-şi plâng morţii. Spre dimineaţă femeile se îndreaptă spre casă unde împart
colaci pentru pomenirea morţilor.
Udatul fetelor, în a doua zi de Paşti
În a doua zi de Paşti, în Oltenia şi nu numai, feciorii stropesc cu apă sau parfum fetele pe
care vor să le ducă în faţa altarului. Tradiţia udatului spune că în a doua zi de Paşti fetele trebuie
stropite pentru a le merge bine şi a fi frumoase şi fertile tot anul. În semn de recompensă pentru
feciorii, fetele trebuie să îi cinstească cu băutură şi daruri, iar celor mai mici li se oferă ouă roşii şi
bănuţi.
În zilele noastre, bărbaţii obişnuiesc să ude doamnele şi domnişoare cu parfum, dar nu întotdeauna a
fost aşa. În trecut, stropitul se făcea cu apă proaspătă din fântână, iar povestea acestui obicei este cu
mult mai frumoasă.
Se spune că, într-o zi, o fată creştină mergea la târg să vândă ouă. Pe drum s-a întâlnit cu o
fată păgână, care dorea să le cumpere şi au început să povestească. Din vorbă în vorbă, fata creştină
i-a explicat celeilalte despre credinţa în Dumnezeu, despre binele creştin şi a îndemnat-o să se
creştineze.
Răspunsul celei păgâne a fost că se creştinează numai dacă îi dovedeşte existenţa lui
Dumnezeu, care să coloreze ouăle în roşu: „Atunci voi crede, când ouăle albe pe care mi le-ai vândut
se vor face roşii”. Minunea s-a înfăptuit şi cele două fete au leşinat de emoţie. Nişte trecători le-au
văzut şi le-au stropit cu apă. De la această legendă ar fi rămas obiceiul de udat, de Paşti.

SĂRBĂTOAREA PAŞTELUI ÎN ZONA BANATULUI

prof. inv.primar :Muresan Aurica

prof.inv.primar :Biriescu Lelica
Liceul Teoretic”Traian Vuia”, Faget

Poporul român era, în trecut, foarte credincios, numeroase sărbatori tradiţionale, de multe ori
păgâne, îşi aveau un corespondent în cele religioase. Astfel că, în unele locuri, la mari sărbatori, se
mai păstrează diferite obiceiuri care duc cu gândul la timpurile trecute.
I. A. Candrea în cartea „Calendarul Babelor” scrie că, mai ales la tară, se ţineau 96 de sărbători
cu date fixe, 34 de sărbători cu date mobile, cele 52 de duminici din an, 12 vineri din post plus marţea
393
şi joia din Postul Paştelui. Totalul zilelor în care nu se lucra deloc sau se lucra parţial era de 196,
rămânând astfel 169 de zile integral lucrătoare.
În zona etnografică a Banatului se păstrează şi astăzi o serie de obiceiuri, preluate din generaţie
în generaţie, practicate în preajma Sǎrbǎtorilor Pascale.

DUMINICA FLORIILOR
Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim este singurul moment din viaţa Sa pământească
în care a acceptat să fie aclamat ca Impărat. Duminica Floriilor este precedată de sâmbăta lui Lazăr,
zi în care Biserica pomeneşte minunea învierii din morţi a lui Lazăr. Primirea triumfală ce I s-a făcut
Domnului Hristos în Ierusalim a fost determinată de această minune premergătoare.
În această zi, se sfinţesc, prin rugăciune şi stropire cu agheasmă, ramuri înmugurite de salcie,
care se împart creştinilor, iar slujitorii Bisericii le ţin în mâini, cu lumânări aprinse, ca simbol al
biruinţei vieţii asupra morţii.
Ramurile de salcie amintesc de ramurile de finic şi de măslin cu care a fost întâmpinat
Mântuitorul. Cu acestea, după ce au fost aduse la biserică spre a fi sfinţite, creştinii împodobesc
icoanele, uşile şi ferestrele.
Cu ramurile de salcie, simbol al fertilităţii şi vegetaţiei de primăvară, apicultorii înconjoară în
ziua de Florii stupii, iar ţăranii, convinşi de efectul miraculos al acestor muguri, îi îngroapă sub
brazdă.
Ca aspect necreştin, amintim obiceiul ca în vreme de furtună să se pună pe foc muguri din
sălciile de la Florii, pentru a împrăştia norii şi grindina, protejând casa şi familia de dezastre.
Inaintea marii sărbători, fetele mari din Banat obişnuiesc să pună o oglindă şi o camaşă curată
sub un păr altoit. După răsăritul soarelui sunt luate şi le folosesc în farmecele de dragoste şi sănătate.
Tradiţia mai spune că aşa cum va fi vremea de Florii, aşa va fi şi în prima zi de Paşti.

OBICEIURI DE PAŞTE
Săptămâna Mare şi Paştele
Săptămâna Mare, ultima săptămâna a Postului Paştelui, numită şi Săptămâna Patimilor, are
menirea de a pregăti credincioşii pentru Înviere.
Pentru Săptămâna Patimilor sunt caracteristice următoarele tradiţii: păstrarea liniştii, tristeţii
generale, focuri rituale, respectarea strictă a postului, interdicţia unor importante lucrări casnice,
îngrijirea locuinţelor, curăţenia prin curţi, întreruperea provizorie a lucrărilor principale în câmp,
confecţionarea hainelor noi pentru sărbatoare, taierea vitelor şi păsărilor pentru sărbători, tocmirea
lăutarilor pentru hora satului; împărtăşirea la biserică, iertarea reciprocă între oameni.
În această săptămână se face curăţenie generală în casă, în curte şi în acareturi: se mătură
curţile, se repară gardurile, se curăţă gunoiul din şuri, se lipesc si se văruiesc pereţii, se spală perdelele
şi mobilierul, se şterg geamurile, se aerisesc toate hainele, aşternuturile şi covoarele. Se face curăţenie
şi în grajdul animalelor, văruindu-se înăuntru.
Bărbaţii muncesc la câmp până cel târziu în ziua de joi, când revin în gospodărie şi îşi ajută
nevestele la treburile casnice.
În Banat, prima zi de post se numeşte Spolocanie. Atunci oamenii se spală cu bautură la
cârciuma satului de mâncarea de dulce pe care au consumat-o până acum. În trecut, la aceste petreceri
cu băutură participau şi femeile care veneau, de ochii lumii, cu furca de tors la brâu.
Luni şi marţi, la utrenii, se citesc Evangheliile care ne aduc aminte de cele din urmă învăţături
ale Domnului. Miercurea Mare ne apropie de Sfintele Paşti, fiecare credincios luând aminte în această
zi la două exemple: cel al păcătoasei desfrânate, înstrăinate de Dumnezeu (dar care aducând în această
394
zi mir şi ungându-L pe Hristos, devine mironosiţă) şi cel al lui Iuda (ucenicul care, deşi apropiat de
Domnul, L-a vândut, tot astăzi, pentru treizeci de arginţi fariseilor şi cărturarilor ce voiau să-L ucidă).
Gestul lui Iuda a făcut ca, mai târziu, ziua de miercuri sa fie declarată zi de post, ea fiind, alături de
vineri (ziua în care Iisus a fost răstignit), una din cele două zile ale săptămânii în care trebuie să
postească creştinii de-a lungul anului.
În Joia Mare, oamenii merg la biserică să se spovedească şi împărtăşească. Seara, lumea se
duce la priveghi, la denie, toţi în haine de doliu.
Vopsitul ouălor în roşu se face în Joia Mare, urmând ca în Sâmbăta Mare să se coacă pasca şi
cozonacul ce vor fi aduse la biserică în noaptea de Inviere pentru a fi sfinţite.
Patru lucruri sunt prăznuite în Joia Mare: spălarea picioarelor apostolilor de către
Hristos, Cina Domnească la care s-a instituit Taina Impărtăşaniei (Euharistia), rugăciunea din
grădina Ghetsimani şi prinderea Domnului de către cei ce voiau să-l ucidă.
Există şi câteva superstiţii referitoare la această zi:
- nu este bine să dormi în Joia Mare, căci cine doarme în această zi va rămâne leneş un an
întreg;
- în credinţa populară această zi este termenul final când femeile trebuie să termine de tors
cânepa.
În Vinerea Mare, nu se mai slujeşte Sfânta Liturghie, se ţine post negru şi nu lucrează nimeni
nimic, nici măcar clopotele nu se trag. Dacă trebuie vreun mort îngropat, se-ngroapă numai cu bătaie
de toacă. De când se slujeste Punerea în Mormânt şi până în ziua Învierii, nu se trag clopotele.
Prohodul Domnului de vineri seara este ultima etapă a tânguirii lui Hristos, care se afla acum
în mormânt. La sfârşitul slujbei se înconjoară biserica cu Sfântul Aer, pe sub care trec apoi toţi
credincioşii. Numit şi Epitaf, Sfântul Aer este o pânză de in sau de mătase, de catifea sau de muşama
pe care se află imprimată, brodată ori zugravită icoana înmormântării Domnului. Epitaful
simbolizează trupul mort al lui Hristos.
Sâmbata Mare este ultima zi de pregătire a Paştilor, când gospodinele pregătesc cea mai mare
parte a mâncărurilor tradiţionale, definitivează curăţenia şi fac ultimele retuşuri la hainele pe care le
vor îmbrăca la Inviere şi în zilele de Paşti.
Tradiţii în Sămbata Mare:
- se sacrifică mielul şi se prepară drobul, friptura şi borşul de miel. De Paşte nu se pregătesc
foarte multe feluri de mâncare.
- pe vremuri era obligatoriu ca femeile să îmbrace, la slujba de Înviere şi în zilele de Paşti,
măcar o camaşă nouă, cusută în orele de taină ale nopţii, iar bărbaţii să aibă cel putin o pălărie nouă.
La miezul nopţii, lumea porneşte în liniste spre biserică, pe drum se vorbeşte în şoaptă, iar la
slujbă toată lumea stă cu mare evlavie. După ce iau lumină, în unele sate, oamenii merg în cimitir la
căpătâiul morţilor familiei şi aprind şi acolo lumânări, ca şi cei trecuţi dincolo să stie că a venit
Învierea Domnului. Lor li se dă de pomană şi în ziua de Înviere, dar şi peste o săptămână, când e
Paştele Morţilor. De aceea, culoarea cu care s-au vopsit ouăle de Paşti nu se aruncă, ci se pastrează o
săptămână, când se roşesc din nou ouă, se duc la biserică, se slujesc şi apoi se duc afară, la morminte,
şi se dau de sufletele celor duşi.
La masa de Paşti, la amiază, se adună cei ai casei, se mănâncă miel şi cozonac şi se petrece în
linişte, fără muzică şi gălăgie. Bătrânii ies apoi la porţile caselor şi vorbesc, povestesc.

Deniile din Săptămâna Patimilor

Unele dintre cele mai profunde, frumoase şi înălţătoare slujbe creştine sunt Deniile. Ele au
apărut odată cu creştinismul şi se ţin în Postul Mare al Paştilor, post care durează şase săptămâni.
395
 Deniile din Săptămâna Mare atrag însă o mulţime de credincioşi; se săvârşesc în biserici
începând cu seara Floriilor, deci din duminica a şasea a postului, până vineri seara, când se cântă şi
Prohodul Domnului.
Deniile sunt slujbe care se ţin după orele 18-19. De luni până vineri, în ziua cumplită a
răstignirii, preoţii rostesc rugăciuni rituale, cânturi, citesc fragmente liturgice din Vechiul Testament
(Psalmi, Profeţi etc). Cât despre Evanghelii, ele sunt rânduite astfel că în fiecare zi din Săptămâna
Patimilor să se citească o anumită Evanghelie.
Cele mai importante denii sunt cele de joi şi vineri seara, cunoscute şi sub denumirile de denia
mică si denia mare. Cea de joi seara are ca elemente specifice, citirea celor 12 Evanghelii ale patimilor
şi scoaterea Sfintei Cruci în mijlocul bisericii. Cea de vineri seara se deosebeşte de celelalte denii prin
Cântarea Prohodului, şi înconjurarea bisericii cu Sfântul Epitaf (cusătura sau pictura de mare
frumusete care reprezintă scena punerii în mormânt).
Vinerea Mare este ziua de doliu a creştinătăţii: atunci a fost răstignit Mântuitorul. De aceea,
în această zi, în orice biserică crestină din lume, nu se oficiază slujba Liturghiei. Liturghia însăşi
înseamnă jertfa şi se consideră că nu se pot aduce două jertfe în aceeaşi zi. De aceea, Vinerea Mare
este zi aliturgică.
În schimb, vineri seara se oficiază Denia Prohodului. Mai întâi, tineri şi bătrâni, în lanţ
neîntrerupt, trec pe sub masa plină de flori, masă ce simbolizează catafalcul Domnului. Pe ea este
aşternută o faţă de masă bogat pictată, cu punerea în Mormânt a Mântuitorului (Epitaf), precum şi
Evanghelia împreună cu Crucea. Apoi, preoţii, strana şi credincioşii cântă Prohodul Domnului.
Lumânarea de Înviere
În noaptea de Înviere fiecare tânăr sau bătrân vine la biserică ca să ia parte la Înviere şi să ia
lumină.
Fiecare credincios poartă în mână o lumânare pe care o va aprinde din lumina adusă de preot
de pe masa Sfântului Altar. Această lumină se va ţine aprinsă în tot timpul săvârşirii Sfintei Învieri.
Această lumânare este simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii şi a luminii lui Hristos asupra
întunericului păcatului.
După Înviere, fiecare om se întoarce cu lumina, numită în cele mai multe părţi lumina Învierii,
aprinsă acasă. Dupa ce păşesc peste prag, se închină, iar apoi sting lumânarea în grindă, afumând-o
pe aceasta în semnul crucii.
Lumânarea e păstrată cu cea mai mare sfinţenie tot anul pentru a o avea la îndemână şi a o
putea aprinde la întâmplări primejdioase.
În Banat există datina să se folosească lumina aceasta şi de către fetele cele mari pentru a fi
bine văzute când se duc la jocuri. Când rosteşte preotul întâia oara cuvintele "Hristos a Înviat!", fetele
bătrâne care asistă la Înviere şoptesc: "Eu să joc înainte, pentru a mă mărita." Tot atunci, vânătorii
zic: "Vânat prind", iar pescarii: "Peşte prind", în credinţa populară existând tradiţia că, rostind
cuvintele, vor avea în decursul anului spor la vânat şi la pescuit.

396
 SĂRBĂTOAREA PAŞTELUI ÎN BĂRĂGAN

Prof. Ciortan Cristina-Mihaela

Liceul Tehnologic “Anghel Saligny” Feteşti, Ialomiţa

“Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. De aceea, destinul nostru ca neam, ca putere
culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului – creatorul şi păstrătorul
culturii populare, centru generator, binecuvântat şi rodnic.” (Lucian Blaga)
Satul este o aşezare umană, mai extinsă decât un cătun şi mai mică decât un oraş, un
microcosmos în care toţi ne avem originea. Un astfel de spaţiu mirific se poate întâlni şi în Bărăganul
ialomiţean, unde tradiţia este la ea acasă. Şi când amintim de tradiţie, inevitabil mintea ne fuge spre
marea sărbătoare a Învierii – Paştele.
Întorcându-ne în timp, ochii minţii bătrânilor de pe aceste meleaguri, văd cum în “Joi Mari”
femeile se îngrijeau să prepare mâncarea de prume care era dată de pomană pentru sufletul morţilor.
Prunele erau procurate de la negustorii veniţi cu căruţele de la munte. Fiind uscate, acestea se găteau
ca o mâncare cu orez, alături de colaci.
Nu doar bătrânii erau implicaţi în perpetuarea tradiţiei, ci şi tinerii. Aceştia se adunau la hora
satului, unde se împrieteneau şi chair se legau destine pentru totdeauna.
În a patra marţi şi joi după Paşti, se sărbătorea Cloianul, când fetele şi băieţii din sat cu vârste
între 8-12 ani, se adunau la casa unuia dintre ei şi făceau păpuşi din lut pe care le acopereau cu flori
şi le aşezau pe câte o scândură. Acestea erau îngropate şi se puneau cruci din beţe la căpătâiul
fiecăreia. Întreg ritualul simula înmormântarea. Joia, copiii reveneau şi dezgropau păpuşelele din lut.
În fiecare se punea câte o lumânare aprinsă şi se puneau pe o apă curgătoare. În tot acest timp, copiii
cântau: “Caloiţă, iţă, trup de coconiţă / Te caută mă'ta, în pădurea deasă / Cu inima arsă”.
Tinerii de 14-16 ani luau sulul războiului de ţesut şi-l împodobeau cu ştergare. Unul dintre
băieţi se îmbrăca în preot, altul în dascăl şi mergeau să ude sulul în apa râului, apoi udau satul cu apă,
intonând slujba de înmormântare. La final, ca răsplată, se strângeau în gospodăria unui sătean, unde
serveau plăcinta făcută de gospodina gazdă.
Astfel, “Veşnicia s-a nascut la sat”…, asa spunea Lucian Blaga.

SCOATEREA SFÂNTULUI EPITAF

prof. Dorobanţu Petruş

Şcoala Gimnazială “Radu Tudoran” Brăila

În Biserica Ortodoxă, în Vinerea Mare se săvârşeşte slujba Scoaterii Sfântului Epitaf (o pânză
dreptunghiulară ce are pictată pe ea scena punerii în mormânt a Mântuitorului, iar în cele patru colţuri
chipurile celor patru Sfinţi Evanghelişti). La ora 8 de dimineaţă, în biserici se oficiază această slujbă,
iar la momentul potrivit preotul iese din Sfântul Altar cu Sfântul Epitaf însoţit de un enoriaş ce ţine
în mână o lumânare, aşează pe o masă aflată în pronaosul bisericii Sf. Epitaf, tămâiază pe acesta în
cele patru colţuri ale mesei şi intră în Sfântul Altar.

397
 După acest moment, credincioşii prezenţi se pot închina, sărutând Sf. Epitaf şi pot trece pe
sub masa care simbolizează “mormântul de viaţă dătător” în care a fost ingropat Hristos, după ce a
fost dat jos de pe Sf. Cruce. Există tradiţia ca să se treacă de trei ori pe sub Sf. Epitaf, în amintirea
celro trei zile cât Trupul Domnului a stat îngropat.
La Biserica “Sf. Mc. Mina” din Brăila, în dimineaţa Vinerii Mari un grup de elevi însoţiţi de
profesorul de religie au participat la slujba Scoaterii Sf. Epitaf şi au trecut pe sub masă păstrând
tradiţia înaintaşilor lor.

398
 SEMNIFICAȚIILE SĂRBĂTORILOR PASCALE

Prof. Borlea Maria

Liceul Teoretic „Adama Muller Guttenbrunn” Arad

Paştele este cea mai veche şi importantă sărbătoare a creştinătăţii, care a adus omenirii
speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice, prin sacrificiul lui Iisus Hristos, Învierea fiind, după cum spunea
părintele Arsenie Boca, singura minune care se arată tuturor, credincioşi şi necredincioşi.
La câteva zile după intrarea solemnă în Ierusalim (de Florii), Mântuitorul a fost judecat şi
răstignit, a murit pe cruce şi a fost pus în mormânt. După trei zile, a înviat din morţi. Toată această
succesiune de evenimente au avut loc în numai o săptămână, cea a Patimilor, care precede Învierea.
Scopul acestei sărbători creştine este amintirea vie a patimii, a morţii şi a Învierii lui Iisus
Hristos. Sfânta Scriptură a Noului Testament spune că Iisus Hristos, înainte de a pătimi, a prezis de
mai multe ori că va fi răstignit, dar a treia zi va învia. De teama aceasta, iudeii au pus soldaţi de pază
la mormântul lui Iisus Hristos. Totuşi, minunea s-a întâmplat.
La Cina cea de Taină, în noaptea când a fost trădat de unul dintre apostoli, Iuda Iscarioteanul,
înainte de a fi prins şi arestat, Iisus a instituit sărbătoarea Paştelui nou testamental, după porunca ce
I-a fost dată de Dumnezeu.
Paştele este precedat de 40 de zile de post aspru, apoi o altă săptămână, a şaptea, cea a
patimilor. Un rol deosebit în determinarea şi fixarea duratei Postului Mare l-a avut, probabil, numărul
40 care apare în Vechiul Testament de mai multe ori. Principalele evenimente care implică acest
număr ar fi cele patruzeci de zile ale potopului, cele patruzeci de zile petrecute de Moise pe muntele
Sinai, cele patruzeci de zile în care iscoadele evreilor au cercetat pământul Canaanului, în care aveau
să intre, cele patruzeci de zile parcurse de Sfântul Prooroc Ilie spre a ajunge la muntele Hore, cele
patruzeci de zile pe care Dumnezeu le pune înaintea poporului din Ninive, spre a se pocăi.
În Noul Testament există anumite pasaje-cheie unde se aminteşte de numărul de patruzeci de
zile - cele patruzeci de zile petrecute de Mântuitor în pustiul Carantanie, cele patruzeci de zile de la
Înviere şi până la Înălţare, timp în care Mântuitorul le dă Sfinţilor Apostoli ultimele învăţături.
Un ultim indiciu la fel de important ar fi cei patruzeci de ani petrecuţi de poporul lui Israel în
pustiu. Simbolismul acestei perioade este unul forte şi reprezintă cu siguranţă timpul în care
Dumnezeu încearcă lealitatea fiilor lui Israel, în vederea renaşterii unei noi generaţii fidele lui.
Paștele este cea mai importantă sărbătoare creștină. El și-a păstrat până în prezent farmecul și
semnificația, fiind un moment de liniște sufletească și de apropiere de familie. Farmecul deosebit este
dat atât de semnificația religioasă - întotdeauna mai există o șansă de mantuire - cât și de tradiții: oul
pictat, iepurașul, masa cu mâncăruri tradiționale de Paște - cozonac, pasca, miel, slujba de sâmbăta
seara cu luarea luminii.
Lumânarea de Înviere. În noaptea de Înviere fiecare credincios poartă în mână o lumânare, pe
care o va aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar. Această lumânare este
simbolul Învierii, al biruinței vieții asupra morții și a luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului.
Oul pictat. Ouăle simbolizează mormântul lui Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea Sa din
morți. De aceea, când sparg ouăle prin ciocnire, dar și când se salută creștinii își spun: „Hristos a
inviat! Adevărat a inviat!”. Culoarea roșie a ouălelor simbolizează sângele lui Iisus care s-a scurs pe
cruce pentru mântuirea lumii. Există credința că cei care ciocnesc se întâlnesc pe lumea cealaltă.
Ouăle simbolizează și reîntânerirea, primăvara. În Egiptul antic, oul era simbolul legământului vieții
și reprezenta, totodata, sicriul ori camera mortuara. În tradiția populară de la noi, ouăle de Paști sunt
399
purtătoare de puteri miraculoase: vindecă boli, protejează animalele din gospodărie, te apară de rele.

Pasca. Se coace numai o data pe an, de Sfintele Paști. Ea are o formă rotundă, la mijloc o cruce
și este împodobită pe margini cu aluat împletit. Mielul îl reprezintă pe Iisus Hristos care s-a jertfit
pentru păcatele oamenilor și a murit asemeni unui miel nevinovat.
Iepurașul. Acesta este un vechi simbol german care provine de pe vremea festivalurilor
păgâne. El simbolizează fertilitatea, primăvara. Ultima săptămână a postului Paștelui este cea mai
importantă perioadă. Ea trebuie folosită pentru căință și comemorare. Tot atunci sunt pregătite și
bucatele de Paști. Până de Inviere toată casa trebuie să fie curată și bucatele să fie gata. În seara de
Înviere, conform tradiției, toată lumea merge la biserică pentru a participa la slujba si pentru a lua
lumina. La sfârșitul slujbei, preotul împarte tuturor Sfintele Paști, adică pâine sfințită, stropită cu vin
și cu aghiazmă. Familia se întoarce spre dimineață de la biserică și gustă mai întâi ouăle și pasca
sfințite.
Învierea Domnului. Nici un evanghelist nu descrie Învierea Domnului, deoarece nu au fost
martori la această minune. Evangheliștii consemnează numai ceea ce s-a petrecut după ce Hristos a
ieșit din mormânt. Din evanghelii aflăm că în prima zi a săptămânii, duminica, femeile mironosite au
venit cu miresme la mormântul lui Hristos, cu care aveau de gând să ungă, după obicei, trupul lui
Iisus. Se pare că Maria Magdalena, venită cu celelalte femei, ajunge prima la mormânt și uimită de
vederea pietrei ridicate și a mormântului gol, nu le mai așteaptă pe celelalte femei și alearga să le
vestească apostolilor cele petrecute. Ea nu mai vede îngerul, care le întâmpină pe celelalte femei și
nici nu-i ascultă mesajul - că Hristos a inviat.
Pe când femeile mironosite mergeau către apostoli să vestească cele întâmplate, sunt
întâmpinate de Hristos cu următoarele cuvinte: „Bucurați-vă” și „Nu vă temeți”. El le repetă îndemnul
dat de înger: „Duceți-vă și vestiți fraților Mei, să mearga în Galileea și acolo mă vor vedea”.
La mormânt ajung și Ioan și Petru. Deși Ioan sosește primul, el intră în mormânt după Petru.
Se pare că în afară de prezența giulgiului și a mahramei, care indicau ca Hristos a înviat, apostolii au
văzut în mormânt ceva minunat. A fost o experiență învăluită în taină, care a constituit o adevarată
iluminare. Din aceasta clipă, Ioan a crezut fară șovăială în Învierea lui Hristos. Cei doi apostoli vor
merge să vestească și celorlalți Învierea lui Hristos. Maria Magdalena, care îi urmase pe cei doi
ucenici, nu pleaca de la mormânt, rămâne aici să plangă. Gândul ei era că trupul lui Iisus fusese furat.
Pe când plangea, potrivit Scripturii, i se arată doi îngeri. După puțin timp, i se arată și Hristos, pe care
Îl aseamănă pentru început cu un gradinar, căruia ii cere să-i vestească unde a fost pus Hristos. După
ce are loc recunoașterea lui Hristos, primește misiunea să meargă și să vestească ucenicilor: „Mergi
la frații Mei și le spune: Mă voi sui la Tatăl Meu si Tatăl vostru”.
Deși trupul lui Hristos fusese preamărit, Hristos acceptă, în răstimpul celor 40 de zile, să se
adapteze dimensiunilor actuale ale universului uman. Acest „trup al slavei”, după expresia paulină,
nu mai este dependent nici de spațiu, nici de timp, căci nu mai face parte din lumea cazută. Arătările
sunt un pogorământ față de slăbiciunea omenească. Domnul se face accesibil simțurilor: poate fi
văzut, auzit și chiar pipăit. Hristos cel înviat este tot atât de real ca și Cel dinainte de Patimi, dar se
află la alt nivel existențial, deoarece trupul Su nu mai este supus morții, în El strălucește Duhul. Deși
trupul a fost îndumnezeit, ca și natura Sa omenească, firile vor continua să rămână neschimbate și de
sine stătătoare pentru veșnicie. Învierea lui Hristos nu este o simplă revenire la viața pământească, ci
începutul altei vieți: viața veșnică, în care trupul omenesc numai este supus stricăciunii. De aceea,
Biserica Ortodoxă cântă în ziua de Paști: „Prăznuim astăzi onorarea morții și începutul unei alte vieți,
veșnice”.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune ca Mântuitorul a refăcut chipul divin din om, lepădând
400
în mormânt, în dimineața Învierii, trăsătura pătimitoare. Din momentul morții și a învierii Domnului,
istoria întra în perioada eshatologică, iar Împărăția, aflată deocamdată în transcendent, tinde să
înglobeze treptat toată creația. În Hristos cel înviat începe transfigurarea lumii, dar această
transfigurare nu se descoperă decât prin mijlocirea acelora care au atins culmile sfințeniei.Trebuie să
reținem că Învierea nu-L îndepărtează pe Hristos de oameni. El va continua, chiar șezând de-a dreapta
Tatălui, lucrarea de prefacere a lumii.
Paştele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creştine, care comemorează
evenimentul fundamental al creştinismului, învierea lui Iisus Hristos, considerat Fiul lui Dumnezeu
în religiile creştine, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare. Data de început a Paştelui
marchează începutul anului ecleziastic creştin. Există unele culte creştine care nu sărbătoresc Paştele.
Ce poate fi mai înălţător şi mai plin de semnificaţii decât „trăirea” Sfintelor Sărbători Pascale
acolo unde tradiţia e păstrată cu sfinţenie? În satul românesc oamenii trăiesc mult mai profund
Învierea lui Iisus Hristos, aici religia se împleteşte cu datina şi obiceiurile, care au fost transmise din
generaţie în generaţie prin viu grai şi păstrate cu sfinţenie în sânul fiecărei familii.
An de an, sărbătoarea Paştelui aduce în sufletele oamenilor credinţa, optimismul şi speranţa.
În viaţa satului se derulează un întreg ciclu de sărbători şi evenimente, de la intrarea în Postul Mare
până la Rusalii, care conferă momentului pascal o semnificaţie unică, specială în calendarul
sărbătorilor creştine. Ţăranul român a îmbogăţit de-a lungul timpului importanţa acestei sărbători,
prin intermediul căreia a ştiut să valorifice mai temeinic trecerea inefabilă a timpului.
Cu timpul tradiţiile moşilor şi strămoşilor noşti au început să se dilueze în spaţiul urban sau
să capete alte conotaţii, mai comerciale, dar satele româneşti au rămas tributare obiceiurilor arhaice,
devenind adevărate centre de cultură poporală. Pregătirile pentru Paşte începeau încă din prima zi a
Postului Mare, fiecare săptămână având momentele, sărbătorile şi semnificaţiile sale aparte,
aparţinând spaţiului sacru sau profan. Miracolul Învierii lui Iisus s-a suprapus peste rituri străvechi
de renaştere şi reînviere a naturii, într-o explozie de lumină şi viaţă a primăverii. Această
întrepătrundere a calendarului religios cu cel popular constituie o trăsătură esenţială a sărbătorilor
tradiţionale româneşti.
În săptămâna Patimilor, ultima săptămână înainte de Paşti, fiecare zi are o semnificaţie aparte.
Prima zi importantă din ajunul Paştelui este Joia Mare, numită şi Joia Patimilor, Joia Neagră sau
Joimăriţa. În această zi, se prăznuieşte spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul, Cina cea
de Taină, rugăciunea din Grădina Ghetsimani şi vinderea Domnului de către Iuda.
Pe plan religios, slujbele, pomenirile şi parastasele care au început în prima sâmbătă a Postului
Mare, se ţin numai până în Joia Mare, zi în care se pomenesc din nou morţii. Specific deniei de joi
seara este citirea celor 12 Evanghelii ce reprezintă fragmente extrase din cele 4 Evanghelii în care
sunt relatate patimile lui Iisus. Se spune că acum se deschid porţile Raiului, până după Rusalii. Există
obiceiul să se ducă la biserică coşuri cu bucate pentru a fi sfinţite şi date ca pomană pentru sufletele
morţilor, care, vin la vechile lor locuinţe şi petrec Paştele alături de familiile lor. În Transilvania există
încă acest obicei al pomului, un pomişor încărcat cu tot felul de bunătăţi, dulciuri care se duce la
biserică pentru pomana morţilor. În Oltenia, oamenii aprindeau în curţile lor focuri pentru morţi,
pentru ca aceştia să aibă căldură şi lumină. Acest obicei semnifică iubirea şi respectul pentru cei
adormiţi, care nu sunt uitaţi de cei dragi nici înainte, şi nici în timpul Sărbătorilor de Paşti.

BIBLIOGRAGIE

1. Ghinoiu I., 2003, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti;

401
 2. Gorovei A., 2003, Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Editura Grai ţi suflet - Cultura
Naţională, Bucureşti;
3. Marian S. Fl., 2001, Sărbătorile la români, vol. 1, Editura Grai şi suflet- Cultura Naţională.,
Bucureşti;
4. Nicolau I., 2000, Credinţe şi superstiţii româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti;
5. Sărbătorile la români, vol. II, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994;
6. Sfintele Paşti în datini şi obiceiuri, Ed. Porţile Orientului, Iaşi, 1994.
7. https://ro.scribd.com/doc/90101640/SEMNIFICATIA-SARBATORILOR-PASCALE
8. http://www.mediafax.ro/life-inedit/pastele-cea-mai-mare-sarbatoare-a-crestinatatii-ce-
semnificatie-are-invierea-domnului-9519031

ŢESĂTURĂ GROASĂ DIN VECHIME

Bârlean Angela
Liceul Tehnologic Sf. Pantelimon, Bucureşti

Este o ţesătură groasă din fire de bunbac de diferite grosimi. Unele sunt groase şi nerăsucite (cele de
culoare neagră), iar altele foarte subţiri şi foarte bine răsucite (cele colorate). Deoarece nu cunosc
tehnologia ţeserii nu ştiu să precizez care este urzeala şi care sunt firele bătute.

Fiind din bunbac nu este destinată să ţină de cald. Ea putea avea ca destinaţie confecţionarea
catrinţelor, sau a cuverturilor de pat pentru anotimpul călduros. In anii ′70, a fost la modă un curent
etno, când foarte multă lume işi decora interiorul casei cu elemente de folclor. Mama mea
confecţionase draperii dintr-un astfel de material. Cu trecerea timpului nu i-a fost afectată integritatea
având o rezistenţă mecanică foarte mare, dar culorile s-au mai estompat datorită multiplelor spălări
cu detergenţi.
Ca zonă de provenienţă, ţesătura a fost cumpărată de părinţii meu de la târgul din Rădăuţi,
judeţul Suceava.

402
 DATINI ȘI OBICEIURI DIN BANAT

Educatoare.: Miloș Gianina Liviana

Grădinița P.P.”Floarea-Soarelui”
Reșița, Jud.Caraș-Severin

Se spune că în urmă cu foarte mult timp, într-un sat de pe lângă Oravița, Petrilova, a dat o
boală și toate animalele de pe lângă casa omului au murit.
Oamenii s-au dus la târg si au cumpărat alte animale, dar nu au ajuns bine cu ele acasă că au
murit și acestea.
Au ajuns bieții oameni că nu mai aveau animale cu care să-și lucreze pământul,să-și care
cerealele, deoarece frumoșii lor cai cu care se mândreau la târguri au murit.
Nu mai aveau lapte să dea la copii fiindcă vacile mari, cu ugerele pline au murit.
Nu mai aveau brânză să-și ia la câmp să mănânce și lână din care să-și împletească
îmbrăcăminte fiindcă oile albe cu lână țurcană au murit. Mieluții albi și creți nu mai zburdau pe
izlazul verde fiindcă nu mai erau oi să-i aducă pe lume.
Ce să facă? Așa nu se mai putea trăi.
În acel sat, în curtea bisericii se afla o capelă, o mănăstire veche,despre care se spunea că
este sfântă.Oricine venea aici bolnav, se făcea bine după ce preotul îi ținea câteva slujbe.
Așa că sătenii s-au dus la preot și l-au întrebat ce să facă?
Acesta le-a spus că ar fi bine ca toate animalele care sunt duse în sat să fie botezate și să aibă
o sărbătoare a lor.
În prima duminică după Paști oamenii vin la biserică cu animalelel botezate. Animalele mari,
cai, vaci, sunt legate în curtea bisericii iar mieluții sunt duși la biserică.
Preotul ține slujba, sfințește apa și le botează, în numele Domnului.
Această sărbătoare se numește ”Nigeea vacilor”, se sărbătorește în fiecare an de atunci
încoace și nu s-a mai întâmplat să moară toate animalele de la casele oamenilor.

TRADIȚII ȘI OBICEIURI APROAPE UITATE

Prof. Mihoc Raluca –Teodora

Școala Gimnazială ,,Costache Iacob” Văratec, structură a
Școlii Gimnaziale ,,Aurelian Stanciu “Salcea, localitatea Văratec

Mi-aduc aminte, din povestirile bunicului meu, participant la Al Doilea Război Mondial și
trecut la cele veșnice la vârsta de 93 de ani, despre obiceiuri acum aproape date uitării, dar care pentru
mine rămân învăluite într-un farmec aparte, conferit, pe de o parte de izul de praf și viață aspră, dar
intensă, de altădată, iar pe de alta, de vocea caldă, ușor tremurată care mă purta dincolo de timp.
403
Paștele era înțeles, cu adevărat, ca cea mai mare sărbătoare pentru întâmpinarea căreia trebuia să te
pregătești serios. În duminica lăsatului sec de carne se organizau hore, la care participau aproape toți
din sat. Nelipsiți erau scripcarii țigani, care erau plătiți, prin rotație de cei mai înstăriți ai satului,
aceasta fiind o fală pentru ei, cum zicea bunicul, pentru că doar câțiva erau în situația de a-și permite.
Oamenii erau joviali și puși mereu pe șotii, plăcându-le să facă haz de necaz și să ironizeze, vizați
fiind în special cei ce erau mai morocănoși și mai supărăcioși. Înainte de începerea Postului Mare,
gospodinele deretecau prin case și pregăteau vesela, foarte sărăcăcioasă, de altfel, pentru perioada de
post. Cele mai avute, o urcau în pod pe cea pe care au folosit-o pentru mâncărurile de frupt și o
înlocuiau cu alta, cea pentru post, iar celelalte, majoritatea adică, frecau bine cu leșie castroanele și
ulcelele din lut, iar lingurile din lemn le fierbeau minute bune pentru a ieși din ele gustul ,,de dulce”.
Postul era, în general, ținut cu strictețe, mâncărurile, preparate simplu, cu ingrediente puține, tot
repetându-se la intervale scurte. Încă am în memorie, din perioada când eram copil, gustul special al
acestora, pentru că îmi plăceau mâncărurile bunicii, deși ele nu îmi alintau într-un mod exagerat
papilele gustative, ci doar le mângâiau cumpătat. Bucatele pregătite erau cam acestea: ciorbă de
cartofi sau ciorbă de fasole acrite cu borș de putină, cartofi fierți în apă cu sare, apoi adăugați în
ceaunul în care s-a înăbușit în puțin ulei o ceapă, sfărâmați puțin cu lingura și mâncați cu mămăligă
și usturoi pisat, fasole prăjită, felii de mămăligă coapte pe plită, date cu usturoi, rupte în bucățele și
puse într-un castron peste care se adăuga puțină sare și o lingură de ulei, varaneți – un fel de chiroște
preparate simplu dintr-un aluat făcut doar din apă, făină și sare, tăiat pătrate subțiri, fierte în apă și
amestecate cu zahăr și puțină ceapă prăjită, compot făcut din felii de mere și pere uscate în cuptor,
turte coapte pe plită.
În prima zi de Paște, în jurul orei 16, avea loc la biserica din sat Învierea a doua, la care
veneau mic și mare, îmbrăcați în haine noi, deschise la culoare. Erau cu toții bucuroși și senini.
Majoritatea au participat și la slujba din noaptea de Înviere, iar acum, odihniți și cu pântecele
mângâiate de bunătățile pregătite special pentru aceste zile, se îndreptau spre biserică. După slujba
vecerniei în care se citea Evanghelia măcar în trei limbi diferite, era momentul în care oamenii
rămâneau pentru tradiționalul concurs de ciocnit ouă. Participau doar bărbații (nu știu de ce), iar
ceilalți urmăreau cu mult interes. Pentru acest eveniment, cei înscriși se pregăteau serios. Căutau
ouăle cele mai tari și exersau diferite tehnici de a ciocni. Erau unii mai în vârstă care știau secrete,
dar nici în ruptul capului nu le dezvăluiau. Miza era destul de mare. Oul mai tare îl câștiga pe cel mai
slab și astfel, veneai cu un ou și plecai cu un coș întreg. Mai erau și participanți care încercau să
trișeze, de obicei în spirit de glumă, înlocuind, la un moment dat, oul veritabil cu unul din lemn vopsit
întocmai.
Un obicei care încă se mai păstrează este acela de a pregăti pentru dimineața de Înviere un
vas cu apă proaspătă de la fântână, ,,neîncepută”, în care se pun câteva ouă roșii și niște monede. De
aceasta se îngrijește de regulă gospodina casei, adică cea care se trezește prima. Pe rând, în funcție
de cât de mult le place somnul, toți cei ai casei se spală cu acea apă puțin înroșită de la vopseaua
ouălor și, astfel, vor fi sănătoși și norocoși tot anul. Ultimul, adică cel mai leneș, va lua monedele.
De Ispas, adică în ziua Înălțării Domnului, bunica ducea la biserică ouă roșii punctate cu
ceară și pască rotundă, din aluat împletit, ce avea în mijloc, peste brânză, o frunză mare de leuștean
proaspăt, așezată înainte de a o pune la cuptor, a cărui aromă parcă o simt și acum...

404
 ȚURU – UN JOC DE O ZI PE AN

Țopa Gabriela Emilia

Școala Gimnazială nr. 150
București

Într-o zonă cu puternice influențe săseși, zona dintre cele două Târnave, în localitatea
Mediaș, există mai multe obiceiuri respectate cu mic și mare în sărbătoarea Paștelui.
De exemplu, slujba de Inviere începea la ora 4 dimineața și se sfârșea la ora 7 dimineața cu
împărțirea Paștilor, adică pâinea sfințită amestecată cu vin binecuvântat care trebuie să fie prima
îmbucătură în ziua de Paști. Cu aceste Paști se iese din post și credincioșii se pot bucura de diferite
feluri de mâncare. Masa de dimineață este foarte devreme și toată lumea trebuie să poarte lucruri
curate, noi dacă este posibil, ceea ce semnifică purificarea sufletului și nu doar a corpului fizic. Apoi
toată lumea se îndreaptă într-un cartier al Mediașului în care se joacă un joc numit țuru.
Prima atesare a acestui joc este din 1850. În fiecare an, de Sfintele Paști, timp de 2 sau 3 ore,
până la masa de prânz, jucători și spectatori se delectează cu un joc asemănător cu jocul național de
oină. Țuru se desfășoară pe o stradă în pantă, ce reprezintă terenul de joc. Pentru că acest joc are loc
o singură zi pe an, nimeni nu se antrenează, nu se joacă pentru a câștiga și mingea de multe ori este
trimisă în acoperișuri, stâlpi, grădini, etc.
Câștigă echipa care stă cel mai mult la bătaie. La finalul partidei cei care au participat la joc
vor gusta cozonaci și vor ciocni ouă roșii. Manifestarea organizată de Asociația Culturală „Mediașul
Nostru” și Primăria Medias, s-a bucurat, an de an, de o participare extrem de numeroasă. Este un joc
preluat din bătrâni, și nu se știe dacă românii care au emigrat în State l-au dus acolo sau cei care s-au
întors din State l-au adus la noi.
Apoi a doua zi de Paști, în Mediaș, se merge la udat fetele. După masă încep copiii, care
merg la udat și primesc ouă rosii și prăjituri. Iar seara, tinerii se strâng în cete și pornesc la udatul
fetelor cu parfum. Acest obicei este preluat de la populația săsească din zonă și tradiția spune că fetele
se udă ca să fie frumoase și să aibă copii sănătoși." Am auzit că aveți o floare și am venit să o udăm
ca să nu se ofilească" sunt cuvintele cu care tinerii cer voie gazdelor să intre și să stropească fetele.
Drept mulțumire tinerii sunt serviți cu prăjituri, cozonaci și vin.

VIN CĂLUȘARII!

Victorița Ogrăzeanu
Școala Gimnazială Talpa
Comuna Talpa, județul Teleorman

Cultura este consecința unui îndelung proces de creație, de învățare și transmitere a

experiențelor dobândite în timp, care include cunoștințele, credințele, artele, morala, obiceiurile și
tradițiile dobândite de om ca membru al societății.

405
 Spre deosebire de alte popoare, românii se caracterizează printr-un fapt care nu-și mai
găsește pereche: este o țărănime creatoare foarte puternică. „Satul nu s-a lăsat ispitit și atras în istoria
făcută de alții peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic, neatins în autonomia sărăciei și a
mitologiei sale pentru vremuri care va putea sa devină temelia sigură a unei autentice istorii
românești” (Lucian Blaga, 1937).
Suma interpretărilor pe care le da poporul fenomenelor naturii tuturor celor văzute sau auzite
de dansul, care-i frământă imaginația bogată, care se strecoară cu sufletul simplist și pe care creierul
le înregistrează și răstălmăcește sunt exteriorizate prin grai și cântec, prin datini și obiceiuri.
Poporul român fiind un popor de țărani, adevărata noastră civilizație caracteristică e cea pe
care o păstrează încă pătura țărănească. Ea constituie certificatul nostru de noblețe națională.
Este deci o datorie națională, din care învățătorii și preoții trebuie sa-si facă o mândrie, ca să
culeagă cât mai mult și cât mai bine. Prin ei care sunt cei mai aproape de popor și în contact zilnic cu
el, putem păstra vii tradițiile, obiceiurile, datinile.
Se știe că în afară de sărbătorile religioase, poporul de la țară ține și alte multe sărbători,
numite „băbești”. Atât unele cât și celelalte sunt caracterizate printr-o mulțime de obiceiuri si
credințe.
În a doua zi de Rusalii, luni, vin călușarii. Cu porțile deschise și bătătura măturată și stropită
cu apă, cu o masă scoasă afară pe care se află vin și dulciuri, se așteaptă calusării. Aceștia, cu trecerea
anilor au devenit selectivi și își aleg gospodăriile unde performează având la baza criteriul economic.
Aceștia poartă costumul de călușar, cu elemente specifice precum: ciucuri, pinteni și clopoței legați
de încălțări, bete, panglici legate încruciș pentru a imita hamul calului, panglici la pălării și, ca recuzită
tradițională, bățul.
Însoțiți de un acordeonist, intră în curte unde dansează în linie și în cerc „Hei, hei”. Mutul
face spectacol provocând copii care asistă pe margine. Astăzi, doar foarte putini bătrâni mai cred în
puterile vindecătoare ale calusărilor. Pentru majoritatea este un spectacol plăcut urechii și ochiului.
Mutul cere plata pentru prestația lor. Ceata, după ce și-a primit plata pleacă spre următoarea
gospodărie urând celor prezenți: „Spor și berechet! La anu’ și la mulți ani!”
Nu există nici o informație legată de vreo ceata de călușari din comuna Talpa. Bătrânii spun
că veneau ca și astăzi din alte localități.
De mai mulți ani, aceștia vin din Merișani, o localitate aflata la 12 kilometri depărtare. În
satul Merișani, din județul Teleorman, obiceiul Călușului se ține „dintotdeauna”, după cum spun
sătenii, iar, după cum spunem noi, forma de păstrare este genuină. Călușul durează patru zile, începe
cu Legatul Steagului, în ziua dinaintea Rusaliilor, la Moșii de Vară, și se termină a treia zi de Rusalii,
cu Spargerea Călușului.
Legatul Steagului, la Merișani, are loc în centrul satului, în fața căminului cultural, seara,
și este un eveniment la care participă întreaga comunitate si a fost mereu un ceremonial public în
Merișani. Ritualul începe prin delimitarea spațiului necesar desfășurării, sarcină care îi revine în
mod special Mutului. Cu ajutorul sabiei și al unei bucăți de blană de oaie, Mutul împrăștie mulțimea
curioasă și aleargă copiii care, totuși, nu se tem să-l strige „Mutule, urâtule!”. Vătaful dă comanda
lăutarilor: „Hai bă nea Ioane, dă-i drumul la muzică!”, apoi călușarii se așază în linie (chiar și Mutul),
toți cu mâna pe steag (care este așezat în poziție orizontală în fața lor), stegarul ține în mână
mănunchiul tradițional de plante cu funcții magice (usturoi, pelin, grâu), iar vătaful, având un cuțit în
mână, taie din acest mănunchi fire din plante, coajă din prăjină și le pune fiecărui călușar în gură. La
un moment dat vătaful le spune călușarilor: „Ați băgat pelinul în gură, aveți grijă că sunteți ai mei
acum!”, semn că interdicțiile din perioada Călușului (renunțarea la plăcerile lumești, interdicția de a
părăsi ceata timp de trei ani) încă sunt valabile și că vătaful este cel în fața căruia trebuie să răspundă
406
în cazul neascultării sau al încălcării interdicțiilor. Călușarii stau cu mănunchiul de plante în gură
pe tot parcursul ceremonialului, până la ridicarea steagului. Plantele au rol protector, apărându-i pe
călușari de puterea Ielelor.
În credința populară românească, perioada Rusaliilor reprezintă timpul predilect pentru ca
Ielele să-și exercite puterile malefice. Si pentru că nicio putere malefică nu este fără „naș” în tradiția
românească, singurii care pot lupta împotriva ielelor și care pot remedia răul săvârșit de ele sunt
călușarii, cu toate ritualurile lor. La finalul ceremoniei, plantele sunt puse de călușari la brâu.
Steagul este gata, după ce vătaful și stegarul leagă usturoiul, pelinul, grâul și un ștergar alb
în vârful prăjinii. Printr-un efort comun, exprimat prin strigarea unui „Hei, hei!”, călușarii ridică
steagul în aer. Este important de menționat că întreg ceremonialul de legare a steagului se petrece pe
un fond muzical, în pași pe loc ai călușarilor.
Odată steagul ridicat, performerii dansează Călușul, după care are loc momentul din ritual
care semnifică învestirea cu puteri magice ale călușarilor: trecerea pe sub steag. „Trecerea” se face
de trei ori pe sub puntea formată din bățul vătafului și steag. Primii care trec sunt călușarii, urmează
Mutul, care la a doua trecere este oprit de vătaf pentru a-i plăti „vamă” (plata se face în bani). Trece
apoi stegarul, iar ultimul care părăsește lumea profană este vătaful. Acesta, la a doua trecere, este și
el nevoit să plătească „vamă” Mutului. Lovirea cu bățul este unul dintre gesturile rituale care se
practică în timpul trecerii pe sub steag: vătaful lovește călușarii, stegarul și Mutul, iar Mutul lovește
vătaful.
Jocul Călușului în sat începe în jurul orelor 10-11 dimineața. Sătenii spun că astăzi călușarii
nu mai joacă în tot satul „ca înainte”, ci doar la „prăvălii” apoi pleacă în localitățile învecinate:
Băbăița, Frăsinet, Gălăteni, Talpa. Tradiția Călușului de a fi recompensat capătă alte valențe în ultima
perioadă, acestea fiind evidente în multe din acțiunile lor: dansul prin piețele de la oraș unde primesc
bani de la trecători, strângerea unei chete pentru a porni războiul (moment ritual de la spargerea
Călușului), selectarea beneficiarilor obiceiului pe criterii economice (dansul la prăvălii, „după bani”).
Marți seara are loc ceremonialul care încheie obiceiul Călușului la Merișani: Spargerea
Călușului, desfășurat tot în centrul satului, în fața căminului cultural. Ceremonialul are două momente
rituale: războiul, un tip de carnaval în care călușarii se maschează și săvârșesc diverse giumbușlucuri
printre lumea adunată să-i vadă, și dezlegarea steagului. Înainte de a începe, unul dintre călușari se
ridică pe steag și întreabă publicul: „Vreți război?”. Răspunsul este, evident, afirmativ, așa că, grupați
câte doi și cu pălăria în mână, călușarii se împrăștie în mulțime pentru a colecta banii de război. Ca
la orice spectacol, trebuie plătit biletul.
Urmează momentul războiului în care călușarii vin mascați, unii dintre ei travestiți în femei,
mâzgăliți pe față (vătaful și încă doi dintre ei au rămas în costumul de călușar). Mutul rămâne în
aceleași haine, personajul și ținuta sa fiind deja din sfera carnavalului. Începe un spectacol de pozne
și ghidușii: sunt mimate poziții sexuale, lumea adunată în centrul satului este stropită cu apă, este
lovită cu nuiele, este alergată de Mut ș.a. Sărbătoarea își exercită în continuare puterea, chiar și în
mijlocul acestui haos, pentru că nimeni nu se supără și totul le este permis călușarilor.
După război, călușarii se schimbă în costumele lor și urmează ultimul joc. Poziția și
mișcările călușarilor sunt aceleași ca și la Legatul Steagului. Vătaful, ajutat de stegar, pregătește
iar câte un mănunchi din plantele legate în vârful steagului, pentru ca fiecare călușar să-l țină în gură.
Mănunchiul de plante tăiat din steag li se va da doar călușarilor care nu au pierdut plantele primite
la Legatul Steagului. Urmează trecerea simbolică pe sub steag, ieșirea din lumea sacră și intrarea în
viața cotidiană. Trecerea se face în sensul invers trecerii de la ritualul Legatului, iar stegarul și vătaful
fac și ei schimb de locuri. Steagul se dezleagă și toți călușarii aruncă bețele peste cap și se aruncă pe
burtă: Călușul s-a spart. Cei prezenți aplaudă și laudă spectacolul oferit de călușari. Unul dintre
407
călușari se adresează sătenilor spunându-le: „Mâine: la sapă, la porumb! Gata! Nu mai stați acasă!”,
ceea ce dovedește că, în Merișani, oamenii respectă prescripția de a nu lucra pe toată perioada
Călușului. Finalul îl reprezintă un ultim joc, o ultimă șansă pe anul în curs, pentru membrii
comunității, de a beneficia de puterea magică a Călușului.
Legatul Steagului și Spargerea Călușului reprezintă începutul și sfârșitul Călușului. La
Merișani, călușarii au ales să împărtășească cu întreaga comunitate aceste ritualuri. Comunitatea a
primit darul călușarilor: se bucură ca la un veritabil spectacol fără să piardă din vedere, însă,
semnificațiile și implicațiile acestui obicei. Oamenii continuă să creadă în puterea Călușului, încă își
dau copiii să fie dansați de călușari, încă le leagă călușarilor la brâu tichii de copii ca „să nu se lege
boala de copii”, încă au credința că nu e bine să muncești cât durează Călușul, încă mai cred în puterea
sabiei Mutului (se spune că dacă Mutul te bate cu sabia nu te mai îmbolnăvești). Indiferent de
transformările, pierderile și inovațiile obiceiurilor, care de altfel reprezintă fapte firești și
inevitabile, importante sunt aceste credințe ale oamenilor care încă păstrează tradiția, care încă mai
cred în puterea acestui obicei.

OBICEIURI ȘI TRADIȚII DE FLORII DIN ZONA BANAT

Prof.Înv.Preșc. Oargă Daniela

Prof. Înv.Preșc. Gyorgy Loredana
Grădinița P.P. Nr.1
Sânnicolau Mare, Timiș

Pe lângă sărbătoarea creștină a intrării Mântuitorului în Ierusalim, sărbătorim și alte obiceiuri

și tradiții ,,Floriile”. Prima atestare documentare despre această sărbătoare datează din secolul IV.
Floriile este o sărbătoare creștină fără dată exactă, comemorată întotdeauna în duminica dinaintea
Paștelui. Sărbătoarea comemorează un eveniment menționat în toate cele patru evanghelii (Marcu
11:1-, Matei 21:1-11, Luca 19:28-44, Ioan 12:12-19) care se referă la intrarea lui Iisus în Ierusalim în
zilele dinaintea patimilor.Floriile sunt denumite și Duminica Patimilor sau Duminica Floriilor a
Patimilor Domnului.
Floriile este o sărbătoare importantă care vestește Paștele. În sâmbăta dinaintea Floriilor
femeile duc ofrande, la cimitir, pentru pomenirea morților împărțind plăcinte. Tot în sâmbăta Floriilor
se mai practică un obicei, Lăzărița (un colind) la care participă doar fetele cu vârste cuprinse între 2
și 12 ani. Fetele colindă din casă în casă. Ele sunt îmbrăcate în costume populare și au coșulețe în
care primesc daruri după ce colindă. Din strămoși se zice că cei care nu primesc cu colindul nu vor
avea parte de belșug în anul acela. Cântecul descrie moartea nefericită și înmormantarea lui Lazăr,
adică, așa cum a cerut aceasta mamei sale să-i facă azima (pâine nedospită consumată la Paști) și ea
n-a voit, cum a plecat apoi cu oile la pădure, cum s-a suit pe o creacă de copac ca să scuture frunze
oilor, și apoi cum, bătând vântul, creaca s-a rupt, a căzut jos podidindu-i sângele pe nas și pe gură. A
murit, iar cele trei surori văzând că nu mai vine cu oile, s-au dus să-l caute și l-au găsit mort. L-au
adus acasă, l-au scăldat în lapte dulce și apoi l-au înmormântat îmbrăcat în frunze de nuc.

408
 Mai jos este prezentată colinda în bugărește din zona Banatului, Dudeștii Vechi, Timiș,
culeasă de la bătrânii din această zonă. În fotografie este o fetiță de 3 ani îmbrăcată în costum popular
bugăresc cu un coșuleț într-o mână și cu flori în cealaltă mână.(foto1)

NA LAZARIȚĂ( în bugărește – zona Dudeștii Vechi, Timiș)

Amu nevu i nevestu, Lazăre

Imas monce cumasestu, Lazăre
Ucapisi i preminisi, Lazăre
Na puhorta izvadisi, Lazăre.

Za minati tri lazarchi, Lazăre

Za mu bracnat u djipcitu, Lazăre
Za mu-i zvadat pistimilce, Lazăre
Pistimilce-i pargamilce, Lazăre.

După un obicei străvechi, menționat de către pelerina Egeria, în Duminica Floriilor se aduc
în biserici ramuri de salcie. Acestea sunt binecuvântate și împărțite credincioșilor, în amintirea
ramurilor de măslin, cu care mulțimile l-au întâmpinat de Hristos la intrarea Sa în Ierusalim. Noi le
purtăm în mâini ca semn al biruinței împotriva morții.
Salcia este nelipsită la sărbătoarea Floriilor. Credincioşii merg la slujbă cu ramurile şi după
ce sunt sfinţite le pun la icoane, geamuri, uşi, porţi sau le utilizează în gospodărie. În ziua de Florii se
curăţă mormintele şi se împodobesc cu ramuri de salcie. Pe ramurile pomilor fructiferi, pe butucii
viţei de vie, pe stupi şi la ferestre se agaţă ramuri de salcie, pentru ca toţi membrii familiei să se
bucure de prosperitate şi de sănătate. De asemenea, pe ogoare şi în grădini, se îngroapă mugurii salciei
sub prima brazdă, tot pentru efectul lor miraculos, care atrage belşugul.
În zona Banatului, în Teremia Mare, Timiș, se mai păstrează obiceiurile în Duminica
Floriilor. Oamenii din sat, îmbrăcați în costume populare, se adună la biserică.
Apoi, cu tot alaiul pornesc la o familie din sat, care are salcie. Copiii satului duc icoana cu
Maica Domnului. În drum spre salcie colindă ,,Azi cu toți să prăznuim” (foto.2)

Azi cu toţi să prăznuim

Pre Dumnezeu să-L mărim.
Hristos vine-ncetinel
Spre patimă ca un miel,
O, minune! O, minune!

Azi intră-n Ierusalim,

Călare pe mânz asin,
De popor e aşteptat,
Ca un mare împărat.
O, minune! O, minune!

La poartă e-ntâmpinat,
Toţi Osana i-au cântat,
Osana dintru înălţime

409
Că Hristos împărat vine.
O, minune! O, minune!

Pruncii cu stâlpări în mână

Cântă cu toţi dimpreună,
Osana dintru-nălţime
Că Hristos Dumnezeu vine.
O, minune! O, minune!

Din acea salcie se taie ramuri. Și se cântă ,,Sub o salcie pletoasă”.

Sub o salcie pletoasă

Maica Sfântă se ruga
Și cu vocea ei duioasă
Către salcie grăii:
Salcie dacă ți-e milă
Apleacă-țti crengile-n jos
Să fac din ele-o cunună
Pentru Fiul meu Iisus
Dacă îmi cunoști durerea
Și voieȘti sĂ mi-o alini
Dă-mi din ramurile tale
O cunună fără spini.
Fiul meu e sus pe cruce
Însângerat și-n mare chin
Și cu ea la El m-aș duce
Ca durerea să-i alin.
Atunci salcia miloasă
Crengile și le-a plecat
Maica a-mpletit cununa
Și s-a dus la Golgota.
Dar iudeii n-o lăsară
Cu cunună fără spini,
Ei voiau Iisus să moară
În dureri și-n mare chin.
De-atunci salcia pletoasă
Nu s-a mai lăsat în sus
A rămas, așa, plecată
Ca să-L plângă pe Iisus.
Tot așa și noi creștinii
Capul jos să ni-l plecăm
Și cu inima curată
Lui Iisus să ne-nchinăm.

Cu brațele pline de ramuri se întorc la biserică. Pe drum colidă ,,Azi cu toți să prăznuim”. (foto 6,7,8)

410
 La biserică se sfințesc ramurile de salcii care se împart credincioșilor. (foto.
9,10,11,12,13,14)

Domnului să ne rugăm
Doamne, Dumnezeul nostru, Care şezi pe heruvimi; Cel ce ai arătat puterea Ta şi ai trimis
pe Unul Născut Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, ca să mântuiască lumea prin Crucea, prin
îngroparea şi prin învierea Sa; Căruia, venind în Ierusalim spre patima cea de bunăvoie, poporul care
şedea întru întuneric şi în umbra morţii, luând semnele biruinţei, ramuri de copaci şi stâlpări de finic,
I a prevestit învierea, Însuţi, Stăpâne, păzeşte ne şi pe noi, care urmând acelora purtăm în mâini ramuri
de copaci în această zi de înainte prăznuire. Şi precum pe acele popoare şi pe acei prunci care Ţi au
strigat Ţie: osana, apără ne şi pe noi, ca prin laude şi cântări duhovniceşti să ne învrednicim de
dătătoarea de viaţă învierea cea de a treia zi, în Hristos Iisus Domnul nostru, cu Care împreună eşti
binecuvântat, cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.

411
 „PAȘTELE DE ALTĂDATĂ-
BUCURIE ȘI POEZIE”

Prof. Tirpe Maria-Eva

Liceul Ortodox
”Episcop Roman Ciorogariu”
Oradea

PAȘTELE este cea mai mare sărbătoare a creștinătății, este SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII.
Din dragoste și recunoștință față de MÂNTUITORUL NOSTRU, IISUS HRISTOS,
generații de elevi au compus poezii închinate LUI și MINUNII ÎNVIERII.

Volumul de creații literare ”HRISTOS A ÎNVIAT!” a apărut în anul 2004.

Volumul de poezii ”BUCURIA ÎNVIERII” a apărut în anul 2008.
”HRISTOS A ÎNVIAT!”
Volum de creații literare

2004

412
413
414
415
BUCURIA ÎNVIERII
Volum de poezii
2008

416
417
418
 RITUALUL DE NUNTĂ ŞI ZESTREA MIRESEI
ÎN UNELE SATE MUREŞENE

Profesor înv. primar: Valea Anica

Şcoala Gimnazială Iernut, Jud. Mureş

În satul meu natal, respectiv satul Deag, judeţul Mureş, dar şi în satele vecine, ritualul de
nuntă era de o mare bogăţie, în tinereţea părinţilor şi a bunicilor mei. Dânşii mi-au povestit cum fetele
erau peţite de feciori o perioadă de timp, apoi erau cerute în căsătorie. De obicei peţitorul era însoţit
de doi, trei feciori rude apropiate viitorului mire. Existau situaţii în care se avea în vedere averea
mirelui sau a miresei şi mai puţin se ţinea cont de dragostea pe care tinerii şi-o împărtăşeau. În aceste
cazuri soarta celor doi tineri era hotărâtă de părinţii acestora. Dacă părinţii fetei îşi dădeau
consimţământul, urma mersul pe vedere unde viitorii cuscri se întâlneau şi fixau data nunţii precum
şi învoiala privind zestrea miresei şi a mirelui. Când cuscrii nu ajung la o înţelegere, fata era „furată”
şi dusă acasă la băiat, cu acordul acesteia. Pentru clarificarea situaţiei, părinţii miresei mergeau la
casa mirelui, unde cădeau la învoială , după o mică negociere se stabilea nunta.
Nunţile se desfăşurau în trei locuri: la mire, la mireasă şi la naşi. În ziua nunţii acasă la mire
se aflau călăreţii, prietenii, starostele, ceteraşii şi rudele mirelui. Atât mirii cât şi călăreţii erau
îmbrăcaţi în costume populare, călăreţii se aflau în fruntea alaiului de nuntă, purtau pălărie cu câte o
floare de muşcată roşie, iar în picioare cizme cu tureac. Pe şaua cailor se punea câte o pernă cu doua
feţe din lână, ţesute la război, iar la capăstru atârnau mulţi cănăcei viu coloraţi. Biciul era şi el
împodobit cu petale colorate şi cănăcei. De la casa mirelui se mergea la naşi, de la naşi tot alaiul se
întorcea la casa mirelui de unde plecau împreună cu mirele, aflat în carul cu boi sau căruţă, după
mireasă şi după lada de zestre. Pe tot traseul până la mireasă se scutura steagul şi se striga de joc.
Ajunşi la casa miresei avea loc un schimb de replici între reprezentantul mirelui şi cel al
miresei(staroste), se cerea mireasa, dar în locul ei erau aduse pe rând o fetiţă, apoi o bunicuţă şi în
final se dădea mireasa.
Odată ajunşi în curtea miresei începeau strigăturile prin care se lăuda familia mirelui şi se
cerea zestrea miresei de la soacra mică, astfel:
Ieşi afară soacră mică/De ne dă lăcat şi cheie
Şi perini şi lipideie/Lipideie cu cănaci, c-ai avut vreme să faci,
Lipideie cu cârcei/C-ai avut vreme de ei.
Soacra mică răspundea cu următoarea replică:
Noi făloase nu suntem/Da' haine faine avem,
Noi făloase nu am fost/Da' haine faine v-am scos,
Şi pe pat şi pe mireasă/Că suntem de viţă aleasă,
Vă dăm mireasă cu cunună/Că suntem din viţă bună.
Urma câteva ore de joc şi voie bună, după care mireasa pleca de la casa părintească. Într-un
car era pusă lada de zestre peste care se aşezau lepedeiele ţesute, pernele, legate peste car cu o pânză
de casă. Feţele de perne erau ţesute la război, ele aveau funduri de lână foarte fină, cu motive populare
de diverse culori. Fata primea în ladă tot felul de straie, de la îmbrăcăminte şi până la diverse lepedeie,
ţoluri(cergi), preşuri(covoare), necesare în casă şi la gătirea patului de zestre. În fruntea alaiului, în
primul car, mergea mirele şi mireasa, iar lângă lada cu zestre se urcau două perechi de tineri căsătoriţi,
una în faţă şi alta în spatele carului cu câte o glajă(sticlă) în mână, pe care o ridicau la strigătură. Carul
era păzit de patru goţoi(tineri călare), doi în faţă şi doi în spatele carului, aceştia având rolul de a păzi
lada de zestre până la casa mirelui.
Ajunşi la curtea mirelui, rudele acestuia, încercau să stabilească o relaţie bună între soacra
mare şi noră prin strigături de forma:
Soacră mare ieşi în prag/Să-ţi primeşti nora cu drag,
Amândouă să trăiţi/ Şi să nu vă ciufuliţi.

419
 Patul de zestre era aşternut cu mai multe rânduri de lipideie din giulgi alb şi de lână, ţesute
la război şi aşezate în aşa fel încât să se vadă cipca(dantela) pe fiecare rând. Peste el se aşeza un număr
de perne, de cele mai multe ori câte 9, câte două sau trei pe un rând, îmbrăcate cu coşuri ţesute din fir
de cânepă, în motive populare divers colorate. Aceste modele ţesute cu multă migală, erau numite de
ţesătoare astfel: model-în tocăcele, cu cârcei sau cu rupturi.

Fotografie cu pat de zestre cu lepedeie şi perne ţesute la război din zona mea

Din păcate, aceste obiceiuri nu se mai practică, dar sunt bucuroasă să transmit şi eu mai departe,
tinerelor generaţii ceea ce părinţii, bunicii şi străbunicii noştri ne-au povestit, au trăit şi şi-au dorit să
fie cunoscute de urmaşii lor.

Informaţii culese de la părinţii mei, Dumitru şi Carolina Nendrean şi câţiva bătrâni ai satului,
rudele mele.

420
 ÎNCONDEIEREA OUĂLOR DE PAȘTI- SEMNIFICAȚII

Profesor Învățământ Primar Opriș Florica

Școala Gimnazială ,,Academician Marin Voiculescu,, Giurgiu

Pentru masa de Paști, sub nicio formă nu trebuie să lipsească ouăle

roșii, drobul de miel, pasca și cozonacul. Femeile din satele giurgiuvene
respectă ritualul vopsirii ouălor în Joia Mare, deoarece vinerea este
considerată ca și ziua de Paști, în biserici având loc „Prohodul”.
Pentru decorarea deosebită a ouălor se folosește lumânare topită pentru ornat, ceară de albine
amestecată cu cărbune pisat și frunze de pătrunjel, iar pentru colorare se folosesc coji de ceapă pentru
a obține culoarea galben și sfecla roșie, pentru ouă roșii.
Brâncuşi spune despre ou că e ,,maica tuturor formelor’’. Oul e începutul şi sfârşitul.
Încondeierea sau „împistritul” ouălor este un obicei vechi în tradiția noastră. Paştele, cea mai mare şi
mai însemnată sărbătoare creştină de peste an, a fost prăznuit întotdeauna de români ca o zi de bucurie
și evlavie. Simbolul cel mai reprezentativ al acestei sărbători este oul, iar românii și nu numai
îl îmbracă în fiecare an parcă mai frumos.
Este vopsit și încondeiat în zilele de joi și sâmbătă din Săptămâna Mare, iar această iscusință le
aparține aproape în exclusivitate femeilor. Modelele regăsite sunt diverse și niciun ou nu pare a se
asemăna cu alt ou.
Cele mai răspândite motive folosite la închistrirea ouălor sunt crucea Paștelui, floarea Paștelui,
cărarea ciobanului sau cărarea rătăcită, brâul și desagii popii, brăduțul, frunza de stejar, albina,
peștele,coarnele berbecului, cârja ciobanului, steaua ciobanului, inelul ciobanului, fluierul ciobanului,
„patruzeci de clinisori”, vârtelnița, creasta cocoșului, broasca, fierul plugului, ulița satului, grebla,
sapa etc.
Realizarea de ouă închistrite începe de pe la mijlocul Postului Mare. De regulă, ele nu se
mănâcă. Dupa ce se sfințesc în noaptea de Înviere, sunt dăruite rudelor și celor dragi și sunt păstrate
în apropierea icoanelor până la Paștele următor.
Ornamentica ouălor decorative este extrem de variată, ea cuprinde simboluri geometrice,
vegetale, animale, antropomorfe și religioase. Iată câteva simboluri și semnificații utilizate:
- linia dreaptă verticală = viața ;
- linia dreaptă orizontală = moartea ;
- linia dublă dreaptă = eternitatea ;
- linia cu dreptunghiuri = gândirea și cunoașterea ;
- linia ușor ondulată = apa, purificarea ;
- spirala = timpul, eternitatea ;
- dubla spirală = legătura dintre viața și moarte.
În dimineața primei zile de Paște, e obiceiul, în Giurgiu, de a te spăla cu ou roșu și cu bani, ca
să ai fața roșie ca oul și să fii bogat tot anul.

421
 Sărbătoarea Paștelui – Ouăle colorate în alte culori (galben, verde, albastru) vestesc bucuria
primăverii. Cele colorate în negru simbolizează chinul și durerea pe care le-a suferit Hristos pe cruce
dar, dacă vrem să vorbim despre arta populară în privința ornării ouălor de Paște, trebuie să ne referim
la încondeiatul ouălor.
Ouăle închistrite sunt simbolul Mântuitorului, care a iesit din mormânt și a înviat, precum puiul
din găoace. În Bucovina (și nu numai) ele se numesc și „ouă muncite”, dedicând strădania de a le face
frumoase patimilor pe care le-a suferit Hristos pentru lume.
Tehnica diferă în funcție de zonă, timp, creatorul popular. Cea mai răspândită și mai renumită
tradiție a încondeiatului ouălor este în Bucovina. Mai întâi, aici se încondeiau ouă crude, apoi fierte,
iar azi se închistresc ouă golite de conținut.
Instrumentul cu care se „scriu” ouăle se numeste chișiță (un vârf ascuțit de tablă de aramă, fixat
într-o măciulie a unui băț plat). Tehnica tradițională spune ca la încondeiat se mișcă oul, iar nu
instrumentul. Acum se mai folosește și penița, în cazul încodeierii ouălor cu tuș.
În Vlașca tehnicile sunt diferite. Cea mai apropiată de tradiție este încondeierea prin acoperirea
succesivă cu ceară, apoi scufundarea oului în diferite băi de vopsea: întâi galben, apoi roșu, verde,
albastru, negru.
În ornarea ouălor se folosesc motive geometrice, fitomorfe sau zoomorfe. Dintre ele amintim
romburi, triunghiuri, zig-zag-uri, puncte, frunza de stejar, bradul, floarea de măceș, grâul, coarnele
berbecului, peștele, cerbul (coarnele cerbului), steaua magilor, cărarea (calea) rătăcita, cârligul
ciobanului, crucea Paștelui, etc. Mai nou se întâlnesc icoane pictate pe ouă sau în interiorul oului.
Tot un motiv tradițional îl constituie încondeierea cu încrețeli (motive ornamentale) de pe
cămășile costumului popular.
Cu siguranţă că tradiţiile legate de această sărbătoare şi în general legate de toate sărbătorile
sunt mult mai numeroase şi diferite în funcţie de zona geografică, dar toate au un punct comun în
ceea ce priveşte raportarea lor la religie şi legătura specială a acestora cu credinţa.

OBICEIURI MOŞTENITE DIN STRĂBUNI

Profesor pt. înv. primar Ştirbu Ana – Maria

Școala Gimnazială Nr. 33, Galați

Tema propusă de dumneavoastră, intitulată „Paştile de altă dată în cuvinte şi imagini” m-a
dus cu gândul la anii copilăriei, atunci când petreceam Sărbătorile Pascale, cu mare drag la ţară, alături
de bunicii mei. Ei au locuit în comuna Fîrţăneşti din judeţul Galaţi, la o distanţă de aproximativ 40
de kilometri de municipiul cu acelaşi nume. Erau oameni simpli, dar cu frica lui Dumnezeu care au
ştiut să mă înveţe multe datini şi tradiţii pe care astăzi le ştiu şi voi încerca, măcar pe unele dintre ele,
să vi le relatez în cele ce urmează, având legătură cu tema sugerată.
Îmi amintesc că în săptămâna dinaintea Paştelui, Săptămâna Mare, chiar de Florii mergeam
împreună cu bunicii la biserică, dis-de-dimineaţă, iar acolo găseam de fiecare dată totul împodobit cu
flori şi ramuri de salcie. Pe mijlocul bisericii, pe un culoar era aşezată o pânză albă ce ducea de la

422
intrarea în biserică până la Sfântul Altar, iar de o parte şi de alta erau aşezate florile şi salcia. După
terminarea slujbei, preotul dădea fiecărui credincios câteva ramuri din salcia sfinţită pe care le duceam
acasă şi le aşezam cu grijă lângă o icoană veche de aproape o sută de ani. Tot în Săptămâna Mare, în
celelalte zile ale săptămânii, de luni până vineri se făcea curăţenie generală atât în casă cât şi în curte,
chiar şi în ograda cu animale.
Întotdeauna, de Paşti, părinţii ne cumpărau haine noi pe care le purtam pentru prima oară în
noaptea de Înviere, când mergeam din nou la biserică, pregătiţi cu lumânările pentru a lua Lumina
Sfântă. După terminarea slujbei, în zorii zilei plecam încolonaţi spre cimitir pentru a duce lumină şi
celor răposaţi. Ce imagine minunată mi-a rămas în amintire văzând cum la fiecare mormânt pâlpâia
câte o luminiţă, parcă dând viaţă şi celor de mult plecaţi dintre noi! După acest ritual ne întorceam
acasă, cu lumina şi bunica aprindea imediat candela, iar noi eram foarte nerăbdători să gustăm din
bucatele pregătite de dragii mei bunici – cozonacul, pasca şi ouăle roşii pe care le ciocneam bucuroşi
cu salutul „Hristos a înviat!” şi răspunsul „Adevărat a înviat!”.
Un alt obicei, pe care mi-l amintesc de atunci, era acela al Spălatului feţei, când în dimineaţa
următoare, a doua zi de Paşti, pe masa din bucătărie, într-o strachină frumos decorată cu motive
populare, plină cu apă era aşezat un ou roşu şi un bănuţ. Fiecare membru al familiei după ce se trezea
din somn se spăla pe faţă cu apă de acolo din strachină, iar ultimul care se trezea – de cele mai multe
ori era cel mai mic, lua oul roşu şi-şi ştergea obrajii cu el înroşindu-i ( să fie sănătoşi şi rumeni, după
cum spunea bunica) şi bănuţul tot al lui era, având mare noroc în acel an.
Toate aceste tradiţii şi obiceiuri de la bunicii mei le-am moştenit şi în continuare încerc să le
transmit mai departe, la rândul meu, copiilor, nepoţilor şi cunoscuţilor care încă nu au aflat de ele
păstrând astfel strânsă legătura între trecut, prezent şi viitor cu speranţa că acestea nu vor fi date uitării
niciodată.

ÎNCONDEIEREA OUĂLOR ÎN ZONA MOLDOVEI

Prof. Stoica Maricica

Colegiul Tehnic ,,Mihail Sturdza”, Iași

O adevărată comoară a culturii populare românești, meşteşugul încondeierii ouălor este

strâns legat de arta broderiei şi a decorurilor care se găsesc pe costumele naţionale. Toate aceste arte
transformă un lucru obişnuit într-un lucru deosebit de frumos. Încondeierea cu ceară a ouălor de Paști
este o datină străveche, cu rădăcini slave. Tehnica este răspândită și în ziua de azi în România,
Ucraina, Polonia, Slovacia, Cehia, Ungaria, Serbia, dar și în anumite regiuni ale Germaniei. Cele mai
valoroase ouă încondeiate din țara noastră se fac în Transilvania (Harghita), în Maramureș, în Oltenia
(Oboga-Olt), în Bucovina (Vatra Moldoviței, Vatra Dornei, Vicov și Voitinel) și în Moldova (Neamț,
Suceava, Vrancea).
Meşteşugul de a încondeia ouă se observă în armonia culorilor, delicateţea modelelor
transmise din generaţie în generaţie şi măiestria execuţiei, ridicând acest meşteşug la rangul de artă.
Ouăle sunt încondeiate în trei-patru culori, de obicei, ţinând cont şi de simbolul fiecărei culori în
parte: roşu (soare, foc, dragoste), negru (eternitate, statornicie, absolutism), galben (lumina, bogăţia
423
recoltelor, tinereţea, ospitalitate), verde (forţa naturii, rodnicie, speranţă, prospeţime), albastru
(sănătate, seninul cerului), violet (străpânire de sine, răbdare, încredere, dreptate). Paleta cromatică a
ouălor încondeiate face diferenţa între principalele zone în care se practică acest meşteşug. Astfel,
culoare roşie este specifică zonei Brodina, negru zonei Ciocăneşti, verde şi albastru pentru Ulma sau
portocaliu pentru Moldoviţa.
Din ornamentarea geometrică a ouălor deosebim simboluri şi semnificaţii precum :
o linia dreaptă verticală- viaţă ;
o linia dreaptă orizontală- moarte;
o linia dublă dreaptă - eternitate;
o linia cu dreptunghiuri - gândire şi cunoştinţă;
o linia ondulată - apă, purificare;
o spirală - timp, eternitate.
Popoarele din sud-estul Europei vopsesc ouă roşii, culoarea sîngelui lui Hristos, pe când în
Occident se folosesc nuanţe vii, care simbolizează trezirea naturii la viaţă.
Încondeierea ouălor de Paşti se poate realiza prin simpla colorare sau prin scriere cu ceară
de albine, topită şi înnegrită cu cărbune. În trecut, pînă la descoperirea coloranţilor chimici, culorile
se obţineau prin fierberea anumitor părţi ale plantelor folosite şi pentru vopsirea lânei: pentru roşu –
coaja de ceapă roşie, frunza de bujor, coaja şi frunzele de măr dulce; pentru verde – frunze de nuc,
coaja de arin, menta, frunzele de mesteacăn sau secara de primăvară, coaja şi mugurii de măr pădureţ,
floarea-soarelui; maro şi negru – coaja verde sau frunze de nuc, coaja şi fructe de arin; galben – flori
de ceapă, coajă de mălin, de lemn pădureţ sau de lemnul-câinelui, coaja de măr sau flori galbene;
albastru – flori de viorele. Culorile vii în care sunt vopsite ouăle sugerează primăvara şi lumina
soarelui. În schimb, culoarea roşie este simbolul sîngelui lui Iisus, care s-a jertfit pentru păcatele
omenirii.
Astfel se consideră că roşu simbolizează sîngele, soarele, forţa, focul, dragostea şi bucuria
de viaţă, negru – absolutism, statornicie, eternitate, galben – lumină, tinereţe, fericire, recoltă,
ospitalitate, verde – reînnoirea naturii, prospeţime, rodnicie, speranţă, albastru – cer, sănătate,
vitalitate, calm, linişte, libertate, pace, violet – stăpînire de sine, răbdare, încredere în dreptate, mister,
bogăţie.
Tehnica încondeiatului este deosebit de importantă.Ouăle folosite trebuie să aibă coaja de
culoarea albă, suprafaţa netedă şi să fie proaspete. Există două posibilităţi de pregătire a oului pentru
încondeiere: fierberea anterioară pentru cele care urmează a fi consumate sau golirea, pentru ouăle
ornamentale. Încondeierea se începe cu împărţirea câmpurilor ornamentale, prin trasarea unor linii cu
ceară neagră. Oul este introdus apoi în culoarea pregătită dinainte. Dacă dorim să avem ouă
policrome, ele trebuie cufundate succesiv, în culori din ce în ce mai închise. La finalul operaţiunii,
oul se usucă prin apropierea de o sursă de căldură, se şterge cu o cârpă, apoi se unge cu ulei, pentru
a-i conferi strălucire. Motivele sunt numeroase, variate, diferenţiindu-se şi în funcţie de zona
geografică, dar şi de imaginaţia încondeietorului. Un lucru este cert: ornamentaţia oului transmite o
multitudine de sentimente: bucurie, încântare, uimire sau smerenie.Motivele geometrice au, de
asemenea, semnificația lor: linia dreaptă verticală pentru viaţă, linia dreaptă orizontală pentru moarte,

linia dublă dreaptă pentru eternitate, linia cu dreptunghiuri – simbol al gândirii şi cunoaşterii, linia
ondulată – simbol al apei şi al purificării.Motive religioase sunt mai des folosite decît cele geometrice:
crucea, scena Învierii, mănăstirea, desagii, calea rătăcită, crucea Paştilor.
Oul reprezintă filosofia existenţei umane şi istoria străbună, o mărturie a datinilor,
credinţelor şi obiceiurilor pascale. Meşteşugul se învaţă în familie şi se transmite din generaţie în

424
generaţie. Pentru ochiul expert există o abundenţă de creativitate exprimată prin diverse tehnici de
lucru şi stiluri personale. Oul roşu sau încondeiat reprezintă un simbol al Paştelui şi nu lipseşte, în
mod tradiţional, de pe masa de sărbătoare. Motivele ornamentale sunt diferite de la o regiune la alta.
În timp ce unii încondeiază ouăle cu ceară şi vopsea, alţii le împodobesc cu dantele, mărgele sau alte
aplicaţii.Meşterii spun că orice desen are o semnificaţie.

MIRACOLUL ÎNVIERII-OBICEIURI PURIFICATOARE

ed. Biță Petruța Ancuța,

G.P.P. Prichindeii, Giurgiu

Șirul sărbătorilor legate de Sfintele Paști începe de fapt cu Lăsatul Secului, ce semnifică
ultima zi când se mai poate mânca "de dulce", înainte de a începe unul din cele patru mari posturi
rânduite în Biserica Ortodoxă (Postul Nașterii Domnului, Postul Sfintelor Paști, Postul Sfinților
Apostoli Petru și Pavel și Postul Adormirii Maicii Domnului).
Postul cel Mare sau Postul Sfintelor Paști, este singurul care are două Lăsata Secului, unul
pentru carne (Duminica Înfricoșatei Judecăți), celălalt pentru lactate, ouă și pește (Duminica Izgonirii
lui Adam din Rai).
În lumea satului, Lăsata Secului de Paști păstrează acte rituale specifice unui început de An
Agrar celebrat la echinocțiul de primăvară. În acest sens, Prof. Ion Ghinoiu afirma: “prin fixarea
Paștelui în raport cu echinocțiul de primăvară și faza lunară, cele mai importante sărbători și obiceiuri
păgâne au fost împinse în afara ciclului pascal, la Lăsatul Secului și la Rusalii”.
Cele mai interesante obiceiuri din preajma Lăsatului Secului, care se mai păstrează și în
zilele acestea în satul bunicilor mei sunt Revelionul Lăsatei Secului, Baterea Halviței, Ziua (Marțea)
vaselor.
Revelionul Lăsatei Secului este considerat punctul central al ritualurilor și are loc în sâmbăta
sau duminica dinainte de Lăsata Secului de carne (deci înaintea Săptămânii albe) o sărbătoare

425
asemănătoare cu Revelionul care, în funcție de zonele geografice, poartă denumiri diferite precum:
La Zăpostit (Lăsatul Secului), Priveghiul cel Mare (priveghi - termen care definește orice petrecere
nocturnă), Alimori (nume dat roții de foc, cu altă semnificație specială), Hodăițe (nuia cu două crengi
între care se pun paie, pănușe de porumb, făn și se dă foc), Opaiț (denumirea vine de la arhaicul
instrument de iluminat) dar în esență tradiția este similară.
Sărbătoarea se desfașura o noapte întreagă, sub cerul liber și era un prilej colectiv de veselie
a întregii comunități sătesti, la care toți trebuiau să ia parte. Ca în toate marile evenimente colective
din viața satului, și acum se aprind pe dealuri focuri rituale (fiecare aducând lemne, paie, cauciucuri
sau coceni de porumb) in jurul cărora se strâng, cu mic, cu mare și petrec până dimineața, se cântă,
se chiuie, se joacă, se fac "strigături peste sat” asemănătoare cu cele de la Anul Nou sau din sâmbăta
Paștelui. Scopul lor ar fi purificarea oamenilor din sat .
Baterea alviței (halvitei) reprezintă un alt obicei de Lăsata Secului, de fapt o ceremonie
practicată în sudul țării. Este tot un prilej de mare veselie colectivă, o petrecere tinerească organizată
mai ales de către adolescenți. Alvița legată cu o sfoară, este plimbată prin fața tinerilor, care,
organizați pe echipe de câte doi, cu mâinile legate la spate, încearcă s-o prindă cu gura, lucru extrem
de dificil, cel mai des reușind doar să se murdărească pe față și pe haine.
Martea vaselor denumea ziua in care vasele folosite pentru mancarea “de dulce” se spalau
cu lesie pentru a fi purificate in vederea mancarii de post, se procura “piatra vanata” (pentru stropirea
vitei de vie impotriva manei) ,se strangea zapada netopita pentru a se face apa folosita in rituri magice
de infrumusetare, sau pentru a se stropi ritual podelele cand se maturau, se faceau farmece si vraji.
În timpul postului oamenii își purifică trupurile, sufletele, casele, pentru a primi cum se
cuvine Sfânta sărbătoare a Învierii Domnului Iisus Hristos.
Ziua Învierii Domnului, cunoscută și sub numele de Paști începe, din punct de vedere
liturgic, în noaptea dinainte, la miezul nopții, când se spune că mormântul s-a deschis și a înviat
Hristos. Chiar dacă românii din ziua de azi participă în număr destul de mic la Sfânta Liturghie din
această noapte sfântă, ei vin la Slujba Învierii, pentru a lua lumină. Apoi se duc pe la casele lor,
revenind, dimineața, la biserică, în locurile unde se sfințește pasca.
La biserică pasca este dusă într-un coș anume pregătit pentru Paște cu ștergare cu motive
populare. După sfințirea din dimineața primei zile de Paște, pasca dobândește puteri purificatoare,
asemeni anafurei. Ea este sfințită și se consumă imediat dupa anafură. Pasca are forma rotundă, pentru
că, în popor, se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde. Pe margini se pune un colac împletit în
trei, iar la mijloc se face o cruce din aluat, simbolizând crucea pe care a fost răstignit Hristos. Între
împletituri se pune brânza sărată sau dulce, frământată cu ou și stafide. Pasca se împodobește cu
ornamente din aluat - flori, spirale, frunze, etc în funcție și de măiestria gospodinei. În anumite regiuni
ale țării, ea este un aluat simplu, ornamentat și cu cruce, aluat de pâine sau de cozonac. Înainte de a
se face pasca, femeile "se grijesc, se spală pe cap, se piaptănă, îmbracă straie curate, fac rugăciuni și
apoi se apucă de plămădit" .
Tot în coșul care se duce la sfințit, femeile pun cârnați, ouă roșii și pestrițe, colaci, brânză,
slănină, drob, usturoi, sare, prăjituri și alte alimente. Acestor alimente sfințite li se atribuie puteri
vindecătoare. În unele locuri, se spune că, cine mănâncă ouă în ziua de Paști va fi ușor peste an. În
trecut albușul de ou roșu sfințit se usca, se pisa și se sufla în ochii bolnavi de albeață, ai vitelor și
oamenilor. Cu slănina se ungeau rănile sau vreun picior scrântit. De asemenea, pentru friguri, omul
se afuma cu slănina și tămâie puse pe o lespede. Slănina, consumată ca atare, se spunea că are
proprietăți tămăduitoare pentru oameni și vite. Hreanul sfințit se păstra în pământ, crezându-se că el
curățește apa fântânilor, vindecă de boli și friguri. Dacă îl consumai când veneai de la biserica, se
spunea ca vei fi iute și sănătos tot anul.
426
 Sarea era folosita la sfințirea fântânilor, iar azi e pusă în mâncare. Cuișoarele se spunea că
sunt bune pentru dureri de măsele(se crede și acum). Despre usturoiul sfințit se spunea că nu se strică
și folosea la alungarea strigoilor sau pentru tămăduirea celor bolnavi de vătămătură.
În zona de sud a țării, în Muntenia, sat Vlad Țepeș, pe lângă alimentele enumerate mai sus,
se duce la biserică pentru a fi sfințit și Orezul cu pește. Acest obicei se păstrează de peste 70 ani(își
amintește bunicul de când era copil). Peştele este simbolul apei, vieţii, fecundităţii şi înţelepciunii.
Este unul dintre cele mai timpurii simboluri creştine, Iisus numindu-i pe Apostoli pescari de oameni
şi hrănind mulţumile cu doar doi peşti şi cinci pâini. Pe lângă unirea cu Hristos, peştele simbolizează
botezul cu apa, viaţa şi hrana spirituală.
Majoritatea gospodinelor din sat pregătesc cu grijă peștele-unele îl țin la sare și vânt, iar
altele îl afumă. Orezul pregătit cu grijă se pune în vase noi, gătite special pentru această sărbătoare
cu ștergare populare(legate de toartă).
După ce orezul este sfințit, oamenii se așază cu vasele la ieșirea din biserică pentru ca ceilalți
săteni să poată gusta la plecare din orezul care li se pare mai ”bun”.
Până acum câțiva ani, oamenii veneau din alte sate vecine special pentru a gusta această
mâncare. În ultimii ani s-a diminuat amploarea fenomenului.
În biserică mai este obiceiul ca, în această noapte, să se sfințească pâinea numită paști, fie
sub formă de anafură sau anafură amestecată cu vin (în Vestul țării). În Bucovina, această pâine, sub
formă de prescuri, o aduc la biserică femeile, în Vinerea Mare, când se slujeste Sfântul Maslu.
Puteri deosebite i se atribuie și lumânării de la Înviere, care este păstrată șapte ani și aprinsă
în caz de grindină, furtuni, sau mari primejdii. Noaptea Învierii este deosebită, ea simbolizând noaptea
luminii, a izbăvirii omului din iad, din păcat și din moarte. Spun sfinții că întreaga omenire va învia
după modelul Învierii lui Hristos.
De aceea, în zilele noastre, Învierea este privită ca o sărbătoare a luminii. Seara sau la miezul
nopții, când oamenii merg la slujba Învierii, aprind lumânări la mormintele celor morți din neamul
lor. În Bucovina e obiceiul ca, în noaptea Învierii, să se lase luminile aprinse în toată casa și în curte,
ca să fie luminată gospodăria, în cinstea luminii pe care a adus-o Hristos în lume, prin Învierea Sa.
Dupa ce se întorc de la slujba din noaptea de Înviere, muntenii păstrează aprinsă lumânarea cu care
au luat Lumina de la biserică. Ea se reaprinde și de câte ori are loc un eveniment fericit. Cine urmează
datina, se spune că are noroc în viața personală și este bine văzut de cei din jur. Tot aici, deși răspândit
în aproape toată țara, există obiceiul de a purta haine noi pentru schimbarea trupului și sufletului.
Familia creștină se așaza apoi la masa pascală. Aici, capul familiei ciocnește ouă cu soția
spunând formula tradițională : "Hristos a înviat!". Acest salut va fi folosit până la înălțare, dar din ce
în ce mai puțini oameni îl rostesc.
În prima luni din a doua săptămână de după Paște se serbează Paștele Blajinilor sau Paștele
Morților,. Despre Blajini se crede că sunt ființe mitice, care locuiesc în Ostroavele Albe ale Apei
Sâmbetei, se crede că ar fi copiii nebotezați, morți după naștere sau oamenii de demult, cu o credință
mai curată decât a pământenilor. La acestă sărbătoare, se împart bucate pentru morți, cu credința că
acum sufletele lor sunt slobode și se pot înfrupta din acestea. Celor ce nu împart se spune că le vor
cere morții noaptea.
Sărbătoarea este mai puțin ținută în ziua de azi. Ca și alte tradiții, se păstrează mai mult la
sate și de către oamenii mai în vârstă.

Bibliografie: Ivan Evseev, 1994, Dictionar de simboluri si arhetipuri culturale, Amarcord.

427
 AU TRECUT MAI BINE DE 70 DE ANI...

Ioviţe Mihaela Cătălina

Şcoala Gimnazială ,,Ştefan cel Mare şi Sfânt” Dobrovăţ
Județul Iaşi

Aceste articole provin din Revistele Ogorul Românesc, din preajma anilor 1942-1943. Nu
am toate copertele, deoarece bunicul soţului, Donose Gheorghe – brigadier silvic la Domeniul
Coroanei, colecţiona articole pe care le considera interesante şi le lega într-o carte. Aceasta a fost
transmisă din generaţie în generaţie, oferindu-ne astfel posibilitatea de a ne cunoaşte mai bine
obiceiurile, rădăcinile neamului nostru.

Titlul obiceiului – Donaţii, de Sfintele Paşte, pentru ostaşii români

Titlul obiceiului: ,,Pregătirea vitelor de

muncă pentru lucrările de primăvară”

428
 CUM SE SĂRBĂTOREAU FLORIILE ÎN SATUL
GAVĂNEŞTI, OLT

Prof.înv.preprimar: Ţîrcomnicu Cristina Veronica

G.P.N. „Ion Creangă”, Balş, Olt

Am cules aceste date de la bunica mea Ana, în etate de 82 de ani. Acum mulţi ani, când
superstiţiile şi obiceiurile erau respectate cu sfinţenie de oameni, mai ales la sate, acolo unde şi astăzi
mai dăinuie câte un obicei străbun, şi nimeni nu se abătea de la ele.Aceasta spune că aşa cum este
vremea în ziua de Florii, aşa este şi în ziua de Paşte. De asemenea, bunica spune că nu aveai voie să
faci curăţenie în casă, deoarece, spun credinţele populare, ai parte de rău tot anul şi casa atrage asupra
sa toate relele. Spunea, de asemenea, că fetele care voiau să se mărite scoteau la soare zestrea pentru
ai se duce vorba şi al aduce dumnezeu pe ursitul ei cât mai repede.
Spălatul pe cap în ziua de Florii era total interzis, pentru că riscai să albeşti sau să cheleşti.
Legenda porneşte de la faptul că în această zi înfloresc pomii cu flori albe. În aceasta zi sfântă are loc
dezlegarea la peşte, aşa cum sărbătorim şi astăzi, iar cei care mănâncă peşte de Florii vor avea noroc,
vor fi vioi ca peştii şi se vor vindeca de orice boală ar suferi.
În ziua de Florii oamenii se împărtăşau ca semn al îndeplinirii unei mari dorinţe pe care ţi-o pui
în gând atunci când mergi la preot. Şi nu în ultimul rând, nu lipseau sălciile pe care le culegeam şi eu
cu fratele meu, când eram mici de pe malul Gemărtăluiului, şi o mare bucurie aveam când mergeam
la biserică să le sfinţească preotul, şi cum stăteam cu ochii pee le să nu cumva să ni le fure cineva.Rar
se întâmpla să dăm pe drumul de întoarcere spre casă vreo nuieluşă.Toţi membrii familiei se legau
peste mijloc, pentru dureri de tot felul, se legau la copaci pentru a fi roditori.De asemenea nu lipseau
de pe mese flori de primăvară.
Cu mari regret vedem azi că sunt puţini tineri care mai păstrează obiceiuri şi tradiţii ale
străbunilor noştrii. În sufletele nostre trebuie sa dăinuie aceste amintiri ca semn de neuitare şi
mulţumire din sufletele noastre a celor care nu mai sunt şi care au pastrat cu sfinţenie pentru a ne
spune nouă şi pentru a duce şi noi mai departe tradiţia.

SUPERSTIŢII ŞI TRADIŢII OLTENEŞTI DIN JOIA SI

VINEREA MARE

prof. Truică Aurelia

G.P.N. “Ion Creangă”, Balş, Olt

Sărbătoarea Paştelui este foarte iubită de toţi oamenii. Se spune astfel că in Joia Mare îţi este
interzis să dormi în timpul zilei pentru a nu fii leneş pe parcursul întregului an. Femeile care aţipesc
în miez de zi sunt aspru pedepsite de Joimăriţa, fiinţă hadă prezentata in folclorul romanesc ca un
justiţiar al trândăviei, umblând prin sate în Joia Mare, supraveghind tinerele neveste şi fete tinere şi
cerându-le socoteală pentru treburile pe care le-au facut (sau nu le-au facut!) in timpul iernii. În

429
anumite zone s-a păstrat un ritual aparte conform căruia o femeie măritată şi deosebit de harnică se
îmbracă în Joimăriţa şi controlează gospodăriile şi podurile locuinţelor în căutarea câlţilor. Această
fiinţă punitivă, Joimăriţa, are dreptul de a da peste unghii tinerelor care au preferat să lenevească în
loc să muncească. Tot ăn această zi se finalizează toate pregătirile şi treburile gospodaresti.
Se crede de asemenea că alimentele care sunt sfinţite în această zi în biserici şi date din suflet
de pomană sunt bine primite de Dumnezeu. Se crede că morţii se intorc în casele în care au trăit şi
ramân acolo pană în sâmbăta care precede sărbătoarea Rusaliilor. Cei în viaţă aprind lumânări în
biserici şi pe mormintele acestora, rugându-se pentru mântuirea sufletelor lor.
Rufele nu se spală in Joia Mare dacă nu vrei ca în loc de pomană să împarţi lături de rufe
celor morţi. În Oltenia, in Joia Mare, in timpul Deniei celor 12 Evanghelii, baieţii şi fetele tinere aduc
o sfoara si dupa fiecare evanghelie citita leaga un nod, punandu-si o dorinta si rugandu-se cu ardoare
pentru implinirea ei. Aceasta sfoara se ia acasa si se pune in noaptea de joi spre vineri sub perna
pentru a-l visa pe cel ursit. De asemenea, in momentul in care dorinta respectiva s-a indeplinit, se
spune ca este bine sa dezlegi nodul legat spre indeplinirea nazuintei respective.
In Joia Mare, Urzica “se marita”, adica infloreste, devine rea la gust si nu mai este buna de
consumat. Tot cultura populara ne invata ca ouale vopsite astazi, in Joia Mare, si ciocnite abia in ziua
de Paste, au proprietati miraculoase. Protejează de rele, ghinion şi de dureri, iar dacă ouăle obisnuite
sunt perisabile, acestea in schimb nu se strică tot anul. De asemenea, creştinii sunt sfătuiţi să se
spovedească şi să se împărtăşească cu precădere în Joia Mare căci Dumnezeu pleacă mai mult urechea
la păcatele şi suferinţele oamenilor.
În ceea ce priveste Vinerea Mare, in semn de cinste pentru Iisus care a patimit enorm in
aceasta zi, se spune ca este bine sa ţii post negru, să nu mănânci şi să nu bei nimic, să nu te veseleşti
dacă doreşti ca necazurile, durerile de cap şi bolile să stea departe de tine. Mai există şi credinţa ca
postul negru ţinut în Vinerea Mare este o modalitate de a atrage bunăvoinţa celui de sus. Nu este bine
să pui nimic în pământ căci nu se va prinde sau se va usca, nu este bine să frămânţi pâine, să coşi sau
să torci căci, în credinţa populară, cel care nu va asculta de aceste îndemnuri va avea vederea slăbită
sau, şi mai rău, îi poate fi luată lumina ochilor.

RITUALUL DE NUNTĂ ŞI ZESTREA MIRESEI

ÎN UNELE SATE MUREŞENE

Profesor înv. primar: Valea Anica

Şcoala Gimnazială Iernut, Jud. Mureş

În satul meu natal, respectiv satul Deag, judeţul Mureş, dar şi în satele vecine, ritualul de
nuntă era de o mare bogăţie, în tinereţea părinţilor şi a bunicilor mei. Dânşii mi-au povestit cum fetele
erau peţite de feciori o perioadă de timp, apoi erau cerute în căsătorie. De obicei peţitorul era însoţit
de doi, trei feciori rude apropiate viitorului mire. Existau situaţii în care se avea în vedere averea
mirelui sau a miresei şi mai puţin se ţinea cont de dragostea pe care tinerii şi-o împărtăşeau. În aceste
cazuri soarta celor doi tineri era hotărâtă de părinţii acestora. Dacă părinţii fetei îşi dădeau
consimţământul, urma mersul pe vedere unde viitorii cuscri se întâlneau şi fixau data nunţii precum
430
şi învoiala privind zestrea miresei şi a mirelui. Când cuscrii nu ajung la o înţelegere, fata era „furată”
şi dusă acasă la băiat, cu acordul acesteia. Pentru clarificarea situaţiei, părinţii miresei mergeau la
casa mirelui, unde cădeau la învoială , după o mică negociere se stabilea nunta.
Nunţile se desfăşurau în trei locuri: la mire, la mireasă şi la naşi. În ziua nunţii acasă la mire
se aflau călăreţii, prietenii, starostele, ceteraşii şi rudele mirelui. Atât mirii cât şi călăreţii erau
îmbrăcaţi în costume populare, călăreţii se aflau în fruntea alaiului de nuntă, purtau pălărie cu câte o
floare de muşcată roşie, iar în picioare cizme cu tureac. Pe şaua cailor se punea câte o pernă cu doua
feţe din lână, ţesute la război, iar la capăstru atârnau mulţi cănăcei viu coloraţi. Biciul era şi el
împodobit cu petale colorate şi cănăcei. De la casa mirelui se mergea la naşi, de la naşi tot alaiul se
întorcea la casa mirelui de unde plecau împreună cu mirele, aflat în carul cu boi sau căruţă, după
mireasă şi după lada de zestre. Pe tot traseul până la mireasă se scutura steagul şi se striga de joc.
Ajunşi la casa miresei avea loc un schimb de replici între reprezentantul mirelui şi cel al
miresei(staroste), se cerea mireasa, dar în locul ei erau aduse pe rând o fetiţă, apoi o bunicuţă şi în
final se dădea mireasa.
Odată ajunşi în curtea miresei începeau strigăturile prin care se lăuda familia mirelui şi se
cerea zestrea miresei de la soacra mică, astfel:
Ieşi afară soacră mică/De ne dă lăcat şi cheie
Şi perini şi lipideie/Lipideie cu cănaci, c-ai avut vreme să faci,
Lipideie cu cârcei/C-ai avut vreme de ei.
Soacra mică răspundea cu următoarea replică:
Noi făloase nu suntem/Da' haine faine avem,
Noi făloase nu am fost/Da' haine faine v-am scos,
Şi pe pat şi pe mireasă/Că suntem de viţă aleasă,
Vă dăm mireasă cu cunună/Că suntem din viţă bună.
Urma câteva ore de joc şi voie bună, după care mireasa pleca de la casa părintească. Într-un
car era pusă lada de zestre peste care se aşezau lepedeiele ţesute, pernele, legate peste car cu o pânză
de casă. Feţele de perne erau ţesute la război, ele aveau funduri de lână foarte fină, cu motive populare
de diverse culori. Fata primea în ladă tot felul de straie, de la îmbrăcăminte şi până la diverse lepedeie,
ţoluri(cergi), preşuri(covoare), necesare în casă şi la gătirea patului de zestre. În fruntea alaiului, în
primul car, mergea mirele şi mireasa, iar lângă lada cu zestre se urcau două perechi de tineri căsătoriţi,
una în faţă şi alta în spatele carului cu câte o glajă(sticlă) în mână, pe care o ridicau la strigătură. Carul
era păzit de patru goţoi(tineri călare), doi în faţă şi doi în spatele carului, aceştia având rolul de a păzi
lada de zestre până la casa mirelui.
Ajunşi la curtea mirelui, rudele acestuia, încercau să stabilească o relaţie bună între soacra
mare şi noră prin strigături de forma:
Soacră mare ieşi în prag/Să-ţi primeşti nora cu drag,
Amândouă să trăiţi/ Şi să nu vă ciufuliţi.
Patul de zestre era aşternut cu mai multe rânduri de lipideie din giulgi alb şi de lână, ţesute
la război şi aşezate în aşa fel încât să se vadă cipca(dantela) pe fiecare rând. Peste el se aşeza un număr
de perne, de cele mai multe ori câte 9, câte două sau trei pe un rând, îmbrăcate cu coşuri ţesute din fir
de cânepă, în motive populare divers colorate. Aceste modele ţesute cu multă migală, erau numite de
ţesătoare astfel: model-în tocăcele, cu cârcei sau cu rupturi.

431
Fotografie cu pat de zestre cu lepedeie
şi perne ţesute la război din zona mea

Din păcate, aceste obiceiuri nu se mai

practică, dar sunt bucuroasă să transmit şi
eu mai departe, tinerelor generaţii ceea ce
părinţii, bunicii şi străbunicii noştri ne-au
povestit, au trăit şi şi-au dorit să fie
cunoscute de urmaşii lor.

Informaţii culese de la părinţii mei, Dumitru şi Carolina Nendrean şi câţiva bătrâni ai satului,
rudele mele.

DIN AMINTIRILE BUNICII

Prof. Movileanu Maricica

Școala Gimnazială ,,Dimitie Sturdza” Tecuci

Îmi aduc aminte cu drag cum ne pregătea bunica pentru a întâmpina ,,cum se cuvine” marea
sărbătoare a Învierii Domnului. Totul începea încă de la Florii când era obligatoriu să se meargă la
biserică pentru a se lua ramuri de salcie ce erau așezate mai apoi la poartă ,,ca intre Hristos și în casa
noastră”
Urma apoi o săptămână foarte important ,, Săptămâna patimilor” când se mergea seara la
biserică pentru a participa la slujba deniilor. În joia mare lua un șnur lung și de câte ori se citea
Evanghelia făcea câte un nod, așa că la final avea 12 noduri pe care le desfăcea pe parcursul anului
de câte ori avea o problemă mare de rezolvat dar numai după ce aprindea o lumânare păstrată de la
Înviere și zicea de trei ori Tatăl nostru.
În Vinerea Mare se ținea post negru iar seara înainte de prohod ne mărturiseam și ne
împărtășeam. La prohod în biserică se împărțeau credincioșii în trei grupuri: bărbați, femei și copii.
Pe rând fiecare cânta câte o strofă. Finalul era impresionant. La fiecare colț al bisericii erau tineri care
țineau făclii imense ce luminau întreaga curte a bisericii. Toți înconjurau biserica cântând.
În cele din urmă sosea si noaptea învierii. Mâncarea era pregătită, copii si toți membrii
familiei se îmbrăcau în haine noi ți se mergea la slujba Învierii care se evidenția prin înconjurul
bisericii de trei ori după care preotul se oprea in fața șsi bătea simbolizându-l pe Hristos la porțile
Raiului. Atmosfera era una plăcuta și slujba ținea până la ,,cântatul cocoșului”. Acasă se așeza masa
și se mânca după întoarcerea de la biserică.

432
 Aceste frumoase amintiri îmi revin în minte an de an și chiar dacă nu le repet la fel încerc să
păstrez și să transmit mai departe măcar o mică parte.

TRADIȚII DE PAȘTI

Fekete-Bartos Kinga - Profesor preşcolar

Şcoala gimnazială „Martonffi Janos”, Vlăhiţa

Nu te abandona disperării. Noi suntem oamenii Paştelui, iar cântecul nostru este "alleluia".
Papa Ioan Paula al II-lea

În satele din judeţul Harghita tradiţiile de Paști sunt păstrate de români şi maghiari
deopotrivă. Secuii au un folclor aparte şi obiceiuri specifice şi în jurul sărbătorilor de Paşti.
Joia Mare este ziua trădării şi omorârii lui Isus, în amintirea acestor evenimente în zona
Ciucului de Sus se ţine Cina Domnului, prin gătire şi rugăciune în comun. Cina Domnului are un
rol purificator: cei care mănânc din sărmalele de post, capătă suflet curat la sărbători.
Vinerea Mare numită și Vinerea Neagră este ziua vegherii trupului sfânt. În satele din
zona Ciucului şi Gheorgheni flăcăi necăsătoriţi, îmbrăcaţi în port popular şi „înarmaţi” cu arme
din lemn veghează trupul neînsufleţit al lui Isus începând de la slujba din vinerea mare, până la
înviere.
Sâmbăta Mare în biserică cântă plângerile lui Ieremiadă, se roagă la Sfântul Mormânt
până la începerea slujbei de înviere. Potrivit tradiţiei, aceasta este ultima zi de pregătire a Paştilor,
când se sacrifică mielul, iar gospodinele pregătesc cea mai mare parte a mâncărurilor tradiţionale.
În Ziua Paştelui locuitorii parcurg hotarele satului și se roagă la crucele din hotar. Acest
obicei are un rol important: binecuvântările, urările, cântecele rostite-cântate veghează localitatea şi
oferă speranţa unei recolte bogate. Participanții intră în biserică și participă la sfânta liturghie. Tradiţia
sfiinţirii bucatelor pentru micul dejun din Ziua Paştelui este transmis din generație în generație.
Potrivit preoţilor catolici obiceiul sfiinţirii bucatelor datează încă din Evul Mediu şi marchează
încheierea postului de 40 de zile al Paştelui, cel mai lung post din an. În coşurile aducem la sfiinţit
ouă roşii, cozonaci, miel umplut, pâine de casă, şuncă, ceapă verde, ridichi, vin şi pălincă.
Nimeni nu mănâncă în dimineaţa de Paşte până când bucatele nu sunt sfiinţite.
A doua zi de Paşti în toate localităţile secuieşti flăcăii şi bărbaţii plec la stropit. Stropirea
are un folclor foarte bogat flăcăii rostesc binecuvântări în versuri.
În perioada Paștelui tinerii din localitate învață și prezintă jocuri de mister cu tema
sărbătorile creștine și viața sfinților. Principala prezentație este patimile lui Isus.

433
 Parcurgerea hotarelor

Jocul misterios - Patimile lui Isus

HORA SATULUI-OBICEI DIN PREAJMA PAȘTILOR DE

ALTĂDATĂ

Prof. înv. preșc. Gliga Eugenia Mariana

Școala Gimnazială Răstolița

Această tradiție exista în Răstolița, județul Mureș din vremuri de demult.Fotografiile pe care
le avem și bătrânii satului, printre care și mama mea, în vârstă de 76 ani ne povestesc despre acest
obicei care a rămas imortalizat în imagini și în amintiri, datând încă dinaintea celui de-al doilea război
mondial(1932).
Mama mea mi-a povestit despre obiceiul acesta pierdut
434
 Un grup de flăcăi, mai descurcăreți de felul lor,tocmeau ceterași din sat sau din împrejurimi
(Filea, Deda, Bistrița); la vremea aceea erau mulți lăutari care cântau la nunți și la jocuri.
Din a doua zi de Paști și până la Rusalii, aproape în fiecare duminică se organiza Hora
satului, cu aceiași muzicanți. S-a pomenit mult și cu admirație de vestiții ceterași Obertuca, Bambor
sau Vasile a Uchii.
După ce oamenii ieșeau de biserică, ceterașii îi așteptau pe feciorii satului în grădina
Victoroaiei din mijlocul satului pentru a pune la punct ultimele detalii legate de organizare.
Se umplea grădina de fete și feciori îmbrăcați în straiele de sărbătoare, în costume naționale,
care de care mai mândri și mai frumoși.
Cu astfel de ocazii părinții făceau sau cumpărau fiilor și fiicelor lor ii, zadii, poale,
pieptare(ceptare), ițari, cămăși frumos lucrate de mame, curele, ilice.
Tatăl meu, prin anul 1949,la vreo 17ani și-a cusut cu mâna lui o bijuterie de curea cu mărgele,
pentru că era un mândru jucător și era vremea când se făcea trecerea de la un stil de costume naționale
la altul, mai înflorat. Mama și-a cusut singură iia și avea zadii ca fată la 15-16 ani, cum era portul
atunci, dar tatăl său i-a făcut rost (prin 1957) și de fotă, pentru că așa avea Mirica, o persoană venită
din altă zonă(a Olteniei) și era o mare concurență între fete, cine are costumul cel mai frumos.Și uite
așa avea mama două costume naționale cu care mergea la horă și se simțea foarte mândră și pe care
le mai are și azi și-i sunt dragi, le mai port eu la câte un eveniment etno-folcloric .
Deci, în a doua zi de Paști se întâlneau în grădina Victoroaiei fetele și feciorii satului și
începeau jocul ce ținea până a doua zi.Jucau feciorii „Fecioreasca” și „Banul Mărăcinii” (care nu se
mai joacă azi), „De-a lungul” și „Învârtita de pe Mureș”(acestea se mai joacă în zilele noastre).
Țiganii satului, care erau buni dansatori, jucau „Bărbuncul”. Se continua cu jocuri populare până
dimineața la Victoroaia în grădină și apoi în localul său.
Mamele își însoțeau fetele și feciorii la joc, iar bătrănii satului stăteu pe laițele așezate pe
margini și își dădeau cu părerea despre fiecare. Acolo „se fierbea mărgeaua”, zice mama.
Feciorii chiuiau în timpul jocului tot felul de cimilituri cu tâlc prin care își exprimau
atitudinile și părerile.
„Dragu-mi-i cu cine joc
Că miroase-a busuioc!
Pe drumul cu p(c)ietricele
Nu pot trece de guri rele!
Pe drumul cu bolov(h)ani
Nu pot trece de dușmani!”
La astfel de sărbători se aranjau căsătoriile, părinții vorbeau si hotărau între ei, în funcție de
avere, de câți boi, câte vaci, „ locuri ” (adică grădini, pășuni, fânețe) aveau și erau dispuși să ofere
celor tineri. La fel a pățit și tatăl meu, dar căsătoria nu a putut rezista forțat, în ciuda averii puse la
dispoziție. Oricum, cele mai multe căsătorii aranjate sfârșeau prin despărțiri, femeile „fugeau” la cel
pe care îl iubeau și îl doreau, tinerii se căutau, se regăseau și deși nu erau acceptați de părinții-socrii,
își făceau familia pe care dinainte și-o doreau.
Hora satului s-a stins odată cu construirea Căminului Cultural și s-a transformat astfel în bal
prin 1958, dar și balul a durat până prin 1965-1970 în forma sa folclorică, tineretul îmbrăcând tot mai
puțin costumele naționale la joc, după care mai târziu s-a schimbat odată cu tineretul în disco-bal, iar
acum a dispărut cu totul.

435
 Iată o fotografie foarte veche:

Flăcăii satului, pregătiți de joc, împreună cu ceterașii tocmiți, în anul 1932. În fotografie e și
unchiul meu, Movilă Augustin, născut în anul 1914, care luptat pe Frontul de Est, a fost un erou..

ÎN BUCOVINA

Prof. Pânzar Maria Loredana

De la Șc. Gim. Frătăuții Vechi
Localitatea Frătăuții Vechi,
Jud. Suceava

Aici la noi în Bucovina E ca o zână din poveşti

Sunt fete mândre şi feciori Din basmele citite
I –asemuită cu grădina Iar straiele ce le-a-mbrăcat
Cu cele mai frumoase flori. Cu drag ea le-a lucrat.

Pe-o fată dac-o întâlneşti A nostru port bucovinean

În sat la noi, de sărbătoare, Lucrat de-a noastre mâini
Te opreşti în loc şi o priveşti Noi îl păstrăm căci îl avem
Ca pe-o frumoasă floare. Rămas de la străbuni.

436
 ÎNVIEREA DOMNULUI

Grecu Tudor Mihai

Clasa a V a A
Şcoala Gimnazială „Constantin Gh. Marinescu” Loc. Galaţi
Prof. Coord. Toader Rodica

Învierea este cea mai importantă sărbătoare a primăverii.

În Săptămâna Mare toţi oamenii merg la Sfânta Taină Mărturisirii şi la Sfânta Taină a
Împărtăşaniei ca săne curăţăm de păcatele pe care le-am făcut. În noaptea Învierii noi mergem la
Sfânta Biserică ca să luăm Lumina Sfântă. O altă tradiţie de Sfintele Paşti este să se ciocnească ouă
roşii deoarece atunci când Mântuitorul era pe Sfânta Cruce, răstignit, o femeie mironosiţă a venit să
se închine Lui. Atunci a căzut în coşul ei cu ouă o picătură din sângele Domnului. Legenda spune că
a cerut romanilor să dea la schimb ouăle din coşul ei cu eliberarea lui Iisus Hristos. Romanii au refuzat
şi sângele s-a scurs pe ouă. Minune ouăle s-au colorat în roşu. De atunci ouăle face colorează în roşu
ca Sângele Său.
De Paşti este o bucurie să se viziteze membrii familiei mele şi să discutăm. Ciocnim ouă şi
povestim de anumite întâmplări din anii trecuţi.
Ce bine e în familia mea!

LEGENDA LUI SÂN’TOADER

Prof. Tocaciu Violeta

Colegiul Național ,,Preparandia-Dimitrie Țichindeal”, Arad

Legenda este o narațiune populară în proză sau în versuri, în care se împletesc realitatea și
ficțiunea, transmisă prin forma orală.
Legenda este strâns legată de un element cheie și se concentrează pe un loc, un obiect, un
personaj, o poveste, se explică originea unor ființe, plante sau animale, desfășurarea unor momente
istorice sau faptele unor eroi ș.a.m.d. Legendele combină fapte reale cu întâmplări imaginare, atât
cele posibile cât și cele complet ireale. Ele au servit de obicei pentru a explica geneza sau producerea
unor fenomene sau evenimente.
LEGENDA LUI SÂN’TOADER
Este o sarbatoare în Postul Paștilor.
Prima săptămână.
Dimineața, când te scoli, te duci în grajd și te pui și tunzi vacile între coarne. C-așa-i obiceiul.
Și sara, în casă la cineva, la o fată, s-adunau aclo fetele și femeile satului cu furcile și torceau.
Atunci veneau feciori, luau fusele de la fete si le sărutau. O fată, sărmana, n-o venit fecior s-
o sărute. Era năcăjâtă. Iese afară și zice: "Doamne, numai eu n-am niciun fecior!"
Ș-atunci se bagă înlontru și ...iacă vine un fecior!
Frumos!
437
 Și ia fusu de la ea ...și numa sărută pă ie și vorbește cu ea...
Ea-l obsearvă că în bocanc îi picior de cal! Copită de cal! Îi "Calu' lui Sân Toader"!
Atunci ea gătă caieru de pe furcă și atuncea să să ducă acasă, să ducă alt caier, să steie până
dimineață aclo să toarcă. Fecioru n-o lasă să plece acasă. Ia fusu de la ea, cu torsu, și ia capătu de la
fir ...și ea se duce acasă depănând pe fir. Și când ajunge acasă, merge să ia caierul să toarcă mai
departe, zice bunică-sa către ea: "Tu ce faci? "
"Venii după caier că să vezi ce feciori frumoși aclo și ieu fusu de la noi", zise fata, "și trebuie
să mai torc".
"Tolvai, babi, amu-s Caii lu' Sân Toader!". "Nu mai mergi nicări!"
S-o pus în casă, întoarsă toate celea pă dos, scaunele, tot ce să află-n casă, întoarse pă dos".
Când vede că sare să-i descuie ușa. Caii strigau de-afară, de după casă, să deschidă ușa, să
să bage la fată. Întrebau: "Inde-i fata ceea?"
Întrebă cuptorul: "Inde-i fata?"
"Nu știu, nu am văzut-o".
Întreba scaunul: "Inde-i fata?"
"Nu știu, n-am văzut-o".
Atunci or ieșit la drum și ...
"Drum", zise, "pe unde s-o dus fata de la șezătoare?"
"Nu știu, n-am văzut-o".
Atuncea ...după casă ...
"Spune-ne, casă, unde-i adăpostită fata de la șezătoare?"
"Nu știu, n-am văzut-o."
Și o venit înapoi, la celelalte fete. Și când le-o spus, atuncea toate s-or împrăștiat de la
șezătoare. Și s-o terminat șezătoarea, n-o mai mers.
De atunci, fetele nu se mai adună cu furca când e sărbătoare. De Sân Toader numa să spală
pă cap cu fonfiu și cu salcă amărâtă, să le crească părul lung.
Aceia, "caii lui Sântoader", or vrut să fure fetele.
Povestită de Rașca Floare, 70 de ani, comuna Chișindia, județul Arad
Legendă culeasă în 1993 de Tripșa Monica.

OBICEIURI LOCALE
ÎNAINTE DE INTRAREA ÎN POSTUL PAȘTELUI

Sârbu Doinița
Școala: Gimnazială ,,George Enescu,,
Localitatea /Județul : Năvodari, Jud. Constanța

Lăsatul Secului de brânză, sărbătorit duminică, 26 februarie, cu o zi înainte de intrarea în

Postul Mare, reînvie tradiţiile populare păstrate cu sfinţenie de-a lungul timpului.
Este ziua în care se fac plăcinte cu brânză dulce şi se dau soacrei pentru a fi îmbunate, iar
tinerii aprind focuri uriaşe pentru alungarea duhurilor rele.

438
 “Prezentă atât în calendarul popular, cât şi în cel bisericesc, străvechea sărbătoare păgână,
prag cosmic al trecerii de la iarnă la vară, Lăsatul Secului a fost adoptat şi adaptat de creştinism, ca
ultimă treaptă pregătitoare înainte de smerenia Marelui Post, păstrându-şi farmecul obiceiurilor
arhaice, dar căpătând noi valori, întru spirit, prin morala creştină”, explică Doina Işfanoni, cercetător
etnolog la Muzeului Satului din Capitală.
Lăsatul Secului de Paşte păstrează acte rituale specifice unui început de An agrar, celebrat
la echinocţiul de primăvară.
În Muntenia, de Lăsatul secului, se prepară plăcinte cu brânză dulce şi stafide ce se oferă
soacrelor, ca relaţiile să rămâne dulci în timpul Postului Paştelui. În duminica Lăsatului sec de brânză
se mai oferă copiilor nevoiaşi şapte sticle de lapte, reprezentând cele şapte săptămâni ale postului.
Vremea iertăciunii -“Întrucât postul priveşte trupul, dar mai ales sufletul, acum este vremea
iertăciunilor. Vecinii, rudele, cunoscuţii se vizitează şi îşi cer iertare unii de la alţii, ca să intre curaţi
în post. Această zi este numită şi Duminica izgonirii lui Adam din Rai. Desigur, semnificaţia este că
noi retrăim simbolic momentul pierderii Raiului, pe care l-am putea recâştiga, tot simbolic, prin post”,
explică părintele Paul Tudorache din parohia Sf. Cuvioasă Parascheva din Călăraşi.
Focul, simbol al renaşterii- Tot în seara de Lăsatul Secului are loc Urlalia. Obiceiul este
păstrat la oraş, dar mai ales la ţară, în satele şi comunele din sud-estul ţării. În dreptul fiecărei
gospodării, copii şi tineri aprind focuri mari din cauciuc, în faţa caselor şi spun următorul text
: „Urlalia pe cuptor/A murit nenea Anton”. Femeile aduc celor din preajma focului gogoşi, colăcei şi
ouă fierte în ideea ca în anul acela să aibă parte de pui. Se crede că prin aceste practici, oamenii se
curăţă de duhurile rele.
Este un obicei care se practică în ziua de Lăsatul Secului. În timp ce în această seară în case
se petrece, pe străzi, copiii şi tinerii aprind focuri mari, în jurul cărora se strâng cete-cete, între care
se stabileşte un dialog satiric similar „strigării peste sat“ din alte zone, batjocorindu-se acele fete
bătrâne şi flăcăii care nu au avut curajul să întemeieze familii.
Focul, simbol al purităţii şi al primenirii, al arderii resturilor iernii şi naşterii primăverii s-a
făcut diferit de-a lungul timpului. "La sfârşitul secolului al XIX-lea se lega de cumpăna puţului câte
o dihoniţă de păcură, o aprindeau şi lăsau găleata în puţ, ca astfel dihoniţa aprinsă să rămână
suspendată în aer până se consumă", scrie Simion Florea-Marian în lucrarea „Sărbătorile la
români”.Trecerea de la un anotimp la altul era considerată în societăţile arhaiceşi tradiţionale -
o „situaţie limită” ce trebuia depăşită printr-o serie
decredinţe,gesturi şi acte comportamentale cu valoare magică. Îndeplinirea acestora,conform tradiţi
ei, restabilea echilibrul şi totul intra în cursul normal al desfăşurării activităţilor cotidiene.
Primăvara este anotimpul renaşterii naturii şi simbol al tuturor reînnoirilor din viaţa omului
şi din societate, este anotimpul speranţelor şi cel
al promisiunilor viitorului. Grăbirea venirii primăverii, a căldurii binefăcătoare, reînverzirea
câmpurilor şi a livezilor, a reprezentat la populaţiile arhaice şi
însocietăţile tradiţionale, principalul scop şi conţinut al majorităţii riturilor calendaristice, indiferent
de vremea efectuării lor. Într-un anume fel, primăvara este o punte şi o cumpănă între sezonulrece şi
cel cald. E un timp considerat „impur”, când graniţele dintre lumi
devinlabile şi penetrabile. În acest sens, mai ales pentru perioada iniţială a primăverii, au loc rituri
specificede purificarea pământului, a caselor,lucrurilor din case, a ogrăzilor şi chiar a oamenilor
prin îmbăieri rituale, rugăciuni şi ţinerea strictă a zilelor Postului Mare .
Este o perioadă pe careindividul o traversează împreună cu familia şi întreaga comunitate,
din careface parte.Indiferent de manifestarea în timp, de ceea ce numim astăzi variante
locale, obiceiurile de primăvară sunt manifestarea riturilor de fertilitate a ogoarelor.
439
 În Calendarul popular, în raport de momentele semnificative alescurgerii timpului sacru, se
planifica pe zile întreaga activitate materială şi
spirituală a oamenilor: aratul, semănatul, recoltatul, începutul şi sfârşitu lsezoanelor de nunţi şi
petreceri, urcarea şi coborârea oilor de la munte, zilele favorabile culegerii plantelor de leac, peţitul
şi logoditul, scoaterii fetelor la joc,comemorării moşilor şi strămoşilor etc.
Cele 365 de zile (366 în anii bisecţi) sunt, în cultura populară, personificări care poartă un
nume şi o dată, fixă sau mobilă de celebrare. Referindu-se la acest moment iniţial în desfăşurarea
amplă a unor acteceremoniale, legate sau nelegate de date fixe, cât si la semnificaţiile acestora,Mihai
Pop afirmă: "Obiceiurile legate de primăvară marcau diferitele etape îndesfăşurarea vieţii săteşti,
Lăsatul secului marchează începutul perioadei
de purificare, de potolire a entuziasmului excesiv, de post şi rugăciune, în aşteptarea Miracolului
Divin: Învierea Mântuitorului.
În acest răstimp credinţele şi datinile din comunitatea tradiţionalăimpuneau anumite
interdicţii: nu se consumau alimente „de dulce”, nu se cântasau nu se ţinea hora satului. Legate de
sărbătorile mai importante ale cicluluicalendaristic de primăvară, după cele douăsprezece zile, în care
se sărbătoreatrecerea de la anul vechi la anul nou, urmau în rânduiala calendaristică a satuluivechi
câşlegile, răstimp menit, cum am văzut, nunţilor (...).
Sfârşitul câşlegilor însă, Lăsata Secului, era sărbătorită cu mai multe manifestări, care
marchează, pe de o parte, încheierea perioadei căsătoriilor, iar pe de altă parte venirea primăverii,
începutul muncilor de primăvară şi, odată cu creştinismul, începutul lungii perioade de privaţiuni, de
reţineri, de asceză, a postului cel mare.
Începutul acestei perioade era marcat prin petrecerile de Lăsatul Secului, petreceri cu mânc
are, băutură, cântec şi joc.” (Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti ,Institutul de Cercetări
Etnologice şi Dialectologice,Bucureşti, 1976, p. 56 apud Steluţa Pârâu, Mihai Milian, 2000, p. 6)
Urlalia / Orăria (Orăriile)se practica – în unele localităţi se practică şi acum (Niculiţel,
Visterna) – în seara de Lăsatul Secului, pentru Postul Mare. Obiceiul constă în aprinderea pe dealuri
a focurilor făcute din resturi vegetale, din furajele consumate de animale în timpul iernii.
Sunt curăţate ogrăzile, pădurile de aceste urme ale vegetaţiei din anul anterior, care şi-a
încheiat ciclul. Prin ardere, totul se purifică, pentru a face loc noii vegetaţii. Aprinderea focurilor pe
dealuri şi rostogolirea rugurilor – constituite altădată din roţi de căruţă învelite cu paie (informaţie
culeasă de la Pavel Domnica - n. 1921- localitatea Visterna, jud. Tulcea; data culegerii: 1997) -
evidenţiază un ceremonial de înnoire prin focul ritual, purificator, ce trimitespre cultul vegetaţiei şi, în
acelaşi timp, spre cultul focului sau al Soarelui, fără de care nimic nu putea regenera, exista.
Polisemantismul valenţelor mitice ale focului
relevă complexitatea mentalităţii arhaice şi tradiţionale, sacrul evidenţiindu-se ca ipostază esenţială
a oricărui simbol. Asemenea soarelui prin razele sale, focul cu flăcările lui simbolizează acţiunea
de fecundare, purificare şi iluminare.
Nenumăratele rituri de purificare prin foc sunt caracteristice pentruculturile agrare. Ele
simbolizează incendierea ogoarelor care după aceea seîmpodobesc cu o haină verde de natură vie.
Focul prezintă şi un aspect negativ; el întunecă şi sufocă datorită fumului său; arde, consumă,
distruge. În această perspectivă, pentru că arde şi mistuie, focul este un simbol al purificării şi al
regenerării. Astfel reapare aspectul pozitiv al distrugerii: o răsturnare a simbolurilor. (vezi şi Ernesto
Mihăilescu, Cultul focului, "Analele Tulcei", revista Inspectoratului pentru Cultură al Judeţului
Tulcea, anul I, 1993, pag. 48.)
În desfăşurarea obiceiului descifrăm, pe de o parte, o serie de gesturi, formule sau simple
cuvinte cu valenţă magică, iar pe de alta, acte comportamentale cu valoare ludică.
440
 În timp, sensurile magice au devenit în ce în ce mai dificil de
sesizat, fapt datorat schimbării mentalităţii asupra acestor aspecte ale obiceiurilor.
În contemporaneitate, accentul cade pe ludic. În timp, funcţia magică şi-a pierdut din
„putere” şi chiar dacă este cunoscută de actanţi, ea este conştientizată, însă fără a se mai crede în ea.
Totulse petrece în virtutea tradiţiei. Accentul se deplasează de la magic la ludic.
Funcţia iniţiatică, de mister, dispare. Desacralizarea, ca şi folclorizarea mitului au amplificat
spectacolul, sărbătoarea.
Cuci cu măşti de carton “În Dobrogea şi satele din şesul Dunării şi din jurul Bucureştiului,
la Lăsatul Secului se mai fac şi astăzi Cucii. Obiceiul Cucilor este un joc de carnaval cu măşti. În el
regăsim importante reminiscenţe de rit agrar, legate de începutul anului nou de primăvară”, explică
Doina Işfanoni, cercetător ştiinţific .
Oamenii din sat, care se fac cuci îşi confecţionează nişte măşti din carton de formă ţuguiată
prinse cu ajutorul unor basmale, se îmbracă cu rochii, chiar şi rochii de mireasă şi iau în mână câte o
bucată de cauciuc şi lovesc pe spate pe toţi cei pe care îi întâlnesc, spunându-le: ,,Nu-ţi dau decât o
opincă să nu te mai prindă frigurile”.
Textul , spun specialiştii în Etnografie şi Folclor, provine de la obiceiul vechi, când în loc de
cauciuc, cucii purtau o funie la capătul căreia era legată o opincă şi la brâu un săculeţ cu cenuşă ce o
aruncau peste tinerele fete. Spun bătrânii că dacă ai apucat să te faci cuc un an, e musai să te faci încă
doi ani, în total deci trei, ca să nu devii drac.
În societăţile tradiţionale, etapele ciclului vieţii sunt marcate prindiverse ritualuri care
evidenţiază momentele importante, momente ce presupuntransformări în viaţa individului. Modul de
desfăşurare a acestor ritualuri estestabilit de familie, trib sau de societate ca întreg. Acest sistem
controleazămodul în care se face tranziţia şi asigură pregătirea adecvată a individului întrecerea de la
o etapă la alta.

BIBLIOGRAFIE
Titov , Iuliana- Orăria, obicei de primăvară din perspectiva contextelor de comunicare
– Muzeul de Artă Populară( Tulcea)
(https://www.academia.edu.
Oraria_obicei_de_primavara_din_perspectiva_contextelor_de_comunicare)
(https://meaptulcea.wordpress.com/2014/02/27/niculitel-oraria-mare-la-lasatul-secului/)

441
 POSTUL PAȘTELUI

Prof.înv. primar Dobre-Frăcea Eleonora

Școala Gimnazială nr. 79 , București

.
Postul Paștelui ține 7 săptămâni, începe după Duminica izgonirii lui Adam din rai și se
incheie în Sâmbăta Mare.
Postul Paștelui a fost instituit în cinstea Patimilor ăi Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, prin
care noi am fost mântuiți, și nu reprezintă doar abținere de la anumite alimente, ci înseamnă și
îndreptare sufletească prin spovedanie și fapte bune. Mai multe amănunte despre semnificațiile
Postului Mare și cum trebuie înteleasă această perioadă de către credincioși ne-a oferit IPS Laurențiu,
Mitropolitul Ardealului: ,,Postul Mare este un eveniment spiritual în viața noastră, o perioadă de
pregatire deosebită. Este mare nu doar prin lungime, ci este mare tocmai prin importanța sa deosebită.
Postul, în această perioadă, ne oferă bucuria de a trăi împreună cu Hristos, pornind întâi de la căința
ta, pentru că Postul Mare trezește în noi acea tristețe evlavioasă, acea tristețe potolită, acea blândă
tristețe. Postul de bucate cu postul de păcate este o luptă împotriva diavolului, împotriva satanei, lupta
care aduce biruința. Cel mai important lucru este ca să simțim o izbândă, să simțim ca într-adevăr
postul este pentru noi o jertfă plină de bucurie,, .
Postul să ne aducă bucurie, pentru că este o șansă mare pentru noi, ca să lăsăm sufletul să
biruiască acele tentințe și acele zise plăceri ale trupului, patimile sau inclinațiile noastre spre păcat,
pentru ca noi, renunțând la anumite alimente, să postim renunțând la păcatele noastre, să trecem apoi
prin baia lacrimilor, prin Taina Spovedaniei, cât mai des, și să ne pregătim printr-un efort ascetic ca
să îl primim pe Hristos, Care este bucuria noastră și Care transformă tristețea într-o stare de bucurie.
În aceasta perioadă, în toate lăcașurile de cult ortodoxe se oficiază o serie de slujbe și
rânduieli liturgice deosebite, specifice numai acestei perioade. Mai multe informații în acest sens am
aflat de la IPS Laurentiu, Mitropolitul Ardealului: ,,Slujbele care se săvârșesc în timpul Postului Mare
sunt cu totul speciale, deoarece nu le mai întâlnim în timpul anului bisericesc. Întâi de toate începem
cu rugăciunea Sf. Efrem Sirul, o rugăciune de pocaință; al doilea element special pe care îl vom întâlni
chiar în săptămâna aceasta și în săptămâna a V-a din post este Canonul Mare; al treilea tezaur liturgic
al Bisericii Ortodoxe este Liturghia Darurilor mai înainte sfințite. Toate acestea marchează tristețea,
acea tristețe de a nu fi sfânt, tristețea de a te fi aflat exilat departe de Dumnezeu, dar această tristețe
este înlocuită de bucuria întâlnirii cu Hristos, pentru că sâmbăta și duminica sunt săvârșite Liturghiile
euharistice, și anume Liturghia Sf. Ioan si Liturghia Sf. Vasile. Tristețea aceasta, exersată prin
rânduielile liturgice, ne oferă o liniște, ne oferă o libertate, pentru că noi ieșim din lumea aceasta
tumultuoasă. Slujbele sunt lungi, dar ele ne crează o stare de fericire, care nu-i o fericire momentană,
o fericire care piere, ci o fericire profundă. Toate rugăciunile acestea sunt dublate de actul de căintă,
de metanie. Ne plecăm în fața lui Dumnezeu și ne supunem ca unui Atotstăpânitor. Ne dăruim pe noi
înșine și toată viața noastră lui Hristos,, .

442
 TRADIȚII ÎN ZONA DORNELOR

Prof.î.p. Pușcașu Manuela Elena

Liceul Tehnologic
Dorna Candrenilor – Suceava

Locuitorii, cultura şi tradiţiile lor, portul popular, obiceiurile, arta populară prezente în zonă
sunt lucruri din care se poate învăţa şi care trebuie respectate şi transmise generaţiilor următoare.
Arta ornamentală
Meşteşugul încondeierii ouălor este foarte vechi în zonă. Se cunosc două tehnici, ambele la
fel de rafinate şi interesante. Una priveşte pictatul modelelor cu ceară, după ce oul a fost în prealabil
spălat şi fiert în apă. Soluţia necesară se prepară din ceară curată de albine iar modelul se aplică cu
chişiţa (un tub subţire metalic prin care trece un fir de păr de cal şi care este fixat pe un suport de
lemn). Modelele clasice erau ruja, păscuţa, dar şi cele de pe costumele naţionale, deosebit de elaborate
şi care cereau multă îndemânare. După pictarea modelului, ouăle se introduceau în baia caldă
preparată din vopsele pentru lână. După colorare, ouăle se scot, se şterg de urmele de ceară, se ung
cu grăsime care să le dea strălucire. Această tehnică se folosea cu mult înainte de 1900.
În jurul anului 1900 se folosea şi cea de-a doua tehnică de încondeiere a ouălor, constând în
pictarea ouălor direct cu modelul şi culoarea adecvată. Tehnica constă în pregătirea culorilor, cele
dominante fiind galben, albastru, verde, roşu şi negru. Urmează pregătirea condeiului ce se
confecţionează din lemn de stejar, mălin sau alte esenţe tari. Pregătirea ouălor presupune golirea
conţinutului, curăţarea cu spirt apoi încondeierea după model sau după propria imaginaţie. La
încheierea operaţiunii de încondeiere, oul se acoperă cu un strat subţire de lac.

443
 În afara acestui obicei tradiţional specific zonei aici s-au realizat şi costume populare
tradiţionale.
Portul tradiţional din zonă
Portul românesc este o expresie a geniului poporului nostru, din cele mai vechi timpuri până
astăzi, el oglindind deopotrivă continuitatea şi vechimea noastră pe aceste meleaguri.
Costumul popular bucovinean păstrează, în esenţa lui, elemente de veche tradiţie, cu un
substrat iliro-traco-dacic. Toate datele istorice asupra costumului moldovenesc din nord, întruchipat
în esenţialitatea lui în cel bucovinean, evidenţiază caracterul tradiţional al acestuia, unitatea sa
stilistică deosebită, concretizată în numeroase variante ornamentale, ale căror diferenţieri merg uneori
de la sat la sat.
Dacă ne referim la componența sa şi la forma pieselor sale principale, putem spune că în zona
noastră portul îşi menţine aceeaşi structură de bază, a cărei evoluţie în timp a fost aproape
imperciptibilă sau inexistentă.
Cămaşa, fie femeiască sau bărbătească, fota, sumanul şi-au păstrat linia de croi, mai mult
chiar, structura portului, a majorităţii pieselor se menţine nu numai în timp şi spaţiu, ci şi pe etnii.
Între piesele de port se disting categorii de bază – cămăşile, fotele, iţarii – elemente de
îmbrăcăminte strict necesare, care în structura lor au rămas neschimbate de-a lungul secolelor, cât şi
elemente complementare şi accesorii, care întregesc costumul în condiţii şi situaţii bine determinate
(anotimpuri, ocazii).

Costume populare – Dorna Candrenilor

Sfânta Sărbătoare a Paştelui trebuie să-i găsească pe creştini nu numai cu sufletul curat, dar
şi cu casa şi gospodăria în rânduială. În Joia Mare, gospodarii fac curat în curte, în grădini, ard
gunoaiele. Gospodinele fac cozonaci şi prăjituri, vopsesc sau încondeaiază ouăle. Se mai folosesc

444
destul de rar, culori vegetale pentru vopsirea ouălor, obţinute din coji de ceapă, coajă de arin sau
frunze de nuc.
În Vinerea Mare nu se coace, de obicei se ajunează şi după masă, oamenii participă la slujba
de înmormântare a lui Iisus.
Sâmbăta se pregătesc celelalte bucate: pasca, de obicei umplută cu brânză, cu brâuri pe
margine şi cu flori şi păsări din aluat, cu semnul Sfintei Cruci; friptură de obicei de miel, figurine
miel din aluat copt în forme speciale, se fierbe şunca de porc pregătită şi păstrată peste iarnă, supa de
pasăre etc. Într-un coş se pregătesc bucatele ce vor fi duse la biserică pentru a fi sfinţite: pască, ouă
roşii, slănină, cârnaţi, vin.
Se mai păstrează obiceiul ca toţi ai casei să se spele, în dimineaţa zilei de Paşte, cu apă
neîncepută, să dea pe faţă cu un ou roşu şi cu un ban , pentru a fi sănătoşi şi iubiţi, curaţi şi bogaţi.
În ziua de Paşte, copii frumos îmbrăcaţi în haine noi, umblă din casă în casă şi vestesc învierea
lui Iisus. Gospodarii dau copiilor câte un ou roşu sau încondeiat.
În după amiaza duminicii de Înviere se face la biserică o slujbă „o a doua Înviere” când cine
doreşte poate să tragă clopotele.
Astfel în zona Dornelor străjuită de munţi şi brazi s-au zămislit şi au circulat credinţe şi
obiceiuri care demonstrează forţa şi complexitatea culturii populare de aici.

445
 OBICEIUL DE NUNTĂ DIN BIRCHIȘ-JUD. ARAD

Prof. Bulgăr Delia Valentina

Liceul Teoretic „Traian Vuia” Făget,Jud. Timiș

Ceremonialul nunții de la sate, până nu de mult, se desfășura după un anume ritual care va
fi descris cu explicații sumare. În zona Birchișului, sat așezat pe valea Mureșului, căsătoria tinerilor
se făcea cu acordul părinților.
Tinerii, viitorii mire și mireasă, se cunosc, vorbesc și se plac întâlnindu-se pe la șezători, la
clăci, la jocuri în sat sau în alte împrejurări. După ce se hotărăsc să se căsătorească își anunță părinții,
care merg să se înțeleagă între ei. În general, băiatul însoțit de părinții și eventual câteva neamuri
(rude) apropiate merge în pețit la fată. Pețitul înseamnă înțelegerea ambelor părți cu privire la
viitoarea căsătorie, zestre de nuntă și alte lucruri. Dacă ajung la înțelegere, la căpăreală (logodnă), în
privința averii, a bunurilor viitoarei familii și locul unde se vor stabili viitorii miri, la fată sau la băiat
acasă, atunci stabilesc și data pentru uspăț (nuntă). Totul se încheie cu băutură și bucate alese, bună
dispoziție, după care, târziu în noapte pleacă spre casele lor, fericiți că fata a fost căpărită, băiatul
lăsând o sumă de bani viitorilor socri, pentru ca fată să nu mai fie promisă unui alt băiat. În cazul în
care se strica logodna băiatul pierdea banii.
Atunci seara sau în perioada imediat următoare se stabilea și data uspățului (a nunții),
numărul de uspecioni (invitați) ai fiecărei familii, muzica pe care să o tocmească, a stegariului (cel
care poartă steagul nunții), a dolieșilor, a nănașilor (nașii)-care erau aceiași cu nănașii vechi ai
familiei fetei sau băiatului, precum și asupra altor probleme organizatorice.
Din timp, cu două-trei săptămâni înainte de nuntă, de obicei duminica, dolieșii umblau cu
dolia pe la neamurile sau pe la cei ce urmau să fie chemați la uspăț. Dolia este un recipient din sticlă,
lemn sau altceva și este împodobită cu cârpe din mătase, panglici colorate, mărgele, flori, verdeață
etc, și este plină cu răchie (țuică) din care le este dat să bea invitaților la uspăț. Nunțile începeau

446
duminica și se terminau marți dimineața. Dar și stegariul trebuia să se organizeze. El umblă pe la
fetele din sat și le invită la el acasă la făcutul steagului. Ele trebuie să vină fiecare cu câte o cârpă de
mătase sau de bircă, în diferite culori, care mai de care mai frumoasă, cu panglici, mărgele, flori,
iederă, lemnul-câinelui. Pe coada steagului, în vârf, se prinde o cunună de iederă și flori, iar la vârf,
clopoței mai mici, cu sunet subțire. Datorită bogatei ornamentări și a mulțimii de cărpe atârnate de
el, steagul este deosebit de greu, iar ducerea lui în fruntea nunții, de multe ori este făcută cu schimbul
de câte 2-3 purtători.
Cum o vorbă din bătrâni spune:„Mai bine răul din satul tău, decât din altul”, se obișnuia ca
tinerii să fie din același sat, sau din sate învecinate, pentru că astfel era cunoscută vița (rădăcina)
familiilor.
În dimineața uspățului rudele mai apropiate mirelui, cu dolieșii pornesc, pe jos dacă sunt
din același sat sau cu căruțele dacă sunt din sate învecinate, în alai cu muzicanții către casa stegariului.
Aici sunt aștepați cu turce (prăjituri) și băutură, iar apoi cu steagul în frunte tot alaiul pleacă după
mire. La casa mirelui îi așteaptă alte bunătăți, mirelui i se pune o floare sau o crenguță cu flori albe
în piept, iar uspăcionilor câte o floare albă sau o mică panglică albă în piept sau la pălărie. Apoi alaiul
cu stegariul în frunte și cu orățitul, strigăturile, dolieșilor pornește după nănași. Și aici sunt așteptați
cu turce , vin, răchie (țuică), must, precum și alți uspăcioni. Însoțiți de nănași, care duc două lumânări
groase și galbene, frumos ornate cu materiale pentru miri, cu flori și verdeață, iar pe braț nănașa mai
are alte două- trei materiale pentru fini, se îndreaptă spre casa miresei. Dacă deplasarea se face cu
căruțele, nănașii și mirele sunt așezați în căruța din față.
La casa miresei se încuie poarta ca la o fortăreață, iar neamurile miresei întind tot felul de
obstacole în calea chemaților mirelui: ridică un fel de baricade, aprind focuri. După multele opreliști
se reușește a intra în curte unde este o masă frumos aranjată pe care se găsește ciubărul, un vas de
lemn, împododobit, cu apă și un buchet de busuioc în el. Mirele este supus la unele prode de voinicie:
să doboare un ou sau măr pus în vârful unui par (băț), să răspundă la unele întrebări cu tâlc, să dezlege
un nod, etc. Între timp dolieșul mirelui, cel care conduce uspățul, intră în casă să caute mireasa, pentru
a o aduce în fața nuntașilor. Primele încercări dau greș, prezentăndu-le nuntașilor fie o fetiță, fie o
babă hâdă, fie un bărbat travestit. În cele din urmă esste scoasă și adevărata mireasa, îmbrăcată în
rochie albă, cu șlaier (voal) pe cap și o cununiță cu flori albe, îmbrăcăminte cumpărată sau țesută
special pentru această zi. Doliesșul duce mireasa în fața mesei din curte unde are loc ritualul
ciubărului. Mireasa face semnul crucii deasupra capului cu buchetul de busuioc, înmuind-ul de fiecare
dată în apă, iar apoi fiecare invitat trece prin fața mesei, întinzând mâna stângă pentru ca mireasa să
îl stropescă cu busuiocul în palmă, iar acesta o stopește pe mireasă cu apa din palmă, lăsând apoi pe
masă o bacnotă, într-un alt castron special pus pentru adunarea banilor. Toți banii adunați sunt ai
miresei. Apoi mireasa și dolieșul iau ciubărul și însoțiți de mire, nănași și uspătoni merg în grădină
să verse apa la o ultoane (pom tânăr). Din ultoane mirele trebuie să taie cu briceagul o crenguță dintr-
o singură încercare. El trebuie să aibă grijă ca pe crenguță să rămână atâția muguri, câți copii ar dori
să-i nască viitoarea nevastă. La finalul ritualului, cu toții sunt invitați la mese pentru a se ospăta. Se
cântă, se joacă.
După ce își petrec o bucată de timp nănașul însoțește mireasa, nănașa pe mire, iar după
ospătare din nou cu turce și băutura, cu stegarul în frunte, doleșii și nuntașii pornesc pe ritmul muzicii
spre cununia religioasă de la biserică. (Cununia civilă a fost făcută într-o altă zi). Înainte de a fi
cununați, nănașii îi unesc pe miri prinzând cu ace în spatele mirilor materialele purtate de nănașa.
După sujba religioasă, la ieșirea din biserică a mirilor, se aruncă peste ei bani și grâu, iar cel mai
rapid-de obicei mireasa- îl calcă, ușor, pe celălalt pe picior, pentru a fi ea sau el stăpâna/stăpânul
casei. Copiii se grăbesc să adune cât mai multe monede de pe jos. De la biserică alaiul se îndreaptă
447
spre locația unde se ține uspățul, la mire, la mireasă sau la Căminul Cultural din sat. Aici steagul se
atârnă undeva desupra ușii la intrare. Mirii și nănașii au locurile pregătite la o masă special amenajată
pentru ei. Ceilalți se așază la mese și se ospătează și distrează după pofta inimii.
Un alt obicei din timpul nunții este jocul miresei, care are loc după ora unu noaptea. Mireasa
este jucată pe rând de nuntași, care plătesc pentru asta, cei mai bătrâni plătesc și lasă mirele să o joace
sau comandă ca muzicanții să cânte o doină, iar mirii să se sărute. Imediat după jocul miresei urmează
strigatul cinstelor. Dolieșul împreună cu un glumeț al satului, într-o atmosferă de destindere și haz,
improvizată prin aluzii deseori incomode de facere a banilor, a profilului moral, la adresa celui care
contribuie cu bani sau alte bunuri la întemeierea noii familii. Uspăcionii mai petrec, mănâncă, joacă,
iar mireasa este dusă într-o încăpere anume unde neamurile sau prietenele din fetie o piaptănă și o
îmbracă în straie de nevastă. O piaptănă cu conci, adică părul îi este prins în spate pe o roată din lemn
de trandafir și este legată la cap cu cârpă (batic), purtând costum popular de nevastă, nu de fată. Toate
acestea se întâmplă luni dimineața, când într-un timp lumea merge acasă să se odihnească și sunt
lăsați și tinerii să se odihnescă împreună.
Luni, pe la ora 2-3 după amiaza, uspățul se pornește din nou. De data aceasta se reiau
obiceiurile din cadrul nunților, dar satirizat, cu personaje deghizate în mire, mireasă, nănași, moși,
dolieși, stegari, popă, muzicanți, fardate care mai de care mai urât, îmbrăcați cât mai hazliu, cu tulei
(coceni de porumb) sau bâte, pari, în loc de instumente muzicale sau de lumânări, mireasa cu țoale
(haine) cât mai rupte și ponosite, cu vrejuri da fasole puse la gât în loc de mărgele, cunună din ardei,
ceapă, usturoi. De obicei se folosesc bărbații și femeile din sat care sunt mai umoristici. Îndreptându-
se spre locul de desfășurare a nunții, cu voie bună, din nou apar tot felul de obstacole în calea
uspăcionilor: se aprind focuri, se aranjează lemne și crengi sub forma unor baricade. Cu greu, trecând
peste ele, uspățul ajunge la destinație unde uspăcionii sunt așteptați de adevărații miri, cu mireasa
îmbrăcată în nevastă. Toată lumea se distrează, mănâncă, bea, cântă, joacă, până vine momentul
bărbieritului.
Toți bărbații de la nuntă trebuie să se dichisească, adică să-și radă metaforic barba. Pentru
aceasta se organizează un fel de frizerie. Se pune o bancă mare pe care să încapă 6-7 bărbați . Pe
umerii bărbaților se așază o scară astfel încât, fiecare bărbat să aibă capul prins între două lațuri de
scară. Scara este ținută la fiecare capăt de câte un bărbat. Peste scară, sub bărbia bărbaților, se aranjeză
un cearșaf mare care să-i cuprindă pe toți clienții. Se spune că bărbații sunt prinși în jug. Bărbierul
apare cu un brici dintr-o bucată de lemn, lung de aproape un metru, pe care îl ascute pe o bucată de
piele cât mai puturoasă, prinsă la brâu. Ca orice bărbierit și acesta începe cu înmuierea bărbii. Astfel,
dintr-o parte a scării în cealaltă și invers, bărbierul dă cu bidineaua pe fețele bărbaților, iritându-i.
Apoi cu briciul, proaspăt ascuțit și mirosind urât îl ia pe fiecare bărbat în parte și il trece pe la nas,
dă cu el pe barbă, ba îl prinde de nas sau de urechi, trăgând de ele pentru a-l putea mai bine bărbieri.
Totul se desfășoară sub hazul celorlați uspăcioni. La finalul bărbieritului din jug, fiecare client trebuie
să-și primească nafura, compusă din hrean, piper, ardei iute, totul în concentrație cât mai iute. Unii
clienți nu vor să deschidă gura, alții ar vrea să iasă din jug, dar nu pot, deoarece cei doi bărbați care
țin scara la capete o apasă pe umerii clienților . Iuțeala le este spălată cu o gură de răchie (țuică) dată
din sticlă de către bărbier. Și aici apare hazul când unui client neatent în loc de țuică i se dă oțet.
Distracția cea mai mare este atunci când în jug se pun oameni nu din sat, ci din altă parte, care nu
cunosc obiceiul și se înghesuie să fie printre primii în jug. Pentru tot chinul la care sunt supuși, după
ieșirea din jug, fiecare client plătește bărbierul, banii fiind ai mirilor.
Nunta continuă cu buna dispoziție până marți dimineața.
Astăzi nunțile nu mai țin două zile, ci doar una, renunțându-se la nunta satirică și la bărbierit,
iar ele încep sâmbăta și se termină duminica dimineața.
448
 Materialul este scris având la bază obiceiuri culese de la mama și bunica mea.

OBICEIURI ȘI TRADIȚII ÎN IMAGINI

DE IERI ȘI DE AZI

Prof. Pîrvan Adriana

Colegiul Național ”Anastasescu”
Roșiorii de Vede, Teleorman, 2017

Tradiţiile, obiceiurile, portul şi folclorul sunt comori inestimabile ce definesc un popor,

făcându-l unic, statornic şi nemuritor, în ciuda scurgerii timpului.

Pregătiri înaintea sărbătorilor de Paști

Comănești, Județul Bacău, 1980

Citirea sfintei scripturi

Portul popular românesc

449
Șicula, Județul Arad, 1945 Tg-Jiu, Județul Gorj, 1980

Dans popular tradițional

Roșiorii de Vede, Județul Teleorman, 2000

450
 PAŞTELE ÎN FAMILIA MEA
Chiru Amalia
Clasa a V a B
Şcoala Gimnazială „Mihail Sadoveanu” Loc. Galaţi
Prof. Coord. Toader Rodica

Sfintele Paşti este cea mai frumoasă sărbătoare.

Avem tradiţii: încondeirea ouălor şi facerea cozonacului. Ouă încondeiate se găsesc şi de
cumpărat, dar se pot picta cu mâinile noastre,
desena cu ceilalţi colegi în clasă sau mai nou în
Biserică. Această acţiune îmi dă o stare de veselie
şi mândrie că anul acesta am reuşit mai multe
activităţi să facem: pelerinaj de Florii cu colegii şi
doamna de religie, am încondeiat Ouă, am fost la
mărturisit şi împărtăşit şi am pictat icoane pe sticlă.
În vacanţa de vară mi-am propus să merg
la bunici şi să văd şi alte obiceiuri din partea
locului. Gustarea mea preferată de Paşti este pasca
bunicii. Este o tradiţie la noi în familie, ca eu şi
sora mea, Evelyna, să facem împreună pască cu
bunica, iar după aceea să discutăm despre ce am
auzit în Săptămâna Patimilor la Denii.
Paştele este cea mai frumoasă sărbătoare, pentru că îmi trezeşte o stare de bucurie.

PAŞTELE

Luchian Simona Ioana

Clasa a V a B
Şcoala Gimnazială „Mihail Sadoveanu” Loc. Galaţi
Prof. Coord. Toader Rodica

Sfintele Paşti este o sărbătoare minunată.

Sunt foarte multe tradiţii care trebuiesc respectate pentru că le avem din moşi strămoşi. Cu
două zile înainte de Sfintele Paşti am fost cu clasa la mărturisit. Acasă, eu împreună cu mama, facem
ouă încondeiate şi pască. La noi pasca este făcutăcu brânză proaspătă de vaci cu ouă de ţară şi cu
stafide aurii ca soarele. Asezonată cu esenţe de lămâie, rom şi vanilie. Aşteptăm cu multă veselie
venirea zilei de Paşti. Bucuroşi de vacanţă, nu am stat aproape deloc în casă.
Vacanţa a trecut foarte repede şi nu am avut timp de plictiseală. La şcoală, pe stradă, peste
tot se auzea în loc de Bună ziua! „Hristos a înviat!” / „Adevărat a înviat!”

451
 În clasă copiii povesteau despre vacanţa lor. Schimbam
impresii despre tot ce văzusem în noaptea de Înviere. La ţară la
bunici e un obicei ca să duci lumină şi celor adormiţi. Dar
întorcându-mă la şcoală am vorbit cu doamna de religie să mergem
la Biserică să ne rugăm mai ales că era o altă sărbătoare: Izvorul
tămăduirii şi ne-am rugat şi ascultat Sfânta Liturghie. Am retrăit
serile de Denii.
Vacanţa s-a terminat şi şcoala ne va uni!

PAȘTELE -TRADIȚII ȘI OBICEIURI

Prof.Înv.Preșcolar :Ilie Doina Mihaela

Grădinița: Petrești

Paştele este o sărbătoare religioasă întâlnită, cu semnificaţii diferite, în creştinism şi iudaism.

Unele obiceiuri de Paşti se regăsesc, cu semnificaţie diferită, în antichitatea anterioară religiilor
biblice. Paştele şi-a păstrat până în prezent farmecul şi semnificaţia, fiind un moment de linişte
sufletească şi de apropiere de familie. Farmecul deosebit este dat atât de semnificaţia religioasă -
întotdeauna mai există o şansă de mântuire - cât şi de tradiţii: oul pictat, iepuraşul, masa cu mâncăruri
tradiţionale de paste - cozonac, pască, miel, slujba de sâmbăta seara cu luarea luminii.
Multe dintre tradiţii au legătură cu ouăle de Paşte, simbolul acestei mari sărbători. Una dintre
ele spune că atât cei care merg la Înviere, cât şi cei care nu merg, trebuie să se spele într-un lighean
mare unde se află, pe lângă apă proaspătă şi curată, ouă roşii şi bănuţi din argint sau aur. Toate acestea
au un rol: spălarea cu oul, pentru a fi uşori, roşii şi sănătoşi, iar cu bani, pentru a le merge bine tot
anul, să fie curaţi şi să aibă bunăstare. Tradiţia mai spune că cei care ciocnesc ouă se vor vedea pe
lumea cealaltă. În momentul ciocnirii ouălor se rosteşte „Hristos a înviat!”, iar celălalt răspunde
„Adevărat a înviat!”. O credinţă din bătrâni spune că cel care are oul care se sparge primul, este mai
slab şi va muri mai repede. Fiecare ciocnitor căruia i s-a spart oul, este obligat să i-l dea învingătorului.
De aici şi ideea că cei ce au ouăle mai tari, câştigă tot mai multe. Trişorii care ciocnesc cu ouă din
lemn sunt înşelători şi săvârşesc un mare păcat. Bătrânii spun că găocile de ouă nu e bine să fie
păstrate în casă pentru mult timp, pentru că se ascunde dracul în ele.
În Săptămâna Mare, toţi ai casei trebuie să contribuie la treburile care se pricep. Atât feciorii,
cât şi fetele, trebuie să le sară în ajutor părinţilor, pregătind cele necesare pentru sărbătoare. Fiecare
îşi aduce aportul, deoarece nu trebuie ca Paştele să îl surprindă ca un neom între oameni. Apoi,
începând de sâmbătă, orice lucru de mână încetează. Pe fiecare dintre noi trebuie să ne găsească
sărbătoarea Paştelui curaţi atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Bătrânii mai spun că e bine ca dis-de-
dimineaţă pentru să ne scăldăm în rău. Astfel, nu ne curăţim numai de toate bolile, dar vom fi tot anul
452
scutiţi de orice boală, sănătoşi şi iubiţi. De asemenea, la slujbă se merge în hainele cele mai noi şi
mai curate, aşa cum este indicat în cazul unei sărbători atât de mari. În noaptea de Înviere, pentru a
ne arăta solemnitatea faţă de liturghia desfăşurată, trebuie ca fiecare să aibă o lumânare aprinsă în
mână. Cei care nu o au, sunt consideraţi ticăloşi şi nevrednici.
Noaptea Învierii Domnului reprezintă , pe lângă simbolul sacru al jertfei lui Hristos pentru
mântuirea noastră şi un ritual de înnoire anuală a timpului.
La biserică, preotul – cu Sfânta Evanghelie şi crucea în mână, urmat de alaiul de credincioşi
– iese cu lumânarea aprinsă (Lumina) şi înconjoară biseria de trei ori. Serviciul divin se desfăşoară
afară, iar când preotul va rosti „Hristos a înviat!” toţi cei prezenţi la acest serviciu religios vor spune
„Adevărat a înviat!”. Răspunsul e recunoaşterea tainei Învierii.
Cu lumânarea aprinsă, fiecare se întoarce acasă şi face o cruce mică pe peretele dinspre
răsărit, afumându-l cu lumânarea, pe care o va păstra tot restul anului.
Oamenilor le este permis să mănânce bucatele (pasca/pâinea, ouăle roşii, carnea de miel,
sarea şi vinul) abia după ce acestea se sfinţesc şi după ce fiecare persoană participă la Liturghie.
Gestul simbolic de celebrare a Paştelui este ciocnitul ouălelor roşii. Bucuria Pascală este
cunoscută pe parcursul celor 40 de zile de la Înviere până la Înălţare, timp în care creştinii se salută
cu ,,Hristos a înviat!” şi ,,Adevărat a înviat!” mărturisind de fiecare dată prin aceste cuvinte adevărul
nostru de credinţă.
Prima zi de Paşte trebuie să fie petrecută liniştit, fiind interzisă orice activitate distractivă. În
această zi, e interzis şi somnul.
Luni, a doua zi de Paşte, oamenii dau de pomană pentru cei morţi, mergând, în cele mai
multe cazuri, la cimitir. O credinţă răspândită printre români e că, timp de o săptămână de la Înviere,
porţile Raiului sunt deschise larg. Tocmai de aceea se spune că sufletele celor care mor în Săptămâna
Luminată ajung direct în Rai.
Cu siguranţă că tradiţiile legate de această sărbătoare şi în general legate de toate sărbătorile
sunt mult mai numeroase şi diferite în funcţie de zona geografică dar toate au un punct comun în ceea
ce priveşte raportarea lor la religie şi legătura specială a acestora cu credinţa.

Bibliografie:
1. Crăciun B., Sfintele Paşti în datini şi obiceiuri, Editura Porţile Orientului, Iaşi, 1994;
Ghinoiu I., Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Buureşti, 2003

453
 PAŞTILE ÎN CUVINTE ŞI IMAGINI

Prof. Toader Rodica

Şcoala Gimnazială „M. Sadoveanu” Galaţi

Pregătirea este de două feluri: trupescă şi sufletescă. Cea trupescă, încearcă să facă cât mai
puţine greşeli dar cât mai multe fapte bune. Cea sufletească: să ţină post, să se cureţe dar să facă mai
multe lucruri bune.
A şaptea săptămână din Postul Sfintelor Paşti mai poartă denumirea de Săptămâna Mare sau
a Patimilor. De duminică seara şi până în Vinerea Mare se ţin slujbe de seară numite şi denii, din care
aflăm despre activitatea Mântuitorului.
Miercuri când Apostolul Iuda Îl vinde pe Mântuitorul pe 30 de arginţi, exact cât costa la
timpul acela un sclav, şi până în Ziua Învierii, oamenii încearcă să facă cât mai puţine păcate şi să se
împace cu cei certaţi.
În Joia Mare numită şi Joia Patimilor sau Joia Neagră, este ziua în care Mântuitorul spală
picioarele Apostolilor ca să vedem şi noi că atunci când vrem să fim buni şi dacă vrem să facem un
bine ca fără să aşteptăm ceva în schimb, putem să fim ca El şi să fim slugi la alţii pentru că iubirea
mereu învinge.
Elevii în prima săptămână din postul mare sărbătoresc Duminica Ortodoxiei, fiind premiaţi
de către preoţi în biserica parohială.

Dar tot din iubire nu ne uităm nici morţii noştri ca să-i cinstim. Prin pomeni şi parastase ne
arătăm respectul mergând la biserică cu: mâncare, băutură sau colivă cu colaci. Dar mai ales fiind
noaptea de Înviere se merge la mormântul celui răposat cu sfânta Lumină, salutându-i cu: „Hristos a
înviat!”/ „Adevărat a înviat!” Soacra mea este din judeţul Vaslui, iar când mergem acasăde Paşti,
mereu ne atrage atenţia sănu uităm de a merge la cimitir pentru a saluta morţii. Aşa să faceţi şi când
n-o sămai fiu eu! În Joia Mare obligatoriu se fac ouăle, iar tradiţia este ca atunci când vecinei nu
ajunge vopseaua de ouă dupăce ai vopsit tu, dă şi celuilalt. Cumpăr vopsea cu cinci culori. Apoi
începe amestecarea lor. Galben cu verde dă albastru, galben cu roşu = portocaliu, dar cea mai
frumoasăcombinaţie e albastru cu roşu= mov închis. Această culoare e preferatăde prietenii băiatului
meu care merge cu ei la colindat. Copiii se adunăla ora 10.00 dimineaţa şi merg cu: „Hristos a înviat!”,
iar gazda răspunde cu: „Adevărat a înviat!”
Până la ora 15.00 se merge cu acest colind. Apoi fiecare copil se retrage acasă şi numără:
câte ouă a adunat, câţi bani, câţi colaci sau biscuţi. Dacă suma e micăsub 15 lei, copiii merg

454
împreunăla magazinul din sat şi fiecare îşi ia ceva simbolic: o ciocolată caldă, pufuleţi sau bomboane
pe băţ. Au o satisfacţie nemaipomenită. Seara se deapănă amintiri din timpul zilei.
Folclorul conservă mai multe legende creştine care explică de ce se înroşesc ouăle de Paşti.
Una din ele relatează că Maica Domnului, care venise să-şi plângă Fiul răstignit, a aşezat coşul cu
ouă lângă cruce şi acestea s-au înroşit de la Sângele care picura din rănile lui Hristos. Altă legendă
este că atunci când Iisus a fost bătut cu pietre, când acestea L-au atins, s-au transformat în ouă roşii.
Se povesteşte că după ce Iisus a fost răstignit, rabinii farisei au făcut un ospăţ de bucurie. Unul dintre
ei ar fi spus: „Când va învia cocoşul pe care-L mâncăm şi ouăle fierte vor deveni roşii, atunci va învia
şi Iisus.” Nici nu şi-a terminat bine vorbele şi ouăle s-au şi făcut roşii, iar cocoşul a început să bată
din aripi.
La şcoală am rugat elevii de clasa a II a să vină cu ouă vopsite după Paşti şi să ciocnească.

Culorile cu care se vopsesc ouăle sunt: roşii simbolizând sângele Domnului, focul dar mai
ales dragostea; albastre simbolizând cerul care suferă şi plânge prin furtuna care se strâneşte pe
muntele Golgota; galben simbolizând lumina, bogăţia recoltelor, tinereţea; verde simbolizând forţa
naturii, speranţă.
Oul reprezintă mormântul închis în care a stat Mântuitorul trei zile. Ciocnirea ouălor arată
deschiderea mormântului Mântuitorului. Legătura dintre moarte şi viaţă ne arată că natura renaşte la
viaţă în fiecare primăvară.
În tradiţia românească se crede că ouăle de Paşti sunt purtătoare de puteri miraculoase: ele
vindecă boli şi protejează animalele din gospodărie. În dimineaţa primei zile de Paşti, copiii sunt puşi
să se spele pe faţă cu apa dintr-un vas în care s-au pus dinainte un ou roşu , unul alb şi un bănuţ de
argint, cel care se spală ultimul ia bănuţul ca să fie curat ca argintul şi roşii şi sănătoşi tot anul.

455
 Cu o clasa a V a de elevi ai şcoli am fost la pelerinajul de Florii care se face mereu la noi la
Galaţi. Au fost încântaţi.

Anul acesta am ales să facem o nouă lecţie în afară de tradiţionala icoană pictatăpe sticlă. Am
invitat două doamne din judeţul Suceava şi ne-a arătat cum se încondeiază ouăle.

456
Acestea sunt activităţile pe anul acesta prin ochii copiilor noştri!

457
 VOPSIREA NATURALĂ A OUĂLOR DE PAȘTI

Geczi Liliana,
Școala Gimnazială ,,Dimitrie Cantemir”, Oradea

În epoca noastră se cunosc nenumărate metode și tehnici, respectiv materiale pentru vopsirea
oălor de Paști. Este bine să cunoaștem și metodele tradiționale, folosite de către bunicii, străbunicii
noștri în realizarea acestor importante simboluri pascale, mai ales că aceste metode folosesc materiale
naturale, fără chimicale, astfel putem preveni reacțiile adverse, alergiile celor care vor consuma
operele noastre.
Una dintre cele mai vechi metode de vopsire a oulor roșii este prin folosirea cojii de ceapă
ca și colorant.
Ouăle se spală bine cu un burete de bucatarie să nu fie unse. Se clătesc bine și se șterg cu
șervețele absorbante.
Cojile de ceapă se spală și ele, apoi se așează în oala cu apa rece, se adaugă sare și oțet.
Se culeg câteva frunze nu prea mari, cu forme mai interesante. Pe fiecare ou se pune câte o
frunzuliță cu fața spre ou, apoi se așază pe o bucată de ciorap de cca 15x15 cm (se taie dintr-un ciorap
vechi, de culoarea pielii, să nu fie prea gros ciorapul). Se adună ciorapul, având grijă ca frunza să
rămână întinsă, apoi se leagă strâns cu o ață.
Punem oăle astfel pregătite în apa cu ceapă și le lăsăm la fiert la foc mic. Dacă ouăle sunt
fierte, le vom ține mai puțin în apa cu ceapă. Cu cât le ținem mai mult, cu atât culoarea va fi mai
închisă (spre maro).
Scoatem oule, lăsăm să se răcească, desfacem pachetele și ungem ouăle cu o bucată de
slănină, care va da un luciu frumos ouălor noastre,
Așezăm ouăle într-un coșuleț cu iarbă verde și floricele.

458
 URĂRI PE OUĂ ÎNCONDEIATE
COM. CIOCĂNEȘTI, BUCOVINA
- studiu de caz-

prof. Barcău Mirela

Liceul Teoretic ”Ion Luca”, Vatra Dornei

Puțini dintre noi știu că fiecare ou încondeiat de către un maestru popular, spune o poveste.
E povestea imaginată de cel ce împiestrițeasă oul, e urmarea formării sale spirituale, un mesager al
conștiințelor din jurul său, al filozofiei profunde tărănești, a cunoștințelor și tehnicilor moștenite din
moși - strămoși, a secretelor păstrate cu sfințenie și transmise din generație în generație.

Fig. 1 a): Oul nr.1 (maestru popular- Timu Maria, com. Ciocănești)
Motivul: ”Calea Rătăcită” – metoda veche de reprezentare.

Meandrul cu volute și spirale reprezintă șarpele, simbolizează nemurirea, eternitatea,

destinul pe care îl avem de parcurs pe spirala timpului. Oul întreg este de fapt viața fiecăruia.
Între aceste meandre cu volute albe (exprimă puritatea) este desenată o plasă, o rețea care
simbolizează separarea binelui de rău.
Pe fondul negru care înseamnă absolutul, pământul negru de sub picioare, dar și cerul adânc
al nopții, necunoscutul, depărtarea, sunt desenate puncte și picățele ce simbolizează
bogăția și fericirea. Galbenul evocă lumina, tinerețea, fericirea, ospitalitatea, iar roșul dulce
simbolizează viața, dragostea, bucuria de viață.
Cănd primești cadou un astfel de ou, de fapt primești o felicitare, o urare profundă pe care
ți-o face cel ce ți-l oferă.

459
 Fig. 2 b): Oul nr.1 (maestru popular- Timu Maria, com. Ciocănești)
Motivul: ”Calea Rătăcită” – metoda veche de reprezentare.

Ar trebui să alegem conștient astfel de obiecte pe care le oferim cadou, funcție de

personalitatea și gradul de apropiere al aceluia cui îl oferim.
Pe parcursul anilor, meștrii populari au modificat acest motiv al ”Căii Rătăcite”, aducănd în
reprezentarea lui și alte elemente mai moderne pentru reprezentare. (Fig. 3)

Fig. 3: Oul nr. 2 (maestru popular- Timu Maria, com. Ciocănești)

Motivul: ”Calea Rătăcită” – o variantă modernă de reprezentare.

Motivul ”Calea Rătăcită” desenat pe oul nr. 2 este realizat folosind linia formată dintr-o suită
de dreptunghiuri care simbolizează gândirea și cunoașterea - cu negru (simbolul absolutului) pe fâșie
albă, drum alb (simbol al purității). Pătratele de pe acest drum al destinului însemnă inteligentă, e o
altă viziune în prezent. Cu alte cuvinte destinul poți să ți-l croiești și singur. Pe ou avem două linii
ușor ondulate care sunt delimitările unei alte căi foarte cu multe meandre. Liniile ușor ondulate
reprezintă botezul, purificarea cu apă sfântă.
Motivul de pe oul nr. 2 al ”Căii Rătăcite” este împodobit cu simbolul de plasă oblică ce
înseamnă sentimentele omenești.

460
 Ciucurașii albi sunt urări de cât mai multă fericire și bogăție. Avem în fig.3 și simbolul stelei
cu patru colțuri care reprezintă fie punctele cardinale, e ca și cum ți s-ar ura să te orientezi în timp și
spațiu sau, poate să mai reprezinte o urare de ”La mulți ani!”, ea reprezentând totodată și anotimpurile.
Undeva vedem un spic galben care nu poate însemna altceva decât belșug și sănătate.

Fig. 4: Oul nr. 3 (meșter popular- Timu Maria, com. Ciocănești)

Motivul: ”Calea Rătăcită” – o varianta modernă de reprezentare de reprezentare.

Pe oul nr. 3 avem reprezentată o variantă nouă al motivului ”Căii rătăcite”, folosindu-se
elemente geometrice, simbolul stelei cu opt brațe care înseamnă, cum am descris mai sus ”La mulți
ani!”, dar avem prezentă linia dublă: alb-negru care reprezintă eternitatea, însemnă de fapt o urare de
viață lungă și protejată, pentru că linia în semicercuri simbolizează protecția, siguranța.
Totodată motivul ”stelei” reprezintă principiu feminin, al purității, perfecțiunii și frumuseții.
Motivul stelei cu opt colțuri este încadrat cu motive geometrice, pătratul cu rețea, care înseamnă
organizarea vieții, înțelepciunea, motivul X care simbolizează unirea, prietenia.

Fig. 5: Oul nr. 4 (meșter popular- Timu Maria, com. Ciocănești)

Motivul: ”Calea Rătăcită” – altă variantă de reprezentare.

461
 Fig. 6: Oul nr. 5 (meșter popular- Timu Maria, com. Ciocănești)
Motivul: ”Calea Rătăcită” – altă variantă de reprezentare

În figura 6, pe oul nr. 5 avem motivul creștin al crucii realizat cu simbolul rombului care
inseamnă înțelepciune, la capetele brațelor triunghiul cu franjuri care simbolizează stăpanirea asupra
sentimentelor, plasa simbolizează separarea binelui de rău, iar linia în semicercuri protecția,
siguranța.

Fig. 7: Oul nr. 5 (meșter popular- Timu Maria, com. Ciocănești)

Pătratul cu rețea înseamnă organizarea vieții, cercul simbolizează aspectul ciclic al naturii,
eternare înviere, reînoire, veșnicia. O dantelărie care ne poate spune încă multe și multe lucruri.
Fiecare ou împistrițat este un unicat. Transmite mesaje unice, sunt felicitări cu urări pe care
noi le facem când le oferim. E bine să știm ce oferim, e bine să știm ce primim. E cultura noastră
strămoșească, e o descriere a micului nostru univers care este viața noastră. De aceea este necesar ca
aceste îndeletniciri să fie sprijinite să nu dispară, ele sunt istoria evoluției noastre ca oameni pe aceste
meleaguri. O evoluție extrem de complexă, de care ar trebui să fim foarte mândri.

462
 SĂRBĂTOAREA PASCALĂ

Prof. înv. primar, Bodriheic Ana Emilia

Şcoala Gimnazială „Florian Porcius” Rodna
Prof. Bodriheic Doru Călin
Liceul Tehnologic „Liviu Rebreanu” Maieru

Paştele este cea mai veche şi importantă sărbătoare a creştinătăţii, care a adus omenirii
speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice, prin sacrificiul lui Iisus Hristos. În Ardeal, există mai multe
obiceiuri care se respectă din moși –strămoși.
Ouăle roșii simbolizează sângele vărsat de Iisus pentru mântuirea omenirii. Legenda spune
că, după răstignirea lui Iisus, Pilat a fost invitat la o petrecere. Atunci, un soldat a intrat în încăpere
și a strigat ca Iisus a înviat. Pilat, neîncrezător, a spus ca va crede acest lucru doar atunci când oul pe
care îl ținea în mână se va înroși. Oul s-a înroșit pe loc, iar Pilat a scăpat oul pe jos, iar acesta s-a
crăpat. Tot de atunci a rămas și obiceiul că de Paște să se ciocnească ouăle.
Ciocnitul ouălor de Paște se face după reguli bine știute. Persoana mai în vârstă ciocnește
primul oul ținut în mână de o persoană mai tânără și rostește "Hristos a Înviat!", iar celălalt îi răspunde
cu "Adevărat a Înviat!". În zona noastră, există tradiția ca, în dimineața de Paște, întreaga familie să
își spele fața cu apa nouă, în care se pune un ou roșu. Există astfel credința ca, cel care se spală în
această apa, va fi tot anul frumos și sănătos ca un ou roșu. Cojile ouălor mâncate de Paște sunt păstrate
și puse apoi în brazdă, pentru ca pământul să fie roditor.
Mielul de Paște este un alt simbol al acestei sărbători creștine și reprezintă simbolul lui Iisus.
Ca și Mântuitorul, mielul este o jertfă adusă creștinătății. Mielul este și mâncarea tradițională de Paște
și este pregătit după anumite rețete, păstrate de la bunici noștri. Un alt preparat simbolic al sărbătorii
de Paște este și drobul din carne de miel. Mielul pregătit pentru masa de Paște era fript cu toate
măruntaiele la cuptor, fără a fi fiert și fără a i se zdrobi vreun os.
Dimineață, după Slujba de Înviere de la miezul nopții, credincioșii merg în curtea bisericii,
se așează în formă de cerc, cu lumânări aprinse în mână și așteaptă preotul care le va sfinți bucatele.
Fiecare credincios pregătește un coș cu pască, ouă roșii, drob și friptură de miel.
După slujba de dimineață de la biserică, în ziua de Paște, toți membrii familiei se așează la
masă și gustă mai întâi din pasca sfințită. Apoi se ciocnește câte un ou și se închină un pahar de vin.
De pe masa de Paște nu trebuie să lipsească ouăle roșii, drobul și friptura de miel, pasca umplută cu
463
brânză de vacă. După ce se ia masa, copiii merg la vecini și cunoscuți pentru a le anunța Învierea
Domnului, iar gazdele dăruiesc câte un ou roșu fiecărui copil. Noi păstrăm cu sfințenie obiceiurile
lăsate de străbuni și le transmitem mai departe copiilor noștri. Zestrea străbunilor noștri trebuie să
rămână vie în sufletele noastre peste ani și ani. În ziua de Paște și a doua zi, copiii, tinerii și cei mai
în vârstă se îmbracă în costume populare, ducând mai departe și această frumoasă tradiție. Costumele
populare sunt deosebit de frumoase și reprezintă pentru noi o zestre unică.

SĂRBĂTORI PASCALE ÎN ZONA BEIUȘULUI

(Amintiri din adolescenţă)

Prof. Stănescu Adriana Teodora

Colegiul Naţional “Preparandia- Dimitrie Ţichindeal” Arad

Cele mai dragi amintiri pe care le păstrez ȋn suflet sunt cele legate de viaţa satului Budureasa
din judeţul Bihor, de clipele petrecute la bunici ȋmpreună cu verișorii mei și prietenii pe care mi i-am
făcut pe uliţă. Vacanţele de iarnă și primăvară au ȋn centru Crăciunul, respectiv Paștele, iar tradiţiile
și obiceiurile păstrate cu sfinţenie au făcut ca aceste sărbatori să capete o altă dimensiune.
Sărbătorile pascale debutează cu ȋnceperea postului care durează patruzeci de zile. În tot
acest timp nu se mănâncă produse lactate, carne sau ouă. Bunicii ţineau acest post cu stricteţe, dar
copiilor li se permite să respecte aceste reguli doar ȋn zilele de miercuri și vineri. În prima zi din post
se sărbătorește Sf. Teodor, când se fierbe grâu, se face colivă și pomelnicele date ȋn această zi pentru
sufletele celor plecaţi dintre noi sunt citite ȋn biserică pe toată perioada postului.

464
 Cu o săptămână ȋnainte de sfintele Paște se sărbatorește Floriile, se merge la biserică și se
aduc acasă mâţișori, crenguţe de salcie ȋnflorite, care se pun la geam sau la poartă pentru a marca
intrarea Domnului ȋn Ierusalim. În Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor se oficiază ȋn fiecare
seară Deniile, slujbe prin care credincioșii ȋl ȋnsoţesc spiritual pe Hristos pe drumul Crucii până la
moarte și Înviere. În gospodării se face curăţenie, se merge la cimitir unde se plantează flori proaspete,
iar joia se merge la târg. Joia e mare zi de târg ȋn Beiuș, unde localnicii merg să facă ultimele
cumpărături pentru masa de Paște. Vinerea e zi de post, de vopsit ouă și de fiert șuncă. Nu se consumă
oţet ȋn această zi, ȋn semn de respect pentru patimile Mântuitorului.
Încondeierea și vopsirea ouălor era cea mai
plăcută mie. Cu ȋnclinaţii artistice modeste, am ȋnvăţat
destul de repede de la o dragă mătușă arta ȋmpistritului.
Se pregătesc ouăle, se spală bine cu apă și se fierb. Cel
mai important e condeiul care trebuie să scrie subţire!
Cu puţină imaginaţie se pot crea modele diferite,
simetrice sau asimetrice, simple sau mai complexe. O
altă metodă de ornare a ouălor este aceea cu diferite
frunze, care se lipesc cu apă de ou și se fixează ȋntr-un
ciorap fin. După ornarea cu ceară de albine sau frunze,
ouăle se pun fie ȋntr-o soluţie colorantă din coji de ceapă
sau sfeclă roșie, fie ȋn vopsea de ouă. Când ouăle au primit culoarea dorită se scot, se usucă și se dau
cu grăsime pentru a căpăta un luciu aparte. Rezultatul e ȋnsă mereu unul ȋncântător! Bunica ȋmi spunea
că ouăle ȋnroșite ȋn Vinerea Mare nu se strică până la Rusalii.
Sâmbăta Mare e zi de pregătit bucate. Cioba, friptura și drobul de miel sunt nelipsite din
meniul de Paște, alături de salate de crudităţi și diferite garnituri. Cozonacii sau colacii, cum se
numesc ȋn zonă, sunt umpluţi cu nucă și mac. Bunica face și pâine ȋn cuptor- miroase divin iar crusta
e delicioasă!
Seara târziu ȋncepe să bată toaca, semn că enoriașii sunt așteptaţi la biserică. E un sunet care
se aude plăcut ȋn noapte, parcă grăbește venirea marii sărbători. Oamenii se adună, toţi ȋn haine noi,
puţini sunt cei care aleg straiele ţărănești- poate doar femeile ȋn vârstă mai poartă poalele, niște fuste
tradiţionale, largi, plisate. Bunica ȋmi spunea mereu să aduc acasă lumânarea aprinsă la biserică pentru
a o păstra și a o reaprinde ȋn caz de furtună sau boală. Ea avea credinţa că aceasta poate fi aducătoare
de bucurie dacă este reaprinsă. La sfărșitul slujbei, copiii ciocnesc ouă. În zonă e obiceiul ca cel care
reușește să spargă oul celuilalt, ȋl va lua acasă. Îmi amintesc cum ȋntr-un an am reușit să necăjesc un
verișor mai mic decât mine, luându-i toate ouăle pe care le aduse de acasă tocmai pentru această
competiţie. Chiar și acum, după ani și ani, ne amintim amuzaţi de acel moment.
După slujba de Înviere, fiecare merge acasă, mănâncă din Paște care a fost primit de la
biserică, ouă roșii și șuncă. Duminica dimineaţa se merge iar la biserică. Masa de prânz ȋn ziua de
Paște se ia ȋmpreună cu familia și cei apropiaţi iar apoi se merge ȋn vizită la rude. Totuși se zice că
prima persoană care calcă pragul unei case trebuie să fie bărbat pentru a aduce noroc, belșug și
bunăstare pentru tot restul anului.
A doua zi de Paște sau Duminica Tomii se petrece amintindu-ne de cei plecaţi dintre noi. Se
merge la cimitir unde se ȋmpart pomeni după ce preotul a oficiat slujba. Este un alt prilej pentru
familie și cunoscuţi de a fi ȋmpreună, mulţi venind de departe pentru a participa la aceast moment. O
altă vorbă din bătrâni spune că cei care mor ȋn Săptămâna Patimilor sau ȋn ziua de Paște ajung ȋn rai,
fără a mai trece prin Judecata Divină.

465
 Adolescenţi fiind- verișori, vecini și prieteni- ne bucuram de momentele petrecute ȋmpreună
la cumpărături ȋn Beiuș, ȋn Noaptea de Înviere la biserica din sat, la pomenirea morţilor ȋn cimitir,
seara pe uliţă la povești și glume și mai ales la petrecerile care se organizau ȋn perioada sărbatorilior.
Nimic nu se poate compara cu amintirile adunate alături de cei dragi și cu viaţa la ţară!

SFINTELE PAŞTI

Tudor Monalisa
Clasa a V a C
Şcoala Gimnazială „Constantin Gh. Marinescu” Loc. Galaţi
Prof. Coord. Toader Rodica

E zi de sărbătoare. Părinţii ne duc la Biserică cu multă bucurie în suflet deoarece Îl cinstim

pe Domnul nostru Iisus Hristos. Azi e ziua de Florii. Mereu învăţăm despre Intrarea Domnului în
Ierusalim la ora de religie. Am aflat că e o sărbătoare cu dată schimbătoare. Sunt doar patru mari
sărbători şi acestea sunt: Intrarea Domnului în Ierusalim, Învierea Sa, Înălţarea la cer şi Pogorârea
Duhului Sfânt( Rusalii sau Cincizecimea).
Dintre cele patru sărbători am învăţat căcea mai mare este Învierea Domnului sau popular,
Sfintele Paşti. Ea cade întotdeauna primăvara atunci când natura renaşte. Tradiţiile de Sfintele Paşti
sunt: vopsim ouă roşii cu „sângele Domnului”, galben de la culoarea Soarelui, verde de la iarba din
natură, albastru cum e cerul. Iar dacă amestecăm culorile mai obţinem douăculori superbe: mov şi
portocaliu. O altă tradiţie este frământatul cozonacului şi coacerea lui împreunăcu pasca. Pasca este
făcutăcu brânzăşi stafide. Toate aceste tradiţii ne fac ca noi cei din familie să ne reunim şi să ne
bucurăm de fiecare moment cu cei apropiaţi nouă. Mergem să ne împărtăşim şi să ne rugăm pentru
cei dragi.
La toată lumea este un motiv de bucurie pe lângă faptul că petrec mult timp cu familia aveam
şi zile libere.
În fiecare dimineaţă de Paşti eu şi părinţii mei ciocnim ouă, parcă ar fi o competiţie între noi.
La finalul acestei mari sărbători eu şi părinţii mei adunăm ouăle sparte de fiecare şi ţinem minte cine
a câştigat în fiecare an.
Ce minunat e Paştile în familia mea!

466
 SFINTELE PAŞTI

Stan George
Clasa a V a C
Şcoala Gimnazială „Constantin Gh. Marinescu” Loc. Galaţi
Prof. Coord. Toader Rodica

Paştele este o sărbătoare minunată şi una dintre cele mai importante sărbători, deoarece în
această perioadă Domnul nostru Iisus Hristos a pătimit pentru păcatele noastre.
Sunt multe sărbători minunate dar nu ca Sfintele Paşti şi Crăciunul. Cele două unesc oamenii
şi familiile în mod deosebit, într-un cerc al dragostei şi al creştinismului. Tradiţiile Pascale sunt foarte
frumoase. Gospodinele pregătesc ouă încondeiate, pască sau cozonaci.
Oamenii se strâng în Casa Domnului pentru a lua parte la Sfânta slujba de Paşti. Creştinii se
mărturisesc, se împacă cu cei certaţi, iar în final primesc iertarea Domnului
şi se împărtăşesc.
În postul de Sfintele Paşti anul acesta am mers cu clasa ca să ne
mărturisim, împărtăşim şi ne-am rugat. Parcă anul acesta prea multe
nenorociri au fost, de la terorism la ucidere şi până cea mai mică minciună.
Un obicei la ora de Religie, înainte de a începe ora şi de a se termina,
doamna ne-a învăţat să cântăm: „ Hristos a înviat din morţi/ Cu moartea pe
moarte călcând/ Şi celor din morminte/ Viaţă dăruindu-le.” Aşa am cântat
până la a treia mare sărbătoare, Înălţarea Domnului. Când depunem în
curtea şcolii coroane de flori la statuia soldaţilor care ne-au apărat şi salvat
această ţară. Sărbătorile Pascale aduc veselie în casele tuturor creştinilor.
Îmi aduc mereu aminte de această sărbătoare, mai ales vara când sunt în vacanţă, şi ce gust
bun avea cozonacul mamei.
„Hristos a înviat!”

TRADIŢII OLTENEŞTI DE PAŞTI

Prof. Munteanu Angela

Şcoala Gimnazială Numărul 117
Bucureşti, Sector 6

Paştele este una din marile sărbători creştine care este respectată cu sfinţenie în lumea satului
românesc. Printre treburi şi griji, gospodarii aşteaptă încă nerăbdători Învierea Domnului şi a întregii
firi. Satul meu natal din Oltenia, la care mă întorc mereu cu gândul şi condeiul, nu face excepţie.
În a doua zi de Paşti, după ce au trecut noaptea Învierii şi masa tradiţională cu familia din
prima zi, consătenii mei de demult şi de acum îşi iau târnele (coşuri mari împletite din nuiele, cu două

467
mânere laterale) doldora de bucate alese şi vin bun de buturugă, se îmbracă în hainele cele bune sau
în cele noi luate special pentru a se înnoi de Paşti şi pleacă spre biserica din sat.
Cu mic, cu mare, familii întregi se adună în curtea bisericii. Aici există locuri stabilite din
bătrâni unde fiecare familie se aşează an de an. De jur-împrejurul lăcaşului sfânt se întind velinţe
ţesute din lână şi rogojini împletite din papură, pe care sunt scoase drobul, friptura, pacelele ce nu
lipsesc niciunui Paşte (o zeamă cu usturoi verde, cap de miel şi picioare de miel înfăşurate în
intestinele acestuia), cozonacul plin cu nucă, vinul şi mai ales ouăle roşii.
Apoi întreaga suflare îl aşteaptă pe preot. Nimeni nu începe să ciocnească ouă sau să
mănânce până ce nu ciocneşte mai întâi cu preotul. Când acesta soseşte dă roată bisericii ciocnind
câte un ou numai cu capul fiecărei familii prezente. Apoi se aşează lângă propria familie şi masa
începe. Oamenii ciocnesc ouă şi închină pahare, se ospătează din belşug şi se bucură de prezenţa
celorlalţi.
Odinioară, după ce se încheia această masă de la biserică, unde sătenii se purtau cuviincios
şi sărbătoreau cu respect şi în linişte, mergeau cu toţii în centrul satului, în faţa vechii primării şi
încingeau o horă mare, cu muzică de lăutari, căci satul meu era vestit pentru lăutarii săi. Aici, flăcăi
şi fete, tineri şi bătrâni, copii şi părinţi jucau până seara târziu, când porneau alene spre casele lor,
pentru a relua munca de a doua zi.
Deşi vremurile s-au schimbat şi, odată cu ele, şi oamenii, Paştele la sat se simte altfel decât
la oraş, încă strecoară în suflete o înfiorare caldă, un sentiment de respect şi pioşenie, care mă face să
sper într-o revenire a neamului meu sfânt şi drag la tradiţiile şi morala creştină de odinioară.

''UDATUL NEVESTELOR'' DE LA HODAC

Prof.preprimar Farcaș Lucica

Școala Gimnazială Răatolița
Jud. Mureș

"Udatul nevestelor" în râul Gurghiu este un obicei unic în România, pe care hodăcenii îl
păstrează cu sfințenie din moși strămoși.

468
 "Udatul nevestelor" este un obicei dedicat tinerelor soții, care s-au căsătorit în ultimul an,
după Rusaliile de anul trecut până acum, și are ca scop fertilitatea și norocul femeii.
Obiceiul care este în fruntea tradițiilor populare din Hodac este 'Udatul nevestelor'. De când
datează aceste obicei nimeni nu poate spune, dar cu certitudine datează de sute de ani în
Hodac.deoarece aceată comună a fost atestată documentar de aproape 460 de ani, pentru că
hodăceanul știa să își păstreze obiceiurile. Obiceiul se ține la 'Podu' ăl mare'', exact la intrarea în
comună — înainte era un pod mare, din lemn, acoperit cu șindrilă—, iar la acesta participă tot satul,
dar și oameni din zonă. Fetele căsătorite de la Rusaliile de anul trecut, până la Rusaliile de anul acesta
sunt jucate de alți bărbați decât soții lor. În fruntea jocului se află prima femeie care s-a căsătorit, iar
bărbații, în ritm de dans, le conduc la râu, iar la semnul bărbatului de la prima pereche, care strigă
tare 'În apă cu ele, mă', nevestele tinere sunt luate în brațe și băgate cu picioarele în apă. Soții lor
intervin prompt și nu lasă ca ele să fie udate, făcând un târg cu bărbatul care le joacă nevasta. Târgul
constă în băutură. La încheierea târgului, femeile sunt udate pe pantof. Se spune că dacă vor fi udate
ele vor fi naște copii frumoși și sănătoși". După ce soții bat palma cu dansatorii pentru a nu le fi udate
foarte tare soțiile, iar soțiilor lor li se udă doar pantofii, semn că târgul a fost acceptat alaiul revine în
zona de lângă pod și continuă jocul.
Înainte cu o zi de acest obicei, în ziua de Rusalii, preotul din sat sfințește apa râului Gurghiu,
astfel încât femeile care vor fi udate să fie binecuvântate.
Înainte ca tinerele soții să fie luat la joc bărbații cântă un vechi cântec popular: "Foaie verde
a bobului/La podul Hodacului/La Rusalii-n sărbători/Se strâng fete și feciori. /După datina
Străbună/Toată lumea se adună/în Luna cireșelor/ Udatul nevestelor" sau "Foaie verde de trifoi/La
anul veniți și voi/La podul de la Hodac/Unde-i mare horă-n sat". La rândul lor, nevestele au
strigăturile lor: "S-a adunat azi tot satul/Să vadă cum e udatul/Udatul nevestelor/În ziua Rusaliilor"
sau "Joacă bade, joacă bine/Nu mă face de rușine/Că și eu no-i juca rău/O-i juca pe placul tău".
Obiceiul "Udatul nevestelor" începe cu dansuri populare la care ia parte aproape tot satul,
după care urmează "Bătuta", "De-a lungul" sau "Jocul de-a bota", un continuator al "Jocului
călușarilor" din Hodac, la care participă atât tinerii, cât și bătrânii și copiii, iar la final se încinge
petrecerea.
În trecut au fost și cazuri în care soții au refuzat să facă cinste, să se târguiască cu dansatorii,
iar atunci nevestele lor au fost lăsate în apă, ieșind cu hainele muiate, lipite de corp. Până în 1972 se
cunoșteau trei cazuri în care femeile au fost udate cu totul, iar asta era mare rușine că soțul nu a reușit
să plătească o băutură pentru a o salva de la o baie".
Spre deosebire de portul vechi, portul popular actual este mai înflorat, nu mai predomină
doar culorile alb și negru, iar în loc de tricolorul de la brâu bărbații au șerpar și nu se mai poartă
zurgălăi și opinci cum se purta atunci.
Unul dintre localnici, Traian Fărcaș, în vârstă de 78 de ani, spune că știe că obiceiul este
moștenit din moși strămoși, că prima dată perechile joacă "De-a lungul", iar apoi începe "Învârtita"
sau "Bătuta", prin care tinerii se deplasează către râu, iar femeile sunt băgate cu picioarele în apă.
Bătrânul spune că nu mai ține minte câte neveste tinere a udat, însă își amintește că a condus jocul de
multe ori și că de fiecare dată a primit câte o ladă de bere pentru a nu uda prea tare tânăra soție.
"Am primit de fiecare dată câte o ladă de bere. Nu s-a întâmplat niciodată ca soțul să nu
plătească. Dacă nu plătește, i-ar fi rușine, obiceiul e obicei. Acesta nu se strică", a menționat Traian
Fărcaș.
Floarea Dan, de 68 de ani, măritată în Hodac, susține că a fost udată la vârsta de 20 ani, la
un an după ce s-a măritat, și spune că obiceiul prevede că femeia trebuie udată și că ea a făcut patru
copii, iar acum ar juca dar nu prea mai poate din cauza vârstei.
Frumos mai știau să povestescă oamenii în vărstă .Mama soacră a mea s-a născut și a
copilărit în Hodac,s-a mutat în Gurghiu după ce s-a măritat.Și ea a fost udată la podul Hodacului.

469
470
 ACESTEA NE SUNT RĂDĂCINILE!

Prof.înv.primar Viorica – Elena Codescu,

Școala Gimnazială ”Dumitru I. Ionescu”, Calvini-Buzău

”Zi de Paști cu soțul pe front”

– 1939. Acesta este primul Paști
”Românașul” – 1960 - ce este petrecut în așteptarea
Acesta este costumul soțului plecat pe front. Se știe că
tradițional popular pentru sărbătorile pascale reuneau
băieți. Acest copil famiiliile. Această familie este
participa la sărbătoarea incompletă deoarece bărbatul
floriilor, ocazie cu care lupta pe front. Femeile rămase
acasă făceau poze cu copiii, din
era horă la căminul din
când în când, pentru a le trimite
localitate. soților.

”Sărbătoarea Floriilor” – 1954 –

Fetele satului gata pregătite pentru
horă. Să nu uităm că la hora satului
fetele nu ieșeau doar însoțite de
mame!

471
 VINEREA PATIMILOR - FILE DE JURNAL

Prof. Daniela Pascal

Școala Gimnazială Singidava, Cugir

În seara de Vinerea Mare vin cu toţii să ia parte la slujbele de

îngropare a Mântuitorului.
În această seară, biserica capătă o înfăţişare deosebit de înălţătoare.
În tot cuprinsul ei, Biserica străluceşte în lumina candelelor,
policandrelor şi sfeşnicelor încărcate cu lumânări.
Sfântul Epitaf aşezat pe masă, în faţa crucii, stă înconjurat de flori și
lumânari aprinse cu Evanghelia deasupra, întărind duhul credinţei tuturor
acelor credincioşi care, în faţa lui, trebuie să îngenuncheze de trei ori şi să
sărute Sfânta Cruce şi picioarele Mântuitorului.
Fiecare cu câte o lumânare în mână ascultă cu evlavie prohodul cântat la strană de
corul Bisericii aranjat pe grupe.
Mi-am îndreptat privirea spre lumânarea din mâna mea, de a cărei “lacrimă de ceară”
îmi ardeau mâna şi sufletul.
Chinurile şi moartea Omului Iisus au transformat Universul într-o lacrimă enormă. Fiecare
chip părea împietrit ... şi din când în când câte o lacrimă curgea din ochii reci, cu expresii goale.
Omenirea rămăsese singură, iar turma fără păstor era rătăcită.
Era momentul ieşirii din Biserică şi al Ocolului. Preotul şi credincioşii luând sfânta pânză,
ies şi înconjoară biserica de trei ori, în semn de îngropare a Domnului Iisus. Se cântă: “ Pe calea
către culmea morții... si Mergi la cer …“
Toată lumea îi urmează cu făclii aprinse, în sunetul prelung al clopotelor.
În acest an vremea era tristă, ploaia cădea din abundenţă părând a fi un plâns al întregii
naturi. Ca într-un vis mi-am ridicat mâinile spre obraji şi am simţit lacrimile care curgeau. Am
privit atunci spre cer şi în acelaşi timp o picătură de ploaie mi-a atins faţa ca o mângâiere sau ca
un alint.
Oamenii adunaţi în grupuri au uitat de ploaie şi de orice grijă lumească, de orice ură sau
supărare, aflându-se pătrunşi de puterea credinţei care le înălţa sufletul făcându-i mai buni şi mai
drepţi.
Intră cu toţi pe sub Sfântul Epitaf în semn de smerenie pentru Mântuitor şi pentru ca să
fie sănătoşi tot anul.
La venirea nopţii, când slujba s-a terminat, pleacă toţi spre casă, lăsând capetele
lumânărilor aprinse “ca să afle şi morţii despre venirea zilelor mari ”.
Ploua, din nou, iar picăturile de ploaie vesele s-au unit într-un imn de dragoste si linişte.

472
 ARC PESTE TIMP

Educ. Balea Mariana,

GPN Nr. 2, Liceul Tehnologic “Petre Ionescu Muscel”
Domnești, județul-Argeș

Comuna Domnești este una dintre vechile așezări din nordul regiunii Argeș, în apropierea
Munților Făgăraș, situată la jumătatea distanței dintre Câmpulung Muscel și Curtea de Argeș și între
Pitești și poalele munților Carpați.
Istoria de veacuri a comunei Domnești ca, de altfel, istoria tuturor satelor noastre de
munte, este o istorie aspră și plină de învățăminte. Pierdut între muscelele Doamnei, la margine de
județ, străjuiește de veacuri un sat de oameni chipeși, pricepuți, gospodari și înțelegători: Domneștii,
care a avut întotdeauna norocul unor conducători de neegalat.
Numele de Domnești l-a primit satul, de la râul Doamnei. Numele râului însa, se povestește
că ar fi luat după numele unei doamne ce s-ar fi înecat în el tocmai în dreptul localității ce avea să
poarte numele Domnești. Însă mai mulți povestitori spun că doamna lui Radu Negru, fiind urmărită
de tătari, a căutat scăpare fugind de la Câmpulung Muscel spre Curtea de Argeș. Sosită la râul - numit
astăzi râul Doamnei - nu s-a sfiit de mărimea și repeziciunea lui, ci a căutat să treacă peste el cu șareta
sa. Cu toată hărnicia vizitiului, doamna nu a putut fi cruțată de vrășmășia undelor zgomotoase. Astfel,
doamna înecându-se aici, se botează acea apă cu numele râul Doamnei. Se mai povestește că satul și-
ar fi luat numele nu numai după acel râu, ci și din faptul că, aici ar fi stat o doamnă numita Cârjoaica,
care a fost fiica sau cel puțin ruda de aproape a lui Radu Negru. Aceasta a avut sub stăpânirea sa
moșia Domnești, pe care a ridicat o mulțime de clădiri, case, biserica etc.
Se mai zice că aici se afla și un castel în care de multe ori poposea Radu Negru. Locului i s-
a spus “La domnie”, iar satului ce s-a format împrejur, Domnești. Legenda mai spune că, puțin mai
spre miazăzi de ruine, se afla mai demult un han care s-ar fi scufundat tocmai în ziua de Paște, când
petreceau oamenii în el și în loc a ieșit apă neagră. În acel loc se vede și astăzi o groapă.
Despre doamna Cârjoaica se povestea că, “simțindu-și moartea, ar fi hotărât să
dăruiască moșia Domnești mânăstirii care o va înmormânta și-i va face datinile creștinești după
moarte. La sfârșitul vieții ei, auzind de aceasta, mai marele mânăstirii Câmpulung Muscel trimise mai
mulți călugări. La fel și mânăstirea Curtea de Argeș, care fără preget porniră spre Domnești, dar
neaflând acolo corpul doamnei au plecat spre Câmpulung. La 9 km de Domnești au sosit călugării
din Câmpulung unde se încinse lupta dintre trimișii ambelor mânăstiri. Cei din Curtea de Argeș ieșiră
învingători. Ei luară corpul doamnei și moșia Domnești se dăduse mânăstirii Curtea de Argeș, pe care
au stăpânit-o până când moșiile mânăstirilor se dăduse statului.”
Mătușa Marioara Diaconescu, astăzi în vârsta de 96 de ani, povestește că tot în acel loc era
o piatră foarte mare. Basarab I, în drumu-i de la Câmpulung la Argeș, care trecea prin Domnești,
poposea cu caii. Din timpul lui Basarab I ar fi acea piatra, pe care ședea una din soțiile lui, cât se
odihneau caii. De atunci, acelei pietre i s-a zis “Piatra Doamnei”. Legenda mai susține că tot în zona
acelui loc, Neagoe Basarab urma să ridice mânăstirea pe care apoi a ridicat-o la Curtea de Argeș.
În urma unui spectacol al Cenaclului Flacăra, Adrian Păunescu a scris, la 23 ianuarie 1980,
poezia “Accent”, dedicată Domneștiului:

Accent
473
Suflet al meu, dă-ți voie să iubești
Și, când povara vârstei se răstoarnă,
Și-i rana biologică, și iarna,
Ia-ți trupul și dă fuga la Domnești!

Pe-aici a semănat pământul munți,

Și-un pictor s-a făcut cu satul una,
Și pânza lui sunt focuri, crânguri, punți
Și din nisoarea lui răsare luna,

Suflet al meu, rătăcitor mereu

Cum semeni tu, nemulțumit de toate
Cu-acești ciobani nomazi, suflet al meu
Între ninsoare, cer și libertate
Cârciuma Petre Podea, Domnești

File din istoria Domneștiului

Delegația Muscelului la nunta

Principesei Ileana
26 iulie 1931

La 27 august 1939, cel care a fost directorul școlii domneștene, Înv. Elisei Avram, a dedicat o poezie
celui care a pus bazele învățământului în Domneștii Muscelului la jumătatea secolului XIX,
Profesorului Universitar Petre Ionescu Muscel - laureat al Universității din Roma – și al cărui nume
îl poartă astăzi liceul din comună.

Bună viața-i în Domnești

Foaie verde mere crețești

Bună viața-i în Domnești,
În Domneștii din Muscel
Vale-n larg, râu măricel

474
Satu-i cu obraji spălați
De dealuri înconjurați
Cu veșmânt de case bune,
Bucurii să împreune

Case, unele-s spălate

Pentru treburi însemnate,
Cum nu afli-n alte sate

Și întocmitor e el,
Petre Ionescu-Muscel
El brațară, el cercel
Șezătoare în Domnești, fotografie cca. 1932

Arcul de Triumf la intrarea în comuna Domnești

Bibliografie:
Crâmpeie de monografie - Ion C. Hiru, George Baciu – editura Alfa-Iași 2009
Domnești, Perla râului Doamnei – Podea Titus Petre – București 2011

PRIMA DUMINICĂ DUPĂ ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS

HRISTOS

Pașka Adriana- Ioana

Școala Gimnazială Nr. 1 Valcău de Jos
Valcău de Jos

În Calendarul Creștin Ortodox, prima duminică după Învierea Domnului nostru Iisus Hristos,
este o zi de prăznuire dedicată Apostolului Toma. În județul Bihor, comuna Bratca, localitatea Valea
Crișului, unde locuiește și bunica mea, tot în prima duminică după prăznuirea Sfintelor Paști, se
celebrează Paștile Mici sau cum spun bătrânii, Paștile Morților, în vreme ce, în alte părți ale țării,
răposaților li se aduce cinstire luni, iar momentul ales în acest scop se numește Paştile Blajinilor. Este
foarte greu de stabilit vechimea acestui obicei care se desfăşoară, an de an, în această localitatea.
475
 Așa se face că în Valea Crișului, în această zi, atât
biserica cât și curtea acesteia este plină de credincioși,
săteni și rude din alte părți ale țării, care se adună pentru
a- și aminti de cei răposați din familiile lor. Femeile merg
de dimineaţa bună la biserică şi duc pausul (un colac ce
se dă pomană de ziua morţilor celor ce sunt prezenţi la
slujba religioasă în acea zi) și alte bucate.
Toată lumea, cu mic cu mare, de dimineață merge
la Biserica Ortodoxă din sat, la Sfânta Liturghie, unde se
roagă atât pentru cei morți cât și pentru cei vii, dragi lor.
După terminarea slujbei, afară, în curtea bisericii, la doi
pași de cimitir, are loc pomenirea celor răposați,
Parastasul sau Ridicarea Pausului cum i se mai spune în
această zonă. Tot în acest moment, familiie celor morți,
împart lumânări celor prezenți, cu excepția tinerilor
necăsătoriți, lumânări pe care le țin aprinse până la
terminarea slujbei.
La final, oamenii dăruiesc în cinstea morților,
diferite bucate (ouă roșii, dulciuri, cojonaci, suc, plăcinte,
brânzoici, etc.) rostind “Dumnezeu să- i ierte!” .
După împărțirea bucatelor, fiecare om se îndreaptă spre casa lui, dar nu înainte de a lua o
bucată de prescură și de a- și face semnul Sfintei Cruci.

TRADIȚII ȘI OBICEIURI PASCALE ÎN BIHOR.

LIOARA (FELEAGA), SÂNZIENELE ȘI CĂLUȘERII

Prof. Mateiaș Ramona – Maria

Colegiul Tehnic Traian Vuia, Oradea, Bihor

Perioada lunilor de primăvară și cea aflată în jurul Sărbătorilor Pascale a oferit și încă mai
oferă multe manifestări folclorice. Astfel, din timpurile străvechi, străbunii au întâmpinat sosirea
primăverii și a Sărbătorilor de Paște cu adevărate serbări, cu cântec și joc, practici și ritualuri. Cu
toate că biserica a căutat să înfrâneze datinile și obiceiurile de primăvară din timpul Postului mare,
interzicând organizarea nunților, horelor țărănești, petrecerilor cu joc și cântec, tocmai într-un
anotimp când întinerește întreaga natură, oamenii și-au păstrat, din tată în fiu, obiceiurile și tradițiile.
De sosirea primăverii sunt legate câteva credințe populare, care în unele sate bihorene se mai
păstrează și astăzi: dacă în luna lui Mărțișor te speli pe față cu apă rece, vei fi tot anul sănătos (în sate
precum Livada Beiușului, Cusuiuș, Ghighișeni); când auzi mai întâi tunând, să te lovești pe cap cu
ceva, că vei fi tare ca tunetul (în Șuncuiuș, Zece-Hotare, Remeți, Surduc); primăvara când vezi mai
întâi șarpe, e bine să-l omori, că de nu îți va suge sângele (Finiș, Brusturi, Petrileni, Izbuc); dacă vrei
să întinerești, să te freci la ochi cu o brândușă, spunând: Floarea asta-mbătrânească,/ Ochii mei
476
întinerească! De asemenea, când semeni grâu de primăvară, să arunci de trei ori sămânța cu ochii
închiși, zicând: Așa să nu vadă păsările grâul/ Cum nu-l văd eu amu!
În satele Ineul de Criș, Săbolciu, Săcădat, Husasăul de Criș s-a păstrat credința că dacă în
grâul de primăvară băgăm un lacăt închis, atunci gura păsărilor va fi închisă și nu vor strica grâul.
Aceste credințe însă sunt pe cale de dispariție.

Lioara (Feleaga), obicei de a doua zi de Paște

Lioara se înscrie între obiceiurile de joc din perioada lunilor de primăvară, datină căreia nu i
s-au dedicat studii şi cercetări mai ample asupra originii şi funcţiilor sale social-artistice. Asupra
Lioarei există o singură menţiune, care o înscrie printre jocurile unde tinerii leagă prietenii înainte
de căsătorie (Vasile Sala).
Obiceiul Lioara se desfășoară în anotimpul primăverii, în cadrul ciclului pascal, chiar a doua
zi de Paște, fiind foarte răspândit, mai ales în satele Lunca, Seghişte, Meziad, Hotărel, Pietroasa.
Căbeşti, Chişcău, Cociuba Mică şi altele.
Lioara (Feleaga) are denumirea după ştergarul feleagă, pe care fetele de măritat îl lucrează în
timpul iernii în războiul de ţesut. În acest scop, aleg cele mai frumoase elemente populare decorative.
Motivele sunt ţesute în roşu şi negru, pe un fond alb. Cu cât motivele folclorice din feleagă sunt mai
bogate şi mai frumoase, cu atât apare mai mult în evidenţă hărnicia şi maturitatea ei. Fata de măritat
trebuie să ştie lucra frumos, să fie pricepută la toate. Feleaga e mândria fetei. Cu ea, fata de măritat
iese la hora satului, alături de celelalte fete. Deci, obiceiul include în componenţa sa diferite grupuri
de tineri şi vârstnici, bărbaţi şi femei, ce reprezintă întreaga colectivitate a satului, adunați la o datină
de joc, ce se desfășoară într-o zi de primăvară.
Obiceiul e pregătit cu săptămâni înainte (se alege locul, se caută lăutari, se procură băutură,
mâncare, ca la o petrecere câmpenească). Petrecerea durează până seara târziu. Lumea se adună, rând
pe rând, la feleagă. Vin tineri şi bătrâni. Momentul e solemn când apar fetele de măritat în ritm de
horă, fiecare arătându-şi prin fâlfâiri feleaga. Jocul lor, care de fapt constituie actul central al
obiceiului, e însoţit de cântecul ritual. Feciorii se grupează lângă părinţii lor şi urmăresc dansul fetelor
de măritat.
Textul fetelor e plin de chemări şi îndemnuri: Pleacă şi-ţi alege, care ţie-ţi place. La aceste
îndemnuri, feciorii intră în cercul fetelor şi-şi aleg fiecare fata care-i place, apucând feleaga din mână.
Acest gest, echivalează cu o cerere de căsătorie, efectuată în mod public. Dacă fata acceptă, se sărută
cu feciorul, învelindu-se în feleagă, pecetluind dragostea. Apoi se duce cu feciorul la părinţii ei şi la
părinţii feciorului.
După ce feciorii şi-au ales fetele dragi, se încinge un joc de perechi. În acest joc intră numai
cei care s-au sărutat în feleagă. Feciorii care şi-au ales fetele, vor juca numai cu acestea.
La Carasău, fetele mai mari şi feciorii se adună să joace Lilioara. Fetele se prind în cerc şi
cântă Lilioara. În mijlocul cercului de fete intră câte două fete care se leagă să fie surate, spunând
un text versificat. Acest text se repetă şi de cealaltă fată. Prietenia lor surată o consfinţesc şi prin
schimburi de obiecte, dându-şi una alteia batiste, panglicuţe, flori. Ca să rămână surate pe toată viaţa,
se sărută.

Sânzienele
Cînd înfloresc sânzienele, în zonele bihorene se practică un vechi ritual, privind pe fiecare
membru al familiei, indiferent de vârstă sau sex. Fetele mai mari aduc de pe câmp snopi de sânziene.
Spre seară, după ce toţi ai casei s-au întors de la munca câmpului, se adună în mijlocul curţii, unde
477
iau parte la împletirea cununilor de sânziene. Mama, sau o fată mai mare, împleteşte câte o cunună
de sânziene, pentru fiecare membru al familiei (părinţi, surori, fraţi). Mărimea cununilor e în funcţie
de vârsta fiecăruia. Dimensiunile cununilor se micşorează în raport cu vârsta fiecărui membru al
familiei. În cununile fetelor, ca să fie mai frumoase, se introduc şi câteva flori de cicoare. Când
cununile sunt gata, se aşează pe o masă, în ordinea vârstei. Se alege unul din membrii familiei, care
este mai dibace, mai bun aruncător, care să arunce pe rând cununile, pe acoperişul casei. În momentul
când se aruncă cununa, cel care aruncă spune: Asta-i cununa tatii, a mamii iar pentru fraţi şi surori se
indică numele de botez. Dacă cununa se opreşte pe acoperiş, înseamnă că persoana va trăi şi în anul
viitor. Dacă cununa cade jos, înseamnă că în acel an va muri. Cununa se aruncă şi a doua oară şi a
treia oară, până când aceasta se opreşte pe acoperiş.
Se mai obişnuieşte în unele părţi, ca unele cununi de sânziene să fie puse pentru norocul
vitelor, pe parii din garduri, la uşa uliţii, unde rămân până în anul viitor.

Călușerii
Căluşerii se numără printre jocurile străvechi care au avut cea mai largă răspîndire în ţară. Şi-
a câştigat o mare popularitate prin valoarea lui artistică şi varietatea ritualului. Era joc de bărbaţi şi
se practica în ziua Rusaliilor, iar mai târziu şi în cadrul sărbătorilor de iarnă. În jurul căluşerilor s-a
format o întreagă literatură (Tudor Pamfile, Sărbătorile la români).
În Bihor, s-a ocupat destul de intens de căluşeri revista Familia. În studiile publicate se
sublinează caracterul său spectacular, bogăţia figurilor, elementele de ritual, jurământul cetei de
căluşeri etc.
În decursul veacurilor, dansul căluşerilor şi-a schimbat ariile de practicare, în ultimele veacuri
fiind semnalate ţinuturi întregi în care jocul a dispărut, iar în altele a reapărut.
Fără îndoială, străvechiul joc al căluşerilor s-a manifestat destul de puternic şi în satele
bihorene, mai ales în zona montană a Beiuşului, de unde ne vin mărturii scrise încă din anul 1816.
Cel care consemnează jocul căluşerilor la această dată este şpanul domnesc Dimitrie Meciu, în Poema
munţilor Beiuşului scrisă întru onoarea onomesticii lui Samuil Vulcan, publicat în Diorile Bihorului.
O bună parte din cele peste o mie de versuri, sunt dedicate jocurilor de călușeri ale bihorenilor
participanți la târgurile de primăvară de pe Călineasa.
Descrierea jocului e destul de minuţioasă, cu lux de amănunte referitoare la costumaţie,
desfăşurarea lui şi a muzicii. Cu toate acestea, jocul căluşerilor a dispărut din satele bihorene,
rămânând pe ici pe colo anumite elemente coregrafice care s-au inclus în bătutele fecioreşti de prin
satele de munte (Pietroasa, Chişcău, Câmp, Izbuc).
Aproape că nu există sat de deal şi munte în care să nu se vorbească cu entuziasm despre
căluşeri şi jocul lor. Părerile sunt atât de vii şi proaspete, deşi vin din adâncuri de vremi. Aşa de pildă,
se spune că jocul căluşerilor se practica mai mult în ziua Rusaliilor. Era un joc de bărbaţi, cu o mare
bogăţie de figuri. Melodiile sale de joc erau cântate de fluier. Se umbla din casă în casă.
Abia în anul 1910, s-au făcut primele încercări de a reconstitui jocul căluşerilor în Bihor.
Iniţiativa a pornit de la câţiva tineri pasionaţi ai dansului popular, care au reuşit să înfiinţeze, în oraşul
Beiuş, o ceată de căluşeri. Cu toate greutăţile ivite, ceata de căluşeri beiuşeni a organizat câteva
spectacole în localitate şi în unele sate din apropiere. Acelaşi lucru s-a făcut şi în Vaşcău, cu câţiva
ani în urmă. Încercarea n-a avut sorţi de izbândă. Jocul căluşerilor de la Beiuș și Vașcău nu avea
nimic comun cu jocul tradiţional al căluşerilor, nici în conţinut, nici în formă.
În satele de munte s-ar putea întreprinde azi noi încercări, pornind la munca de reconstituire
a căluşerilor, aducând în câmpul obiceiurilor şi tradiţiilor noastre străbune un joc atât de spectacular
şi plin de legături valoroase cu trecutul nostru folcloric şi etnografic.
478
 Bibliografie:
• Bradu, Ion – 1970, Din folclorul obiceiurilor bihorene, Editura Casa creației populare
a Județului Bihor.

TRADIȚII ȘI OBICEIURI LOCALE ÎN SIBIU

Prof. Gavrilă Adela Roxela Maria,

Gr. PP, Nr. 15, Sibiu
Prof. Iordache Elena-Lavinia,
Gr. PP, Nr. 6, Cisnădie

„Floriile“ reprezintă termenul popular al sărbătorii, amintind de o veche serbare romană de la

începutul primăverii – „Floralia“. După slujba de dimineaţă de la biserică, ramurile sfinţite şi
binecuvântate de salcie sunt aduse acasă şi se ating cu ele copiii, ca să crească mari şi frumoşi. Sunt
păstrate la icoane, la porţi, la grinda casei, pe morminte sau puse într-un loc curat, fiind folosite în
decursul anului în gospodărie. Alteori, crenguţele de salcie sfinţite se plantează undeva în grădină. Se
spune că ele vindecă animalele bolnave sau aduc o recoltă mai bogată. Cele puse la icoană se păstrează
tot anul şi se folosesc ca leac împotriva relelor care ar putea lovi casa şi familia.
Ortodocşii prăznuiesc Floriile sau Duminica Stâlpărilor, cea mai importantă sărbătoare care
vesteşte Paştele şi care este dedicată Intrării Mântuitorului Iisus în Ierusalim. Totodată, toţi cei care
la botez au primit nume de flori îşi sărbătoresc onomastica. Oamenii merg la biserică, au dezlegare la
peşte şi nu-şi uită tradiţiile şi obiceiurile locului.
În ziua de Florii se curăţă mormintele şi se împodobesc cu ramuri de salcie.
Pe ramurile pomilor fructiferi, pe butucii viţei de vie, pe stupi şi la ferestre se agaţă ramuri de
salcie, pentru ca toţi membrii familiei să se bucure de prosperitate şi de sănătate. De asemenea, pe
ogoare şi în grădini, se îngroapă mugurii salciei sub prima brazdă, tot pentru efectul lor miraculos,
care atrage belşugul.
Vitelor li se pun în mâncare mâţişori de salcie, pentru a fi sănătoase tot anul şi pentru a face
viţei sănătoşi.
În seara din ajunul Floriilor, în unele zone, se mai păstrează obiceiul de a participa la un
pelerinaj care porneşte de la o biserică şi se încheie la o altă biserică.
Pentru sănătatea familiei, se aerisesc hainele, se termină curăţenia casei şi se stropeşte toată
gospodăria cu agheasmă. Este bine ca fetele care nu sunt căsătorite să scoată zestrea afară, la soare şi
s-o împodobească cu flori. Este un obicei prin care, în ziua de Florii, păstrând rânduiala Postului,
tinerele se roagă Mântuitorului Iisus să le dea sănătate şi să le aducă ursitul mai repede.
Se spune că un credincios care se împărtăşeşte de Florii are şansa să i se împlinească orice
dorinţă. Acesta trebuie să-şi pună în gând o dorinţă, când se apropie de preot, să primească sfânta
împărtăşanie.

479
 Superstiţiile de Florii legate de vreme nu se încheie aici. Unele spun că broaştele vestesc prin
cântecul lor o vară lungă şi frumoasă, fetele îşi visează ursitul. În unele zone, fetele pun în noaptea
de Florii busuioc sub pernă, pentru a deveni mai frumoase .
Paștele reprezintă o sărbătoare religioasă anuală ce are loc în timpul primăverii și ce implică
diferite semnificații. Fiind intâlnită atât în creștinism, cât și în iudaism, sărbătoarea pascală în Sibiu
prezintă anumite particularități locale.
Ca o regulă generală, modul de a calcula data sărbătorii Paștelui este bazat pe două fenomene
astronomice: echinocțiul de primăvară și mișcarea de rotație a Lunii în jurul Pământului. Așadar,
Paștele urmează să fie sărbătorit în prima zi de duminică ce urmează prima lună plină a echinocțiului
de primăvară. Acest mod de calcul implică faptul că Paștele creștin nu are loc în fiecare an pe aceeași
dată, precum Crăciunul. În contrast, tradițiile și obiceiurile locale în Sibiu au rămas neschimbate încă
din timpurile străvechi, fiind învățate și păstrate din generație în generație.
Cel mai popular obicei creștin de Paști, ce se regăsește și printre sibieni, este vopsirea ouălor
roșii, ce sunt adorate printre micii creștini datorită renumitei tradiții ce implică ciocnirea lor înaintea
de începerea mesei. Acest obicei implică și utilizarea a două sintagme renumite: „Hristos a înviat!’’,
respectiv „Adevărat că a înviat!’’, sintagme ce defapt indică ce se sărbătorește cu adevărat în aceste
zile și anume Învierea Domnului. Cu această ocazie, numeroasele gospondine concurează pentru cea
mai delicioasă pască, cel mai aromat cozonac sau cel mai gustos drob. În general, Sibiul urmează
aceleași tradiții precum întreaga țară, cu o singură excepție: „mironosițele”.
„Mironosițele” au ca geneză o dramă religioasă, o legend biblică, ce presupune că în Evul
Mediu creștin Mironosițele au venit la trupul lui Iisus pentru a-l unge cu mir. Când au descoperit
mormântul gol, acestea au fost primele persoane ce au descoperit Învierea Domnului și astfel au
relatat-o mai departe creștinilor. Tradiția în sine este reprezentată prin organizarea unei scenete, a
unei interpretări a dramei religioase, creată si jucată de către copii între șapte și doisprezece ani.
„Mironosițele” se desfășoară în Noapte Învierii, imediat după slujbă în biserică, în multe sate din
mărginimea Sibiului.
În satele din Mărginimea Sibiului, în Joia Mare, femeile vopsesc ouăle cu culori obţinute
natural din coji de ceapă sau sfeclă roşie, iar în Vinerea Mare se ţine post negru şi nu se pune mâna
pe cuie şi ciocan, acestea fiind folosite la răstignirea lui Iisus.
În judeţul Sibiu, mai ales în zona rurală din Mărginimea Sibiului, tradiţiile şi obiceiurile de
Paşte sunt încă respectate cu sfinţenie. Obiceiurile încep încă din sâmbăta de dinaintea Floriilor, când
toată lumea merge la biserică cu crengi de salcie care, odată sfinţite, sunt duse în cimitir, aşezate în
case, în grajdurile animalelor pentru a aduce belşug.
"Există credinţa că ramurile de la Florii aduc rodire şi belşug oriunde ar fi aşezate - în grădini,
pe ogoare, în livezi, în staule, coteţe, stupi. Crengile de răchită sau de salcie aduse de la biserică se
păstrează la icoane ori sub streşinile caselor şi se aprind când trebuie alungaţi norii aducători de
grindină. Tinerele fete culeg diferite flori şi rămurele de măr înflorit pentru a fi ferite de rele şi iubite
de feciori", a explicat Mirela Creţu, muzeograf în cadrul Complexului Naţional Muzeal Astra din
Sibiu.
Tradiţia populară, care spune că ouăle se vopsesc în Joia Mare, este în continuare respectată
în majoritatea caselor.
În localitatea Răşinari din Mărginimea Sibiului, în timp ce femeile vopsesc ouăle, bărbaţii
spală slănina obţinută din porcul de la Crăciun.
"După ce se taie porcul, slănina este pusă în sare pentru două săptămâni. Ea îşi ia câtă sare îi trebuie,
apoi este pusă la fum. În Ardeal, pentru omul care merge la muncile câmpului, slănina este esenţială.
Nu te poţi duce la câmp cu orice fel de mâncare, că stă în soare şi se strică, aşa că la câmp se mănâncă
480
pâine, slănină, ceapă sau roşii. Tradiţia spune că slănina nu trebuie începută decât la primul tunet,
care, de obicei, e primăvara, în preajma sărbătorilor. În Joia Mare se spală slănina cu apă şi zeamă de
varză în proporţii egale, apoi se usucă şi se dă cu boia. Se pune apoi în cămară la loc răcoros. Se spune
că slănina astfel pregătită ţine mai mult şi ajunge toată vara", spune Ioan Badiu, localnic din Răşinari
şi proprietarul unei pensiuni în care turiştii sunt aşteptaţi de Paşte cu mâncăruri tradiţionale. În timp
ce Ioan Badiu spală slănina aşa cum cere tradiţia, soţia sa, Maria, vopseşte ouăle. Ouăle sunt vopsite
cu culori naturale, obținute din coji de ceapă, sfeclă roșie, varză roșie, spanac.
Se spune că vopsitul ouălor şi spălatul slăninii sunt singurele lucruri pe care gospodarii au
voie să le facă în Joia Mare, după care se pregătesc de Vinerea Mare, zi de priveghi și că în această
zi se ajunează, adică se ţine post negru, cine poate. Nu e voie să pui mâna pe cuie şi ciocan, pentru că
Iisus a fost răstignit pe cruce cu cuie şi ciocan. Nu e voie să mănânci nimic cu oţet, pentru că
Mântuitorului i s-a dat să bea oţet, şi nu e voie să mănânci urzici, pentru că a fost lovit cu urzici.
Vineri seara se merge la biserică şi se participă la slujba specială din Vinerea Mare, se
înconjoară biserica. Treburile casei se mai fac în Sâmbăta Mare, când bărbaţii curăţă curţile, mătură
la porţi, iar femeile gătesc. Sâmbătă, la ora 24.00, bat clopotele şi toţi localnicii se îndreaptă către
cele trei biserici din sat. Înainte de a pleca de acasă, toată lumea aprinde luminile în curţi, care vor
rămâne aşa toată noaptea, fiind o noapte de priveghere. După ce se termină slujba de Înviere, oamenii,
cu lumânări aprinse, se îndreaptă către cimitir.
În prima zi de Paşte, dansează formaţia de Căluşari şi prezintă un spectacol, după care are loc
o horă sătească. Feciorii trebuie să rostească nişte cuvinte tradiţionale atunci când stropesc fetele:
"Am auzit că aveţi o floare în fereastră/Am venit să o udăm să nu se ofilească/Floarea să-nflorească,
să crească/ La mulţi ani să trăiască".
Parte a tradiţiei de sărbători este şi pelerinajul din prima zi de Paşte. Acesta are loc în
municipiul Sibiu, după slujba de prânz. Credincioşi de la toate bisericile se îndreaptă către Catedrală
şi de acolo pornesc într-un pelerinaj prin toată zona centrală a municipiului.
În concluzie, Paștele, precum și toate celelalte sărbători creștine, sunt celebrate în continuare
de către români. Tradițiile și obiceiurile pascale au fost modernizate, adaptate timpurilor curente, într-
o anumită măsura, dar există și locuri, precum Sibiul, ce încă nu au renunțat la obiceiurile străvechi.

BIBLIOGRAFIE
http://www.descopera.ro/dnews/10837820-traditii-romanesti-ce-obiceiuri-de-paste-exista-in-sibiu
https://www.realitatea.net/floriile-2017-sarbatoare-obiceiuri-pentru-dumunica-
floriilor_2050656.html

481
 VALORIFICAREA TRADIȚIILOR PASCALE LOCALE ÎN
CADRUL ACTIVITĂȚILOR LA CLASĂ, ÎN CICLUL PRIMAR

Prof. Bărcan Florina

Șc. Gimn. D. Cantemir
Oradea Bihor

Am ales să vă povestesc despre tradițiile pascale, asa cum încă se păstrează la mine acasă.
Şi când spun acasă, de data aceasta mă refer la Beiuş.
De ce am ales să fac acest lucru? Ei bine răspunsul e simplu: de sărbători ne apropiem din
nou de familie și de rădăcini. În toate excursiile care le fac, încerc să descopăr cât mai mult din cultura
şi tradițiile locului, dar în egală măsura le promovez şi pe cele naționale.
Postul Paştelui vine cu câteva momente ce se remarcă, iar totul este culminant în săptămâna
mare.
Primul moment remarcabil este sâmbăta Sfântului Teodor, când se fierbe grâu, se face
colivă şi, de asemenea, pomelnicele date în această zi pentru sufletele celor plecați de printre noi sunt
citite la biserică, pe parcursul întregii perioade a postului.
În săptămâna mare, pentru mine personal tradițiile capătă contur tot mai accentuat,
începând cu miercurea mare. E ziua în care mergeam la cimitir să plantăm flori pe morminte şi, în
acelaşi timp, să ducem la biserică vinul şi prescura pentru Paşte.
Joia mare e zi târg în ţara Beiuşului. Se tocmește şi se cumpără mielul şi iedul, aceasta la
prima oră din zi. Atunci când eram copil, abia așteptam sa se întoarcă părinţii mei acasă din târg să
mergem împreună la piață să mă înnoiesc de Paşte. Devenise un fel de tradiție cumpăratul
pantofiorilor roșii, ce aduceau cu cei ai Dorotheiei din vrăjitorul din Oz. De Florii, îmi primeam tot
timpul rochița sau costumaşul de Paşte, dar papucii trebuiau musai cumpărați în joi Mare.
În Vinerea mare se ținea post, iar la mine acasă se vopsesc ouăle roșii. Deși nu se lucrează
și e ca o zi de sărbătoare, ouăle sunt vopsite în acea zi pentru a aminti tutor de picăturile de sânge ce
cădeau din trupul lui Isus. Bunica îmi spunea că în credința populară, ouăle înroșite în această zi ar fi
bune de mâncat până de Rusalii, ele nealterându-se.
În această zonă, şi în special în Dragoteni si Săucani, sate din zona Beiuşului, ouăle se
încondeiază sau, să folosesc un regionalism, se ”impistresc”. Tehnica presupune folosirea unui condei
special, ceară de albine şi cărbune. Vopselele sunt alese cu grijă, iar de obicei sunt naturale: zeama
obţinută din fierberea cojilor de ceapă sau a sfeclei roşii. De asemenea, în zonă era foarte des întâlnită
tehnica de decorare cu ajutorul frunzelor.
În Drăgoteni, în vinerea mare, are loc un festival concurs de împistrit ouă. Şi tot în vinerea
mare se fierbe șunca.
Încerc să promovez și în rândul elevilor mei aceste tradiții, introducându-i în atmosfera de
Paști prin imaginile prezentate, cu ajutorul pozelor și a obiectelor confecționate în zonă, cu această
ocazie.

482
 ÎN CUTIUȚA CU AMINTIRI...

prof. Loredana Nastase,

Școala Gimnazială Coșna, Com. Coșna

Stau câteodată și mă gândesc cu duioșie cât de frumoasă era copilăria mea în preajma
sărbătorilor. Mergeam de fiecare dată la străbunicii care își depănau poveștile de pe vremea celui de-
Al Doilea Război Mondial și îndeletnicirile din com. Dorna
Candrenilor, jud. Suceava.
Îmi amintesc că de Sfintele Paști aveam hăinuțe
noi pentru a merge la Biserică, singura perioadă din an în
care eram gătită tare.
Sărbătorile Pascale începeau cu postul și cu
rugăciunile. Bunicii și străbunicii tineau post negru
miercurea și vinerea, apoi din Vinerea Mare nu mai mâncau
nimic până când nu se întorceau cu toate bucatele sfințite de
la Înviere. În Săptămâna Patimilor se îmbrăcau în strai
național și porneau pe jos la denie pentru a se ruga lui Dumnezeu în Sfânta Biserică. Uneori, preotul
satului organiza excursii la Bisericile din Bucovina, un fel de perelinaj
pentru hrănirea sufletului.
Îmi răsună în minte ”Patima și moartea Domnului și
Mântuitorului nostru Iisus Christos”, o scriere în versuri tipărită într-o
carte cu coperte din fildeș, pe care străbunicul o recita din scoarță-n
scoarță pe nerăsuflate:
”Tu cerescule Părinte
Care toate iai aminte.
Cela ce cu sfânta mână
M’ai făcut om din țărînă,
Și mi-ai dat duh de vieață
Dându-me lumei în brață,
Mai apoi pentru că foarte
Greșise omul de moarte,
Ai dat pe Fiiul teu morții
După renduiala sorții,
Care au dat loc răbdării
Pe crucea răscumpărării.”
(”Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Christos”, Editura W.
Krafft, 1905)
Dacă răsunau clopotele în Săptămâna Mare a Patimilor, străbunica se minuna rugându-se la
cer să-l ierte pe cel mort pentru că ”sufletul lui se va duce în Iad, căci Raiul este închis”.
Multe superstiții mai avea bătrâna... Nu spăla rufe în Joia Mare, punea cloşca pe ouă ca să
scoată numai cocoşi, nu se așeza pe pat pentru a nu fi leneșă tot anul și nici nu lăsa pe careva să ”pupe
lavița”, doar era multă treabă. Dis-de-dimineață se coceau cozonacii cu mac, nucă și rahat, pasca
simplă, pasca cu brânză și smântână, colacii. La pască, se zăbovea mai mult căci străbunica întindea
cu sucitorul de lemn o foaie rotundă de aluat lungită din covata acoperită cu ștergar, în jurul căreia
483
punea o cunună din dospeală împletită, umplându-se înlăuntru
cu brânză preparată cu ouă și stafide. Deasupra, o netezea cu
lapte și-apoi cu o pană, o ungea cu un gălbenuș de ou toată
pasca și crucea de aluat în mijloc, împletită ca și cununa.
Toate se rumeneau în cuptorul cu jar și toate erau
ornate cu forma Sfintei Cruci lucrată cu migală din aluat. Nici
mielul din aluat nu lipsea de pe masa de Paște. Când sfârâiau
copturile, pe plită se pregăteau vopselele naturale în oale de lut
pentru a colora ouăle. Se crede că, dacă moare cineva în sat în
această zi, ouăle nu ies frumoase şi colorate bine.
În postul Paștelui termina de cusut modelul nou pe ie,
adus din alte părți ca nu cumva să mai fie cineva cu același
model pe la Biserică. Tot în această perioadă, termina de țesut
ițarii și priștoarea. Cu multă mândrie își purta portul prin 1929
alături de bărbatul ei, Miftode Ianovici care era primarul
comunei Dorna Candrenilor.
Vinerea Mare sau Vinerea Scumpă era ţinută cu stricteţe. Nu se cocea şi nu se spăla nimic.
Seara la Denie răsuna ”Prohodul Domnului” de la corul Bisericii format doar din femei.
Sâmbăta era ziua în care se găteau mâncărurile. Pentru că străbunicii aveau în
gospodărie câteva oi și capre pe lângă zecile de capete de vită, tradiționalul miel nu era sacrificat,
fiind prea mic pentru a hrăni toate gurile. Și-apoi era atât de frumos, că-ți era prea milă să-l tai. Supa
de cocoș, friptura de vițel și alte scofeturi înlocuiau ciorba, friptura și drobul de miel.
În noaptea de Înviere, străbunicii povesteau cum ”se deschid porţile Cerului”, iar ceea ce
ceri, Dumnezeu îţi dă.
În ziua de Paşti, toţi membrii familiei, veneam de la Înviere și ne spălam pe față într-un
lighean de tablă cu apă în care se afla un ou roşu, o monedă mare de argint și o floare. Spălatul nu era
bun dacă nu rosteam cu voce tare și cu credință în fiecare vorbă:
”să fiu roșie și sănătoasă ca oul, să fiu bogată și frumoasă ca o floare.”
În timp ce Lumânarea de la Înviere ardea, gustam din anafura de Paşti care era adusă în
coşarca sfinţită de preot. Coșarca era locul unde toate bunătățile gătite în casă stăteau îngramădite și
așteptau cu nerăbdare să fie așezate pe masă.
Ritualul de la masă începea cu rostirea în cor a rugăciunii ”Tatăl nostru”, apoi ciocneam
ouăle știind că cel al cui nu se va strica, acela va trăi mai mult. Ciocnitul ouălelor se făcea după reguli
precise: persoana mai în vârstă (de obicei bărbatul) ciocnea capul oului de capul oului ținut în mână
de partener, în timp ce rostea cunoscuta formulă "Hristos a Înviat!", la care se răspundea "Adevărat,
a Înviat!".
După masă, umblam cu straie noi prin vecini după ouă roșii ca o continuare şi o transformare
a vechii tradiţii când fiii se duceau la părinţi, nepoţii la moşi şi finii la naşi cu pască şi cu ouă, ciocnind
şi stând la masă cu ei, mai ales în a doua şi a treia zi de Paşti.
În ziua Floriilor, oamenii mergeau cu ramuri de salcie la biserică, pentru a-L întâmpina tainic
pe Hristos. Ele erau sfinţite, aduse acasă şi puse în stâlpii din poartă pentru ca duhurile rele să nu se
apropie. Ca prin vis îmi amintesc că opaițul străbunicii veghea la icoane ramurile de salcie puse la
păstrat până la Floriile următoare.
Frumoase vremuri, tradiții și obiceiuri... care din păcate unele din ele se mai găsesc doar în
cutiuța cu amintiri. Astăzi, cumpărăm ouăle gata înroșite, mâncarea gata preparată și privim la

484
televizor Slujba de Înviere. Costumul popular se odihnește
în dulap și este îmbrăcat doar la serbarea de la școală sau
poate cine știe... la vreun festival.
Din cutia mea cu amintiri, privesc cu drag la
minunatele poze ale
familiei mele.

Ursuț Florica
Localitatea Dealu Floreni
Comuna Dorna Candrenilor
Județul Suceava
Anul 1943

Ursuț Floarea, Candrea Toader

Localitatea Dealu Floreni
Comuna Dorna Candrenilor

Județul Suceava
Anul 1952

Ianovici Ilie
Comuna Dorna Candrenilor
Județul Suceava
Anul 1946

Familia în trei generații

(Ianovici Ilie, Hagii Mariana, Ianovici Floarea, Hagii Arghir, Ianovici Mariuca, Hagii
Rozalia, Hagii Simion, Ianovici Genoveva)
Localitatea Dealu Floreni
Comuna Dorna Candrenilor
Județul Suceava
Anul 1965

Ianovici Genoveva (Serbare Câmpenească)

Comuna Dorna Candrenilor Nastase
Sabina (cu priștoarea bunicii)
Comuna Dorna Candrenilor, Județul Suceava, Anul 2017
Județul Suceava
Anul 1981
485
 "... veşnicia s-a născut la sat. Aici orice gând e mai încet şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, ca şi cum
nu ţi-ar bate în piept, ci adânc în pământ undeva." Lucian Blaga

LEGENDA VIE A CETĂȚII....…

Prof. Palcea Adina, Prof. Blaga Claudia

Școala Gimnazială Nr 1 Valcău De Jos

Pe-un picior de Plai,

Pe-o gura de Rai......
Adevărat ținut de basm, întins la poalele munților cărunți, purtând salba stâncilor poleite de
aurul vremurilor de demult, se întinde mândru satul nostru Subcetate, fiind pentru localnici o
îndumnezeire a tuturor timpurilor. Purtând la gâtu-i zgarda țesută din limpezimile Barcăului, prieten
apropiat codrului, căruia își destăinuie necazurile și bucuriile, într-un loc parcă „uitat de lume”, dar
totuși „ca în Paradis”, acest loc mirific este pentru oamenii simpli, subcetățeni, ”sânul Domnului”,
este acea casă părintească care își deschide poarta oricărui trecător.
Întotdeauna am simţit o emoţie aparte când, cu respect, pronunţam numele satului meu,
SUBCETATE, loc în care mi-am țesut cele mai frumoase vise. Numele lui sună frumos....și oare de
ce tocmai Subcetate? Nu e mare mirarea că atunci când auzi acest nume să te gândești la un loc așezat
undeva sub o cetate, la poalele unei cetăți. Și chiar așa este, satul nostru fiind botezat și stropit cu
busuioc sfânt, pe ramurile căruia au picurat mereu stropii de rouă de pe ruinele unei vechi cetăți...o
cetate ascunsă în inima pădurii. A fost una dintre cetățile greu încercate între secolele al XIIIlea și al
XVIlea. Chiar dacă azi nu multă lume o vizitează, cetatea păstrează încă urmele fortificațiilor ridicate
acum aproape 700 de ani.

486
 Construită pe dealul Plai, din vechile ziduri se păstrează doar fragmentele a două turnuri, dar
și o mică bucată din ceea ce se pare că a fost palatul cetății, însă rămân pururi vii obiceiurile care încă
se mai practică și azi.
Unul dintre
frumoasele obiceiuri din
satul nostru are loc din cele
mai vechi timpuri cu
ocazia sărbătorii de Paști.
Pentru cǎ în prima zi de
Paşti nu se organiza danţ,
tinerii mergeau la
,,Cetate”. Aici tinerii duc
ouǎ vopsite, carne,
cozonac. Se mănâncă în
grup. Pe vremuri, tinerii
povesteau şi se mai jucau
,,Orbuţ” şi ,,Plǎcintǎ”
Orbuţ Se punea un par
(țăruș) la distanţǎ de 15-20 de metri, iar în par se punea un ban de oarecare valoare. Un tânǎr era
legat la ochi cu o nǎframǎ, se învârtea de 3 ori , iar apoi i se cerea sǎ meargǎ la par şi sǎ-l loveascǎ cu
un bǎţ. Dacǎ nu reuşea sǎ ajungǎ la par,cum se întâmpla de cele mai multe ori,i se dǎdea o pedeapsǎ,
iar dacǎ-l lovea banul era al lui.
Plǎcinta În special fetele aduceau de acasǎ câte o plǎcintǎ pentru acest joc. Plǎcinta era umplutǎ cu
dulceaţǎ de prune şi în interiorul ei se afla un ban de o anumitǎ valoare care a fost pus acolo înainte
de a fi coaptǎ. Se alegeau 2 tineri cǎrora li se arǎta un ban identic cu cel din plǎcintǎ. Erau legaţi cu
mâinile la spate şi li se dǎdea sǎ mǎnânce din plǎcintǎ amândoi odatǎ. Câştiga cel care a gǎsit banul
din plǎcintǎ. Jocul era hazliu şi pentru felul în care arǎtau cei doi tineri la final.
Aici veneau şi feciori şi fete din satele vecine. Se legau adevǎrate prietenii care uneori durau o
perioadǎ foarte mare de timp.
Şi spune baciu Flore cǎ din vremi de vechime
E un obicei pǎstrat de tinerime:
Sǎ-şi jure-n cetate o dragoste mare
Şi care ca piatra rǎmâne de tare
Nicicând nu se sfârşeşte
Mereu înmugureşte
Rǎmâne de-a pururi mai mare ca ura
Din multe ispite n-o sfǎrma nici una.
Chiar dacă azi multe lucruri nu mai sunt ceea ce au fost ieri, privim spre tradiții ca spre un
Eden.....poruncind sufletului:
„Oricât de sus se vor înălţa crengile tale, nu uita să priveşti spre locul de unde ai răsărit,
unde ai plesnit pământul cu sămânţa ce şi-a înălţat mugurul spre soare!”

487
 LEGENDE PASCALE MARAMUREŞENE

Prof. Iacob Valeria

Col. Ec. ,,Pintea Viteazul” Cavnic, Maramureş

Învierea Domnului este una dintre cele mai importante şi mai frumoase sărbători ale
creştinătaţii. Ea are darul de a aduce familia împreună şi este plină de tradiţii. Deşi această sărbătoare
reprezintă pentru toţi românii Învierea Domnului Iisus Hristos, ea se marchează oarecum diferit în
regiunile Romaniei. Ca orice mare eveniment creștinesc sărbătorit în țara noastră avem și de această
dată obiceiuri moștenite din vremuri străvechi, în funcție de regiune. În tradiţia ortodoxă, începutul
sărbătorii e marcat odată cu postul de şapte săptămâni. Mamureşul este ţinutul tradiţiilor păstrate din
moşi-strămoşi. În Maramureş, în zona Lăpuşului, în această perioada oamenii se îmbracă în haine de
culoare închisă evitând culoarea roşie Nu este lipsită această perioadă de o serie de ritualuri de curăţire
a sufletului şi a trupului, de pregătire şi purificare a vaselor prin leşierea cu cenuşă începând de la
oale, blide, linguri, furculiţe. Postul Paştilor este prilej de pregătire a sufletului pentru spovedanie şi
împărtăşanie ( fiecare familie părinţi şi copii merg la Biserică pentru primire celor două Taine că doar
aşa pot aştepta ziua Învierii având sufletul curat), de îngrijire de sufletele celor adormiţi. În Postul
Mare se ţin şase prohoduri la biserică şi se dau colaci de pomană. În Joia Mare, femeile din Ţara
Lăpuşului, pregătesc mâncare de post şi o dau de pomană în cinstea morţilor, acest obicei fiind
numit„moşii din Joia Mare”. Tot în Joia Mare se sfinţesc Paştile adică pâinea şi vinul care se iau pe
nemâncate în ziua de Paşte iar seara creştinii participă la slujba celor douăsprezece Evanghelii. Vineri
seara are loc Prohodul Domnului la care participă credincioşii îmbrăcaţi în haine negre. Dintre
tradiţiile de Paşti specifice Ţării Lăpuşului, mai amintesc şi coacerea păscuţei care se face din aluat
de pâine şi din brânză de vaci amestecată cu ouă.
În Sâmbăta Mare spre Duminica Învierii, creştinii merg la biserică pentru a asista la slujba
Învierii Domnului Iisus Hristos, iau lumina şi o duc la cimitir, morţilor din familie, dar şi acasă, pentru
a avea lumină tot anul.
În Duminica Învierii, dis de dimineaţă, se pune într-un vas, apă rece, un ou roşu, un ban de
argint şi se spală cu această apă pe faţă pentru a fi roşii în obraji ca oul şi pentru a avea belşug tot
restul anului. Toată lumea trebuie să poarte haine noi.
O foarte frumoasă datină se păstrează în Maramureş, în zona Lăpuşului şi anume
,, Tezul copiilor” care vestesc Învierea Domnului Iisus Hristos. Dimineaţa în prima zi de
Paşti, copiii(până la vârsta de 9 ani) merg la prieteni şi la vecini să anunţe Invierea Domnului. Când
intră în case ei salută ,,Hristos a Înviat”. Gazda daruieşte fiecărui urător un ou roşu. La plecare, copiii
mulţumesc pentru dar şi urează gospodarilor "Sărbători fericite!". La această sărbătoare, pragul casei
trebuie trecut mai întăi de un băiat, pentru ca în acea gospodărie să nu fie discordie tot restul anului,
dacă intră în casă o fată se spune că ea aduce sărăcie casei respective.
De asemenea, conform tradiţiei, ouăle se ciocnesc în prima zi numai "cap cu cap", în a doua
zi, "cap cu dos", iar în a treia zi "dos cu dos".
Se spune că este bine să mănânce toată familia din primul ou ciocnit pentru a fi mereu
împreună. Oul trebuie spart, curăţat şi împărţit de către capul familiei.
Se mai spune că cei care ciocnesc ouă în ziua de Paşte se vor întâlni pe lumea cealaltă. Iar
dacă oul pe care îl ciocniţi are două gălbenuşuri, e semn că vă veţi căsători curând.

488
 Udatul fetelor este o altă tradiţie. Obiceiul s-a conservat până azi aproape într-o stare
nealterată. Bătrânii ziceau că dacă nu-s udători, anul acela n-or fi bucate”. În această zonă „udătoriu
trabă să hie un om cu cât mai mulţi prunci, că numa așe anu a hi roditor și or hi bucate multe”.
Copiii născuţi în prima zi de Paşte au noroc toată viaţa.

LAZĂRIŢA
– OBICEI DE FLORII DIN SUDUL MUNTENIEI

Prof.Înv.Primar. Ţogoe Petra

Şcoala Gimnazială „Acad. Marin Voiculescu”
Loc. Giurgiu, Jud. Giurgiu

Localitatea de baştină a familiei mele se află pe malul stâng al Dunării, pe un mal de pământ ce
împiedica revărsările bătrânului fluviu să înece gospodăriile oamenilor. Locul unde este situat satul
i-a dat şi denumirea, Malu. Ca mai în toate satele dunărene, locuitorii se ocupau cu agricultura,
terenurile fiind fertile, atunci când seceta nu punea stăpânire peste tot locul.
Contrar aşteptărilor, nu erau pescari. Pescuiau atât cât să-şi hrănească familiile, mai ales în
vremuri grele, când recoltele nu erau prea bune sau când, din cauza războaielor, totul era pârjolit. Am
avut marele noroc să locuiesc cu bunicii, care povesteau foarte frumos despre trecutul lor zbuciumat.
Povesteau cu mândrie despre faptul că „nu s-au lăsat duşi din sat” deşi au dus-o foarte greu în vreme
de război. Priveau neputincioşi cum erau trecute peste Dunăre cirezile de vaci, turmele de oi, grânele
ţării, iar ei răbdau de foame şi nu aveau nicio putere să le oprească. Povestea bunica, femeie
neştiutoare de carte, cum se ascundeau fetele prin podurile caselor sau prin căpiţele de fân ca să nu
fie luate de pârjolitori.
Când au dus-o greu, Dunărea le-a venit în ajutor. O frumoasă amintire a bunicii era legată de
faptul că Dunărea era prietena lor la nevoi. Când era copiliţă şi tatăl ei se întorcea acasă de la câmp
obosit şi flămând, le găsea pe ea şi pe surori plângând de foame, căci nu aveau mamă şi nu găseau de
multe ori ce să pună pe masă. Atunci tatăl lor le liniştea, spunându-le că „ nu-i lasă ea, Dunărea, să
moară de foame”. Puneau la fiert apa de mămăligă în ceaun, şi până ce aceasta se fierbea, tatăl lor se
întorcea cu peştele pentru masă.
Au fost vremuri grele, povestea bunica, dar găseau o bucurie în sărbătorile de peste an, sărbători
la care se întâlneau cu cei dragi, se încurajau că vor reuşi împreună să facă faţă tuturor greutăţilor. Şi
dacă au putut să le ia animalele din bătătură, bruma lor de agoniseală, a rămas ceva ce nu au putut
lua: limba, tradiţiile, obiceiurile.
Cele mai multe obiceiuri implicau băieţii, bărbaţii, aceştia fiind consideraţi a fi aducători de
noroc. În familia bunicii mele fiind mai mult fete, ele se ocupau de casă, de gospodărie. Ţeseau,
torceau, îndrugau, coseau pe timpul iernii pentru a avea haine de primeneală, macaturi, velinţe,
iorgane. Se strângeau în şezători sau clăci, pentru a se ajuta reciproc. În acest timp, băieţii repetau
colindele, obiceiurile de sărbători. Tare se mai necăjea bunica de faptul că nu s-a născut băiat, ar fi
cântat şi ar fi jucat alături de flăcăii satului, dar ar fi fost de ajutor şi tatălui.

489
 Aşa se face că, la puţinele ocazii de a participa la obiceiurile satului, fată fiind, bunica nu ar fi
lipsit în ruptul capului. O astfel de ocazie era înainte de Florii, de Sâmbăta lui Lazăr, când fetele se
îmbrăcau în haine de sărbătoare, îşi împleteau părul în cosiţe,pe care le împodobeau cu crenguţe de
salcie, luau sipetul, adică un coşuleţ din nuiele care era folosit la biserică pentru aşezat coliva sau la
cimitir pentru colaci, apoi plecau prin sat cântând „Lazăriţa”, vestind astfel moartea lui Lazăr, cel
care avea să fie înviat de Iisus Hristos. Fiecare casă pregătea pentru acest eveniment ouă. Fiind postul
Paştelui, ouăle erau strânse cu grijă pentru această sărbătoare. Fetele colindau în cete pe la casele
oamenilor care aşteptau cu nerăbdare Învierea Domnului. Au păstrat şi mama mea împreună cu
mătuşile acest obicei, apoi eu, fiica şi nepoata mea din partea fratelui.
De când am plecat din sat, am mai uitat colindul, dar voi scrie ceea ce îmi amintesc, poate mai
sunt şi alţii care îl cunosc şi vom reuşi să ducem mai departe acest obicei al fetelor din sudul
Munteniei.
Sper ca bunica să se bucure acolo unde este, că nu am lăsat să piară adevărata avere rămasă de
la ea, tradiţiile şi obiceiurile românilor.

Colindul suna cam aşa: Lazăre, Lazăre,

„ Dimineaţa te sculaşi, În copac că te urcaşi,
Lazăre, Lazăre, Lazăre, Lazăre,
Pe ochi negri te spălaşi, Copacul ce-ai doborât,
Lazăre, Lazăre, Lazăre, Lazăre,
Chică neagră-ţi pieptănaşi, Pe tine te-a omorât,
Lazăre, Lazăre, Lazăre, Lazăre!
La icoană te-nchinaşi,
Lazăre, Lazăre. Niţi, niţi,
La pădure că plecaşi, Ploconiţi,
Lazăre, Lazăre, Dă, babă, oul,
O secure că luaşi, Că îţi fur boul!”

Gospodina casei împărţea fiecărui colindător câte un ou crud, nevopsit, astfel că fetele
ajungeau acasă cu sipetul plin de ouă. Se întâmpla, uneori, ca fetele să se sperie din cauza câinilor
de pe uliţele satului, să cadă şi să spargă o parte din ouă, aşa că, unele preferau să ia ca ajutor un băiat
care să le ajute. Acesta însă nu era privit cu ochi buni nici de celelalte fete, nici de băieţii din sat şi
era poreclit „ fetelcea”.
Ouăle erau vopsite de „Joi-Mari”, cum spuneau bătrânele zilei de Joia Mare, aşteptând cu
bucurie Învierea.
Se mai păstrează în satul natal acest obicei, însă foarte puţin, unii locuitori spunând că au ce
mânca, nu e nevoie să colinde pentru a face rost de ouă. Mi-e teamă că, odată cu generaţia noastră,
aceste obiceiuri vor fi uitate. Eu îmi fac datoria de a le ţine în viaţă, poate generaţiile viitoare vor
redeschide „lada de zestre a poporului român” şi vor scoate de acolo şi acest obicei din Lunca Dunării.
Mulţumesc, bunico, pentru tot ce ne-ai transmis tu, o femeie de la ţară, neştiutoare de carte!
Învăţăturile tale au fost pentru mine mai valoroase decât cărţile în care se scriu de toate, fără a
transmite cu adevărat nimic.

490
 LEGENDE PASCALE MEHEDINȚENE

Duralia Luiza –Daniela

Școala Gimnazială “Dimitrie Grecescu”-
Structură – Grădinița cu program prelungit nr. 2
Drobeta Turnu – Severin, Mehedinți

Localitatea Salcia, satul meu natal, aşezată în sud-estul judeţului Mehedinţi, datează din cele
mai vechi timpuri şi păstrează tradiţii străvechi, pe care oamenii le respectă cu sfinţenie în fiecare an
de Paște. În fiecare an de Paşte se dau ouă de pomană în cimitire, se pun brazde de iarbă la intrările
în case, iar copiii se spală pe faţă cu apă în care au fost puse ouă roşii şi bani.
În această perioadă, de la mic la mare, sătenii se pregătesc să aştepte cum se cuvine
sărbătoarea Învierii Domnului. Comuna în care îşi duc existenţa puţin peste 2.000 de oameni este în
forfotă încă de la începutul săptămânii. Aproape că nu este gospodărie în care să nu înceapă pregătirile
de Paşte. Femeile deretică prin case şi scot lucrurile la aerisit, pentru ca locuinţa să se împrospăteze
cu aerul curat al primăverii.
În Săptămâna Patimilor ne reamintim şi retrăim ultimele zile din viaţa Mântuitorului, cu
întreaga lor tensiune şi dramă lăuntrică, într-o stare de sobrietate, dar şi de măreţie, de tristeţe, dar şi
de bucurie, de pocăinţă, dar şi de nădejde. Fiecare zi are un înţeles şi un mesaj foarte clar şi adânc.
Primele trei zile se numesc Mari şi Sfinte pentru că reamintesc sensul bisericesc al Paştelui. A patra
zi, joi, marchează Cina cea din urmă a Domnului cu ucenicii săi şi trădarea lui Iuda. A cincea zi,
vineri, numită şi Paştile Crucii, este cu adevărat începutul Paştelui, se mai numeşte şi trecere. Sâmbătă
este ziua care, prin omorârea morţii, transformă tristeţea în bucurie.
De asemenea, de Paști oamenii pregatesc tot felul de mâncăruri tradiționale,sarmale, drob
printre ele numărindu-se și celebra pască, pe care gospodinele o pregătesc fie în Joia Mare, fie în ziua
de sâmbătă pentru ca ea să fie proaspătă de Paști. Pasca are forma rotundă (în amintirea scutecelor
pruncului Iisus), sau dreptunghiulară (forma mormântului său). O legendă spune că pasca se face de
când umbla Isus cu ucenicii săi prin lume. Poposind la un gospodar, la plecare acesta le-a pus de
mâncare în traiste. Oprindu-se într-o padure, apostolii l-au întrebat pe Iisus când este Paștele, iar El
le-a răspuns ca Paștele va fi atunci când vor găsi pâine de grâu în traiste. Cum gospodarul le pusese
tocmai pâine de griu, atunci a fost Paștele.
Pasca poate fi simplă, având doar zimți pe margine, sau poate avea împletituri. In acest caz,
pe marginile pascăi și în mijloc se fac împletituri din aluat, cea din mijloc având forma de cruce, în
amintirea crucii pe care a fost răstignit Iisus. Acest tip de pască se numește „pască cu cruce“. Pasca
simplă este pentru familie, iar pasca cu cruce se duce la biserică, de Paști, pentru a fi sfințită. Pentru
cei mici se fac păscuțe. La pască se pune și brânza de vaci, galbenuș de ou, stafide, uneori zahăr și
scorțișoară.
Ouăle de Paști.
Cele mai importante elemente al mesei de Paște rămân însă ouăle roșii. Vopsitul ouălor se
întâlnește pretutindeni. Se știe că, în antichitate, persanii și egiptenii mâncau ouă colorate primăvara,
când serbau începutul anului
Ouăle încep sa fie vopsite în gospodări încă din Joia Mare. Dacă inițial se făceau doar roșii,
ele au început să fie vopsite și în alte culori – galben, verde, albastru și negru. La sat, ouăle se
coloreaza cu ajutorul vopselurilor obținute pe cale naturală, din plante.

491
 In general, ouăle se vopsesc întâi în culoarea galbenă, pentru ca celelalte culori prind mai
bine peste galben. Excepție fac ouăle vopsite albastru.
Ouăle galbene, numite și „gălbineală“, „gălbinare“, „gălbinete“ , se coloreaza cu o vopsea
obținută din frunze sau scoarță de măr păduret, romaniță sau coji de ceapă.
Ouale roșii, numite și „roșele“, „roșețele“, se colorează cu vopsea obținută din scorțișoară,
sovirv sau pojarniță.
Vopseaua pentru ouăle verzi (numite si „verdețe“) se prepară seminte de floarea-soarelui,
sau urzici. Ouăle albastre („albăstrele“) se obțin din floarea-soarelui, surcele, insa acestea nu se fierb
în apă curată, ci în borș în care se pune piatră acră și piatră vânătă. Aceste ouă nu se colorează mai
întâi în galben, precum celelalte, ci se obțin direct din ouă nevopsite.
Ouăle negre se numesc și „negrele“ sau „negrete“ și amintesc suferințele lui Iisus pe cruce.
Vopseaua se obține din surcele,coaja de nuc. Aceste ouă se obțin din ouă colorate inițial în galben,
apoi în roșu și abia apoi în negru.
De asemenea, ciocnitul ouălor trebuie să se facă după reguli stricte: persoana mai în vârstă
(de obicei bărbatul) ciocnește capul oului de capul celui ținut în mână de partener, în timp ce rostește
cunoscuta formula „Hristos a Înviat“, la care se răspunde „Adevarat a Înviat“. Există și credința că
aceia care ciocnesc ouă se întâlnesc pe lumea cealaltă. În tradiția populară de la noi, ouăle de Paști
sunt purtătoare de puteri miraculoase: vindecă boli, protejează animalele din gospodărie, te apără de
rele.
După ce parcurg toate rânduielile specifice fiecărei zile din Săptămâna Patimilor, în Noaptea
de Înviere localnicii merg la biserică şi iau Lumină. La răsăritul soarelui, oamenii merg în cimitir,
unde dau de pomană ouă, în amintirea celor pe care i-au pierdut.
În Noaptea de Înviere, se dă ocol bisericii, copiii împreună cu familiile lor iau Lumină şi
apoi merg acasă. Cei care sunt mai mari rămân să ia Paşte. Cei care nu rămân se întorc de dimineaţă
cu părinţii, iau Paşte şi merg în cimitir, unde dau de pomană peste morminte ouă roşii şi îşi amintesc
de cei morţi. În cazul în care cel mort a fost bărbat, dau oul unui bărbat, dacă a fost femeie, îl dau
unei femei. Apoi se întorc acasă, unde se pun la uşă brazde de iarbă verde pentru a călca pe covor
proaspăt ca primăvara şi pentru a fi sănătoşi. Totodată, copiii se spală pe faţă într-un lighean cu apă
în care se pun ouă roşii şi bani pentru a fi roşii în obraji şi sănătoşi şi bogaţi tot anul.
În prima zi de Pasti existã obiceiul de a se purta haine noi în semn de respect pentru aceastã
aleasã sãrbãtoare, dar și pentru cã ea semnificã primenirea trupului și a sufletului, așa cum se
primenește întreaga naturã odatã cu primãvara.
În a doua zi de Paște merg la cimitir cu ouă roșii, cozonaci, friptură și cheamă cu ei și
lăutarii.Lăutarii poposesc la fiecare mormânt și cântă hore străvechi, romanțe, doine și sârbe, dintre
acestea nelipsind cele care le-au plăcut defuncților. După ce sunt pomeniți cei trecuți în lumea
umbrelor, fiecare familie petrece acolo, la cimitir. Lăutarilor li se dăruiesc bani, ouă roșii, cozonaci
și vin. Potrivit acestuia există credința populară că sufletele celor plecați în lumea cealaltă se bucură
de dedicațiile care li se fac în cimitir. Important este și faptul că aici există un cult al strămoșilor. Iată,
a doua zi de Paște, fiecare își amintește cu respect de cei dragi care nu se mai află în viață.
După ce ritualul ia sfârșit, fiecare locuitor își invită rudele din alte sate și petrec acasă până
noaptea târziu.

Bibliografie:
 www.didactic.ro;
 www.google.ro;
 Simion, Victor –Jilavele,leagăn străbun de cultură şi civilizaţie, 2006, Editura Ialpress;
492
 ÎNVĂRUICITUL

Prof. Albescu Carmen

Colegiul Tehnic ”Domnul Tudor”, Drobeta Turnu Severin

Îmi amintesc cu multă plăcere un obicei din vremea coplilăriei mele, copilărie pe care mi-
am petrecut-o într-un sat aflat pe malul Dunării, în sudul județului Mehedinți.
Obiceiul pe care vreau să-l împartăsesc cu voi se numește ”învăruicit” și este expresia cea
mai curată și frumoasă a unei legături de prietenie ce se naște între doi copii.
Joi, a doua săptămână după Paște, înainte de asfințitul soarelui, fetele din sat, aflate la vârsta
copilăriei și adolescenței, mergeam pe poienița satului având la noi coronițe împletite din flori de
primăvară și ouă roșii. Puneam coronițele în iarbă și fiecare își punea oul în mijlocul coroniței. Ne
luam de mâini, formam un cerc în jurul coronițelor, ne rotem de trei ori și fiecare dintre noi rostea:
”Vii văruică la nunta mea?”
”Vin văriucă, vin”
”Vii văruică la nunta mea?”
”Vin văriucă, vin”
”Vii văruică la nunta mea?”
”Vin văriucă, vin”
”Vii văruică la moartea mea?”
”Vin văriucă, vin”
”Vii văruică la moartea mea?”
”Vin văriucă, vin”
”Vii văruică la moartea mea?”
”Vin văriucă, vin”
Apoi ciocneam ouăle iar coronițele le puneam pe pârâul din poieniță. Mergeam de mână
până acasă, cântând, râzând cu inocența coplilăriei.
Legământul rostit mai sus durează până la moarte, cercul rotund al coronițelor simbolizează
roata vieții iar ouăle roșii sunt simbolul credinței în Fiul Domnuluil.
Obiceiul se mai păstrază și azi în satele din sudul Olteniei, legământul este diferit de la un
sat la altul, însă semnificația acestui străvechi obicei străvechi, este aceeași:înţelegerea, prietenia,
iubirea pentru aproapele tău sunt adevăratele valori ale existenţei.

493
 OBICEIUL STROPITULUI ÎN BIHOR

Cîmpan Florica
Șc. Gimn. D. Cantemir
Oradea Bihor

Tradiţia „stropitului” sau „udatului” fetelor de măritat ori a nevestelor este păstrata cu
sfinţenie, de sute de ani, în localităţile bihorene, locuite de romano-catolici şi a început să fie
împrumutata şi de creştinii ortodocşi.
Tradiţia spune că fetele trebuie udate cu apa de izvor neîncepută că să fie frumoase, să dea
naştere la copii sănătoşi şi să miroasă tot anul ca florile de primăvară. Femeile şi fetele îşi aşteaptă
musafirii cu ouă roşii, pălincă şi prăjituri, pe care le oferă celor care spun poezii. Primii care pornesc
la stropit sunt cei mici. Ei primesc zeci de ouă, dar şi prăjituri sau bani. Obiceiul udatului, numit în
zona „locsolas”, se păstrează şi la oraşe. Aici, apa de izvor este înlocuita cu parfumuri sau deodorante
mai scumpe sau mai ieftine, în funcţie gustul sau buzunarul fiecăruia.
Tradiţia stropirii de Pasti a fetelor se păstrează şi la instituţii, unde, în a treia zi de Pasti, unii
şefi îşi stropesc angajatele şi le compun mici poezioare. Unele dintre catrene au uşoare tente politice,
altele sancţionează aspectele negative ale societăţii actuale iar cele mai multe sunt menite sa
stârnească râsul. După o zi întreagă de stropit, fetele trebuie să îşi spele hainele, dar şi părul, pentru
că, uneori, amestecul de mirosuri este de nesuportat.
În unele sate din Transilvania, fetele îşi iau revanşă în cea de-a treia zi de Paşti, când e rândul
băieţilor să fie stropiţi. Acest obicei îşi are rădăcinile în urmă cu doua mii de ani, când evreii i-au
stropit cu apă pe adepţii lui Iisus care aduceau vestea Învierii.
Băieţii se adună în grupuri şi merg pe la casele în care sunt fete. Acestea nu sunt stropite
până când „udătorii” nu rostesc versurile: „Am auzit că aveţi un trandafir frumos, am venit să-l udăm,
să crească, să înflorească şi mulţi ani să trăiască!”.
La ţară, fetele erau udate cu găleţi pline cu apă. În timp, s-a renunţat la această practică în
favoarea parfumului sau a apei de colonie, obicei care se practică şi la oraş.
„Udătorii” îşi aleg cu grijă fetele pe care le stropesc cu parfum. De regulă, merg la casele
celor pe care le simpatizează şi se străduiesc să le impresioneze cu un parfum scump.
Obiceiul udatului este amuzant şi, de regulă, se încheie cu câte o petrecere pe la casele fetelor
cu mulţi udători sau admiratori.

494
 OBICEIUL „STROPITULUI” SAU „UDATULUI” DE PAȘTI

Prof. înv. Primar Diaconu Mirela-Raluca,

Liceul Teoretic ”Radu Vlădescu” Pătârlagele, Buzău

Din poveștile bunicii am aflat de obiceiul “stropitului” sau “udatului” de Paști. Acesta era
cel care deschidea seria tradiţiilor populare din Săptămâna Luminată.
Băieții, îmbrăcați în costume populare, porneau dis-de-dimineață, în a doua zi de Paști, dintr-
un capăt al satului, pe la casele fetelor și le stropeau pe acestea cu apă proaspătă de fântână. Ca
răsplată pentru acest gest aceștia erau serviți cu vin și ouă roșii. Se zicea că nici unei fete nu îi va
merge bine în anul respectiv dacă nu este udată.
Un alt obicei era acela ca cei mici să-și ude cu apă curată de izvor pe creştet bunicile, ca să
le aibă în putere lângă ei şi când vor fi mari.
Una dintre legendele care explică acest obicei spune că a doua zi de Paşti o fată creştină
vindea ouă. De la ea a cumpărat o fată păgână. Cele două intrând în vorbă, prima îi explica legea
creştinească, dar cea de-a doua, neîncrezătoare, îi spune: “Te-oi crede dacă s-or înroşi ouăle pe care
mi le-ai vândut!” Pe dată, ouăle s-au înroşit, iar de spaimă, fetele au leşinat amândouă. Trecând pe
acolo doi flăcăi, le-au văzut şi le-au stropit cu apa de la fântână. Revenindu-şi, fetele le-au dăruit drept
răsplată oua înroşite, iar păgâna s-a încreştinat.
Într-una dintre vacanțele noastre petrecute în Harghita am descoperit că acest obicei mai este
păstrat și în zilele noastre.
Băieţii merg la casele fetelor şi spun: „Am auzit că aveţi o floare frumoasă, am venit s-o ud
să nu se veştejească“ sau: “Eu sunt micul grădinar / Cu sticluţa-n buzunar / Şi-am venit la
dumneavoastră / Să ud floarea din fereastră, apoi le stropesc cu apă de colonie sau parfum. Fetele îi
aşteaptă pe băieţi acasă, îmbrăcate frumos şi le oferă ouă roşii şi cozonac. Dacă în trecut băieţii udau
fetele cu apă proaspătă de fântână, acum folosesc apă de colonie şi parfum. Un alt obicei este ca
feciorii din sat să ia cu ei o galeată cu apă şi să meargă acasă la fetele nemăritate. Dacă le găsesc
dormind, toarnă apa pe ele. Se spune că fetele care sunt udate se vor mărita în curând.
Obiceiul udatului a ajuns în Ardeal prin intermediul saşilor, dar s-a răspândit pe filieră
maghiară.
În Transilvania, stropitul s-a practicat în familiile nobiliare până la sfârșitul secolului al
XIX-lea, după care doar locuitorii satelor l-au mai păstrat. Obiceiul „udatului” se practică și în Banat
sau în Bucovina.
În maghiară, obiceiul se numeşte ”locsolas” şi este foarte iubit de tinerii din Harghita, fiind
prezentat şi turiştilor care-şi petrec Paştele în judeţ şi care merg la ”stropit” împreună cu gazdele.

495
 PAȘTELE ÎN IMAGINII
Palatul Copiilor, Zalău
Cercul de chimie experimentală
Profesor coordonator: Illyés Andrea

Bucovina este recunoscutã pentru traditia - pãstratã si în zilele noastre - de a “încondeia” sau
“închistri” ouã. Armonia culorilor, delicatetea modelelor transmise din generatie în generatie si
mãiestria executiei, au transformat acest mestesug în artã. Ouãle sunt încondeiate în trei-patru culori,
de obicei, tinînd cont si de simbolul fiecãrei culori in parte: rosu (soare, foc, dragoste), negru
(eternitate, statornicie), galben (lumina, bogãtia recoltelor, tineretea), verde ( forta naturii, rodnicie,
speranta), albastru (sãnãtate, seninul cerului).

În a doua zi de Pasti s-a mai pãstrat ( în special in Transilvania ) obiceiul udatului, avînd semnificatia
unui act de purificare. De obicei, feciorii stropesc cu apã sau cu parfum persoanele ieșite în cale, în special
fetele.
În fiecare primãvarã, se reaprinde în sufletul nostru flacãra speranței si încrederii în Învierea din veac,
așa cum natura reînvie an de an, mai gingașã cu fiecare ghiocel, mai caldã cu fiecare mâțisor, mai plinã de
taine cu fiecare mugur și fiecare frunzã.

496
 PORTUL POPULAR LA ŞIMAND,
JUDEŢUL ARAD

Prof.Rusu Gabriela
Şcoala Gimnazială Şimand,jud.Arad

Portul popular de la Şimand se încadrează în ceea ce a constituit portul popular în zona

etnografică a Câmpiei Crișului Alb, până la mijlocul secolului al XX-lea simțindu-se și influențe
maghiare. Costumul popular femeiesc era alcătuit din: spătoi(iie), ridicată până la coate, zobon(vesta),
iar pe cap purtau cârpă(batic) neagră femeile măritate, iar de diferite culori fetele tinere nemăritate.
De asemenea se purta fusta lungă până la glezne, iar in față peste fustă se purta zaghie(catrință), în
picioare purtau ghete cu tureac. În sărbători în plus fetele tinere purtau pe cap ceapța cu fir,
împodobită cu islogi(mărgeluțe de diferite culori), la gât purtau o salbă cu taleri.În prezent un astfel
de costum mai poartă doar femeile mai în vârstă.

În ceea ce privește costumul popular bărbătesc acesta era alcătuit din: cămașă cu chinari la
mâneci și care se încheia până la gât, având șase nasturi pe piept, zobonul sau vesta și
izmene(pantaloni) foarte lungi, pe cap purtau o pălărie cu fundă prinsă în spate.

497
 Călăreț la Serbările Hribului, com. Vama, jud. Suceava, septembrie 2009
Culegător: prof. Morohoschi Eufrozina, Școala Gimnazială ,,Iorgu G. Toma", com. Vama, jud.
Suceava

Bunica și nepotul, în drum spre biserica

Înălțarea Domnului, com. Vama, jud.
Suceava, 2008
Culegător: prof. Morohoschi Eufrozina,
Școala Gimnazială ,,Iorgu G. Toma", com.
Vama, jud. Suceava

498
 Încondeierea ouălor în Bucovina, com.
Frumosu, jud. Suceava, 2015 (demonstrație)
Culegător: prof. Morohoschi Eufrozina,
Școala Gimnazială ,,Iorgu G. Toma", com.
Vama, jud. Suceava

Slujba de Înviere, la biserica Sf. Nicolae, com. Vama, jud. Suceava, aprilie 2016
Culegător: prof. Morohoschi Eufrozina, Școala Gimnazială ,,Iorgu G. Toma", com. Vama, jud.
Suceava

499
 Slujba de Înviere, la biserica Sf. Nicolae, com. Vama, jud. Suceava, aprilie 2016
Culegător: prof. Morohoschi Eufrozina, Școala Gimnazială ,,Iorgu G. Toma", com. Vama, jud.
Suceava

SĂ NE CUNOAȘTEM RĂDĂCINILE!

Prof.înv.preșcolar Enică Georgiana,

Școala Gimnazială nr.1 Cătina,Cătina, Buzău

Anul - 1950- Familie din comuna Cătina, mergând la târg cu căruța trasă de boi.

500
Anul 1860-,, Zi de sărbătoare în familie,,

Anul 1980- Copiii din sat merg în centrul satului pentru a se da în dulap(scrânciob). Acest
eveniment avea loc doar de Paște. Ei sunt îmbrăcați în port popular.

501
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI LOCALE

Înv. Borhan Magdalena

Liceul “Demostene Botez Truşeşti”- Şcoala Primară Nr. 2 Ionăşeni
Sat Ionăşeni, Comuna Truşeşti, Judeţul Botoşani

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PAŞTE

Sărbătoarea Paştelui este reprezentată de obiceiuri şi tradiţii străvechi ce vizează credinţa
unei înnoiri sufleteşti, manifestată prin curăţenia casei şi înnoirea hainelor, bucatele pe care se fac
gospodinele, mersul la biserica în noaptea de Înviere pentru sfinţirea păscuţelor, primirea musafirilor.
În aceasta poză datând din 2007, oamenii din satul Ionăşeni s-au adunat în noaptea de Sfântă
Înviere sa-şi sfinţească păscuţele şi să ia lumină pentru curăţirea spirituală.

502
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PAŞTE DIN IALOMIŢA

Autor: Stănică Carmen

Şcoala Gimnazială Coşereni

Învierea Domnului reprezintă cea mai mare sărbătoare a creştinilor şi este prilejul de a trăi
clipe de bucurie sfântă alături de familie. Această sărbătoare deschide un întreg ciclu de sărbători şi
evenimente : de la intrarea in Postul Mare până la Pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile).
Începerea Postului Mare este marcată prin petrecerile care se fac înainte de post. În zona
noastră, de Lăsatul Secului există obiceiul de a merge la rude, la naşi, la prieteni să te împaci cu ei,
pentru ca intrarea în post să fie cu sufletul curat. După petrecere, gazda oferă vizitatorilor fructe sau
dulciuri spre împăcare , iar aceştia sărută mâinile gazdei. Seara oamenii aprind focuri care să alunge
duhurile rele.
În ziua de Mucenici, la 9 martie , femeile fac „măcinici” fierti în apă şi arome (rom,
scorţişoară, coajă de portocale). Aşa e obiceiul, in amintirea celor 40 de sfinţi mucenici îngheţaţi în
iezerul Sevastiei. Mucenicii, în forma cifrei 8, se dau de pomană pentru morţi sau se consumă de cei
ai casei.
Buna - Vestire (Blagoveştenia) simbolizează începutul mântuirii neamului omenesc. In
această zi, Arhanghelul Gavriil i-a binevestit Sfintei Fecioare Maria zămislirea lui Mesia, cel aşteptat
de veacuri. Este zi de dezlegare la peşte şi există la noi credinţa că până şi cel mai sărac om trebuie
să mănânce peşte, ca să fie sanatos şi iute ca peştele tot anul. Se mai spune că, aşa cum e vremea de
Bunavestire, va fi şi la Paşti.
Se crede ca de Blagoveştenie pământul este binecuvântat, pentru că se trezesc la viaţă
insectele şi începe a creşte iarba. Se mai spune că: „ cine doarme in aceasta zi va fi somnoros tot
anul”. Tot acum se spune că se dezleagă limba păsărilor cântătoare , iar cucul, care a fost uliu toata
iarna, redevine cuc, pana la Sânziene sau la Sfântul Petru. Cei ce îl aud cântând pentru prima dată îl
intreabă cât mai au până la moarte sau până la căsătorie. Iar răspunsul cucului este interpretat că de
câte ori cântă, atâţia ani mai sunt până la evenimentul respectiv.
Sfântul Gheorghe este, pentru creştini, sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic militar, care a
fost chinuit şi omorât pentru Hristos, pe vremea împăratului Diocletian. Este considerat sfânt purtător
de biruinţă şi reprezentat în icoane călare pe un cal alb , omorând un balaur, simbol al răului. În popor,
sărbătoarea se regăseşte cu numele de Sângeorz. Dacă pică în postul Paştelui este obiceiul să fie serbat
cu petreceri doar după Înviere.
Sâmbata dinaintea Floriilor poartă numele de sâmbata lui Lazăr, in amintirea lui Lazăr cel
înviat de Mântuitor din morţi. Acum este ziua de dezlegare a sărindarelor, când se pomenesc morţii.
La noi se ţin cu sfinţenie şi astăzi multe din aceste obiceiuri , pentru că bătrânii au avut grijă să le
transmită mai departe.
Duminica Floriilor (numită si a Stâlparilor) marcheaza momentul primirii triumfale pe care
i-a facut-o multimea Mântuitorului, la intrarea în Ierusalim. În această zi e obiceiul de a se sfinţi, la
Biserică, ramuri de salcie, care simbolizeaza stâlpările de finic cu care mulţimea l-a întâmpinat pe
Hristos. Se spune ca salcia a fost aleasă şi binecuvântată, pentru că şi-a plecat crengile, oferindu-i o
ramură Maicii Domnului, care mergea spre Golgota şi voia să-i ducă Fiului Ei răstignit o cunună fără
spini. Este obiceiul ca aceste ramuri sfinţite să fie luate de credincioşii care se închină la icoana
praznicului. Restul sunt împărţite celor ce nu au putut fi prezenţi. Ele se ţin în mână, cu evlavie, până
după Liturghie. În cursul anului, salcia se păstrează la icoane, făcuta cerc. Se spune ca e bună de leac.
503
 Pentru români, Postul Mare este cel mai important şi mai sfânt post de peste an. Fiecare
încearcă să postească după putere, mai ales prima săptamână şi Săptămâna Mare, să facă milostenie
şi fapte bune, să se împace cu cei cu care s-a certat. Postul Mare este o perioada de adâncă pocăinţă
şi tânguire, pentru că acum a fost chinuit şi omorât Fiul lui Dumnezeui, iar la răstignirea Lui, ne facem
cu toţii părtaşi, prin păcatele noastre. De aceea, din punct de vedere creştin, sunt interzise petrecerile
şi serbările de orice fel.
Postul Mare dureaza 40 de zile, amintind de postul lui Moise, dar mai ales al Mântuitorului.
Ultima săptămână (Săptămâna Mare) este dedicată însă patimilor, răstignirii şi punerii în mormânt a
Domnului. Este cea mai aspră săptămână de post. În toate bisericile se slujesc, seara, Deniile, iar
dimineaţa slujbe speciale, care predispun la meditaţie asupra vieţii creştine şi a patimilor Domnului.
Deniile sunt slujbe specifice Postului Mare; Utrenii ale zilei urmatoare. Ele se desfăşoară în
prima, a cincea şi ultima săptămână a Postului, fiind cele mai frecventate de creştinii de astăzi.
Rânduiala este de a se îmbrăca în haine cernite sau, măcar, femeile să-şi acopere capul cu o năframa
neagră. Trebuie ca până la deniile din săptămâna a cincea să fie gata curăţenia prin case şi ogrăzi.
În sat se păstrează o linişte şi o atmosferă de reculegere, de tristeţe evlavioasă, se intrerupe
munca la câmp şi lucrările mai importante.
Se confecţionau haine noi pentru sărbătoare, de cele mai multe ori lucrate chiar de
gospodine. Se tăiau vite şi păsări pentru Paşte, înainte de Săptămâna Mare. Oamenii se spovedeau şi
se iertau reciproc.
În tradiţiile noastre, Joia Mare se mai numeşte Joi Mari, Joia Patimilor, Joia Neagră. Joia
Mare se vopsesc ouăle. Ouăle se spală , se lasă la uscat, apoi se fierb în vopsea. Pe lângă ouă roşii,
femeile moderne mai vopsesc ouăle şi în galben, verde, albastru. Unele gospodine pun pe ou o frunză,
apoi îl leaga într-un ciorap subţire şi aşa îl fierb, ca sa iasă "cu model sau mai frumos". Mai demult,
ouăle se vopseau cu coji de ceapă, cu sunătoare , cu coajă de crin roşu sau cu flori de tei; luciul li se
dădea ştergându-le, după ce s-au fiert, cu slănina sau cu untură.
Se spune că atunci când a fost răstignit Hristos, Maria Magdalena a pus un coş cu ouă şi ele
s-au înroşit de la sângele ce cădea din rănile Domnului.
Ouăle colorate în alte culori (galben, verde, albastru) vestesc bucuria primăverii.
Vinerea Mare ( Vinerea Patimilor) este zi de mare doliu a întregii creştinătăţi pentru că în
aceasta zi a fost răstignit şi a murit Mântuitorul lumii. În seara acestei zile se oficiază Denia
Prohodului Domnului. În mijlocul bisericii se scoate Sfântul Epitaf (care-l închipuie mort pe
Mântuitorul, înconjurat de Apostoli şi Maica Domnului) pe sub care toată lumea trece, până în după-
amiaza zilei de sâmbătă. În zorii zilei de Înviere este dus din nou în Sfântul altar şi este aşezat pe
sfânta masă, unde rămâne până în miercurea dinaintea Înălţării Domnului. Se spune că pe cei ce trec
de trei ori pe sub Sfântul Aer nu-i doare capul, mijlocul şi şalele în cursul anului, iar dacă işi şterg
ochii cu marginea epitafului nu vor suferi de dureri de ochi . La noi femeile cred că trecerea pe sub
masă înseamnă că pui şi tu umărul la patimile lui Isus, că treci simbolic prin chinurile lui.
Acestei zile i se spune si Vinerea Seacă, pentru ca oamenii postesc post negru, iar seara, la
Denia Prohodului Domnului, iau anafura de la biserica. Dupa cântarea Prohodului Domnului se
înconjoară de trei ori biserica de tot soborul, cu Sfântul Epitaf, care apoi este aşezat pe masa din
mijlocul bisericii. La terminarea slujbei, preotul împarte florile aduse, care sunt considerate a fi bune
de leac, iar cei prezenţi merg la morminte, aprind lumânări şi-şi jelesc morţii. Lumea pleacă acasă
cu lumânările aprinse pe drum, ca să afle şi morţii de venirea zilelor mari şi păstrează lumânarea
pentru vremuri grele.
Sâmbata Mare este ziua îngropării Domnului cu trupul şi a pogorârii Lui la iad, de unde a
eliberat neamul omenesc. Este ziua în care se încheie pregătirile pentru marea sărbătoare a Învierii;
504
spre seară, creştinii se odihnesc pentru a putea participa la slujba de la miezul nopţii. Fiind ultima zi
a Postului Mare, este obiceiul ca bătrânii şi copiii să se împărtăşească.
Ziua Învierii Domnului, cunoscută şi sub numele de Paşti începe, din punct de vedere
liturgic, în noaptea dinainte; la miezul nopţii, când se spune ca mormântul s-a deschis şi a inviat
Hristos. Oamenii participă la Sfânta Liturghie din aceasta noapte sfântă şi la Slujba Învierii, pentru
a lua lumină. Apoi se duc pe la casele lor, revenind, dimineaţa, la biserică, în locurile unde se sfinţesc
pasca si prinoasele.
In biserică este obiceiul ca, în această noapte, să se sfinţească pâinea numită Paşti, sub forma
de anafură sau anafura amestecata cu vin . Aceasta pâine, sub forma de prescuri, o aduc la biserica
femeile, în Vinerea Mare, cand se slujeşte Sfântul Maslu.
Putem spune ca preparatul tradiţional, drobul, s-a impus întâi în lumea urbana românească,
apoi, prin imitaţie, şi în cea rurală, ca un nou aliment, cu gust distinct, care a început să aibă un
consum specializat ca un ritual. Pregatirea drobului presupune utilizarea unui întreg arsenal de
mirodenii, - sare, piper,enibahar, tarhon, pătrunjel,mărar. Drobul se identifica în prezent, aproape
complet cu pasca şi ouăle roşii - cu sărbătorile Paştelui.
In dimineata primei zile de Paşte, e obiceiul, de a te spăla cu ou roşu şi cu ban de argint, ca
să ai faţa roşie ca oul, să fii sănătos şi să fii bogat tot anul.
În zona noastră familia se asază la masa pascala în prima zi de Paşte. Capul familiei
ciocneşte ouă cu soţia şi rostesc formula tradiţională :"Hristos a înviat!- Adevărat a înviat!" Apoi
ciocnesc şi ceilalţi membri ai familiei. De obicei, cinstea de a ciocni oul mai întâi revine celui mai în
vârstă. Se crede că, făcând acest lucru, membrii familiei se vor vedea şi pe lumea cealaltă.
Săptamâna de după Paşti (Săptămâna luminată) era ţinută de femei aproape toată: marţea
pentru boala cea rea, miercurea pentru tunete şi trăsnete, joia pentru grindină, vinerea pentru rodirea
pământului. La ţară , cum spunem noi, încă se păstrează aceste obiceiuri.
Cea mai mare sărbătoare din această săptămână este însă Izvorul Tămăduirii, ţinută vineri.
Sărbătoarea îşi are originea de la întâmplarea în care se spune că viitorul împărat Leon cel Mare a
întâlnit prin pădure un orb, care i-a cerut apă. El a căutat şi a găsit un izvor, cu apa căruia s-a vindecat
orbul. Iar când a devenit împărat (aşa cum îi proorocise Maica Domnului când căuta izvorul) a zidit
o biserică lângă izvorul tămăduitor, la care s-au făcut multe vindecari şi minuni. În prezent,
sărbătoarea se ţine în cinstea Maicii Domnului, considerată Izvorul tămăduirii, ca şi Cea care L-a
nascut pe Hristos Dumnezeu, de la care vine tot darul. În aceasta zi se face, în toate bisericile,
aghiazma, pentru tămăduirea de boli. În trecut, se făceau procesiuni cu icoana Maicii Domnului la
câmp, pentru ploaie. Era ziua cea mai bună pentru sfinţirea izvoarelor şi a fântânilor, considerate
sacre în tradiţia populara.
Duminica imediat următoare Învierii este numită Duminica Tomii, fiind ziua în care Hristos
s-a arătat Apostolului Toma, care nu fusese cu ceilalţi apostoli când li s-a aratat Domnul, şi se îndoia
de Învierea Mântuitorului. În popor se crede ca raiul rămâne deschis de la Înviere până la aceasta data
pentru sufletele aflate în iad. De asemenea, se crede că cei ce mor în această perioadă merg în rai
pentru că, în acest interval, uşile raiului sunt deschise, iar ale iadului, închise. Despre cei ce se nasc
în această perioadă, se spune că vor avea noroc toata viaţa.
În prima luni din a doua săptămână de după Paşte se serbează Paştele Blajinilor.
La acesta sărbătoare, femeile împart bucate pentru morţi, cu credinţa că acum sufletele lor
sunt slobode şi se pot înfrupta din acestea.
După Înviere, la 40 de zile (în joia celei de a VI-a săptămâni) se sărbătoreşte Înălţarea
Domnului, cunoscută, în popor şi sub numele de Ispas. Este una din cele mai vechi sărbători creştine,
serbată, înainte, odată cu Rusaliile. De Înălţare se fac pască, oua roşii şi cozonac, precum la Paşte.
505
Înalţarea este cunoscută ca sărbătoarea eroilor; de aceea, se fac slujbe speciale şi pomeniri ale morţilor
la monumentele eroilor.
În sâmbata dinaintea Duminicii Mari sunt sărbătoriţi Moşii de vară sau Moşii de Rusalii.
Acum se dau de pomană vase pline cu băutură şi mâncare şi se slujesc parastase pentru morţi. Se
spune că morţii aşteaptă să li se dea de pomană , iar dacă acest lucru nu se întâmplă sunt tare
necajiţi.Se aduc la biserică ramuri de nuc, ce se sfinţesc şi se păstrează la icoane, la fel ca salcia de
Florii. Aceste ramuri se crede că sunt bune împotriva ploilor cu piatră, sau ca plante de leac. S-au ales
aceste ramuri deoarece frunzele de tei şi de nuc preînchipuie limbile de foc ce s-au pogorat peste
apostoli în această zi. Din punct de vedere creştin, sărbătoarea are o foarte mare importanţă, fiind
considerată ziua de naştere a Bisericii.
Prin străduinţa celor în vârstă, a preoţilor ce slujesc cu credinţă şi chiar a cadrelor didactice
care desfăşoară cu elevii diferite activităţi specifice , se transmit mai departe informaţii preţioase
despre tradiţiile poporului român.
Şcoala noastră a organizat proiecte educaţionale judeţene ca : „ Sărbătoarea Paştelui-
simbol al Luminii, Sacrificiului şi Purificării” şi „ Credinţă în Dumnezeu, Credinţă în Eroii neamului
meu „ dedicate Paştelui şi Înălţării- Zilei Eroilor , prin care dorim să ducem mai departe obiceiuri
din strămoşi. Aceste proiecte s-au desfaşurat şi cu sprijinul Organizaţiei World Vision şi în parteneriat
cu CCD Ialomiţa, ISJ Ialomiţa şi Palatul Copiilor Slobozia.

TREIERATUL GRÂULUI LA ŞIMAND

Prof.Pantea Nela,
Şcoala Gimnazială Şimand,jud.Arad

506
 Situată în apropierea Ierihonului, Mănăstirea Ortodoxă de pe Muntele Carantaniei
amintește de ispitirea Domnului Iisus Hristos de către diavol, la finalul postului de 40 de zile ținut
de către Mântuitorul înainte de ieșirea la propovăduire.

507
 Marea Galileii, numită și Lacul Tiberiadei sau Lacul Ghenizaret,
este cel mai mare lac cu apă dulce din Israel. În Noul Testament este amintit cu ocazia mai multor
evenimente: pescuirea minunată, chemarea apostolilor, înmulțirea pâinilor și peștilor de către
Mântuitorul, potolirea furtunii, mergerea pe apă a lui Iisus.

BISERICA DE LEMN VALEA CRISULUI, JUD. BIHOR

508
 FARFURIE VECHE

PORT POPULAR, JUD. SALAJ

POZA AN 1929

509
INVITATIE BOTEZ ANUL 1988

510
COSTUME POPULARE DIN ZONA DORNELOR,
COŞNA, 1937 – 1949

Instantaneu în faţa casei (mamă cu doi băieţi), Coşna, 1937

Iarna, în drum spre biserică, Coşna, 1943

Elevă de liceu, Coşna, 1945

511
 Fete de măritat, Coşna, 1947

În sat, în zi de sărbătoare, Coşna, 1949

512
 TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE RUSALII ÎN SATUL LAZURI

Cristea Ileana
Școala Gimnazială Nr. 1 Valcău de Jos
Valcău de Jos

Rusaliile este una dintre cele mai vechi sărbători creștine, prăznuită la 50 de zile de la
Învierea Domnului (Sfintele Paști). De Rusalii se leagă în satul nostru mai multe superstiții și oamenii
păstrează încă unele tradiții.
Sâmbăta dinnaintea Rusaliilor toate casele sunt împodobite cu ramuri de tei pentru a
îndepărta duhurile rele. Semai pun ramuri de tei la poarta casei, la grajd, iar pentru îndepărtarea
grindinei se pune o ramură de tei destul de mare în grădina de legume.
În ziua de Rusalii dimineața se merge la biserică. Acolo fetele împletesc cununi din grâu
care se pun la icoane și cruci.
Aceste cununi se stropesc cu apă care se sfințește în ziua de Rusalii. La plecarea acasă de la
biserică fiecare familie va duce apă sfințită acasă. Apoi se stropește casa, holdele pentru a le feri de
rău. Oamenii cred că nu este bine în ziua de Rusalii să intri în vie, grădină, holdă de grâu, doar cu apă
sfințită pentru a fi ferite de grindină.
Femeile sunt stropite cu apă dfințită în ziua de Rusalii, pentru a fi sănătoase și frumoase tot
restul anului, obicei numit udatul nevestelor.
Sărbătoarea Rusaliilor la noi în sat încă se mai ține trei zile: duminica, lunea și marțea este
a treia zi de Rusalii.
Se merge la biserică în cele trei zile de sărbătoare pentru a participa la slujbele speciale care
se țin de Rusalii.
Marțea, a treia zi de Rusalii se prepară în fiecare gospodărie unsori care se dau pe ugerele
vacilor pentru a le spori laptele.
Parte din ramurile de tei folosite la Răsadii sunt păstrate peste vară pentru a putea fi folosite
în practicile de alungare a furtunilor și a grindinii.
Această sărbătoare deschide pentru săteni sezonul culegerii plantelor de leac, ce se consideră
a fi contaminată până la acestă dată de către Rusalii.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PAŞTE

DIN MUNTENIA

Prof. Înv. Preş. Andreianu Milena,

Şc. Gimnz.”Virgil Calotescu” G.P.N. Bascov, jud. Argeş

La slujba de Inviere, oamenii vin cu un cos in care au pasca, oua rosii, cozonac, dar si cate
un cocos alb, pentru cei care au murit fara lumanare. Conform traditiei, atunci cand primul cocos va
canta, este semn ca Hristos a Inviat. Gospodarul al carui cocos va canta primul va fi cel mai norocos,

513
caci casa lui va fi plina de belsug tot anul. Obiceiul spune ca, la final, cocosii vor fi daruiti oamenilor
saraci.
In mai multe localitati din Muntenia, credinciosii isi amintesc de cei decedati si se spune ca
in aceasta zi, sufletele mortilor se intorc la casele lor, fapt pentru care seara se aprind lumanarile.
Se spune ca e bine sa te speli pe fata cu apa neinceputa dintr-o cana noua, in care ai pus un
ou rosu, unul alb, un banut de argint si un fir de iarba verde, semne ale sanatatii, prosperitaţii si
sporului in toate.
Dupa ce se intorc de la slujba din noaptea de Inviere, muntenii pastreaza aprinsa lumanarea
cu care au luat Lumina de la biserica. Tot aici, desi raspandit in aproape toata tara, exista obiceiul de
a purta haine noi pentru schimbarea trupului si sufletului.
Iată câteva tradiţii de Paşte din regiunile Oltenia şi Muntenia
1.Femeile nu au voie să doarmă deloc în Joia Mare. Potrivit tradiţiei de secole, femeile nu
au voie să doarmă deloc deoarece vor avea probleme cu somnul tot anul. De asemenea dacă spală
haine sau gătesc tot felul de preparate grele de Paşte, acestea pot fi blestemate de Joimăriţa, un
personaj mitic care sperie Paştele.
2.În Joia Mare se cinstesc morţii. În mai multe localităţi din acestă regiune, credincioşii îşi
amintesc de cei decedaţi şi se spune că în acestaă zi sufletele morţilor se întorc în casele lor fapt pentru
care seara se aprind lumânările.
3.Bărbaţii încondeiază ouăle. Bărbaţii se ocupă de ouăle de Paşte şi nu femeile ca în alte
regiuni din România. Ouăle frumos încondeiate sunt dăruite de fini naşilor la masa de Paşte , iar
feciorii le dăruiesc ouă roşii fetelor.
4. Nu se intră în casă fără iarbă deasă. În ziua de Paşte, după ce au venit de la biserică,
muntenii de la sate nu intră în casă până nu culeg iarbă proaspătă şi deasă ding rădină, pe care o pun
în faţa casei pe terasa sau pe scări.
5.Ciorba de bureţi. În Muntenia se pregăteşte pe lângă drobul de miel sau tradiţionala pască
şi ciorbă de bureţi, o ciorbă clasică şi unică doar în acestă regiune a ţării.

TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE PAȘTI

DIN OLTENIA- MUNTENIA

Prof. Manoloiu Maria Simona

Prof. Neculae Iuliana,
G.P.P. „Tic-Pitic”, Mioveni

Din cele mai vechi timpuri religia s-a împletit cu tradiţia , datina şi obiceiurile , pe care omul
le-a respectat şi le-a transmis ulterior prin viu grai din generaţie în generaţie, astfel înţelepciunea şi
experienţa celor mai vechi strămoşi ajunge la noi sub forma obiceiurilor din viaţa celor de la ţară ,
fiind purtătoarele unor informaţii , a unei experienţe şi înţelepciuni vechi.
În prezent tradiţiile au început din păcate să dispară încetul cu încetul , reuşind să se păstreze
cu precădere în lumea satului, acestea fiind adevărate centre de cultură de originalitate, în care ne
regăsim rădăcinile şi autenticitatea.
514
 Satele noastre româneşti au rămas din fericire tributare tradiţiei străvechi, un exemplu în
acest sens fiind obiceiurile legate de Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului din săptămâna
premergătoare Sfintelor Paşti. Ultima duminică din Postul mare semnifică Intrarea Domnului Iisus
Hristos în cetatea Ierusalimului. De Florii , cum sunt denumite în popor, se face dezlegare la peşte,
se fac pomeniri, se sapă mormintele şi se decorează porţile şi casele cu ramuri de salcie, pe care
credincioşii le aduc da le biserică.
Joia Mare, cunoscută în calendarul tradiţional şi sub denumirea de joia morţilor sau cina cea
de taină la care Hristos a prefigurat jertfa sa prin frângerea pâinii şi prin oferirea vinului ce
simbolizează sângele ucenicilor săi . Specific deniei de joi seara este citirea celor 12 Evanghelii ce
reprezintă fragmente extrase din cele 4 Evanghelii în care sunt relatate patimile lui Iisus. Pe lângă
acestea în joia Mare se practică un adevărat ritual închinat celor morţi. Joimăriţa, se spune în tradiţia
populară că este zeiţa morţii , ea supraveghează focurile de joimari. Este deschisă fie cu un animal
respingător , fie cu o babă zmeoaică, o stafie sau un duh necurat cu un cap uriaş şi părul despletit , ce
pedepseşte fetele şi femeile leneşe.
Potrivit credinţelor populare , în această zi cerul s-ar deschide pentru ca morţii să poată
reveni temporar pe pământ , şi pentru ca cei vii să le poată transmite anumite masaje. În zonele din
sudul ţării în zorii zilei, înainte de a merge la cimitir , femeile aprindeau în mijlocul curţii focuri din
ramuri de alun sau buruieni uscate , în jurul cărora aşezau scaune pentru morţi. Se spunea că morţii
vin acasă pentru a se încălzi şi pentru a primi pomana. De aceea , atunci când femeile se deplasau la
cimitir , unde aprindeau din nou focuri, de această dată la crucile de la morminte , ele îşi plângeau
morţii , dialogau cu ei chemându-i acasă pentru a le oferi pomana. Secvenţa de ceremonial comună
întregului areal românesc este cea care se desfăşoară la biserică. Ultima secvenţă se derulează în
spaţiul gospodăriei şi în vecinătatea acesteia. De obicei se iese la poartă sau se merge în vecini pentru
a împărţi din pomana sfinţită la biserică (colivă, colaci, sare).
Vinerea Paştelui este cunoscută ca Vinerea Seacă sau Vinerea Patimilor , creştinii merg la
biserică, ţin post negru pentru iertarea păcatelor şi respectă severe interdicţii privind torsul , ţesutul
sau cusutul. Este ziua de doliu a creştinătăţii, întrucât atunci a fost răstignit Mântuitorul, denia de
vineri seara este a înmormântării lui Iisus.
Noaptea Învierii Domnului reprezintă , pe lângă simbolul sacru al jertfei lui Hristos pentru
mântuirea noastră şi un ritual de înnoire anuală a timpului.
Gestul simbolic de celebrare a Paştelui este ciocnitul ouălelor roşii. Bucuria Pascală este
cunoscută pe parcursul celor 40 de zile de la Înviere până la Înălţare, timp în care creştinii se salută
cu ,,Hristos a înviat!” şi ,,Adevărat a înviat!” mărturisind de fiecare dată prin aceste cuvinte adevărul
nostru de credinţă.
Cu siguranţă că tradiţiile legate de această sărbătoare şi în general legate de toate sărbătorile
sunt mult mai numeroase şi diferite în funcţie de zona geografică dar toate au un punct comun în ceea
ce priveşte raportarea lor la religie şi legătura specială a acestora cu credinţa.

515
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI ÎN SÂMBĂTA MARE
ŞI JOI MARI DIN MUNTENIA

Prof. Înv. Preş. Marin Doina,

G.P.N. Braniştea, jud. Dâmboviţa

Ultima zi dinaintea marii sărbători a Paștelui este Sâmbăta Mare. Atunci femeile trebuie să
pregătească marea majoritate a mâncărurilor, să deretice prin încăperi și să facă ultimele retușuri la
hainele noi pe care cei din familie urmează să le îmbrace în aceste zile. De obicei, în Sâmbăta Mare
are loc și sacrificiul mielului, din carnea căruia se pregătesc mâncăruri tradiționale.Spre deosebire de
Crăciun, pentru Paști nu se pregătesc prea multe feluri de mâncare, de unde și zicerea: ”Crăciunul
este sătul, iar Paștele este fudul’‘.
Principala grijă a oamenilor, înaintea Paștelui, este aceea de a-și primeni hainele, fiecare
gospodină trebuind să aibă o cămașă nouă, cusută în mod special, iar bărbații măcar o pălărie nouă.
Momentul ritual al facerii pascăi, în Sâmbăta Paștelui, amplasat și în Joia Mare, capătă
frecvent valențe magice deosebite, prin plasarea într-o cosmogonie originală a gospodinei: fie că
trimite la nașterea lui Iisus, fie la moartea lui (prin forma care i se dă aluatului), femeia căpătând
astfel, prin repetarea unor gesturi foarte vechi, o putere deosebită, care poate să fie valorificată și în
gospodărie (ungerea pomilor cu aluat, pentru a le asigura rodirea, semănarea vegetației din grădină
în această zi, pasca specială realizată pentru vite etc.).
Cel de-a doilea mare moment ritual este dat de ajunul marii sărbători. Este noaptea când se
deschid cerurile, când ard comorile și când, în general, practicile magice de orice fel sunt la ele
acasă.Sâmbătă spre duminică oamenii nu dorm, ci fac un foc în curți sau pe dealul din apropierea
bisericii, care ține până la miezul nopții. De la miezul nopții merg la biserică, la slujbă. Alteori focul
este întreținut de flăcăi până în zori.
Sâmbătă seara, fiecare gospodină își pregătește cu grijă coșul ce urmează a fi dus la biserică,
pentru sfințire. Totul se acoperă cu cel mai frumos ștergar pe care îl are gospodina, semn de prețuire
a sărbătorii pascale, dar și de mândrie personală.
În el așterne un ștergar curat și pune o lumânare albă, apoi ouă roșii, pască, cozonac, ouă
încondeiate, o bucată de slănină, mușchi de porc, șuncă special preparată, zahăr, făină, salată de hrean
cu sfeclă roșie fiartă, sare, câțiva căței de usturoi, o ramură de busuioc, cârnați, un miel din aluat copt
într-o formă specială.
Joia Mare este cunoscută în cultura populară ca ziua în care se înroșesc ouăle. pentru că se
spune că ouăle înroșite în această zi nu se strică tot timpul anului. Pe lângă ouă roșii, românii
contemporani mai vopsesc ouăle și în galben, verde sau albastru. Unele gospodine pun pe ou o frunză,
apoi îl leagă într-un ciorap subțire și îl fierb, ca să iasă „cu model”. Mai demult, ouăle se vopseau cu
coji de ceapă, cu sunătoare, cu coajă de crin roșu sau cu flori de tei; luciul li se dădea ștergându-le,
după ce s-au fiert, cu slănină sau cu untură.
Se păstrează și câteva legende referitoare la înroșirea ouălor de Paști. Una dintre ele spune
că sub crucea pe care a fost răstignit Hristos, Maria Magdalena a pus un coș cu ouă și ele s-au înroșit
de la sângele ce cădea din rănile Domnului. Altă legendă spune că Maria Magdalena le-a spus că
Hristos a înviat. Iar ei au răspuns că atunci va învia Hristos, când se vor înroși ouăle din coșul ei. Și
pe dată, ouăle s-au făcut roșii. Ouăle colorate în alte culori (galben, verde, albastru) vestesc bucuria

516
primăverii, iar cele colorate în negru simbolizează chinul și durerea pe care le-a suferit Hristos pe
cruce.
Tot în Joia Mare, dimineața, oamenii merg la biserică să se spovedească și să se
împărtășească. Tot acum se duce la biserică pâine, care va fi sfințită de preot, stropită cu vin și
împărțită în noaptea de Înviere. Se spune că din Joia Mare nu se mai trag clopotele bisericilor, ci doar
se bate toaca.
Joia Mare se mai numește Joi Mari, Joia Patimilor, Joia Neagră sau Joimărița. Conform
legendei, Joimărița a fost la origini, o zeitate a morții, care supraveghea focurile din Joia Mare, dar
ulterior a devenit un personaj justițiar, care-i pedepsește pe cei leneși. Până în această zi, gospodinele
trebuie să termine torsul și țesutul de frica Joimăriței. Personajul este întruchipat, simbolic, de o
femeie urâtă și puternică, deghizată într-o vrăjitoare rea, care poartă cu ea o serie de instrumente: o
găleată cu jăratic, un clește, un ciocan, un cuțit, un vătrai, un sac cu cenușă etc. Ea le arde degetele și
mâinile fetelor leneșe, le pârlește părul și unghiile și dă foc fuioarelor de lână găsite netoarse.

OBICEIURI DE ANUL NOU

NeacșuVioleta,
Sc.Gimn.,Virgil Calotescu”G.P.P., Bascov

În seara de Anul Nou sunt o mulțime de obiceiuri și credințe populare, legate în special de
nădejdea de măritat a fetelor .Așa mai multe fete se adună la un loc și merg într-un grajd de boi și
dacă găsesc boii dormind, dau cu piciorul în ei zicând:, hai anul ăsta și dacă nu se scoală zice iarăși:,
hăi la anul ”și așa mai departe, deducând după aceasta timpul de măritat ,adică anul acesta, la anul
etc. Pentru fata care a lovit cu piciorul.
Tot în această seară unele fete fac uscățele. Iese din casă mâncând dintr-o uscățică și
din ce parte va auzi că latră câinele ,din partea aceea va veni și norocul ei.
Sunt apoi altele care numără parii de la gard pană la zece.
La acesta îi face semn sau leagă o a5ă de el. A doua zi se uită la el,zicand că așa va fi și
viitorul ei bărbat, ca și acest par.
Dacă sunt mai multe fete la o casă își caută fiecare câte un os din pifitie,pecare îl așază jos
,afară.
Pe al căreia il va lua câinele mai întâi, aceea se va mărita prima.
Va pleca în căsătorie în directia unde a plecat câinele .
Tot în ziua de Anul Nou ,ducând-se fetele cu gunoiul la gârlă, observă din ce parte va veni
câinele pentru a căuta în gunoi. Din partea aceea va veni și viitorul soț.
Un obicei străvechi se petrece în seara de Anul Nou. Acum este prilej de a critica fetele
leneșe și fudule. Unii flăcăi se urcă pe două dintre cele mai înalte dealuri. Toată lumea mai ales cei
care au fete de măritat, ascultă cu mult interes convorbirea dintre flăcăii satului.
In sat se face liniște. Nu se mai aud decât câinii lătrând.
O dată începe unul dintre flăcăi să strige:
-Aoleo!!!!

517
 -Ce ti-e mă? Răspunde celălalt flacău.De obicei se strigă prin oale sparte ca să se audă mai
bine și să nu se distingă al cui e glasul.
- Nu mai pot mă, nu mai pot! Spune primul.
-De ce mă, de ce? Întrebă celălalt.
-Păi mă nevoit(cutare) să- i mărit fata și n-o pot mărita, că e lenevoasă și e puturoasă și tare
țâfnoasă.
Se fac și altfel de strigături la adresa fetelor .
În fond este o critică adusă fetelor din sat.
De multe ori această zi era urmată de diverse dispute între familii, certuri ori procese.
Dar pana la urmă toți se împacă si merg la hora satului.
Petrecerile se țin la Căminul Cultural.
Aceste jocuri sunt:sârba,care se joacă în cerc, tinerii ținându-se lanț de mănă, cu
strigături.Urmeză brâul în cadența vioaie ținându- se de brau,și ungurica care se joacă perechi.
Folclorul argeșean este foarte variat .

MOMENTE ÎN IMAGINI

Prof. Taran Mihaiela

Scoala Gimnaziala Cosna

1. Pregatire pentru slujba de Inviere

518
2. Port traditional si locuinta traditionala bucovineana

3. Nunta traditionala in Bucovina

4. Miri in 1950

519
5. Familie in 1930
6.

520
 ORAȚII DE NUNTĂ DIN ZONA FĂGETULUI

Iova Adina Valentina

Profesor La: Liceul Teoretic “Traian Vuia”
Făget, Judeţul Timiş

În marea varietate de obiceiuri tradiționale legate de existența omului, căsătoria, intrarea

firească în ciclul vieții, limirea, prilejuiește și în zona folclorică a Făgetului orațiide o mare valoare
lirică. Fiecare orație intervine într-un anumit timp și într-un anume context al desfășurării obiceiului,
comportând, totodată, diferite interpretări privitoare la aspectele multiple ale realității oglindite firesc
în acestea, precum și la faptele cu semnificație magică practicate pe parcursul desfășurării nunții.
După apariția chemătorilor mirelui în fața casei miresei, într-o orație care reprezintă dialogul
dintre “dolieșii” mirelui și cei ai miresei, aceasta este personificată într-o floare căutată de “socrul cel
mare”. Floarea este cerută pe motiv că în casa părintească nu-i mai priește pământul și trebuie răsădită
(săgită) în altă parte. În această zonă găsim și motivul personificării miresei în căprioară. Floarea va
fi scoasă din rădăcină și mutată în altă grădină, simbolizând casa mirelui. Invitații mirelui și cei ai
miresei se constituie în două tabere “ războinice”:

Orația „dolieșului” mirelui De-un butoi vă vom lega!

Și de vreți să n-o plătiți,
Gazda nost, socrul cel mare, Floarea să ne-o dăruiți!
Ne-a trimis din depărtare,
C-o auzit c-aveți o floare,
Ce-aici vatra nu-i priește, Oraţia de răspuns a „dolieşului” miresei:
Nici aerul nu-i tihnește.
Am venit din răsărit, Dragi chemaţi din răsărit,
C-a s-o scoatem din pământ, Noi vă spunem: Bun venit!
S-o scoarem din rădăcină, De mult noi vă aşteptăm,
S-o luăm la noi în grădină. Ce cereţi o să vă dăm,
Dacă floarea nu ne-ți da, Numai dacă veţi podi
De noi ușou nu-ți scăpa, Drumul pe unde-o veni,
Noi vă vom înconjura, Numai cu bani de argint,
În podrum vă vom băga, Să nu calce pe pământ.

După acest răspuns conţinând acordul şi condiţiile impuse de chemaţii miresei, intervine din
nou „dolieşul” mirelui, aceeptând probele cerute:

Iată, nunta se uneşte,

Drumul cu bani îl podeşte...
Vă rugăm să ne-ascultaţi
Şi ce cerem să ne daţi!

În acest moment, „givărul” nunţii preyintă nuntaşilor „uspecionilor” o mireasă falsă, de

obicei o babă mai hâtră din sar, deghizată, apoi, eventual, o fetiţă. La protestul chemaţilor mirelui,
este adusă adevărata mireasă, rostindu-se, totodată, următoarea oraţie:
521
 Dragă nuntă, dragi nuntaşi, Rumenă şi tinerică
Iată floarea ce-o căutaţi; Şi de mire logodită.
Nu-i o floare din păhar, Iată, eu o dau cu bine
Ca s-o dăm mirelui dar, De-astăzi mirelui soţie;
Şi-i o floare împupită, Iată, eu o dau cu drag
Pentru nuntă pregătită; De-astăzi mirelui ortac...
Tânără şi sprinteioară, Şi florile să-nflorească
Taman ca o căprioară; Şi tinerii să trăiască.

Mireasa este adusă în faţa nuntaşilor, într-o atmosferă de veselie generală. În curte, pe o
masă anume pregătită, se află un ciubăr (şofei) cu apă şi un buchet de busuioc şi flori, cât şi alte
obiecte (brânză, vig de pânză, fuior), obiecte cu funcţie bine desemnată în viaţa viitoarei familii.
Givărul înconjoară cu mireasa alături de trei ori masa, oprindu-se în fiecare colţ al acesteia şi
întorcând mireasa pe sub mână. Mireasa ia buchetul de busuioc (şi flori), îl înmoaie în apa din şofei
(sau dintr-un tăneri pregătit special pentru acesta) şi stropeşte de trei ori, în cruce, nuntaşii cu buchetul
respectiv, apoi este condusă de către givăr şi aşezată lângă mire, între nănaş şi nănaşă (cumătrul mare
şi soţia sa). Acum, una dintre prietenele de junie, împreună cu alte fete şi femei, îi urează fericire în
căsnicie, prin versurile unei frumoase oraţii:

Azi, prietenă iubită, „Mângâiaţi măicuţa mea!

Ce eşti mireasă gătită, Când jalea o va ajunge,
Tu de astăzi încolea Măicuţa începe-a plânge,
Părinţii tăi vei lăsa. Voi să plângă n-o lăsaţi,
Treci din rândul fetelor Pe măicuţa-o mângâiaţi!”
În rândul nevestelor. Datina din familie
Cât cu noi ţi-ai petrecut, O fecioară nu o ştie,
Ca pe-o floare te-am avut; Dară ea când s-o legat
Erai floare înflorită, De casă şi de bărbat,
În cunună împletită, Toate le-a întâmpinat.
În cununa florilor Ţie, mire,-ţi ic aşa:
Şi podoaba fetelor. „Să iubeşti soţia ta
Du-te, prietenă,-n grădină Ca pe însăţi viaţa ta;
Şi-acolo plângi şi suspină, Ca pe însuţi corpul tău,
Şi-ţi plânge feţia ta, C-aşa a vrut Dumnezeu:
Care n-o vei mai avea, Soţ soţie să iubească,
Şi la flori le zi aşa: Laolaltă să trăiască!”

După această oraţie, toţi nuntaşii cântă binecunoscutul „cântec al miresei”, prin care aceasta,
indirect, îşi ia rămas bun de la prietenele de fetie, de la părinţi, neamuri, vecini, pe rând, de la tot ce
o înconjura ca fată în apropierea casei părinteşti. Prin aceasta, în ritualul nunţii ţărăneşti, ea intră în
rândul nevestelor. Cântecul are în final replici dojenitoare la adresa pasului pe care îl înfăptuieşte
tânăra mireasă, prin această trecere din rândul fetelor în cel al nevestelor:

Trimes-ai, Doamne, trimes Să faci, mire,-atâta bine

La un june mai ales, Şi să vii până la mine,
522
 Dar să nu vii cu prea mulţi, Străinii le îndrăgesc
Peste patruzeci de inşi; Şi părinţii le urăsc.
Patruzeci de călăraşi Şi-aşa-i rândul fetelor,
Şi patruzeci de chemaţi. Ca şi rândul florilor,
Mire-i mare Până ce-s flori roşioare,
şi cai are, Le pun fete-n cingătoare;
Poate luncile săltare, Dacă flori se vestejesc
Şi le saltă-n lung şi-n lat, La fete nu trebuiesc.
Ca să-şi găsescă ortac.
Vino, mire,-n jos pe lunci, Dară voi, surorile mele,
Pe unde-au mai fost voinici, Udaţi voi florile mele,
Lunci-s late,- Le udaţi
nrourate, şi le păstraţi
De când de voinici îs călcate; Şi pe mine mă iertaţi,
Fiica-i mică, nu-i prea mare Că v-am lăsat loc în joc
Nu mă poate-nrourare. Şi scamnul de lngă foc,
Vino, mire,-n sus pe munţi, Şi cărarea la făntână
Pe unde-au mai fost voinici, Şi pârlazul la grădină;
Munţii-s nalţi Voi pârlazul când îţi trece,
şi-mprouraţi, Mergând după apă rece,
De când de voinici îs călcaţi; Mâna stângă veţi întinde
Fiica-i mică, nu-i prea mare, Şi pe mine mult mi-ţi plânge,
Nu mă poate-mprourare. Că eu fată n-oi mai fi
Cât pe lume voi trăi;
Bagă sama, fiică, bine, Până frunza va fi verde,
Că noi te-om cânta pe tine, Eu n-oi mai fi printre fete;
Te-om cânta, să fii cântată, Fetele m-or părăsi,
Că de-acum nu-i mai fii fată. Iară eu nevastă-oi fi!...
C-aşa-i rânul fetelor,
Ca şi rândul merelor; Fiicuţă de la părinţi,
Până-s mere micucele, Te-ai grăbit să te măriţi;
Stau în cloambă chituşele, Te-ai grăbit la măritat,
Numănui nu i-i de ele; Ca floarea la scuturat;
Dacă merele mai cresc, La asta nu te-ai gândit,
Pică jos şi putrezesc. Când pe ăst drum ai pornit:
C-aşa-i rânul fetelor Floarea mai înfloare-o dată,
Ca şi rândul merelor; Dar tu niciodată, fată;
Până ce-s tot micucele, Fetele te-or părăsi,
La părinţi li-i drag de ele, Tu, fiică, nevastă-i fi.
Şi dacă fetele cresc,

După aceasta, mirele şi mireasa prind, de-o parte şi de alta, ciubărul (şofeiul) şi merg la o
ultoane de măr dulce din grădina miresei. Ieşitul la ultoane, la un măr tânăr, şi tăiatul unei crenguţe
cu muguri de către mire în poala miresei face parte din gestualitatea mitico-magică a obiceiului şi
prilejuieşte cântarea altei oraţii deosebit de frumoase şi semnificative, iar la Pietroasa are următoarele
versuri:
523
 Haide, fiico, la şofei, Hai să mergem mai departe,
refr. Haina şi-ndaina, fecioară Să nu băgăm ziua-n noapte;
C-o cită de anglicei Mai departe pân’ la măr,
Şi-nflurează cuscrii tăi; Să culegem călăpăr,
C-o cită de viorele Călăpăr şi viorele,
Să-nflurezi cuscrele tele. Să-nflorăm fiica cu ele...

Trecerea din rândul fetelor în cel al nevestelor este legată în această oraţie (numită şi
„nevesteasca”) de semnificaţia fecundităţii, a muncii şi germinaţiei:

Bagă sama, fiico, bine, Când o creşte grâu-n tindă,

Că noi te-om duce pe tine S-ajungă cu spicu-n grindă
Prin grăină la plimbare, Şi să fie ca pe lunci,
Că de-aia-i fost fată mare. Poate-atunci
Puneţi mâna pe ciubăr Şi nici atunci;
Şi să mergem pân’ la măr, Tu să pleci la secerat
Să culegem călăpăr, Şi mirele la legat.
Călăpăr şi viorele, Şi-atunci îi mai fi tu fată
Să le porţi fiico,-n mărgele, Când or face juguri-
Ca să-ţi mai treacă de jele, muguri
De jelea fetiei tele; Şi tânjala flori şi struguri;
C-atunci îi mai fi tu fată, Când o face plopul mere
Când o creşte grâu-n vatră; Şi răchita micşunele!

În drum spre celebrarea cununiei religioase, întregul alai cântă pe melodia Haina şi-ndaina,
o altă oraţie cuprinzând mai multe secvenţe episodice. La întoarcerea de la biserică, pe drum, în unele
sate din zona Făgetului se organizează „jocuri ale miresei” sau „marşul miresei”, care se continuă în
curtea miresei sau a mirelui. Tot pe acest traseu, în anumite aşezări din zonă se desfăşoară şi o parodie
a nunţii (nunta parodică) realizată de un grup de nuntaşi mascaţi în diferite chipuri, cât mai hazliu
posibil.
După cele prezentate se observă că obiceiul nunţii în satele zonei Făgetului a fost, până în
zilele noastre, un act folcloric global, care întruneşte şi uneşte, întreaga comunitate sătească, fiind
unul dintre cele mai reprezentative evenimente din viaţa individului şi colectivităţii. Obiceiul se
desfăşoară într-o atmosferă de fast şi bunăvoie unice, irepetabile în cadrul altor evenimente
ceremoniale, cărora li se subordonează ciclic viaţa omului.

524
 PAŞTELE LA RUŞII STAROVERI ,CARTIER PISC,
LOCALITATEA BRĂILA, JUDEŢUL: BRĂILA

Cerchez Daniela Cornelia, Şcoala: Gimnazială ,, Ion Băncilă “ ,Brăila

Cerchez Costel‚ Liceul Teoretic ’’Nicolae Iorga’’, Brăila

În prima zi de Paşte, creştinii se îmbracă cu cele mai alese costume. Slujba
începând de la 7 , până la ora 10, 10:30 .

Procesiune de Paşte la ruşii staroveri ,cartier Pisc, localitatea Brăila

525
 După ce slujba din biserică s-a terminat, toată lumea iese afară şi se pregătesc de sfinţirea
ouălelor şi a cozonacilor.

526
 În curtea bisericii, se aşează pe margine , aşteptând ca preoţii şi ca fetele îmbrăcate în alb cu
icoanele în mână să vină prin interiorul cercului format de creştini.

527
 TRADIŢII DE PAŞTE

Prof. Înv. Primar Gherghe Silvia – Georgiana,

Școala Gimnazială Nr. 1 ”Slobozia-Conachi”, Jud.Galați

Sfintele Paşti au fost sărbătorite de către oamenii satului Slobozia Conachi prin diversele
adunări ce astăzi nu mai au loc. Parte din obiceiurile străvechi s-au pierdut, însă au rămas vii în mintea
şi inima bătrânilor care împărtăşesc celor mai tineri bucuriile vremii trecute. Desigur, aceste tradiţii
stârnesc interesul, însă par fără a avea posibilitatea de a reveni în rândul nostru.
Sunt unele obiceiuri ce rămân de actualitate, puţine la număr, din păcate. Încondeiatul ouălor
şi pregătirea cozonacilor şi a păştilor rămân obiceiuri respectate de femei. Tot acestea sunt cele cale
duc ouă roşii la Sfânta cruce a Domnului Iisus Hristos ce se scoate în biserică în Joia Mare.
Din obiceiurile străvechi pierdute, amintesc horele satului. Acestea aveau loc după Sfintele
Paşti şi ţineau până la începutul toamnei când se făceau nunţi. La hora satului se adunau oamenii din
sat. Unii flăcăi şi unele fete se prindeau în horă, după ce băieţii plăteau o sumă de bani. La horă jucau
şi tinerii însurăţei. Oamenii care erau mai în etate priveau de pe marginea horei.
În satul nostru, muzica ce se cânta era asigurată de lăutarii satelor vecine. Trompetiştii şi
toboşarii veneau din satul Lascăr Catargiu (sat numit astăzi Schela) şi erau denumiţi după numele
cătunului “catargienii”. La horele satului asigurau muzica şi “chiscanii”, locuitori din satul Piscu.
Alte formaţii participante erau din: Independenţa - lăutarii cântau din ţambal şi vioară, Pechea –
instrumente de suflat şi tobă, Slobozia Conachi – formaţie înfiinţată ceva mai târziu ce avea ţambal,
tobă şi acordeon.
Hora satului avea loc la han, în centrul comunei, la Bostănică, lângă Căminul cultural sau
între Slobozia Conachi şi Cuza Vodă (sat ce făcea parte din comuna noastră, astăzi este o comună de
sine stătătoare). La marginea horei era construit un leagăn mare care se învârtea în cerc. Flăcăii îşi
invitau la leagăn fetele pe care le conduceau şi acasă la sfârşitul horei. De asemenea, le ofereau
acestora îngheţate sau alte dulciuri care se vindeau în apropiere, la tarabe sau chioşcuri.
Responsabilul cu hora, care mai avea şi 2-3 ajutoare, anunţa la primărie, plătea o taxă şi
răspundea de buna desfăşurare a horei. Cu suma strânsă plătea muzicanţii pe care îi aducea să cânte.
Cei mici puteau să se dea în leagăn şi ciocneau ouă roşii – mai ales în zilele Sfintelor Paşti sau imediat
după. Cu vin, pască, cozonac şi ouă roşii se ospătau atât lăutarii cât şi cei care răspundeau de horă.
Alte obiceiuri ce anunţau Sfintele Paşti aveau loc la lăsatul secului. În această zi, tinerii
căsătoriţi mergeau la rude (părinţi, unchi, bunici) şi primeau daruri de la acestea. În noaptea de lăsatul
secului, duminica, se strângeau pe deal flăcăii şi făceau dihorniţa satului. Acest ultim obicei încă se
ţine în comuna noastră.
O dată cu trecerea timpului, tradiţiile şi obiceiurile pascale au fost pierdute, modificate,
păstrate sau unele inventate. O nouă tradiţie a satului este mersul la cimitir în Duminica Paştelui.
Oamenii merg la biserică la miezul nopţii şi iau lumină. Cu lumânările aprinse, ei merg la cimitir şi
dau lumină celor decedaţi din familie.
Paştele rămâne o sărbătoare ce apropie oamenii indiferent de modificările obieciurilor.
Simbolistica religioasă este cea care rămâne vie în inimile oamenilor şi conturează frumuseţea acestei
sfinte sărbători.

528
 CUCII-OBICEI STRĂVECHI ASEMĂNĂTOR
CĂLUȘARILOR

Prof. Făget Cristina Mihaela

Școala Gimnazială nr.37 Constanța

Este cunoscut faptul că, atât la traci, cât și la vechii daci sau chiar la romani, anul nou agrar
și venirea primăverii erau un prilej de mare sărbătoare, marcată printr-o serie de manifestări ritualice
care se desfășurau în preajma echinocțiului de primăvară. După stabilirea de către Conciliul de la
Niceea a datei Paștelui în prima duminicã de după luna plină a echinocțiului de primăvară „cele mai
importante sărbători și obiceiuri păgâne au fost împinse în afara ciclului pascal, la Lăsatul Secului
și la Rusalii” (Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an. Scenariul ritual străvechi de înnoire a
timpului păstrează mai multe tradiții: Împăcăciunea sau Iertăciunea, Bătutul Alviței, Cucii, Jujăul
sau Datul câinilor în tarbacă, ce se întind pe mai multe zile, separate de„Urălie”, o petrecere sub
cerul liber, organizată noaptea, în jurul focului sinonimă cu noaptea dintre ani sau Revelionul de
astăzi.
Obiceiul cucilor sau Ziua cucilor, cum mai este denumită această tradiție , este o manifestare
populară tradițională care, în fiecare an de Lăsata Secului a Sfintelor Paști, transformă centrul satului
în scena unui adevărat carnaval popular în aer liber. Jocul presupune mascarea tinerilor
în cuci şicucoaice şi lovirea sătenilor cu palma pe umăr pentru “alungarea răului” şi “pentru a
avea sănătate ”. Personajele principale sunt:
- Cucul - are un costum bărbătesc pe care şi-l confecţionează singur. Masca sa
numită chip este de-a dreptul impresionantă, cu o cupolă mare, grea şi împodobită cu sute de flori viu
colorate din hărtie creponată ca o sorcovă imensă, din care la spate atârnă zeci de plete din panglici
de hârtie, lungi până la pământ, apoiobrăzarul cu nasul lung de care atârnă ciucuri sau clopoţei, cu
pomeţii roșii, bine conturaţi şi barba din blăniţă de iepure. Pe mască sunt fixate oglinzi ce
simbolizau astrele majore, soarele şi luna. Costumul este compus din straie ţărăneşti, prevăzut cu
ştampile cruciforme roşii şi o centură de clopoţei mici şi rotunzi(lopci), aşezaţi în diagonală pe piept.
- Cucoaicele - sunt tinerii îmbrăcaţi femeieşte, cu mască de carton pe faţă şi legaţi cu basma pe
cap, care îşi procurau, în seara de urălie, rochiile de la fetele cu care aveau legături de dragoste. Sunt
încinşi la mijloc cu o curea de acioi (centură de clopoţei mari şi dubli) şi poartă în mână pămătuful
(un băţ şi o sfoară cu o opincă în capăt sau un material din cauciuc). Acompaniate de zgomotul
asurzitor şi înfricoşător al acioaielor, cucoaicele sunt mai agresive, ele lovesc mai tare cunoscuţii şi
prietenii pentru „a avea sănătate tot anul”. Astăzi, cucoaicele formează majoritatea covârşitoare a
mascaţilor, însă în alaiul cucilor pot fi zărite şi alte personaje, din mitologia românească sau din viaţa
cotidiană, tot mai numeroase fiind măştile moderne.
Originea. Există mai multe ipoteze referitoare la originea jocului.Unii etnografi, îl consideră
un carnaval deorigine tracă cu două variante, una nord dunăreană-jocul cucilor şi alta sud
dunăreană-jocul kukerilor, între acestea petrecându-se influenţe reciproce din cauza mişcărilor de
populaţii carpato-balcanice. Alţii sunt de părere că este de origine grecească, că jocul cucilor sau al
kukerilor din Bulgaria se trage din antesteriile dionisiace (sărbătorile lui Dionysos), preluate de greci
de la traci şi adaptate în mod diferit.Cucii şi Kukerii ar avea la origine jocul kuklei sau al omului
travestit specific grecilor din Tracia. Academicianul etnograf Romulus Vulcănescu consideră cucii o
manifestare legată de unele rituri pastorale şi agrare la traci peste care s-au suprapus elemente greceşti
din antesteriile dionisiace şi elemente slave din procesiunile lui Cupalo(zeul bucuriei la slavi). Deşi
există şi ipoteza unei variante româneşti, în Brăneşti jocul este pus pe seama bulgarilor veniţi în
localitate începând cu sfârşitul sec. al XVIII-lea de prin părţile Silistrei şi Cadrilater, unde acest obicei
se semnalează în forme asemănătoare.
Călușarii reprezintă participanții la dansul Călușului, dans tradițional românesc, prezent în
timpurile vechi atât în Moldova, Oltenia cât și în Transilvania.

529
 În mod tradițional, dansul se execută în săptămâna dinaintea Rusaliilor, și are scop cathartic
(tămăduitor), însă există documente istorice care atestă practicarea dansului și cu alte ocazii, de
exemplu, dansul executat de soldații lui Mihai Viteazul, "călușerii", ce se aflau sub conducerea
căpitanului Baba Novac, în cadrul sărbătorii date de Sigismund Bathory în 1599, la Piatra Caprei,
lângă Alba Iulia.
Călușul este un obicei românesc practicat de Rusalii și ține de cultul unui străvechi zeu
cabalin numit de tradiția populară a dacilor Căluș, Căluț sau Călucean. Piesele din „echipamentul”
călușarilor poartă și ele denumiri care amintesc de numele zeului, mișcările dansului simbolizând
tropăiturile și comportamentul cabalin.
Ritualul Căluşului cuprinde o serie de jocuri, cântece, strigători şi dansuri, interpretate de
grupuri de dansatori bărbaţi (căluşari), în număr impar.
Căluşarii au o îmbrăcăminte caracteristică: pălărie cu panglici, bastoane, ciucuri şi zurgălăi
la picioare, betele aşezate cruciş peste cămaşă.
În cadrul cetei, există anumite persoane cu un rol deosebit:
vătaful – este conducătorul căluşarilor, el coordonează întregul ritual;
mutul (sau nebunul) – este considerat a avea puteri supranaturale de vindecare; în timpul
ritualului nu are voie să vorbească; în schimb, poate să-şi facă de cap pe durata dansului, să ia în
derâdere căluşarii care nu execută bine mişcările, să interacţioneze cu spectatorii; uneori poartă
mască;
stegarul – cel care poartă steagul cetei de căluşari
Căluşarii execută dansul ritual în perioada Rusaliilor.
În tradiţia populară, rusaliile (numite şi iele) sunt nişte creaturi malefice care au înfăţişarea
de fete tinere şi frumoase, ce apar noaptea şi vrăjesc bărbaţii prin cântecul şi dansul lor, lăsându-i
bolnavi. Rusaliile/ielele pot să îmbolnăvească oameni şi pentru că aceştia au lucrat în zile interzise
sau pentru că le-au supărat în vreun alt fel.
Deşi cea mai veche melodie pentru acest dans este atestată abia în secolul XVII, ritualul este
cu mult mai vechi, derivând probabil din practicile antice privind purificarea şi fertilitatea ale
strămoşilor noştri.
Dansul căluşului e atestat şi de Dimitrie Cantemir, care în „Descrierea Moldovei” spune
despre căluşari, între altele: „Căci ei au peste o sută de jocuri felurite şi câteva aşa de meşteşugite,
încât cei ce joacă parcă nici nu ating pământul şi parcă zboară în văzduh.”
Pentru românii din întreaga ţară, mai ales pentru cei din zonele rurale, obiceiurile și tradițiile
transmise din strămoşi sunt foarte importante și respectate cu sfințenie. Respectându-le ei se pot
bucura de sănătate şi prosperitate tot anul.

Bibliografie :

1. Ghinoiu I., 2003, Sărbători și obiceiuri românești, Ed. Elion, Bucureşti

2. Marian S. Fl, 2001, Sărbătorile la români, vol. 1, Ed. Grai și suflet , Bucureşti
3. Nicolau I., 2000, Credințe și superstiții românești, Ed. Humanitas, Bucureşti

530
 HARAPNICUL DE VORNICENI

Pr. Prof. Iftodi Marian Liviu,

Școala Gimnazială Mihail Sadoveanu Dumbrăvița,
com. Ibănești, Jud. Botoșani

Când vorbim de trecut, tindem să punem în lumină, în mod deosebit lucrurile cele mai
frumoase. Este normal şi firesc, întrucât stâna și satul dintotdeauna a avut cu ce se mândri. De fapt,
satul este ca un muzeu în aer liber şi nicăieri nu sunt păstrate obiectele de patrimoniu cultural ca aici,
la sat. Unul din obiceiurile în stânsă legătură cu Paștile dar și cu anotimpul primăverii, specific zonei
Vorniceni din județul Botoșani, este împletirea harapnicului sau a biciului.
Satul Vorniceni prin tradiţie şi obicei, în mare parte, este un sat cu crescători de animale, în
special oi. La stânile din Vorniceni pe lângă unele obiecte, ce fac ciobănitul mai frumos cum ar fi:
fluierul de soc, băţul de corn sculptat, chimirul cu multe buzunare, avem şi harapnicul. Harapnicul
din spaţiul mioritic al Vorniceniului este confecţionat din piele de viţel sau berbec bine dubită în
dubală tradiţională cu: zer, tărâţe, drojdie şi sare. După scoaterea pielii din dubală, la circa patruzeci
de zile, se lasă la uscat, apoi se croieşte în fâşii înguste de trei milimetri grosime pe lungimea pielii,
după care se împarte pe trei categorii de împletit: mânerul, harapnicul propriu-zis, ţărţămurile,
franjurile şi pana şfichiului.
În satul Vorniceni există în jur de 45 de stâni. Aici, întâlnim şi câţiva ciobani, care au împletit
sau mai împletesc la harapnice, cum ar fi: Ion Pavel (Nica), Ion Sîrbu (Mariuţă), Costica Frunzete,
Filip Ştefan ,etc. O parte dintre ei nu mai sunt printre noi.
De ceva vreme, l-am cunoscut pe meşterul popular Toader Tinu în vârstă de 82 de ani, din
comuna Ungureni, satul Borzeşti învecinat cu Vornicenii.
Un meşter cunoscut la mai toate târgurile din zona Moldovei. Toader Tinu, cunoscător al
tainelor harapnicului, ne descrie ce reprezintă motivele populare împletite din şuviţele de piele ale
harapnicului: mânerul ca fiind pomul vieţii cu rădăcină, tulpina şi ramurile încărcate de rod, undeva
în vârful pomului există un fluturaş sau o albină, un simbol al hărniciei. Urmează partea împletită a
harapnicului: la capătul de sus (primul rând de franjuri) avem începutul vieţii; naşterea şi copilăria,
împreună cu fraţii; mergând spre jumatate, avem adolescenţa, în căutarea împlinirii tale proprii; în
mijloc avem al doilea rând de franjuri ce simbolizează proprii copii; apoi urmează partea cea mai
groasă a harapnicului, care ne arată împlinirea maximă a omului; după care mergem în descreştere
către partea finală a harapnicului, spre şfichi, ce simbolizează trecerea în ultima parte a vieţii omului.
Harapnicele erau personalizate, franjurile reprezentând numărul fraţilor şi al copiilor, pentru fiecare
în parte. Avem în vedere faptul că hrapnicul era bogat în franjuri pentru că, până nu de mult, numărul
de copii într-o familie erau în jur de 10.
Harapnicele se împart în trei tipuri: pentru copii (strungar), împletit în 12 suviţe şi mâner
împletit simplu de lungime mică; pentru ciobani, împletit în 14-16 suviţe, mânerul tot simplu împletit
(mijlociu); iar pentru responsabilul de stână, ortomanul, dragomanul, împletit în 16-18–20 suviţe, cu
multe ţărtămuri şi franjuri şi mânerul este împletit complet, acesta simbolizând bogaţia, înţelepciunea,
mândria, echilibrul şi experienţa în ciobănit. Meşterul Toader Tinu spunea că cele mai multe
harapnice le-a vândut în Vorniceni, poate cu sutele, la fraţii Ioniţă, Ciobanu, Haisuc (Tanasă),
Bădărău, Curcă, Sârbu, Hodorogea, Ungureanu etc. L-am întrebat pe meşterul Toader Tinu, ce
amintiri plăcute are legate de vorniceneni şi mi-a răspuns cu ochii în lacrimi, că printre multele

531
amintiri, una l-a marcat cel mai mult: „Într-un an de Sf. Dumitru pe când mă întorceam de la Hramul
satului Vorniceni cu şarabana trasă de cai (căruţă scurtă, pictată, folosită la sărbători şi peţitul miresei)
în dreptul Movilei Arse, pe moşia Vorniceni, undeva la jumătate de cale între Vorniceni şi Borzeşti,
se aflau vreo 6 cârduri de oi, brumării ca liliacul. Pe vârful movilei erau vreo şapte, opt flăcăi ce se
întreceau la pocnitul harapnicelor, de răsuna toată valea. Am crezut că se întorc ruşii îndărăt. Acele
harapnice erau împletite de mine…” spunea meşterul.
Un obicei întâlnit în Vorniceni, prin anii 50-60, unde tinerii ce împlineau vârsta de 18 ani al
căror taţi aveau oi multe, primeau în dar un harapnic din piele şi câteva tălănci cumpărate de prin
târgurile de animale, iar după terminarea stagiului militar ( lăsatul la vatră) primeau în dar o pereche
de cizme de piele şi câteva oi tinere (miele), 15-20 la număr. O bucurie mare era pentru ei dar şi
marcarea unui început de drum cu responsabilităţi şi greutăţi.
Harapnicul este folosit la pornitul oilor, primăvara la Paști și când sunt căldurile mari pe
timpul verii, prin mânuirea sa, şfichiul produce un zgomot puternic, cu afect asupra comportamentului
animal. Este interzisă folosirea harapnicului pentru lovirea oilor. El este folosit, adesea, şi la
sărbătorile de iarnă (in jocul caprei, ceata bandelor şi urătura). Valoarea harapnicului poate să ajungă
la costul a trei oi brumării, funcţie de modelul acestuia.

Colecție de Harapnice din comuna Vorniceni, județul Botoșani, confecționate de meșterul

Toader Tinu, foarte bine păstrate și conservate, datând din anul 1984.

532
 OBICEIURI PASCALE DE LA VIDRA
- „POARTA VRANCEI” -

Prof. Partene Elena Ionela

Colegiul Tehnic „Edmond Nicolau”, Focşani

Pentru toţi creştinii ortodocşi, sărbătoarea sărbătorilor a fost, rămâne şi va dăinui peste
veacuri – Învierea Domnului.
În Biserica Ortodoxă, sărbătoarea Sfintelor Paşte reprezintă misterul central şi dominant al
cultului. Sărbătoarea Învierii Mântuitorului este în centrul anului bisericesc. Aşa era percepută acestă
sărbătoare religioasă şi de comunităţile rurale din zona arhaică a Vrancei, în perioada interbelică.
La „PoartaVrancei”, în satul Vidra, întreaga comunitate se pregătea pentru marea sărbătoare
pascală în mod deosebit. „Postul mare” era obligatoriu pentru toată suflarea, fiind exceptaţi numai
copiii sugari. Încă din timpul iernii, dar mai ales în timpul Postului mare, fetele nemăritate lucrau în
secret la noi costume populare - catrinţe cu poale, cămăşi, bete, marame - pentru a le îmbrăca la „Hora
mare” de la Paşte. Fiecare dintre ele ţesea în război catrinţe vrânceneşti cu lână şi fir de mătase.
Cămăşile erau lucrate manual cu motive tradiţionale diferite – florale, mâneca răsucită, cu manşetă
strânsă sau largă - astfel încât la „Hora mare” fiecare fată avea o cămaşă nouă, mai deosebită.
Concurenţa în crearea straielor de sărbătoare era cu atât mai mare, cu cât acesta era un criteriu în a fi
apreciate de către flăcăii satului.
Cele trei zile de sărbătoare ale Paştelui erau dominate de „Hora mare” ce însufleţea
întreaga comunitate. În fiecare dintre cele trei zile, hora se ţinea după slujba de la biserică, în vatra
satului, unde participau, alături de tineri, şi bătrânii şi copii, îmbrăcaţi în frumoase straie vrânceneşti.
În lunea Paştelui, flăcăii mergeu cu vălăritul prin sat, numai la fetele mari, bune de măritat,
care jucau la horă. Era, în fapt, o invitaţie la cel mai aşteptat moment de peste an de către tinerii
satului – „Hora mare”, dar şi un moment de curtare a tinerelor fete, o declaraţie publică a interesului
pentru o anumită domnişoară, urmată de o logodnă sau chiar o căsătorie în toamnă.
Unul dintre flăcăi purta în mână un steag alb, prins cu busuioc, alţii ridicau în braţe, până la
grinda casei, tinerele fete. Membrilor familiei le urau „Hristos a înviat!” şi „La mulţi ani!”. Bâtrânilor
li se săruta mâna. Primeau de la gazde ouă roşii, colaci, pască sau bani. De la fete căpătau un
„plocon”: ceva lucrat de mâna lor sau un colac mai deosebit, prin care acestea îşi arătau simpatia faţă
de un anumit tânăr. De multe ori, se iscau certuri între flăcăi pentru darul oferit de fete.
După ce treceau pe la casele tinerelor fete, se îndreptau împreună în centrul satului¸ la „Hora
mare”. „Autorii de horă” erau cei care se ocupau cu organizarea, cu plata muzicanţilor - un viorist,
un cobzar, un ţambalagiu. În Vidra, erau renumiţi lăutarii Vasile Botiţă, ori Vârnoagă - cel care a
murit cu vioara în mână.
„Hora mare” era un concurs de graţie, dar şi de voinicie. Flăcăii începeau „sârba”. Era un
moment exclusiv bărbătesc, în care tinerii se prezentau cu mândrie fetelor de pe margine. Urma
„hora”, iar flăcăii invitau tacit, din priviri sau cu semne discrete, fetele pe care le doreau alături de
ei. Fata se prindea în joc întotdeauna în dreapta celui care a invitat-o, ocolind întreaga horă, pe
margine. În mijlocul horei, jucau una sau două perechi de tineri câteva minute, după care se schimbau,
astfel încât fata invita un alt băiat din horă. Astfel, şi fetele şi băieţii aveau posibilitatea de a-şi invita
la dans preferaţii. Se jucau „brâul în bătăi”, „de tare”, „de doi”, „oiţa”, „hora lui popa Taftă”,

533
„hora lui popa Mihail”, „creanga”, „brâuleţul” – dansuri tradiţionale îndrăgite, care s-au pierdut
odată cu generaţiile.
Dacă la alte hore organizate peste an, fetele trebuiau să ajungă acasă „ când soarele era de
un harag la asfinţit”, la „Hora mare”, o lege nescrisă le permitea să rămână la joc până la asfinţitul
soarelui.
La „Hora mare” nu lipsea niciodată scrânciobul sau dulapul. Era un leagăn, construit pe doi
stâlpi masivi de lemn, cu patru braţe aşezate în formă de cruce, de care erau prinse pe axe, patru
scaune, ca rafturile unui dulap. Acestea erau mobile, balansându-se atunci când erau învârtite de
flăcăi. Scrânciobul era în proprietatea familiei Negoiţă, care încasa banii şi plătea flăcăii ce îl
manipulau.
Băieţii invitau fata iubită din horă, cu strigarea: „Domnişoara Maricica să vină la dulap!”.
Cele mai curtate fete erau invitate la dulap de mai multe ori la rând, de mai mulţi băieţi, astfel încât
nu mai apucau să joace în horă. Concurenţa era acerbă între flăcăi – cel care reuşea să le invite pe
cele mai populare fete, dat şi între fete – cea preferată de cei mai mulţi băieţi. Popularitatea era însă
destul de costisitoare pentru tinerii care plăteau de fiecare dată când chemau tinerele fete la dulap.
Acestea îi răsplăteau cu zâmbete, îmbrăţişări furate sau oferindu-le cele mai frumos încondeiate ouă,
pe care le ascundeau în sân. Exista credinţa că cei daţi în scrânciob vor avea un an bun, cu bogăţie,
îşi vor împlini visele – mai ales căsătoria, vor pluti peste necazuri.
Scrânciobul era folosit doar la „Hora mare". În fiecare an era dezmembrat de către proprietar
şi adăpostit într-un grajd, fiind scos doar în anul următor, de Paşte.
Un alt obicei în a doua zi de Paşte a fost „prinsul suratelor”, între fetele nemăritate. Se legau
surate câte 3-4 fete de vârste apropiate, chiar de pe la 13 ani, ce locuiau în vecinătate.
Obiceiul spunea că mamele sau bunicile fetelor împleteau în trei şi coceau în ajun nişte
pâinici, numite pupeze, din aluat de cozonac. La o masă bogată, cu ouă roşii şi cozonac, pupezele
erau schimbate între fetele care se prindeau surate, cu următoarea strigare :
” - Ţii, surată, pân' la moarte ?
- Ţin, surată, ţin!”
În aceasă frăţie feminină era permisă existenţa unui singur flăcău, acceptat de toate fetele.
Era fratele lor de cruce, un prieten de nădejde pe toată viaţa, cu care nu aveau voie să se căsătorească.
Devenind surate, tinerele făceau un legământ prin care îşi întăreau prietenia, erau aproape,
pe viaţă, la bine şi la greu. Se ajutau la treburile câmpului (prăşit, adunat, cules, depănuşat), la spălatul
preşurilor de coade, la topitul cânepii în Putna. De asemenea, jurau să nu îşi fure iubitul una alteia.
Am aflat despre aceste frumoase şi pierdute obiceiuri din Vidra, satul meu natal de la Poarta
Vrancei, de la tanti Maricica Bouroş, o bătrânică adusă uşor de spate, cochetă, cu părul cârlionţat,
batic mătăsos, cu poşetă mică de lac, aşa cum mi-o aduc aminte din copilărie la biserică, în zilele de
sărbătoare. Cu glas blajin şi privire vioaie mi-a povestit despre bunica mea - Lenuţa Ariton şi suratele
sale: Axinia Geaboc, Alexandra Cherciu, Ştefana Bordea, din nefericire, niciuna în viaţă. Din surăţia
sa, este singura în viaţă încă, în ciuda vârstei înaintate – este născută în anul 1927.
Cu mare regret, spune că aceste obieciuri s-au pierdut în negura vremii, fiind interzise de
comunişti. Ultima manifestare de acest fel la care a participat a fost în primăvara anului 1945.
În opinia sa, ar fi foarte greu, chiar imposibil, de readus în viaţa comunităţii aceste obiceiuri
în satul Vidra. Mai sunt în viaţă doar câţiva dintre cei de vârsta sa care ar mai putea să le transmită
generaţiilor actuale. Tinerii de astăzi sunt mai puţin preocupaţi de tradiţii, acaparaţi fiind de traiul
zilnic, iar Vidra a devenit între timp o aşezare semiurbană.
Poate reînfiinţarea ansamblului artistic de dansuri populare pe trei generaţii „Poarta
Vrancei”, înfiinţat de prof. Ioan Soare (tatăl meu, decedat între timp) şi care a funcţionat în Vidra
534
aproape mai mult de două decenii, în anii ' 80 - 90', ar putea revitaliza dansuri populare pe care tanti
Maricica le-a învăţat în tinereţe în perioada interbelică şi le-a jucat cu graţie mai târziu, în ansambul
folcloric vidrean.

Bibliografie:
1. Cotea, Valeriu D. - 2003, „Vidra – Poarta Vrancei”, Ed. Academiei Române, Bucureşti
2. Tătaru, Alexandra – 2008, „Organizarea spaţiului rural în bazinul Putnei”, Ed. Transversal,
Bucureşti
3. www.cjvrancea.ro
4. https://ro.wikipedia.org

OUĂ ROȘII
- MOTIVE POPULARE-

Prof. Rosioru Elena

Școala Gimnazială Câmpuri, Vrancea

De Paști sărbătorile bisericești se îmbină armonios cu obiceiurile laice. Legendele vrâncene

stabilesc culoarea roșie pentru ouă, semnificând sângele vărsat de Mântuitorul pe cruce. ,,Oul roșu”
este termenul generic pentru toate tipurile de încondeiere sau vopsire.
Termenul de ,,încondeiere” reprezintă un derivat de la cuvântul de bază ,,condei” și
denumește împodobirea ouălor cu modele tradiționale folosind ceara și culori diferite. Tehnicile și
modelele folosite diferă de la o zonă la alta, îmbogățindu-se treptat cu noi modele, chiar și aceeași
creatoare folosește tehnici diferite. Desenul poate fi aplicat pe întreaga suprafață a oului, fără început
sau sfârșit, sau poate fi plasat la capetele oului după ce a fost împărțit în jumătate sau sferturi.
Gospodinele execută aceleași modele fiecare, fără să-și împrumute desenele, nu datorită unei dorințe
de originalitate, cât pentru că, în timp, creatoarele și-au format un repertoriu de motive pe care le
execută cu rapiditate și îndemânare, calități esențiale în reușita încondeierii, altfel ceara se răcește și
se întărește iar modelul nu satisface dorințele gospodinei și trebuie reluat. În România, ,,gătirea”
ouălor a devenit o adevărată artă populară, care poartă amprenta fiecărei regiuni, sau sat, cu tehnici
diferite de vopsire, colorit divers, însoțită de o trenă de legende, obiceiuri și ritualuri specifice.
Ouăle de Paști sunt de patru feluri: ,,1) ouă monocrome, adică vopsite peste tot într-o
singură culoare, de obicei în roșu; 2) ouă monocrome ornamentate; 3) ouă policrome, în mai multe
culori și cu ornamente; 4)ouă cu ornamente în relief”. În regiunea Vrancei, la care fac referire, s-au
păstrat aceleași tehnici, cu denumiri diferite; ,,merișoare”-ouă monocrome; ouă ,,scrise”,
,,încondeiate” sau ,,chicate”, pentru monocrome și ornamentate; cele policrome și încondeiate sunt
cunoscute sub denumirea de ouă ,,muncite”; iar cele ornamentate cu ceară în relief poartă denumirea
de ouă ,,chinovărite”. ,,În câteva sate din județul Putna (Vrancea)(…) se fac ouă de Paști pe care
putem să le numim ouă în relief deoarece ornamentarea, în loc de a fi zugrăvită, se trasează cu o
pătură de ceară colorată, ce rămâne ca și cum ornamentele ar fi aplicate sau sculptate în relief”(Artur

535
Gorovei). Gospodinele aleg cu grijă ouă proaspete, le curăță, le fierb și le împodobesc cu mare
atenție, păstrând motivele tradiționale moștenite de la înaintași.
Considerând arta ornamentală, elementele, motivele și compozițiile acesteia alcătuiesc tot
atâtea semne, pe care comunitatea le încarcă cu sensuri, corelându-se cu anumite reprezentări,
înțelesuri, semnificații, simboluri sau mituri.
Privind ornamentica ouălor de Paști din zona Vrancei, implicit din comuna noastră, se
observă că nu se reprezintă niciodată un obiect în întregime, de pildă un arbore cu trunchiul, ramurile
și frunzele lui , ci se alege partea reprezentativă a fiecărui obiect. Motivele în ornamentica ouălor se
împart astfel: motive vegetale ( floarea Paștelui laleaua, ghiocelul, frunza stejarului, ghinda, trifoiul,
brândușa, nuca, frunza de vie, căpșuna, măceșul etc); motive zoomorfe (unghia caprei, creasta
cocoșului, aripa curcanului, colțul porcului, albina, rochița rândunicii, coarnele berbecului etc) motive
din universul gospodăresc (plugul cârligul ciobanului desagii popii, plosca, dulapul, fierăstrăul etc );
motive religioase sau cosmice (luceafărul, crucea, soarele, mâna Maicii Domnului, calea rătăcită) etc.

Ouă încondeiate în tehnica ,,scrise” sau ,,chicate”

Motive traditionale: calea rătăcită, luceafărul, miezul nucii, cârligul ciobanului, floarea
paștelui, laleaua, căpșuna , floarea de măceș,etc.

536
 Ouă încondeiate cu ceară în relief- ,,chinovărite”
Motive populare: floarea paștelui, cireașa, laleaua , albina, plosca, buzdugan, nuca, frunza de
stejar, fierăstrăul,floarea și fructul de măceș, crucea , spicul grâului etc

Expoziție cu diverse modele din comuna noastră

537
PAŞTELE ÎN ANUL 1933

Iordache Cristina
Şcoala: Colegiul Economic ,,Octav Onicescu”
Judeţul: Botoşani
Titlul: Paştele În Anul 1933

538
POZE VECHI CARE SURPRIND CÂTEVA ASPECTE DIN VIAŢA
LOCUITORILOR DIN COMUNA POIENILE DE SUB MUNTE,
JUDEŢUL MARAMUREŞ

Culegător: Marincaş Luminiţa,

Liceul Teoretic „Emil Racoviţă” Baia Mare

În faţa bisericii din lemn, în costume populare, în prima zi de Paşti (1954)

De vorbă în centrul satului, în zi de sărbătoare (1955)

539
Duminica Floriilor – după sfinţirea ramurilor de salcie: în jurul anului 1950

Grup de femei în costume populare – în jurul anului 1950

540
 HÚSVÉTI FENYŐÁGAZÁS ÉS LOCSOLKODÁS A
NYÁRÁDMENTÉN

Prof.Înv. Preșc. Dóczi Éva

Gimnaziul ,,Liviu Rebreanu,,
Structura Grădinița P.P. ,, Albinuța,, Tîrgu – Mureș

HÚSVÉTI FENYŐÁGAZÁS
A zöld ág ősi, egyetemes tavaszi szimbólum: az élet, a megújulás, az újjászületés jelképe. A
nyárádmenti húsvéti zöldág: az örökzöld fenyőfa. Nagyszombaton a kisfiúkra és legényekre fontos
feladat vár: a fenyőzés „virágozás”. A legények valamint a legénykék fenyőágat szereznek be, amiket
Nagyszombat estéjén, a légénykék, az édesapák és nagyobb testvérek segítségével, míg a legények
éjfél körűl barátaik segítségével, fenyőágat, fenyőtetőt vagy bolthajtást tettek a lányok kapujára. Az
édesanyák színes papírvirágokkal, szalagokkal vagy kifúrt tojásokkal diszítették ezeket. A lányok
kapujára még 30 évvel ezelőtt is fenyőágak kerűltek, mesélik a nagymamák. A húsvéti szokások közé
tartozott az is, hogy a gőgös, büszke vagy szigorúan nevelt lányok kapujára kórózsuppot kötöttek a
legények, vagy pedig leszerelték a kiskaput és eldugták, tollut, szalmát szórtak az udvarra ezzel
büntetve a lányokat és szüleiket.

LOCSOLKODÁS
Húsvéthétfő a locsolkodás napja. A locsolás az ősi termékenységvarázslás és megtisztulás
jelképe. Ennek a szokásnak „életkorát” nem ismerik, csak a források igazolják, hogy a
protestantizmus elterjedésekor, a XVI. században már szokás volt. A locsolkodás magyar húsvéti
hagyomány, amit még ma is gyakorolunk.Vízbevető, vízbehányó hétfőnek nevezték régen, mert
vödör vízzel locsoltak, vagy az itatóvályúba dobták a lányokat, akik a nemes alkalomra a legszebb
ruhájukat vették magukra. Napjainkra kiszorult a vízzel való locsolás, helyette parfümöket, illatos
öntözővizeket használnak. Délelőtt a gyerekek járnak édesapáikkal locsolni a koruknak megfelelő
lányokhoz. A lányok a locsolásért pirostojást, zsebkendőt, édességcsomagot és pénzt adnak cserébe.
Délután a fiatal legények és férfiak locsolják meg illatos vízzel az asszony ismerőseiket, lányokat,
abban a reményben, hogy nem fognak elhervadni.

541
 CALOIANUL ȘI PAPARUDA

Prof.Nicolescu Gabriela Gianina

Lic. Tehnologic ”Victor Frunză”
Localitatea Râmnicu Sărat

,, Cu răbdare şi cu dragoste de om muncitor credinţele trebuie cercetate şi înţelese”, scrie T.

Pamfilie în ,, Sărbătorile la români”. Acestea ne vor fi venit moştenire din nişte timpuri care s-au
schimbat; acestea, dacă mai trăiesc, se datoreşte tăriei etnice, conservatoare, tradiţionaliste a
poporului român"
Păstrarea tradiţiei este una dintre caracteristicile poporului român. Primite ca moştenire de la
strămoşi, fără însă a li se cunoaşte data exactă sau împrejurările în care au apărut, tradiţia, obiceiurile,
multe la număr, unele cunoscute doar pe plan local, sunt respectate adesea cu sfinţenie.
O tradiţie veche de sute de ani în zona noastră, este ritualul caloianului considerat zeul
vegetaţiei, un ritual de invocare a ploii binefăcătoare, aducătoare de bogăţie. A treia zi de marţi de
după Paşte, fetele se adună şi confecționează Caloianul, adică o păpuşă din pământ galben, cu nasul,
ochii şi gura din coajă de ouă înroşite. Această păpuşă se așează într-o cutie de carton, împodobită cu
flori, se aprind lumânări şi se plânge, una din fete jucând rolul preotului, alta a dascălului, a treia duce
steagul, adică o creangă cu o batistă albă în vârf, alte două fete duc sicriul cu Caloianul, iar celelalte
au rol de bocitoare. După- aceea, urmează ceremonia unei înmormântări, Caloianul este purtat prin
sat. Fetele cântă versurile pe o melodie de bocet:
” Caloiene, iene,
Caloiene, iene,
Du-te-n ceriu și cere
Să deschiză porțile,
Să sloboadă ploile,
Să curgă ca gârlele,
Zilele și nopțile,
Ca să crească grânele,
Caloiene, iene,
Caloiene, iene,
Cum ne curg lacramile,
Să curgă și ploile,
Zilele și nopțile,
Și umple șanțurile,
Să crească legumele
Și toate ierburile.”
Oamenii din sat vin în întâmpinarea “Caloianului” şi pun în cutiuța acestuia ouă, făină sau
chiar bani, ce se folosesc apoi la pomană. După ce este îngropat Caloianul se face o așa- zisă pomană
la care se mănâncă gogoşi sau jumări cu ouă, ceva uşor de preparat de către fetele din sat. În a treia
joi de după Paşti este ziua Paparudei, când fetele se aduna iar, dezgroapă Caloianul apoi pleacă cu tot
alaiul la o fântână părăsită (dar cu apă) şi se arunca păpuşa în ea, crezându-se astfel că vaveni ploaia.
Întoarse acasa, fetele se aşează din nou la masă ca și prima dată şi îi fac pomana cu gogoşi şi plăcintă.

542
În aceeași zi, copiii şi tinerii se pândesc pe ulițe, pe la porţi, pe la fântâni şi se udă, Paparuda
repezentând un ritual magic de provocare a ploii.
Este necesar ca obiceiurile şi tradiţiile să fie cunoscute şi învăţate de către copii, această
cunoaştere venind în sprijinul îndrăgirii localităţii natale, a culturii populare, ei înşişi putând deveni
purtătorii de mâine ai acestor obiceiuri şi tradiţii spre generaţii viitoare.

CASĂ ȚĂRĂNEASCĂ ȘI OBICEIURI DIN SĂLAJ

prof. Epure Valeria Veronica,

Liceul cu Program Sportiv “Avram Iancu” Zalău

Județul Sălaj, situat în zona de nord-vest a României, este un județ bogat în obiceiuri și tradiții.
Oamenii locului păstrează cu sfințenie, din strămoși, tradițiile care se transmit din generație în
generație.

Satul Bălan este așezat pe malul râului Almaș mărginit de dealuri pe care oamenii le lucrau
pentru a-și obține cele necesare. Toamna când terminau lucrul câmpului, se așezau în jurul
gospodăriei, iar femeile și fetele își pregăteau straie pentru a-și împodobi casele de sărbători și ținutele
lor. Așa începeau să toarcă, să depene, să împletească în adunări numite șezători sau “habă”.Care fată

543
avea mai multă zestre, era mai bogată. Acest lucru se vedea din felul în care era împodobită casa și
gazdele.
Când se măritau fetele trebuiau să aibă cearceafuri, lipideauă, saci din pânză făcute în casă.
Costumul național alcătuit din poale, cămașă și catrință era lucrat manual din pânză țesută în casă și
era îmbracat în zilele de sărbătoare.

Atmosfera, starea oamenilor, gospodăria, toate arătau apropierea sărbătorilor. Era un prilej
în care oamenii se întâlneau și se bucurau împreună.

544
545
 SOSITOAREA
Colind tradiţional din Comuna Coşereni, Judeţul Ialomiţa

Prof. religie Andrei Gabriela

Şcoala Gimnazială ,,Ion Heliade Rădulescu” Urziceni, Jud. Ialomiţa

Se colindă în ziua Sâmbetei lui Lazăr. Linia melodică este una veselă. În vremurile
străvechi, numai băieţii îl interpretau. Mai târziu şi fetele au început să îl cânte. L-am cântat şi eu. L-
am învăţat de la mama, Andrei Elena, ea cunoscându-l din familie şi de la bătrânii satului. Colindătorii
îşi exprimă, astfel, bucuria venirii primăverii, bucurie pe care o împărtăşesc tuturor, mergând din
casă în casă. Ei poartă în mâini crengi de salcie. Este un elogiu adus primăverii, anotimpul reînvierii
naturii. Este bucuria învierii lui Lazăr şi mai târziu a Marii Învieri. Sositoarea este mănunchiul de
crengi de salcie ce urmează a fi sfinţit, de preot, la slujba Floriilor din următoarea zi. Creştinii dar şi
natura, se pregătesc, pentru a-L întâmpina pe Iisus.
Pentru colindat copiii primeau ouă crude. Această răsplată, oul, este simbolul Mormântului
purtător de viaţă al Domnului. În ultimii ani colindul acesta se mai aude doar la serbări.
Colindul are următoarele versuri:

1. Iată, iată , Sositoarea 2. Căci ea vine si ne-aduce,

Mult dorita primăvara, Mai încet, frumos şi dulce,
Hai cu toţi cu mic, cu mare, Soare, soare dulce soare,
Spre a ei întâmpinare, Păsărele cântătoare,
Vesel, vesel să o-ntâmpinăm. Hai şi noi să le-auzim – bis

3. Dimineaţă pe răcoare,
Pe la răsărit de soare,
Soare, soare dulce soare,
Păsărele cântătoare,
Hai şi noi să le-auzim – bis

PAŞTILE DE ALTĂDATĂ ÎN CUVINTE ŞI IMAGINI

UDATUL FETELOR

Prof. Truşcă Cosmina

Grădiniţa P.P. nr. 32, Timişoara, Timiş

….există un obicei care încă se păstrează de sute de ani în satul în care am crescut, udatul
fetelor. În cea de-a doua zi de Paşte, se adună feciorii şi se hotărăsc la care fete să meargă. Feciorii se
plimbă din casă în casă şi stropesc toate fetele – florile ce le ies în cale pentru ca ele să nu se ofilească.
Mai demult toate fetele erau udate cu apă din fântână, însă acum băieţii preferă să le răsfeţe cu
parfum în loc de apă. Nu toţi au uitat de stropitul cu apă, mai sunt băieţi care preferă să rămână la acelaşi
obicei vechi, care încă ţin la această tradiţie.

546
 Odată ajunşi în casa unei fete, flăcăii trebuie să spună şi câteva versuri: “În grădină fir cu fir,
s-a ivit un trandafir. Trandafirul s-a uscat, iar noi l-am udat”. Fetele nu stau degeaba, ele îşi asteaptă
udătorii acasa cu vin şi cu prăjituri.
Tinerii se pregătesc din timp, îşi aleg îmbrăcămintea cu care merg la udatul fetelor: unii în
costume populare, alţii îmbrăcaţi mai modern; ei dau atenţie modului în care se îmbracă pentru că atunci
când merg la udat se leagă prietenii între fete şi băieţi şi ei îşi pot găsi viitoarea soţie.
Seara, tinerii se întâlnesc pentru a petrece, iar fetele se pot mândri cu numărul de udători pe
care i-au primit.

DANSURILE TRADIŢIONALE BRÂUL ŞI BRÂULEŢUL

Prof. Perţea Petronela Natalia

Liceul Teoretic „Nicolae Iorga” Nehoiu, jud. Buzău

În lumea satului s-au pecetluit de-a lungul anilor, multe datini străvechi. Postul Paştelui este
o perioadă austeră în care tinerii satului erau privaţi de horele, în al căror ritm impetuos îşi descătuşau
energia.
De aceea, hora din centru satului, organizată în prima zi de Paşti era aşteptată cu multă
nerăbdare de întreaga comunitate rurală.
Dansurile tradiţionale „Brâul” şi „Brâuleţul” sunt dansuri specifice văii Buzăului,
transmise din generaţie în generaţie şi jucate la nunţi, botezuri, petreceri sau la diferite manifestări
cultural-artistice organizate în ţară.
Dansul impresionează şi atrage prin costume, ritmul mişcărilor şi strigături. Brâul sau „Brâul
bătrânesc”, un dans specific bărbaţilor, începe cu paşi lini similar paşilor de sârbă (alt joc specific
zonei) şi începe printr-o strigătură specifică zonei de unde provin dansatorii:

„Foaie verde foi ca leu Să răsară busuioc

Moşii de la Penteleu… Busuiocul fetelor,
Foaie verde foi de râu Dragostea nevestelor
Hai la brâu, la brâu, la brâu Acesta-i brâu de la Nehoi
Şi la secerat de grâu. Puteţi să-l jucaţi şi voi.
Tot pe loc, pe loc, pe loc
Încet, încet, prin cântecul lăutarului şi strigături, dansul capătă vioiciune şi rapiditate:
Foicică murele
Să vedeţi cârligele
Foicică şi-o lalea
Hai cu uşa foarfeca.
Spre deosebire de „Brâu”, „Brâuleţul” este un dans specific femeilor, mult mai vioi şi mai
iute. Şi el începe tot prin paşi lini anunţaţi de strigături:
Frunzuliţă flori de tei
Uite brâul de femei
Şi iar verde foi de foi
547
 Iată brâu cala Nehoi.
Şi iar verde foi ca iasca
Uite brâul ca la Bâsca.
Frunzuliţă solzi de peşte
Joacă mama, joacă fata.
Din acest moment jocul capătă un ritm alert, fiind presărat cu strigături ce îndeamnă la
rapiditate:
Foaie verde, foaie, foaie
Pune brâul la bătaie
Foicică matostat,
Brâuleţul pe săltat….

OUĂLE ROŞII-SIMBOL AL ÎNVIERII

Prof.Florescu Ioana
Şcoala Gimnazială Moieciu de Jos, jud.Braşov

Ouăle roşii reprezintă, după tradiţionala pască, cel de-al

doilea simbol al Învierii. Conform legendelor creştine, obiceiul
încondeierii ouălor de Paşti este legat de calvarul Mântuitorului. În
zona Bran-Moieciu, circulă cunoscuta legendă, preluată din textele
biblice care povesteşte că după ce a înviat Iisus, mama sa, însoţită
de Maria Magdalena, de surorile lui Lazăr, Maria şi Marta şi de
soacra apostolului Petru au împărţit ouă roşii trecătorilor de pe stradă, vestindu-i cu „Hristos a
înviat!”.
Încondeierea ouălor se face la noi în joia sau în vinerea mare şi a devenit o tradiţie aşa cum
precizează doamna Ghinea Nina, o maestră a acestui obicei care-şi dedică şi timp pentru a realiza
adevărate opere, dar şi pentru a-i învăţa pe altii să încondeieze spre a duce mai departe acest obicei,
aşa cum dânsa l-a preluat de la bunicii săi. Se pictează oul de raţă, deoarece este mult mai rezistent,
dar şi ouă de prepeliţă sau struţ. Se încondeiază şi ouă de lemn. Tehnica veche pe care a preluat-o din
bătrâni este una complexă şi începe cu golirea oului care se realizează cu un burghiu. Conţinutul este
extras cu o pompiţă. Oul este apoi spălat, degresat şi uscat. Urmează apoi încondeierea realizată cu
ajutorul condeiului, un instrument confecţionat din tablă de cupru cu un orificiu pe mijloc din care
curge ceara şi care este pus într-un beţişor legat cu aţă sau sârmă. Se desenează cu ceară fierbinte pe
fond alb, apoi ouăle se introduc în vopsea galbenă lichidă. Se scot din vopsea şi se completează
modelul pe fondul galben şi apoi cu vopsea roşie, dar şi cu negru. Se încălzesc la flacără mică puţin
câte puţin până se topeşte ceara. Oul rămâne gata decorat, iar motivele sunt dispuse simetric sau au
un brâu longitudinal pe care alternează simboluri creştine, motive solare, florale, , geometrice sau
inspirate din arta ţesăturilor tradiţionale- covoare, port popular.

548
 Tehnica nouă cu care a pornit doamna Ghinea este cea în care se foloseşte ceara de albine
colorată. Oul este supus aceluiaşi procedeu de golire, degresare, dar desenul se face cu cerară neagră
obţinută prin ardere. Oul se colorează pe rând cu fiecare culoare, apoi se dă cu lac. Modelele create
pe aceste ouă sunt inspirate din lumea satului (satul Sohodol), iar ca motive sunt cele florale sau
animale, diferite munci agricole specifice satului de la munte. Aceste ouă sunt numite „ouă cu
poveşti”. Culorile specifice zonei noastre sunt roşul, galbenul şi negrul.

Ouăle roşii însemnau pentru bătrânii din satele noastre artă, pentru că nu multe femei ştiau
să încondeieze ouă, însemnau rit şi simbolizau perenitatea tradiţiei şi a creştinătăţii.

Buzduganul de la Drăguș, jud.Brașov- obicei tradiţional de muncă din Drăguş

Ceata de feciori Berivoi, jud.Brașov

Miri din Felmer, jud.Brașov

Ouă încondeiate din zona Bran-Moieciu, jud.Brașov

549
Port popular din Veneția de Jos , jud.Brașov

TRADIȚII PASCALE LA VĂDASTRA –ARC PESTE TIMP

Voicu Theodora Laura,

Școala Gimnazială Vădastra, Comuna Vădastra

La 40 de zile după Înviere, de Praznicul Înălţării la cer a Domnului, grupuri de săteni, mulți
în costume populare străbăteau ulițele satului, îndreptându-se grăbiți spre biserică. Femeile duceau
colive, colaci, azime calde, ouă roșii și ce se găsea mai bun dintr-ale gurii de prin gospodăriile lor. Le
duceau pentru sufletele morţilor, crezându-se că în acea zi se înalţă sufletele lor la cer. Este una dintre
cele mai vechi sărbători creştine.
Dacă din ziua de Paşti şi până în ziua de Ispas, oamenii s-au salutat spunând „Hristos a
înviat!” şi li s-a răspuns cu „Adevărat c-a înviat!”, de Înălţare se salutau cu „Hristos s-a înălţat!” şi li
se răspundea „Adevărat că s-a înălţat!”.
***
Și astăzi sărbătorim în fiecare an, în zi de joi, la patruzeci de zile după Paşti, Înălţarea la Cer
a Domnului nostru Iisus Hristos.
Odată cu Înălţarea Domnului, sărbătorim şi Ziua Eroilor, aducându-ne aminte cu această
ocazie de toţi cei care şi-au dat viaţa pentru credinţă şi adevăr, pentru libertate şi dreptate. Cinstim pe
toţi eroii şi martirii neamului care şi-au dat viaţa pentru pentru apărarea şi întregirea ţării, pentru
credinţă şi neam. În Biserică, la mormintele celor adormiți, la monumentele eroilor din localitate
preotul face parastase sau slujbe de pomenire şi ne rugăm pentru iertarea păcatelor şi odihna sufletelor
tuturor eroilor născuți în localitatea noastră, căzuți pe front și pomeniți de neamurile lor în viață,
zicând: „ Veşnică pomenire!“
La monumentul eroilor din localitate, anual, copii cu buchete de flori în mâini nu ezită să
recite versuri folclorice și patriotice, să se îmbrace în costume naționale în cadrul unor spectacole
organizate în şcoală și, alături de bunici de-ai lor cu fețe brăzdate de tristețea amintirilor, în jurul
colivelor frumos decorate îngână „ Veşnică pomenire!“.
Acţiunile organizate cu elevii îi determină să înţeleagă mai bine întrepătrunderea elementelor
tradiţiei cu cele moderne, le dezvoltă interesul pentru păstrarea obiceiurilor, îi formează în perspectiva

550
culturii şi civilizaţiei arătând că aceste noţiuni nu şi-au pierdut cu timpul valoarea şi sfinţenia cu care
erau preţuite de înaintaşi.

551
 HORA SATULUI

Marinaș Elena – Mirela

Școala Gimnazială Comani
Drăgănești-Olt

Când bunica mea era copil, vremurile erau cu totul altfel. Oamenii erau mai buni, mai cinstiți
și mai credincioși. Astfel tradițiile și obiceiurile au putut fi transmise din generație în generație.
Am să vă povestesc un obicei din vremea aceea legat de satul în care am crescut. Locurile
pe care m-am născut și am copilărit se află la interferența a două zone bogate în tradiții și obiceiuri:
Oltenia și Muntenia. Pe malul stâng al Oltului la granița dintre cele două regiuni se află un loc unde
Dumnezeu se face prezent prin tot ceea ce ne înconjoară: râul Olt care străbate malurile satului, cerul
senin, verdeața ierbii și bunătatea oamenilor.
Fiind între cele două zone oamenii au împrumutat obiceiuri de la ambele pe care le-au
transmis până în zilele noastre. Unele din ele se mai păstrează și în ziua de azi, unele nu.
Îmi aduc aminte cu mare plăcere cum pe prispa casei, la umbra răcoroasă a unui păr, de
creanga căruia era agățat un leagăn făcut de bunicul meu, bunica depăna amintiri din tinerețea ei. Și
povestea așa de frumos încât parcă și păsările se opreau din cântat pentru a asculta.
Era o zi frumoasă de vară. Căldura nu era așa sufocantă ca acum. Bunica să ne liniștească
din zburdălnicia noastră de copii năzdrăvani, începe să povestească cum era la horă în sat când era
ea tânără.
Totul începea din iarnă când fetele trebuiau să-și coasă cămașa pentru prima horă care se
dădea după postul Paștelui. La lumina lumânării, neavând curent electric în vremea aceea, lucrau pe
pânză de casă la două sau la patru fire cele mai frumoase modele. Fiecare fată ținea secret modelul
până la horă ca să nu facă și alta modelul ei. În același timp bunica și mama ei țeseau în război macate
și prosoape pentru zestrea fetei.
Până în primăvară când ieșeau la munca câmpului cămașa trebuia să fie gata. Apoi mergea
cu ea la râu să o ,, nălbească”. În ziua de Paști toată lumea se îmbrăca în costum popular, de la cel
mai mic la cel mai vârstnic și mergeau la biserică.
După-amiază se strângeau cu toții în centrul satului unde se ținea prima horă după postul
Paștelui. Tinerii din sat plăteau o formație de lăutari care să le cânte pentru a juca fetele. Ei cereau
voie părinților pentru a juca fata. Părinții participau și ei la horă și dacă fata lor era cerută de un flăcău
bogat erau tare mândrii, iar dacă era cerută de unul sărac de multe ori nici nu-i dădeau voie să joace.
De pe margine bătrânii priveau cu drag și cu nostalgie . Singurul lucru pe care puteau să-l
mai facă era să-și dea cu părerea despre cea mai frumoasă cămașă, cea mai frumoasă pereche de
dansatori și bineînțeles ,,gura satului” cine cu cine urma să se căsătorească în funcție de perehile
formate.
Seara când se termina hora, fetele plecau acasă cu părinții, nu cu tinerii care le dansaseră.
Cu toate că ele își doreau să le conducă băieții acasă, părinții nu erau de acord. Numai după ce se
înțelegeau familiile între ele și erau logodiți abia atunci li se dădea voie să vină acasă însoțite de
băieți.
Hora era locul unde tinerii se întâlneau la joc și care se plăceau se căsătoreau. De cele mai
multe ori câte o fată săracă, dar foarte frumoasă era dorită de un băiat înstărit și atunci ieșea cu scântei,
deoarece părinții băiatului nu erau de acord și ,,atunci să te ții bârfă în sat”, spunea bunica.

552
 Acest obicei, ,,hora satului”, se ținea în fiecare duminică după-amiază, în afără de posturile
mari și participau tineri din sat, dar și din satele vecine.
Acesta era singurul mod de distracție al acelor vremuri. Vremuri care pentru noi sunt povești,
dar ele au fost trăite de bunicii noștri. Astăzi, din păcate, acest obicei a dispărut din zona noastră, dar
el rămâne în amintirile noastre, în poveștile bunicilor care și ei sunt povești acum pentru noi.
Sunt sigură că și ceea ce trăim astăzi cândva o să înceapă cu ,, A fost odată ...”

ÎNVIEREA DOMNULUI

prof. Alecu Ecaterina Mirela

Școala Gimnazială, comuna Drăcșenei
Județul Teleorman

Învierea Domnului, numită și sărbătoarea Paștilor, adică ziua în care răul și viclenia vor fi
lăsate deoparte, îmbrăcând haina adevărului și a bucuriei, este cea mai veche sărbătoare a creștinătății.
Este sărbătoarea care a adus omenirii speranța mântuirii și a vieții veșnice, prin sacrificiul lui Iisus
Hristos.
Învierea Domnului este celebrată duminica atât de ortodocși, cât și de catolici și protestanți,
ultima dată serbând împreună Învierea în 20 aprilie 2014.
Împreună cu duminica, sărbătoarea săptămânală a creștinilor, Paștele a fost sărbătorit încă
din epoca apostolică. Paște vine din ebraicul pesah- trecere. Paștele evreilor marca trecerea poporului
ales prin Marea Roșie, din robia Egiptului în pământul făgăduinței,Canaan. Paștele creștinilor este, în
primul rand, sărbătoarea Învierii Domnului.
Sărbătoarea Paștelui este considerată sărbătoarea bucuriei date de vestea Învierii
Mântuitorului. O veste care, până la Înălțarea Domnului, respectiv timp de 40 de zile, se regăsește în
salutul "Hristos a înviat!", la care se răspunde cu "Adevarat a înviat!".
De Paște, nimeni nu trebuie să fie trist sau să plângă, bucuria fiind sentimentul care domină
Învierea. Oamenii își pun haine noi, de culori deschise și pregatesc bucate tradiționale - pască, oua
vopsite, cozonac și miel.
În bisericile ortodoxe, slujba de Înviere începe în jurul orei 23:00, în interiorul locașurilor
de cult.
Învierea Mântuitorului este proclamată în afara bisericii pentru că ea îi privește pe toți
oamenii – credincioși sau necredincioși. La miezul nopții, preotul iese din biserică având lumânarea
aprinsă și îi îndeamnă pe cei prezenți: "Veniți de luați Lumina!". În multe locuri, Lumina este
împărțită credincioșilor împreună cu bucatele de pâine stropite cu vin, denumite Paște.
După ce lumânările oamenilor sunt aprinse, alaiul avându-l în frunte pe preot, dascăli și
cântăreți înconjoară biserica de trei ori, cântând "Hristos a inviat din morti, cu moartea pe moarte
călcând, și celor din morminte viața dăruindu-le". Apoi, se intră din nou în biserică, unde continuă
slujba de Înviere, care durează până în jurul orei 03:00 dimineața.
Credincioșii care au postit în toate cele șapte săptămâni se pot împărtăși în Noaptea de
Înviere. După slujbă, este tradiția ca preotul să dezlege bucatele pe care le aduc credincioșii la biserică
553
- ouă vopsite, cozonac, pască sau friptură - și să le sfințească, astfel că prima masă "de dulce" se ia în
biserică.
Una dintre tradițiile străvechi de Paște o reprezintă ouăle vopsite. Prezența în creștinism a
ouălor roșii este una simbolică și reprezintă o altă mărturie clară a vechimii acestui mare praznic. În
multe dintre mormintele vechi ale creștinilor au fost descoperite și coji de ouă și se pare că acest
aliment nu lipsea de la agapele ce se făceau în acele vremuri. În antichitate, în special la egipteni, oul
era simbol al lumii și al eternității, din moment ce forma lui pare a fi una perfectă și fără început.
Pentru iudei, dar și pentru păgâni, ouăle erau simboluri ale creației și ale învierii. Creștinii,
încă de la început, au legat de ouăle roșii simbolismul învierii neamului omenesc prin Mântuitorul
Iisus Hristos, dar și pe cel al creării din nou a lumii, culoarea roșie însemnând sângele Domnului curs
pe Cruce.
"Oul pascal" reprezintă, pe de altă parte, simbolul văzut al învierii morților, a cărei garanție
este însăși Învierea cea din morți a Domnului. Din tradiția creștină mai știm că Maria Magdalena s-
ar fi înfățișat împăratului Tiberiu cu un ou roșu și i-ar fi spus: "Hristos a înviat!". Există opinii potrivit
cărora acest fapt ar fi generat introducerea ouălor roșii în cadrul sărbătorii Paștilor.
Un alt obicei de Paști este acela că după slujbă credincioșii să meargă la cimitir, unde
aprind lumânări pe mormintele celor dragi. Tot acolo, se aduc bucate care sunt date de pomană celor
sărmani.
Duminica, spre prânz, credincioșii sunt așteptați la biserică pentru slujba cunoscută ca "A
doua Înviere", la care vor fi citite în 12 limbi versetele 19-25 din capitolul XX al Evangheliei după
Ioan.
În slujba Bisericilor Ortodoxe Orientale, serbarea Sfintelor Paști se bucură de aceeași
cinste ca și în Bisericile Ortodoxe Răsăritene, fiind foarte dezvoltate din punct de vedere liturgic. Din
această familie de Biserici, în prima grupă sunt Biserica Ortodoxă din India și Biserica Ortodoxă
Siriană din Antiohia, care au acelașii tipic pentru slujba Învierii.
În unele din aceste biserici, preotul, cu crucea în mână, însoțit de diaconi cu lumânări aprinse
și cu cădelnițe, spune: "Fraților, vă spun o veste nouă: Hristos a Înviat din morți și a doborât pe
dușmanii Săi la spatele Lui". Credincioșii răspund: "Noi credem că adevarat a Înviat". Acest ritual se
rostește de trei ori, în timp ce suna clopotele.
Biserica Ortodoxă Etiopiană, care face parte din acelașii grup de Biserici necalcedoniene,
are de asemenea un ritual dezvoltat în ceea ce privește sărbătoarea Învierii Domnului. Preotul citește
Evanghelia de la Matei, Marcu și Luca, după care, cu o cruce în mână, le spune credincioșilor:
"Hristos a Înviat din morți", iar aceștia răspund: "Cu marea putere dumnezeiască". În Biserica
Ortodoxă Armeană, Sfânta Liturghie începe în jurul orei 20:00, după care are loc procesiunea în
timpul căreia se cântă "Astăzi a înviat din morți".
La final, toți oamenii prezenți, începând cu preotul, își spun unii altora "Hristos a Înviat!"
Slujba Sfintelor Pasti în Biserica Romano-Catolică:
Ritualul Învierii începe în fața bisericii catedrale, prin binecuvântarea focului și aprinderea
lumânării pascale, simbol al luminii lui Cristos cel Înviat. Timp de aproape o oră, lecturile din Vechiul
și Noul Testament le vor aminti credincioșilor făgăduința lui Dumnezeu, Creator și Mântuitor, de a
fi mereu alături de om, o făgăduință ce culminează cu Vestirea Învierii.
Puțin timp înainte de miezul nopții, clopotele vor bate din nou, după o tăcere de trei zile. Tot
atunci, pentru prima oară, după 40 de zile de post, se va intona cântarea "Aleluia". Acest cuvânt
ebraic, care înseamnă "Laudați pe Domnul", devine, începând cu această noapte, o invitație la mărirea
lui Dumnezeu.

554
 Lumânarea pascală, cufundată în apa botezului, amintește faptul ca prin botez fiecare creștin
moare și învie odată cu Cristos. Făcută din ceară albă, lumânarea are trasat pe ea semnul crucii. Chiar
la începutul celebrării, deasupra acestei cruci este înscrisă litera grecească Alpha, iar dedesubt
Omega, prima și ultima litera din alfabetul grecesc. Cele 4 cifre ale anului sunt trecute între brațele
crucii. Lumânarea este simbolul prezenței permanente a lui Cristos.
Duminica, atât ortodocșii, cât și catolicii vor serba Paștile, la trei ani de la ultima prăznuire
comună, din 20 aprilie 2014. Apoi, abia peste opt ani, adică în 20 aprilie 2025, Învierea Domnului va
fi din nou sărbătorită în aceeași duminică de ortodocși și de catolici.

ÎNCONDEIEREA OUĂLOR DE PAȘTE

Barbu Adriana,
Școala Gimnazială nr. 195, București

Oul îl reprezintă pe Creatorul lumii, care produce tot și conține în sine totul. La perși,
egipteni, greci, gali și la primele popoare ale Italiei, oul era emblema universului, opera divinității
supreme. Astăzi, ouăle roșii sunt simbolul jertfei supreme a Mântuitorului, care marchează celebrarea
celei mai mari sărbători a lumii creștine, Paștele. Mărturie a sângelui vărsat de Iisus, răstignit și
batjocorit pe cruce, ouăle roșii exprimă însă, prin semantica cromaticii lor, bucuria Învierii Domnului,
prefigurând astfel acest incredibil miracol.
Oul vopsit este simbolul Mântuitorului, care părăsește mormântul și se întoarce la viață,
precum puiul de găină iese din găoace. Ciocnitul ouălor semnifică sacrificiul divinității și se face
după reguli precise: persoana mai în vârstă ciocnește capul oului de capul oului ținut în mână de
partener, în timp ce rostește cunoscuta formulă “Hristos înviat!”, la care se răspunde “Adevărat a
înviat!”.
Folclorul conservă mai multe legende creștine care explică de ce se înroșesc ouăle de Paști
și de ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului. Una dintre ele relatează că Maica
Domnului, care venise să-și plângă fiul răstignit, a așezat un coș cu ouă lângă cruce și acestea s-au
înroșit de la sângele care picura din rănile lui Iisus.
Culorile folosite la decorarea ouălor corespund unei anumite simbolistici: Roșu = simbol al
sângelui, soarelui, focului, dragostei și bucuriei de viață; Negru = absolutism, statornicie, eternitate;
Galben = lumină, tinerețe, fericire, recoltă, ospitalitate; Verde = reînnoirea naturii, prospețime,
rodnicie, speranță; Albastru = cer, sănătate, vitalitate; Violet = stăpânire de sine, răbdare, încredere
în dreptate.
Ornamentica ouălor decorative este extrem de variată, ea cuprinzând simboluri geometrice,
vegetale, animale, antropomorfe, skeomorfe (unelte de muncă) și religioase. Astfel, numai în
ornamentarea geometrică deosebim simboluri și semnificații precum: linia dreaptă verticală = viața;
linia dreaptă orizontală = moartea; linia dublă dreaptă = eternitatea; linia cu dreptunghiuri = gândirea
și cunoașterea; linia ușor ondulată = apa, purificarea; spirala = timpul, eternitatea; dubla spirală =
legătura dintre viață și moarte.
555
 În încondeierea ouălor se începe cu împărțirea câmpurilor ornamentale de-a lungul și de-a
latul oului, constituindu-se două, patru, șase, opt sau chiar mai multe suprafețe, cu ajutorul liniilor
trasate. Aceste linii, cât și primele motive trasate cu ceară încălzită ce se scurge din vârful condeiului
acoperă unele părți din suprafața albă a oului. Oul este introdus apoi într-o baie de culoare galbenă,
după care se scoate și se usucă. Acum începe “scrisul” altor motive de culoare galbenă; apoi se
continuă cu roșu și, de obicei, se termină cu negru sau altă culoare închisă. La sfârșit, oul se usucă
prin încălzire ușoară și se șterg liniile de ceară.
Motivele ornamentării ouălor încondeiate:
-regnul animal: albina, șarpele, mielul
-vegetale: frunza bradului, foi de ceapă, spicul grâului
-unelte casnice și de câmp: grebla, lopata și fierul plugului
-Crucea – semnul creștinătății –
-Crucea nafurei – crucea încrestată pe pâinea din care se împarte nafura la slujba bisericească
-Crucea Paștelui – crucea cu care creștinii împodobesc pasca pe care o duc la biserică în
noaptea Învierii
-Crucea românească și crucea rusească sau moldovenească – este reprezentată printr-o cruce
cu alte cruciulițe la capete
Oul încondeiat ne transmite bucurie, uimire, smerenie, împăcare, pentru că în ornamentația
lui se operează cu simboluri (soare, lună, cruce), cu modele din natură (plante, animale, obiecte
casnice) și cu modele de țesături populare, cu tot repertoriul lor de semne sacre.

Bibliografie:
-Manuela Doina Stroie, Khrista Ștefania Bulacu, 2010, Credința prin tradiții și obiceiuri,
Caracal, Ed. Hoffman
-Gheorghe Borovina, Maria Mariana Gheorghe, 2007, Românii, păstrători de tradiții,
credință și adevăr,Ploiești, Ed. Sfinx 2000

ÎNCONDEIEREA OUĂLOR ÎN ZONA MOLDOVEI. REPERE

TEMPORALE ŞI ARTISTICE

Prof. Cojocaru Lăcrămioara Alina

G.P.P. „Sf. Sava” Iaşi

Sfintele sărbători de Paşti reprezintă, după sărbătorile de iarnă, cel mai aşteptat moment din
calendarul creştin. Odată cu începutul Postului Mare, încep şi pregătirile pentru marea sărbătoare.
Una dintre tradiţiile vii ale românilor este arta încondeierii ouălor, meşteşug care prezintă o
importantă valoare artistică, atât prin conţinutul tematic al motivelor, cât şi prin compoziţie şi colorit.
Prima menţiune despre acest obicei o avem din vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu (1689-

556
1714), când Principesa, de Paşti, îi primea pe preoţi şi le dăruia câte o năframă brodată, iar boierilor
şi jupâneselor le dăruia câte două ouă încondeiate.
În zona Moldovei s-a moştenit obiceiul de a se boi ouăle în Joia Mare sau Vinerea Seacă.
Culoarea predominantă este roşul, care simbolizează sângele Domnului Hristos. Gospodinele,
dovedind îndemânare, talent şi gust artistic, răbdare, migală şi inventivitate, decorează frumoasele
ouă, fie închistriti (încondeiate), fie muncite.
Tehnica oului muncit este foarte migăloasă. Femeile pot obţine, pe acelaşi ou, cinci, până la
şapte culori, într-o armonie perfectă. Când le lucrează, meşterele la închistrit evită privirile ochilor
curioşi, deoarece există superstiţia că ouăle muncite se vor păta. Atunci când face primul ou,
gospodina încondeiază o cruciuliţă şi pronunţă: „Dumnezeu să-mi ajute să le închistresc şi să ajung
să le mănânc. Amin!”.
Diferenţa dintre ouăle închistrite şi cele muncite constă din faptul că primele sunt lucrate cu
ceară în diferite modele, dar dintr-o singură culoare, de regulă roşie, iar cele muncite sunt lucrate tot
cu ceară, cu modele complexe şi trecute prin băi de culori diferite. Pentru realizarea modelelor se
foloseşte o unealtă rudimentară numită chişiţă (bijara, condei sau închistritoare), confecţionată dintr-
un beţişor lung de câţiva centimetri, care are la capăt un tub mic de tablă de aramă, de formă conică,
prin al cărui orificiu, mai mic de un milimetru, este tras un fir de păr de porc, care este legat de beţişor
şi care ajută ceara topită să se scurgă, pentru a se trasa cu ajutorul ei liniile fine.
Motivele întâlnite pe ouăle de Paşti pot fi din regnul animal (coarnele cerbului, coarnele
berbecului, melci, creasta cocoşului, coada rândunicii, pana corbului, ochii boului), motive vegetale
(frunza bradului, frunza stejarului, frunza de mesteacăn, vâscul, floarea mărului, garoafa, ghiocelul,
ciuboţica cucului, păpădia, spicul grâului, crenguţa de brad etc.), seria uneltelor (grebla, lopata,
hârleţul, sapa, vârtelniţa, roata carului, secera, furca de tors), cât şi diverse elemente ca: brâie,
cruciuliţe, calea rătăcită etc.
Ciocnitul ouălor se face după un anumit ceremonial, fără nicio abatere. În ziua de Paşti, în
Bucovina, se ciocneşte cap cu cap; a doua zi, luni, se ciocneşte cap cu dos, iar în zilele următoare
dos cu dos.
După Sfânta Liturghie, gospodarii se aşază la masă şi, după ce au gustat din pasca sfinţită,
încep a ciocni ouă roşii. Întâi ciocnesc soţii. Nevasta ţine oul şi bărbatul zice: „Hristos a Înviat!”,
ciocneşte, iar nevasta răspunde: „Adevaărat a Înviat!” . Ciocnesc apoi părinţii cu copiii, părinţii cu
celelalte rude, prieteni, cunoştinţe. Se crede că cel care sparge oul va fi voinic şi îi va merge bine tot
anul. De asemenea, oul spart trebuie să fie dat partenereului, iar cel ce refuză este expus la pedepse
tot anul.
Toate aceste tradiţii moştenite din generaţie în generaţie reprezintă comoara pe care trebuie
să o păstrăm şi avem datoria morală de a o transmite mai departe. Ritualurile de la diferite sărbători
sunt definiţia autenticităţii şi a bogăţiei etnografice, izvor al sensibilităţii şi spiritualităţii româneşti.

557
Femeie încondeind ouă, anii 1900 (sursa: Boris Crăciun,
„Sfintele Paşti în datini şi obiceiuri”)

Diferite modele de ouă încondeiate din Bucovina

Bibliografie:
Diacon, Vasile, 2002, Etnografie şi folclor pe Suha Bucovineană, Editura unirea, Iaşi.
Crăciun, Boris, Sfintele Paşti în datini şi obiceiuri, Editura Porţile Orientului, Iaşi.

558
 OUL-ARTĂ ŞI SACRIFICIU

Prof. Călin Oana-Manuela

Şcoala Gimnazială Ion Heliade Rădulescu,
Bucureşti, Sector 1

Paştile în sat (R. Niger)

„Azi în sat,
Parcă-i ziua mai frumoasă
Şi şoseaua-i mai voioasă.
Am plecat acum cu toţii,
Şi bunicul şi nepoţii,
La altar, la închinat!

Bucuroşi
Ne-am întors, apoi, acasă,
Şi ne-am aşezat la masă.
Apoi mult ne-am veselit
Şi la masă am ciocnit
Ouă roşii!”

Tradiţia încondeierii ouălor face parte din bogata zestre culturală a poporului român. Deşi,
în zilele noastre, migăloasa activitate a încondeierii ouălor a fost înlocuită cu vopsirea lor, obiceiul,
încărcat de semnificaţii spirituale, persistă la sat, unde tradiţia este valorificată, an de an,de mici şi
mari. Obiceiul de a face cadou ouă colorate la marile sărbători sezoniere, în special la Paşti, este
atestat cu multe secole înainte de Hristos. În ceremoniile antice de reînnoire a timpului, oul, mai ales
cel colorat, era perceput ca un element generator de viaţă, asociat concepţiilor cosmogonice care
compară Universul cu un ou. Arhetipul oului, frecvent la toate popoarele antice, a fost preluat de
creştinism, unde oul colorat şi împodobit devine simbolul Mântuitorului Hristos, biruitorul morţii.
Întreaga natura rezonează cu Patimile lui Hristos, ea renăscând, triumfătoare, odată cu Învierea
Mântuitorului.
În România existã tradiţia încondeierii ouãlor de Paşte cu diferite modele populare, antropo-
zoo-morfe. Aceste ouã sunt în special ouă de gâscă sau de raţă, mai mari şi cu coaja mai tare, care în
prealabil se golesc de conţinut, după care, cu o unealtă specială făcută din lemn şi păr de cal sau alt
animal se picteazã direct pe ou cu culoare neagră, roşie, verde, albastră şi galbenă. Aceste ouă golite
se păstreaza mai mult timp decât cele fierte. De asemenea unele gospodine folosesc foi de ceapă drept
colorant natural şi frunze sau flori de primãvarã pentru a imprima modele pe ouãle întregi, fierte însã.
La final pentru un luciu frumos ouãle se ung cu unturã sau ulei. Din ouăle fierte foarte bine şi pãstrate
în condiţii optime, dupã câţiva ani se pot obţine bucãţi de chihlimbar. La români obiceiurile sunt uşor
diferite în funcţie de zonele geografice în care vă aflaţi, însa, în mare, ele respectă aceleaşi canoane.
Din bătrâni se spune ca ouăle de Paşti sau cojile acestora sunt aducătoare de frumuseţe şi
sănătate, de belşug şi rod bogat. De asemenea, se crede că ele pot lega sau, din contra, îndepărta
oamenii, şi că pot grăbi căsătoria fetelor. Tradiţia cerea ca oul să fie ales în ziua de miercuri din
559
mijlocul postului mare, pentru a juca rolul de substitut ritual al personajului sacru. Era gătit în
Săptămâna Patimilor,stricat prin ciocnire şi consumat în ziua de Paşti. Este un scenariu ritual, prin
care strămoşii noştri credeau că timpul şi spaţiul mor şi învie odată cu divinitatea.
Simbolul ouălor roșii este strâns legat de Patimile Mântuitorului. Legenda spune că Sfânta
Fecioară Maria, venind să-și vadă Fiul răstignit, avea la ea un coș plin cu ouă, pe care l-a lăsat chiar
lângă cruce atunci când a început să-l plângă pe Hristos. Se spune că sângele Lui a înroșit ouăle, iar
de atunci s-a păstrat obiceiul vopsirii ouălor de Paști în roșu. La început, pentru vopsirea ouălor se
foloseau culori vegetale, precum galben, simbol al soarelui, și roșu, culoarea discului solar la răsărit
și la apus. Roșul se obținea din coaja de ceapă roșie, sfeclă proaspătă sau floare de bujor și trandafir,
galbenul-din morcovi, flori de gălbenele, coaja de măr, verdele-din secara crudă de primăvară, mentă,
frunze de mesteacăn, urzică sau foi de spanac, albastrul-din frunze de varza roșie. Astăzi, în satele de
pe Valea Muntelui culoarea predominantă este roșul.
Ouăle sunt decorate în satele de pe Valea Muntelui cu flori și frunze de primăvară. Astfel,
se culeg frunze de trifoi, fragă, căpşuni, coada șoricelului etc. și după ce sunt umezite se lipesc pe
ouăle fierte și se leagă într-un ciorap. Ulterior se scufundă în vopsea roșie, se îndepărtează ciorapul
și se obțin ouă decorate cu motive florale deosebite. Tehnica decorării ouălor în zona noastră mi-a
fost prezentată de bunica mea, Bobu Maria, din comuna Bicazu Ardelean, judeţul Neamţ, care m-a
învăţat şi pe mine să vopsesc ouă de Sfintele Paşti.
Un alt obicei pe care l-am auzit de la o altă bătrână a satului se leagă de păstrarea oului
sfinţit din Joia Mare, la biserică, alături de un banuţ/monedă într-o cană cu apă;această apăm este
folosită pentru splarea feţei în dimineaţa zilei de Paşti, urmată de rugăciunea de dimineaţă si
participarea la Sfânta Litughie urmată apoi de bucuria mesei de Paşte.
Tradiţia românească consideră oul roşu simbol al nemuririi şi prosperităţii. La sate există
obiceiul de a te spăla pe faţă în prima zi de Paşti cu apă în care s-a pus busuioc, câţiva bănuţi şi un ou
roşu – „ca să fii rumen şi frumos” ( E.N.Voronca – Datinile).
Această tradiţie a vopsirii ouălor este un ritual ce trebuie păstrat cu sfinţenie, deoarece – aşa
cum relatează folcloristul şi etnologul S. Fl. Marian, credinţa populară este: „când oamenii n-ar mai
înroşi ouă de Paşti, lumea se va potopi”.
O alta legendă susţine că ouăle colorate reprezintă pietrele cu care jidovii l-au bătut pe
Hristos. În alta variantă, ouăle reprezintă darurile pe care oamenii buni le-au făcut copiilor de
judecători, ca să-şi îmbuneze cu ele părinţii în ajunul osândei Mântuitorului. Sau o altă legendă spune:
culoarea ouălor roşii închipuie sângele nevinovat al Domnului, vărsat spre mântuirea oamenilor.
După alţii, ouăle roşii perpetuează ouăle date de Maria Magdalena neamurilor, cu zisa: \"Hristos a
înviat!\" şi răspunsul \"Adevărat c-a înviat!\". Unii creştini cred ca ouăle roşii perpetuează tradiţia
ouălor albe înroşite printr-o minune săvârşită pe taraba unei precupeţe, care n-a crezut în Învierea
Domnului. La vestea adusă de apostoli, ea a răspuns: \"Cum nu sunt aceste ouă roşii, aşa n-a înviat
Hristos!\", iar ouăle sale s-au înroşit îndată în coş. Altă legendă spune că, pe când Simion mergea la
câmp, având în traistă o pâine şi câteva ouă albe, l-a ajuns Hristos, ducându-şi crucea în spate. Simion
a luat-o şi i-a dus-o până la ogorul lui, unde i-a dat-o iar Mântuitorului. Mai pe urmă, aşezându-se să
mănânce, a găsit pâinea şi ouăle albe devenite ouă roşii. Se spune că de atunci a început înroşirea
ouălor. Spun alţii că ouăle s-au înroşit după Înviere, când Hristos a blagoslovit găinile. În altă legendă
se spune că jidovii, alungând pe Hristos Mântuitorul, au început a arunca în urma lui pietricele
mărunte, care îndată se prefăceau în oua de diferite culori. Jidovii au început să le adune şi astfel
Hristos a scăpat. În sfârşit, ouăle roşii perpetuează amintirea acelor ouă ale unei copile, care aflând
de Învierea Domnului, a plecat să vestească pe Maica Sa. Pe drum s-a întâlnit cu nişte jidovi care,

560
auzind-o, n-au crezut, ci au spus: \"Atunci va învia Hristos când aceste oua se vor înroşi!\". Şi cu
adevărat ouăle s-au înroşit imediat. Colorarea ouălor se face în săptămâna patimilor. Obişnuit se
începe de marţi sau joi şi se isprăveşte vineri. Niciodată însă gospodinele credincioase nu caută sa
lucreze la ouă în zilele de sec, miercuri şi vineri. La noi se zice chiar că numai în Joia Mare e bine să
se coloreze ouăle, ca să nu se strice în cursul anului.

LAZĂRUL

Cadru Didactic: Tudorache Amelia

Unitatea Școlară: Școala Gimnazială ,,Acad. Marin Voiculescu”, Giurgiu

Revărsatul zorilor Pădurea e îndurerată.

In cântul cocoşilor Plânge sora cea mai mare,
Dimineaţa te sculaşi Cu cosiţa pe spinare,
Pe ochi negri te spălaşi. Plânge sora mijlocie,
Pleacă Lazăr la pădure Cu părul până-n călcâie
Cu topor si cu secure. Plânge sora cea mai mică,
La pădure a ajuns Cu cosiţa despletită.
Mâna pe topor a pus. Părinţii s-au durerat
Muguri verzi că dărâmaşi Pe copii i-au căutat
Oilor si caprelor. Până soare a scăpătat..
Pluta mare a dărâmat Scoate mamă doua ouă,
Si pe Lazăr a picat Două ouă-ncondeiate
In Vinerea blestemată. La fereastră aşezate.
La mulţi ani!

Versuri culese din zona de sud a judeţului Giurgiu (Vedea, Malu, Slobozia), unde se
presupune că ,un băiat , pe nume Lazăr, în postul Paştelui a plecat la lemne în pădure şi şi-a pierdut
viaţa sub un buştean care a căzut pe el.
Cu o săptămână inaintea Paştelui, este obiceiul ,,Lazăriţei”. Copiii merg pe la
casele oamenilor, cânta ,,Lazărul” şi primesc ouă.

561
 CAII LUI SÂNTOADER

Prof.Urjan Maria Mihaela

Șc. Gimn. Siriu, jud Buzău

Demult, tare demult, oamenii de la țară trăiau în armonie cu natura, se ghidau după legi
nescrise, după calendarul popular. Postul Paștelui era un izzvor nesecat de superstiții, în spațtiul
buzoian oamenii ființau ancorați în tradiții, atât religioase cât și laice, unele pierdute parcă în negura
timpului.
Harnici, iubitori de glie și de cutume străvechi, își desfaătau existența într-o comuniune
strânsă cu natura, cu datinile consfințite din generație în generație.
Într-un sat din preajma localității Pătârlagele, în prima săptămână a Postului Mare, numită
Săptămâna brânzei, oamenii așteptau cu înfiorare sosirea cailor lui Sântoader, care, conform tradiției,
veneau sâmbăta, îm prima săptămână a Paștelui și plecau joia, a doua săptămână.Ei erau un soi de
cantauri care purificau intrarea în anotimpul reînvierii, plin de frumusețe și de prospețime. Fetele,
care se îndreptau spre râul cu apă cristalină să spele rufele, în șoaptele vântului călător și în suspinul
izvoarelor, erau pline de emoții. Făceau leșie și-și spălau cosițele de aur, clipind alene din ochii blânzi,
înălțându-și privirea spre cer și strigau: ”Toadere, Sântoadere, ia codița fetei și dă-mi codița iepei!”Și
așa spălau pletele cu leșie în zilele lui Sântoader;acestea creșteau cu repeziciune și ele își împleteau
în codițele care atârnau până la brâu, flori parfumate cu iz de primăvară, alergând cu fluturii și cu
mieii spre pâraiele repezi.
Din păcate, multe dintre legende s-au stins, doar bătrânii ne mai deapănă la gura sobei câte-
o poveste.

LEGENDA JOIMĂRIȚEI

Prof. Radu Luminiţa

Liceul Teoretic „Nicolae Iorga” Nehoiu, jud. Buzău

Era o seară mohorâtă, în care luna se ivea din când în când pe cer, clipind alene, împrăștiind
un sentiment de teamă. În satele buzoiene, femeile purtau în suflet o povară: aceea că dacă lâna nu
va fi toarsă până în Joia Mare, se va ivi o ființă malefică, Joimărița, care le va pedepsi crunt.
Seara, Leana stătea pe prispă și privea pierdută lumina stinsă a lunii, care parcă o amenința
în acea noapte de aprilie. În timp ce torcea agale maldărul de lână de lângă scaunul pe care ședea,o
femeie cu părul negru, precum tăciunele o fixa cu privirea,din fața porţii sale, spunând:
- Seara bună, Leano! N-ai terminat de tors lâna până acuma?
- Nu, surată! Mă bat gândurile rele și numai de tors nu mi-e mie aminte.
- Vai! Am să te ajut și eu. Poate vei termina lucrul mai iute.

562
 Leana privea cu mirare la străină. Nu-și putea da seama cum de poate toarce atât de repede
lâna. Dis-de-dimineată, Leana merse acasă la nașa ei pentru a-i cere împrumut o putină. Dându-se
din vorbă-n vorbă, Leana începe a-i povesti despre femeia necunoscută,ce-i oferise ajutorul cu o
seară în urmă. Din spusele ei, naşa, o femeie îmbătrânită de vreme și posesoarea unei înțelepciuni
rar întâlnite, își dă seama că, de fapt, Joimărița îi vizitase fina.
- Draga mea, nu vreau să te sperii, dar ai lăsat să intre-n ograda ta pe însăși diavolița. Sub
numele de Joimărița, duhul necurat colinda-n lung și-n lat, blestemând și pedepsind aprig femeile
ce nu-și terminau lâna până joi seara.
- Vai,nașa! Tare mi-e teamă ca n-am să pot termina până astă seară. Zi-mi, te rog, cum să scap
de împielițata asta de Joimărița?
- Fii atentă, fata mea, și ia aminte! Înainte ca ea să apară, unge-ți mâinile cu aghiazmă și
prelinge-le peste toată grămada de lână. După ce Joimărița va atinge lâna, spune iute de trei ori: Apă,
aer, pământ, foc;/ Lună, soare la un loc;/ Te-arunc ca-ntru-un voloc;/ Să nu te mai văd deloc.
Zis și făcut. Leana merse acasă și făcu ce i se spusese. După ce termină, se așeză pe scaun și
așteptă.
- Ce mai faci,soro? Ai terminat de tors?
- Pfoai,nici pe departe. Vino, te rog,și mă mai ajută! Imediat ce Joimărița luă fusul în mână și
se pregăti să toarcă, femeia începu a îngâna alert, cu o oarecare înfricoșare și îndrăzneală în glas,
spusele pentru a o alunga definitiv.
- Apă, aer, pământ, foc;/ Soare, lună la un loc;/ Te-arunc ca-ntr-un voloc;/ Să nu te mai văd
deloc. Joimărița se ridică de pe scaun, ca arsă și o luă la goană prin văzduh. S-a dus și dusă a fost.
De atunci nicio femeie n-a mai fost vizitată de Joimărița, amintindu-se de ea doar în
legendele bătrânilor.

VRANCEA – DATINI ȘI OBICEIURI

prof. Andra Elena Diaconu

prof. înv. primar Doina Dumitru
Şcoala Gimnazială Fitionești

Vrancea reprezintă, prin frumuseţea locurilor şi a oamenilor, un ţinut de legendă care a

fascinat atât scriitorii, cât şi pe oamenii de cultură, cercetători sau filologi, invitându-i s-o cunoască.
Civilizaţia, folclorul şi arta populară românească formează un tot unitar, ca şi limba. Între
aceste categorii de manifestări există strânse legături, atât pe plan orizontal cât şi în perspectiva
verticală a istoriei. Există ceea ce se cheamă un „sincretism” al creaţiilor, care au, fără îndoială, fiecare
în parte, importanţă şi valoare proprie. În cadrul istoriei, pe de altă parte, manifestările şi creaţiile se
află în schimbare unele dispărând sau transformându-se, înnoindu-se şi, adeseori, căpătând noi
semnificaţii, înţelesuri. Transmise peste generaţii, tradiţiile, obiceiurile constituie un fel de memorie
vie a neamului, în care se regăsesc structuri comportamentale arhaice, în care sunt surprinse mutaţii
ce-au avut loc de-a lungul timpului în mentalitatea colectivităţii. Dintre acestea, cele mai multe sunt
legate de sărbătorile iernii. Folclorul conţinut de obiceiurile prilejuite de sărbători – pluguşorul,

563
colindele, steaua - reprezintă expresia aceleiaşi unităţi, ca şi dansul căluşarilor, jocurile caprei sau
cerbului, ursul, hora care concretizează prin înfrăţirea braţelor, în ritmul ei lent, comuniunea de viaţă
a poporului nostru.
Bogăţia şi varietatea obiceiurilor şi a datinilor, talentul şi măiestria artistică a
vrâncenilor, hărnicia şi ingeniozitatea acestora au constituit nesecate izvoare de inspiraţie, pentru
artiştii populari, cât şi pentru reprezentanţii literaturii culte. Transmis peste generaţii, ca o adevărată
memorie a neamului, folclorul deţine structuri comportamentale arhaice, în care sunt surprinse
mutaţii ce-au avut loc de-a lungul timpului în mentalitatea colectivităţii.
Vrancea pastorală este şi în prezent deţinătoarea vechilor meşteşuguri populare tradiţionale:
oieritul, caşul afumat, cioplitul lemnului (mica dogărie, tiparele şi păpuşarele de caş, troiţele,
obiectele gospodăreşti), olăritul, ţesutul pânzei, stofei, ştergarelor şi confecţionarea (cusutul,
brodatul) portului popular vrâncenesc, al confecţionatului de instrumente populare (fluier, caval,
trişcă, cimpoi, bucium, ocarină,etc) din Nereju, Nistoreşti, Spulber şi a autenticelor măşti tradiţionale
din Nereju, Năruja, Vintileasca.
În multe sate din Vrancea se pot admira locuinţe construite în întregime din bârne, cu
structura şi amenajarea interioară ce păstrează elementele de bază caracteristice tradiţiei locale.
Sunt renumite textilele de interior specific vrâncene, precum si vechile piese de mobilier ţărănesc.
Caracteristice sunt păretarele - ţesături de lână ce acoperă unul sau mai mulţi pereţi din odaia curată
având funcţie estetică, apoi scoarţele ce au aceeaşi funcţionalitate şi şervetele puse pe pereţi ca decor.
Menţionam, de asemenea, şi frumuseţea arhitecturii casei ţărăneşti vrâncene, care în sate ca Nereju,
Tulnici, păstrează încă forme tradiţionale în proporţie mai mare.
Ţara Vrancei face parte din categoria zonelor etnografice în care populaţia din mediul rural
continuă să poarte la evenimente speciale costumul tradiţional specific. Remarcăm faptul ca s-au
menţinut piese de port ce au asemănări cu unele piese de costum de pe monumentul de la Adamclisi.
Aşa sunt, de exemplu, cămaşa încreţită la gât, denumită adesea în literatura etnografică de specialitate
şi cămaşă dacică, apoi iţarii foarte lungi, strâmţi pe picior şi încreţiţi ca un fel de armonică, gluga de
lână utilizată şi azi de ciobani atât pentru a-i apăra de intemperii, cât şi pentru a-şi transporta hrana.
În teritoriile Ţării Vrancei apare cu totul remarcabilă şi activitatea creatorilor populari, mai
ales în domeniile prelucrării artistice a lemnului, în broderia pe piele, în cusături, în confecţionarea
de măşti, etc.
Sunt renumite pentru frumuseţea lor îndeosebi tiparele de caş confecţionate din lemn, piese
caracteristice pentru arta populară din această zonă, alături de care am situa şi vasele de lemn
pirogravate, fluierele, bâtele ciobăneşti, măştile.
Bogăţia şi originalitatea produselor meşteşugăreşti fac posibilă şi organizarea unor expoziţii
ale creatorilor de artă populară. Astfel, în Negrileşti se menţine meşteşugul sculptatului în lemn
(tipare de caş din lemn cu ornamente specifice), în Nereju, pot fi întâlniţi creatorii populari de măşti
cu un talent excepţional, precum şi făuritori de vase pirogravate, vase specifice odinioară activităţii
meşteşugarilor vrânceni.
În comuna Nereju se păstrează multe obiceiuri legate de sărbătorile iernii: colindatul,
pluguşorul, jocurile cu măşti, sorcova etc.
Colindul reprezintă o datină, adânc înrădăcinată în spaţiul european, dar şi peste graniţele
continentului (acolo unde s-au aşezat coloniştii europeni), este Colindatul. Colinda reprezintă un mod
de a ne pregăti pentru Crăciun şi de a serba bucuria lui, ca întâlnire a noastră cu sfinţenia şi cu
bunătatea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Colinda este o Evanghelie populară, o Biblie
nescrisă a Naşterii Domnului. Readucerea în atenţie a Naşterii Domnului, în fiecare an, ne arată că
sărbătoarea Crăciunului este prezenţa permanentă a lui Hristos între noi.
564
 Colindele prezintă o valoare nepreţuită prin originea şi mai ales prin vechimea lor. Ele
reprezintă cântecul nostru strămoşesc şi una dintre cele mai vechi forme de manifestare a folclorului
religios românesc. Colindele sunt ecoul popular, poetic şi artistic al cântărilor bisericeşti liturgice. În
colinde se arată familiaritatea oamenilor cu Dumnezeu-Fiul, cu Pruncul Iisus, Cel ce este „mititel,
înfăşăţel, în scutec de bumbăcel“.
Pe lângă mesajul ceresc al mântuirii, colindele au format şi o şcoală de încurajare, de nădejde
şi de virtuţi morale în viaţa credincioşilor, exprimând dragostea de oameni, întrajutorarea, smerenia,
ascultarea şi bunătatea, cinstea, dragostea de ţară, eroismul, bucuria sărbătorilor, dorinţa de
prosperitate, belşug şi pace, ca idealuri nepieritoare şi caracteristici esenţiale ale sufletului poporului
român. De asemenea, este prezentă în colinde natura, care se bucură deopotrivă cu oamenii la
Naşterea Domnului. „Florile de măr“, „florile dalbe“, „flori dintre flori“ se reînnoiesc în fiecare an în
mersul colindelor, căci şi ele au aşteptat pe Răscumpărătorul lor. Astfel, în armonia ce se stabileşte
între cer şi pământ, cântarea îngerilor, care vestesc pacea divină, se răsfrânge în colind ca o revărsare
de har ce inundă tot universul. Denumirea „colindei“ provine din cuvântul de origine latină
„calendae“, derivat, la rândul lui, din verbul „calare“, „a vesti“. Astfel, mesajul principal al colindelor
este cel de a vesti Naşterea Mântuitorului.
În seara de Ajun colindă mai ales copiii, simboluri ale purităţii, care amintesc de îngerii ce
au anunţat naşterea Domnului. În ziua de Crăciun, de dimineaţă, încep a colinda şi flăcăii, dar şi
grupurile mai mari de colindători. Mergând din casă, în casă, colindătorii înfruntă nămeţii cântând
„În drum spre Viflaim“, „Naşterea Domnului“, „Vestirea Păstorilor“, „Închinarea Păstorilor“,
„Pornirea Magilor după stea“, „Închinarea Magilor“.
Colindătorii merg cu „Steaua“ care a vestit naşterea pruncului Iisus şi i-a călăuzit pe cei trei
magi către Betleem. Vifleimul (Vicleimul) este transpunerea în tradiţia populară a oraşului naşterii
lui Iisus, Betleemul.
La cumpăna dintre ani, în Nereju te întâmpină o atmosferă unică, de intensă trăire emoţională
care, de cele mai multe ori, reflectă o realitate cotidiană, legând punţi nevăzute între om si cosmos,
între om si mediul înconjurător, între om si semenii săi. Pluguşorul este pornit de către copii care, în
preajma amiezei, în ziua de 31 decembrie, încep a umbla pe la case, rostind urături de bun augur şi
primind în schimb daruri, unele cu caracter simbolic, colaci, fructe sau bani. Noaptea, alaiul
pluguşorului este amplificat de cetele de mascaţi care pun stăpânire peste sat. Localnicii se maschează
încă din noaptea de Revelion şi, organizaţi în cete, merg cu plugul din casă în casă. În prima zi din an
are loc o paradă în cadrul căreia mascaţii pun în scenă unul dintre cele mai renumite dansuri
tradiţionale româneşti .
Cântecele din bucium, canaralele şi strigăturile tipice pentru înmormântări şi Anul Nou
rămân pentru săteni mărturie de netăgăduit că nu sunt ai nimănui şi că au ceva din bogăţiile acelea
care devin istorioare de spus la căldura focului de tabără. Îmbrăcaţi în portul vrâncean de la munte,
cu cioareci albi şi cămaşa largă prinsă cu şerpar brodat îşi cântă dorurile la fluier, trişcă, bucium sau
ocarină.
De sărbătorile de iarnă, în inima Vrancei tradiţionale, la Nereju, se umblă încă cu
„Chipăruşul“. Specificul său îl constituie măştile Baba şi Moşul, ce se alătură figurilor zoomorfe
cunoscute (capra, ursul, calul sau barza).
Jocul caprei se integrează în mod armonios în cortegiul amplu al obiceiurilor legate de
sărbătorile Anul Nou. Acest animal a întruchipat în societăţile ancestrale personificarea prolificităţii
zoologice şi fertilităţii telurice. Jocul caprei se derulează pe un fundal muzical, "ca la capră", melodie
interpretată de către un fluieraş iar ciobanul sau moşul rostesc strigături pline de haz. În timpul jocului
pot fi surprinse mai multe faze succesive: capra simulează că se urcă în copac, apoi se îmbolnăveşte
565
şi moare, căzând la pământ, moment în care ciobanul intră în panică, urmând un dialog straniu cu
animalul. În cele din urmă capra înviază, spre bucuria tuturor, glumele si ghiduşiile animalului
reluându-şi cursul.
Jocul ursului, o prezenţă la fel de agreată în obiceiurile de Anul Nou. Cultul ursului este
moştenit de la geto-daci, care îl considerau un animal sacru. În desfăşurarea jocului ritual al ursului,
etalare de forţă, vitalitate si dibăcie, pot fi percepute şi astăzi secvenţe care reliefează credinţele
referitoare la acest animal, simbol al regenerării vegetaţiei. Astfel, rostogolirea urşilor în cerc, bătutul
şi moartea ursului, apoi învierea miraculoasă, ca şi urcarea acestuia pe bâtă, redau în chip metaforic
succesiunea anotimpurilor care, cândva, stăteau sub semnul acestui animal, capabil să învingă iarna
şi să vestească primăvara.
Acest obicei tinde să se piardă, măştile tradiţionale fiind înlocuite cu cele din plastic, iar
tinerii cu greu se întorc în satul natal pentru a participa la eveniment.
Sorcova, alcătuită din rămurele de pomi fructiferi, puse în apă la Sfântul Andrei, pentru a
înmuguri la Anul Nou, sau din crengi strânse buchet, împodobite cu flori din hârtie colorată şi busuioc
uscat, simbolizează fertilitatea, sănătatea şi puritatea.
În dimineaţa zilei de Anul Nou, copiii urează sănătate, belşug şi noroc celor pe care-i
sorcovesc, atingându-i cu acest obiect.
Obiceiuri de Bobotează
Boboteaza, serbată în ziua de 6 ianuarie, încheie ciclul sărbătorilor de iarnă şi are, pe lângă
înţelesurile creştine - momentul arătării Sfintei Treimi şi a sfinţirii apelor - trăsături de mare
sărbătoare populară.
Până la sosirea preotului cu Iordanul sau Chiraleisa, nimeni nu se atinge de mâncarea special
pregătită, iar, imediat după sfinţirea mesei, o parte din bucate sunt adăugate în hrana animalelor pentru
a fi apărate de boli şi pentru a fi bune de prăsilă .
Altă dată, după ce preotul cânta Troparul Botezului şi stropea cu Aghiazmă Mare în casă şi
pe gospodari, era invitat să se aşeze pe laviţă. Sub lăicerul de pe laviţă erau aşezate, din timp, boabe
de porumb - "ca să stea cloştile pe ouă" - şi busuioc - "ca sa vină peţitorii'. Busuiocul acesta era folosit,
mai târziu, în descântecele de dragoste.
După slujba de sfinţire a apei, devenită Aghiazmă Mare, fiecare sătean îşi ia apa sfinţită în
vasele de lemn sau de sticlă (azi –plastic) cu care a venit de acasă. Pe drumul de întoarcere toarnă
câte puţină aghiazmă în toate fântânile întâlnite în cale. Odată ajunşi acasă, oamenii sfinţesc cu
aghiazmă şura, grajdul, animalele din grajd, pomii din livadă, casa şi interiorul casei.
Dintre toate obiceiurile româneşti, cel al încondeierii ouălor de Paşti este de departe cel mai
gingaş şi mai cald. Ce fericire poate fi mai mare decât a ne vesti unul altuia prin intermediul ouălor
roşii „Hristos a înviat!”? La început ouăle se vopseau în culorile galben (soarele), roşu (viaţa, sângele
vărsat de Mântuitor) şi negru (Patimile îndurate de Iisus şi durerea Sfintei Fecioare). Treptat,
colorarea ouălor a devenit şi meşteşug, iar modelele cu care sunt „scrise” amintesc de decorurile
folosite pe ţesături, cusături, pe lemnul încrustat sau pe ceramică.
De sfânta sărbătoare a Paştilor, orice gospodar din Nereju te va întâmpina cu ouă încondeiate
sau căznite care îţi încântă sufletul. Ouăle pentru încondeiat se strâng începând cu prima zi a Postului
Mare, la jumătatea postului se număra şi se aleg, albe pentru încondeiat, roşcate pentru înroşit.
Încondeiatul se face de regulă în ziua de Joi Mari. Ouăle se fierb, se încondeiază cu chicuşul cu ceară,
folosind izvodul (model). Apoi oul se scufundă într-o baie călduţă cu vopsea sau, ca în vechime, cu
zeama unor plante colorante (arinul, prunul, nucul, socul, cornul, mesteacănul, gălbeneaua, mălinul,
leuşteanul, macul etc.) Se scot pe o cârpă moale şi, după ce se usucă, se încălzesc în vatra sobei şi se
şterg de ceară cu o stofă aspră de lână (cioareci). În ceea ce priveşte ornamentele, sunt utilizate cele
566
aparţinând regnului animal (broasca, albina, şarpele, peştele, cocoşul, laba gâştei), motive vegetale
(frunza bradului, frunza stejarului, trifoiul, ghiocelul, spicul grâului, miezul de nucă), unelte casnice
şi de câmp (furculiţa, vârtelniţa, lopata, grebla, cârja ciobanului), diverse alte motive (desagii, brâul
popii, calea rătăcită, soarele) şi nu în cele din urmă crucea – ca o reconfirmare a creştinătăţii noaste.
Considerăm că este datoria noastră să contribuim la păstrarea şi perpetuarea acestor tradiţii,
prin desfăşurarea unor activităţi în parteneriat, menite să atragă câţi mai mulţi copii în practicarea
obiceiurilor locale, aceştia având apoi menirea să devină mesageri ai folclorului vrâncean. Fiii satului,
atunci când părăsesc localitatea pentru a-şi continua studiile, nu trebuie să uite de unde au plecat, iar
la sărbători, când se întorc acasă, să vină însoţiţi şi de alte persoane dornice să-şi îmbogăţească bagajul
cultural, contribuind astfel la înscrierea comunei în circuitul turistic al ţării.
Activităţile desfăşurate în parteneriat presupun antrenarea elevilor în diverse acţiuni
(excursii, concursuri de recunoaştere şi caracterizare a obiectelor populare, iniţierea elevilor în
tehnica încondeierii ouălor, învăţarea dansurilor populare, a dansului cu măşti, şezători etc.) care le
oferă posibilitatea să pătrundă în sensurile multiple ale fenomenului folcloric, să încorporeze
informaţii din experienţa colectivităţii, să înveţe cum să valorifice cunoştinţele în transmiterea
valorilor populare, ca o piedică în calea globalizării. De aceea, o foarte mare importanţă, din punct
de vedere psihologic, este cultivarea la copii a independenţei, fără a le oferi totul de-a gata.
Considerăm că este important ca elevii să fie învăţaţi să valorifice mesajul moralizator al creaţiilor
populare.

Bibliografie:
1. Herseni, Traian , Forme străvechi de cultură poporană românească, Ed. Dacia , Cluj
Napoca,1977;
2. Ispas, Sabina, Folclorul este sistemul de sisteme al vieţuirii noastre, Revista ,,Contrafort”
,3-6 (77-80) martie-iunie
3. M.C.P.N., Centrul Naţional pentru Conservarea şi Promovarea Culturii , Patimile şi învierea
Mântuitorului în creaţia populară contemporană, Buletin informativ, nr. 4, aprilie 2010;

SFINTELE PAȘTI

Ionescu Irina
Liceul Tehnologic nr. 1
Cudalbi, jud. Galați

Sfintele Pasti sau Sarbatoarea Invierii Domnului este cea mai importanta dintre toate
sarbatorile de peste an si este al doilea praznic imparatesc cu data schimbatoare, primul fiind
Duminica Floriilor. Intregul ciclu de sarbatori dintr-un an bisericesc depinde de Sfintele Pasti. In
functie de data acestei sarbatori se ordoneaza si se denumesc duminicile si saptamanile de peste an,
cu evangheliile si apostolele care se citesc la Sfanta Liturghie in timpul anului, se ordoneaza cele 11
pericope evanghelice care se citesc la Utreniile duminicilor, precum si cele opt glasuri ale cantarilor

567
Octoihului. Importanta sarbatorii este subliniata si de durata ei, ea tinand trei zile (mai lunga decat a
altor praznice).
Cuvantul Pasti este de origine evreiasca (Pesah = trecere, mostenit de
evrei de la egipteni, dar in limba romana provine din forma bizantino-latina
Paschae). Evreii numeau Pasti (Pascha) sau sarbatoarea azimilor sarbatoarea
lor anuala in amintirea trecerii prin Marea Rosie si a eliberarii lor din robia
Egiptului (Iesire 12, 27), care se praznuia la 14 Nisan si coincidea cu prima
luna plina de dupa echinoctiul de primavara. Deci termenul de Pasti a trecut in
vocabularul crestin pentru ca evenimentele petrecute - patimile, moartea si
invierea Domnului - au coincis cu Pastile evreilor din anul 33. Dar trebuie
retinut ca obiectul Pastilor crestine este cu totul diferit de cel al Pastilor evreilor,
singura legatura dintre ele fiind doar aceea de nume si de coincidenta cronologica.
Pastile reprezinta cea mai veche sarbatoarea crestina. Alaturi de ziua de duminica
(sarbatoarea saptamanala a crestinilor), Sfintele Pasti au fost sarbatorite inca din epoca apostolica.
Primii crestini intelegeau prin Pasti nu numai sarbatoarea Invierii, ci si pe aceea a Cinei si a
Patimilor Domnului, iar uneori numai pe cea din urma. De aceea, saptamana pe care noi o numim azi
Saptamana Patimilor, se numea la ei Saptamana Pastilor sau Zilele Pastilor. Cu timpul, intelesul
cuvantului Pasti s-a restrans numai la sarbatoarea Invierii, asa cum este inteles si astazi.
In Biserica veche au existat mari diferente regionale in ceea ce priveste data si modul
sarbatoririi. Dar cei mai multi crestini sarbatoreau Pastile in aceeasi zi din saptamana in care a murit
si a inviat Domnul. Adica comemorau moartea Domnului in Vinerea cea mai apropiata de 14 Nisan,
numind-o Pastile Crucii, iar Invierea in Duminica urmatoare, care cadea totdeauna dupa 14 Nisan sau
dupa prima luna plina care urma echinoctiului de primavara, duminica pe care o numeau Pastile
Invierii. Acestia priveau Pastile Crucii ca zi de tristete si il comemorau cu post si intristare, prelungind
postul pana in ziua Invierii, cand faceau agape si cine, asa cum procedam si noi astazi.
Erau si crestini care serbau Pastile la data fixa: 25 martie sau 27 martie.
Aceste diferente referitoare la data sarbatoririi Pastilor au creat controverse intre partizanii
diferitelor practici, care erau aproape de a provoca schisme sau rupturi intre unele Biserici (secolul al
II-lea).
Sinodul I ecumenic (Niceea 325) a incercat sa uniformizeze data serbarii Pastilor, la initativa
imparatului Constantin cel Mare. Pentru aceasta s-a folosit practica cea mai generala, bazata pe
calculul datei Pastilor obisnuit la Alexandria, care avea urmatoarele norme: Pastile se vor serba
intotdeauna duminica si aceasta duminica va fi cea imediat urmatoare lunii pline de dupa echinoctiul
de primavara. Iar cand 14 Nisan (prima luna plina de dupa echinoctiul de primavara) cade duminica,
Pastile se vor serba in duminica urmatoare, pentru a nu se serba o data cu Pastile iudeilor, dar nici
inaintea acestuia. Sinodul de la Niceea a mai stabilit ca data Pastilor din fiecare an va fi calculata din
vreme de catre Patriarhia din Alexandria, iar aceasta o va comunica la timp si celorlalte Biserici
crestine.
Deci data Pastilor depinde de doua fenomene naturale: unul cu data fixa, legat de miscarea
soarelui pe bolta cereasca - echinoctiul de primavara (21 martie) - si unul cu data schimbatoare, legat
de miscarea de rotatie de lunii in jurul pamantului - luna plina de dupa acest echinoctiu, numita si
luna plina pascala. Aceasta din urma face ca data Pastilor sa varieze in fiecare an.
Deoarece echinoctiul de primavara nu era fixat pretutindeni la aceeasi data si din cauza
imperfectiunilor legate de calculul astronomic al vechiului calendar iulian (folosit in Apus pana in
1582, iar la noi in tara pana in 1924), nici dupa Sinodul de la Niceea nu au incetat deosebirile intre
diferitele regiuni crestine in ceea ce priveste data sarbatorii pascale. Nici pana astazi nu exista
568
uniformitate in aceasta privinta intre Apusul si Rasaritul crestin, fiindca nu toti se servesc de acelasi
calendar. Astfel, in Apus, Pastile se serbeaza intre 22 martie si 25 aprilie ale stilului nou, adica in
conformitate cu calendarul gregorian, introdus in Apus din 1582.
Totusi, ca sa se inlature dezacordul dintre diferitele Biserici crestine ortodoxe si pentru a
stabili o uniformitate cel putin in ceea ce priveste data celei mai mari sarbatori crestine – Pastile.
Bisericile ortodoxe care au adoptat noul calendar (indreptat) au stabilit (din anul 1927 inainte), prin
consens general, ca Pastile sa fie serbat in toata crestinatatea ortodoxa dupa Pascalia stilului vechi,
adica o data cu toate Bisericile ramase la calendarul vechi (neindreptat).
Desi toti ortodocsii sarbatoresc in aceeasi duminica, ea este numerotata diferit in cele doua
calendare, din cauza celor 13 zile cu care calendarul neindreptat este ramas in urma fata de cel
indreptat.
Bisericile ortodoxe care au adoptat reforma calendaristica (intre care si cea romana) serbeaza
Pastile intre 4 aprilie (data cea mai timpurie) si 8 mai (data cea mai tarzie), iar cele de stil vechi intre
23 martie si 25 aprilie. Tot de aici provine si marea diferenta din unii ani intre data Pastilor ortodox
si a celui catolic.
In ceea ce priveste modul sarbatoririi, Pastile era praznuit ca o zi de bucurie, fiind cea mai
mare sarbatoare crestina: marele eveniment din istoria mantuirii noastre - invierea Domnului -, care
sta la temelia credintei si a Bisericii crestine. Noaptea invierii era petrecuta in biserici, in priveghere
si rugaciune. In acea noapte avea loc botezul catehumenilor, iar momentul Invierii era intampinat cu
cantari de bucurie, cu savarsirea Sfintei Jertfe si cu multe lumini, semn al luminarii duhovnicesti. Mai
ales neofitii (cei botezati in noaptea Invierii) isi puneau haine albe si purtau in maini faclii luminoase,
ca unii care s-au ingropat cu Hristos, dar au si inviat impreuna cu El.
Incepand de la imparatul Constantin cel Mare inainte, se luminau nu numai bisericile in care
se facea slujba Invierii, ci si casele crestinilor si orasele, cu faclii inalte de ceara sau torte aprinse,
astfel incat noaptea Invierii era mai luminoasa ca ziua. Crestinii se salutau de atunci si pana la Inaltare
cu "Hristos a inviat!", la care raspunsul era "Adevarat a inviat!" In ziua Invierii toti se imbratisau,
cerandu-si iertare unii altora, inainte de impartasire. In unele biserici erau reprimiti solemn penitentii;
imparatii eliberau prizonierii, stapanii eliberau sclavii si toti faceau fapte de milostenie.
In biserici se aducea de mancare: paine dulce (pascha), branza, carne (mai ales de miel) si
oua rosii. Dupa ce erau binecuvantate erau impartite saracilor sau intre crestini, asa cum se mai
procedeaza si astazi in unele biserici.
Serbarea Pastilor se prelungea o saptamana, savarsindu-se in fiecare zi Sfanta Liturghie, la
care credinciosii se impartaseau cu Sfantul Trup si Sange. Neofitii purtau hainele albe de la botez in
tot acest timp. Crestinilor le era interzisa participarea la petrecerile paganesti, iar unii dintre Sfintii
Parinti opresc chiar lucrul in Saptamana Luminata. De acum si pana la Rusalii erau interzise metaniile
in biserici si posturile.
Invierea Domnului a fost si ramane inima spiritualitatii ortodoxe.

Traditii si obiceiuri de Paste din Moldova

Sarbatoarea Învierii Domnului este pastrata cu strictete în Moldova, unde traditiile si
obiceiurile sunt transmise din generatie în generatie.
Un element central al acestor sarbatori Pascale la moldoveni îl reprezinta pasca. Gospodinele
fac pasca dis de dimineata, dupa care o duc la Biserica pentru a fi sfintita în noaptea de Înviere.
Dimineata, credinciosii manânca din sfânta pasca în loc de anafura sau cunoscutul pasti.

569
 Spre deosebire de alte zone, în Moldova, în noaptea de Înviere pe lânga slujba în care se
cânta „Hristos a Înviat”, credinciosii marcheaza momentul cu împuscaturi sau pocnitori. Acestea au
rolul de alunga spiritele rele.
Tot în aceasta noapte, fetele nemaritate merg la biserica si spala clopotnita cu apa neînceputa,
iar dimineata se spala cu ea pe fata pentru a fi îndragite de baieti neînsurati din sat.
Potrivit traditiei, baietii care nutresc sentimente pentru fetele nemaritate trebuie sa mearga
la casele lor si sa le ofere un ou rosu.
În Câmpulung Moldovenesc, oamenii se strâng dis-de-dimineata în curtea Bisericii, se
aseaza în forma de cerc, purtând lumânari aprinse în mâna si asteapta venirea preotului pentru a le
sfintii bucatele din cosul pascal.
Fiecare credincios are câte un cos pregatit dupa orânduiala stramosilor. Cosul este acoperit
cu un prosop tesut cu modele specific zonei, iar în el sunt asezate pe o farfurie simbolurile bucuriei
pentru tot anul precum: seminte de mac, sare, zahar, faina, ceapa si usturoi.
Semintele de mac sunt aruncate în râu pentru a alunga seceta, sarea trebuie pastrata peste an
pentru a aduce belsug, zaharul este folosit la vitele bolnave, se spune ca are puteri miraculoase, faina
pentru ca rodul grâului sa fie bogat, iar ceapa si usturoiul au rol de protectie împotriva insectelor.
Deasupra acestei farfurii se aseaza pasca, sunca, brânza, bani, flori, sfecla rosie cu hrean si bineînteles
ouale rosii.
Dupa sfintirea cosului pascal, ritualul de Pasti se continua în familie.

Traditii si obiceiuri de Paste în lume

În Italia, cozonacul preparat special pentru Paşte are forma unui porumbel şi poartă
numele Colomba Pasquale. În centrul ţării se fac şi pizzelle, un fel de pască. În Napoli, de Paşte nu
poate lipsi de pe mese pastiera, o prăjitură condimentată, îmbunătăţită cu ricotta.
În Spania, meniul tradiţional de Paşte conţine neapărat friptură de miel şi creme catalana,
dar şi torrija – o prăjitură dulce, preparată cu ulei de măsline, care se găseşte în această perioadă în
toate brutăriile. În Catalonia, se prepară o prăjitură specifică pentru această sărbătoare, denumita
Mona de Pascua, având ca principale ingrediente albuş de ou și migdale. În zona Castiliei şi Leonului,
mâncarea specifică de Paşte se numeşte Hornazo: un aluat copt umplut cu carne, cârnaţi şi ouă, dar
în multe locuri se mai adaugă și migdale sau anason. În Madrid şi împrejurimile metropolei, de Paşte
se prepară Bartolillos madrilenos – un cozonac umplut cu budincă.
În Anglia, nu poate lipsi de pe masa festivă tortul Simnel. Cunoscut încă din Evul Mediu,
tortul bogat în fructe şi marţipan este deopotrivă şi preferatul irlandezilor. Deasupra tortului se aşează
11 biluţe, care îi reprezintă pe adevăraţii apostoli ai lui Isus (evident, fără Iuda!). Tot în aceste zone
se coc şi pogacele dulci, ornate cu câte o cruce de zahăr.
În Polonia, mâncarea pregătită pentru masa de înviere este sfinţită de preot la sfânta liturghie.
În coş se pun jambon, cozonac, ouă şi nelipsita zuzek – o ciorbă de cartofi acrişoară, specifică
sărbătorii. Desertul de Paşte preferat de polonezi se numeşte mazurek – un chec cu nuci, dar şi babka
– o prăjitură care poate fi întâlnită de Paşte şi pe masa ucrainenilor şi slovacilor.
În Franţa, felul principal este friptura de miel, preparată cu lavandă, miere şi condimente.
În Germania, în Joia Mare se consumă mâncăruri de culoare verde, iar în seara de Vinerea
Mare se mănâncă peşte. În Duminica Paştelui, de pe masa festivă nu poate lipsi mielul, dar nici
Osterlamm, prăjitura în formă de miel.

570
 În Portugalia, se prepară tradiţionalul folar – produsul de patiserie specific sărbătorii pascale.
Se prepară în mai multe feluri, în diferite zone dominând aroma de lămâie, anason, scorţişoară,
cuişoare sau caramel. În multe locuri, între împletiturile aluatului se ascunde câte-un ou.
În Grecia în Duminica Paştelui miroase peste tot friptură de miel; mesele lungi întinse în
umbra copacilor din grădini sunt umplute cu ouă, pâine, cozonac şi diferite salate. Koulourakia face
parte din meniul de sâmbătă seara, biscuiţii cu vanilie fiind serviţi lângă cafea sau ceai. Cozonacul de
Paşte împletit se numeşte tsoureki: acesta este presărat cu seminţe de susan şi împodobit cu ouă roşii.

www.wikipedia.com
www.crestinortodox.ro

ÎNCONDEIEREA OUĂLELOR DE PAŞTE

Prof.Sava Ştefania
Şcoala Gimnazială Octav Băncilă, Corni, Botoşani

Unul din simbolurile specifice tradiţiilor pascale este şi încondeierea ouălelor.Aceasta

se realizează în Joia Mare, deoarece credinţa populară consideră că ouăle vopsite în această zi nu se
vor strica.Culoarea specifică este roşul, care semnifică sângele Domnului, însă cu timpul s-au folosit
şi alte culori:galben, albastru, verde,etc.Vopsirea în mod tradiţional se realizează prin coji de ceapă,
sfeclă roşie, varză roşie, coji de nuci,etc., culori care sunt considerate a nu fi toxice, spre deosebire
de culorile cumpărate din comerţ, care conţin diverşi coloranţi.În continuarea voi prezenta vopsirea
ouălelor în mod natural, cu ajutorul cojilor de ceapă.
Pentru acest lucru este necesar:10 ouă cât mai deschise la coajă;coji de ceapă;10 linguri de
oţet;diferite plante pentru decorat:codiţa soricelului, frunze de trandafiri, florile pomilor,etc.faşă sau
dres fin.
Etapa 1-Pregatirea ouălelor
Este de preferat ca ouăle să fie degresate în prealabil, şi lăsate la temperatura camerei pentru a nu se
sparge în momentul în care sunt introduse în apa fierbinte.Pentru a obţine diferite modele pe ouă se
aşază câte o frunzuliţă din plantele selecţionate, după care se înfăşoară în dres.Ca să se fixeze frunza
pe ou mai bine, acestea pot fi umezite(imaginea 1).
Imaginea 1

Etapa 2-Pregătirea culorii

571
 Se pune la fiert 1 litru de apă de preferat într-o oală închisă la
culoare deoarece rămâne pătată.În momentul în care apa
ajunge la punctul de fierbere se introduc cojile de ceapă şi se
lasă să fiarbă timp de 15 minute, până iese culoarea în
apă(imaginea 2).
Imaginea 2

Etapa 3-Introducerea ouălelor

Dupa ce culoarea a ieşit în apă, se scot cojile de ceapă pentru
a nu rămâne lipite de ouă; se pune oţetul şi se introduc ouăle,
care sunt lăsate la fiert circa 10 minute.Pentru cei mai puţin
pretenţioşi ouăle pot fi fierte împreună cu cojile de ceapă
(imaginea 3).
Imaginea 3

Etapa 4- Lustruirea ouălelor

După expirarea timpului de fierbere, ouăle se scot pe un serveţel absorbant, dresul este îndepărtat cu
atenţie iar apoi sunt unse cu ulei sau grăsime pentru a căpăta luciu.

Imaginea 4

572
 SOROCCLENIC ( 40 de zile de post )

Profesor : Ursulean Maria

Liceul Tehnologic Bucecea
Loc . bucecea, jud. Botoșani

„Pe vremea când eram copil acest ou se afla în coșarca fiecărui om la sfințit de Paște”, își
începe mama mea povestea despre un ou special pe care îl încondeiau toate gospodinele din vremea
copilăriei ei. Alături de multe alte motive pe care femeile din fiecare casă le desenau pe ouăle pascale
exista o tradiție conform căreia cei care posteau trebuiau să redea aceste zile de post pe un ou prin
triunghiuri alternative roșii și negre, iar fiecare triunghi era decorat cu un alt model pe galben, pentru
că fiecare zi de post este altfel. Acest ou așezat la loc de cinste era dovada că acea familie a postit
postul Paștelui.
Un alt obicei îl constitue alegerea ouălelor pentru încondeiat , care nu se făcea întămplător
ci cu un adevărat ritual :de la mijlocul postului femeia începea să adune ouăle cele mai lunguiețe de
la găinile cele mai frumoase, verificându-le rezistența prin ciocănit și le păstra în cofe (butoiașe) de
lemn și călți din cănepă. Ouăle erau încondeiate în joia Paștelui, numită și Joia Mare, cu ceară naturală
topită și cu un instrument numit chișiță. Tot de la mama am aflat că aceste ouă rămăneau bune pentru
consum până la Înălțare. Vopselele se obțineau tot pe cale naturală, roșul din sfeclă roșie și coji de
ceapă; galben din șofran; verde din flori de codița șoricelului; negru din sovârf etc.
Ouăle cu coaja cea mai tare îl ajutau pe stăpân să căștige concursul de ciocnit ouă organizat
în prima luni după Paști sau de Duminica Tomei în cimitirul satului, iar flăcăul care spărgea cele mai
multe ouă cu un singur ou era declarat „Fecior de onoare al satului” în acel an. Lumea satului
românesc este plină de legende și obiceiuri ce erau respectate cu strictețe, conferind astfel sărbătorilor
un farmec aparte.

573
 PAŞTELE ÎN CESARI, JUDEȚUL CLUJ

Moldovan Adriana Corina

Liceul Teoretic „Ana Ipătescu”, Gherla

Toate vacanțele şi toate sărbătorile le petreceam la bunici în satul Cesari, comuna Sântioana
din județul Cluj. Abia aşteptam să ajung acolo pentru că ştiam că de fiecare dată avea să se întâmple
ceva surprinzător.
Erau nespus de frumoase vacanțele de Crăciun şi de Paşte, prilejuri de a merge la biserică,
ca şi toate duminicile de altfel... În biserica din satul bunicilor exista o rânduială păstrată de generații
întregi. Cu siguranță această rânduială era „impusă” de săteni. Afirm acest lucru deoarece preoții,
atunci când se prezentau la parohie, veneau din diferite zone ale țării, zone în care rânduiala era,
poate, alta. Bunica îmi povestea că de pe vremea când era dumneaei copilă, bărbații aveau locuri în
partea din față a bisericii, atât în stânga cât şi în dreapta, imediat după treapta care despărțea altarul
şi spațiul în care stătea preotul şi spunea predica. Apoi urmau locurile destinate femeilor, spațiu
despărțit de o altă treaptă de spațiul destinat bărbaților. Întotdeauna femeile mai în vârstă erau cele
care le invitau pe cele tinere să ocupe loc. Nu se cuvenea ca tinerii căsătoriți, fie că aveau copii sau
nu, să ocupe loc, adică să stea pe scaun în biserică, iar bătrânii să rămână în picioare. Tinerii
(adolescenții) stăteau în pod sau „cor”, deşi niciunul nu cânta în timpul slujbei, cântările fiind făcute
de „diac”. Copiii aveau loc în față, lângă altar, pentru ca preotul să le mai atragă atenția în cazul în
care vreunul mai neastâmpărat ar fi făcut vreo boacănă...
Slujbele de Înviere erau făcute într-un an seara, iar în celălalt dimineața, deoarece preotul
avea două sate în grijă: Cesari şi Sântioana. Îmi amintesc faptul că eu eram dusă la biserică doar în
anii în care slujba avea loc dimineața. La ora cinci dimineață toată lumea trebuia să fie în biserică, iar
femeile pregăteau un coş cu bucate: o pască mică, „pasca popii”, o pască mai mare, slănină, sare şi
ouă roşii. La un moment dat se înconjura biserica de trei ori, iar oamenii aveau în mâini lumânări
aprinse şi cântau „Hristos a Înviat!”. Mărturisesc că era cel mai aşteptat moment de către copii şi
tineri. La sfârşitul slujbei se împărțeau Paştele în pahare pe care şi le aducea fiecare familie de acasă,
apoi oamenii stăteau de vorbă în curtea bisericii, iar copiii „se dădeau în cioacătă” – ciocneau ouă,
iar cel care avea oul spart trebuia să-l dea celui care avea oul mai tare. Tare greu ne mai despărțeam
de oul spart... era de două ori dureros: o dată atunci când erai „învins”, când cineva îți spărgea oul şi
încă o dată când ți-l lua, „îl ducea”...
Ajunşi acasă, obligatoriu trebuia să „dăm cioacătă” în familie cu ouăle care au fost în coşul
cu merinde sfințit de preot şi să ne spălăm cu coji de ouă roşii pe față pentru ca tot anul să fim roşii
în obraji. Obiceiul locului spune că dacă te speli pe față cu acele coji vei fi ferit de boli în anul care
urmează. Apoi trebuia să ne începem masa cu merindele sfințite din coş.
Mama mi-a povestit că bunica a cusut merindarea cu mâinile dumneaei, „în tăietură”, în timp
ce mergea cu oile la păscut. Pentru ca timpul să treacă mai uşor femeile făceau „lucru de mână”. Vă
prezint merindarea bunicii, lucru la care țin foarte mult, veche de cincizeci şi cinci de ani. Aceasta nu
a mai fost folosită de când bunica mea a trecut în lumea celor drepți, din anul 2007.

574
 TRADIȚII,OBICEIURI ȘI SUPERSTIȚII
DE PAȘTE LA ROMÂNI

Sava Alina Mariana,

Școala Gimnazială Gh.Nechita Motoșeni

Sărbătoarea Sfintelor Paști este cea mai mărită şi solemnă dintre sărbătorile anului, care
aduce omenirii speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice, prin sacrificiul lui Iisus Hristos.În tradiţia
ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat odată cu postul de şapte săptămâni. O semnificaţie foarte
importantă o are Joia Mare din Săptămâna Patimilor. Din această zi, ţăranii încetează lucrul la câmp
şi se concentrează asupra casei și curţii, pentru ca totul să fie curat. Tot în Joia Mare, femeile încep
să pregătească pasca şi să vopsească ouăle.Potrivit tradiţiei, la miezul nopţii între zilele de sâmbătă şi
duminică, oamenii se trezesc din somn în bătaia clopotelor. Se spală cu apă curată, îşi pun straie noi,
iau câte o lumânare şi pornesc către biserică unde preotul, cu Sfânta Evanghelie şi crucea în mână,
urmat de alaiul de credincioşi, iese cu lumânarea aprinsă şi înconjoară biserica de trei ori. Când
preotul rostește „Hristos a înviat!” toţi cei prezenţi la acest serviciu religios spun: „Adevărat a
înviat!”, răspunsul fiind recunoaşterea tainei Învierii. Cu lumânarea aprinsă, fiecare se întoarce acasă
şi face o cruce mică pe peretele dinspre răsărit, afumându-l cu lumânarea, pe care o va păstra tot restul
anului. Oamenilor le este permis să mănânce bucatele (pasca/pâinea, ouăle roşii, carnea de miel, sarea
575
şi vinul) abia după ce acestea se sfinţesc şi după ce fiecare persoană participă la Liturghie.În Ţara
Moţilor, în noaptea de Paşti se ia toaca de la biserică, se duce în cimitir şi este păzită de feciori. Iar
dacă nu au păzit-o bine, şi a fost furată, sunt pedepsiţi că a doua zi să dea un ospăţ, adică mâncăruri
şi băuturi din care se înfrupta atât „hoţii”, cât şi „păgubaşii”. Dacă aceia care au încercat să fure toaca
nu au reuşit, atunci ei vor fi cei care vor plăti ospăţul. În Bucovina, fetele se duc în noaptea de Înviere
în clopotniţă şi spală limba clopotului cu apă neîncepută. Cu această apă se spala pe fată în zorii zilei
de Paşti, ca să fie frumoase tot anul şi aşa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la
biserică, aşa să alerge şi feciorii la ele. Flăcăii trebuie să se ducă cu flori la casele unde locuiesc fetele
care le sunt cele mai dragi, iar ele, pentru a îşi arăta consimţământul la sentimentele lor, trebuie să le
oferă un ou roşu. În Moldova, în dimineaţa următoare după noaptea Învierii se pune un ou roşu şi
unul alb într-un bol cu apă ce trebuie să conţină monezi, copii trebuie să şi clătească fața cu apă şi să-
şi atingă obrajii cu aceste ouă, pentru a avea un an plin de bogăţii.Cel mai de notorietate obicei e cel
din zona Transilvaniei, cunoscut sub numele de „stropit”. Potrivit acestuia – preluat de la maghiari –
băieţii merg în familiile în care există o fată sau mai multe, pe care le stropesc cu parfum, „ca să nu
se veştejească”. „Stropitul” este păstrat şi azi şi reprezintă un bun prilej pentru o reîntâlnire cu
prietenii, şi, în fond, de distracţie.
În Ţara Bârsei, în jurul Brașovului, se face o petrecere care adună întreaga comunitate –
obiceiul Junii Brașovului. Grupurile de tineri, organizate asemeni cetelor de calușari sau de
colindători, cu vătaf şi casier, strâng ouă de la tinerele fete, după care se merge către Pietrele lui
Solomon, la picnic, unde vor avea loc întreceri. Cea mai cunoscută şi îndrăgită dintre ele este
aruncarea buzduganului.În zona Câmpulung Moldovenesc, datina se deosebeşte prin complexitatea
simbolurilor, a credinţei în puterea miraculoasă a rugăciunii de binecuvântare a bucatelor. În zorii
zilei de duminică, credincioşii ies în curtea bisericii, se aşază în formă de cerc, purtând lumânările
aprinse în mână, în aşteptarea preotului care să sfinţească şi să binecuvânteze bucăţele din coşul
pascal. În faţa fiecărui gospodar este pregătit un astfel de coş, după orânduiala strămoşilor. În coşul
acoperit cu un şervet ţesut cu model specific zonei sunt aşezate, pe o farfurie, simbolurile bucuriei
pentru tot anul: seminţe de mac (ce vor fi aruncate în rău pentru a alunga secetă), sare (ce va fi păstrată
pentru a aduce belşug), zahăr (folosit de câte ori vitele vor fi bolnave), faina(pentru că rodul graului
să fie bogat), ceapă şi usturoi (cu rol de protecţie împotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se
aşează pasca, şuncă, brânză, ouăle roşii, dar şi ouăle încondeiate, bani, flori, peşte afumat, sfecla roşie
cu hrean, şi prăjituri. După sfinţirea acestui coş pascal, ritualul de Paşti se continua în familie.Obiceiul
colorării ouălor s-a transmis creștinilor si este, din fericire, inca practicat, mai ales, la popoarele
Europei si Asiei. Spre deosebire de alte tari ale Europei, unde obiceiul s-a restrâns sau a disparut, la
romani a înflorit, atingând culmile artei prin tehnica, materiale, simbolica motivelor și perfectiunea
realizării.
Simbolistica ouălor de Pasti are conotații inainte de nasterea lui Hristos, in timpuri stravechi. Oul
era dat in dar, fiind considerat simbol al echilibrului, creatiei, fecunditatii, simbol al vietii si al
reinnoirii naturii, obiceiul vopsirii lui fiind intalnit la chinezi cu doua mii de ani inainte de Hristos.
Încondeierea sau "împistritul” ouălor reprezintă un obicei străvechi in tradiția românească. Ouăle
încondeiate sunt o marturie a datinilor, credințelor si obiceiurilor pascale, reprezentand un element
de cultură spirituală specific romanească.
În cultura populară, ziua in care se inrosesc ouăle este joia din saptamana patimilor,
cunoscuta si sub denumirea de Joia Mare. Se spune ca ouăle inroșite in aceasta zi, nu se strică tot
timpul anului. De asemenea, oamenii cred ca ouăle roșii duse la biserica si sfințiee, daca sunt
ingropate intr-o gospodarie, aceasta este ferită de grindină si piatră. Există o anumită procedură
privind inroșirea ouălor: mai intai, ouăle se spală cu detergent, se clătesc, se lasă la uscat și apoi se
576
fierb in vopseaua pregatită. Pe lângă ouă roșii, românii contemporani, obișnuiesc să mai vopsească
ouăle și in galben, verde, albastru. Unele gospodine pun pe ou o frunza, apoi il leaga intr-un ciorap
subțire și așa il fierb, ca sa iasa "cu model". În tradiția populară , oul roșu de Paști simbolizează
sângele Domnului și ar avea puteri miraculoase, de vindecare, de îndepărtare a răului, fiind purtător
de sănătate, frumusețe, vigoare și spor. Ouăle colorate în alte culori (galben, verde, albastru) vestesc
bucuria primăverii. Cele colorate in negru simbolizează chinul si durerea pe care le-a suferit Hristos
pe cruce. Ouăle ănchistrite sunt simbolul Mântuitorului, care a iesit din mormant și a inviat, precum
puiul din găoace. Ciocnitul ouălor semnifică sacrificiul divinității primordiale și se face dupa reguli
precise: persoana mai in varsta (de obicei bărbatul) ciocnește capul oului de capul oului ținut in mână
de partener, in timp ce rostește cunoscuta formulă “Hristos a inviat!”, la care se răspunde cu “Adevarat
a inviat!”. În Bucovina, cojile ouălor de Paști, sunt aruncate in râu, pentru ca apa sa le poarte la
"Blajini" (ființe imaginare, încarnări ale copiilor morți nebotezați, al căror loc de viețuire se afla la
"capătul lumii", aproape de Apa Sâmbetei). In felul acesta, și Blajinii stiu că pentru toti creștinii a
venit Sărbătoarea Sfintelor Pasti.În părțile Sibiului, exista obiceiul ca de Paști sa fie împodobit un
pom (un arbust) asemănător cu cel de Crăciun. Singura deosebire constă în faptul că in locul
globurilor se agața ouă vopsite (golite de conținutul lor). Pomul poate fi așezat intr-o vază frumoasă
și farmecul sărbătorii sporește cu o podoabă de acest fel. În Maramureș, zona Lăpușului, dimineața,
in prima zi de Paști, copiii (pana la vârsta de 9 ani) merg la prieteni și la vecini să îi anunțe Invierea
Domnului. Gazda dăruiește fiecărui urător un ou roșu. La plecare, copiii mulțumesc pentru dar și
urează gospodarilor "Sărbători pascale fericite”. La această sărbătoare, pragul casei trebuie trecut mai
întâi de un băiat, pentru ca în acea gospodărie sa fie armonie tot restul anului.
În dimineața zilei de Paști, copiii se spală pe față cu apă proaspătă de la fântâna in care s-au
pus un ou roșu ți fire de iarbă verde.
Ouăle de Paște, potrivit tradiției, erau adunate din cuibar in miercurea din a patra săptămână
a Postului Mare, numită și „miercurea Paresimilor". Exista obiceiul ca de la lăsatul secului și până in
această zi, gospodinele să nu strângă ouăle. Era credința ca ouăle alese în această zi nu se stricau până
la Paște. Acum se alegeau ouăle pentru mâncarea de Paști și ouăle ce urmau să fie înroșite.Chiar dacă
ele erau strânse in această zi, vopsitul lor avea loc in joia din saptămâna de dinaintea Paștelui, însă,
niciodata în Vinerea Mare.Ouăle roșii sunt numite în Bucovina merișoare, iar cele cu ornamente sunt
numite încondeiate, închistrite sau împistrite.Ornamentica ouălor decorative este extrem de variată,
ea cuprinde simboluri geometrice, vegetale, animale, antropomorfe si religioase. Iată câteva simboluri
și semnificații utilizate: linia ușor ondulată-= apa, purificarea
- linia dreaptă, verticală =viața
-linia dreaptă orizontală = moartea
- linia dublă dreaptă =eternitatea
-linia cu dreptunghiuri =gândirea și cunoașterea

Credințe și superstiții de Paște

La Înviere este bine să te îmbraci cu o haină nouă, îmbrăcămintea nouă, la fel ca şi apa, are
un rol purificator. În ziua de Paşti nu este bine să dormi, pentru că în restul anului vei fi somnoros,
vei avea ghinion, viermii vor mânca semănăturile, recolta va fi distrusă şi te va prinde ploaia ori de
câte ori vei vrea să lucrezi câmpul. Lumânarea de la Înviere trebuie păstrata în casă şi aprinsă în caz
de boală, calamităţi naturale, supărări.În dimineaţa Paştelui e bine să priveşti prima dată într-o cofa
cu apă neîncepută. Se spune că vei avea vederea buna în restul anului.Se spune că e bine să te speli
pe faţă cu apa neîncepută dintr-o cană nouă, în care ai pus un ou roşu, unul alb, un bănuţ de argint şi
un fir de iarbă verde, semne ale sănătăţii, prosperităţii şi sporului în toate. În ziua de Paşti nu se
577
mănâncă oul cu sare, se spune că transpiri tot anul.Pasca, crucea de pe ea sau anafura sunt considerate
de leac, de aceea se păstrează bucăţi din ele peste an.Cocoşul sfinţit de Paşti se credea a fi o sursă de
belşug, sănătate şi dragoste. În vechime oamenii aduceau cocoşi la slujba de Înviere, pe motiv că
aceluia căruia îi va cânta primul cocoşul în acea noapte va avea noroc tot anul. Apoi cocoşii erau daţi
de pomană săracilor. La masa de Paşti e bine să mănânci mai întâi un ou, se crede că acesta aduce
sănătate trupului pe parcursul anului, apoi peşte şi pasăre, pentru a fi sprinten precum peştele şi uşor
ca pasărea.Cu cine ciocneşti ouăle vopsite în ziua de Paşti, te vei întâlni în lumea cealaltă. Dacă
păstrezi un ou roşu 40 de zile după Paşti şi nu se strică, vei avea noroc tot anul.De Paşti se aşază o
bucăţică de fier sub prag, ca o protecţie pentru casă.Dacă prima persoană care îţi intră în casă este
bărbat, vei avea noroc tot anul. De Paşti, există credinţa că cerurile se deschid, permiţând sufletelor
celor morţi să se întoarcă acasă, pentru a-şi proteja rudele dragi.Se spune că cei ce mor în duminică
de Paşti sunt scutiţi de Judecata divină, sufletele lor ajungând direct în rai.Copii născuţi de Paşti sunt
binecuvântaţi, având o viaţa luminată şi presărată cu noroc toată viaţa.

BIBLIOGRAFIE
Simion Florea Marian,Sărbătorile la români.vol.II,Editura Fundației Culturale Române
,București,1994;
Maria și Nicolae Zahacinschi,Ouăle de Paști la români, Editura Sport-Turism,București,1992.

LA PAȘTI

Prof. Înv. Preșc. Buștiuc Corina

Grădinița P.P. Nr.32, Timișoara

Spiritul Paștelui înseamnă speranța și bucuria de a trăi.

Fiecare creștin trăiește această sărbătoare așa cum simte și o presară pe ici, pe colo cu tradiții
și obiceiuri păstrate de la străbuni.
Copilăria mi-am petrecut-o, ca majoritatea copiilor de vârsta mea, la sat, la bunici. Acolo am
trăit cele mai frumoase momente ale existenței mele de pînă acum.
De Paști, oamenii își curățau și văruiau casele și pomii și își pregăteau cu grijă hainele cu
care mrgeau la biserică.
Paștele era așteptat cu nerăbdare de noi, copiii. Nu-l așteptam pe Urecheat, nu știam că el
vine și aduce daruri, ci ne așteptam părinții să vină de la oraș cu hăinuțe . În fiecare an, de Paște,
primeam haine și încălțăminte noi.
Așteptam cu mare nerăbdare noaptea de Înviere.
În noaptea de Înviere, sătenii aprindeau cauciucuri vechi de la tractoare sau mașini pe toate
străzile satului. Fiecare se străduia să aibă focul cel mai mare și să-l mențină cât mai mult timp după
trecerea alaiului de creștini.

578
 Sătenii plecau de la biserică împreună cu preotul, giecii și stegarii prin sat, purtând în mâini
lumânări aprinse, apoi se întorceau la biserică unde se tinea slujba de înviere.
Prima zi de Paște era tare frumoasă.....
Copiii și tinerii nu stăteau pe tot parcursul slujbei în biserică. Tinerii băteau ouăle cu bani,
iar copiii priveau fascinați acest joc: un tânăr ținea un ou roșu în mână, iar un altul trebuia să-l
nimerească cu o monedă. Dacă îl nimerea, lua oul; dacă nu-l nimerea, oul rămînea tânărului care l-a
ținut. Uneori, moneda nimerea mâna celui care ținea oul și nu era tocmai plăcut, dar nimeni nu se
plângea și nu dădea înapoi. Era o onoare să iei parte la joc și să duci coșul cu cît mai multe ouă lovite
acasă.
Ziua continua cu masa de prânz luată în familie. Era armonie veselie, liniște.......Ne bucuram
de strălucirea acelei zile.
Paștele era și este momentul special din fiecare an în care ne reapropiem de tot ceea ce ne
este drag, recunoscători pentru ceea ce ne ține împreună. Hristos a inviat!

PAȘTELE DE ALTĂDATĂ ÎN COMUNA POLOVRAGI

Prof. înv. primar, Negoescu Reghina,

Colegiul Național “Tudor Vladimirescu”, Tȃrgu Jiu

M-am nǎscut și am crescut în comuna Polovragi, din județul Gorj, o așezare minunatǎ,
situatǎ la poalele Munților Cǎpǎțȃnii, pe malul rȃului Olteț. Oameni harnici și gospodari, oieri veniți
de peste munte, din zona Sibiului, cu turmele și care, gǎsind locuri prielnice pe meleagurile de sub
munte ale Gorjului, au rǎmas aici și au întemeiat gospodǎrii trainice și stȃni. Cu timpul, au început sǎ
aibǎ și alte ocupații: unii lucrau la șantierul care croia drum prin Cheile Oltețului cǎtre munții acoperiți
de pǎduri, al cǎror lemn trebuia adus în vale, la fabrica de cherestea din Baia de Fier, alții se ocupau
cu agricultura și creșterea animalelor.
Cȃnd drumul a fost gata, a început exploatarea lemnului și foarte mulți bǎrbați mergeau în
fiecere luni dimineața la pǎdure, unde tǎiau copacii și îi încǎrcau în camioanele care îi duceau la
fabricǎ. Rǎmȃneau în munte pȃnǎ sȃmbǎtǎ seara, dormeau în cabane și coborau în sat doar pentru
duminicǎ, iar luni dimineața urcau din nou la munte. Dupǎ ce pǎdurile erau tǎiate, pe pantele munților
creștea zmeuriș, iar femeile și copiii mergeau vara sǎ culeagǎ zmeurǎ pe care o duceau seara la centrul
de colectare a fructelor de pǎdure. Se cȃștigau bani frumoși și, deși munca era grea, chiar istovitoare,
multe mame își luau cu ele copiii mai mǎrișori și porneau în fiecare dimineațǎ la ora șase sǎ prindǎ
cursa de muncitori care îi ducea pȃnǎ la poalele versanților care apoi trebuiau urcați pȃnǎ la locul de
cules.
Urcam pe coaste abrupte, printre vegetația udǎ de roua nopții, pȃnǎ sǎ ajungem la locul unde
se gǎsea zmeurișul. Culegeam toatǎ ziua, adeseori sufeream de sete cǎci apa din bidon se termina și
nu gǎseam alta pȃnǎ seara. Jos, în vale , se auzea curgȃnd cu zgomot apa limpede și rece ca gheața a
Oltețului, iar setea devenea și mai greu de îndurat. Seara coboram aceleași pante abrupte, dar cu
gǎlețile pline de zmeurǎ. Aveam în spate niște “croasne”, un fel de rucsacuri improvizate din stofǎ de
lȃnǎ țesutǎ în casǎ, în care țineam gǎlețile, iar în mȃnǎ cȃte o cǎntuțǎ plinǎ și aceea cu zmeurǎ. Cȃnd
579
am mai crescut, adicǎ pe la 16 ani, dacǎ ziua era norocoasǎ și gǎseam zmeurǎ, dacǎ nu ploua și dacǎ
munceam cu spor, aduceam uneori și 20 de kilograme de zmeurǎ de persoanǎ. Sigur cǎ era foarte greu
sǎ cobori panta cu asemenea încǎrcǎturǎ, sigur cǎ uneori alunecam, cǎdeam și ne loveam, dar
mergeam mai departe calculȃnd în gȃnd ce sumǎ vom primi pentru munca noastrǎ. Generațiile de azi
greu ar mai putea înțelege cǎ un copil de 12-13 ani se poate trezi in fiecare dimineațǎ la ora 5:00 și
poate munci pȃnǎ seara, pentru ca a doua zi sǎ o ia de la capǎt.
Sezonul zmeurei începea prin luna iulie și se termina înainte de Sfȃnta Mǎrie, așa cǎ nu era
timp de pierdut. Dar noi, copiii, tot ne bucuram în sinea noastrǎ dacǎ ploua într-o dimineațǎ și mama
ne lǎsa sǎ dormin mai mult, fiindcǎ nu mai urcam la munte în ziua aceea. Erau multe camioane cu
“zmeurari”, care urcau în fiecare dimineațǎ la munte și ne aduceau seara înapoi. Cȃnd începea sezonul
, adicǎ înainte de tȃrg, (la noi e mare tȃrg de Sfȃntul Ilie, pe 20 iulie), ne trecea mai ușor ziua la
zmeurǎ, fǎcȃnd planuri: ce vom cumpǎra din tȃrg și cum ne vom da în tiribombe, vom mȃnca înghețatǎ
și vom bea limonada coloratǎ cu roșu ori galben. Dupǎ ce trecea tȃrgul (și trecea mult prea repede
avȃnd în vedere cǎ îl așteptam tot anul), iar banii se duceau pe haine, încǎlțǎminte , tiribombe și alte
mǎrunțișuri, plecam din nou la zmeurǎ. De data aceasta fǎceam planuri pentru toamnǎ. Se apropia
începutul anului școlar și aveam nevoie de ghiozdane, caiete, penare, uniforme și pantofi, așa cǎ iar
urcam dimineața devreme la munte și ne întorceam seara cu croasna grea în spate și cu bucuria
lucrului împlinit.
Nimeni nu vorbea despre exploatarea minorilor, nici nu ne-ar fi trecut prin cap cǎ trebuie sǎ
fie altfel. Știam cǎ trebuie sǎ participǎm la munca în gospodǎrie fiecare dupǎ puterile noaste și nu ne
plȃngeam cǎ ne e greu. Apoi, în vacanțe, pǎrinții abia așteptau sǎ ne dea în primire vacile, sǎ
participǎm la toate muncile cȃmpului alǎturi de ei. Așa am crescut, muncind împreunǎ cu pǎrinții, dar
și jucȃndu-ne și bucurȃndu-ne de copilǎrie atunci cȃnd ne rǎmȃnea timp liber.
La școalǎ învǎțam bine, cǎci nu se putea altfel. Pǎrinții ne spuneau cǎ, dacǎ nu vrem sǎ
rǎmȃnem “la coada vacii”, sǎ punem mȃna pe carte. Școala noastrǎ se mȃndrea cu elevii care luau
examenul de admitere la liceele cele mai cǎutate. Așa s-au ridicat din rȃndul sǎtenilor ingineri,
profesori, medici, specialiști în diverse domenii, pentru cǎ visul oricǎrui copil era sǎ învețe carte ca
sǎ reușeascǎ sǎ plece la oraș, acolo unde viața era mai puțin asprǎ.
Am plecat mulți dintre noi la orașe, viața ne-a fost mai ușoarǎ, dar mult mai searbǎdǎ.
Locuim în apartamente, nu mai avem animale de îngrijit, nici pǎmȃnt de lucrat, dar fiecare tȃnjim
dupǎ satul în care duminicile erau cu adevǎrat o sǎrbǎtoare, unde Paștele și Crǎciunul aveau un farmec
aparte. De aceea ne întorcem în sat aproape în fiecare sȃmbǎtǎ și neapǎrat de Paști și de Crǎciun.
Paștele era o sǎrbǎtoare pentru care întreaga comunitate se pregǎtea cu mult timp înainte.
Încǎ înainte de lǎsatul secului, de sȃmbǎta morților, se fǎcea în fiecare gospodǎrie “bȃldǎuț”. Oamenii
strȃngeau resturile de furaje de la vite și ce mai era de prisos prin gospodǎrie, iar în seara de sȃmbǎta
morților se aprindeau “bȃldǎuțele” Era o feerie! Oamenii se întreceau care sǎ facǎ un foc mai mare,
se adunau unii pe la alții și se cinsteau cu vin ori plǎcinte cu brȃnzǎ, care se dǎdeau pentru sufletele
morților. Știam cǎ, lȃngǎ foc, nevǎzuți, vin și morții sǎ se încǎlzeascǎ și sǎ se pieptene, dar asta nu ne
înfricoșa nicidecum pentru cǎ erau morții noștri, oameni dragi nouǎ, care ne-au iubit și pe care îi
primeam cu drag alǎturi de noi în jurul bȃldǎuțului.
Apoi, dupǎ ce lǎsam post, gospodinele “deposteau” vasele, adicǎ le fierbeau cu leșie fǎcutǎ
din cenușǎ de coceni de porumb, ca sǎ disparǎ de pe ele orice urmǎ de grǎsime. Și începea postul pe
care adulții îl țineau cu strictețe, iar copiii, dupǎ puterea lor. Adicǎ mai primeau uneori lapte , ouǎ sau
brȃnzǎ.
Bǎtrȃnii povesteau cǎ, înainte vreme, cȃnd nu apǎruserǎ hainele “de gata”, adicǎ pȃnǎ prin
anii 1950, cȃnd începea postul, femeile se apucau de treabǎ , cǎci fiecare gospodinǎ trebuia sǎ lucreze
580
hainele cu care cei din familia ei se vor îmbrǎca de Paști. Mai ales fetele mari, cele care se apropiau
de vȃrsta mǎritișului, se întreceau care sǎ-și coase cǎmașa mai frumoasǎ. La noi se poartǎ costumul
ungurenesc, adicǎ acel minunat costum popular din zona Sibiului- cǎ doar strǎmoșii polovrǎgenilor
au fost din Mǎrginimea Sibiului- cusut pe pȃnzǎ albǎ, țesutǎ în casǎ, cu arnici negru și puțin auriu.
Fetele coseau uneori chiar pe furiș ca sǎ nu vadǎ nimeni ce model au inventat ele și sǎ fie unice în
ziua de Paști, la horǎ.
Dar eu n-am mai apucat vremurilea acelea. Pǎrinții ne cumpǎrau neapǎrat de Paști și de
Crǎciun haine noi. Le cumpǎrau din timp, pentru cǎ nu se gǎseau ușor și nici bani nu prea erau. Ce
bucurie trǎiam atunci! Le puneam în “hodaia bunǎ”, adicǎ în camera unde nu locuia nimeni, unde se
pǎstrau hainele de sǎrbǎtoare și unde nu intrai așa, toatǎ ziua. Dar noi ne strecuram totuși de cȃteva
ori pe zi și le tot admiram, le probam, dar nici vorbǎ sǎ le purtǎm pȃnǎ în ziua de Paști. Abia atunci
noi, copiii, ieșeam pe la porți îmbrǎcați cu haine nou-nouțe și ciocneam ouǎ roșii. Dar pȃnǎ atunci
mai aveam de așteptat.
Și gospodǎriile trebuiau pregǎtite înainte de Paști. Grǎdinile se greblau, se sǎpau florile și se
vǎruiau pietrele care delimitau rondurile de flori. Pomii erau curǎțați de uscǎturi, sǎpați și vǎruiți.
Casele trebuiau sǎ strǎluceascǎ de curǎțenie. Gospodinele scoteau toate lucrurile afarǎ din camerǎ,
vǎruiau pereții, spǎlau pardoseala cu leșie, scuturau saltelele si burdufurile perinilor, spǎlau pǎturile
și așternuturile și numai cȃnd pardoseala era bine uscatǎ, aduceau înapoi în casǎ lucrurile curate.
Mirosea atȃt de frumos a var proaspǎt! Bǎrbații curǎțau grajdurile, oboarele, mai reparau stricǎciunile
iernii, gardurile de ulucǎ de la drum erau vǎruite și ele, încȃt tot satul pǎrea purificat și tresǎlta în
așteptarea marii sǎrbǎtori.
Apoi nici natura nu se lǎsa mai prejos: înainte de Paști, corcodușii își împodobeau ramurile
cu flori albe, cireșii de asemenea, iarba înverzea, prin poieni se deschideau micuțele flori albe ale
pǎștițelor ori steluțele aurii ale pǎpǎdiilor, în grǎdini înfloreau cǎprițe și zambile. Pe mǎsurǎ ce se
apropia sǎrbǎtoarea, pluteau în aer miresme coborȃte din rai. Albinele zumzǎiau de zor, întrecȃndu-
se în hǎrnicie cu oamenii. Era zor mare, fiindcǎ mai erau încǎ multe de fǎcut.
În vinerea Paștilor se roșeau ouǎle, apoi începeau pregǎtirile: pȃine frǎmȃntatǎ și dospitǎ,
coaptǎ pe vatrǎ, sarmale, piftii, drob și fripturǎ de miel, cozonac, toate trebuiau sǎ fie gata. Mirosea
în cǎmarǎ de te cuprindea amețeala, mai ales cǎ, în sǎptǎmȃna mare nici nu te puteai gȃndi sǎ mǎnȃnci
de dulce. Urzicile, cartofii, fasolea și varza nu prea mai aveau succes pe mesele creștinilor, dar “mult
a fost, puțin a mai rǎmas”. Merita sǎ aștepți ca sǎ te poți înfrupta din bucatele care te ademeneau. Și-
apoi, dupǎ post, mȃncarea pǎrea mult, mult mai gustoasǎ.
În toiul acestor pregǎtiri, creștinii aveau grijǎ și de curǎțenia sufletului, nu numai a caselor
și a gospodǎriilor. Nu știu cum reușeau sǎ-și facǎ timp, dar fiecare mergea la bisericǎ sau la mȃnǎstire-
la noi în sat este Mȃnǎstirea Polovragi, ctitorie veche- și se spovedea, ca sǎ se poatǎ împǎrtǎși. În
sǎptǎmȃna mare, începeau deniile. Cȃnd venea joia Paștilor, oamenii terminau lucrul mai devreme și,
odatǎ cu seara, porneau spre mȃnǎstire. Se întorceau de la denie tȃrziu, pentru cǎ era slujbǎ lungǎ,
denia celor douǎsprezece evanghelii, dar cu sufletele pregǎtite sǎ primeascǎ bucuria Învierii
Domnului. Vineri seara era denia prohodului, iar femeile purtau basmale negre ca de fiecare datǎ
cȃnd participau la o înmormȃntare. Toatǎ lumea cȃnta la slujba prohodului. Simțeai pȃnǎ în adȃncul
inimii bucuria apropierii Paștilor. În noaptea de Înviere, cȃnd eram mai mici rǎmȃneam acasǎ, cǎci
slujba începea la miezul nopții și se termina dimineața. Noi nici nu simțeam cȃnd pleacǎ și cȃnd se
întorc pǎrinții de la bisericǎ. Doar cȃnd ne trezeam , gǎseam pe masǎ coji de ouǎ roșii, drob, cozonac
și fripturǎ. Mȃncam și noi, încercȃnd sǎ facem cȃt mai puțin zgomot ca sǎ nu-i trezim pe pǎrinții care
dormeau, ne îmbrǎcam și ieșeam tiptil pe la porți sǎ ciocnim ouǎ roșii. Cȃnd am mai crescut, mergeam

581
și noi la mȃnǎstire, la slujbǎ, dar nu aveam rǎbdare sǎ stǎm atȃtea ore și ne plimbam prin curtea
mȃnǎstirii, glumeam ca sǎ pǎcǎlim foamea, cǎci știam cǎ ne așteaptǎ acasǎ atȃtea bunǎtǎți.
De Paști, mergeam unii pe la alții, bucuroși cǎ “am apucat și Paștele ǎsta”. Toatǎ lumea
saluta cu “Hristos a înviat!” pȃnǎ la Înǎlțare, cȃnd se spunea cȃteva zile “Hristos s-a-nǎlțat!”, iar dacǎ
vreunul uita și spunea “Bunǎ ziua!”, era pe loc “corectat” în așa fel încȃt a doua oarǎ nu mai uita.
Abia așteptam sǎ se facǎ searǎ ca sǎ mergem la horǎ. Acolo se aduna tot satul, era mare întrecere,
cine are oul cel mai tare, cine a luat mai multe ouǎ. Pentru aceastǎ zi, cei mai împǎtimiți alegeau din
timp ouǎle cele mai tari dupǎ metode pǎstrate în mare tainǎ, ori încercau sǎ le mǎsluiascǎ umplȃndu-
le cu rǎșinǎ de brad.
Cȃnd am mai crescut și am început sǎ jucǎm în horǎ, nu ne mai interesau ouǎle. Era întrecere
nemǎrturisitǎ: care fatǎ are cele mai frumoase haine, cel mai frumos pǎr, care știe sǎ aleagǎ ce îi stǎ
bine. Cȃnd lǎutarii începeau sǎ cȃnte, se fǎcea imediat liniște. Bǎieții începeau sȃrba, sau hora de
mȃnǎ, sau bulgǎreasca, iar fetele stǎteau roatǎ în jur așteptȃnd cu înfrigurare sǎ fie poftite la joc.
Bǎiatul care lua hora înainte și cel care ținea hora în urmǎ plǎteau lǎutarii și ei aveau dreptul sǎ-și
aleagǎ fata pe care sǎ o invite în horǎ lȃngǎ ei. Nimeni nu intra în horǎ pȃnǎ cȃnd nu intra fata poftitǎ
sǎ joace înainte, apoi era poftitǎ fata aleasǎ de bǎiatul din urma horii. Abia apoi aveau voie sǎ intre și
alții în horǎ. Mamele care aveau fete de mǎritat erau ochi și urechi: cine pe cine ia înainte la horǎ, ce
bǎiat a jucat cele mai multe hore și cu care fatǎ… Dacǎ în cele trei zile de Paști un bǎiat juca searǎ de
searǎ cu aceeași fatǎ, era un fel de anunț nerostit și toatǎ lumea înțelegea cǎ la toamnǎ vor face nuntǎ.
Unele fete erau mai des invitate sǎ joace înainte, iar acesta era un motiv de mare mȃndrie. Acestea își
gǎseau și mai repede pețitori, se mǎritau, iar locul lor era luat de altele cǎci fetele cresc “ca ciupercile”,
cum spun sǎtenii.
Bǎtrȃnii povesteau cǎ înainte vreme, fetele trebuiau sǎ se întoarcǎ acasǎ de la horǎ înainte de
asfințitul soarelui. Cele care nu ajungeau acasǎ pȃnǎ cȃnd soarele trecea peste culme, erau aspru
pedepsite, iar comunitatea le considera imorale. Dar prin anii ’70, deja lucrurile se mai îmblȃnziserǎ,
iar fetele se întorceau de la horǎ pe întuneric. Dar nu scǎpau de sporovǎiala pǎrinților și mai ales a
bunicilor care țineau sǎ le aminteascǎ de fiecare datǎ cǎ “pe vremea lor plecai de la horǎ cȃnd era
soarele sus”.
Frumoase mai erau sǎrbǎtorile în satul meu! Acum hora nu se mai organizeazǎ, cǎci tinerii
merg la discotecǎ la miezul nopții și se întorc dimineața. Noi, cei care am apucat vremurile acelea,
suntem acum bunici și le povestim toate acestea nepoților. Ne ascultǎ așa cum ascultǎ basmele cu “A
fost odatǎ ca niciodatǎ…”. N-au trecut de atunci nici cincizeci de ani, dar lucrurile s-au schimbat de
parcǎ ar fi trecut o veșnicie. Acum… Dar nu are rost sǎ povestesc cum sunt Paștile acum. Poate pentru
alții sunt frumoase, dar eu cred cǎ au pierdut foarte mult din farmecul de altǎdatǎ. Sau poate, cine
știe… Poate doar inima noastrǎ s-a schimbat și nu mai știm sǎ ne bucurǎm ca atunci cȃnd eram copii…
Cine știe….

582
 FOTOGRAFIE DE FAMILIE ÎN ZIUA DE PAȘTI

Stîngă Lelia Viorica,

Școala Gimnazială ”Alexandru Ștefulescu” Târgu Jiu

Stră-străbunicul meu, Gheorghe Dodescu a fost preot în satul Roșia-Jiu ( numit pe vremea
aceea Furduiești), regiunea Oltenia, astăzi județul Gorj
Preotul împreună cu soția sa, Elena aveau patru copii: un băiat, Grigore și trei fiice: Stanca,
Chilina și Ana.
Întotdeauna, în ziua de Paști, cei patru copii împreună cu nora, ginerii și nepoții se strângeau
în casa tărănească cu etaj a preotului și își petreceau ziua împreună. Într-o astfel de zi, în 10 aprilie
1920, în satul Roșia-Jiu a fost imortalizată in fotografia de mai sus, familia preotului Gheorghe
Dodescu, stră-străbunicul meu.

În zi de sărbătoare, femeile se îmbrăcau în costumul popular oltenesc.

Femeile aveau capul acoperit cu cârpă de in, bumbac sau borangic și purtau la gât salbă cu
galbeni sau bani de argint, ca semn al bunăstării. Fata avea părul prins în două codițe legate cu fundițe.
Cămășile femeilor sunt încrețite la gât, dar și în partea superioară a mânecii. Compoziţiile
decorative realizate cu fire de beteală, cu fluturi metalici sau cu mărgele policrome, sunt dispuse pe
guler, pe piepţi, spate, poale, mâneci-acestea din urmă prezintă altiţă, încreţ, rânduri. Bucăţile de
pânză sunt legate prin cheiţe sau făgurel(creţ)- ultimele pentru spaţiul de sub guler şi pentru bentiţa
mânecii.
Peste cămăși, femeile poartă pieptare albe sau negre brodate cu lânică plocromă(Vădastra).
Catrinţele sunt purtate pereche(una în faţă, alta în spate), având dimensiuni egale ca lungime.
Cea din faţă(fâstâc) e mai îngustă şi prezintă rânduri verticale, pe când cea din spate(opreg)-
orizontale. Ele sunt decorate cu motive geometrice, fitomorfe, avimorfe sau chiar antropomorfe. Peste
catrințe, la mijloc, purtau brăciri tesute din lână colorată.
583
 Ca semn al prosperității, bărbații sunt îmbrăcați cu costume negre, elegante, iar pe cap poartă
pălării.
Protul poartă straie preoțești.
Toți membrii familiei poartă ghete în picioare.

Deși pe vremea aceea se făceau fotografii foarte rar, preotul a dorit să se fotografieze
împreună cu familia sa într-o astfel de zi, binecuvântată de Dumnezeu. Pe spatele fotografiei a scris
el însuși ”Roșia Jiu 10 Aprilie 1920 Amintiri de la Paștele anului 1920”, așa cum se observă în
imaginea de mai jos.

Această fotografie am primit-o de la străbunica mea, Stanca, care era fiica mijlocie a
preotului. Deși au trecut mulți ani de atunci, o păstrez cu mare drag în albumul familiei deorece pentru
mine este o valoare inestimabilă.

DE LA LUME ADUNATE ȘI-NPOI LA LUME DATE

prof.înv.primar Oproiu Luminița

Șc. Gimn.”Constantin Săvoiu” Tg.Jiu, Gorj

Aparținem acestui pământ cu toată ființa noastră. Am prins rădăcini aici și o simțim, pe
măsură ce timpul trece, din ce în ce mai apăsat.
Ascultându-ne bătrânii vorbind despre trecut, despre tradiții și obiceiuri demult uitate, le
simțim tremurul din glas. Știu că îi cheamă pământul, dar nu vor ca ei să fie ultimii păstrători de
ritualuri străvechi. Și-atunci vorbesc. Vorbesc cu ușoară resemnare , cu emoție, nouă – copii, nepoți
și strănepoți deopotrivă.
Astfel, Paștele era , în copilăria lor, magic. Se bucurau din plin de tot ceea ce presupune
această sărbătoare : mersul la biserică, haine și încălțări noi, ouă roșii și o masă bogată.
Unul dintre obiceiurile specifice perioadei pascale –hora de pomană – încet, încet dispare.
Brădicenii,Hobița, Tismana, Călugărenii – reprezintă o parte din satele Gorjului care-și mai cinstesc
morții în felul acesta .

584
 În funcție de zonă, începând de la a treia până la a șasea zi după Înviere, se dă morților
tineri de pomană o horă, indiferent că sunt fete sau băieți. Se dorește ca aceștia sa aibă parte și să se
bucure de horă așa cum ar fi făcut dacă ar mai fi trăit.
Primul băiat din horă și ultimul au prosop, lumânare și floare. În timp ce joacă sunt serviți
cu vin - trece o sticlă din mână în mână și fiecare gustă, sau se umple paharul pentru fiecare în parte.
Reținem și faptul că, doar tinerii joacă această horă.

CLACĂ CU LĂUTARI

prof.înv.primar Oproiu Luminița

Șc. Gimn.”Constantin Săvoiu” Tg.Jiu, Gorj

De-a lungul timpului, muzica a mângâiat sufletul românului la bucurie și tristețe, la

muncă sau la odihnă.
Oamenii mai înstăriți din Urecheștii de Gorj, chemau oamenii la clacă și îi răsplăteau, pe
lângă mâncare și băutură, cu lăutari. Aceștia din urmă îi însoțeau și la muncă și la masă cu scopul
precis de a întreține atmosfera, dar și de a impune ritmul de lucru.
Studiind fotografia, observi lăutarul cântând, în urma lor, pe drum.

585
 OBICEIUL STROPITULUI

Prof. înv. preşc. Palotas Otilia

Școala Gimnazială ”Liviu Rebreanu”
Structura: Grădinița cu PP ”Albinuța”, Tîrgu Mureș

În perioada Sărbătorii Învierii există un obicei, cel al stropitului sau al udatului, care
se practică în comuna Livezeni din judeţul Mureş.
Acest obicei începe în Sâmbăta Mare pe înserat, când toţi băieţii satului aşază la poarta
fetelor o ramură verde de brad. Băieţii mai mici sunt ajutaţi şi însoţiţi de catre taţi, bunici sau fraţi
mai mari. În trecut aceste ramuri erau decorate cu ghirlande obţinute prin înşirarea ouălor colorate şi
golite de conţinut, cu flori confecţionate din hârtie creponată sau cu panglici divers colorate. Băiatul
îşi notează numele sau iniţialele numelui pe tulpina cetinii anunţându-şi în acest mod intenţia de a
merge la stropit.
Obiceiul continuă în a doua zi de Paşti când fiecare băiat, individual sau insoţit de ceilalti,
colindă satul pentru a ajunge la fiecare fată pentru a o uda cu parfum. Se adresează gospodarului,
respectiv părinţilor fetei, recitând versuri specifice precum: Eu sunt micul grădinar/ Cu sticluţa-n
buzunar/ Am venit la dumneavoastră/ Să stropesc fata frumoasă./ Ne daţi voie s-o udăm?/ Dacă fata
nu-i acasă/ Vă stropim pe dumneavoastră!
Drept recompensă fata îi oferea ouă roşii, batiste personalizate cu diverse cusături (în
general cu iniţialele numelui fetei), cozonac sau prăjituri şi rareori bănuţi (simbolic). În prezent se
oferă doar ouă, prăjituri şi bănuţi.
Acest obicei dispare treptat, în ultimii ani ramurile de brad de la porţile fetelor fiind tot mai
rare sau simple fără decoraţiuni.
Obiceiul stropitului se regăseşte în toată zona Ardealului, mai ales în aşezările unde a existat
populaţie săsească, de la care s-a propagat în trecut şi s-a transmis până în prezent, cunoscând diverse
variante în zonele în care se practică.

OBICEIURI DE ALTĂDATĂ

Profesor Pleşcan Melania

Școala Gimnazială Aron- Vodă
Localitatea Aroneanu, județul Iași

Sărbătoarea Paştelui este pentru români cea mai importantă din an, pentru care fiecare
familie se pregăteşte cu mult timp înainte. În biserica ortodoxă oamenii se pregătesc pentru
întâmpinarea sărbătorilor de Paşti prin "postul Paştelui" numit şi "Postul Cel Mare", post care durează
48 de zile. Datinile populare se mai păstrează doar în unele localităţi, timpul mai puţin îngăduitor cu
oamenii şi grijile vieţii de zi cu zi lipsindu-i tot mai mult de bucuria sărbătorii. Bunicii şi străbunicii
586
noştri aşteptau cu mare bucurie Învierea Domnului Iisus. Toată lumea se pregătea de această mare
sărbătoare. Gospodarii satelor făceau ordine şi curăţenie în gospodării, iar femeile se ocupau de
curăţenia din casă. Fetele şi femeile gospodine făceau şezători unde lucrau costume populare,
prosoape, cuverturi, împleteau ciorapi, veste etc. Fiecare fată trebuia să-și coase o ie pe care să o
îmbrace de Paști. Mama mea s-a născut în satul Aroneanu în urmă cu 92 de ani. A învățat 4 clase la
școala din sat. Pe vremea aceea se cosea foarte mult. Toate fetițele învățau să coase încă din clasele
primare și se îmbrăcau în costume populare de Paște. Prima ie cusută de mama mea la școală sub
îndrumarea doamnei învățătoare Ecaterina Rotaru a fost începută în clasa a II-a. Această ie cu motive
geometrice a fost cusută pe pânză de casă cu două culori și anume roșu și negru. Sunt bucuroasă că
această ie care arată destul de bine a fost cusută de mama mea și de o doamnă învățătoare în urmă cu
mulți ani. Păstrez această ie cu sfințenie în memoria doamnei învățătoare și a timpurilor de altădată.
Trebuie să vă mărturisesc că am lucrat și eu o ie asemănătoare pe pânză DMC cu jurubițe roșii și
negre. La serbări școlare și sărbători o îmbrac cu mare drag.
În imaginea de mai jos sunt cele două cămăşi surori. Prima ie este cusută în urmă cu un an,
iar cea de-a doua este lucrată acum aproximativ 80 de ani. La serbarea de Crăciun, de Paște am purtat
această ie. Am realizat pe etamină împreună cu fetele de clasa a IV- a incă 4 cămăși cu același model.
La toate serbările elevele mele cântă, dansează și poartă cu bucurie aceste cămăși tradiționale.

587
 OBICEIURI DE PAȘTI DIN BUCOVINA

Prof.Bene Oana
Școala Gimnazială N.Bălcescu,Arad

Obiceiurile pascale, ale renaşterii depline a naturii, sub aura tulburătoare a Învierii Domnului
nostru Iisus Hristos, încep cu purificări ale trupului, printr-un post lung, aspru, dar ţinut cu sfinţenie.
Postul în Bucovina începe în ziua de Spolocanie, cu 40 de zile înainte de Înviere, când se
coboară din pod oale, blide şi tacâmuri de post, cele de frupt fiind spălate în apă fierbinte şi urcate în
pod, pentru a ocupa locul lor din lădoi. Până la Blagosloveştenie, când se dă dezlegarea la peşte,
bucătăria bucovineană cuprinde borşuri de fasole sau cartofi şi tocmaci (tăiţei de casă), mâncărică de
fasole cu rântaş, iahnii de fasole, mâncărică de cartofi, cartofi copţi în rulă, sărmăluţe cu hribi uscaţi,
tocăniţă din ghebe şi opintici muraţi, bob fiert, stropit cu borş şi usturoi, alivenci de hrişcă, varză
călită, iar ca desert – povidla, acel magiun de casă, bogat amestecat cu miez de nucă. O delicatese
aparte o reprezintă scrijelele, adică rondele de cartofi, coapte direct pe plită.
Cele 40 de zile ale purificării prin Postului Paştelui, cuprind şi purificări ale naturii, prin
aprinderea focurilor ritualice, în scopul făptuirii curăţeniei gospodăreşti de primăvară, începând din
dimineaţa zilei de Alexii (17 martie) şi terminând cu noaptea de Înviere, când focul se aprinde seara,
în apropierea bisericii sau pe dealuri, pentru a fi rostogolit spre văi.
În Duminica Floriilor, se binecuvântează, în biserici, mlădiţe de salcie înflorită sau de
mesteacăn înmugurit, gospodarii primesc şi agheasmă, cu care se stropesc reciproc, făcându-şi urări.
Cu acele mlădiţe sfinţite, înfipte în brazde de pământ, aşezate pe stâlpii porţilor, vor fi îndemnate
vitele şi oile scoase, pentru prima dată, la păşune. *În săptămâna dintre Florii şi Paşti, menită
treburilor gospodăreşti, cu excepţia Joii Mari, considerată Paştele Moşilor, când munca este interzisă
până după întoarcerea de la biserică, de la Denii, cu lumânări aprinse.
Cândva altar domestic, cuptorul gospodinei din Bucovina, la care nu s-a renunţat nici în
vremurile facilităţilor tehnologice moderne, este o relicvă a epocii matriarhale, care impune păstrarea
de practici ritualice, atât în pregătirea bucatelor, cât şi în servitul mesei.
Frământatul aluatului pentru colaci, pască, cozonaci, învârtite şi prăjituri, pregătirea
compoziţiei pentru sarmale şi răsucirea acestora, se fac în vecinătatea cuptorului aprins, în care se
introduc numai bucăţi de „lemn bun”, lemn fără noduri, drept şi cu putere calorică medie, cum este
bradul. Şi tot din „lemn bun” (tei, larice) sunt şi vasele de frământat (coveţile), lingurile, cuţitele şi
lopăţelele, dar şi tăbliile meselor. Tot inventarul bucătăriei româncei din Bucovina, cu excepţia
vaselor, care sunt din lut, este din lemn, frumos şi conform datinii încrustat, oalele şi farfuriile din lut
fiind înfrumuseţate cu aceleaşi simboluri benefice.
După celebrarea slujbei de Înviere şi „luarea luminii”, gospodarii se întorc la casele lor, pe
care le înconjoară, cu lumânarea aprinsă în mână, de trei ori, apoi îşi purifică şi animalele, presurându-
le prin iesle bucăţi de pască sfinţită şi fărâme de sare mărunţită. Abia după aceea intră oamenii în
case, îşi dăruiesc ouă şi le ciocnesc între ei, păstrând cojile în apă pentru pacea sufletelor străbunilor
(rahmanii sau blajinii, sărbătoriţi printr-un Paşti special), coji pe care le vor îngropa, în una din
următoarele trei zile, în mormintele antecesorilor.
Pasca răzeşului bucovinean, împletită, sâmbăta, precum un colac mare, dar cu golul umplut
de o turtă din aluat, deasupra căreia se pune brânză, amestecată cu ouă şi stafide, în patru
compartimente (muzele sau horele, deci anotimpurile), delimitate de împletitură dreaptă de colac,
simbolizează nuntirea cosmică, în sensul împărtăşirii omului, spre biruinţă, şi din timpul solar, şi din
588
cel lunar. Pasca răzeşului bucovinean înseamnă şi Soare, dar şi Lună, ambii aştri cereşti aduşi pe
altarul casei fiecăruia dintre noi, în vreme ce colacul, practic o pască fără umplutură, simbolizează
doar Soarele, benefic, dar existând în cosmicitatea lui pururi inaccesibilă.
Răzeşul bucovinean, începând de la cel cu o fărâmă de proprietate, datorită decadenţei
neamului său, şi până la marele boier, ba chiar voievod, a intrat în spiritualitatea creştină românească
şi cu reminiscenţele de cultură străveche, armonia universală. Sărbătorile pascale încep cu slujba de
Înviere, cu revărsarea spectaculoasă, dinspre biserici, înspre cele mai îndepărtate gospodării ale
localităţilor, a puzderiilor de licăriri de lumină, fiecare vatră de sat transformându-se, tainic şi pe
neaşteptate, într-un înstelat cer terestru.
Vreme de trei zile, conform unui obicei slav, cimitirul devine centrul localităţii, fiind vizitate
mormintele, cu „lumină”, în pelerinaje benevole, fără ore stabilite. Acolo, printre morminte, se
dăruiesc şi se ciocnesc ouă, se dăruiesc felii de pască sau de cozonac şi se „cinstesc” păhăruţe cu
băutură întru odihna răposaţilor, rememorându-se, cu duioşie şi cu o incredibilă bucurie lăuntrică,
întâmplări frumoase din viaţa celor care nu mai sunt. Morţii Bucovinei, indiferent cum au trăit, au
parte, în memoria obştească, doar de cinstirea a ceea ce a fost frumos, uman şi vesel în viaţa şi în
personalitatea lor. Păcatele sunt pe vecie iertate şi, tocmai de aceea, ignorate.
Cât ţin sărbătorile pascale, pe masa bucovineanului, copleşită de oaspeţi veseli, se răsfaţă
zămuri de porc, borşuri cu miel, supe de găină, sărmăluţele în cuib, potrivite în jurul unei ciozvârte
de costiţă afumată şi închingate într-o frunză aurie de curechi murat, asupra cărora se risipesc râuleţe
de smântână şi muncei de sfeclă roşie, dreasă cu hrean şi oţet; nu lipsesc fripturile, feliile dolofane de
pască şi de cozonac sau năzdrăvanele ouă roşii, care se tot ciocnesc cu vesel arţag, aşa cum nu lipsesc
nici răciturile (piftiile), care numai cu mămăliguţă aurie pot întrema omul ajuns la ananghie din prea
multă voie bună. Prisosesc, desigur, afinatele, vişinatele, zmeuratele şi toate celelalte rachiuri oblojite
cu fructe zemoase, aşa cum prisosesc şi vinurile, aduse „din Jos”, adică din Sudul Moldovei, sau chiar
din Transilvania.
În belşugul mesei, nimeni nu-l întrece pe bucovinean, care a ucenicit cu toate etniile,
devenind un adevărat artist în prepararea bucatelor.
În după-amiezile şi în serile ultimelor două zile pascale, bucovineanul, cumva împovărat de
răsfăţul culinar, simte nevoia mişcării, aşa că se îndreaptă, semeţ, dar vesel, spre bătătura cu hore sau,
dacă e niţel mai cătinel, spre Balul Gospodarilor, de mai târzior, unde petrece, după obicei, cu
Corăbeasca, Ciofu, Bătuta, Sârbeasca, Arcanul, Ardeleneasca, Moldoveneasca, Rusasca, Ungureasca,
Ţigăneasca şi Polca, schimbând-o mereu pe câte o horă aşezată, aşa cum şade bine unui gospodar
adevărat.
Mai nou şi, mai ales, de când îi vin oaspeţi din întreg cuprinsul ţării, bucovineanul se dă şi
la dansuri mai la modă, unele chiar revoltător de moderne, că-aşa-i el, bucovineanul, nu-l întrece
nimeni la jucat, la băut şi la mâncat, că doar nimic din ceea ce este omenesc nu-i poate fi
străin.Petrecerile bucovinene însufleţesc şi pietrele, care nu pot să rămână neclintite, în faţa
revărsărilor de cumsecădenie şi de voie bună.
În satele judeţului Suceava care au şi câte o importantă comunitate huţulă sau ruteană,
sărbătorile pascale armonizează tradiţii româneşti şi tradiţii slave.
Odinioară, huţanii numeau Paştele, în ucraineană, Ziua cea Mare („Velykden”), vestită
superb, la nivel iniţiatic, de Duminica Floriilor („Nedilia Vedrbna”), zi în care se binecuvântau, în
biserică, mlădiţe de mesteacăn (mai rar, de salcie, şi mai ales în cazul românilor), iar creştinii primeau
şi agheasmă, cu care se stropeau reciproc, urându-şi să fie înalţi, frumoşi şi drepţi ca mestecenii şi
sănătoşi şi bogaţi precum apa veşnic vie a pământului.

589
 *Cu acele mlădiţe sfinţite urma să fie
îndemnate vitele şi oile scoase, pentru prima dată, la
păşune, o singură ramură, cea a fiului mai mare, fiind
înfiptă într-o brazdă de pământ, aşezată pe stâlpul
porţii, pentru a aduce rodnicie şi bunăstare în întreaga
gospodărie şi în întreaga familie. Obiceiul îl întâlnim şi
la mai toţi românii Bucovinei, dar nu este nici
românesc, nici huţul, ci preistoric, deci al străbunilor
comuni, individualizările, săvârşite, de-a lungul
veacurilor, la nivel de comunităţi rurale sau etnice, fiind
nesemnificative.
*Săptămâna dintre Florii şi Paşti era menită treburilor gospodăreşti, deci purificării locurilor
care ţin de vatră, cu excepţia zilei de joi, când munca era interzisă până după întoarcerea de la biserică,
de la Denii, cu lumânări aprinse, Joia Mare fiind considerată, printre huţani şi printre români, şi
Paştele Moşilor, toate ritualuri pascale, în care cântecele ritualice, inclusiv rugăciunile şi osanalele,
reprezintă expresii ale unei bucurii comunitare ancestrale, drept reminescenţă a contemplării, cea atât
de specifică religiei naturale, dar şi creştinismului din primele două veacuri de după Hristos.
*În satele româneşti din regiunea Cernăuţi, „a rămas obiceiul ca, în dimineaţa zilei de
Sfintele Paşti, după venirea de la Înviere, cu lumânarea aprinsă, se intră în grajd, la animale, ca să fie
sănătoase peste an. Toţi ai casei se spală cu apă neîncepută, pusă într-un vas curat, şi doi bănuţi şi un
ou roşu, ca să-i apere Dumnezeu de cumpene peste an.
Tot la Paşti, cojile de ouă, folosite la făcutul cozonacului, a năgirii şi a paştii se strâng şi se
dau pe o apă curgătoare, pentru a ajunge la „blajini”. Aceste coji se zice că s-ar preface în ouă până
la Pastile Blajinilor, cam la Duminica Tomii”.*
În ziua Floriilor, venind gospodarul cu mâţişoare sfinţite, de la biserică, acasă, loveşte cu ele
fiecare copil, femeia şi casnicii peste spate, zicând: „Şutka bie, ne ia biiu, za tejdeu velikden”
(„Mâţişoara loveşte, nu eu lovesc, într-o săptămână, Paştile”).
În Sâmbăta Paştilor, se aruncă cojile ouălor folosite la mâncărurile paştilor într-o apă
curgătoare. Ele se crede că ajung, plutind până într-a patra Duminică după Paşti, la Rahmani, care
trăiesc sub pământ, dincolo de mări. Cojile ajunse aci s-au umplut iarăşi cu albuş şi gălbenuş şi
Rahmanii le mănâncă, şi aşa îşi serbează Paştile lor, numite „Rachmansckii velikden”.
Pentru sărbătorile Paştilor, este obicei că se coace pasca, se fac ouăle cele roşii, care,
dimpreună cu hrean, usturoi, slănină, brânză, sare şi o lumină, se aduc la biserică, ca preotul să le
sfinţească. Gospodarul, întorcându-se cu aceste mâncăruri de la biserică, acasă, de regulă cam când
se zăreşte de zi, intră întâi în grajdul vitelor, ca ele să fie sănătoase, şi apoi intră în casă.
Sf. Gheorghe se crede a fi stăpân peste lupi şi apărătorul dobitoacelor, de aceea Rutenii, în
presară zilei de Sf. Gheorghe, înseamnă uşile grajdurilor cu dohot şi pun dinaintea intrării la grajd
grape cu colţii în afară, ca strigoaicele să nu poată intra acolo şi lua laptele de la vaci. Se crede, adică,
că în acea noapte strigoaicele se adună pe hotarele satelor, unde joacă. Vacile se pot feri de dânsele,
dacă se presară în grajd mac, pentru că strigoaicele, cărora le place macul, trebuie, mai întâi, să
culeagă toate firele de mac, împrăştiate, ceea ce durează până în zori, şi, apoi, nu mai au timp să
ajungă la vaci, spre a le lua laptele”.
După celebrarea slujbei de Înviere („Utrenia”) şi „luarea luminii”, gospodarii huţuli şi ruteni
se întorceau acasă, fiecare gospodar înconjurându-şi casa, cu lumânarea aprinsă în mână, de trei ori,
apoi îşi purificau şi animalele, presurându-le prin iesle bucăţi de pască sfinţită şi fărâme de sare
mărunţită. Abia după aceea intrau oamenii în case, îşi dăruiau ouă şi le ciocneau între ei, păstrâd cojile
590
în apă pentru pacea sufletelor străbunilor („rakhmany”, în ucraineană, deci rahmanii sau blajinii şi
din mitologia românească), coji pe care le îngropau, în zilele următoare, în mormintele antecesorilor.
*La huţuli, în timpul celor trei zile de sărbători pascale, cimitirul devine centrul satului, fiind
vizitate mormintele, cu „lumină”, încă din noaptea Învierii, şi pe tot parcursul zilelor următoare, în
pelerinaje benevole, fără ore stabilite. Acolo, printre morminte, se dăruiesc şi se ciocnesc ouă, se
dăruiesc felii de pască sau de cozonac şi se „cinstesc” păhăruţe cu băutură întru odihna răposaţilor,
rememorându-se, cu duioşie şi cu o incredibilă bucurie lăuntrică, întâmplări frumoase din viaţa celor
care nu mai sunt.
*Ispasul, deci sărbătoarea Înălţării Domnului, reprezintă cea mai importantă zi a obştii
huţule, ziua în care oamenii, chiar şi cei risipiţi prin lume, se întorc în sat pentru a-şi comemora
străbunii. Îmbrăcaţi sărbătoreşte, mulţi încă în portul străbun, ei merg, dimineaţa, la slujba de la
biserică, apoi urcă la mormintele direticate cu câteva zile înainte, unde aprind lumânări, se închină
tăcuţi şi cu netrucată evlavie, apoi sărută fiecare cruce a străbunilor direcţi de câte trei ori. Femeile
aştern pe morminte pânze frumos ornamentate, pe care pun blidele şi coşurile împletite, pline cu
gogoşi, prăjituri, cozonac, grâu fiert şi ouă roşii, toate sfinţite în biserică. Bărbaţii deapănă între ei
amintiri, rememorează secvenţe frumoase, adesea chiar exemplare, din viaţa celor care nu mai sunt,
apoi, după ce preotul satului rosteşte câte o rugăciune pentru odihna tuturor celor plecaţi şi caligrafiaţi
în pomelnice amănunţite, stropind mormintele şi bucatele cu aghiazmă, bărbaţii scot sticlele cu vin
sau cu alte băuturi mai moltatice şi oferă păhărele, „de sufletul morţilor” tuturor celor care le ies în
cale, gospodinele dăruind din bunătăţurile sfinţite, de cele mai generoase pomeni beneficiind săracii
comunei şi ai satelor din megieşie, care nu ratează niciodată un astfel de prilej, ceea ce este bine,
creştineşte, pentru că pomana adevărată presupune şi existenţa unor oameni care au nevoie de ea. Nu
se fac schimburi de obiecte între oameni, precum în alte sate româneşti, deşi huţancele aduc la
morminte şi nişte căni, pe care le dăruiesc doar oamenilor nevoiaşi.
*La mormintele luminate se stă până târziu, apoi, după aprinderea altor lumânări şi rostirea
rugăciunilor tăcute, nici măcar murmurate, crucile sunt sărutate, iarăşi, de trei ori, familiile
îndreptându-se, pâlcuri-pâlcuri, spre casele lor (cei rispiţi prin lume, la casa neamului celui mai
apropiat), unde are loc, într-un mod instinctiv ritualic, ospăţul îndătinat. Tinerii se adună pe terenul
de sport, pentru diverse competiţii sportive şi pentru un veritabil spectacol folcloric, la care participă,
spre seară, şi tinerii din satele megieşe.
*Seara, are loc Balul Gospodarilor, petrecere veche, şi ea îndătinată, la care oamenii,
îmbrăcaţi majoritar în portul străbunilor, vin cu gustări şi cu băuturi moi, pentru a se distra, precum
odinioară, până în zorii zilei următoare. Este ca şi cum înşişi străbunii s-ar ridica din morminte şi s-
ar înfăţişa, veseli şi demni, la o petrecere anuală, ursită şi în veşnicie.

BIBLIOGRAFIE
*BbIBB
[1] TOCHŢĂ, DRAGOŞ, De la lume adunate / Şi-napoi la lume date, pp. 78-79
[2] DAN, DIMITRIE, Rutenii din Bucovina / Schiţă etnografică, pp. 14-16

591
 OBICEIURI DE PRIMĂVARĂ, PĂSTRATE ÎN ALBA

Prof. înv. primar Suciu Doina

Liceul cu Program Sportiv Florin Fleșeriu, Sebeș

În apropierea municipiului Alba-Iulia există trei sate: Straja, Henig şi Limba în care se mai
practică un obicei de primăvară dispărut în satele din jur, cunoscut sub mai multe denumiri, dovadă
a marii lui răspândiri. Data la care are loc, precum şi modul de desfăşurare ne îndreptăţesc să afirmăm
că este vorba despre un străvechi obicei răspândit şi în alte zone ale Transilvaniei sub denumirea de
Sângeorz, considerat pe bună dreptate în literatura de specialitate ca unul dintre cele mai edificatoare
practici rituale cu semnificaţii agrare din cultura populară.
În zona Albei, Sângeorzul este cunoscut sub denumirile: „Bolboratiţa” (Straja, Dumitra,
Hăpria, Şeuşa, Limba, Teleac, Drâmbar), „Molmoratiţa” (Oarda de Sus), „Bolboroasa” (Henig). În
toate cazurile denumirile se referă la personajul principal al ceremonialului, îmbrăcat într-un costum
fitomorf. Scenariul obiceiului este foarte simplu şi unitar pe o arie întinsă, prezentând asemănări cu
un alt obicei, Paparuda, necunoscut în satele din zona Albei.
Astfel, în dimineaţa zilei de Sfântul Gheorghe un alai format din 5-7 feciori cutreieră satul,
însoţind Sângeorzul, adică un fecior înfăşurat în crengi de verdeaţă; acesta este udat din abundenţă
pe la fiecare gospodărie, iar la sfârşit este dus la o fântână şi udat din nou cu multe găleţi de apă.
Alaiul face foarte mult zgomot, este însoţit de un ceteraş sau un fluieraş şi este răsplătit cu alimente,
în special ouă şi slănină, din care, la casa unuia dintre feciorii din alai, se va prepara o omletă mare.
Cu această „paparadă” se vor omeni cei din ceată, seara, la căminul cultural sau la casa unde va fi
organizată petrecerea.
Un alt obicei, întâlnit la Cetea, în comuna Galda de Jos, este Jocul Fărşangului sau
Fărşangul Românesc, ce se desfășoară de Lăsata Secului. Ritualul cuprinde un grup de feciori care
se maschează în diferite personaje: domnişoară, popă, draci. Unul dintre ei poartă un butuc cu care
izbeşte porţile caselor, acolo unde sunt fete şi băieţi. Pentru a nu fi recunoscuţi, ei se maschează la
marginea satului şi intră urlând pe uliţe, stârnind o atmosferă de groază. Nu comunică prin cuvinte,
ci prin grohăituri. După ce au colindat întregul sat, se retrag în locul unde s-au mascat şi îngropă
hainele şi măştile. Seara se adună la gazdă, unde petrec cu vin şi plăcinte până în noapte.

OBICEIURI LEGATE DE SĂRBĂTOAREA SFINTELOR PAȘTI

Prof. Sgubea Luminița,

Școala Gimnazială Nr. 3 Cugir, jud. Alba

Începutul sărbătorilor pascale în satul Vinerea, din județul Alba, se face cu Sâmbăta Floriilor
când oamenii, cu mic cu mare, duc la cimitire crenguțe de salcie verde cu care împodobesc

592
mormintele celor plecați din lumea aceasta. În Duminica Floriilor oamenii vin la biserică cu crenguțe
de salcie în mână, sărbătorind astfel Intrarea Domnului în Ierusalim.
Păștenii, o tradiție încă vie în această vatră românească, este un obicei inițiat de preotul Ioan
Sabău, care datează din anul 1948. El are loc, în fiecare an, în Joia Mare din Săptămâna Patimilor.
Ca peste tot, Sfintele sărbători de Paști sunt așteptate și de vinereni în rugăciune și post. În această
perioadă sătenii, cu mic, cu mare, se spovedesc, se cuminecă și se pregătesc pentru a întâmpina marea
sărbătoare așa cum se cuvine, după datina străbună.
În Joia Mare „se bagă paștile în biserică”, obiceiul respectând un anumit ritual, mai puțin
cunoscut în alte sate din zonă. Pregătirile debutează încă de la Bobotează, când generația care a
organizat în anul precedent Paștile predă „mandatul” celor care vor împlini în cursul anului vârsta de
60 de ani. Păștenii sunt „toți cei dintr-un leat”, bărbați și femei care în anul respectiv împlinesc vârsta
de șaizeci de ani și care „fac paștile”. Aceștia stabilesc, din timp, care este contribuția fiecărui păștean
la cheltuielile pentru pâine, vin, ciubere, lumânări, desagi și altele, dar și rolul pe care-l are fiecare
dintre ei în desfășurarea întregului ritual. Vasele noi de brad, în care se vor pregăti paștile, sunt ciubere
care au inscripționate anul, crucea și urarea de „Hristos a înviat! Adevărat a înviat!” În localitatea
Vinerea, fiecare bărbat de șaizeci de ani cumpără câte un ciubăr pe care își scrie numele, iar femeile
țes la război sau, în zilele noastre, cumpăra câte o pereche de desagi noi, ce sunt duse apoi acasă la
gazdă pentru a fi sfințite. În întâlnirile pe care le au, păștenii hotărăsc la cine se vor duce paștile în
anul respectiv. La casa celui ales vor fi aduse și pregătite toate cele necesare, iar în miercurea din
Săptămâna Patimilor, preotul face sfeștanie și sfințește casa pășteanului.
Urmează Joia Mare, zi de mare sărbătoare, când, de dimineață, păștenii, îmbrăcați în portul
popular tradițional, se adună la biserică. De aici, purtând în mâini prapuri, ei pleacă împreună cu
preoții, diaconii și ceilalți săteni și invitați, într-o procesiune impresionantă, spre casa de unde se
aduc paștile, procesiune în cadrul căreia fiecare își are locul și rolul său. La casa pășteanului gazdă
se face o slujbă religioasă, se împart lumânări frumos împodobite cu verdeață, iar, după slujbă, pâinea
se pune în desagi și vinul într-un ciubăr nou pentru a fi duse la biserică. Este momentul în care paștile
sunt aduse la lăcașul de cult. Spre biserică se pornește cu „stegarul” și prapurii în fruntea alaiului,
urmați de preoți, cantori și oficialități. După aceștia vin păștenii care duc desagii cu pâinea și
prescurile, păștenele cu ciuberele noi, împodobite cu flori și verdeață și cele cu coșurile frumos
împletite din nuiele, în care sunt puse lumânări. Apoi, într-o solemnitate aparte, urmează oamenii
satului, precum și locuitori din împrejurimile vetrei. Înainte de a intra în biserică „se ieu în chip să-și
aducă aminte unii de alțî, de oamenii di pi la noi din sat, de preoț și de hăialanț.” După aceea, în
locașul de cult se oficiază slujba religioasă în care se sfințește pâinea și vinul, iar la ieșire păștenii le
oferă credincioșilor participanți un colac și un pahar cu vin, în amintirea celor care nu mai sunt printre
ei.
Seara, în Vinerea Mare, vinerenii, cu mic cu mare, se duc în cimitir să aprindă ”câte un pai
de lumânare” la mormântul celor plecați din această lume. Tot cimitirul, un ocean de lumânări aprinse,
este străbătut de la un capăt la altul de copii și vârstnici ce-și caută morții, la capătul cărora străjuiește
câte-o cruce. Acum se întâlnesc oamenii din sat cu cei pe care soarta i-a făcut să-și ducă restul vieții
prin alte colțuri ale țării. Acum, la lumina lumânărilor își aduc aminte de anii tinereții, de întâmplări
ce-i bucură sau întristează. Aici, în cimitir, își aduc aminte cu nostalgie de ” ce-a fost odată…ca
niciodată”, apoi se despart cu nădejdea de a se mai întâlni și la anul, bucuroși și sănătoși, la
mormintele celor ce-au fost „cineva” odată. În biserică, în Vinerea Pătimirilor, în jurul Mormântului
Celui care și-a dat viața pentru mântuirea oamenilor, se cântă Prohodul.
Sâmbăta Paștilor este ziua în care, la biserică, se taie „dăraburi” pâinea peste care urmează
să se pună vinul, iar după slujba din noaptea Sfintei Învieri, păștenii împart tuturor credincioșilor
593
Sfintele Paști. La o săptămână după, în duminica Tomii, păștenii se întâlnesc la o masă comună, la
care participă și preoții satului. După dezlegarea mesei sunt amintiți cei care au făcut parte din
contingentul lor, dar au trecut la Domnul înainte de împlinirea vârstei de șaizeci de ani, păstrându-se
un moment de reculegere. Fiecare contingent își propune să lase ceva în urmă, care să fie în folosul
întregii comunități: sapă o fântână pe hotar, ridică o troiță ori face poartă la cimitirul din sat.
În trecut (obiceiul datează din anul 1948), toată cheltuiala (pâinea, vinul, ciuberele noi de
brad) pentru pregătirea Sfintelor Paști se făcea, pe rând, de către una din familiile înstărite din sat, iar
masa păștenilor avea loc a doua zi de Paști.

OBICEIURI ȘI LEGENDE DE PAȘTE SPECIFICE ÎN SATUL

SĂLCUD

Profesor înv. primar: Podar Claudia

Școala Gimnazială Iernut
Localitatea: Iernut

Ouăle vopsite reprezintă simbolic mormântul purtător de viață al lui Iisus Hristos, care s-a deschis la
Învierea Sa. Culoarea roșie cu care sunt vopsite ouăle simbolizează sângele lui Iisus vărsat pe cruce pentru
iertarea păcatelor și mântuirea oamenilor.
O legendă care se spune la noi în sat este că, după răstignire, în noaptea de sâmbătă spre
duminică, Pilat, invitat la un ospăț dat în cinstea lui de mai marii evreilor, îngândurat, ținea un ou în mână. În
acel moment un ostaș a năvălit în sală strigând: ,,Hristos a înviat!”. Sceptic, Pilat, care nu credea în minuni ar
fi spus: ,,O să învie când se va înroșii oul acesta.” Și oul s-a înroșit pe loc. Minunea l-a făcut pe roman să scape
oul din mână și acesta s-a spart. De atunci a rămas obiceiul ciocnirii ouălor roșii.
Ciocnitul ouălor de Paște se face după reguli bine știute. Persoana mai în vârstă ciocnește primul oul
ținut în mână de o persoana mai tânără, și rostește "Hristos a Înviat!", iar celalalt îi răspunde cu "Adevărat a
Înviat!".
La Sălcud există încă tradiția ca în dimineața de Paște, întreaga familie să își spele fața cu apă
proaspătă, în care se pune un ou roșu. Există astfel credința ca cel care se spală în această apă va fi tot anul
frumos și sănătos ca un ou roșu. Cojile ouălor mâncate de Paște sunt păstrate și puse apoi în brazdă pentru ca
pământul să fie roditor.
De la Paște până la Înălțarea Domnului, salutul între credincioși este ,,Hristos a înviat!”, ,,Adevărat
a înviat”. Dacă la sate se mai folosește acest tip de salut, cel puțin în perioada imediat următoare sărbătorilor
de Paște, la oraș se folosește tot mai puțin.
În săptămâna dintre Florii și Paște copiii au obiceiul de a paria. Acest pariu se face între doi sau mai
mulți copii și constă în faptul că trebuie să aibă tot timpul asupra lor o frunză verde (simbolul primăverii) sau
un fir de iarbă verde. Cel care este prins fără acest simbol, de Paște trebuie să dea ouă roșii celor care l-au prins
fără frunză. Pariul constă din următoarele versuri: ,,Frunză verde stop/Apă, foc, noroc!”, se dă mâna între ei
și un altul taie pariul.
La Sălcud, pe lângă obiceiul ciocnirii ouălor, a ciocnirii pe ,,luatelea” sau a schimbului de ouă roșii
între rude sau vecini, pe lângă jocul cu monede între copii, este și obiceiul trasului clopotelor și a baterii tocii
în ziua de Paște. Oricare copil, indiferent că știe sau nu să tragă clopotele, dacă dorește acest lucru acum este

594
momentul. Întreaga zi de Paște satul răsună de sunetul clopotelor care parcă sărbătoresc și ele Marea
Sărbătoare.
Un alt obicei este cunoscut sub numele de „stropitul fetelor”.
„Eu sunt micul grădinar
Cu sticluța-n buzunar
Și-am venit la dumneavoastră
Să ud floarea din fereastră!”
Astfel își încep udatul fetelor tinerii, care merg la casele unde locuiesc fete și le stropesc cu
parfum. Obiceiul se practică în a doua zi de Paști, tinerii stropesc fetele, iar acestea la rândul lor le
dau băieților de băut și le oferă daruri, căci se crede că nici unei fete nu-i va merge bine dacă nu este
udată.
Potrivit acestui obicei – preluat de la maghiari – băieţii merg în familiile în care există o fată
sau mai multe, pe care le stropesc cu parfum, „ca să nu se veştejească”. „Stropitul” este păstrat şi azi
şi reprezintă un bun prilej pentru o reîntâlnire cu prietenii, şi, în fond, de distracţie.
Bătrânii satului spun că acest obicei ar fi rămas de la următoarea legendă: Se spune că într-
o zi o fată creștină mergea la târg să vândă ouă. Pe drum s-a întâlnit cu o fată păgână care dorea să le
cumpere și au început să povestească. Din vorbă în vorbă, fata creștină i-a explicat celeilalte despre
credința în Dumnezeu, despre binele creștin și a îndemnat-o să se creștineze. Păgâna i-a replicat că
se creștinează numai dacă îi dovedește existența lui Dumnezeu, care să coloreze ouăle în roșu: „Atunci
voi crede când ouăle albe pe care mi le-ai vândut se vor face roșii”. Minunea s-a înfăptuit și cele două
fete au leșinat de emoție. Niște trecători le-au văzut și le-au stropit cu apă.
Satul românesc şi-a arătat mereu frumuseţea şi bogăţia spirituală, prin vechile tradiţii populare, cu
ajutorul cărora marile praznice ale creştinătăţii au fost împământenite în realităţile fiecărei comunităţi în parte.
Ardealul încă păstrează obiceiuri de Paşti ce ne trimit în trecut, la strămoşi, la cei care şi-au plămădit fiinţa lor
creştină pe temelia tradiţiei apostolice.
Această sărbătoare ne umple sufletul de bucurie. Să nu uităm niciodată sărbătorile care ne-au luminat
copilăria și ne-au încântat prin puritatea tradițiilor țărănești de odinioară.

UTILIZAREA UNOR ELEMENTE DIN PEDAGOGIILE

ALTERNATIVE ÎN A.D.P. LA GRUPE COMBINATE
ÎNTÂLNIREA DE DIMINEAŢĂ

Prof. înv. preşcolar, Olar Daniela

Şcoala Gimnazială “Mihai Viteazu” Şelimbăr

GRUPA: germană, combinată

ACTIVITĂŢI DE DEZVOLTARE PERSONALĂ
PROIECTUL: „ Surprize de Paşti”
MIJLOC DE REALIZARE: Întâlnirea de dimineaţă
Elementele activităţii de dezvoltare personală:– salutul, prezenţa, calendarul naturii,
noutatea zilei, activitatea de grup, mesajul zilei
TEMA: „Daruri de la Iepuraş” – împărtăşirea unor dorinţe
595
 FOCUS: Adaptare socio-emoţională
- Identificare stimuli senzoriali din mediul înconjurător, Discriminare senzorială
- Lateralitate
- Exersare/consolidare/obţinere a pronunţiei unor sunete deficitare
SCOPUL: încurajarea cunoaşterii prin situaţii pedagogice inovatoare pentru obţinerea
progresului în învăţare a fiecărui copil
ARGUMENT: Proiectarea şi organizarea învăţării integrate, la grupele combinate
presupune adoptarea unor strategii complexe. Pentru asigurarea unor progrese în învăţare voi aplica
elemente din pedagogia alternativă Step by Step, dat fiind faptul că aceasta ţine seama, în cea mai
mare măsură de individualizare, metode interactive, muncă independentă, centre de activitate. Copiii
cu diferenţe de vârstă şi nivele de dezvoltare, colaborează la realizarea sarcinilor, fără să fie vizibile
diferenţele de ritm şi stil individual.
Scopul întâlnirii de dimineaţă: Stimularea comunicării, a interrelaţionării, dezvoltarea
unităţii şi coeziunii grupului prin participarea la jocuri şi activităţi specifice
Obiective operaţionale:
- să comunice impresii, opinii, păreri transmiţând cu sinceritate problemele, experienţele
- să utilizeze formule de salut cunoscute, specifice momentului zilei, folosind limbajul verbal
şi nonverbal
- să descrie principalele caracteristici ale vremii, unele fenomene întâlnite, specifice
anotimpului
- să execute exerciţii ritmice pe baza textului utilizându-şi corpul ca instrument
- să identifice pe tabloul cu prezenţa copiii care lipsesc
Strategii didactice:
a) Metode şi procedee: conversaţia, explicaţia, problematizarea
b) Elemente de joc: surpriza, aplauze, mânuirea materialelor
c) Resurse materiale: ecusoane, calendarul naturii, jetoane cu “daruri” de la Iepuraş,
cutituţa muzicală
d) Forme de organizare: frontal, pe echipe, individual, diferenţiat
Durata: 20 min.

ETAPE CONŢINUT ŞTIINŢIFIC

STRATEGII DIDACTICE EVALUARE
Crearea climatului favorabil începerii activităţii: Observarea
Întâlnirea de dimineaţă debutează prin crearea Conversaţia comportamen
unui moment în care copiii au posibilitatea de a- tului copiilor
şi manifesta starea de spirit.
- Joc „Ghemul fermecat”. Fiecare copil Observarea
reprezintă unul dintre elementele din poezie, Exerciţiul gradului de
Salutul alegând un ecuson: soare, vânt, copac, etc. implicare
Ghemul de sfoară este aruncat de la copil la
copil, fără a lăsa liber firul, astfel toţi copiii vor
fi interconectaţi prin firul „magic”.
ZICERE DE DIMINEAŢĂ Element
în fiecare dimineaţă Waldorf
S-avem gândul bun pe faţă ,(trecem palmele
peste faţă)
Către soare să privim (desfacem braţele în
formă de cerc, privim în sus)...
596
 Albinele să le auzim... Exerciţii de percepţie
auditivă: Z, ZZ, ZZZ, ZZZZZ...
Poezia se recită încă odată, ritmat, lăsând
copiilor frâu liber în a decide singuri mişcările
sugerate de text. Exerciţii senzoriale şi
motorii, cu antrenarea progresivă a tuturor
părţilor corpului
Prezenţa Fiecare copil îşi aşează ecusonul ales la intrarea
în sala de grupă (jeton cu un dar de la Iepuraş),
în dreptul fotografiei la locul amenajat.
Identificarea copiilor absenţi. Orientare
spaţială, identificare persoane, spaţiu
Prezentarea unor evenimente din experienţa Element Evaluarea
Scaunul personală– în fiecare zi un alt copil. Step by expresivităţii în
povestitoru Copilul care a avut mascota grupei acasă step exprimare
lui (iepuraşul KiKaninchen) va povesti cum şi-au
petrecut împreună ziua precedentă. (utilizarea
timpului povestirii)
Exerciţii de pronunţie/diferenţiere a unor
sunete
Povestitorul propune un exerciţiul zilei de
pronunţie a unor sunete, grupuri de sunete: ex. P
– F, PF, FP
Calendarul „Meteorologul de serviciu” ajută la descoperirea Observarea
naturii caracteristicile vremii. Copiii observă starea Exerciţiul gradului de
vremii (cer acoperit de nori, soare, ploaie, etc.) şi implicare
stabilesc împreună care simbol se potriveşte din
momentul respectiv, apoi completează
calendarul. Stimulare cognitivă
Activitate Joc pentru stimularea imaginaţiei: „Iepuraşul mi- Element Observarea
de grup a şoptit astăzi., că aduce în dar..” Reggio gradului de
Iepuraşul a trimis astăzi o cutiuţă fermecată implicare şi a
(cutiuţa muzicală), care, dacă învârtim manivela, comportamentului
ne va transmite un gând al lui, pe care noi va
trebui să-l rostim cu glas tare.
Imitarea sunetelor produse de învârtirea
manivelei: aşa cum aude fiecare copil,
repetare în grupuri, cu întreaga grupă, apoi
individual
Fiecare copil va împărtăşi un gând, folosind un
vocabular adecvat, în funcţie de nivelul de vârstă
şi individual.
Joc de rol: Stimulare emoţională „Dacă ai fi Conversaţia
Mesajul Iepuraşul de Paşti, ce le-ai transmite copiilor?”
zilei (în limita timpului disponibil)

GRUPA: germană, combinată

ACTIVITĂŢI LIBER ALESE
PROIECTUL: „ Surprize de Paşti”
MIJLOC DE REALIZARE: ACTIVITĂŢI PE CENTRE DE INTERES

597
 SCOPUL: încurajarea cunoaşterii prin situaţii pedagogice inovatoare pentru obţinerea
progresului în învăţare a fiecărui copil
FOCUS: Stimulare senzorială; cognitivă, emoţională
Stimulare terapeutică, logopedică
ARTĂ: „Tablou pascal”
- să realizeze pe o oglindă un tablou pascal după modelul Reggio
ŞTIINŢĂ: „Observăm ou întreg/spart în oglindă/cu lupa/la microscop”
- să perceapă forme, dimensiuni, culori, după modelul Step by step
JOC DE MASĂ: Labirint „Ajută iepuraşul să ajungă la casa ta”
- să creeze propriul labirint folosind materiale din trusa cu materiale din natură, după modelul
Waldorf
Strategii didactice:
Metode şi procedee: conversaţia, explicaţia,
Resurse materiale: ecusoane, calendarul naturii, jetoane cu “daruri” de la Iepuraş, cutituţa
muzicală, oglinzi, lupă, miscroscop, foi, creioane cerate
Forme de organizare: frontal, individual, pe echipe, în perechi, diferenţiat
Durata: 20 min.

CENTRE CONŢINUT ŞTIINŢIFIC

STRATEGII DIDACTICE EVALUARE
Organizarea sălii, crearea climatului favorabil Observarea
începerii activităţii: Întâlnirea de dimineaţă Conversaţia comportamen
debutează prin crearea unui moment în care tului copiilor
copiii au posibilitatea de a-şi manifesta starea
de spirit, buna dispoziţie.
CAPTAREA Joc de rol: Un copil interpreteaza rolul de Conversaţia Observarea
ATENŢIEI vânzător iar ceilalţi de cumpărători. Copiii gradului de
cumpără bilete pentru “atelierele” în care îşi implicare
vor desfăşura activitatea.
ARTĂ „Tablou pascal” Stimulare senzorială Elemente Evaluarea
Se pune la dispoziţie un coşuleţ senzorial cu Reggio expresivităţii
materiale din natură şi oglinzi: pietre, scoici, artistice
beţe,săculeţi cu flori, fructe aromatice uscate,
pene, hârtie, fire textile. În timp ce vor audia,
în surdină, o melodie pentru stimularea
creativităţii, copiii organizaţi în echipe (3-4
copii) vor folosi oglinda ca suport pentru
propria creţie - un tablou de primăvară prin
aşezarea materialelor în funcţie de stimulul
oferit de melodia audiată.
La „scaunul autorului’’liderul echipei va
prezenta lucrarea, explicând semnificaţiile
siluetelor create.
ŞTIINŢĂ „Observăm ou întreg/spart în oglindă/cu Elemente Observarea
lupa/la microscop”. Se pun la dispoziţie Step by comportamentului
materialele. Copiii explorează, experimentând step
progresiv, în funcţie de ritmul şi nivelul său.
După explorare, copiii vor reda prin desen
observaţiile efectuate, vor verbaliza acţiunile,

598
 vor explica ceea ce au observat. Stimulare
cognitivă/senzorială
JOC DE Labirint: „Ajută iepuraşul să ajungă la casa Element Evaluarea
MASĂ ta” Waldorf expresivităţii
Jocul a fost confecţionat de către copii, din artistice
materiale din natură: iepuraş – din lână, casa
– din materiale alese de copil (lemn, lână,
stofă), elemente – pomi, gard, casă – din
materiale naturale. „Drumul” iepuraşului va
fi trasat liber, după voinţa copilului, cu
ajutorul unui şnur din lână. Fiecare copil îşi
poate localiza casa în spaţiul dorit, poate
trasa propriul drum, crea propria variantă de
a ajunge la ţel. Imitare cu mâna / degetul/
creionul a poziţiilor orizontală, verticală,
oblică - Lateralitate
Jocul se poate realiza în perechi sau echipe,
astfel copiii vor trasa drumul, de comun acord,
fiecare copil trasând o parte din drum,
motivând alegerea.
SCAUNUL La „scaunul autorului’’ , copiii îşi pot Element Observarea
AUTORULUI exprima opiniile, atât în legătură cu propriile Reggio spiritului critic
lucrări, observaţii cât şi cu ale colegilor de la
alte centre.

Bibliografie:
 https://artelierd.wordpress.com/2014/02/02/metoda-de-invatare-reggio-emilia/
 http://www.qbebe.ro/coltul_cu_activitati/35_ani/metoda_step_by_step_10_jocuri_si_activit
ati
 https://www.questfield.ro/conceptul-educational-questfield

PASCA ȘI OUĂLE “MUNCITE”

Coman Camelia
Mihăilescu Cleopatra
Școala Gimnazială “Vasile Alecsandri”, București

Se povestește că Maica Domnului a venit să-și plângă fiul răstignit și a aşezat la poalele
crucii un coş cu ouă, care au devenit roşii de la sângele care curgea din rănile lui Isus. Conform
Institutului Naţional al Patrimoniului, aceasta este una dintre legendele creştine păstrate în folclorul
românesc legate de obiceiul înroşii ouălor de Paşti, nelipsite, în sărbătoarea Învierii Domnului, de pe
mesele românilor. Etnologii, însă, consideră că vopsirea ouălor are origini precreştine, când Anul Nou
era la echinocţiul de primăvară. Și dacă la alte popoare obiceiurile s-au restrâns ori au dispărut cu
599
totul, la noi, vopsirea ouălor a devenit o artă. Realizarea lor migăloasă, cu diferite tehnici, materiale
şi simboluri, a făcut ca ouăle „încondeiate” să fie numite în popor ouă „muncite”.
Ouăle erau vopsite în roşu, la început, simbolizând renaşterea, forţa biruitoare, sângele vărsat
de Mântuitorul, ciocnirea ouălor fiind un simbol al jertfei. Cu timpul, culorile şi ornamentele s-au
îmbogăţit, ouăle bogat încondeiate nemaifiind destinate consumului, ci decorului. Obiceiul
încondeierii este răspândit pe întreg teritoriul țării noastre: în Muntenia și Oltenia ornamentele sunt
mai naturale și cu mai puține culori; în Moldova ouăle sunt mai elaborate și colorate; în vest sunt
realizate cu modele și culori variate, cu un grad ridicat de fineţe grafică şi cromatică.
Pasca trimite şi ea la ideea biruinţei vieţii asupra morţii, atât prin simbolistica ingredientelor
(grâul e simbol al renaşterii), cât și prin forma rotundă (legată de viaţa veşnică, fără început şi fără
sfârşit) sau dreptunghiulară (după forma mormântului lui Isus). Și pentru Pască există o legendă,
conform etnologilor de la Muzeul Țăranului Român. Umblând Isus cu Apostolii, a ajuns la casa unui
gospodar care i-a primit foarte bine, iar la plecare, fără să le spună, le-a pus pâine în traistă. Pe drum,
Apostolii l-au întrebat pe Isus când ar cădea Paştele, iar el le-a spus că atunci când vor găsi pâine de
grâu în traistele lor. Căutând, au găsit, și de atunci, spune legenda, fac femeile pască. În general
gospodinele pregătesc pasca în Sâmbăta Mare, din aluat simplu (poate fi mâncată cu ouă sau cu drob)
sau îmbogăţit cu brânză, stafide etc.
Multe superstiţii şi credinţe au ajuns să fie legate de sărbătoarea Paştelui, dar s-au păstrat şi
obiceiuri creştineşti: în unele zone, în Noaptea de Înviere, creştinii duc la biserică un coș cu pască
și ouă, pentru a fi binecuvântate de preot; de asemenea, se obișnuiește ca în a doua zi de Paști, luni,
să se meargă la rudele apropiate pentru a le vesti Învierea Domnului, oferindu-li-se acestora pască și
ouă roșii.

600
PAŞTELE ÎN ANUL 1928

Nume Prenume Culegător: Burlacu Daniela

Şcoala: Colegiul Economic ,,Octav Onicescu”
Judeţul: Botoşani

601
 TOACA

prof. Waszko Silvia Elisabeta

Colegiul Naţional „Constantin Diaconovici Loga”, Timişoara, Timiş
Culegerea: „Paștile de altădată în cuvinte și imagini”

Toaca realizată din lemn de fag sau platin este adânc înrădăcinată în obiceiurile creștine.
Înainte de apariția clopotului, a fost utilizat acest instrument, acesta fiind la îndemâna pustnicilor.
Chiar și după apariția clopotelor foarte multe comunități au continuat să folosească toaca care cântă
muzica îngerilor. Toaca este bătută în locul clopotelor din Joia Mare până la Paște și în Mănăstirea
Timișeni-Șag.
În credința ortodoxă bătăile de toacă este asemuită cu bătutul
piroanelor în mâinile și picioarele lui Iisus Hristos. Persoana care bate
toaca se gândește la suferințele Mântuitorului pe Crucea de la Golgota.
În același timp sunetul tocii este plăcut credinciosului și întăritor pentru
trăirea duhovnicească care îl apropie de Dumnezeu.
La Mănăstirea de maici toaca este bătută înaintea fiecărei slujbe
pe tot parcursul anului.
Această mănăstire a fost închisă o perioadă în perioada
regimului comunist fiind preluată de ocolul silvic, funcționănd ca spațiu
de locuințe pentru muncitori. Se spune că în acea perioadă îngerii băteau
toaca și clopotul, cântând toată noaptea, motiv pentru care lăcașul a fost părăsit o perioadă, iar în 1968
mănăstirea a fost reînființată.

602
 PORTUL POPULAR DIN COMUNA FITIONEȘTI, JUDEȚUL
VRANCEA

Prof. Geamona Diana Țopa

Școala Gimnazială Fitionești, Vrancea

Portul popular caracteristic comunei Fitionești aparține zonei Văii Zăbrăuțului și face
legătura între portul popular specific Moldovei și cel din Câmpia Munteniei.
Costumul popular femeiesc prezintă o bogăție de piese vestimentare, cu variate ornamente,
deosebindu-se costumul de lucru, costumul de sărbători și cel de ocazii, dar se diferențiază și după
vârste, astfel: costumul fetițelor, al fetelor, al femeilor tinere căsătorite și al bătrânelor.
În trecut, fetele nu-și acopereau capul până la căsătorie și erau pieptănate ”cu cărare”.
Femeile căsătorite foloseau broboada, iar bătrânele purtau basma neagră de cașmir cu ciucuri pe
margine. De asemenea, femeile foloseau năframe de borangic, ștergare albe de bumbac cu borangic
și se împodobeau cu mărgele și cercei.
Cămașa femeiască (ia) era din pânză albă de bumbac, in sau chiar cânepă. Se țesea în 2 ițe
și era decorată cu ”flori de mătase sau muște din arnici roșu și negru”.
Catrința, peștemanul sau flanica se făceau din lână de culoare neagră și se prindea cu bete.
Costumele populare pentru bărbați erau mai simple. Cămașa era lungă până la genunchi, cu
mâneci largi, pe care se aplicau diferite ornamente. Ițarii erau țesuți în 4 ițe, cu urzeală de lână și
bumbac, fiind prinși cu bârneț. Se mai foloseau sumanul, pieptarul și traista.
În picioare se purtau opinci din piele de porc sau vită, cu nojițe și obiele albe sau ciorapi.
Transmise de-a lungul generațiilor din fondul arhaic al locuitorilor din această zonă,
costumele populare se mai găsesc astăzi prin lăzile de zestre ale bătrânelor și sunt purtate mai rar, dar
cu mândrie, la biserică sau la diferite activități artistice, cu caracter tradițional sau patriotric.

Bibliografie
Marafet, Constantin, Pricop, Dumitru, Mazere Nicu, Lazăr, Felix – 2007, Monografia
comunei Fitionești – Vrancea, Editura Rafet, Râmnicu-Sărat

Străbunicii: Maranda și Grigore Airinei (1947)

603
 Grup vocal din Fitionești, județul Vrancea (1973). Solistă, ”porumbița albă” a Văii
Zăbrăuțului, Aurica Airinei (în centru, cu părul lung ).

POSTUL MARE - JERTFĂ ȘI SMERENIE

Prof. Cojocaru Alina

Şcoala Profesională ,,Sf. Ap. Andrei”
Smîrdan, jud. Botoșani

Învierea Domnului poartă însemne valorice moștenite din moși-strămoși prin care se
consolidează naţiunea şi contribuie la identificarea noastră.
Postul Paştilor, cel mai aspru post pe care îl ţin credincioşii, este de fapt o luptă a oamenilor
cu ei înşişi. Ca să reziste tentaţiilor de orice fel, fiecare trebuie să înveţe să se cunoască. Tradiţiile din
Postul Mare sunt diferite de la o regiune a ţării la alta şi datează de sute de ani. Uneori obiceiurile și
tradițiile s-au contopit, datorită migrării unor grupuri de oameni în timpul războaielor. Rezultatul a
fost unul interesant, ducând cu sine un aspect esențial, credința pură în Sfânta Treime și Măicuța
noastră.
Noi, astăzi, privim postul nu ca o pedeapsă, ci ca pe o provocare. Postul este un test al
înfrânării poftelor, o lecţie de voinţă care ne dă posibilitatea să ne autoeducăm. Prin ieşirea de sub
imperiul satisfacerii poftelor, omul devine mai liber, mai stăpân pe sine, nemaifiind robul acestora.
Atunci, în perioada postului, când credinciosul duce o viaţă curată, spiritual şi trupeşte, rugăciunile
sale au putere mai mare, iar rugile sale ajung mai uşor la Dumnezeu.
Pentru moşii şi strămoşii noştri, Paştele însemna mult mai mult decât câteva zile libere şi un
alt prilej de a sărbători cu mâncare şi băutură. Pe vremuri, oamenii trăiau cu nădejdea Învierii în toată
604
perioada postului şi respectau cu sfinţenie toate tradiţiile şi obiceiurile pe care le impunea această
mare sărbătoare.
Tocmai de aceea, vă invit azi într-un periplu printr-un sat din nordul cel mai de nord al patriei
noastre – Lișmănița – în județul Botoșani. Sat cu case răzlețe, bogat în coline alintate duios de freamăt
de salcie, salcâm, pomi fructiferi. Povestea pregătirilor pentru Sfintele Paști o știu de la mama. O
poveste a anilor ’40, și de care mama își aduce aminte cu drag, dar mai ales, cu dor. Ea s-a născut și
a crescut pe aceste meleaguri. Mi-a împărtășit o serie de tradiții, obiceiuri, trăiri din timpul Postului
Mare, dar mai ales simțiri care-și găseau locul, și mai ales omul, spre dăinuire. Astăzi, multe dintre
acestea sunt doar amintire!
În primul rând Postul Mare era privit ca o luptă a omului cu răul din el însuşi, o jertfă adusă
lui Dumnezeu, spre redobândirea la final, în Înviere, a comuniunii cu El. Prin post se obţinea o întărire
a voinţei care îi ajuta pe semeni să spună NU atunci când apărea ispita spre păcat. Era exact exerciţiul
de postire poruncit iniţial omului, de către Dumnezeu, în primul Rai. Nerespectarea lui, prin mândrie
şi poftă, a determinat alungarea omului din Rai. Bătrânii satului știau că Sfinţii Părinţi susțineau că,
dacă se postește cum se cuvine şi se reușește acest lucru, atunci oamenii aveau capacitatea de a
identifica relele din ei, cea mai eficientă modalitate de a le elimina era înlocuirea lor prin practicarea
virtuţilor corespunzătoare. Astfel, mândria se înlocuia cu smerenia, duşmănia cu iertarea, mânia cu
blândeţea, lăcomia cu înfrânarea, egoismul cu generozitatea, indolenţa cu implicarea. De aici deduc
că, în primă fază, oamenii, fără să știe acest lucru, recurgeau la un soi de meditații premergătoare
pregătirii pentru post, un fel de solilocviu care avea menirea de a pregăti mai întâi sufletul pentru
marea sărbătoare.
În duminica dinainte de intrarea în Postul Mare, avea loc un festin aproape pantagruelic (îmi
dau seama că așa era privit de ei), atât cât permiteau acele vremi străbune, care nu se lăsa însă cu
excese alimentare şi bahice. Hrana era consumată cu înțelepciune. Se pregăteau feluri de mâncare
fără carne, dar care conţineau multe produse lactate: brânză caș ori de la putină, lapte acru, brânză cu
smântână și mămăliguță, borș de legume cu smântână, învârtite cu brânză (un fel de plăcinte). La
Lăsatul Secului, toţi din familie, chiar și vecinii, se adunau şi mâncau. Toată comunitatea se aduna şi
gusta din toate, pentru a nu duce lipsa mâncărurilor în cele 40 de zile de abstinenţă. Toată lumea din
sat trebuia să se împace cu toată lumea cu acest prilej, iar cei săraci, care nu-şi permiteau festinul,
primeau de pomană.
A doua zi urma spolocania – Lunea curată cum era denumită această zi de bătrâni, și care
marca intrarea în post printr-o curăţenie generală destul de drastică, întreaga perioadă a postului fiind
una în care se urmărea purificarea prin toate mijloacele. Luni, în prima zi de post, femeile se
îndeletniceau cu spălatul tuturor blidelor (vaselor) din bucătărie. Se pregătea leşie şi se spălau toate
farfuriile, lingurile, oalele, toată bucătăria, mobilierul (destul de modest în acele vremuri), în general
toată casa era curăţată, astfel încât orice urmă de grăsime de natură animală să dispară, ca să nu se
spurce mâncarea de post. Chiaburii, sătenii mai înstăriţi, foloseau chiar un alt rând de vase care erau
coborâte din pod doar pentru perioada de post.
Postul Paştelui era ţinut cu sfinţenie în comunităţile tradiţionale, acesta fiind mult mai sever
decât cel al Crăciunului. Restricţiile la alimente culminau cu Săptămâna Mare, atunci când se ţinea
post negru sau doar cu pâine şi apă. Înțelegem din cele relatate, că prima zi a Postului Mare se numea
lunea curată, practicile specifice acestei zile fiind spolocania și înăcrirea borşului. Spolocania sau
spălarea presupunea curăţirea gurii, gâtului şi a stomacului cu borş holtei, adică borş acru proaspăt
umplut.

605
 Un fel de lege nescrisă preciza ca până la Denii, satele să fie îngrijite și primenite. Oamenii
erau într-un continuu treapăd. Fiecare își grijea casa și ograda, iar fetele și femeile gospodine trebuiau
să termine tot ce aveau de tors și de țesut.
Primenirea caselor ocupa un loc aparte pe lista gospodinelor. Bătrânele satului susțineau că,
în ziua Sfintelor Paști, fiecare căsuță era vizitată de Măicuța Domnului care privea prin fiecare ungher
și cotruță pentru a vedea dacă femeile s-au pregătit cum se cuvine pentru Învierea Domnului.
Desprindem de aici un bun simț autentic, țărănesc, care n-ar fi permis roșeața în obraji cu prilejul
acestei vizite. Astfel că, fiecare porțiune și ungher era tratat cu mare responsabilitate. Femeile
pregăteu lut, un amestec din argilă, bălegar de cal și apă, pe care-l frământau bine cu picioarele, apoi
îl lipeau delicat pe pereții interiori și exteriori, acolo unde apăruseră crăpături peste iarnă. După ce
lutul se usca, pereții erau văruiți iar cei de la exterior primeau un brâu elegant cu var amestecat cu
cenușă. În case, pe jos, nu existau dușumele din lemn, ci tot lut, deci și aici gospodinele foloseau
pentru prefacere o spoială fină cu lut. Prispa casei era tot din lut şi completa construcţia casei. Deseori
aceasta purta urmele mâinilor care le-au îngrijit ani la rând deoarece prispele din lut nu prezentau
rezistenţă la ploi şi zăpezi.
În tot acest timp, toată rufăria și obiala din casă erau primenite, dichisite și aerisite. Pentru
spălat se folosea eterna leșie pregătită dintr-un amestec de oncrop cu cenușă. Rufăria era pusă într-un
trunchi de răchită scobit peste care se turna leșie și oncrop, unde acestea erau răsfățate timp de două
zile fără a se umbla la ele. Rufele mai curate erau scoase și limpezite la pârâu, urmând ca cele mai
murdare ori pătate să fie nițel ciomăgite în apa cu acel detergent natural urmând ca ceva mai târziu
să îmbrățișeze și ele apa curată a pârâului.
În trecut, familiile țărănești urmau un adevărat ritual în pregătirea tuturor celor necesare
postului, folosindu-se, după reguli nescrise, de credințele și obiceiurile păstrate din străbuni și de tot
ce aveau la îndemână, atât pentru pregătirea bucatelor de post, care impresionau prin gust și
diversitate, cât și pentru o bună organizare a treburilor casnice, dar, mai ales, pentru păstrarea unei
stări de armonie în acestă perioadă de încercare a trupului și a sufletului.
Postul nu însemna însă numai abținere de la mâncare sau îndeplinirea anumitor obiceiuri.
Oamenii aveau grijă să nu vorbească mult sau urât, să nu se certe și să nu supere, dar nici să nu
împileze pe nimeni. Sfintele Paști, după această lungă perioadă de încercare a trupului, dar mai ales
a sufletului, era așteptat ca o izbăvire, ca o izbândă a Luminii asupra întunericului, a binelui asupra
răului.
Iată deci, astfel posteau oamenii în trecut… Timpul avea alte repere, era firesc să nu mănânci
de dulce (tot postul, nu doar prima și ultima săptămână cum se practică acum), să cauți să nu te cerți,
să ierți, să muncești cu râvnă și hărnicie, să te rogi, să cauți să fii și mai aproape de Dumnezeu… Era
făcut efortul de îmbunătățire!
Acum e foarte trist că postul a devenit ceva opțional, iar lumea se conduce după alte repere…
Mi se pare de necrezut cum, în mai puțin de un veac, s-a schimbat atât de mult modul de viețuire, de
simțire și de trăire creștină.
Tot așa, cu modestie și smerenie, urmau pregătirile pentru noaptea cea mare, a Învierii
Mântuitoului nostru. Fără să depunem vreun efort, doar depărtându-ne ușor de treapădul zilelor
noastre, le putem auzi norocirea din Noaptea Sfântă: Hristos a Înviat! Răspunsul venea clar, natural,
cu bucurie și maximă simțire: Adevărat a Înviat!

606
 RITUALUL FOCULUI DE SFINȚII MUCENICI LA
IZVOARE

Prof. Cojocaru Gruia

Şcoala Profesională ,,Sf. Ap. Andrei”
Smîrdan, jud. Botoșani

Tradițiile și obiceiurile românilor sunt nestemate care n-ar trebui lăsate pradă uitării ori
părăsite dar nici schimbate prin troc cu obiceiuri importate. Sunt ale noastre, ne definesc, ne
îmbogățesc spiritual, ne trimit o rază de unicitate. Acestea sunt diferite de la o zonă la alta, după cum
spune o vorbă veche câte bordeie, atâtea obiceiuri, însă tocmai acest aspect aduce după sine
originalitate, autenticitate și frumusețe.
Românii au fost dintotdeauna un popor credincios, cu frică și nădejde în Mântuitor, iar
majoritatea tradițiilor și obiceiurilor relaționează cu sărbătorile religioase. Varietatea acestora se
datorează trecutului zbuciumat pe care l-a avut poporul nostru, cotropitorii neamului fiind direct
responsabili de mozaicul acesta de tradiții și obiceiuri.
Sunt zone în țara noastră mândră unde tradițiile din moși strămoși nu și-au pierdut practica
nici în zilele noastre pline de urdină. Așa se întâmplă, spre exemplu, și în satul Izvoare din comuna
Suharău care aparține celui mai nordic județ – Botoșani. Mulți spun că este un sat pe cale dispariție,
însă mie îmi place să-l privesc cu speranță și, mai ales, cu nădejde. E satul bunicilor mei.
Din mulțimea superstițiilor și obiceiurilor, unele mai dăinuie și astăzi, mai ales în ogradele
bătrâne, unde timpul pare-se, încă este răbdător. E vorba de aprinderea focurilor ceremoniale, obicei
practicat încă din Evul Mediu, dar a cărui origine se pierde în negura vremurilor. Focurile în aer liber
se aprindeau și se mai aprind încă pe alocuri, mai cu seamă primăvara. Cele de primăvară le zăream
de obicei de sărbătoarea Sfinților Mucenici, în Postul Mare, în ajunul Sfintelor Paști și pe 1 Mai.
Bătrânii ne spun că tradițiile acestea de sărbători sunt însoțite de obiceiuri și ritualuri sacre și ne roagă
să nu renunțăm la ele, să nu le dăm pradă uitării pentru că, doar ele ne umplu sufletul de bucurie și
abia atunci simțim că vine sărbătoarea cu adevărat.
Pe 9 martie se prăznuiesc Sfinţii 40 de mucenici din Sevastia. În credinţa populară se spune
că în această zi se deschid mormintele şi porţile Raiului pentru sufletele celor morţi, de aceea se dau
de pomană Sfinţi - preparate din aluat în formă de 8, unși cu dărnicie cu miere pură, după care primesc
un adevărat răsfăț cu nuci alese râșnite gingaș sub presiunea făcălețului. Tot azi bărbaţii obişnuiesc
să se cinstească cu 40 de pahare cu vin, după ce, în zori de zi, au aprins focurile ritualice. Au ars
resturile vegetale prin grădini, acest aspect însemnând purificarea spațiului. Obiceiul simbolizează
arderea spiritului iernii și renașterea spiritului verii. Datorită focurilor aprinse prin ogrăzi și grădini,
satul se cufunda în dimineața zilei de 9 martie în nori albi de fum. Aerul proaspăt al zorilor de zi,
contopit deasupra iazului cu olmul fumului purificator, cu siguranță îi ducea pe localnici mai aproape
de Dumnezeu. Focurile se aprindeau cu resturi vegetale curate, rezultate din curățirea livezilor de
crenguțe și frunze uscate, cu strujenii (coceni) adunați din ieslea vitelor, cu resturile de paie care-au
păzit iernaticul. Desprindem de aici că țăranii nu ardeau în această zi orice gunoaie ce le cădeau în
cale, atenția pentru tradiție fiind vie și păstrată cu sfințenie. Credeau într-o protecţia magică a casei
şi anexelor gospodăreşti prin presărarea cenuşii de la focurile aprinse.
Iată deci, care era importanța funcţiei apotropaice a focurilor ritualice de la Izvoarele
suhărean de Sfinții Mucenici, aspect direct legat de străvechea credinţă în rolul purificator al acestuia.

607
 RITUALURI DE NUNTA

Prof.pentru invaţământul primar, Stefan Ana Maria

Prof.pentru invaţământul primar, Bucsai Liliana
Şcoala Gimnazială Buznea
Loc .Buznea, com. Ion Neculce, jud. Iaşi

Cadre generale
În cercetarea de faţă s-au folosit trei surse din arealuri diferite: Elisabeta Carp, 72 ani, din
Găneşti, comuna Ion Neculce, Ruxanda Caras, 84 ani, din satul Buznea, comuna Ion Neculce, şi
Cristian Chişcă, 48 de ani, din Cucuteni, vornic, păstrător şi continuator al tradiţiei strămoşeşti .
“Nunta este socotită din vechime o taină ca şi naşterea şi moartea: spre deosebire de acestea
însă, omul participă la nuntă conştient în ceasul de floare al vieţii sale. Dacă naşterea corespunde
zorilor vieţuirii şi moartea amurgului, nunta este ceasul de amiază cel mai limpede pentru om, dar şi
cel mai greu tocmai datorită acestei limpezimi.”11
Nunta, alături de înmormântare, este, poate, singurul moment care adună şi uneşte toată
suflarea dintr-un sat.
Nunţile de odinioară începeau de sâmbătă sau duminica şi ţineau două sau chiar trei zile.
Nunta este caracterizată sau poate fi privită din perspectiva mai multor momente:
1) Luarea naşilor
2) Bărbieritul mirelui
3) Luarea miresei de acasă
4) Petrecerea în sine
5) Dezhobotatul şi intrarea în rândul familiştilor.
Nunta începea fie sâmbăta, fie duminica, în funcţie de preferinţele mirilor, naşilor sau
socrilor. Cu toatea acestea, fie că începeau sâmbăta, fie că începeau duminica, cununiile erau tot
timpul planificate la biserică duminica, imediat după Sfârşitul Sfintei Liturghii.

Bărbieritul mirelui
Bunul mers al unei nunţi era susţinut de un vornic. În vreme, vornicul era un bărbat selectat
fie din rândul rudelor sau cunoscuţilor din partea mirelui sau ai miresei.
După ce vornicul primeşte prosopul şi sticla cu vin, acesta merge acasă la naşi, fiind însoţit
doar de lăutari. Mirele rămâne la el acasă. La naşi, alaiul vornicului este întâmpinat de naş, cinstit cu
vin şi cozonac după care, vornicul, cu naşii şi cu muzicanţii, se întoarce la mire acasă. Urmează
bărbieritul mirelui de către naş, în mod simbolic, bineînţeles, însemnând pregătirea pentru marele
eveniment. Autorul Ioan Meiţoiu menţionează în cartea “Spectacolul nunţilor” un cântec cules din
Petricani – Neamţ, cântec specific acestui moment al nunţii:
“Pusei briciu-n bărbioară Plânge-mă, maică, cu dor
Pusei briciu-n bărbioară Că şi eu ţi-am fost fecior,
Mi-a căzut o lăcrămioară Ţi-am scos boii din ocol
Şi mi-a căzut drept pe piept, Şi ţi-am dat vreun ajutor.
Mă despart de tineret. Maică, măiculiţa mea,

11
Moanţă, Ion, Nunta la români, Editura Minerva, Bucureşti, 1989, p. 5
608
 Sărut mâna şi mă iartă Şi de-oi face cât de bine
Poate ţi-am greşit vreo dată. Străinului nu-i mai vine.
- Să ţi-o deie străinii Foaie verde foi de tei
C-ai dat mâna cu dânşii. De azi nu mai eşti holtei
- Hai, măicuţă, dumneata. Să mai umbli cu flăcăi
De străini m-oi sătura Şi să mai baţi porţile
Că străinu-i ca şi spinul Şi să mai pierzi nopţile.”12
Mai amar decât pelinu!

Luarea miresei de acasă

Cu vornicul şi cu naşii alături, mirele merge cu întreg alaiul la casa miresei.
Ruxanda Caras îşi aminteşte că înainte de a începe nunta, “mirele o venit călare şi i-am pus
toate năframele şi a plecat la Buznea şi a legat la toţi cei 12 vornicei, la mână, şi la cal la coamă câte
o batistă brodată şi ţesută de mine. Sâmbătă a fost treaba asta. Sâmbătă mai pe seară mama m-a dat
cu nuntă. A venit mirele cu vorniceii toţi pe cai, i-o ales pe cei mai frumoşi cai. Când o început să
pornească de la Buznea până la Găneşti au mers hop hop. Numai hopuri. Nănaşii au venit cu căruţa
lor împodobită. În carul cu boi s-o suit lăutării. Erau 12 lăutari. Căruţa nănaşilor era cu cai care aveau
şi ei la coamă bastiste. Tata o pus un frate de al lui, Moş Alecu să-I primească. A ieşit cu sticla de vin
şi cu pahari şi i-a primit. Vorniceii şi-au legat caii şi mama a pus masa, că a venit o grămadă de-a
lume şi neamuri de-a miresei şi de-a mirelui, şi pe lăutari. Eu eram îmbracată şi stăteam în pragul
uşii. Aveam o rochie cu floricele de tot felul, iar mirele era cu iţari cu cameşă. Eu i-am cusut cămeşa
din borangic”.
La poarta miresei, vornicul este întâmpinat cu o căldare plină cu apă pe care este aşezat un
colac mare, frumos împletit . Călăreţii, tineri din partea mirelui, circulau prin tot satul, când la deal şi
când la vale. Naşii erau în car iar mirele şi el călare pe cal, dar el nu circula ci mergea călare alături
de nuni.
Şi călăreţii nu au intrat în ogradă până nu a ajuns naşii şi cu mirele. Prima dată când a ajuns
mirele, s-au deschis porţile mari şi cineva a pus o prăjină mare de la un stâlp la altul al porţii şi a pus
pe ea un colac ca de panacidă. Sub colac era o cofă cu apă. Pe sub aceea a trecut mirele călare. Dar
în timpul aista, vornicul a început să spuie:
“Bună ziua, cinstiţi gospodari, A venit să o ia de soţioară.
Domnul nostru împărat Noi nu am venit cu ceartă
De dimineaţă s-a sculat Nici cu zăbavă
Şi pe faţă s-a spălat Am venit să căutăm o floare
Părul şi l-a pieptănat S-o sădim în grădina mare
Oaste mare-a adunat Ca să crească
Ş-a plecat după vânat. Şi frumos să înflorească.
Şi-a văzut o urmă de căprioară De aceea, dacă doriţi să ne primiţi
Dar nu era de căprioară Pe noi să ne omeniţi.
Ci era urmă de fecioară. Şi cu asta am terminat
Şi cinstitul nostru împărat Ş-am pus mâna pe colac.” (Cristian
A văzut că e fecioară Chişcă)

12
Meiţoiu Ioan, Spectacolul nunţilor, Comitetul de stat
pentru cultură şi artă, Casa Centrală a Creaţiei
Populare, Bucureşti, 1969, p. 262
609
 Dacă vornicul nu era atent, cineva din alaiul miresei îi putea fura colacul. Dacă vornicul era
mulţumit cum a fost primit şi cinstit şi nu era bătut cu urzici peste gard, el putea împărţi colacul cu
cei de faţă. Colacul era, de fapt, răsplata pentru toată munca pe care a depus-o şi o va depune vornicul
în timpul nunţii. Era o onoare şi o cinste dacă vornicul împărţea cu cineva colacul.
După acest moment, mirele intra cu naşii în casă ca să scoată mireasa afară.
“Mirele intrând în casă şi văzând că mireasa nu este în casă, întreabă:
Unde-mi este floarea cea aleasă
Prea frumoasa-mpărăteasă!?
La care mama fetei îi răspunde:
Este dusă la fântână
Spală pânză c-o vecină
Şi să facă trei basmale
Pentru faţă cumitale.”13
Până a găsi mireasa adevărată, mirele putea găsi o mireasă falsă, trebuind să plătească diferite
vămi ca să dea de aleasa inimii lui. Se intra în casă şi se scotea mireasă de către mire afară, strigându-
se de către nuntaşi:
“De trei ori pe după masă
Să scoatem floarea din casă,
De trei ori ş-o dată bine
Să iasă şi domnul mire.” (Elisabeta Carp)
Toată această strigare era împletită cu o horă de mână, numită “Hora miresei”. Aşezarea era
următoarea: vornicul în faţă, primul, cu icoana în mână, după el mirii, naşii, socrii mari, socrii mici
şi restul nuntaşilor. În paşi de horă, se înconjura de trei ori masa, o masă pe care erau aşezate cele
necesare naşei la înhobotatul miresei.
Se trece la hobotul sau înhobotatul miresei. Naşa leagă pe două crenguţe împodobite cu
beteală voalul şi-l joacă deasupra capului miresei. În acest timp, vornicul şi cu mireasa împart batiste
fetelor prezente la eveniment. Batistele simbolizează lacrimile miresei. Flăcăii pot fura batistele de la
fete, iar acestea din urmă, ca să le primească înapoi, trebuie să le ofere flăcăilor ceva în schimb. De
cele mai multe ori răsplata constă într-un sărut.
Mai apoi, mirele şi mireasa sunt aşezaţi cu faţa spre răsărit şi către icoana pe care a purtat-o
în braţe vornicul la “Hora miresei”. Mirele va sta în partea dreaptă iar mireasa în partea stângă. Naşa
pune voalul pe capul miresei iar naşul va pune floarea la mire în partea dreaptă. De precizat că mirele
este singura persoană care va purta floarea în partea dreaptă, ceilalţi purtând-o în partea stângă. Acest
lucrul îi va conferi importanţă mirelui şi îl va distinge dintre ceilalţi bărbaţi nuntaşi.
Mirii vor pune în piept florile la naşi iar mai apoi la socrii mari şi la socrii mici. Dacă este
timp şi se doreşte acest lucru, se începe o horă de mână, iar mireasa va pune flori în piept tuturor
nuntaşilor. Dacă nu, ea poate delega domnişoarele de onoare care să facă acest lucru.
Urmează mai apoi momentul iertăciunii, un moment plin de sensibilitate şi semnificaţii.
Practic, acum tinerii primesc binecuvântarea de la părinţii lor să se căsătorească. Socrii mari şi socrii
mici se aşează pe scaune, soacrele fiind cele care stau în mijloc. Mirii se aşează în genunchi în faţa
părinţilor: mirele cu capul în braţele mamei lui iar mireasa cu capul în braţele mamei sale. Mamele
pun mâinile deasupra capului copiilor, după care vornicul spune “Iertăciunea”:
“Cinstiţi prieteni, Naşi şi nuntaşi,

610
Daţi-mi ascultare Şi de-acum vă potriviţi
La a mirilor rugare; Creşteţi şi vă înmulţiţi.
Că ei m-au rugat Ca frunza pădurii,
Să le cer iertare Ca nisipul mării.
De la ai lor părinţi, Şi de-atunci trăgându-se
Care s-au zbătut Neam de neam
Până i-au crescut. Viţă de viţă
Că încă nu s-a pomenit Până când a ajuns rândul
Fiii aşa mari să crească La aceşti doi fii de-ai dumneavoastră
Înaintea părinţilor şi a lui Dumnezeu Care stau îngenuncheaţi, aplecaţi
Să nu greşească. Şi cu ochi-n lăcrimaţi
Numai Dumnezeu e negreşit Şi se roagă să-i iertaţi
Că El toate le-a rânduit: Şi să-i binecuvântaţi.
Dumnezeu luni a făcut semn cu mâna - Îi iertăm şi-i binecuvântăm.
Şi a făcut lumina, Că sânul v-o supt,
Marţi a făcut pământul Bucurie nu v-o făcut,
Numai cu cuvântul, Şi din somn dulce v-o sculat.
Miercuri a făcut cerul Poate că i-aţi blestemat
Şi l-a-mpodobit cu stele, Că blestemul părinţilor
Joi a făcut vietăţile pământului Risipeşte casa fiilor.
Şi păsările cerului, Iar binecuvântarea părinţilor
Vineri a făcut apele Întăreşte temeliile caselor copiilor.
Mările şi oceanele, Să fie casa numai din crengi de alun
Sâmbătă a făcut raiul Prin bună înţelegere, cât lume a ţine
De la Apus la Răsărit Iar dumneavoastră, cinstiţi părinţi
Cu toate frumuseţile l-a-mpodobit. Bine să vă amintiţi
Şi apoi Dumnezeu De a voastră fericire
Văzând că nu este fiinţă omenească Pe timpul căsătoriei,
L-a făcut pe om Cum aţi stat îngenuncheaţi
Şi i-a pus numele Adam. Şi de părinţi v-aţi rugat
Şi-apoi Dumnezeu văzând că nu e bine să fie Iar ei v-o iertat
omul singur pe pământ Şi v-o binecuvântat.
Şi-a luat din el o coastă Ca să trăiţi
Şi a făcut pe Eva, strămoaşa noastră. Şi să-n floriţi
Numai Adam s-a sculat Din aceste tinereţi
Şi la Eva s-a uitat Până la adânci bătrâneţi.
Şi s-a pus pe strigat Dar şi mie, pentru această urare
Parcă n-ar fi lucru curat. Mi se cade un bacşiş mare
Of, Doamne, doar eu singur m-am culcat De la socru mic şi mare
Şi lângă mine ce-am aflat? Iar de la cinstita mireasă
Dumnezeu i-a cuvântat: O năframă de mătase
Adame, Adame nu te întrista Iar de la cinstitul mire
Că aceasta va fi soţia ta. Un pahar cu vin
Că este os din oasele tale, C-aşa-i de la Hristos. Amin.
Şi carne din carnea ta Să trăiţi mulţi ani fericiţi!
Şi se va chema Eva. Să vă dea Dumnezeu sănătate noroc
611
S-aveţi bucurie Mulţi ani să trăiască!” (Cristian Chişcă)
De pe urma fiilor dumneavoastră.
După Iertăciune urmează “împărtăşania de iertare” sau “păhărelele”. Vornicul de masă
pregăteşte două păhărele cu vin. Pe rând, mirii şi socrii gustă o gură de vin după care restul îl aruncă
peste cap, ca şi cum ar dori să păstreze doar binele şi să arunce şi să uite cele rele.
Dacă mireasa era dintr-un sat şi mirele din altul, după “Iertăciune” urma masa de cununie,
iar după aceasta jucatul zăstrii. Mai întâi flăcăii din sat scoteau lada de zestre şi băteau în dânsa ! ,,Era
o hodorogeală...!” Zestrea era jucată de flăcăi, femeile din satul soţului o aşezau în car. Aşezau
plapume, perne, aşternuturi, coverturi. Strigau şi chiuiau.
Iată ce ne povesteşte şi Ruxanda Caras despre acest moment: “După masă, m-o luat mirile
cu nuna şî cu nunu, m-o suit în căruţă, acolo lângă nănaşa. Şi pe urmă în urma mea tătă zestrea mi-o
cărăbănit-o din casă. Am avut patru perne lungi, două plapume, patru covoare alese de mine, un
lăicer numai vrâste şi pânză pentru treierat. Socru-miu avea zece hectare şi era lege ca mireasa să aibă
ţol mare de cânepă. Când mă duceam să treiere grâul, noi aşterneam ţolul cel mare lângă batoză. Am
gătit de cărat zăstrea, sâpetul cu haine: fuşte, taiur, rochii, cămeşi, bluze. O pus sâpetul cela în căruţă
şi pe urmă zestrea mea, o învelit-o cu ţolul cel mare. Mi-am luat rămas bun de la tata şi mama. Şi pe
urmă gata.”
După momentul “Iertăciunii”, în alte zone, mireasa se urcă pe un scaun ca să fie mai înaltă
decât nuntaşii. Ea primeşte un colac, mai nou cozonac, tăiat în patru şi, cu faţă spre răsărit, face
semnul crucii cu una din bucăţile colacului, se face că o aruncă nuntaşilor dar o păstrează pentru a o
împărţi mai apoi cu naşii. Se spune că bucata de colac păstrată simbolizează norocul miresei. Mai
apoi face cruce spre apus cu o altă bucată de colac pe care o aruncă nuntaşilor, apoi cu o alta spre
miazăzi şi apoi spre miazănoapte. Totul se petrece pe acorduri de geampara iar nuntaşii bat din palme.
Mireasa era supusă la prima probă de foc de către soacra mare: “Am venit pe jos la casa
mirelui. Şi nu am ştiut şi nici nu mi-a spus nimeni ce o să păţesc. Când am ajuns la soacră-mea, am
văzut că de la poartă şi până la uşă era aşternut un ţol. Afară tocmai ploase. Era glod. Eu am stat şi
m-am uitat cum să calc eu pe aista? M-am aplecat uşor, l-am făcut sul şi pe urmă am intrat. Soacră-
mea aştepta în prag. Drept în capăt, sub covor era mătura şi cleştele. Pe urmă am aflat eu de ce le-a
pus acelea acolo. Eu dacă intram şi călcam pe acelea nu eram gospodină. Am văzut că lu’ soacră-mea
îi râdea mustaţa, dar am crezut că râde că i-am strâns ţolul.”, îşi aminteşte mireasa de altădată
Elisabeta Carp.
O variantă destul de asemănătoare am aflat şi de la Ruxanda Caras: “Părinţii au rămas acolo,
iar eu am venit însoţită doar de o soră de a mea. Mireasa venea la mire doar însoţită neapărat de o fată
din familie că nu avea voie mireasa să doarmă cu mirele ci sora mi-a ţânut de urât. Ş-am venit încetu,
încetu şî am ajuns la Buznea. M-o luat soacră-mea de mână din căruţă şi m-o suit pe scări. Soacra
aşternuse de pe pragul uşii şi până pe scări un ţol Eu l-am strâns vălătuc până la uşă. Mătura era sub
ţol şi un băţ. Am găsit mătura şi am măturat pe scări. Ce ai găsit trebuia să foloseşti. Ce era rău să
arunci. Zicea că dacă ştiu să mătur sunt gospodină. Măturam frumos prin toate colţurile. M-a dus
socra într-o cameră şi am stat acolo cu sora mea. Mi-a adus apoi zăstrea din căruţă şi mi-a aşăzat-o
frumuşăl unde eram eu.”

BIBLIOGRAFIE
1. Meiţoiu, Ioan, Spectacolul nunţilor, Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, 1969,Casa
Centrală a Creaţiei Populare, Bucureşti;
2. Moanţă, Ion, Nunta la români,1989, Editura Minerva, Bucureşti.

612
MIRI SI NASI DIN ANUL 1960

SCENETA DE SFINTELE PAŞTI

Prof. înv.primar Şimon Mihaela Monica

Lic.Teoretic “Ioan Buteanu”Şomcuta Mare,
Maramureş

Serbarea se poate organiza la clasele III-VI. Sceneta pe care o conţine este preluată dintr-o
carte de serbări şcolare şi este uşor modificată.
Desfăşurare serbare (Copiii se află pe scenă, în semicerc; prezentatorii – la capetele semicercului,
vin în centru, în faţa celorlalţi.)
Prezentator 1: - Bună seara!
Prezentator 2: - Bine aţi venit la serbarea de Sfintele Paşti a clasei a …!
Prezentator 1: - Sărbătoarea Sfintelor Paşti ne reuneşte pentru a ne reaminti şi a retrăi ultimele
zile din viaţa Mântuitorului Iisus Hristos şi marea minune a Învierii Sale.
Prezentator 2: - Prin cântări şi versuri, vă vom purta de la bucuria Floriilor la Patimile şi
Răstignirea Domnului, pentru ca în final să triumfe bucuria şi lumina Învierii.
Prezentator 1: - Dar hai să purcedem la drum!
Prezentator 2: - Pentru început, o/îl invităm pe … să recite câteva versuri din poezia “Floriile”
de Vasile Alecsandri.
→ Se cântă un colind de Florii: “Azi cu toţi să prăznuim”
Prezentator 1: - În continuare, … va recita poezia “Solul Golgotei” de Mihai Codreanu.

613
→ Se cântă: “Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu!”
(bis)
“Doamne al puterilor” (bis)
Prezentator 2: - Urmează … cu poezia “Pe cruce” de Vasile Voiculescu.
→ Se cântă primele două strofe din Prohodul Domnului, “Doamne Iisuse Hristoase” şi “Toţi cu inima
curată”.
Prezentator 1: - … ne va bucura cu versurile poeziei “Paştile” de Mihai Popescu.
→ Se cântă troparul Învierii: “Hristos a înviat din morţi…”
Prezentator 2: - Acum vă invităm la o scenetă despre Învierea Domnului.
Prezentator 1: - Iată şi personajele:
Prezentator 2: - Femeile mironosiţe:
Prezentator 1: - Maria,
Prezentator 2: - …
Prezentator 1: - Maria Magdalena,
Prezentator 2: - …
Prezentator 1: - Salomeea,
Prezentator 2: - …
Prezentator 1: - Ostaşul Login,
Prezentator 2: - …
Prezentator 1: - Arhiereul,
Prezentator 2: - …
Prezentator 1: - Sfântul Apostol Petru,
Prezentator 2: - …
Prezentator 1: - Îngerul,
Prezentator 2: - …
Prezentator 1: - Vă dorim vizionare plăcută!
Tabloul nr. 1 (Copiii ies din scenă; rămân doar opt copii care vor recita versurile următoare.)
1. Cinstiţi creştini prea iubiţi, 5. Bucurie îţi vestesc,
Poftiţi ca să ne primiţi; Bucurie îţi grăiesc,
La dumneavoastră venim Că Fiul tău Cel prea sfânt
Să vă propovăduim. A înviat din mormânt.
2. Cuvinte de înviere, 6. Şi pre morţi i-a ridicat,
Să vă facem mângâiere Izbăvindu-i de păcat.
Şi cântări cu voie bună Acum să ne veselim,
Zicem cu toţi dimpreună. Noule Ierusalim!
3. Hristos a înviat din morţi, 7. Că slava Domnului Sfânt
Ca să ne învieze pre toţi, Peste tine-a strălucit.
Cu moartea, moartea călcând, Saltă, Sioane Sfinţit,
Tuturor viaţă dând. Şi te bucură cinstit!
4. Îngerul a alergat 8. Iară tu, o, Maică vie,
Şi Fecioarei a strigat: A vieţii de vecie,
O, tu, cea plină de dar, Veseleşte-te curat,
Nu te-ntrista cu amar! Că Fiul tău a-nviat!
Tabloul nr. 2 (Femeile mironosiţe şi îngerul)
Maria: Surorilor, ascultaţi,
Mie un răspuns să-mi daţi!
614
 Cine ne va răsturna,
Deasupra gropii, piatra?
Maria Magdalena: Of, şi cât este de mare!
Nu vom putea mi se pare
Luarea acoperişului
Deasupra mormântului.
Salomeea: Of, tare ne-nspăimântăm,
Dar tot veniţi, să vedem!
Îngerul: Pentru ce voi alergaţi
Şi pre cine căutaţi?
Maria: Pre Iisus Cel răstignit
Ca să-L aflăm am venit.
Venim întru-această vreme
Ca să-l ungem cu miresme!
Îngerul: A-nviat, nu este-aici,
Spuneţi şi la ucenici,
Lui Petru şi lui aceia,
Că merge la Galileia
Şi-acolo, cum s-o cădea,
Pre Iisus Îl vor vedea.
Tabloul nr. 3 (Ostaşul Login şi arhiereul)
Ostaşul Login: Jidovesc arhiereu,
Eu zic cugetului tău
Că Hristos cel răstignit
Şi de jidovi chinuit,
Eu îţi vestesc adevărat
Cum că El a înviat!
Arhiereul: Of, ostaş împărătesc,
Eu frumos îţi dăruiesc,
Ascultă ce eu ţi-oi spune
Nu vesti acea minune!
Ţine în mână argint
S-am la tine crezământ!
Ostaşul Login: Argintul nu ţi-l primesc,
Vreau să propovăduiesc!
Eu, ostaş împărătesc,
Care Login mă numesc,
Mari locuri şi prea mărite
Îmi sunt mie dovedite.
Când am văzut c-a înviat
Aşa tare am strigat:
Fiul lui Dumnezeu, Hristos,
Carele din iad ne-ai scos,
Cu mărita Ta-nviere,
Ne-ai dăruit mângâiere.
Tabloul nr. 4 (Sfântul Apostol Petru şi femeile mironosiţe)
615
 Petru: Hristos, când a înviat,
Întâi cui S-a arătat?
Salomeea: Întâi l-a văzut Magdalena
Că Eva a făcut vina.
Petru: Pentru ce n-a văzut bărbat
Când Hristos a înviat
Şi-a văzut întâi femeie
A lui Hristos înviere?
Salomeea: Căci prin ea a venit blestemul
De a mers în iad tot omul
Şi prin ea a venit păcatul,
Primind de la şarpe sfatul.
Maria Magdalena: Petre, noi am mers plângând
Pân-am ajuns la mormânt.
Şi îngerul a strigat
Că Hristos a înviat;
Şi noi tare ne-am temut
Şi, venind, L-am şi văzut.
Că mi-a şi grăit El mie,
Ca să spun la toţi şi ţie:
Hristos din morţi a înviat
Şi din mormânt S-a ridicat!
Petru: Mi-a mai spus mie-o femeie,
Dar am crezut că-i părere;
Deci, fiindcă locul văd,
Şi eu cu-adevărat cred
Că Hristos a înviat
Şi din mormânt S-a ridicat,
Pentru-aceea vom cânta,
Toţi vom glăsui aşa:
Petru şi mironosiţele: O, ce zile luminoase,
O, ce Paşti mari şi frumoase,
O, şi ce zile vestite,
O, Paşti nouă şi sfinţite!
Tabloul nr. 5 (Vin în scenă copiii care vor recita următoarele versuri.)
Paştile cele de taină, Iară noi, norodul cel sfânt,
Paştile fără prihană, Pliniri semnelor văzând,
Paştile izbăvitorul, Cu cântări ne-nveselim,
Hristos răscumpărătorul! Dumnezeieşte prăznuim.

Paştile care-au deschis Pentru Sfânta Înviere,

Raiul ce a fost închis, Avem cu toţii mângâiere
Paştile ce-nmiresmesc, Şi zicem toţi dimpreună
Pre credincioşi îi sfinţesc! Tot cântări cu voie bună.

O, ce Paşti cu bucurie Hristos a-nviat din morţi,

616
 Şi cu mare veselie, Mântuindu-ne pe toţi,
Că David sărea jucând, Cu moartea, moartea călcând,
Înaintea umbrei săltând! Morţilor viaţă dând.

Doamne, Te milostiveşte
Şi pre noi ne-nvredniceşte
Ca raiul să-l dobândim
Şi în veci să Te mărim!
Copiii ies din scenă. În acest moment, se pot introduce cântări bisericeşti, precum “Fericirile”,
“Doamne Sfinte şi-ndurate”, sau alte piese cu tematică religioasă.
Prezentator 1: - Cu prilejul Sfintelor Paşti, vă adresăm tuturor urări de sănătate şi mântuire,
de pace şi bucurie!
Prezentator 2: - Şi-L rugăm pe Hristos Domnul, Biruitorul iadului şi al morţii, să ne dăruiască
ajutorul Său ca să dobândim bucuria pascală în toate zilele vieţii noastre.
Ambii prezentatori: - Hristos a înviat!

TRADIŢIA STROPITULUI ÎN A DOUA ZI DE PAŞTI

Autor: prof Danciu Diana

Grăd. P.P. Nr.32, Timişoara

Tradiţia stropitului fetelor de măritat şi a nevestelor, în a doua zi de paşti, este una veche,
preluată de la maghiari şi germani. Obiceiul se păstrează în banat, atât la sat, cât şi la oraş, mai ales
în familiile de etnie germană sau maghiară. În Transilvania obiceiul s-a practicat în sânul familiilor
de nobili până la sfârşitul secolului al XIX- lea, după care doar locuitorii satelor l-au mai păstrat.Şi
în localităţile harghitene locuite de romano-catolici tradiţia „udatului” fetelor de măritat şi a soţiilor
este păstrată de sute de ani, fiind preluată şi de creătinii ortodocşi.
Tradiţia spune că fetele trebuie udate cu apa de izvor neîncepută că să fie frumoase, să dea
naştere la copii sănătoşi şi să miroasă tot anul ca florile de primăvară. Femeile şi fetele îşi aşteaptă
musafirii cu ouă roşii, pălincă şi prăjituri, pe care le oferă celor care spun poezii. Primii care pornesc
la stropit sunt cei mici. Ei primesc zeci de oua, dar şi prăjituri sau bani. Obiceiul udatului, numit in
zona „locsolas”, se păstrează şi la oraşe. Aici, apa de izvor este înlocuita cu parfumuri sau deodorante
mai scumpe sau mai ieftine, in funcţie gustul sau buzunarul fiecăruia.
Tradiţia stropirii de Pasti a fetelor se păstrează şi la instituţii, unde, în a treia zi de Pasti, unii
şefi îşi stropesc angajatele şi le compun mici poezioare. Unele dintre catrene au uşoare tente politice,
altele sancţionează aspectele negative ale societăţii actuale iar cele mai multe sunt menite sa
stârnească râsul. După o zi întreagă de stropit, fetele trebuie să îşi spele hainele, dar şi părul, pentru
că, uneori, amestecul de mirosuri este de nesuportat.
În unele sate din Transilvania, fetele îşi iau revanşă în cea de-a treia zi de Paşti, când e rândul
băieţilor să fie stropiţi. Acest obicei îşi are rădăcinile în urmă cu doua mii de ani, când evreii i-au
stropit cu apă pe adepţii lui Iisus care aduceau vestea Învierii.

617
 Băieţii se adună în grupuri şi merg pe la casele în care sunt fete. Acestea nu sunt stropite
până când „udătorii” nu rostesc versurile: „Am auzit că aveţi un trandafir frumos, am venit să-l udăm,
să crească, să înflorească şi mulţi ani să trăiască!”.
La ţară, fetele erau udate cu găleţi pline cu apă. În timp, s-a renunţat la această practică în
favoarea parfumului sau a apei de colonie, obicei care se practică şi la oraş.Udătorii” îşi aleg cu grijă
fetele pe care le stropesc cu parfum. De regulă, merg la casele celor pe care le simpatizează şi se
străduiesc să le impresioneze cu un parfum scump.
Obiceiul udatului este amuzant şi, de regulă, se încheie cu câte o petrecere pe la casele fetelor
cu mulţi udători sau admiratori. Acest fapt îl face să fie păstrat chiar şi în zilele noastre.

Bibliografie:
http://ziarulunirea.ro/

TEHNICA ÎNCONDEIERII OUĂLOR DE PAȘTE

Prof. Tabacaru Maricela

Școala Gimnazială “Aron –Vodă”, Aroneanu, Jud Iași

Paștele se apropie și fiecare dintre noi așteaptă cu nerăbdare momentul în care va ciocni un ou roșu
cu prietenii sau familia. Incondeiatul ouălor este o adevarată artă.Este o lume mirifică, lumea satului
si tradiţiile româneşti înmănunchiate cu creativitate .O lume spirituală pe care trebuie s-o ducem mai
departe. Dacă în prezent decorăm ouăle cu tot felul de stickere și vopsele cât mai colorate, în trecut,
femeile încondeiau ouăle cu modele din lumea gospodariei lor: hora, învierea, ciobanul cu oile, cucul,
cloșca cu pui, ariciul, coarnele berbecului, melci, spic de grâu, floare de scai, floarea paștelui, trifoi,
soare de primăvară, soare de vară, stea. Adevărat că azi, poate din lipsă de timp ori din comoditate
unii apelează la metode mai simple,care în opinia mea nu au acelaşi efect. De obicei, eu vopsesc ouăle
în coji de ceapă şi pun motive florale.
În cadrul atelierului “Creativitate și sete de frumos” elevii au indrăgit această tehnică,
simplă,în care ,întrun ciorap subtire introducem un ou înconjurat de frunzulițe.
Îi poți învăța pe copii mai multe despre arta de a incondeia ouăle in cadrul unui atelier practic
tehnico aplicativ în școală sau încercând să realizați împreună urmatoarea activitate.

De ce ai nevoie
 ouă
 condei
 ceară
 vopsea

Cum se realizează
Iată, orientativ, care sunt pașii prin care se incondeiază ouăle. Menționez că pentru a obține rezultate
deosebite, este recomandabil ca această tehnică să fie invățată în preajma unei persoane care
stapânește arta încondeierii ouălor sau să perseverați.
618
 1. Adaugă cu ceară liniile de baza. La final, aceste linii vor
avea culoarea originală a oului.

2. Aplică primul strat de vopsea și apoi trasează cu ceară

modelul care vrei să aibă culoarea acestui strat (în exemplul
curent: galben)

3. Scufundă oul în urmatorul strat de vopsea, apoi aplică

noile linii și modele cu ceară. Repetă procesul până când se
obține modelul dorit.

4. La final, se topește ceara cu grijă, și apoi se

șterge, dezvăluind astfel modelul creat.

Atenție: la început, se pune un dop mic oului.Înainte de a topi ceara, acesta se scoate, altfel
oul va exploda sub presiunea creată de caldură.

Tehnica încondeierii ouălor nu este o simplă decorare a oului, ci reunește o serie de motive
strâns legate de viața țăranului român și de universul în care acesta trăia.

619
 TRADIȚII ȘI SĂRBĂTORI DE ALTĂDATĂ ÎN ZONA
BĂRĂGANULUI

Prof. înv. primar Teișanu Daniela-Dorina

Școala Gimnazială Șuțești, jud. Brăila

Sărbătoarea Lăsatul Secului declanşează seria manifestărilor tradiţionale care marchează

începutul postului mare pentru Sfintele Paşte. Pentru oamenii de la sate începe pregătirea muncilor
de primăvară. În Bărăgan, de Lăsatul Secului sau de Iertăciune, finii vin la naşi fără a fi chemaţi, cu
plocon: o găină friptă, un colac mare uns cu miere sau turtă în foi şi o sticlă cu vin. „Ei îşi cer iertare
pentru greşelile de peste an, iar naşul după ce îi iartă întinde masă bogată unde se cântă şi se petrece
până spre ziuă. Obiceiul este ca a doua zi, după Iertăciune , ginerii să meargă la socrii cu o sticlă de
vin şi să spună ,,tată socrule am venit să mă ierţi dacă ți-am greșit,,.
Valeria M. din comuna Șuțești ,județul Brăila povestește: ,, Am fost 12 copii în familia
noastră. Îmi aduc aminte cu nostalgie cum petreceam Lasata Secului.În casa părintească se întâlneau
cu această ocazie toți frații , toate surorile cu copiii acestora , dar și alte rude : fini, mătușe , unchi.
Era o zi a iertării și bucuriei. Mama , o femeie vrednică și pricepută pregătea din timp multe bucate
alese, și ne aștepta cu bucuria zugrăvită pe chipul îmbătrânit , dar voios.
Tata , dascăl la biserica din sat era nerăbdător ca după servirea mesei să începem cum spunea
el ,, cântarea,, . Cântam cântece bisericești, apoi cântece populare. Îi plăcea să ne spună pilde , snoave,
și uite așa nu știm când trecea timpul și se făcea dimineață. Ne bucuram în voie de aceste momente
minunate , știam că peste un an ne mai întâlnim cu această sărbătoare. Tata ne dădea povețe și la
plecare ne spunea : ,, De mâine gata cu carnea , începem Postul Paștelui , să ne pregătim creștinește!,,.
... Au rămas amintiri frumoase , așa trăia lumea , cu frica de Dumnezeu și evlavie pentru cele sfinte.
,,.
Tradiţia Caloianului este o tradiţie veche de sute de ani fiind păstrată în Câmpia
Bărăganului. Este vorba despre ritualul caloianului, considerat zeul vegetaţiei.
Copiii merg prin sat cu caloianul, să invoce ploaia. Are loc la două săptămâni de la Paşti
când se adună un alai de copii şi fac un omuleţ din pământ. Alaiul cuprinde un preot, un dascăl, copii
care duc pânza înaintea caloianului, un copil cu o cruce şi alţi copii care urmează ''mortul'' şi bocesc:

Caloiene, iene, Și nopțile,

Caloiene, iene, Ca să crească grânele,
Du-te-n Cer și cere Caloiene, iene,
Să deschidă porțile, Caloiene, iene,
Să cadă ploițele, Cum ne curg lacrimile,
Sa curgă ca gârlele, Să curgă și ploile.
Zilele

Alaiul astfel organizat pleacă de la casa unde s-a făcut caloianul şi merge până la marginea
satului unde îl îngroapă. Se întorc apoi copiii acasă şi gazda îi serveşte cu gogoşi şi prăjituri.

620
 Caloianul făcut din pământ şi acoperit cu coji de ouă roşii păstrate
de la Paşte.

Tradiţia Paparudei are loc la trei săptămâni după Paşti, când

acelaşi alai de copii de la caloian merge şi dezgroapă caloianul şi îl
aruncă într-o fântână. Textul Paparudei invocă, prin formule poetice,
ploaia, roadele bogate şi urări de sănătate. Apoi toţi copiii se udă cu
apă, după care se duc la gazdă, unde se servesc prăjituri, udatul
continuând şi aici.

Pierderea semnificaţiei rituale, precum şi numeroasele modificări din structura obiceiurilor

şi tradiţiilor se datorează schimbărilor petrecute în viaţa satului contemporan, în contextul procesului
de modernizare al satului românesc.

TRADIŢII PASCALE

Prof. Coroi Manuela Irina

Şcoala Gimnazială Nr.169, Bucureşti

Marţea Seacă
Tradiţii: Se ţine pentru a nu seca grânele şi ca să nu sece laptele vacilor .
Credinţe şi superstiţii: Cine nu ţine Marţea Seacă va fi chinuit de dureri de cap.
E rău de sărăcie. În Marţea Seacă, cei care au râie merg la râu şi se scaldă ca să se lepede de boală.
Miercurea Paştelor
Tradiţii: Joimăriţa, Joimărica În acestă zi începe să se manifeste o divinitate feminină
care controlează torsul, denumită Joimăriţă sau Joimărică. Despre ea se spune că este soră cu Muma
Pădurii. Rolul Joimăriţei este acela de a pedepsi fetele leneşe sau nevestele tinere care nu au terminat
muncile casnice specifice perioadei de iarnă.
Obiceiuri: Colindatul cu Câlţii-Mâlţii (Dolj) Formă de colindat specific Olteniei cu
funcţie de satirizare a femeilor care nu au terminat de tors. Acest obicei avertizează asupra pedepselor
severe ale Joimăriţei. În seara de miercuri spre joi, după apus, grupuri de copii colindă câte doi din
casă în casă, sunând din clopoţei. Textul performat este unul simplu, enunţând pe un ton satiric

621
necesitatea finalizării torsului câlţilor precum şi răsplata aşteptată de către cei care colindă: "Câlţii-
Mâţii,/ Toarce câlţii!/ Ori i-ai tors,/ Ori i-ai ros. (...) Să te-nduri şi să ne dai/ Cele ouă-ncondeiete (...)".
Copiii primesc ouă care vor fi înroşite în ziua de vineri.
Credinţe şi superstiţii: Cenuşa cu care se face focul în miercurea Paştelor e bună de aruncat
pe straturi.
Joia Mare - Joia Neagră; Joia Verde; Moşii de Joimari; Nunta Urzicilor
Tradiţii:
• Deschiderea Raiului În această zi se spune că se deschide Raiul, care va rămâne deschis
până la Rusitori (şapte sau nouă zile după Rusalii).
• Nunta Urzicilor În această zi încep să înflorească urzicile, marcându-se astfel momentul
din care acestea nu mai pot fi consumate. Interdicţia are ca substrat simbolic şi credinţa că Iisus a fost
bătut cu urzici în timp ce era pe cruce.
Obiceiuri: • Moşii de Joimari În această zi morţii se întorc la vechile lor locuinţe, unde
vor sta până în sâmbăta dinainte de Rusalii sau până în Duminica Mare. Locul predilect al acestor
suflete este streaşina casei, de aceea în curţi se aprind focuri pentru morţi, pentru ca aceştia să aibă
lumină şi căldură. Se dau de pomană colaci şi se aprind lumânări pentru cei decedaţi.
În ziua de joi se împarte de dimineaţă fiertură de grâu, varză, fasole, cartofi care se pun în ulcele noi,
împodobite cu brebenei. Pentru morţii uitaţi se face un colac special, lung, numit uitata, care se dă de
pomană. Femeile dau de pomană orez fiert cu prune. Din prunele împărţite se păstrează câteva,
acestea fin un leac pentru abubă (umflături ale gingiilor).
Pentru morţi, se dă apă de pomană: se aruncă pe mormânt o găleată sau două de apă sau se
duce apă la femei bătrâne.
• Joimăriţa Joimăriţa sau Joimărica este o divinitate feminină de sorginte populară care
controlează torsul. Despre ea se spune că este soră cu Muma Pădurii. Rolul ei este acela de a pedepsi
fetele leneşe sau nevestele tinere care nu au terminat muncile casnice din timpul iernii, torsul fuiorului
şi ţesutul pânzei: "Pute-a câlţi,/ Pute-a feştilă,/ Pute-a lene de copilă,/ Pute-a pânză neţesută,/ Şi-a
nevastă nebătută". Pedeapsa este arderea unghiilor şi tăierea degetelor. Femeile care nu au terminat
munca, pun la fereastră un crâmpei de pânză ţesută în anul precedent şi dau foc câlţilor şi feştilei
pentru a se feri de furia Joimăriţei. Pentru a se proteja de Joimăriţă, se ung uşile cu usturoi şi se aprind
paie sau cârpe prin case şi gunoi în curte.
• Strigatul peste sat
Obiceiul constituie o formă de judecată satirică a comunităţii prin care erau denunţate
abaterile de la norme, observate în anul precedent. La lăsatul serii flăcăii se adunau pe două dealuri
şi începeau să strige de la unul la altul: "Auzi, măre, auzi?"/ "Ce ţi-i, măre?". Răspunsurile acestui tip
de dialog ritual punctează defectele fizice sau abaterile comportamentale ale membrilor comunităţii,
constituind un fel de cronică a satului, uneori trivială, dar având un puternic scop moralizator.
• Aprinderea focurilor
În această noapte se aprind focuri rituale, având un pronunţat caracter funerar. Deoarece se
crede ca în această zi sufletele morţilor se întorc în gospodărie în curţi se aprind focuri pentru ca
aceştia să aibă lumină şi căldură. În acelaşi scop, foc se face şi în curtea bisericii. Lemnele pentru
acest foc se adună miercuri dimineaţa şi sunt de regulă din tufe de alun uscat. Lemnele nu se taie,
sunt rupte cu mâna, şi sunt adunate de copii sau de femeile în vârstă.
Credinţe şi superstiţii:
Joi în Săptămâna Patimilor nu se spală rufe deoarece se crede că la morţi, în loc să se ducă
pomana, se duce apa murdară de la spălat.
Se perie cânepa şi se începe torsul ei, ca să fie spor peste an.
622
 Dacă în Joia Mare se pune cloşcă, ea va scoate numai cocoşi.
Se dă de pomană uliului ca să nu mănânce puii vara.
Cine doarme în această zi va fi leneş întreg anul.
Se ţine pentru a fi ferit de secetă sau de piatră.
Joia mare se ţine pentru primejdii şi pomenirea morţilor. Cine nu o serbează visează rău şi îi
ies în cale strigoi.
Se dă foc la gunoiae ca să nu rămână şerpii în curte.
Cine posteşte din ziua de Joi Mare până în ziua de Paşti şi nu mănâncă nimic, acela va şti cu
trei zile înainte că va muri.
În această zi se plantează pomi, crezând că se vor prinde mai uşor decât în alte zile.
Buba rea (cărbune, erizipel) se vindecă cu prune păstrate din ziua de Joi Mare.
Ouăle înroşite în această zi nu se strică niciodată iar dacă sunt îngropate la hotar, peste acel
loc nu va bate piatra.
Fetele care vor să fie scoase la joc fură mătrăgună din curtea unui vecin şi o îngroapă pe
pragul bisericii ca să treacă proetul peste ea.
În Joia Mare se face câte o cunună de flori pentru fiecare membru al familiei şi se aruncă pe
acoperiş. Cel a cărui cunună se usucă prima, va muri în decursul acelui an.
Dacă moare cineva în sat în Joia Paştilor, ouăle roşii nu vor ieşi frumoase.
Vinerea Mare - Vinerea Seacă; Vinerea Sântoaderului; Vinerea Furnicilor; Vinerea Ierbii;
Vinerea Omanului
Tradiţii:
• Pasca
Alături de ouăle roşii, pasca reprezintă simbolul alimentar al sărbătorii Paştelui. Potrivit
regulilor cultului creştin ortodox, pasca este preparată din aluat dospit.
În mod tradiţional, pasca este preparată din făină de grâu la care se adaugă produse lactate,
ouă şi zahăr. Fiind un element central al mesei pascale, fiecare dintre etapele de preparare sunt
marcate de o serie de prescripţii rituale. Astfel, făina trebuie să fie curată, de grâu ales, cernută prin
sită deasă; cojile de ouă folosite pentru aluat nu se aruncă decât pe o apă curgătoare; făina de pe lopata
cu care se bagă pasca în cuptor se adună şi se presară pe stratul de varză; când se bagă în cuptor, se
face cruce cu lopata sus pe pereţii şi apoi la gura cuptorului. Aceste prescripţii se aplică şi persoanei
care prepară pasca: femeile se spală pe cap, se piaptănă, îşi pun haine curate şi fac mătănii sau spun
rugăciuni înainte de a începe iar când se apucă de frământat, se închină.
Pasca reuneşte semnificaţii complexe, pornind de la simbolistica ingredientelor (grâul -
simbol al renaşterii) şi a formei (rotundă - deoarece se spune că scutecele lui Iisus aveau această formă
sau dreptunghiulară - după forma mormântului lui Iisus) pentru a condensa ideea biruinţei vieţii
asupra morţii. Corelată cu simbolurile renaşterii şi regenerării incluse în caracterul acestei sărbători,
pasca devine un aliment cu virtuţi revitalizante şi revigorante pentru cei care o consumă.
• Ouăle vopsite
Aliment plurivalent prezent în multe din sărbătorile calendaristice şi obiceiurile ce
marchează momentele importante din viaţa omului, oul roşu are, o simbolistică complexă, înscrisă în
sfera naşterii şi renaşterii vieţii pe pământ.
Acestor atribute li se adaugă cele conferite de alegerea culorii – roşu – culoare a vitalităţii, a
forţei biruitoare şi, în contextul sărbătorilor de Paşti, un simbol al sângelui Mântuitorului.
În mod tradiţional, ouăle erau vopsite cu culori naturale, obţinute din diferite plante. Pentru roşu se
foloseau cojile de ceapă, zeama de sfeclă, frunzele de măr sau corn, coaja de prun, măceş sau arin.
Pe lângă ouăle monocrome se făceau şi ouă încondeiate, numite sugestiv "muncite" deoarece uneori
623
procedeele erau complicate (vopsiri succesive pentru realizarea modelelor, aplicarea de mărgele sau
chiar ornamente metalice) şi durau o perioadă considerabilă de timp. Aceste ouă decorate nu erau
destinate consumului ci folosite ca obiecte de decor.
Semnificaţiile simbolice ale oului, precum şi atributele pe care le adaugă culoarea, îi conferă
oului calităţi pozitive remaracbile: pus în apa de spălat împreună cu un ban de argint aduce frumuseţe,
sănătate şi noroc; aşezat sub perna fetelor de măritat aduce împlinirea prin căsătorie; păzesc casa de
spiritele rele sau alungă vremea rea; păstrate la icoană sau la grinda casei aduc spor în gospodărie.
Credinţe şi superstiţii:
Ouăle nu se fac cu alte culori decât roşu deoarece morţii le vor găsi seci pe lumea cealaltă.
Oamenii ţin această sărbătoare pentru că altfel le va merge din sec tot restul anului.
În această zi nu se pun răsaduri şi nici cloşca pe ouă pentru că vor ieşi seci. Nu se coace
pâine şi nu se seamănă nimic şi nici nu se lucrează la vie.
Nu se mănâncă urzici pentru că Mântuitorul a fost bătut cu urzici.
Se ţine post ca să fie belşug în casă.
În Vinerea Mare fetele se suie în clopotniţă şi sună clopotul ca să crească cânepa.
În Vinerea mare oamenii se spală ca să nu se umple de bube sau de friguri.
Ca să fie protejate casele livezile şi animalele erau afumate şi înconjurate de trei ori.
Vinerea Mare se ţine pentru gândaci.
Dacă plouă în Vinerea Mare, va fi un an îmbelşugat.
Cojile de ouă folosite pentru pască nu se aruncă decât pe o apă curgătoare, ca să nu atace
peste vară uliul găinile sau puii.
Covata şi lopata în care s-a preparat pasca nu se spală, ci doar de udă cu apă, pentru că dacă
sunt spălate va bate grindina, iar cine nu le udă deloc, se va usca.
Sâmbăta Mare
Tradiţii:
• Pasca
În unele zone pasca se face în Sâmbăta Mare. Din anafura de Paşti sau din crucea paştei se
spune că a făcut Dumnezeu, în Sâmbăta Paştelui, toate florile şi toate seminţele (cerealele). A sfărâmat
crucea de la pască mărunt şi a aruncat în părţi peste lume şi toate au răsărit. Crucea de la pască se
păstrează, iar atunci când se apropie o furtună mare, se face cruce cu ea în direcţia grindinei şi se
spune: "cum s-a schimbat pasca la faţă în cuptor, aşa să se schimbe şi furtuna care vine. Acestea sunt
cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Iisus Hristos s-a răstignit pe cruce".
• Paştele Blajinilor
Cojile de ouă consumate în această zi se aruncă pe o apă curgătoare. Ele vor da de ştire
Blajinilor că a sosit Paştele. Din cojile de ouă roşii se înfruptă şi cei care au murit spânzuraţi sau
înecaţi.
• Deschiderea cerurilor
Se spune că în noapte de Paşti, la miezul nopţii, se deschide în fiecare an cerul. Cine
priveghează în această noapte, dacă va vedea cerul deschis, va primi de la Dumnezeu tot ce va cere.
Obiceiuri:
• Aprinderea focurilor
În această noapte oamenii fac focuri în curţi sau pe dealul din apropierea bisericii, care ţine
până la miezul nopţii. De la miezul nopţii se merge la biserică, la slujbă. În unele regiuni, focurile
sunt întreţinute de cei tineri până dimineaţa.
• Strigatul peste sat

624
 Obicei practicat şi în Joia Mare, prin care se denunţau public, sub forma unui dialog, abateri
ale membrilor comunităţii, observate în anul precedent.
Ziua de Paşti, Învierea
Tradiţii:
• Spălatul ritual
În dimineaţa zilei de Paşti oameniii e bine să te speli pe faţă cu apă în care s-au pus un ou
roşu şi un ban de argint. Oul se pune pentru ca oamenii să fie sănătoşi şi rumeni la faţă ca acesta iar
banul ca să le meargă bine şi să fie curaţi ca argintul.
Oul roşu mai simbolizează sângele lui Iisus iar banii de argint monedele cu care Iuda l-a
vândut.
Obiceiuri:
• Ciocnitul ouălor roşii
În unele zone, oamenii se adună în curtea bisericii ca să ciocnească ouăle, urmând diferite
reguli. Ouăle sunt examinate cu atenţie şi se alege oul cu coaja cea mai puternică (oul de găină are
coaja cea mai subţire). Oul care se sparge îi rămâne celui care are oul întreg. Uneori copii ciocnesc
ouăle pe bani: cel cu oul spart îi dă un bănuţ celui cu oul întreg.

BIBLIOGRAFIE:
Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, vol.II, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,
1994.
Maria şi Nicoale Zahacinschi, Ouăle de Paşti la români, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1992.

TRADIȚII DE PAȘTE

Prof. Soporan Camelia

Liceul Teoretic ,,Grigore Moisil’’ Timișoara

Lumânarea de Înviere - Este darul pe care Iisus ni-l face, amintindu-ne de lumina
strălucitoare care i-a umplut mormântul în momentul Învierii Sale. Este modul Său de a ne transmite
că este mereu alături de noi. Acest foc imaterial de culoare albăstruie şi care poate fi atins fără să ardă
este aşteptat cu toate luminile stinse. El apare atunci într-un mod supranatural din Sfântul Mormânt,
aprinzând candela aşezată special acolo.
Coşul cu ouă al Maicii Domnului - În creaţiile folclorice româneşti, se povesteşte că în
Sâmbăta Paştelui, Maica Domnului s-a dus cu un coş cu ouă la soldaţii care-i păzeau trupul lui Iisus.
Când ea a pus coşul jos, o picătură de sânge a căzut de pe mâna Mântuitorului şi toate ouăle s-au
înroşit. De atunci, spune traditia, au început să fie vopsite ouăle de Paşte. Şi se mai spune că nu se
vor strica niciodată, oricât timp ar fi ţinute în casă. Există credinţa că cei care ciocnesc ouă, se
întâlnesc pe lumea cealaltă.

625
 Pasca se coace numai o dată pe an, de Sfintele Paşti. Legenda spune că Iisus, umblând cu
Apostolii, a fost foarte bine primit de un om, care la plecare le-a dat şi pâine pentru drum, fără ca
aceştia să bage de seamă. În timp ce mergeau, Apostolii l-au întrebat pe Iisus când cade Paştele, iar
acesta le-a răspuns: "Când veţi găsi pâine de grâu în traistele voastre". De atunci, femeile pregătesc
pasca numai din făina curată de grâu, cernută printr-o sită deasă .
Cozonacul de Paşte simbolizează bucuria, reprezentând o pâine dulce a învierii şi renaşterii
întregii creaţii, putând la fel de bine să fie pus pe masă în loc de pască sau împreună cu aceasta.
Întrucât cozonacii sunt asociaţi şi cu sărbătoarea Crăciunului sau alte sărbători religioase, simbolistica
lor pascală este puţin diminuată faţă de cea legată de pască, dar rămâne valabilă reprezentarea ritualică
a jertfei Mântuitorului, prin stropirea cozonacului cu vin sfinţit, la biserică.
Mielul îl reprezintă pe Iisus Hristos care s-a jertfit pentru păcatele oamenilor şi a murit
asemeni unui miel nevinovat. De fapt, obiceiul de a se sacrifica şi mânca un miel cu ocazia Paştelui
este legată de ieşirea poporului evreu de sub stăpânirea egiptenilor, ce a anticipat jertfa lui Iisus
Hristos pe cruce, un eveniment ce a marcat izbăvirea fiinţelor umane de sub povara păcatului. În
cadrul Paştelui creştin, friptura de miel reprezintă, aşadar, un fel de mâncare ritual, având darul de a
aduce aminte şi de a sublinia sacrificiul lui Iisus, păcatele noastre asumate de el, şi învierea sa,
promiţând renaşterea noastră întru Dumnezeu.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PAŞTE, ÎN COMUNELE DOLJENE

Prof. Înv. Preşcolar Dulea Floricica

Grădiniţa Cu P.N. Sărata

Obiceiuri din Joia Mare

Ultima săptămână din Postul Paştelui,
denumită şi Săptămâna Patimilor, este plină de
numeroase obiceiuri practicate în sate din
comunele doljene. Cea mai solicitantă zi din
Postul Paştelui este Joia Mare, unde, în unele
comune doljene sunt efectuate încă adevărate
ritualuri dedicate morţilor.

Focuri rituale – Joia Mare (Joimari)

„În Joia Mare (Joimari) în unele sate din
nordul judeţului, la confluenţa cu judeţul
Mehedinţi, se merge la cimitir cu lumânări şi boji uscaţi, culeşi cu mâna, nu tăiaţi cu secera, şi se
aprind „focuri rituale” la intrarea în cimitir şi la fiecare mormânt în parte. În unele locuri, la Ohaba
(com. Melineşti) se fac focuri în seara de miercuri spre Joimari şi acasă, lângă foc aşezându-se o masă
cu colaci şi o cană cu apă. Se crede că în această noapte se deschid porţile Raiului şi ale Iadului şi
626
sufletele celor decedaţi vin la casele lor ca să petreacă Sfintele Paşti împreună cu familia, rămânând
aici până la Înălţare. Întrucât în această perioadă este totuşi frig se fac aceste focuri pentru ca spiritele
să se încălzească. A doua zi dimineaţa se merge la cimitir unde se aprind focuri la fiecare mormânt,
moment în care se şi bocesc cei dispăruţi. Întâlnim acest obicei şi la Salcia (com. Argetoaia), dar şi
la Gvardeniţa (Mehedinţi) sau chiar la românii din Timocul Sârbesc (Slatina-Bor).

Tradiţii Joia Mare – Vărsatul ritual de apă

Tot la Joimari, în aşezări din sudul judeţului, precum Bechet, întâlnim un obicei aparte:
„Vărsatul ritual de apă” care se desfăşoară în
zorii zilei de joi din Săptămâna Patimilor, pe
malul Jieţului, unde merg femeile însoţite de
câte o fetiţă de 10-14 ani. Aici, aprind lumânări,
le pun în nişte trochiţe pe care le aşează pe apa
curgătoare; în acest timp fetiţa ia apă cu găleata
şi o aruncă pe mal, moment în care femeia
pronunţă numele celui pentru care se varsă apa.
După ce se aruncă apă pentru toţi morţii
familiei, se numeşte şi pentru vii, apoi se ia apă
în găleată şi se merge la cimitir unde se aruncă
peste morminte, se aprind lumânări şi se dă pomană de „post”.”

„Hora de pomană” după Paşti

Imediat după ziua de Paşte, în unele localităţi din judeţul Dolj se încing ,, adevărate” petreceri
în cinstea celor decedaţi şi nenuntiţi.
Tradiţii după Paşti – Hora de pomană
„După Paşti în unele localităţi se face „Horă de pomană” pentru dispăruţii „nenuntiţi”, 3-5-7-
ani la rând, după posibilităţile fiecărei familii cu asemenea decedaţi. Se face Horă de pomană a doua
sau a treia zi după Paşti în comune precum: Bechet, Călăraşi (Sărata), Galiciuica, Giubega, Mârşani,
Poiana Mare (Tunarii Noi), dar cu fastul cel mai mare se face la Desa. Se tocmesc lăutari, se
împodobesc „braduri”cu diferite însemne pentru mort, se fac invitaţii, se cântă câte trei melodii pentru
fiecare mort, timp în care se joacă hora iar familia celui decedat împarte cozonac, prăjituri, ouă roşii
şi vin celor din horă. După ce se termină de cântat şi jucat se împarte ce este în brad, iar la final bradul
este rupt.”

627
 VINEREA SÂNTOADERULUI

Prof. Alina Mihăilescu

Colegiul Național de Informatică Matei Basarab Rm.Vâlcea

Vinerea Sântoaderului era dedicată culegerii rădăcinilor de iarbă mare sau oman pentru a fi
pus în scalda fetelor. Scoaterea rădăcinilor se efectua după un întreg ritual care, uneori, se asemana
cu ritualul culegerii mătrăgunei; terenul trebuia să fie curat, nescormonit de găini, iar în locul rădăcinii
scoase se puneau sare, boabe de grâu, făină.
În noaptea dinspre vineri spre sâmbătă, în Muntenia și alte părți ale țării, tot poporul, mic și
mare, se spăla pe cap și trup cu apa în care se tocau rădăcini de iarbă mare.
Unul din sensurile spălării rituale a părului în noaptea sau în dimineața zilei de Sântoader
era cel de purificare: în munții Apuseni fetele de la 14 ani în sus se spală în seara de Sântoader, pe
cap, cu leșie din propivnic sau parlangină (iarba cu miros plăcut pe care o poartă nevestele și fetele
în sân și care miroase numai primăvara, până începe cucul a cânta) și iedera; iar, după ce s-au spălat
își desfac chica dinainte, care era trasă peste frunte, și, împreunând-o cu chica dindărăt, se piaptană
cu cărare. În semn ca de aici înainte este fată mare de măritat.
Nu este vorba deci de o spălare obișnuită a părului, ci de una rituală, cu valențe purificatoare
pentru întreg anul care începea și se sfârșea la echinocțiul de primăvară.
Aceleași semnificații rituale trebuie să le fi avut tunsoarea bărbaților și tăierea unei șuvițe de
păr de la fete. Părul, mai ales prin ondulația sa, simboliza fuga timpului, iar albirea și căderea lui
temporalitatea și succesiunea vârstelor. Modificarea pieptănăturii la fete, ca de altfel și tăierea părului,
exprima schimbarea, saltul peste pragul anului, dar și peste pragul vârstelor. Schimbarea pieptănăturii
marca la fata din Apuseni împlinirea vârstei de 14 ani și intrarea ei în altă categorie de vârstă, a fetelor
mari, cu alt statut în comunitățile sătești tradiționale.
În unele zone ale țării omanul era înlocuit cu o altă plantă îndrăgită de popor, popelnicul.
"Vineri dimineața mergeau fetele la pădure dupa frunza de popelnic; plecau nespălate și nemâncate.
Trebuia mers de noapte, să n-o vadă găinile, ca nu-i crește părul să-l facă chică. Se ducea fiecare unde
știa că e popelnic în pădure; îl căuta sub zăpadă. Sâmbata dimineața o fierbea și se spăla cu apa aia
pe păr; se spălau toate femeile din casă, fete ori bătrâne. Când o culege din pădure se zice:
"Popelnice, Popelnice,
Eu li dau pită și ouă,
Tu să-mi dai cosița nouă".
Ducea o țâră de pită și un ou, și le lăsa acolo de unde lua mâna aia de popelnic. Numai cinci-
șase fire dacă găsea, uneori și cu trei fire venea, câteodată nu găsea că era zăpada mare"; "Când
mergeam în pădure după popelnic, duceam o bucătură de pită cu sare și le lăsam sub tufa unde găseam
frunza. Niciodată nu m-am pieptănat în săptămâna lui Sântoader fără să-mi spăl părul cu frunze de
popelnic. Când luam frunza spuneam:
"Popelnice, popelnice,
Eu îți dau pita cu sare,
Tu să-mi dai cosița mare!"
Pâinea și sarea sunt plata frunzei. Cum să tot iei și să nu dai? Nu se mai face dacă nu dai!".
Frunza de popelnic, asemănător rizomului de oman, avea valoare magică, cu calități neobișnuite.
Culegerea frunzelor se efectua, în condiții speciale: fata pleca de acasă fără să se spele și să mănânce,
înainte de ivirea zorilor, pronunța o formulă prin care se propunea un schimb simbolic între lumea
628
vegetală și lumea umană, între popelnic și tânăra care-și dorea "cosița mare", se făcea plata locului
pe care a crescut planta cu produse alimentare prezente în numeroase practici rituale (oul, sarea,
pâinea), urma apoi întoarcerea spre casă și spălatul ritual. In alte zone etnografice, de pildă în Muscel,
fetele care scormoneau pământul pentru a găsi rizomi și rădăcini de oman invocau nu puterea plantei,
ci a Sântoaderului:
"Toadere, Sântoadere,
Dă cosița fetelor,
Cât e coada iepelor!”

629
 TRADIȚII ȘI OBICEIURI LA JURILOVCA

Oprea Gabriela,
Liceul Tehnologic ,,Virgil Madgearu,, Constanta

Portul traditional în Jurilovca s-a păstrat datorită vieții religioase, ca necessitate a respectîrii
unor norme vestimentare impuse de biserică, se remarcă la bărbați cămașa rusească fără guler purtată
peste pantaloni și încinsă la mijloc cu un brâu.Peste cămașă este purtată o haina lungă, până aproape
de gleznă, de culoare neagră asemănătoare caftanului turcesc și este o piesă tipică pentru ținuta
bisericească.
Costumul feminin este compus dintr-o fustă largă cu multe pliuri, o bluză de asemenea largă
purtată peste fustă și un brâu.Femeile măritate își poartă părul prins într-un coc sub o bonetă mica
primită în cadrul ceremonialului de nuntă, peste care se pune baticul.
Fetele nemăritate își împletesc părul într-o coadă prinsă cu o panglică lată.
Vestimentația tradițională se remarcă prin cromatica în tonuri și nuanțe tari ( roșu, albastru,
verde, roz) și se poartă în mod deosebit la sărbători.
O serie de obiceiuri care marchează momente importante din viața omului și care s-au
practicat și se practică , la Jurilovca, sunt: obiceiuri în legătură cu nașterea, nunta și moartea.
La naștere femeile erau asistate de una din babele satului care îndeplinea rolul de moasă, a
doua zi se făcea baie lăuzei și se citea molifta de preot ca sa poată femeia ieși din casă. Timp de 40
de zile femeia nu are voie să iasă pe stradă apoi se citește molifta de 40 de zile și se poate ieși. Botezul
are loc la 8 zile de la naștere și veneau doar femeile.
Ceremonialul de căsătorie începea cu logodna tinerilor care avea loc la biserică, tinerii fiind
însoțiți de părinți și de nași.nunta începe vineri seara la casa miresei unde se pun batiste la băieți și
baticuri la fete, alaiul mergea apoi la casa mirelui. Duminică, rudele mirelui vin să ,,cumpere,,
mireasa.În timp ce este pregătită mireasa, invitații servesc din bucatele pregătite de socrii mici și se
cântă cântece bisericești.
Când se întorc de la biserică există obiceiul ,, aruncării cu apă,, în poarta casei mirilor,
petrecerea continuă la mire și se se încheie luni.
În cadrul ceremonialului de înmormântare mortul este ținut trei zile în camera din față și în
acest timp este citită Psaltirea și se aprinde o candela care trebuie să stea aprinsă timp de 40 de zile
Răposatul este purtat până la biserică de 6 rude dar nu de gradul I, aceștia au săpat mormântul
și-l vor îngropa. Se spune că fiecare trebuie să participle la săparea unui mormânt și la ducerea unui
mort măcar odată în viață pentru a-și pregăti ultimul drum.
Pe fruntea mortului se pune o bentiță care inscripționat următorul text: ,,Sfinte puternice și
nemuritorule Dumnezeu îndurăte de noi,, și este învelit într-o pânză, nelipsit este și brâul și mătăniile.
La biserică preotul pune în mâna mortului o scrisoare către Sfântul Petru.
Este înmormântat cu picioarele spre est, spre locul unde stă piatra de pe mormânt deoarece
există credința că la Înviere, primul lucru pe care-l va vedea este crucea.
Din cortegiu face parte și persoana care duce coliva ce va fi împărțită la masa de pomenire.

630
HAINE DE SARBATOARE - 1932

Prof. Inv. Mincila Maria

Sc. Gimn. Alexandru Moruzi, Loc. Pechea, Jud. Galati

631
632
633
CARTE POSTALA- SARBATORI PASCALE ANUL 15.04.1934

Prof. Paun Olga mariana

Sc. Gimn. Alexandru Moruzi, Loc. Pechea, Jud. Galati

634
635
 HORA DE PAȘTE

Tincea Vasilica
Școala Gimnazială Nr 1 Bragadiru-Ilfov

Am aflat, copil fiind, o poveste încântătoare despre un obicei de demult, practicat cu

prilejul Paștelui, pe vremea când mama mea avea doar 16 ani. Este povestea horei de Paște și a unui
costum popular care nu a mai fost purtat niciodată.
În satul de altădată, Sărbătoarea Învierii era un eveniment care punea în mișcare
întreaga suflare, iar viața parcă se oprea din mersul ei firesc fiind acaparată de tot ce însemna Paște:
Iisus, credință, post, biserică, denii, patimi, durere,inviere, bucurie. O mulțime de obiceiuri erau
respectate cu sfințenie de toți oamenii indiferent de vârstă.
Una dintre tradiții se referea la fetele foarte tinere care, cu prilejul acestei sărbători erau
prezentate comunității prin ieșirea la horă. Pentru acest lucru se pregăteau câteva luni, ba chiar uneori
un an întreg deoarece aveau nevoie de un costum popular cusut special pentru ele; era primul lor
costum cu care ieșau în lume. În sat existau câteva femei mai în vârstă care lucrau cu multă măiestrie
aceste veșminte și care erau foarte solicitate din această cauză.
Ieșirea la horă avea loc în prima zi de Paște în curtea unui cârciumar, unde era foarte mult
spațiu și unde se srtângeau toți locuitorii satului. Doar fetele de 16 ani care se prindeau în horă prima
dată purtau costume populare, părul împletit în cozi și împodobit cu o floare de mușcată roșie. Ele
deschideau jocul și dansau singure prima horă. Aceasta dura destul de mult pentru ca ceilalți și mai
ales băieții să le poată admira pe îndelete, ca după aceea să se prindă în horă lângă fata pe care o
plăceau. Abia apoi aveau voie și ceilalți să danseze. Doar bătrânele rămâneau pe margine să schimbe
impresii și să facă predicții despre viitoarele cupluri. Perechile abia formate se plimbau apoi în după-
amiaza aceleiași zile pe șosea. Satul mamei mele și al tatălui meu și al meu și al întregii mele familii
cuprinzand bunici,străbunici și stră-străbunici este un sat de lângă București, din lunca Argeșului,
care se numește Cornetu. Numele îi vine de la o pădure de corni ce a existat odată pe aceste meleaguri.
Șoseaua era așadar, drumul național care leagă capitala de Alexandria.Pe vremea aceea șoseaua avea
două benzi, era străjuită de niște stejari bătrâni și foarte rar trecea câte o mașină, căruțele fiind
principalul mijloc de transport.
Pentru această plimbare fetele se schimbau cu rochii noi special cusute pentru Paște.Își
pregăteau de fapt trei rochii pentru cele trei zile de sărbătoare. O adevărată paradă de modă.
Din păcate, în anul în care mama împlinea 16 ani obiceiul ieșirii la horă a dispărut. Costumul
însă fusese pregătit. A fost gata din timp, era foarte frumos, mama abia aștepta momentul fericit în
care avea să strălucească și poate să-și găsească ursitul. Dar Paștele a trecut fără ca hora să mai ai
aibă loc.Obiceiul a fost înlocuit cu un bal ținut într-un local nou, modern în care mama și tata și-au
început povestea de dragoste. Mai târziu, în vremea comunismului, localul s-a transformat în cămin
cultural. Aici am cântat, la prima mea serbare de grădiniță ”Satule, vatră fromoasă”, un cântec învățat
de la mama.
Mama nu a mai îmbrăcat niciodată costumul acela. L-a împrumutat elevelor de școala și cu
timpul costumul a fost pierdut. Îmi place să cred că există și acum undeva uitat printr-un dulap,
așteptând fata și hora mult visată pentru care a fost pregătit.

636
 COMUNICAREA INTERPERSONALĂ
ŞI INTERACŢIUNEA SOCIALĂ

Prof. Boacă Mihaela-Luiza

Liceul Tehnologic Auto - Curtea de Argeş

„Progresăm printr-un spor de comunicare...”

(Constantin Noica)

Trăim într-o perioadă caracterizată printr-un adevărat vârtej informaţional. Peste tot se
vehiculează importanţa procesului de comunicare pentru toate tipurile de activităţi umane. De altfel,
fără transmiterea de informaţii prin comunicare, derularea oricărei activităţi omeneşti ar fi imposibilă.
Marshal Mc Luhan în cartea sa „Galaxia Gutenberg” nu face altceva decât să propună o
nouă împărţire, din punct de vedere al evoluţiei culturale, a societăţii, o împărţire bazată pe un criteriu
personal. Acest criteriu este cel al stadiului istoric în care se află comunicarea dintre oameni în
societate. Punctul lui de plecare îl constituie Aristotel pentru care omul era zoon politikon, şi anume
animal social, animalul care vorbeşte, care comunică. Omul a creat un limbaj articulat, preocupat
fiind şi de transmiterea informaţiei, de comunicare.
Având în vedere principiul comunicării între oameni, pe baza căruia s-au dezvoltat şi s-au
format diversele culturi ale omenirii, Marshal Mc Luhan vorbeşte despre o etapă a oralităţii, în care
comunicarea se făcea pe cale strict orală.
O altă etapă este cea a scrisului ce a produs o adevărată revoluţie în modul de trai al
oamenilor. Putem vorbi practic de istoria omenirii apărută o dată cu scrisul. În această etapă a scrisului
Marshal Mc Luhan vorbeşte de o perioadă a manuscrisului şi de una a tiparului. Apariţia tiparului în
jurul anului 1350 a făcut posibilă comunicarea la distanţă, prin circulaţia cărţilor. De altfel, etapa
tiparului este epoca marilor biblioteci, a cărţilor, a presei.
Tiparul a indus o perioadă culturală modernă începând cu RENAŞTEREA şi sfârşind cu cel
de-al Doilea Război Mondial. Începând cu secolul al XX-lea lumea a trecut la un alt tip de
comunicare, o comunicare de tip electronic. Transmiterea informaţiei s-a realizat prin intermediul
telegrafului, telefonului, radioului, televizorului, internetului. Efectul acestui tip de comunicare l-a
constituit o unitate supraplanetară, o unitate informaţională.
Viziunea lui Marshal Mc Luhan trebuie privită ca o viziune posibilă ce are în centru
principiul comunicării între oameni. Viziunea nu face altceva decât să evidenţieze importanţa
comunicării de-a lungul marilor epoci istoric-culturale ale omenirii.
Numeroasele definiţii ale comunicării sunt prezente în literatura ştiinţifică, diferenţa dintre
ele fiind dată de unghiul de abordare al fenomenului.
Astfel Virginia Satir („Peoplemaking”, California, Science and Behaviour Books, INC,
1976, p. 30) spune: „O dată ce fiinţa umană a sosit pe pământ, comunicarea este cel mai important
factor şi singurul care determină ce fel de relaţie realizează ea cu alţii şi ce se întâmplă cu ea în
lume14.”
Stan Dekoven („Despre ancorare - o introducere în psihologia consilierii”, Bucureşti,
Editura Gnosis, 1995, p. 86) subliniază faptul că „adevărata comunicare se realizează atunci când
există un sens al comunicării şi al înţelegerii între două sau mai multe părţi15.”

14
Virginia Satir, apud Octavian Mihail Sachelarie şi Nicolae - Florentin Petrişor, „Resursele umane - o provocare
pentru managementul contemporan”, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998, p. 106
15
Stan Dekoven, apud Octavian Mihail Sachelarie şi Nicolae - Florentin Petrişor, op.-cit., p. 106
637
 Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coordonatori) înţeleg prin comunicare un „proces de
emitere a unui mesaj şi de transmitere a acestuia într-o manieră codificată cu ajutorul unui canal
către un destinatar în vederea receptării16.”
Maria Moldoveanu, Emilian M. Dobrescu precizează: „Oamenii comunică între ei cu scopul
de a transmite informaţii, de a suscita răspunsuri adecvate şi de a influenţa implicit deciziile
receptorilor şi comportamentul de răspuns la mesajele respective (...) Nicio afacere reuşită nu e
posibilă fără o bună comunicare17.”
Din definiţiile de mai sus putem extrage atât obiectivele comunicării cât şi elementele
comunicării.

Obiectivele comunicării:
 Transmiterea de informaţii;
 Receptarea;
 Înţelegerea;
 Acceptarea informaţiei;
 Provocarea unei reacţii, dar şi influenţarea implicită a deciziilor receptorilor (cum reiese din
definiţia dată de Maria Moldoveanu, Emilian M. Dobrescu).

Elementele comunicării:
 Emiţător - cel care se hotărăşte să comunice şi care transmite informaţia;
 Mesaj - ansamblul informaţiilor transmise receptorului;
 Receptor - cel căruia îi e destinat mesajul;
 Canal - mijloc de trecere al informaţiei;
 Codare - transformarea informaţiei în cuvinte, gesturi, semne, semnale;
 Decodare - identificarea şi interpretarea codurilor de către receptor;
 Feedback - reacţiile receptorului la mesajul comunicat.

Aceste elemente ale comunicării sunt redate prin intermediul formulei lui Harold D. Lasswell
(„The Structure and Function of Communication in Society”, în Mass Communications, University
of Illinois Press, Urbana, 1960)18, formulă ce descrie actul comunicării plecând de la cinci întrebări:
1. Cine?
2. Ce comunică?
3. Prin ce mijloc de comunicare?
4. Cui?
5. Cu ce efecte?
În actul comunicării intervin şi bruiajele - tulburări de orice fel ce dăunează comunicării şi
sistemul de referinţă - împrejurări, situaţii, obiecte la care se referă emiţătorul mesajului.
Relaţiile interpersonale sunt indisolubil legate de procesele de comunicare. Legăturile
comunicaţionale care se stabilesc nemijlocit între indivizi sau în cadrul unui grup sunt comunicaţii
interpersonale, realizate verbal sau nonverbal.
Octavian Mihail Sachelarie şi Nicolae-Florentin Petrişor (în „Resursele umane - o provocare
pentru managementul contemporan”) vorbesc despre un stil interpersonal al unui individ care „constă
în preferinţele acestuia de a stabili raporturi cu alte persoane19.”
În cadrul unei comunicaţii interpersonale are loc o transmitere a informaţiilor de la emiţătorii
care le deţin la receptorii care nu le au. Astfel, fiecare persoană deţine o parte mai mare sau mai mică

16
Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coord.), „Dicţionar de sociologie”, Editura Babel, Bucureşti, 1993, p. 124
17
Maria Moldoveanu, Emilian M. Dobrescu, „Ştiinţa afacerilor”, Editura Expert, Bucureşti, 1995, p. 88
18
Harold D. Lasswell, apud Octavian Mihail Sachelarie şi Nicolae - Florentin Petrişor, op.-cit., p. 108
19
Octavian Mihail Sachelarie şi Nicolae - Florentin Petrişor, „Resursele umane - o provocare pentru managementul
contemporan”, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998, p. 110

638
din informaţia de care are nevoie pentru a rezolva o problemă care reprezintă obiectul unei comunicări
interpersonale. Pornind de la mărimea părţii respective persoanele aflate într-un act de comunicare
adoptă o poziţie mai mult sau mai puţin transparentă în comunicaţiile interpersonale sau fac apel într-
o măsură mai mare sau mai mică la conexiunea inversă.
Ioan Nicola (în „Microsociologia colectivului de elevi”), în încercarea lui de definire a
fenomenului psiho-social, fenomen de o mare complexitate, aflat la intersecţia dintre fenomenele
psihice şi cele sociale, scoate în evidenţă faptul că toate fenomenele de psihologie socială pot fi
încadrate din punct de vedere metodologic în interiorul procesului general de comunicare interumană.
Ioan Nicola valorifică faptul că abordarea acestui proces în funcţie de unele cuceriri ale ştiinţelor
tehnice, ca şi eleborarea unor teorii formalizatoare au avut influenţe benefice asupra unei forme
concrete de manifestare a comunicării cum este cea a relaţiiloe existente între membrii unui grup.
Privită ca un element definitoriu al omului şi al societăţii umane, comunicarea constituie doar premisa
în analiza procesului general de comunicare interumană. Privită ca un fenomen social, cu adânci
implicaţii în modul de comportare individuală, atât în ceea ce priveşte transmiterea unor stări ale
raţiunii, cât şi a unor stări afective, comunicarea trebuie raportată la întreaga sferă a spiritualităţii
umane, după cum spune Ioan Nicola.
Comunicarea este vehiculul pentru interacţiunea socială. Oamenii vorbesc unul cu altul, îşi
zâmbesc unul celuilalt, intră în contact unul cu altul. Interacţiunea socială trebuie negociată printr-un
procedeu care nu este altul decât comunicarea. Comunicarea are un rol important, determinant în
studiul proceselor sociale. Comunicarea este mijlocul prin care o persoană o influenţează pe alta şi,
la rândul ei, este influenţată de acea persoană.
Comunicarea face posibilă interacţiunea socială.

Bibliografie
1. Goodman, Norman, 1992, Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti;
2. Moldoveanu, Maria, Dobrescu, Emilian M., 1995, „Ştiinţa afacerilor”, Editura
Expert, Bucureşti;
3. Nicola, Ioan, “Microsociologia colectivului de elevi”, 1997, E.D.P., Bucureşti;
4. Sachelarie, Octavian Mihail, Petrişor, Nicolae-Florentin, 1998, „Resursele
umane - o provocare pentru managementul contemporan”, Editura Paralela 45,
Piteşti;
5. Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr (coord), 1993, „Dicţionar de sociologie”,
Editura Babel, Bucureşti.

639
 TRADIȚII ROMÂNEȘTI DE PAȘTE

Prof. Ion Adelina,

Prof. Pancu Zina Dorina,
Liceul Teoretic Nicolae Iorga, Brăila

Motto:„Se-nvolbură pământul în sfântă bucurie,

Se-nalţă izbăvirea în imnu-ncununat
De zori neprihănite – spre dalba veşnicie –
Căci astăzi în mărire – „ Hristos a înviat” (Radu Stanca, „Hristos a înviat!”)

Paştele este o sărbătoare religioasă întâlnită, cu semnificaţii diferite, în creştinism şi iudaism.

Unele obiceiuri de Paşti se regăsesc, cu semnificaţie diferită, în antichitatea anterioară religiilor
biblice. Paştele şi-a păstrat până în prezent farmecul şi semnificaţia, fiind un moment de linişte
sufletească şi de apropiere de familie. Farmecul deosebit este dat atât de semnificaţia religioasă -
întotdeauna mai există o şansă de mântuire - cât şi de tradiţii: oul pictat, iepuraşul, masa cu mâncăruri
tradiţionale de Paşte - cozonac, pasca, miel, slujba de sâmbăta seara cu luarea luminii. Lumânarea
reprezintă lumina Învierii Domnului, a biruinţei luminii lui Iisus asupra întunericului iadului, a binelui
asupra răului şi a vieţii asupra morţii.
Sărbătorile de Paşti au constituit, încă din cele mai vechi timpuri, un reper calendaristic
inconfundabil, atât pentru poporul român cât şi pentru alte comunităţi creştine Miracolul Învierii lui
Iisus s-a suprapus peste rituri străvechi de renaştere şi reînviere a naturii, într-o explozie de lumină şi
viaţă a primăverii. Această întrepătrundere a calendarului religios cu cel popular constituie o trăsătură
esenţială a sărbătorilor tradiţionale româneşti.
Paştele, cum denumesc românii sărbătoarea Învierii, îşi are etimologia în cuvântul ebraic
pesah, trecere. Paştele evreilor marca trecerea poporului ales prin Marea Roşie, din robia Egiptului,
în pământul făgăduinţei, Canaan. Din cele mai vechi timpuri religia s-a împletit cu tradiţia , datina şi
obiceiurile, pe care omul le-a respectat şi le-a transmis ulterior prin viu grai din generaţie în generaţie,
astfel înţelepciunea şi experienţa celor mai vechi strămoşi ajunge la noi sub forma obiceiurilor din
viaţa celor de la ţară, fiind purtătoarele unor informaţii, a unei experienţe şi înţelepciuni vechi.
Data celebrării Paştilor are la bază două fenomene astronomice: echinocţiul de
primăvară şi mişcarea de rotaţie a Lunii în jurul Pământului.
Evreii numeau Paşti (pascha) sau „sărbătoarea azimelor” sărbătoarea lor anuală, în amintirea
trecerii prin Marea Roşie şi a eliberării lor din robia Egiptului, care se prăznuia la 14 Nisan şi
coincidea cu prima lună plină de după echinocţiul de primăvară.
Înainte de anul 325 î.C. Paştele se sărbătorea în diferite zile ale săptămânii, chiar si vinerea,
sâmbăta şi duminica. In acel an, s-a convocat consiliul de la Niceea de către împăratul Constantin. S-
a emis legea pascală, care stabilea că această sărbătoare să aibă loc în prima duminică după lună plină
sau după echinocţiul de primăvară Între cele două mari religii creștine, catolicismul și ortodoxia
există divergențe cu privire la data Paștilor Astfel, dacă la catolici stabilirea datei respectă principiul
astronomic, ortodoxia decide că dacă data coincide cu cea catolică, atunci Paștile se stabilește după
următoarea lună plină. Există câteva momente în care cele două religii au stabilit o data comună,
lăsând la o parte divergențele ideologice.
Paştele creştin are o durată de 40 de zile, cuprinse între sărbătoarea Învierii Domnului (prima
duminică de Paşti) şi sărbătoarea Înălţării Domnului, care se celebrează la 40 de zile de la Înviere..
Primele 3 din cele 40 de zile pascale sunt zile de mare sărbătoare. Sărbătoarea Paştilor este precedată
640
de o lungă perioadă de post, în care se comemorează evenimentele premergătoare Învierii Domnului.
Ultima săptămână din Postul Mare, numită Săptămâna Patimilor,începe în Duminica Floriilor, când
se sărbătoreşte intrarea lui Iisus Hristos în Ierusalim, şi se sfârşeşte în Sâmbăta Mare. Este săptămâna
în care sunt comemorate patimile lui Iisus, răstignirea şi moartea.
Obiceiurile şi tradiţiile populare reprezintă o parte importantă a folclorului românesc. Cu o
săptămână înainte de Paşti celebrăm Floriile. Sărbătoarea Floriilor îşi are orginea în vechea sărbătoare
precreştină Floralia, dedicată zeiţei romane a florilor şi a primăverii, Flora, peste care creştinismul a
suprapus sărbătoarea intrării lui Iisus Hristos în Ierusalim. Ramurile de salcie (substituente locale ale
ramurilor de palmier din Ierusalim), simbol al fertilităţii şi al renaşterii naturii primăvara, se duc la
biserică pentru a fi sfinţite , după care se folosesc la împodobirea icoanelor, a uşilor şi a ferestrelor
sau la tratarea simbolică a bolilor de-a lungul anului, uneori chiar şi pentru vrăji şi descântece.
Floriile deschid pentru creștinii ortodocşi ciclul sărbătorilor pascale, care se încheie o dată
cu Înălţarea lui Iisus (la 40 de zile de la Sărbătoarea Paştelui). Evocând intrarea Mântuitorului în
Ierusalim călare pe asin, întâmpinat de o mulţime cu flori şi ovaţii, Floriile reprezintă în acelaşi timp
o sărbatoare în care elementele creştine şi cele precreştine se îmbină în mod fericit, rezultând tradiţii
şi obiceiuri extrem de pitoreşti. În ziua de Florii nu se lucrează, iar în toate casele de la sate se coc
pâini din făină de grâu împletite şi ornate cu cruci, care se dau de pomană la săraci.Se spune că aşa
cum va fi vremea de Florii, aşa va fi şi de Pasti. În unele sate din Oltenia se mai păstrează încă obiceiul
de a colinda de Florii. Praznic împărătesc, sărbătorit cu o săptămână înaintea Sfintelor Paşti în toată
Biserica Creştină,Floriile nu înseamnă numai ramuri de salcie şi măslin. Mulţimile l-au întâmpinat pe
Iisus cu ramuri de finic şi măslin la intrarea triumfală în Ierusalim dintr-un prinos de bucurie, ca un
semn al biruinţei împotriva morţii înfăptuite prin învierea lui Lazăr. An de an, acest semn al prea-
plinului biruinţei prevesteşte Paştele, înnoieşte sufletul, netezeşte cărările dintre oameni, dezvăluie
bunătatea şi dărnicia din noi.
Lunea cea mare –în această zi se face pomenire de fericitul Iosif şi de smochinul ce s-a uscat
prin blestemul Domnului.. El este o preînchipuire a lui Hristos, care a fost vândut de Iuda. Acuzat de
desfrânare, ajunge în temniţă. În urma tălmăcirii unor visuri, este scos din închisoare şi pus
administrator peste tot Egiptul. Stăpânirea lui Iosif peste Egipt era o prefigurare a biruinţei lui Hristos
asupra păcatelor lumii. Tot în această zi se face pomenire şi de smochinul neroditor, blestemat de
Hristos să se usuce pentru că nu avea rod. E o pilda dată omului, din care trebuie să reţină, că
Dumnezeu este atât iubire cât şi dreptate. Deci, la judecata de apoi, El nu doar va răsplăti, ci va şi
pedepsi pe cei ce nu au rodit.
Marţea cea mare-această zi ne pregăteşte pentru intrarea în cămara Mântuitorului, cu doua
parabole strict escatologice-parabola celor zece fecioare şi parabola talanţilor. Este o pilda care are
menirea să ne ţină trează datoria de a trăi permanent în Hristos. Numai aşa vom avea răspuns bun la
judecata finală, căci prin implinirea voii divine, Hristos ia chip în noi. Concluzia acestei pilde este că
Hristos, trebuie să Se regăsească în fiecare dintre noi în orice moment. Din pildă reţinem că cinci
fecioare au avut doar candela fără ulei, iar celelalte cinci au avut şi candelă şi ulei. Candela fără ulei
reprezintă realizarea de sine în totala nepăsare de ceilalţi. Candela cu ulei reprezintă evlavia însoţită
de milostenie.
Miercurea cea mare - în aceastã zi, se face pomenire de femeia cea pãcãtoasã (Matei 25, 17-
13; Luca 7, 37-50), care a uns cu mir pe Domnul pentru cã lucrul acesta s-a întâmplat putin înainte
de mântuitoarea patimã. Când Iisus s-a suit în Ierusalim si era în casa lui Simon cel lepros, o femeie
pãcãtoasã s-a apropiat de El si a turnat pe capul Lui acel mir de mare pret. Pomenirea ei s-a pus în
acea zi pentru ca, dupã cuvântul Mântuitorului, sã se predice pretutindeni si tuturor fapta ei cea cu
multã cãldurã. Ce-a îndemnat-o oare la asta? Dragostea pe care ea a vãzut cã o are Hristos pentru toti,
641
dar mai cu seamã faptul de acum, când L-a vãzut cã intrã în casa unui lepros. Se gândea deci femeia
cã îi va vindeca boala dupã cum l-a vindecat si pe acela. Si într-adevãr Hristos a tãmãduit-o dându-i
iertare de pãcate.
Joia Mare, cunoscută în calendarul tradiţional şi sub denumirea de “Joia morţilor” sau „Cina
cea de taină” la care Hristos a prefigurat jertfa sa prin frângerea pâinii şi prin oferirea vinului ce
simbolizează sângele ucenicilor săi . Specific deniei de joi seara este citirea celor 12 Evanghelii ce
reprezintă fragmente extrase din cele 4 Evanghelii în care sunt relatate patimile lui Iisus. Pe lângă
acestea în Joia Mare se practică un adevărat ritual închinat celor morţi. Joimăriţa, se spune în tradiţia
populară că este zeiţa morţii , ea supraveghează focurile de joimari. Este deschisă fie cu un animal
respingător , fie cu o babă zmeoaică, o stafie sau un duh necurat cu un cap uriaş şi părul despletit , ce
pedepseşte fetele şi femeile leneşe. Potrivit credinţelor populare, în această zi cerul s-ar deschide
pentru ca morţii să poată reveni temporar pe pământ , şi pentru ca cei vii să le poată transmite anumite
mesaje. În zonele din sudul ţării în zorii zilei, înainte de a merge la cimitir , femeile aprindeau în
mijlocul curţii focuri din ramuri de alun sau buruieni uscate , în jurul cărora aşezau scaune pentru
morţi. Se spunea că morţii vin acasă pentru a se încălzi şi pentru a primi pomana. De aceea , atunci
când femeile se deplasau la cimitir, unde aprindeau din nou focuri, de această dată la crucile de la
morminte , ele îşi plângeau morţii, dialogau cu ei, chemându-i acasă pentru a le oferi pomana.
Secvenţa de ceremonial comună întregului areal românesc este cea care se desfăşoară la biserică.
Ultima secvenţă se derulează în spaţiul gospodăriei şi în vecinătatea acesteia. De obicei, se iese la
poartă sau se merge în vecini pentru a împărţi din pomana sfinţită la biserică (colivă, colaci, sare).
Vinerea Paştelui este cunoscută ca „Vinerea Seacă” sau „Vinerea Patimilor” , creştinii merg
la biserică , ţin post negru pentru iertarea păcatelor şi respectă severe interdicţii privind torsul , ţesutul
sau cusutul. Este ziua de doliu a creştinătăţii, întrucât atunci a fost răstignit Mântuitorul, denia de
vineri seara este a înmormântării lui Iisus. În această zi se ţine post negru, deoarece Vinerea Mare
simbolizează ziua în care Mântuitorul a fost răstignit pe cruce. În toată ţara se practică obiceiul trecerii
pe sub masă, masa simbolizând mormântul. Denia din Vinerea Mare aminteşte despre patimile
Domnului în timpul cântării denumite Prohod. După această cântare, credincioşii fac înconjurul
bisericii de trei ori, după care se merge la mormintele celor dragi pentru a se aprinde lumânări.
Lumânările aprinse în Vinerea Mare dau de veste tuturor despre ziua care va veni, ziua Învierii
Domnului. Tradiţia spune că în Sâmbata Mare se sacrifică mielul, iar gospodinele prepară drobul. În
această zi se termină pregătirile pentru Înviere, se prepară pasca şi cozonacul ce vor fi duse la biserică
pentru a fi sfinţite în noaptea de Înviere. Seara, toată lumea merge la biserică pentru a asista la slujba
de Învierea Domnului, pentru a lua lumina, pentru a lua tradiţionalele Sfinte Paşti precum şi flori
sfinţite, dintre cele care au fost duse în Vinerea Mare la biserică.
Sâmbăta Mare-în această sfântă zi prăznuim îngroparea dumnezeiască a Mântuitorului
nostru Iisus Hristos şi pogorârea la iad pentru a ridica la viaţă veşnică pe cei din veac adormiţi.
Legenda spune că Isus iese din iad ținând de mâini pe Adam și pe Eva, ca semn al iertării de păcate.
În după amiaza zilei de sâmbătă se încheie postul de 40 de zile şi clopotele încep să bată din nou. Cel
mai important moment al zilei este sfinţirea apei botezătoare la biserică. Se spune că prima persoană
care urmează să fie botezată cu această apă „nouă” va avea noroc toată viaţa. La miezul nopţii,
credincioşii primesc cu bucurie în suflet Lumina Învierii. Începând din această zi şi până în ziua
Înălţării, cei care se vor întâlni vor spune “Hristos a înviat!” – “Adevărat a înviat!”.
În Muntenia există obiceiul ca un bărbat trebuie să aducă lumină în casă. În cazul în care o
femeie este cea care calcă pragul casei prima, este semn de ghinion. În zona Munteniei se păstrează
obiceiul spălării picioarelor unui copil. În această zi se aprind lumânări la ferestre deoarece sau se
aprind focuri afară, căci, potrivit credinţei populare, în această seară lumea celor vi se întrepătrunde
642
cu cea a morţilor. Este, de asemenea, şi ultima pomenire a morţilor din acest post. În unele zone din
sud, fetele obişnuiau să îşi pună 12 dorinţe pe aţă. Acestea legau câte 12 noduri pe un fir de aţă care
aveau să se împlinească doar dacă nodurile puteau fi dezlegate după Înviere. Aţa se punea apoi sub
pernă, crezând că în acest fel îşi visau ursitul.
Cu privire la obiceiul românilor de a întâmpina marea sărbătoare a Învierii Domnului cu ouă
roşii, acesta se situează pe la mijlocul veacului al XVII-lea, când, la Oradea se organiza şi târgul
ouălor roşii, unde „aceste obiecte ritual – ceremoniale se vindeau ca oricare altă marfă,… însemnând
că obiceiul ajunsese la o maximă înflorire şi se bucura, nu numai printre români, de cel mai larg
interes.” Tradiţii şi obiceiuri de Paşti Sibiu, aprilie 2013 35 Dar pentru că „ la acest bazar anual, care
avea loc la începutul anului, cu patruzeci de zile mai înainte de sărbătoarea de ouă roşii a ghiaurilor
se adunau negustori din India, Yemen, din Arabia şi din Persia, într-un cuvânt, din toate cele şapte
clime vin sute de mii de oameni… încât această câmpie a Oradei se umple de corturi şi de căruţe,
împodobindu-se cu ele”. Acest obicei a fost semnalat „patru decenii mai târziu, cam pe la 1700, şi în
Ţara Românească, atunci când, la curtea principelui Constantin Brâncoveanu jupânesele la care
mergeau să le facă urări de Paşti cei ce erau primiţi le ele în casă obişnuiau să le dea o basma (năframă)
şi două ouă, ciudat încondeiate cu flori de aur (lucru în care româncele erau neîntrecute). Şi acest
lucru se obişnuia şi între rude şi prieteni.”
Ca simbol al creaţiei, al zămislirii vieţii, oul a inspirat, din vechi timpuri, numeroase legende,
basme, o întreagă literatură. În cultura românească este suficient să amintim doi reprezentanţi de
seamă: Constantin Brâncuşi şi Ion Barbu, a căror operă gravitează în jurul acestui subiect, considerat
ca formă geometrică perfectă - "obiectul perfect". Originea colorării ouălor se pierde în negura epocii
precreştine, din timpurile când Anul Nou se sărbătorea la echinocţiul de primăvară. Ele erau date în
dar, ca simbol al echilibrului, creaţiei şi fecundităţii. Şi la romani, colorate în roşu, ouăle făceau parte
dintre darurile sărbătorii lui Janus şi erau folosite la diferite jocuri şi ceremonii religioase. Obiceiul
colorării ouălor s-a transmis creştinilor şi este încă practicat mai ales la popoarele Europei şi Asiei.
Spre deosebire de alte ţări ale Europei, unde obiceiul s-a restrâns sau a dispărut, la români a înflorit,
atingând culmile artei prin tehnică, materiale, simbolica motivelor şi perfecţiunea realizării. Ouăle
"încondeiate" ("împistrite" sau "muncite") s-au constituit, la români, într-o mărturie a datinilor,
credinţelor şi obiceiurilor pascale, integrându-se între elementele de o deosebită valoare ale culturii
spirituale populare, care definesc particularităţile etnice ale poporului nostru.
Folclorul conservă mai multe legende creştine care explică de ce se înroşesc ouăle de Paşti
şi de ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului. Cea mai răspândită relatează că Maica
Domnului, care venise să-şi plângă fiul răstignit, a pus coşul cu ouă lângă cruce şi acestea s-au înroşit
de la sângele care picura din rănile lui Isus. Domnul, văzând că ouăle s-au înroşit, a spus celor de
faţă: "De acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii şi împestriţate întru aducere aminte de răstignirea mea,
după cum am făcut şi eu astăzi".
Tehnici: Sunt două posibilităţi de pregătire a oului pentru "împistrire"- fierberea lui înainte
sau Datorită încărcăturii simbolice religioase, ouăle încondeiate sunt folosite nu numai ca obiect de
decor, dar şi în practicarea unor ritualuri, din care semnificativ pare cel practicat în Bucovina: cojile
ouălor de Paşti, împreună cu alte resturi alimentare, sunt aruncate în râu, pentru ca apa să le poarte la
"Blajini" (fiinţe imaginare, încarnări ale copiilor morţi nebotezaţi, al căror loc de vieţuire se află la
"capătul lumii", aproape de Apa Sâmbetei); în felul acesta, şi Blajinii au ştire că pentru toţi creştinii
a venit Paştele.
Tradiţiile populare ale românilor, dar şi ale creştinilor, incă din cele mai vechi timpuri, sunt
departe de tradiţia iudaică, ce presupunea o sărbatoare a durerii, la care alimentele rituale, pasca si
mielul, se consumau în grabă, însoţite de ierburi amare, după cum amară fusese şi robia din ţara
643
Egiptului. Pasca primilor creştini era o pâine dulce, care se sfinţea de către preoţi, apoi se împărţea
săracilor. Amintirea acesteia este pasca de astăzi. Pasca este o prăjitură specifică Paştelui, de formă
rotundă, cu o cruce la mijloc şi aluat împletit pe margini, umplută cu brânză de vaci. În momentul în
care se pune în cuptor, femeile de la ţară fac semnul crucii cu lopata pe pereţii cuptorului. Despre
originea ei există o legendă care spune că, în timp ce predica împreună cu apostolii, Iisus a fost găzduit
la un om foarte generos. Acesta le-a pus în traistă la plecare, fără ştirea lor, pâine pentru drum.
Apostolii l-au întrebat pe Iisus când va fi Paştele, iar el lea răspuns că atunci când vor găsi pâine în
traistă. Au căutat şi au găsit pâinea. De atunci e obiceiul să se coacă pască de Paşti.
În satele din Bărăgan, asimilat sărbătorilor, este ritualul caloianului considerat zeul
vegetaţiei, un ritual de invocare a ploii benefice, aducătoare de roade şi bogăţie. A treia zi de marţi
de după Paşte, mai multe fete se adună şi realizează Caloianul, adică o păpuşă din pământ galben, cu
nasul, ochii şi gura din coajă de ouă înroşite. Această păpuşă se pune într-o cutie de carton, gătită cu
flori, se aprind lumânări şi se plânge, una din fete jucând rolul preotului, alta a dascălului, a treia duce
steagul, adică o trestie cu o batistă albă în vârf, alte două fete duc sicriul cu Caloianul, iar celelalte au
rol de bocitoare. Apoi urmează ceremonia unei adevărate înmormântări, Caloianul fiind purtat pe
uliţele satului. Versurile sunt cântate pe o melodie de bocet: Caloiene, iene,/ Caloiene, iene, .Du-te-n
Ceriu si cere /Sa deschiza portile,/ Sa sloboada ploile,/ Sa curga ca garlele,/ Zilele Si noptile, /Ca sa
creasca granele(…). Oamenii satului ies în întâmpinarea “Caloianului” şi pun în sicriaşul acestuia
ouă, făină sau chiar bani, ce se folosesc apoi la pomană. După ce este îngropat Caloianul se face o
mică pomană la care se mănâncă gogoşi sau jumări cu ouă, ceva uşor de preparat, ţinându-se cont de
faptul că bucătăresele erau nişte copii. În a treia joi de după Paşti este ziua Paparudei, când se adună
din nou tot grupul, se dezgropa Caloianul apoi se pleacă cu tot alaiul la o fântână părăsită (dar cu apă)
şi se arunca păpuşa în ea, crezându-se astfel că va ploua. Întorşi acasă copiii se aşează din nou la masă
ca prima dată şi îi fac pomana cu gogoşi şi plăcintă. Tot în această zi copiii şi tinerii se pândesc pe
străzi, pe la porţi, pe la fântâni şi se udă, Paparuda fiind un ritual magic de provocare a ploii.
Biserica creştină - Ortodoxă şi Catolică - sărbătoreşte la 40 de zile după Învierea Domnului,
un mare eveniment din viaţa Mântuitorului Iisus Hristos, şi anume Înălţarea la cer, de fapt ultimul,
din activitatea Sa pământească. Naşterea şi Înălţarea sunt cele două punţi care leagă creatura de
Creator, pământul cu cerul, care împacă pe credincios cu Dumnezeu. Dacă prin naşterea din
Betleemul Iudeii Dumnezeu a coborât pe pământ sub formă umană ca să împace faptura cu Creatorul,
prin Înălţarea la cer, în văzul Apostolilor adunaţi în Betania s-au deschis credinciosului cerurile,
asigurându-i-se posibilitatea desăvârşirii şi deci, a mântuirii. Cele două evenimente alcătuiesc axa
creştinismului şi calea de lumină pe care trebuie s-o şi mărturisim pe Hristos, ca Domnul şi Stăpanul
lumii.

Bibliografie:
Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Timişoara, Amarcord, 1994
Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, vol.II, Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 1994
I.Ghinoiu,, Mică enciclopedie de tradiţii româneşti”, Bucureşti,Ed.Agora,2008.
Maria şi Nicolae Zahacinschi, Ouăle de Paşti la români, Editura Sport-Turism, Bucureşti,
1992
Romulul Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei, 1987

644
Gospodari din Bosanci în zi de sarbătoare- 1978

Amintiri din 1970- Tinerii din Bosanci

645
De Sărbatori în Bosanci în perioada regalității

Prof. Bujorean Tamara Loredana

Școala Gimnazială Bosanci, Suceava

SPRING-SEASON OF REBIRTH

Prof. Ion Adelina

Liceul Teoretic “Nicolae Iorga” Brăila

How beautiful can spring be…when everything is reborn and renewed after a good while in
which dark magic and chaos ruled the earth.
Spring is the long wait given by the one above to all of the livings around the world,also the
plants are the ones that most need this change after working in the hardest cold. Day by day , they
transform themselves gaining a new aura. Look at all he light! Look at all the colours that ther can
be, at all the poppy fields. Spring lays a multi-colored blanket over everything and far up in the sky
the birds of the fields are composing unforgettable songs. The bees of a blinding ochre and the joyful
butterflies ar making sure that the nice weather ,as well as the suuny days are coming closer and
closer.
646
 A ladybug is lazily dragging it’s feet across the grass. The ants came out of their hiding spots
and are trying to find their way, then build the strongest fortresses. The trees are putting on their
multi-colored flower clothing. Nights get shorter, days get longer and children are running aound
under the sun, joined by all sorts of insects. Travelling birds are coming back from far away in the
white an hot light of this true country of theirs, old and unforgotten. The sun is sad because it s setting
but on the other hand it s happy because tomorrow starts a new day full of happiness, joy and news.
The tree birds begin to swell, to open and the first leaf to appear. The peasants begin to work
on the field and get in barley, millet and oat. The field is covered with a thick grenn and healthy grass
robe. The swallows fly like an arrow through the air , making the nests.
Here is a stork feeding its calfes. The graceful creature spins around the houses to find a new
shelter. The little lambs, the fuffly ones are filling the air with their happy bleating, flying among the
sister sheep. The roses are in full bloom and through their beauty they transform the garden into a
corner of heaven. Through he orchards the grass is tall and everything is in bloom
Cherry blossoms easily come undone and chase each other towards the ground creating a
white rug that reminds us of the winter that reluctantly went away. Each flower has it's own tale from
the moment it appears until it disappears. Instead of flowers, the cherries coveted by everyone will
ripen. Spring is a harmony of sounds and colors carefully chosen by our Creator for the solace of the
sight and hearing. From the freshly grown bushes you can hear the song of the nightingale. So many
songs cheering up nature.
The thrush sings! The blackbird sings! Spring warms up children’s hearts making them love
childhood more. Welcome beautiful princess!

647
 NUME AUTOR / INSTITUTIA DE
TITLUL LUCRARII PAG.
INVATAMANT
Prof. Andrei Elena, TRADITIONAL EASTER
1
Colegiul Economic Buzău BREAD
Prof. Gyorgy Maria
ANSAMBLUL FOLCLORIC
Liceul Tehnologic Liviu Rebreanu 2
„CUNUNA MAIERULUI”
Loc. Maieru Jud. Bistriţa-Năsăud
ARHITECTURA ȘI PORTUL
Prof. Voinescu Andreea
POPULAR ÎN SATUL 8
Liceul Tehnologic Topoloveni-Argeș
CĂLINEȘTI, ARGEȘ
Prof. Haiduc Valentina,
PORTUL POPULAR
Liceul „Dr Lazăr Chirilă”, Baia De 13
DIN COMUNA LUPŞA
Arieș, Jud. Alba
Prof. Robaciu Neli Ștefania TRADIȚII ȘI
Școala Gimnazială Nr. 1 OBICEIURI DE PASTI ÎN 15
Videle, Teleorman JUDEȚUL TELEORMAN
Profesor:Voiculet Camelia
OBICEIURI SI TRADITII
Scoala Gimnaziala”Mihu 16
PASCALE
Dragomir”,Braila
Prof. Înv. Primar Dragomir Georgiana
Școala Gimnazială ”Ioan Atanasiu” LĂSATUL SECULUI – CUCII 18
Loc. Lipnița, Jud. Constanța
PAŞTELE DE ALTĂ DATĂ
Prof. Înv. Preşc Dan Florina
ÎN ACTIVITĂŢILE
Grădiniţa Cu Program Prelungit Nr 26 20
EDUCATIVE CU
Braşov
PREŞCOLARII DE AZI
Prof. Savu Mirela Elena CREDINŢE ŞI OBICEIURI
Şcoala Gimnazială Nr.40 “Aurel Vlaicu” LEGATE DE SĂRBĂTOAREA 22
Loc. Constanţa. Jud. Constanţa PAŞTELUI
Prof. Cujbă Nicoleta,
Şcoala Gimnazială Nr.40 “Aurel Vlaicu” TRADIŢII DE PAŞTE 23
Localitatea Constanţa. Judeţul Constanţa
Autor: Prof.Lupu Svetlana –Aurora , TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE
G.P.P.,,Dumbrava Minunata“ Slobozia PAŞTE ÎN IALOMIŢA” 25
,Ialomiţa
Prof. Voinescu Andreea / Prof. BISERICA SATULUI
Chivulescu Maria TURCULEȘTI - COMUNA 27
Liceul Tehnologic Topoloveni, Argeș CĂLINEȘTI, ARGEȘ
Prof.În Înv.Preșcolar: Broșteanu Roza
Liceul Tehnologic Petre Baniță Călărași NOAPTEA PAȘTELUI LA
CĂLĂRAȘI 33
Structură – Grădinița Cu Pn Sărata –
Călărași

648
 PAȘTELE DE ALTĂDATĂ ÎN
Culegător:Prof.Ciurel Ionela
CUVINTE ȘI IMAGINI
Prof. Brașoveanu Mariana
„ SFINȚIREA BUCATELOR 34
Școala Gimnazială Știuca
DE PAȘTE LA UCRAINENII
Județul Timiș
DIN ȘTIUCA”
Ghiță Reli-Ionela
Școala Gimnazială ,, Alexandru
CALOIANUL 36
Odobescu”
Urziceni – Ialomița
OBICEIUL CALOIANULUI
Profesor Roxana Jipa, ÎN COMUNA CHISCANI,
38
Şcoala Gimnazială”Al. I. Cuza” Brăila JUDEŢUL BRĂILA

Prof. Ciornea Lăcrămioara CALOIANUL ȘI

Școala Gimnazială ”George Enescu”, PAPARUDELE 40
Năvodari. Constanța obiceiuri de invocare a ploii
Prof. Voina Oana
Prof. Guţă Corina CĂTANELE LUI ISUS 41
Grădiniţa P.P. „Floarea -Soarelui”
Reşiţa
Artenie Florentina – Profesor
CHIPĂRUȘUL - RITUAL UNIC
Școala Gimnazială Nereju Mic 43
ÎN EUROPA
Comuna Nereju, Județul Vrancea
CORUL LIGII CULTURALE
Culegător – Ciobancă Genoveva, MOINEȘTI, JUDEȚUL
Școala Gimnazială ,,Ștefan Luchian” BACĂU, DUPĂ 45
Moinești, Județul Bacău SPECTACOLUL DE FLORII
DIN ANUL 1935
Profesor Consilier Şcolar Monica
Seceleanu
Liceul Tehnologic Electronica CU DOR…DE EA 48
Industrială
Bucureşti
Prof. Psih. Roşan Rodica Crina TRADIŢII, OBICEIURI ŞI
49
Şcoala – Csei Nr. 1 Popeşti SUPERSTIŢII DE PAŞTE
Prof. Înv. Preșcolar: Nicolicea Cornelia TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE
Marioara PAȘTI
ÎN SATUL PÎRVOVA CARAȘ- 51
Grădinița P.P. ,,Riki-Priki’’
Loc. Reșița SEVERIN
Autor/ Culegător: Geambașu Ioana
Tatiana
BUCURIE DE PAȘTE 52
Scoala Gim. “Al. Macedonski”
Localitatea: Craiova, Județul : Dolj

649
Autor/ Culegător: Pătrășincă Florin
Liceul T. “ Gh. Vasilichi”, Cetate , Dolj
MULȚUMIRI DE PAȘTE 53
Localitatea: Calafat
Județul : Dolj
Prof. Înv.Primar : Jurcă Margareta
BLAGOVIŞTENIA ŞI ZIUA
Școala Gimnazială Nr.39 „Nicolae 53
CUCULUI
Tonitza” Constanţa, Jud. Constanţa
Prof. Înv. Primar Rotaru Maria Mihaela
ARTA ÎNCONDEIERII
Liceul „Ștefan Diaconescu” Potcoava 55
OUĂLOR DE PAȘTE
Loc. Potcoava, Jud. Olt
Prof. Dobre Raluca Monica
TĂIEREA MIELULUI DE
Şcoala Gimnazială Specială „Sf. Vasile” 57
PAŞTE
Craiova
Cules De: Prof. Pariza Daniela(Poematli
A Luńinâľei – 1919)
Şcoala Gimnazială ,,George Enescu,,
LUŃINA 58
Năvodari
Lucian Blaga – ,, Lumina,, Traducerea
Yioryi Vrana
Prof. Pană Diana-Maria
TRADIŢIA CĂTANELOR LA
Grădiniţa Cu P.P. „Palatul Fermecat” 59
POALELE SEMENICULUI
Reşiţa
Prof. Potoceanu Tamara-Nicoleta TRADIŢIA FOCURILOR DIN
Grădiniţa Cu P.P. „Palatul Fermecat” JOIA MARE 60
Reşiţa ÎN BANAT
JOIMĂRELELE – OBICEI
Prof. Înv. Primar, Țuculină Emilia
PRACTICAT ÎN ZONA
Școala Gimnazială „Alexandru 61
OLTENIEI, MAI ALES ÎN
Ștefulescu” Tg-Jiu, Gorj
GORJ, ÎN JOIA MARE
Profesor Ercuţă Daniela-Mihaela
BOTEZUL TĂMĂDUITOR DE
Colegiul Naţional „Grigore Moisil” 63
LA COPUZU, IALOMIŢA
Urziceni, Ialomiţa
Profesor: Badea Anca-Mihaela
Şcoala : Colegiul Naţional “Traian
LĂSATUL SECULUI 65
Lalescu”
Localitatea : Reşiţa
Culegator: Prof. Vălu Laura
Liceul Tehnologic ,,Udrea Bặleanu”, LAZĂRIŢA 65
Băleni, Dambovita
Teglaş Savina
Colegiul Tehnic “Alesandru Papiu DANȚU LA ȘURĂ 66
Ilarian” - Zalău, Sălaj

650
Prof. Înv.Preșcolar Mitrea Bianca-
Ștefania
DE PAȘTE 67
Școala Gimnazială Nr. 1 Căciulești
Localitatea Căciulești-Girov
Prof.Înv. Rotundu Otilia
DESCÂNTEC DE SFÂNTUL
Școala Gimnazială ”Krystyna 68
GHEORGHE
Bochenek”, Poiana Micului
Prof.Înv. Rotundu Otilia ”DRAG MI-A FOST SĂ CÂNT
Școala Gimnazială ”Krystyna DE MICĂ” 69
Bochenek”, Poiana Micului Doină
Educatoare:Zaharia Ana Mihaela
Grupa Mijlocie DIN SUFLET PENTRU
70
Şcoala Gimnazială „Ştefan Cel Mare” SUFLET
Zemeş, Jud.Bacău
Prof. Elena Cazacu, Prof. Pescar Viorel-
Razvan
70
Școala Gimn.Nr.7,,Sf. Maria,, DOUĂ ÎNVIERI
Loc.Timișoara, Jud. Timiș
Prof. Ercuță Adrian
Școala Gimnazială ”Alexandru
71
Odobescu”, SĂRBĂTOAREA
Urziceni, Județul Ialomița
Prof. Ȋnv. Primar Chiriță Maria
FLORIILE SAU DUMINICA
Școala Gimnazială Nr. 1 72
FLORIILOR
Voluntari, Ilfov
Stamin Elena Ana,
OBICEIURI DE
Popescu Floriana Mihaela,
SĂRBĂTOAREA FLORIILOR 73
Școala Gimnazială Specială Nr.1,
ÎN ZONA OLTENIEI
București
Stan Elena,
„FLORIILE”, SĂRBĂTOAREA
Colegiul Economic “Ion Ghica”, 74
RENAŞTERII
Târgoviște
Prof. Berevoescu Laurențiu
Liceul Tehnologic „Virgil Madgearu” FOCUL LUI SUMEDRU
76
Localitatea Roșiorii De Vede TRADIȚII ŞI LEGENDE
Judeţul Teleorman
Culegător - Hușanu Stratenia - Simona, ȘCOALA DE FETE
Școala Gimnazială ,,Ștefan Luchian” MOINEȘTI ÎN ZI DE 77
Moinești, Județul Bacău SĂRBĂTOARE 1933
Prof. Prisacariu Oltiţa
Şcoala Gimnazială Nr. 1 Roma, Judeţul STEAUA DIN BETHLEEM 78
Botoşani

651
Prof. Prisacariu Oltiţa
Şcoala Gimnazială Nr. 1 Roma, Judeţul ZIDUL PLÂNGERII 78
Botoşani
Prof. Înv. Preșc. Bontea Ionela Lorena SERBARE DE SFÂRȘIT DE AN
79
Curtea De Argeș, Jud. Argeș ȘCOLAR– 1983
ŞEZĂTOARE PASCALĂ –
Prof. Coordonator: Sopon Loredana
ŞCOALA GIMNAZIALĂ 79
Prof. Colaborator: Irimia Constantin
MOARA, SUCEAVA

Bibliotecar Chendea Doina FOTOGRAFII DIN COLECȚIA

80
Colegiul Tehnic Mătăsari-Gorj DE FAMILIE

Prof. Coord. Luță Adrian Port popular de sărbatoare -

81
Colegiul Tehnic Matasari 1936
Prof. Purdescu Monica Serbare de Paște -1972
81
Colegiul Tehnic Mătăsari
Prof. Purdescu Claudiu
Port popular de toată ziua 82
Colegiul Tehnic Mătăsari
Pricolici Mihaela
FRUMUSEŢEA OULUI DE
Colegiul Naţional ,,I.C. Brătianu” 83
PAŞTE
Piteşti, Argeş
GOVIA, UN OBICEI DIN
Prof. Popa Marius Georgian
ZONA OLTENIEI, COMUNA 84
Şcoala Gimnazialã Nr.2 Lunguleţu
VÃDASTRA, JUDEŢUL OLT
Hajdu Edit
IERI ȘI AZI
Școala Gimnazială Nr.1 85
(DATINI ȘI OBICEIURI)
Luduș-Jud. Mureș
Prof. Remeș Viorica ÎMPREUNIȘUL ȘI
Liceul Tehnologic ,,Mihai Viteazul”, MĂSURIȘUL OILOR ÎN
89
Zalău, Jud Sălaj SATUL BOCȘA, JUDEȚUL
Culegere SĂLAJ
Prof. Înv. Primar Mîndru Marieta
Melania ÎNCONDEIEREA OUĂLOR DE
91
Școala Gimnazială,, Alexei PAȘTE ÎN SATUL MEU
Mateevici”Movileni, Galați
Înv.Balaș Aurora Mihaela
Școala Primară Nr.1 Bucium,Com OBICEIURI
93
.Ceica CALENDARISTICE ÎN BIHOR
Jud.Bihor
Prof. Arsenie Oliviu ȊNVIEREA DOMNULUI -
Colegiul Tehnic Mătăsari SĂRBĂTOAREA LUMINII ŞI 97
Loc. Mătăsari, Jud. Gorj A BUCURIEI
Prof. Cornescu Floarea
ÎNVIEREA DOMNULUI 102
Şc. Gimn. „Al. Ştefulescu” Tg-Jiu

652
Profesor : Ancuța Vasilica
Școala Gimnazială „Iustin Pîrvu”Poiana
Teiului LEGENDA OUĂLOR ROŞII 103
Structura „C-Tin Romanescu ”Dreptu
Poiana Teiului , Neamț
Prof. Floarea Mariana
LEGENDA PRIMĂVERII 104
Liceul Tehnologic Topoloveni, Argeș
PAȘTELE DE ALTĂDATĂ ÎN
Oltean Sabina Larisa CUVINTE ȘI IMAGINI
105
Liceul Cu Program Sportiv Alba Iulia CUVINTE ȘI IMAGINI DIN
ȚARA SFÂNTĂ
Spătaru Marinela TRADIŢII PASCALE DIN
Şcoala Gimnazială „Ştefan Cel Mare” ZONA MOLDOVEI/ZEMEŞ 106
Zemeş, Jud. Bacău „AMINTIRI ŞI ÎNVĂŢĂMINTE”
Profesor: Bolborici Cristina
OBICEIURI DE PAŞTE ÎN
Colegiul Tehnic De Transporturi Şi 109
ZONA NEAMŢULUI
Construcţii-Iaşi
Istrate Gheorghiţa
Liceul Tehnologic Topoloveni LEGENDE PASCALE 110
Topoloveni
Tabarac Virginica LEGENDE ŞI TRADIŢII
112
Liceul Tehnologic Topoloveni PASCALE
Educatoare Nedelcu Ioana
TRADIȚII ȘI OBICEIURI
Grădinița Cu P.N. Nr. 2 115
LOCALE
Localitatea Berezeni
Prof. Înv.Preșcolar Andon Dorina
Mariana TRADIȚII SI OBICEIURI
118
Şcoala Gimnazială ,, Anastasie Fătu” LOCALE DE PAȘTE
Berezeni, Vaslui
Culegător Profesor Înv. Primar DANSATORI ÎN COSTUME
Florentina Răducanu NAȚIONALE
121
Școala Gimnazială „Elena Văcărescu” (fotografii din anul 1955)
București, Sector 1
Prof. Petre Ileana,
LAZĂRUL OBICEI DIN
Prof. Pană Emilia, 122
GHIMPAȚI
Grădinița Nr. 72, București
Cobzariu Mirabela,
Baida Corina, DATINI ŞI OBICEIURI DIN
123
Colegiul Tehnic “Alexandru Ioan Cuza” SĂPTĂMÂNA LUMINATĂ
Suceava
Farcaș Diana
SĂRBĂTOAREA PAȘTELUI 127
Școala Gimnazială Cernești

653
Prof. Căpriţă Paraschiva TRADIŢIILE DIN
SĂPTĂMÂNA PAŞTELUI 129
Colegiul Economic Buzău
ÎN MUNTENIA
PARTICULARITĂŢI
CROMATICE ALE ARTEI
Prof. Andrei Doina TRADIŢIONALE
Liceul Tehnologic Special Pentru Copii ROMÂNEŞTI: ARTA 131
Cu Deficienţe Auditive Buzău DECORATIVĂ COLORISTICĂ
PENTRU OUĂ-DE-PAŞTI.
STUDIU DE SPECIALITATE
Prof.Înv.Primar Romanescu Camelia
Școala Gimnazială Berești-Tazlău, ŞTIAŢI CĂ... 134
Bacău
Prof. Inv. Primar Lupea Daniela
Liceul Tehnologic ”Sfanta Ecaterina”,
LUMINĂ DIN LUMINĂ 35
Structura Școala Gimnaziala Nr. 3,
Urziceni, Jud. Ialomița
Prof. Maluș Marița, Gradul I
Școala Gimnazială ”Alexandru CREDINŢE LEGATE DE
137
Odobescu”, PAŞTE
Urziceni, Jud. Ialomița
Prof. Matache Ionela-Cristina
Şcoala Gimnazială ”Alexandru
TRADIȚII DE PAȘTE 138
Odobescu”,
Urziceni, Jud. Ialomița
MIJLOACE MODERNE DE
PĂSTRARE ȘI
Prof. Dașu Narcisa Gabriela
VALORIFICARE A
Liceul Tehnologic „Costin Nenițescu” 140
TRADIȚIILOR ȘI
Buzău
OBICEIURILOR ROMÂNEȘTI
Studiu de specialitate
Berendei Diana
Școala Gimnazială „Al. Macedonski” FOCURILE DIN JOIA MARE
143
LA SALCIA, JUDETUL DOLJ
Craiova
Prof. Preda Nicoleta Şi
SĂRBĂTOAREA SFINTELOR
Eleva Pîrvu Ana-Mălina, Clasa A Ix-A
PAŞTI 145
Mieg,
ÎN JUDEŢUL PRAHOVA
C.N. Jean Monnet, Municipiul Ploieşti
SĂRBĂTOAREA
Lăduncă Ionelia,
RUSALIILOR – TRADIȚII
Școala Gimnazială „Vasile Iftimescu”, 147
POPULARE DIN ZONA
Comuna Valea Sării, Județul Vrancea
VRANCEI

654
Prof. Înv. Preșc. Tironeac Cătălina
Giannina
Grădinița Cu Program Prelungit ,,Căsuța
FOTOGRAFII DIN ARHIVA
Piticilor” 149
PERSONALA
- Unitate Structură A Liceului
Tehnologic Nr. 1 Câmpulung
Moldovenesc
Prof. Înv. Preşc. Roman Mariana
Ecaterina
MERGEM DUPĂ OUĂ 150
L.T. “Liviu Rebreanu”, Gpn Nr. 1
Loc. Maieru, Jud Bn
Prof. Mihaela Turcu
Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” Cluj- LA NUNTĂ-N SOMEŞU CALD 151
Napoca
Prof. Înv. Primar Mihai Nicoleta, Gradul
Didactic I
Școala Gimnazială ”Alexandru OBICEIURI DE PAŞTE 155
Odobescu”,
Urziceni, Jud. Ialomița
Prof.Înv.Primar Avram Mariana
Colegiul Național „M.Eminescu” NEDEIA MOMÂRLĂNEASCĂ 158
Petroșani – Hunedoara
Prof. Băluţă Mihaela,
Liceul Sanitar Antim Ivireanu, Rm. DE PASTI ( LA BISERICĂ) 159
Valcea, Valcea
Prof. Sevciuc Ana-Adrianaă ÎNVIEREA DOMNULUI-
Şcoala Gimnazială Nr.1 SPERANŢĂ ŞI LUMINĂ ÎN 159
Poiana Lacului, Argeş SUFLETELE CREŞTINILOR
Prof.Inv.Primar Popescu Simona Ileana
NUNTA IN GORJ 160
Sc. Gimn. ,,C. Săvoiu’’ Tg- Jiu / Gorj
,,UDATUL” SAU
,,STROPITUL” FETELOR DE
Autor: Prof. Spineanu Claudia-Ileana
MĂRITAT SAU AL
Instituția: Palatul Copiilor Timișoara
NEVESTELOR - UN OBICEI 161
Localitatea: Timișoara
DE PAŞTI PĂSTRAT ÎN
Județul: Timiș
SATELE ȘI ORAȘELE DIN
BANAT
Nume,Prenume Autor :Stoian Liana
Scoala : Scoala Gimnaziala “Mihai
INCONDEIAT OUA 163
Viteazul “
Judetul :Calarasi
Prof. Ardelean Marioara SFINȚIREA BUCATELOR ÎN
164
Grădinița P.P. Nr.4 Lugoj NOAPTEA DE ÎNVIERE

655
 UDATUL FETELOR, DATINA
Prof. Fitera Ana
DE A DOUA ZI DE PAȘTE LA 165
Grădinița P.P. Nr.4 Lugoj
MARAMUREȘ
Mocliuc Ştefania Florentina
TRADIŢII ŞI OBICEIURI
Şcoala Gimnazială “Dimitrie Luchian “ 165
PASCALE BUCOVINENE
Piscu , Galaţi
Prof. Înv. Primar Firescu Maria
OBICEIURI DE FLORII ÎN
Școala Gimnazială ”George Poboran” - 167
OLTENIA
Slatina, Jud. Olt
Prof. Popa Felicia-Anca
OBICEIURI DE FLORII 168
C.S.E.I. “Orizont” Oradea
Prof.Szasz Fira Petruța OBICEIURI DE PAȘTE DIN
ARDEAL 171
Grad. ”Căsuța Fermecată ”Luduș
UDATUL FETELOR
Consilier Școlar, Prof. Aniela Lung OBICEIURI DE PAȘTE ÎN
Colegiul Tehnic ”Alesandru Papiu SATUL NADIȘ, JUDEȚUL 173
Ilarian” Zalău SĂLAJ
Prof.Înv Preşcolar Ştefancu Ioana OBICEIURI ÎN POSTUL
175
Prof. Înv.Preşcolar Popa Păuna MARE, POSTUL PAŞTELUI
Prof. Constantin Loredana-Vasilica
OBICEIURI OLTENEŞTI 178
Şcoala Gimnazială Nr. 1 Bumbeşti-Jiu
Prof. Bumbaș Corina Delia, OBICEIURI PASCALE ALE
179
Liceul Reformat „Wesseleny” Zalău SĂLĂJENILOR
Prof. Înv. Preșcolar Coteanu Ramona
Claudia
OBICEIURI PASCALE 181
Şcoala Gimnazială Cerneşti –
Maramureş
Prof. Sopon Loredana OBICEIURI PASCALE
183
Şcoala Gimnazială Moara, Suceava (şezătoare literară)
Angearu Mioara, Profesor-Educator,
OBICEIURI ŞI TRADIŢII DE
Centrul Şcolar De Educaţie Incluzivă 188
LA BUNICA
Alexandria
Ed. Gogu Cristinela-Simona
OBICEIURI ȘI TRADIȚII
Școala Gimnazială Nr. 1 Bumbești-Jiu, 190
OLTENEȘTI
Grăd. Curtișoara
Prof. Iovanovici Delia
Cologiul Național ,,Mircea Eliade” OBICEIURI ȘI TRADIȚII
192
Reșița PASCALE DIN BANAT
Jud. Caraș-Severin
Prof. Bece Lucia-Elena,
OBICEIURI ŞI TRADIŢII
Colegiul Agricol” D. Petrescu”, Caracal, 195
POPULARE DE FLORII
Jud.Olt

656
Gureanu Alina Dorina, OBICEIURI TRADIȚIONALE
196
Liceul Tehnologic Baia De Fier LEGATE DE NAȘTERE
Ciupitu Gheorghița,
Stănescu Teodora-Ramona, OBICEIURILE DE PAȘTE ÎN
197
Școala Gimnazială Specială Nr.1, OLTENIA
București
Prof. Diaconescu Daniela Constanța ORIGINILE ȘI LEGENDA
198
Școala Profesională Daneți MĂRȚIȘORULUI
Prof. Saceanu Ion
OUA DE PASTI - TEHNICI DE
Colegiul Tehnic Matasari 200
INCONDEIERE
Loc. Matasari, Jud. Gorj
Juravle Valentina,
OUĂLE ÎNCONDEIATE 201
Şcoala Gimnazială Nr. 1 Vicovu De Sus
Prof. Fănică Daniel OUL DE PAȘTE –
Școala Gimnazială Cândești MITOLOGIE, MITURI, 203
Loc. Cândești, Jud.Buzău LEGENDE
Prof. Papari Viorica, Gradul Didactic I
Școala Gimnazială ”Alexandru HRISTOS A ÎNVIAT!
205
Odobescu”, ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Urziceni, Jud. Ialomița
Prof. Înv. Primar Țâmpu Mariama
Școala Gimnazială “Nicolae Iorga” PAȘTELE 206
Bacău
Profesor: Bara Erzsebet
PAȘTELE -
Liceul Reformat ”Wesselenyi” 209
SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII
Loc. Zalău, Jud. Sălaj
Gombos Melinda PAȘTELE DE ALTĂDATĂ ÎN
Școala Gimnazială ,,Mihai Eminescu” CUVINTE ȘI IMAGINI
211
UN OBICEI DE LA BUNICII
Loc. Zalău, Jud. Sălaj NOȘTRI- CROȘETATUL
Profesor Mirela Crivinanţu
PAȘTELE ÎN BANAT 212
Grădiniţa P.N. Nădrag
PAȘTELE LA ROMÂNI
Sopon Loredana,
OBICEIURI PASCALE, ÎN 213
Şcoala Gimnazială Moara, Suceava
ȘCOALA NOASTRĂ…
Murgoci Emilia Loredana
TEHNICI DE ÎNCONDEIERE
Şcoala Gimnazială 216
A OUĂLOR
,,Gh.Pătraşcu,,Buruienesti, Neamţ
Prof. Narcisa Oneșan, PAȘTILE ÎN SATUL
220
C.S.E.I. ”Al. Roșca” Lugoj BUNICILOR MEI
Marian Georgia, Clasa A Vi-A A,
Colegiul Național ,,Mircea Eliade”
PRIMĂVARA COPIILOR 221
Reșița, Jud. Caraș-Severin
Prof. Coord: Iovanovici Delia

657
Melissa Ciocoiu
Clasa A V-A A
Colegiul Național ,,Mircea Eliade”
RENAȘTERE 221
Reșița
Jud. Caraș-Severin
Prof. Coord: Iovanovici Delia
Alin Brumari
Clasa A V-A A
Colegiul Național ,,Mircea Eliade”
MIRACOLUL ÎNVIERII 222
Reșița
Jud. Caraș-Severin
Prof. Coord: Iovanovici Delia
Vancea Denisa
Clasa A Viii-A A
Colegiul Național ,,Mircea Eliade”
RENAȘTEREA FIINȚEI MELE 222
Reșița
Jud. Caraș-Severin
Prof. Coord: Iovanovici Delia
Oșvar Octavian
Clasa A Vii-A A
Colegiul Național ,,Mircea Eliade”
E TIMPUL SCHIMBĂRII… 223
Reșița
Jud. Caraș-Severin
Prof. Coord: Iovanovici Delia
Prof. Popa Viorica, Gradul Didactic I
Școala Gimnazială ”Alexandru ÎNVIEREA DOMNULUI IISUS
223
Odobescu”, HRISTOS
Urziceni, Jud. Ialomița
Prof.Înv.Primar Duguleană Ileana PORTUL NOSTRU
225
Oraş Novaci, Jud. Gorj NOVĂCEAN (1989)
Bîrlă Ani Lavinia PORTUL POPULAR ÎN
Școala Gimnazială Constantin COMUNA PODENI, JUDEȚUL 225
Negreanu, Mehedinți MEHEDINȚI
Educatoare Suciu Isabella
Școala Gimazială „Sfântu POVESTEA ILINCĂI 226
Andrei”Sărmaș, Harghita
Prof. Catana Dumitra POVESTEA PRINȚULUI DE
229
Șc. Gimn. Nr1/G.P.P.Nr1 Caracal, Olt ROUĂ
POZE CULESE DIN SATELE
DE PE
Prof. Pirtea Elena
,,VALEA ALMĂJULUI “ 232
Prof. Ilieş Daniela Dochia
(Borloveni, Bănia, Rudăria,
Bozovici, Dalboşeţ, Prigor)

658
Irimia Mioara ,
Școala Gimnazială Dimitrie Sturdza, POZE VECHI 236
Tecuci, Jud. Galați
POZE CULESE DIN SATELE
Prof. Pirtea Elena
DE PE
Prof. Ilieş Daniela Dochia
,,VALEA ALMĂJULUI “ 237
Grădinița Cu Program Prelungit
(Borloveni, Bănia, Rudăria,
,,Semenic”
Bozovici, Dalboşeţ, Prigor)
NUNTA DE ALTĂDATĂ-
FOTOGRAFII CE
Prof. Vîrtic Lenica Matilda
ILUSTREAZĂ OBICEIURI
Loc. Cluj-Napoca Jud. Cluj 239
PRACTICATE LA NUNTĂ ÎN
SATELE DIN JUDEȚUL
BISTRIȚA-NĂSĂUD
Gabor Raluca , Tecuci, Jud. Galați POZE VECHI 241
Harpa Laura Maria
Sc. Gimn. Rascolita COSTUM POPULAR 242
Jud. Mures
Luca Ioana FAMILIE PROASPAT
242
Sc. Gimn. Rastolita, Jud. Mures CASATORITA
Moldovan Dana - Profesor Pentru
Învățământ Primar PREGĂTIRI ȘI OBICEIURI DE
243
Școala Gimnazială ”Ion Agârbiceanu” SĂRBĂTORILE PASCALE
Cenade, Jud. Alba
Prof. Popescu Marilena
SIMBOLURI ȘI DATINI ALE
Colegiul Național „Elena Cuza” 244
SĂRBĂTORILOR PASCALE
Craiova, Județul Dolj
Prof. Ursu Mihaela-Adina
DATINI ȘI OBICEIURI DIN
Școala Profesională Daneți 245
SĂPTĂMÂNA LUMINATĂ
Comuna Daneți, Județul Dolj
Prof. Vasile Aureliana
Colegiul Economic ”Maria Teiuleanu”, OBICEIURI DE PAȘTI 249
Piteşti – Argeș
Bîrlă Florin Constantin, RITUALUL MĂSUATUL
Colegiul Tehnic Domnul OILOR ÎN PODENI, JUDEȚUL 250
Tudor,Mehedinți MEHEDINȚI
Prof. Florea Elena
TRADITIILE NASTERII LA
Liceul Tehnologic Constructii De 251
ROMANI
Masini Mioveni
Bibl. Prof. Petrescu Jeanina Eliza
DIN BĂTRÂNI SE
Școala Gimnazială “Mihai Viteazul”, 253
POVESTEȘTE...
Craiova

659
Zdru Monica PAPARUDA, CALOIANUL,
Şcoala Gimnazială George Enescu LĂZĂRELUL –TRADITII DE 255
Năvodari, Constanţa PAŞTE IN DOBROGEA
Prof. Înv. Preşc.:Ghioculescu Elena
Denisa
COPIII ŞI TRADIŢIILE
Instituția De Înv.: Șc.Gimnazială 256
PASCALE
Stoilști/G.P.N. Bîrsoiu
Localitate: Stoilești,Jud.Vâlcea
Prof. Moraru Cornel Ionel- SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII
Şcoala Gimnazială „Anastasie Fătu” DOMNULUI ÎN ŢINUTUL 257
Berezeni VASLUIULUI
Prof. Inv. Primar : Preda Monica TRADIŢII SI OBICEIURI DE
259
Scoala Gimnaziala Teasc PAŞTE LA OLTENI
Prof.Inv.Prescolar : Boceanu Cosmina RITUALURI DE PRIMAVARA
262
Gradinita Pn.Nr.2, Lugoj DIN BANAT
Prof. Salajan Mihaela
Colegiul Tehnic „Al. Papiu Ilarian”, TRADIŢII SĂLĂJENE 263
Zalau
Prof. Padeanu Monalisa Elena
SĂRBĂTOAREA FLORIILOR 265
Şcoala Profesionala Daneti
SĂRBĂTOAREA FLORIILOR
Prof. Dr. Ticuță Roxana-Elena, – TRADIŢII ŞI OBICEIURI
Liceul Teoretic ”Ion Cantacuzino” - LOCALE 267
Pitești (ZONA ARGEŞULUI ŞI
MUSCELULUI)
Prof. Amalia-Florina Popescu
SĂRBĂTORI PASCALE ÎN
Colegiul Tehnic ,,Samuil Isopescu” 268
SATELE DIN BUCOVINA
Suceava
Mirela Violeta Mateş SĂRBĂTORILE PRIMĂVERII
Şcoala Gimnazială ,,Georgiu - 271
Popa,,Câmpani TRADIŢII ŞI OBICEIURI 2017
Prof . Pentru Înv . Primar Petică
Veronica TRADIŢII ŞI OBICEIURI
282
Şcoala Gimnazială „ Dimitrie Luchian” , PRIMĂVERII
Piscu , Galaţi
ȘEZĂTOARE: ” DATINI ȘI
Scridonesi Felicia,
OBICEIURI DE PAȘTE” 285
Grăd. Nr.1 Maieru, Jud. B-N
”UMBLATUL DUPĂ OUĂ”
Şcoala Gimnazială Nr.1 Bogdăneşti SFINŢIREA COŞURILOR CU
Com. Bogdăneşti, Jud. Suceava BUCATE 287
Prof. Ursuţu Nicoleta LA SLUJBA DE ÎNVIERE
Şcoala Gimnazială Teasc, Judeţul Dolj
ŞTERGARUL DE BORANGIC 288
Prof.Coordonator Tutică - Stănoi Doina

660
Both Luminiţa,Şcoala Gimnazială ”Petre
Dulfu”,Baia Mare
TÂNJAUA DE PE MARA 288
Chinde Daniela ,Colegiul Tehnic
”George Barițiu”,Baia Mare
Prof. Popa Doru-Gheorghe
TATA OANCEA ŞI POEZIA ÎN
Liceul Teoretic Gătaia-Școala 289
GRAI BĂNĂŢEAN
Gimnazială Comuna Birda
Sonkodi-Cozma Dana-Maria
TRADIŢIA OIERITULUI 290
Liceul Tehnologic Ştefan Pascu Apahida
Prof. Costea Tania
TRADITII ROMANESTI DE
Colegiul Economic A.D. Xenopol . 293
PASTE IN DOBROGEA
Bucuresti
Prof.Arsu Maria-Cristina TRADIŢII DE FLORII ÎN
294
Şcoala Gimnazială Nr.1,Bumbeşti-Jiu SATELE OLTENIEI
Prof. Înv. Primar Țâmpu Mariama
TRADIȚII PASCALE LA
Școala Gimnazială „Nicolae Iorga” 296
ROMÂNI
Bacău
TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE
Culegător: Prof. Înv. Preşcolar Bulat
PAŞTI ÎN SATUL DEALU
Raluca
CRUCII, COMUNA 297
Şcoala Gimnazială Nr. 1 Roma
VORNICENI, JUDEŢUL
Comuna Roma, Judeţul Botoşani
BOTOŞANI
Prof.Inv.Preşcolar Stanciu Elena Cristina TRADIŢII ŞI OBICEIURI ÎN
299
Grădiniţa P.P. Nr 21, Dr. Tr. Severin DUMINICA FLORIILOR
TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE
Prof. Coste Estera Maria
PRIMĂVARĂ DIN
Şcoala Gimnazială Nr. 1 Pietroasa, 300
COMUNELE BUNTEŞTI ŞI
Jud. Bihor
PIETROASA, JUD. BIHOR
Prof. Bumbaș Corina Delia, TRADIŢII ŞI OBICEIURI DIN
305
Liceul Reformat „Wesseleny” Zalău ŞEREDEIU, JUD. SĂLAJ
Prof. Înv. Primar Pătru Livia TRADIȚII ȘI OBICEIURI
Școala Gimnazială Brastavățu, Județul LEGATE DE MIRACOLUL 307
Olt ÎNVIERII
Vîntu Mădălina Iulia, TRADIŢII DE PAŞTE ÎN
308
Colegiul Tehnic Metalurgic, Slatina OLTENIA
Culegător:Boboc Corina Maria
Gp.P. “O Lume Minunată” ZI DE SĂRBĂTOARE 309
C. De Argeş, Judeţul Argeş
Prof. Istorie Bontescu Radu-Marin
Prof. Religie Popa Doru-Gheorghe “DE LA SUFLET LA SUFLET” 310
Liceul Teoretic Gătaia
TRADITIONS ET COUTUMES
Hespel Monica Nadia, 314
À L'OCCASION DE PÂQUES

661
Colegiul Agricol « Dimitrie Petrescu », EN FRANCE ET EN
Caracal ROUMANIE
JUNII TINERI DIN ŞCHEII
Prof. Înv.Preşolar: Bilinschi Ruxandra BRAŞOVULUI IES LA
Laura STROPIT FETELE 318
Grădiniţa Cu P.P. Nr. 34 Braşov NEMĂRITATE ÎN A DOUA ZI
DE PAŞTE
Plugariu Ştefan
Mijlocie C
IEPURAŞUL 319
Grădiniţa Cu P.P. Nr. 34 Braşov
Prof. Bilinschi Ruxandra Laura
Covaci Corina TRADIŢII PASCALE
Şcoala Gimnazială „Eftimie Murgu” ALE UCRAINENILOR DIN 320
Lugoj BANAT
Prof.Mocioi Victoria Simona LĂZĂRELU
Șc. Gimn.„Alexandru Ștefulescu” ÎN SÂMBĂTA LUI LAZĂR 324
Târgu Jiu, Jud. Gorj SAU A FLORIILOR
Prof.Simion Petronela Gabriela,
Colegiul Tehnic De Transporturi Și PAȘTELE DE ALTĂDATĂ 326
Construcții, Iași
Prof. Simion Petronela Gabriela, PAȘTELE ÎN FAMILIA
Colegiul Tehnic De Transporturi Și REGALĂ ȘI LA CURȚILE 328
Construcții, Iași BOIEREȘTI
Prof. Înv.Preşcolar Corcodel Emilia
Doina
Grădiniţa P.N. Iosifalău, Topolovăţu
OBICEIURI DE PAŞTI DINTR-
Mare 330
UN SĂTUC DIN BIHOR
Prof. Înv.Primar Duma Mirela
Şcoala Gimnazială,,Eftimie Murgu”
Lugoj
Culegător: Dinu Claudia
Școala Gimnazială Nr. 3, Doicești, NUNTĂ( 1938) 332
Dâmbovița
Culegător: Rada Oana
COPII ÎN COSTUME
Școala Iancu Văcărescu, Văcărești, 332
POPULARE(1960)
Dâmbovița

ANSAMBLU DE
Culegător: Manolescu Alina
DANSATORI(ANUL 1970)
G.P.P. “Academia Piticilor” 333
CORBENI- ARGEŞ
C. De Argeş, Judeţul Argeş

Iuliana Miu IN CĂUTAREA TIMPULUI

333
Liceul Waldorf Din Timișoara TRECUT. CALOIANUL

662
Culegător: Prof. Adriana Vălean
Liceul Teoretic ”Mihai Eminescu”, Cluj- POZE 337
Napoca
Prof. Înv. Primar Olaru Milica
ÎNTRE LEGENDĂ ȘI
Școala Gimnazială ”Iustin Pîrvu”Poiana 339
TRADIȚIE
Teiului, Neamț
Prof. Bejinaru Raluca Elena
INCONDEIATUL OUALOR 342
Sc.Gimn. “O. Bancila” Corni, Botosani
SĂRBĂTORI DE ALTĂDATĂ-
ICOANA SUFLETELOR
DRAGI
UNGURENI, NOVACI , GORJ- 343
IMAGINI DE SĂRBĂTORI;
NUNTĂ, PAȘTE, ZIUA
OIERILOR
Autor Prof. Ezaru George ACTIVITATE
Școala Gimnazială ”Înv. M. Georgescu EXTRACURRICULARĂ- 345
Celaru, Dolj FELICITĂRI DE PAȘTE
ACTIVITATE ȊN
Autor-Prof. Ȋnv Primar Pǎun Ileana
PARTENERIAT CU GRUPUL
Doina
FOLCLORIC ”BRȂULEŢUL”-
Şcoala Gimnazialǎ “Ȋnv. 346
POEZII ŞI CȂNTECE
M.Georgescu”Celaru ,Jud. Dolj
SPECIFICE SǍRBǍTORII DE
PAŞTE
Prof. Monica Pașca
DIALOG ÎN CÂNTECE-
Școala Gimnazială ”Înv. M. Georgescu” 347
PROGRAM ARTISTIC-1966
Celaru, Dolj
Ezaru George
Şcoala Gimnazială „Înv. M. Georgescu”
CROSSWORD 348
Celaru
Celaru, Jud. Dolj
Prof. Înv. Preșcolar Bălășoiu Constanța
ȚĂRANCĂ ÎN COSTUM
Școala Gimnazială ”Înv. M. Georgescu” 348
NAȚIONAL-1972
Celaru, Dolj
Autor-Prof. Ȋnv Primar Pǎun Ileana
ACTIVITATE
Doina
EXTRACURRICULARǍ- 349
Şcoala Gimnazialǎ “Ȋnv.
ȊNCONDEIEREA OUǍLOR
M.Georgescu”Celaru ,Jud. Dolj
Culegǎtor-Prof. Ȋnv Primar Pǎun Ileana
Doina
“PLIMBATUL SOCRILOR” 350
Şcoala Gimnazialǎ “Ȋnv.
M.Georgescu”Celaru ,Jud. Dolj

663
Prof. Monica Pașca SFÂRȘIT DE AN ȘCOLAR-
Școala Gimnazială ”În V. M. 1952 ȘCOALA CELARU, DOLJ 350
Georgescu” Celaru, Dolj
Culegǎtor-Prof. Ȋnv Primar Pǎun Ileana VEDERE- FOTOGRAFIE
Doina TRIMISǍ UNEI
351
Şcoala Gimnazialǎ “Ȋnv. PRIETENE(FAŢǍ-VERSO)-
M.Georgescu”Celaru ,Jud. Dolj 1945-1950
Prof.Fera Florentina
Școala Gimnazială Borănești ANOTIMPUL TINEREȚII 354
Județul Ialomița
Profesor Învățământ Primar OPRIȘ
FLORICA ÎNCONDEIEREA OUĂLOR DE
355
Școala Gimnazială ,,Academician Marin PAȘTI- SEMNIFICAȚII
Voiculescu,, Giurgiu
Ed. Biță Petruța Ancuța, MIRACOLUL ÎNVIERII-
356
G.P.P. Prichindeii, Giurgiu OBICEIURI PURIFICATOARE
Prof. Înv. Primar Marcu Valentina-Dana
NATURA, PRIETENA
Școala Gimnazială Sinești, Județul 359
TUTUROR
Ialomița
Prof. Înv. Primar Hriscu Nina
Școala Gimnazială Nr. 97, București, PARFUM DE PRIMĂVARĂ 360
București, Sectorul 5
Prof. Înv. Primar Hriscu Nina
Școala Gimnazială Nr. 97, București, PRIMĂVARA 360
București, Sectorul 5
Prof. Mureșan Dana
SĂPTĂMÂNA PATIMILOR 361
Liceul Tehnologic „Vlădeasa”, Huedin
Prof. Înv. Primar Șerban Marilena
Simona
PAȘTELE DE ALTĂDATĂ 363
Școala Gimnazială „Dumitru I. Ionescu”
Calvini, Jud. Buzău
VEȘNICIA S-A NĂSCUT LA
SAT...
Marc Nicoleta,
OBICEIURI ȘI TRADIȚII DE
Școala Gimnazială ”Nicolae Bălcescu”, 363
PAȘTI
Arad
DE PE VALEA MUREȘULUI,
JUD. ARAD
OBICEIURI, CREDINŢE ȘI
Profesor. Cord Marilena,
SUPERSTIŢII
Școala Gimnazialā Cālāƫele, Localitatea 365
İN ZONA HUEDIN-CLUJ
Cālāƫele,Judeƫul Cluj

664
Prof. Egyed Ildikó
ÎMPUȘCATUL COCOȘULUI
Şcoala Gimnazială „Gaál Mózes” 368
DE LA APAȚA
Baraolt
Înv. Ience Traian, Școala Gimnazială OBICEIURI DE PAȘTI ÎN
369
,,Marcus Aurelius” Creaca, Jud. Sălaj ȚICĂU, JUD. MARAMUREȘ
Culegător: Prof. Religie Șova Mirela DESPRE PAȘTELE
Școala Gimnazială „Nicolae Titulescu” BLAJINILOR SAU 371
București, Sector 1 ROHMANILOR
Prof. Dima Florentina-Emilia, Grad
CUM SE CALCULEAZĂ
Didactic I 372
PAȘTELE?
Liceul T, Urziceni, Ialomița
Prof. Liana Moza-Becheanu TRADIȚIE ȘI FOLCLOR LA
Școala Gimnazială „Miron Pompiliu”, DRĂGOTENI - FESTIVALUL 373
Ștei, Jud. Bihor ,,OUL DE PAȘTI”
Prof. Înv. Primar Maria Bularca
FAMILIA TRADIȚIONALĂ ÎN
Școala Gimnazială ”Mihail 375
IMAGINI
Sadoveanu”Întorsura Buzăului
Nume Prenume Autor/Culegător Prof.
Anca Şova

Școala Şcoala Gimnazială “General COLINDĂTORI DE FLORII 376

Nicolae Şova” Poduri
Județul Bacău
Prof. Pătrașcu Borlea Diana Ioana
Școala Gimnazială „Nicolae Bălcescu” ÎNCONDEIATUL OUĂLOR 378
Arad
Prof. Jianu Camelia
PASCA – TRADIȚIE DIN
Colegiul Tehnic Reșița 381
MOLDOVA
Caraș Severin
Prof. Ursachi Irina OBICEIURI DE PAȘTE DIN
Școala Gimnazială ”Petru Mușat”/ ZONA COMUNEI 382
Gpp ”Luminița” Siret CALAFINDEȘTI
Prof. Sfichi Viorica-Daniela
De La Șc. Gim. „Iulian Vesper”
AMINTIRI DE PAȘTE 384
Localitatea Horodnic De Sus, Jud.
Suceava
Prof. Moțoc Eugenia
NEREJU- ȚINUT DE
Școala Gimnazială Vidra 386
POVESTE ȘI TRADIȚII
Loc.Vidra, Jud. Vrancea
Prof. David Elena, NUNTA ÎN SATUL GLADNA
388
Liceul Teoretic „Traian Vuia” Făget ROMÂNĂ
Prof. VINT MARIA OBICEIURI DE PAȘTE IN
390
Școala Gimnazială Cernești SATUL MEU

665
Prof. Cristea Florentina-Maria, OBICEIURI ŞI TRADIŢII
392
Şcoala Gimnazială Vădastra, Judeţul Olt OLTENEŞTI DE PAŞTE
Prof. Inv.Primar :Muresan Aurica
SĂRBĂTOAREA PAŞTELUI
Prof.Inv.Primar :Biriescu Lelica 393
ÎN ZONA BANATULUI
Liceul Teoretic”Traian Vuia”, Faget
Prof. Ciortan Cristina-Mihaela
SĂRBĂTOAREA PAŞTELUI
Liceul Tehnologic “Anghel Saligny” 397
ÎN BĂRĂGAN
Feteşti, Ialomiţa
Prof. Dorobanţu Petruş
SCOATEREA SFÂNTULUI
Şcoala Gimnazială “Radu Tudoran” 397
EPITAF
Brăila
Prof. Borlea Maria
SEMNIFICAȚIILE
Liceul Teoretic „Adama Muller 399
SĂRBĂTORILOR PASCALE
Guttenbrunn” Arad
Bârlean Angela
ŢESĂTURĂ GROASĂ DIN
Liceul Tehnologic Sf. Pantelimon, 402
VECHIME
Bucureşti
Educatoare.: Miloș Gianina Liviana
DATINI ȘI OBICEIURI DIN
Grădinița P.P.”Floarea-Soarelui” 403
BANAT
Reșița, Jud.Caraș-Severin
Prof. Mihoc Raluca –Teodora
Școala Gimnazială ,,Costache Iacob”
TRADIȚII ȘI OBICEIURI
Văratec, Structură A 403
APROAPE UITATE
Școlii Gimnaziale ,,Aurelian Stanciu
“Salcea, Localitatea Văratec
Țopa Gabriela Emilia
ȚURU – UN JOC DE O ZI PE
Școala Gimnazială Nr. 150 405
AN
București
Victorița Ogrăzeanu
Școala Gimnazială Talpa VIN CĂLUȘARII! 405
Comuna Talpa, Județul Teleorman
Prof.Înv.Preșc. Oargă Daniela
Prof. Înv.Preșc. Gyorgy Loredana OBICEIURI ȘI TRADIȚII DE
408
Grădinița P.P. Nr.1 FLORII DIN ZONA BANAT
Sânnicolau Mare, Timiș
Prof. Tirpe Maria-Eva
Liceul Ortodox „PAȘTELE DE ALTĂDATĂ-
412
”Episcop Roman Ciorogariu” BUCURIE ȘI POEZIE”
Oradea
RITUALUL DE NUNTĂ ŞI
Profesor Înv. Primar: Valea Anica
ZESTREA MIRESEI 419
Şcoala Gimnazială Iernut, Jud. Mureş
ÎN UNELE SATE MUREŞENE

666
Profesor Învățământ Primar Opriș
Florica ÎNCONDEIEREA OUĂLOR DE
421
Școala Gimnazială ,,Academician Marin PAȘTI- SEMNIFICAȚII
Voiculescu,, Giurgiu
Profesor Pt. Înv. Primar Ştirbu Ana –
OBICEIURI MOŞTENITE DIN
Maria 422
STRĂBUNI
Școala Gimnazială Nr. 33, Galați
Prof. Stoica Maricica ÎNCONDEIEREA OUĂLOR ÎN
423
Colegiul Tehnic ,,Mihail Sturdza”, Iași ZONA MOLDOVEI
Ed. Biță Petruța Ancuța, MIRACOLUL ÎNVIERII-
OBICEIURI PURIFICATOARE 425
G.P.P. Prichindeii, Giurgiu
Ioviţe Mihaela Cătălina
Şcoala Gimnazială ,,Ştefan Cel Mare Şi AU TRECUT MAI BINE DE 70
428
Sfânt” Dobrovăţ DE ANI...
Județul Iaşi
Prof.Înv.Preprimar: Ţîrcomnicu CUM SE SĂRBĂTOREAU
Cristina Veronica FLORIILE ÎN SATUL 429
G.P.N. „Ion Creangă”, Balş, Olt GAVĂNEŞTI, OLT
SUPERSTIŢII ŞI TRADIŢII
Prof. Truică Aurelia
OLTENEŞTI DIN JOIA SI 429
G.P.N. “Ion Creangă”, Balş, Olt
VINEREA MARE
RITUALUL DE NUNTĂ ŞI
Profesor Înv. Primar: Valea Anica
ZESTREA MIRESEI 430
Şcoala Gimnazială Iernut, Jud. Mureş
ÎN UNELE SATE MUREŞENE
Prof. Movileanu Maricica
Școala Gimnazială ,,Dimitie Sturdza” DIN AMINTIRILE BUNICII 432
Tecuci
Fekete-Bartos Kinga - Profesor
Preşcolar
TRADIȚII DE PAȘTI 433
Şcoala Gimnazială „Martonffi Janos”,
Vlăhiţa
HORA SATULUI-OBICEI DIN
Prof. Înv. Preșc. Gliga Eugenia Mariana
PREAJMA PAȘTILOR DE 434
Școala Gimnazială Răstolița
ALTĂDATĂ
Prof. Pânzar Maria Loredana
De La Șc. Gim. Frătăuții Vechi
ÎN BUCOVINA 436
Localitatea Frătăuții Vechi,
Jud. Suceava
Grecu Tudor Mihai
Clasa A V A A
Şcoala Gimnazială „Constantin Gh. ÎNVIEREA DOMNULUI 437
Marinescu” Loc. Galaţi
Prof Coord Toader Rodica
667
Prof. Tocaciu Violeta
Colegiul Național ,,Preparandia- LEGENDA LUI SÂN’TOADER 437
Dimitrie Țichindeal”, Arad
Sârbu Doinița
OBICEIURI LOCALE
Școala: Gimnazială ,,George Enescu,,
ÎNAINTE DE INTRAREA ÎN 438
Localitatea /Județul : Năvodari, Jud.
POSTUL PAȘTELUI
Constanța
Prof.Înv. Primar Dobre-Frăcea Eleonora
POSTUL PAȘTELUI 442
Școala Gimnazială Nr. 79 , București
Prof.Î.P. Pușcașu Manuela Elena
TRADIȚII ÎN ZONA
Liceul Tehnologic 443
DORNELOR
Dorna Candrenilor – Suceava
Prof. Bulgăr Delia Valentina
OBICEIUL DE NUNTĂ DIN
Liceul Teoretic „Traian Vuia” Făget,Jud. 446
BIRCHIȘ-JUD. ARAD
Timiș
Prof. Pîrvan Adriana OBICEIURI ȘI TRADIȚII ÎN
Colegiul Național ”Anastasescu” IMAGINI 449
Roșiorii De Vede, Teleorman, 2017 DE IERI ȘI DE AZI
Chiru Amalia
Clasa A V A B
Şcoala Gimnazială „Mihail Sadoveanu” PAŞTELE ÎN FAMILIA MEA 451
Loc. Galaţi
Prof. Coord. Toader Rodica
Luchian Simona Ioana
Clasa A V A B
Şcoala Gimnazială „Mihail Sadoveanu” PAŞTELE 451
Loc. Galaţi
Prof. Coord. Toader Rodica
Prof.Înv.Preșcolar :Ilie Doina Mihaela PAȘTELE -TRADIȚII ȘI
452
Grădinița: Petrești OBICEIURI
Prof. Toader Rodica
PAŞTILE ÎN CUVINTE ŞI
Şcoala Gimnazială „M. Sadoveanu” 454
IMAGINI
Galaţi
Geczi Liliana,
VOPSIREA NATURALĂ A
Școala Gimnazială ,,Dimitrie Cantemir”, 458
OUĂLOR DE PAȘTI
Oradea
URĂRI PE OUĂ
Prof. Barcău Mirela ÎNCONDEIATE
Liceul Teoretic ”Ion Luca”, Vatra COM. CIOCĂNEȘTI, 459
Dornei BUCOVINA
- STUDIU DE CAZ-

668
Prof. Înv. Primar, Bodriheic Ana Emilia
Şcoala Gimnazială „Florian Porcius”
Rodna
SĂRBĂTOAREA PASCALĂ 463
Prof. Bodriheic Doru Călin
Liceul Tehnologic „Liviu Rebreanu”
Maieru
SĂRBĂTORI PASCALE ÎN
Prof. Stănescu Adriana Teodora
ZONA BEIUȘULUI
Colegiul Naţional “Preparandia- 464
(AMINTIRI DIN
Dimitrie Ţichindeal” Arad
ADOLESCENŢĂ)
Tudor Monalisa
Clasa A V A C
Şcoala Gimnazială „Constantin Gh. SFINTELE PAŞTI 466
Marinescu” Loc. Galaţi
Prof. Coord. Toader Rodica
Stan George
Clasa A V A C
Şcoala Gimnazială „Constantin Gh. SFINTELE PAŞTI 467
Marinescu” Loc. Galaţi
Prof. Coord. Toader Rodica
Prof. Munteanu Angela
TRADIŢII OLTENEŞTI DE
Şcoala Gimnazială Numărul 117 467
PAŞTI
Bucureşti, Sector 6
Prof.Preprimar Farcaș Lucica
''UDATUL NEVESTELOR'' DE
Școala Gimnazială Răatolița 468
LA HODAC
Jud. Mureș

Prof. Panzar Maria Loredana PORT DE SARBATOARE DIN

Sc. Gimn. Fratautii Vechi ANUL 1910 DIN FRATAUTII 470
Loc. Fratautii Vechi, Jud. Suceava VECHI, JUDETUL SUCEAVA

Prof.Înv.Primar Viorica – Elena

Codescu, ACESTEA NE SUNT
471
Școala Gimnazială ”Dumitru I. RĂDĂCINILE!
Ionescu”, Calvini-Buzău
Prof. Daniela Pascal VINEREA PATIMILOR - FILE
472
Școala Gimnazială Singidava, Cugir DE JURNAL
Educ. Balea Mariana,
Gpn Nr. 2, Liceul Tehnologic “Petre
ARC PESTE TIMP 473
Ionescu Muscel”
Domnești, Județul-Argeș

669
Pașka Adriana- Ioana PRIMA DUMINICĂ DUPĂ
Școala Gimnazială Nr. 1 Valcău De Jos ÎNVIEREA DOMNULUI 475
Valcău De Jos NOSTRU IISUS HRISTOS
TRADIȚII ȘI OBICEIURI
Prof. Mateiaș Ramona – Maria
PASCALE ÎN BIHOR.
Colegiul Tehnic Traian Vuia, Oradea, 476
LIOARA (FELEAGA),
Bihor
SÂNZIENELE ȘI CĂLUȘERII
Prof. Gavrilă Adela Roxela Maria,
Gr. Pp, Nr. 15, Sibiu TRADIȚII ȘI OBICEIURI
479
Prof. Iordache Elena-Lavinia, LOCALE ÎN SIBIU
Gr. Pp, Nr. 6, Cisnădie
VALORIFICAREA
Prof. Bărcan Florina TRADIȚIILOR PASCALE
Șc. Gimn. D. Cantemir LOCALE ÎN CADRUL 482
Oradea Bihor ACTIVITĂȚILOR LA CLASĂ,
ÎN CICLUL PRIMAR
Prof. Loredana Nastase,
ÎN CUTIUȚA CU AMINTIRI... 483
Școala Gimnazială Coșna, Com. Coșna
Prof. Palcea Adina, Prof. Blaga Claudia LEGENDA VIE A
486
Școala Gimnazială Nr 1 Valcău De Jos CETĂȚII....…
Prof. Iacob Valeria
LEGENDE PASCALE
Col. Ec. ,,Pintea Viteazul” Cavnic, 488
MARAMUREŞENE
Maramureş
Prof.Înv.Primar. Ţogoe Petra
LAZĂRIŢA
Şcoala Gimnazială „Acad. Marin
– OBICEI DE FLORII DIN 489
Voiculescu”
SUDUL MUNTENIEI
Loc. Giurgiu, Jud. Giurgiu
Duralia Luiza –Daniela
Școala Gimnazială “Dimitrie Grecescu”-
LEGENDE PASCALE
Structură – Grădinița Cu Program 491
MEHEDINȚENE
Prelungit Nr. 2
Drobeta Turnu – Severin, Mehedinți
Prof. Albescu Carmen
Colegiul Tehnic ”Domnul Tudor”, ÎNVĂRUICITUL 493
Drobeta Turnu Severin
Cîmpan Florica
OBICEIUL STROPITULUI ÎN
Șc. Gimn. D. Cantemir 494
BIHOR
Oradea Bihor
Prof. Înv. Primar Diaconu Mirela-
Raluca, OBICEIUL „STROPITULUI”
495
Liceul Teoretic ”Radu Vlădescu” SAU „UDATULUI” DE PAȘTI
Pătârlagele, Buzău

670
Palatul Copiilor, Zalău
Cercul De Chimie Experimentală PAȘTELE ÎN IMAGINII 496
Profesor Coordonator: Illyés Andrea
PORTUL POPULAR LA
Prof.Rusu Gabriela
ŞIMAND, 497
Şcoala Gimnazială Şimand,Jud.Arad
JUDEŢUL ARAD
Prof.Înv.Preșcolar Enică Georgiana,
SĂ NE CUNOAȘTEM
Școala Gimnazială Nr.1 Cătina,Cătina, 500
RĂDĂCINILE!
Buzău
Înv. Borhan Magdalena
Liceul “Demostene Botez Truşeşti”-
TRADIŢII ŞI OBICEIURI
Şcoala Primară Nr. 2 Ionăşeni 502
LOCALE
Sat Ionăşeni, Comuna Truşeşti, Judeţul
Botoşani
Autor: Stănică Carmen TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE
503
Şcoala Gimnazială Coşereni PAŞTE DIN IALOMIŢA
Prof.Pantea Nela, TREIERATUL GRÂULUI LA
506
Şcoala Gimnazială Şimand,Jud.Arad ŞIMAND
COSTUME POPULARE DIN
ZONA DORNELOR, 511
COŞNA, 1937 – 1949
Cristea Ileana
TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE
Școala Gimnazială Nr. 1 Valcău De Jos 513
RUSALII ÎN SATUL LAZURI
Valcău De Jos
Prof. Înv. Preş. Andreianu Milena, TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE
Şc. Gimnz.”Virgil Calotescu” G.P.N. PAŞTE 513
Bascov, Jud. Argeş DIN MUNTENIA
Prof. Manoloiu Maria Simona TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE
Prof. Neculae Iuliana, PAȘTI 514
G.P.P. „Tic-Pitic”, Mioveni DIN OLTENIA- MUNTENIA
TRADIŢII ŞI OBICEIURI ÎN
Prof. Înv. Preş. Marin Doina,
SÂMBĂTA MARE 516
G.P.N. Braniştea, Jud. Dâmboviţa
ŞI JOI MARI DIN MUNTENIA
Neacșuvioleta,
Sc.Gimn.,Virgil Calotescu”G.P.P., OBICEIURI DE ANUL NOU 517
Bascov
Prof. Taran Mihaiela
MOMENTE ÎN IMAGINI 518
Scoala Gimnaziala Cosna
Iova Adina Valentina
Profesor La: Liceul Teoretic “Traian ORAȚII DE NUNTĂ DIN
521
Vuia” ZONA FĂGETULUI
Făget, Judeţul Timiş

671
Cerchez Daniela Cornelia, Şcoala: PAŞTELE LA RUŞII
Gimnazială ,, Ion Băncilă “ ,Brăila STAROVERI ,CARTIER PISC,
525
Cerchez Costel‚ Liceul Teoretic LOCALITATEA BRĂILA,
’’Nicolae Iorga’’, Brăila JUDEŢUL: BRĂILA
Prof. Înv. Primar Gherghe Silvia –
Georgiana, TRADIŢII DE PAŞTE 528
Școala Gimnazială Nr. 1 ”Slobozia-
Conachi”, Jud.Galați
CUCII-OBICEI STRĂVECHI
Prof. Făget Cristina Mihaela
ASEMĂNĂTOR 529
Școala Gimnazială Nr.37 Constanța
CĂLUȘARILOR
Pr. Prof. Iftodi Marian Liviu,
Școala Gimnazială Mihail Sadoveanu HARAPNICUL DE
531
Dumbrăvița, VORNICENI
Com. Ibănești, Jud. Botoșani
Prof. Partene Elena Ionela OBICEIURI PASCALE DE LA
Colegiul Tehnic „Edmond Nicolau”, VIDRA 533
Focşani - „POARTA VRANCEI” -
Prof. Rosioru Elena OUĂ ROȘII
535
Școala Gimnazială Câmpuri, Vrancea - MOTIVE POPULARE-
Iordache Cristina
Şcoala: Colegiul Economic ,,Octav
Onicescu” PAŞTELE ÎN ANUL 1933 538
Judeţul: Botoşani
Titlul: Paştele În Anul 1933
POZE VECHI CARE
SURPRIND CÂTEVA
Culegător: Marincaş Luminiţa, ASPECTE DIN VIAŢA
Liceul Teoretic „Emil Racoviţă” Baia LOCUITORILOR DIN 539
Mare COMUNA POIENILE DE SUB
MUNTE, JUDEŢUL
MARAMUREŞ
Prof.Înv. Preșc. Dóczi Éva
HÚSVÉTI FENYŐÁGAZÁS ÉS
Gimnaziul ,,Liviu Rebreanu,,
LOCSOLKODÁS A 541
Structura Grădinița P.P. ,, Albinuța,,
NYÁRÁDMENTÉN
Tîrgu – Mureș
Prof.Nicolescu Gabriela Gianina
Lic. Tehnologic ”Victor Frunză” CALOIANUL ȘI PAPARUDA 542
Localitatea Râmnicu Sărat
Prof. Epure Valeria Veronica,
CASĂ ȚĂRĂNEASCĂ ȘI
Liceul Cu Program Sportiv “Avram 543
OBICEIURI DIN SĂLAJ
Iancu” Zalău

672
 SOSITOAREA
Prof. Religie Andrei Gabriela
COLIND TRADIŢIONAL DIN
Şcoala Gimnazială ,,Ion Heliade 546
COMUNA COŞERENI,
Rădulescu” Urziceni, Jud. Ialomiţa
JUDEŢUL IALOMIŢA
PAŞTILE DE ALTĂDATĂ ÎN
Prof. Truşcă Cosmina
CUVINTE ŞI IMAGINI 546
Grădiniţa P.P. Nr. 32, Timişoara, Timiş
UDATUL FETELOR
Prof. Perţea Petronela Natalia
DANSURILE TRADIŢIONALE
Liceul Teoretic „Nicolae Iorga” Nehoiu, 547
BRÂUL ŞI BRÂULEŢUL
Jud. Buzău
Prof.Florescu Ioana
OUĂLE ROŞII-SIMBOL AL
Şcoala Gimnazială Moieciu De Jos, 548
ÎNVIERII
Jud.Braşov
Voicu Theodora Laura, TRADIȚII PASCALE LA
Școala Gimnazială Vădastra, Comuna VĂDASTRA –ARC PESTE 550
Vădastra TIMP
Marinaș Elena – Mirela
Școala Gimnazială Comani HORA SATULUI 552
Drăgănești-Olt
Prof. Alecu Ecaterina Mirela
Școala Gimnazială, Comuna Drăcșenei ÎNVIEREA DOMNULUI 553
Județul Teleorman
Barbu Adriana, ÎNCONDEIEREA OUĂLOR DE
555
Școala Gimnazială Nr. 195, București PAȘTE
ÎNCONDEIEREA OUĂLOR ÎN
Prof. Cojocaru Lăcrămioara Alina
ZONA MOLDOVEI. REPERE 556
G.P.P. „Sf. Sava” Iaşi
TEMPORALE ŞI ARTISTICE
Prof. Călin Oana-Manuela
Şcoala Gimnazială Ion Heliade
OUL-ARTĂ ŞI SACRIFICIU 559
Rădulescu,
Bucureşti, Sector 1
Cadru Didactic: Tudorache Amelia
Unitatea Școlară: Școala Gimnazială LAZĂRUL 561
,,Acad. Marin Voiculescu”, Giurgiu
Prof.Urjan Maria Mihaela CAII LUI SÂNTOADER 562
Șc. Gimn. Siriu, Jud Buzău
Prof. Radu Luminiţa
Liceul Teoretic „Nicolae Iorga” LEGENDA JOIMĂRIȚEI 562
Nehoiu, Jud. Buzău
Prof. Andra Elena Diaconu
VRANCEA – DATINI ȘI
Prof. Înv. Primar Doina Dumitru 563
OBICEIURI
Şcoala Gimnazială Fitionești

673
Ionescu Irina
Liceul Tehnologic Nr. 1 SFINTELE PAȘTI 567
Cudalbi, Jud. Galați
Prof.Sava Ştefania
ÎNCONDEIEREA OUĂLELOR
Şcoala Gimnazială Octav Băncilă, 571
DE PAŞTE
Corni, Botoşani
Profesor : Ursulean Maria
SOROCCLENIC
Liceul Tehnologic Bucecea 573
( 40 DE ZILE DE POST )
Loc . Bucecea, Jud. Botoșani
Moldovan Adriana Corina PAŞTELE ÎN CESARI,
574
Liceul Teoretic „Ana Ipătescu”, Gherla JUDEȚUL CLUJ
TRADIȚII,OBICEIURI ȘI
Sava Alina Mariana,
SUPERSTIȚII 575
Școala Gimnazială Gh.Nechita Motoșeni
DE PAȘTE LA ROMÂNI
Prof. Înv. Preșc. Buștiuc Corina
LA PAȘTI 578
Grădinița P.P. Nr.32, Timișoara
Prof. Înv. Primar, Negoescu Reghina,
PAȘTELE DE ALTĂDATĂ ÎN
Colegiul Național “Tudor 579
COMUNA POLOVRAGI
Vladimirescu”, Tȃrgu Jiu
Stîngă Lelia Viorica,
FOTOGRAFIE DE FAMILIE
Școala Gimnazială ”Alexandru 583
ÎN ZIUA DE PAȘTI
Ștefulescu” Târgu Jiu
Prof.Înv.Primar Oproiu Luminița
DE LA LUME ADUNATE ȘI-
Șc. Gimn.”Constantin Săvoiu” Tg.Jiu, 584
NPOI LA LUME DATE
Gorj
Prof.Înv.Primar Oproiu Luminița
Șc. Gimn.”Constantin Săvoiu” Tg.Jiu, CLACĂ CU LĂUTARI 585
Gorj
Prof. Înv. Preşc. Palotas Otilia
Școala Gimnazială ”Liviu Rebreanu”
OBICEIUL STROPITULUI 586
Structura: Grădinița Cu PP ”Albinuța”,
Tîrgu Mureș
Profesor Pleşcan Melania
Școala Gimnazială Aron- Vodă OBICEIURI DE ALTĂDATĂ 586
Localitatea Aroneanu, Județul Iași
Prof.Bene Oana OBICEIURI DE PAȘTI DIN
588
Școala Gimnazială N.Bălcescu,Arad BUCOVINA
Prof. Înv. Primar Suciu Doina OBICEIURI DE PRIMĂVARĂ,
Liceul Cu Program Sportiv Florin PĂSTRATE ÎN ALBA 592
Fleșeriu, Sebeș
Prof. Sgubea Luminița, OBICEIURI LEGATE DE
Școala Gimnazială Nr. 3 Cugir, Jud. SĂRBĂTOAREA SFINTELOR 592
Alba PAȘTI

674
Profesor Înv. Primar: Podar Claudia OBICEIURI ȘI LEGENDE DE
Școala Gimnazială Iernut PAȘTE SPECIFICE ÎN SATUL 594
Localitatea: Iernut SĂLCUD
UTILIZAREA UNOR
ELEMENTE DIN
Prof. Înv. Preşcolar, Olar Daniela PEDAGOGIILE
Şcoala Gimnazială “Mihai Viteazu” ALTERNATIVE ÎN A.D.P. LA 595
Şelimbăr GRUPE COMBINATE
ÎNTÂLNIREA DE
DIMINEAŢĂ
Coman Camelia
Mihăilescu Cleopatra PASCA ȘI OUĂLE
“MUNCITE” 599
Școala Gimnazială “Vasile Alecsandri”,
București
Nume Prenume Culegător: Burlacu
Daniela
Şcoala: Colegiul Economic ,,Octav PAŞTELE ÎN ANUL 1928 601
Onicescu”
Judeţul: Botoşani
Prof. Waszko Silvia Elisabeta
Colegiul Naţional „Constantin
Diaconovici Loga”, Timişoara, Timiş TOACA 602
Culegerea: „Paștile De Altădată În
Cuvinte Și Imagini”
PORTUL POPULAR DIN
Prof. Geamona Diana Țopa
COMUNA FITIONEȘTI, 603
Școala Gimnazială Fitionești, Vrancea
JUDEȚUL VRANCEA
Prof. Cojocaru Alina
POSTUL MARE - JERTFĂ ȘI
Şcoala Profesională ,,Sf. Ap. Andrei” 604
SMERENIE
Smîrdan, Jud. Botoșani
Prof. Cojocaru Gruia RITUALUL FOCULUI DE
Şcoala Profesională ,,Sf. Ap. Andrei” SFINȚII MUCENICI LA 607
Smîrdan, Jud. Botoșani IZVOARE
Prof.Pentru Invaţământul Primar, Stefan
Ana Maria
Prof.Pentru Invaţământul Primar, Bucsai
Liliana RITUALURI DE NUNTA 608
Şcoala Gimnazială Buznea
Loc .Buznea, Com. Ion Neculce, Jud.
Iaşi
Prof. Înv.Primar Şimon Mihaela Monica
SCENETA DE SFINTELE
Lic.Teoretic “Ioan Buteanu”Şomcuta 613
PAŞTI
Mare, Maramureş

675
Autor: Prof Danciu Diana TRADIŢIA STROPITULUI ÎN
617
Grăd. P.P. Nr.32, Timişoara A DOUA ZI DE PAŞTI
Prof. Tabacaru Maricela
TEHNICA ÎNCONDEIERII
Școala Gimnazială “Aron –Vodă”, 618
OUĂLOR DE PAȘTE
Aroneanu, Jud Iași
Prof. Înv. Primar Teișanu Daniela- TRADIȚII ȘI SĂRBĂTORI DE
Dorina ALTĂDATĂ ÎN ZONA 620
Școala Gimnazială Șuțești, Jud. Brăila BĂRĂGANULUI
Prof. Coroi Manuela Irina
TRADIŢII PASCALE 621
Şcoala Gimnazială Nr.169, Bucureşti
Prof. Soporan Camelia
Liceul Teoretic ,,Grigore Moisil’’ TRADIȚII DE PAȘTE 625
Timișoara
TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE
Prof. Înv. Preşcolar Dulea Floricica
PAŞTE, ÎN COMUNELE 626
Grădiniţa Cu P.N. Sărata
DOLJENE
Prof. Alina Mihăilescu
Colegiul Național De Informatică Matei VINEREA SÂNTOADERULUI 628
Basarab Rm.Vâlcea
Oprea Gabriela,
TRADIȚII ȘI OBICEIURI LA
Liceul Tehnologic ,,Virgil Madgearu,, 630
JURILOVCA
Constanta
Prof. Inv. Mincila Maria
HAINE DE SARBATOARE -
Sc. Gimn. Alexandru Moruzi, Loc. 631
1932
Pechea, Jud. Galati
Prof. Paun Olga Mariana CARTE POSTALA-
Sc. Gimn. Alexandru Moruzi, Loc. SARBATORI PASCALE ANUL 634
Pechea, Jud. Galati 15.04.1934
Prof. Mincila Maria FOTOGRAFIE –
Sc.Gimn. Alexandru Moruzi, PROCESIUNE DE FLORII 635
Loc. Pechea, Jud. Galati 2017
Tincea Vasilica
HORA DE PAȘTE 636
Școala Gimnazială Nr 1 Bragadiru-Ilfov
Prof. Boacă Mihaela-Luiza COMUNICAREA
Liceul Tehnologic Auto - Curtea de INTERPERSONALĂ
637
ŞI INTERACŢIUNEA
Argeş
SOCIALĂ
Prof. Ion Adelina,
TRADIȚII ROMÂNEȘTI DE
Prof. Pancu Zina Dorina, 640
PAȘTE
Liceul Teoretic Nicolae Iorga, Brăila
Prof. Bujorean Tamara Loredana
FOTOGRAFII 645
Școala Gimnazială Bosanci, Suceava
Prof. Ion Adelina SPRING-SEASON OF
646
Liceul Teoretic “Nicolae Iorga” Brăila REBIRTH

676