ŞCOALA POSTLICEALĂ F.E.

G PLOIEŞTI

Calificarea: Asistent Medical de Farmacie

PROIECT DE ABSOLVIRE

Domeniul: SĂNĂTATE ŞI ASISTENŢĂ PEDAGOGICĂ

Calificarea: Asistent Medical de Farmacie

COORDONATOR: Duţă Laura

ABSOLVENT: Iorga Alexandra

SESIUNEA

Iunie-Iulie 2019

1
 MEDICAMENTE UTILIZATE IN O.R.L.

COORDONATOR:DUŢĂ LAURA

ABSOLVENT:Iorga Alexandra

SESIUNEA

Iunie-Iulie 2019

2
Cuprins
Argument .......................................................................................................................................... 4

CAPITOLUL 1 ................................................................................................................................. 5

1. Fiziologia aparatului ORL ............................................................................................................ 5

1.1 Fiziologia faringelui ................................................................................................................... 5

1.2 Fiziologia laringelui .................................................................................................................... 7

1.3 Fiziologia urechii ........................................................................................................................ 8

1.4 Afecțiunile urechii .................................................................................................................... 15

CAPITOLUL 2 ............................................................................................................................... 20

2. Congestia nazală ......................................................................................................................... 20

Preparate nazale .............................................................................................................................. 20

2.1 Rinofug ..................................................................................................................................... 20

2.2 Vibrocil ..................................................................................................................................... 23

2.3 Strepsils - faringe ...................................................................................................................... 27

2.4 Voseptol V faringe.................................................................................................................... 35

2.5 Olynth ....................................................................................................................................... 37

CAPITOLUL 3 ............................................................................................................................... 40

3. Medicatia laringelui .................................................................................................................... 40

3.1 Hexoraletten N .......................................................................................................................... 40

3.1 Oropivalone Bacitracina ........................................................................................................... 42

3.1 Tantum verde ............................................................................................................................ 43

CAPITOLUL 4 ............................................................................................................................... 46

4. Medicația urechii ........................................................................................................................ 46

4.1 Otipax .................................................................................................................................. 46

4.2 Boramid (Otalgin)................................................................................................................ 48

3
4.3 Soluţie auriculară cu cloramfenicol şi fluocinolon .............................................................. 50

Bibliografie ..................................................................................................................................... 51

Argument

SCRIS

4
 CAPITOLUL 1

1. Fiziologia aparatului ORL

Analizatorul auditiv, în linii mari, se compune din două părți:

- periferică, formată din urechea externă, urechea medie și urechea internă, adăpostită în osul
temporal;

- centrală, cu sediul intracranian.

Porțiunea centrală este formată din:

- nervul auditiv, cu cele două ramuri ale lui – acustică și vestibulară;

- nucleii cohleari și vestibulari din bulb;

- căile stetacustice.

Câmpurile auditive din prima și a doua circumvoluțiune temporală, formează împreună

analizatorul stetacustic (simțul auzului și al echilibrului).

1.1 Fiziologia faringelui

Tractusul aerodigestiv este un conduct fibromuscular care se aseamănă cu tuburile
ventilatoare ce se pot vedea pe punțile vapoarelor. Orificiul superior al acestui ventilator este
orientat și privește pe la spatele foselor nazale, cavitatea gurii, baza limbii și laringele, la a cărui
limită inferioară se termină. La acest nivel, în partea posterioară, se găsește orificiul inferior al
faringelui și începe tubul esofagian, iar anterior se continuă în jos nazofaringele prin aparatul
faringian și traheea cervicală.

5
 Planul valului palatin împarte porțiunea cefalică a feței cavitare a faringelui în două etaje:
unul superior, constituit de rinofaringe și unul constituit de bucofaringe. Acesta, dintr-o funcție cu
rol de despărțire virtuală în stare de repaus se poate transforma într-una reală, în timpul deglutiției și
al fonației. Sub acțiunea constrictorului superior, peretele posterior al faringelui înaintează ca să se
unească cu vălul palatului ridicat, care în acest timp este întărit prin contracția mușchilor peristafilini
externi și interni, împreună cu ai aponevrozei palatine, sub acțiunea mușchilor tensori și ridicători ai
valului palatului.Aceste fenomene se petrec în timpul deglutiției și al fonației.

În mucoasa faringiană se află numeroase glande cu o importanță deosebită pentru funcția

respiratorie și fonatorie. În afară de acestea se mai găsesc și formațiunile limfoide: amigdala
faringiană și nazofaringe, amigdalele palatine și amigdala linguală. Cavitatea bucofaringiană
constituie pavilionul faringobucal, care se cuplează cu a timbrului vocal.

Fig. 1 Faringele

6
1.2 Fiziologia laringelui
Laringele uman este format din mai multe elemente anatomice: cartilaje, mușchi, ligamente,
membrane, mucoasă, vase și nervi.

Toate cartilajele sunt unite între ele prin membrane, ligamente, mușchi și o mucoasă
interioară, constituind organul diferențial al fonației care, în sus este fixat de osul hioid și baza
limbii, iar în jos, de primul inel traheal și, înapoi de faringele cervical.

În sus, limitele laringelui sunt formate de marginea superioară a cartilajului tiroid, iar în jos,
de marginea inferioară a cartilajului cricoid.

Scheletul cartilaginos laringian se compune din trei cartilaje mediene neperechi (epiglota,
cartilajul tiroid, cartilajul cricoid), din alte două cartilaje aritenoide constante și din cartilajele
corniculate ale lui Santorini și ale lui Wrisberg.

Mușchii laringelui sunt intrinseci ei contribuind în respirație și fonație (cricotiroidieni,

cricoaritenoidieni, interaritenoidieni, tiroaritenoidieni), și extrinseci, care se fixează pe laringe și un
organ vecin, asigurând mișcările laringelui. Sunt foarte numeroși și aparțin mai multor organe din
vecinătate: faringe, limbă și gât. Prin inserția lor pe laringe, în afară de mișcările imprimate mai au
rolul de a asigura și suspensia sa.

Toți mușchii intrinseci ai laringelui, cu excepția cricoaritenoidianului posterior (porticus),

sunt constrictori ai glotei. Porticusul (cricoaritenoidianul posterior) este singurul dilatator al glotei.

Configurația internă a laringelui

Coardele superioare sau benzile ventriculare și coardele vocale inferioare sau cele adevărate
împart cavitatea laringelui în trei etaje:

- etajul superior (vestibulul), care, la rândul său se divide în două părți: orificiul laringian superior,
ovalar, larg, dirijat în sus și înapoi, și vestibulul propriu-zis, de forma unei pâlnii, cu coardele vocale
superioare;

7
- etajul glotic, format din spațiul cuprins între coardele vocale inferioare și apofizele vocale ale
aritenoizilor, numit glota sau orificiu glotic;

- etajul inferior (subglotic), care se lărgește în jos și se continuă cu traheea. Cavitatea laringelui, cu
excepția coardelor vocale, este tapetată de o mucoasă ce prezintă un epiteliu cilindric ciliat.

Fig. 2 Laringele

1.3 Fiziologia urechii

Urechea nu asigură numai simțul nostru auditiv ci și pe cel al echilibrului. Este un organ
complex împărțit în trei regiuni: urechea externă care preia sunetele precum un radar, urechea medie

8
al cărei angrenaj osos seamănă cu un aparat ce amplifică sunetele ce sunt transmise și urechea
internă care convertește vibrațiile sonore în impulsuri nervoase și determină poziția capului.
Mesajele care rezultă sunt transmise la creier de-a lungul a doi nervi apropiați, cu traiect comun:
nervul vestibular pentru echilibru și nervul cohlear pentru sunete.

Urechea externă și cea medie sunt implicate în special în auz, dar structurile urechii interne
ce interpelează poziția capului și sunetul sunt separate deși, ele se găsesc împreună cu același organ.

Fig. 3 Fiziologia urechii

Auzul – Ceea ce auzim sunt unde sonore produse prin vibrațiile moleculelor de aer.
Amplitudinea și energia acestor unde determină intensitatea care este măsurată în decibeli (dB). Cu
cât numărul vibrațiilor este mai mare cu atât tonalitatea este mai ascuțită. Frecvența sunetului este
exprimată în cili pe secundă sau în hertzi (Hz).

9
 La persoanele tinere, gama de frecvență ce poate fi auzită este aproximativ între 20 până la
20.000 Hz pe secundă, deși sensibilitatea maximă este între 500 și 4.000 Hz. Pe măsură ce
îmbătrânim sau dacă suntem expuși la sunete cu intensitate excesivă pentru o perioada de timp,
sensibilitatea pentru frecvențe înalte scade.

Nivelul normal al auzului este definit printr-un standard internațional.

Acuitatea reprezintă diferența dintre sunetul perceput și sunetul standard generat de un aparat
special denumit audiometru.

Urechea funcționează: ca un captator (urechea externă), ca un amplificator (urechea medie)

și ca un transmițător (urechea internă).

Pavilionul reprezintă porțiunea elastică care captează sunetele. În centrul acestuia există un
canal osos ce conduce la timpan. Pereții canalului secretă o substanță ceroasă care previne uscarea și
descuamarea pielii.

Amplificatorul este reprezentat de un angrenaj format din trei oscioare. Acestea sunt
ciocănelul, care vine în contact cu timpanul; scărița care este atașată de urechea internă și nicovală
care este un os mic ce face conexiunea între cele două.

Acest sistem amplifică de 20 de ori mișcările timpanului. De la urechea medie pleacă un

canal îngust denumit tuba Eustachio care se deschide în spatele amigdalelor, ceea ce contribuie la
egalizarea presiunii aerului pe ambele fețe ale timpanului.

 Urechea externă: primește sunetele;

 Urechea medie: amplifică sunetele;
 Urechea internă: transmite sunetele la creier.

URECHEA EXTERNĂ este formată din pavilion, cu rol de captare a undelor sonore și
conductul auditiv extern, care conduce sunetele în urechea mijlocie. Tubul auditiv extern este
căptușit cu o piele care conține glande sebacee și glande sudoripare modificate, numite ceruminoase,
care produc cerumenul (ceară).

10
 Orificiul profund al conductului auditiv este acoperit cu o membrană subțire, numită timpan,
care desparte urechea externă de cea mijlocie. Urechea externă se poate vedea cu ochiul liber.

URECHEA MEDIE (mijlocie) este alcătuită din cutia timpanică, trompa faringootica a
lui Eustachio și sistemul celular al apofizei mastoide (blocul mastoidian).

Cutia timpanică, de forma unei lentile biconcave, are șase pereți: extern sau timpanic, format
din membrană timpanica și o mică porțiune osoasă din conductul auditiv extern, conductul auditiv
intern sau labirintic, superior (tegumen timpani), inferior sau jugular, anterior sau tubocarotidian și
cel posterior sau mastoidian.

În porțiunea mijlocie a peretelui intern (labirintic) se află promontoriul – o proeminență

osoasă, care corespunde primului tur al melcului (cohleea). Deasupra, și ceva mai înapoia
promontoriului, în fundul unei adâncituri, se găsește un alt orificiu numit fereastră rotundă sau
fereastră timpanică.

Peretele superior – tavanul cutiei timpanice – este constituit dintr-o lamă osoasă subțire.

Peretele inferior – podeaua cutiei timpanice – corespunde golfului venei jugulare.

Peretele anterior sau tubocarotidian este prevăzut în porțiunea să superioară cu o

deschizătura largă, numită orificiul timpanic al trompei. Prin partea situată dedesubtul acestui
orificiu, care, printr-un scurt canal – aditus ad autrum – comunică cu grupul celular autromastoidian.
Sub acest orificiu se află o deschizătură pe unde intră nervul – coarda timpanului.

Urechea medie comunică cu osul mastoidian – os așezat în spatele pavilionului urechii -,

care se simte la palpare. Mastoidă, la rândul ei, are raporturi imediate cu meningele cerebral
(creierul mare) și cerebelos (creierul mic), cu nervul facial și sinusul lateral.

Vecinătatea pereților urechii mijlocii cu organele importante ne arată pericolul eventualei

propagări a infecțiilor din urechea mijlocie.

URECHEA INTERNĂ numită labirintul cohleo-vestibular sau labirintul auricular, este

așezată în interiorul stâncii osului temporal, între cutia timpanică și conductul auditiv intern. Ea se

11
compune din labirintul anterior numit cohleea și labirintul posterior, în interiorul căreia sunt așezate
vestibulul și camnalele semicirculare.

Cohleea este organul propriu-zis al auzului, iar vestibului îndeplinește funcția kinetică se de
echilibru în spațiu al corpului.

Labirintul vestibular constituie un complex fiziologic. Printr-un mecanism reflex, realizat

prin intermediul scoarței cerebrale, asigură mișcările capului (funcția Kinetic) și a echilibrului în
spațiu. Aceste funcții se exercită prin excitația crestelor din ampulele canalelor semicirculare
(organe senzoriale Kinetice) și a maculelor utriculosaculare (organe senzoriale statice) de unde
pleacă un reflex pe ramură vestibulară a nervului auditiv, calea centripeda spre centrii
bulboprotuberantiali și corticali, la nucleii oculomotori, pe calea centrifugă, iar pe drumul
vestibulospinal, la măduva. Datorită acestui reflex coordonator al tonusului diferitelor grupuri
musculare, omul și animalele pot efectua mișcările, mersul, alergarile, săriturile etc., menținându-și
echilibrul.

Când excitațiile depășesc anumite limite din cauza unui proces patologic sau a unei
experimentări, apare o gama întreagă de reacții:

- subiective: greață, vărsături, amețeli;

- obiective: mișcările globului ocular.

La coordonarea diferitelor grupuri musculare și a echilibrului, pe lângă aparatul vestibular și

cerebel, contribuie în largă măsură, scoarță cerebrală, vederea, simțul tactil. În interiorul cohleei, se
află organul lui Corti și terminațiile nervului auditiv. Nervul auditiv, constituit din nervul cohlesr și
cel vestibular, își continuă drumul până la scoarța cerebrală în centrii auditivi, situați în lobii
temporali drept și stâng. O parte din căile auditive se încrucișează astfel încât fiecare din centrii
superiori auditivi conține fibre ce vin din ambele urechi.

Afecțiunile urechii externe își au sediul în pavilionul și conductul auditiv extern.

Uneori, pavilioanele urechilor prezintă malformații (vicii de conformație). Ele sunt

congenitale sau dobândite. Cele congenitale, de regulă ereditare, sunt anomalii manifestate în

12
dezvoltarea embriogenetica a aparatului auditiv. Sunt asociate uneori cu anomaliile altor organe
(craniofaciale, buza de iepure, despicătură de val).

Cele dobândite, de obicei sunt consecințe ale traumatismelor provocate de căderi, lovituri,
arsuri, degeraturi, infecții. Unele anomalii ale pavilioanelor auriculare pot fi corectate prin
intervenții chirurgicale. Alteori, anomaliile apar prin dezvoltarea exagerată (macrotia) sau prin
dezvoltarea insuficientă (microtia) a pavilioanelor. Sunt cazuri când în loc de pavivlioane apar niște
mugurasi.

Din punct de vedere fiziologic, micșorarea pavilioanelor diminuează posibilitatea captării și

concentrării undelor sonore sau chiar pune în imposibilitate de a se materializa această funcție a
urechii, cum este cazul pavilion-mugure.

Estetic, atât macrotia cât și microtia pavilioanelor prezintă notă discordantă în dezvoltarea
armonioasă a organismului. Hipertrofia lobului urechii (atârnă că o limbă de clopot), despicătura sau
absența lui (anomalii congenitale sau dobândite) se corectează prin operații chirurgicale.

Și conductul auditiv extern poate fi supus unor degeraturi, datorită unor procese inflamatorii
supurative, unor traumatisme, arsuri, obstrucții de natură fibromembranoasă sau osoasă. Acestea
produc obstrucția sau micșorarea orificiului conductului auditiv extern. Excrescențele osoase
dezvoltate pe ambii pereți ai conductului auditiv extern nu sunt pe deplin clarificate din punct de
vedere etiologic. Acestea pot fi generate de un sifilis congenital, de traumatisme repetate etc. Dacă
împiedică transmisia undelor sonore spre urechea mijlocie, excrescentele se extirpează.

Malformațiile urechii medii pot interesa cutia timpanică, lanțul oscioarelor, trompa lui
Eustachio și mastoida. Ele se caracterizează prin deschideri de la sine ale pereților, prin lipsa unuia
sau a tuturor oscioarelor, absența ferestrelor sau chiar a întregii cutii timpanice. Controlul radiologic
are un rol important în diagnosticarea acestora. În zilele noastre se poate interveni chirurgical și cu
succes în cadrul urechii medii; se poate reface casa timpanică, transmisia osiculară sau fenestrația
canalului orizontal.

Cele două porțiuni ale aparatului auditiv – una periferică și altă centrală -, formând împreună
analizatorul stetacustic, îndeplinesc funcțiile de auz și de echilibru.

13
 Simțul auzului se realizează prin participarea urechii externe, urechii medii, labirintului
cohlear și centrului cortical. Simțul echilibrului și simțul mișcărilor sunt realizate cu participarea
aparatului vestibular, cerebelului și centrilor corticali. Urechea externă și cea medie alcătuiesc
aparatul de transmisie al excitantului sonor, cohleea, pe cel de recepție, iar centrul cortical pe cel al
percepției și integrării senzației auditive.

Auzul se realizează astfel: pavilionul auricular și conductul auditiv extern captează,

concentrează și conduc undele sonore spre membrană timpanică, imprimandu-i o vibrare aperiodică.
Timpanul transmite vibrațiile oscioarelor, iar acestea, la rândul lor, le transmit mai departe urechii
interne, adică în cohlee, prin intermediul ferestrei ovale. Undele sonore din urechea medie, prin
fereastră ovală, se transmit sub formă de oscilații în lichidele labirintului, prin holicotrema la
fereastră rotundă, provocând mișcarea membranei bazilare a organului lui Corti, impresionând
numeroasele celule auditive, înșiruite în jurul acestei membrane.

La acest nivel se produce transformarea vibrațiilor sonore – a energiei mecanice – în excitații

nervoase ce se transmit pe căile auditive în zonele de integrare centrală, situate în lobii temporali,
unde are loc fenomenul de percepere a sunetului.

Scoarța cerebrală are rolul important de a face analiză sunetelor, de a aprecia intensitatea,
înălțimea și calitatea lor. Putem recunoaște vocea unui cunoscut, putem deosebi sunetele între ele, ce
instrument le produce etc., cu ajutorul analizatorului auditiv, fenomen care se produce la nivelul
creierului. După cum am arătat, zonele nervoase din creier primesc impulsuri nervoase auditive de la
ambele urechi, direct și încrucișat. Dacă o ureche este bolnavă, cea sănătoasă transmite sunete la toți
centrii nervoși din creier.

În afară de această, precizăm că proiecțiile corticale ale auzului din scoarța cerebrală nu sunt
izolate; ele au legături cu zonele corticale ale celorlalte simțuri cu centrul vorbirii. Prin aceste
raporturi se asigură o prelucrare complexă a datelor furnizate de realitatea înconjurătoare sau din
interiorul organismului nostru.

Activitatea complexă a creierului oferă omului posibilitatea să gândească, să vorbească, să-și

formeze anumite concepții, să ia atitudini, să schimbe și să perfecționeze mediul, să se
autoperfecționeze etc.

14
1.4 Afecțiunile urechii
Problema influenței negative a afecțiunilor oto-rino-laringologice asupra dezvoltării
somatice și psihice a copiilor și urmările acestora la populația adultă a interesat și continuă să
intereseze atât pe oto-rino-laringologi și pediatrii cât și pe neurologi, stamatologi, interniști etc.

Toți specialiștii enumerați au ocazia să constate la bolnavii pe care-i îngrijesc, o serie de

tulburări funcționale și organice dependente de aceste afecțiuni. Conform datelor statistice
aproximativ 60 % din copiii între 3 și 7 ani sunt purtători de afecțiuni oto-rino-laringologice și 70 %
dintre aceștia poartă semnele caracteristice ale „vegetațiilor adenoide”.

Problema vegetațiilor adenoide, a sindromului de vegetație orală, continuă însă să existe.

Respirația orală acționează în mod susținut nefavorabil asupra organismului și în primul rând asupra
organismului infantil, aflat într-o perioadă de dezvoltare, de creștere intensivă.

Malformațiile dontomaxiale, palatul ogival, deviația septului nazal, hipopneumatizarea

sinusurilor paranazale, toracele turtit, postura gârbovită, fosele nazale stramte, tulburările de vorbire,
hipoacuziile, astenia somatică și nervoasă etc., au rămas în mod neschimbat probleme grave și
centrale ale copilăriei, iar urmările și sechelele acestora, a întregii populații adulte. Procesele
supurative, otitele, adenoitele, sinuzitele etc., chiar dacă au scăzut în gravitate (în primul rând sub
acțiunea antibioterapiei) nu au remediat decisiv gravitatea sindromului de respirație orală, au adus
doar ameliorări uneori aparențe, tocmai prin faptul că paralel cu scăderea gravității acestor procese
(angine, sinuzite, otite etc.), ele au devenit mai frecvente, recidivând sub aspecte noi, neobișnuite că
otitele seroase, sinuzita latentă cronică a copilului etc.

Respirația prin gură apare primar și determină hipertrofia amigdalei faringiene, deci
respirația orală susținută generează sindromul de respirație orală (de vegetații adenoide).

Respirația nazală și respirația prin gură duce la micșorarea (respectiv creșterea) în volum a
amigdalei faringiene.

Hipertrofia amigdalei faringiene nu constituie cauza respirației bucale ci mai degrabă

consecința ei.

15
 Scăderea capacității aparatului auditiv de a percepe sunete și de a diferenția excitanții sonori
asemănători între ei constituie surditatea. Orice slăbire a capacității de analiză acustică a organului
auditiv se încadrează în surditate. Procesul de analiză a excitației sonore determina acuitatea
simțului auzului. Cu cât este mai profund și mai minuțios acest proces cu atât auzul se prezintă într-
un grad mai fin de acuitate. Din surditate fac parte hipoacuziile de toate gradele, pierderile totale sau
aproape totale ale auzului. Din categoria persoanelor cu pierderi totale ale auzului fac parte, după
cum am arătat, marii surzi. Această categorie are o întindere mai mică decât cea care cuprinde
surditatile moderate. Surditatile ușoare sunt neglijate. Bolnavii, atâta vreme cât aud vocea și
conversația, nu se simt stânjeniți de deficiență lor ușoară de auz. După unele statistici, unul din 10
oameni suferă de o scădere a auzului, într-un grad mai mic sau mai mare.

Surditatea poate afecta una sau ambele urechi, în același grad sau diferit (surditatea
unilaterală sau bilaterală).

Copilul care pierde auzul la ambele urechi înaintea vârstei de 21/2-3 ani se încadrează în
categoria surdo-muților. De la această vârstă poate începe demetizarea în familie sau chiar în clase
de învățământ organizat. O ureche cu auz normal poate suplini surditatea celeilalte. Surditatea este
suportată de copii sau adulți în mod diferit. Depinde de etapă când s-a pierdut auzul, de profesia
bolnavului etc. Copiii care își pierd auzul la câțiva ani după ce au învățat vorbirea și au gustat
muzicalitatea vocii, muzica propriu-zisă – se împacă greu cu această deficiență. La copiii mari, la
care integrarea funcției centrale a auzului s-a produs, se observă un efort suplimentar de atenție, care
îi ajută să compenseze lipsa de intensitate a sunetului perceput.

Efectele surdității asupra limbajului

Surditatea afectează limbajul verbal, însușirea și utilizarea lui în relațiile de comunicare.

Copiii cu surditate accentuată prezintă tulburări în vorbire sau sunt puși în imposibilitatea de
a o învață. Gradul surdității variază după gravitatea și sediul leziunii organului auditiv.

Clasificarea surdităților

Clinic și didactic surditatea se împarte în:

- surditate de transmisie, cu sediul lezional în urechea externă și urechea mijlocie;

16
- surditate de percepție, datorită modificărilor produse în conținutul urechii interne (labirintul
cohlear);

- surditate mixtă, rezultată din combinația celor două forme de surditate amintite.

Surditatea de transmisie și surditatea de percepție

Surditatea mixtă are sediul în urechea mijlocie și în cea internă și este cel mai frecvent
întâlnită. Surditatea centrală, clasificată tot că surditate de percepție, se datorește leziunilor nervoase
centrale (inclusiv corticale).

Surditatea de transmisie este de fapt consecutivă dopurilor de cerumen, corpi străini

introduși în conductul auditiv extern, otitelor externe difuze, otitelor medii nesupurate și supurate,
proceselor inflamatorii sau supurațiilor urechii mijlocii. Acestea apar că urmare a infecțiilor și
obstructiei nazofaringelui. Infecțiile pornesc din nas și trec în urechea mijlocie prin trompa lui
Eustache. În acest caz aerisirea cutiei timpanice nu se mai realizează, formând instalarea de țesut
fibros care blochează articulația stapedovestibulară și producerea de anchiloze cu aparatul
osiculotimpanal. Mai trebuie subliniată tendința de formare a unor inflamații cu aspect banal,
procese de scleroză, cicatricele multiple care se întâlnesc la gutosi, urenici, reumatici și alții.

Acest tip de surditate netratată se transformă în surditate mixtă și poate evolua până la cofoză
(surditate totală sau aproape totală).

Surditatea de percepție este provocată de leziunile labirintului cohlear din urechea internă,
ale nervului auditiv și centrilor nervoși superiori (inclusiv zonele auditive din creier).

Cauzele pot avea diferite origini: infecțioasă, toxică, vasculară, congenitală, tumorală,
profesională (trauma sonoră). Scăderea auzului poate evolua până la surditate totală. Surditatea de
percepție se poate împărți, în raport cu mediul anatomic al leziunii, astfel:

17
- surditate cohleară (cauzată de infecții, intoxicații, tulburări vasculare, traumatisme);

- surditate retrocohleara (care se datorează unor leziuni ale nervului sau centrilor auditivi).

Leziunea nervului cohlear poate fi provocată de infecții, substanțe toxice, tumori sau procese
degenerative.

Surditatea de tip mixt

Își are prototipul în otospongioză cu evoluție progresivă, bilaterală la început de transmisie,

iar pe parcurs se de percepție (mixtă). Surditatea cohleara prezintă formă pură de surditate de
percepție.

Surditatea psihică (sau de tip psihiatric)

Apare într-un organism nevropat, în condiții de emotivitate exagerată. Izbucnirea unui

incendiu, un acident mortal neobișnuit etc., pot provoca spaimă, șocuri nervoase puternice, care se
soldează uneori cu surditate denumită psihică, întrucât aparatul acustic nu a suferit alterări și
funcționează în condiții perfecte. În surditatea psihică, reprezentarea corticală a sunetului nu se mai
produce defectuos. Această surditate începe brusc, este de obicei unilaterală și însoțită de alte
manifestări isterice. Se tratează prin psihoterapie. Etiologic, bolile urechii care produc surditatea au
origini inflamatorii, toxice, tumorale, traumatice.

Cauzele inflamatorii de natură microbiană sau virotică se manifestă în cursul meningitelor,

pojarului, parotidei (oreionul), sifilisului, și lezează îndeosebi aparatul cohlear. O serie de substanțe
dintre care unele medicamente (salicilatul de sodiu, chinină, dar mai ales streptomicina, neomicina,
Kanamicină), prin influență lor toxică, electivă asupra nervului acustic, induc formarea labirintitei
toxice, cu întregul cortegiu de neajunsuri funcționale. Dintre substanțele întrebuințate în industrie
cităm: plumbul, arsenicul, fosforul care provoacă surditatea profesională.

Tumorile, ca neurinomul acustic cu punct de plecare conductul auditiv intern sau unghiul
pontocerebelos, afectând funcția auditivă, determina surditatea de percepție. Traumatismele craniene
18
și o serie de afecțiuni ale sistemului nervos, că de exemplu scleroză în plăci, provoacă surditatea așa
zisă centrală, care poate progresa până la surditatea totală.

Amintim și de senecența auditivă (prezbiacuzia), care poate instala la vârstele relativ tinere:
30-40 ani. Ca substrat anatomopatologic se admit o serie de factori: îngroșarea timpanului, anchiloze
ale articulațiilor oriculare, scleroză labirintului, modificări în dinamică lichidelor, atrofia
degenerativă a celulelor senzoriale, a căilor de conducere și a centrilor corticali. Evoluția este lentă,
dar progresivă și duce la surditate totală. Tratamentul este general: tonice, evitarea suprasolicitarilor
fizice și intelectuale.

Dopul de ceară, format prin secreția exagerată a glandelor ceruminoase din pielea
conductului auditiv extern, devine un obstacol în calea undelor sonore spre urechea medie. Se
recomandă să nu fie scos cu corpuri țări, pentru a nu se provoca un accident de perforare a
timpanului. Scoaterea cerumenului din ureche constituie o problema căreia trebuie să-i acordăm
atenție, apelând la medic.

Corpii străini inerți (boabe de fasole, porumb, vârfuri de creioane etc.) pot fi introduși în
conductul auditiv extern, voit de către copii, în joacă sau accidental. Accidental mai pot intra
grăunțe de nisip etc.

Corpii străini vii (musculițe, fluturași, purici etc.) intră în conductul auditiv extern,
accidental sau în timpul somnului. Atât unii cât și alții trebuie scoși din ureche de către un specialist.

19
 Fig. 4 Afecțiunile urechii

CAPITOLUL 2

2. Congestia nazală

Preparate nazale

2.1 Rinofug
Clasa farmaceutică:

Rinite acute și cronice, rinite alergice, criză vasomotorie, epistaxis, pentru decongestionarea
mucoasei nazale în scop diagnostic, congestia căilor respiratorii superioare datorită infecțiilor
generale.

20
 Se poate utiliza și în stomatologie, local, pentru vasoconstricția mucoaselor.

Substanță activă:

100 ml conține:

- α – Naphtyl – methyl – dihydroimidazol – hydrochloricum 0,1 g

- Natrium chloratum 0,9 g

- Methylium – p – hydroxybenzoicum 0,05 g

- Alcoholum 0,25 g

- Excipiens q.s. ad. 100 ml

Formă terapeutică:

Solutie pentru uz extern

Contraindicații:

Hipertensiune arterială, arteroscleroză.

Mod de administrare:

Adulți: 3-4 picături în fiecare nară, de 2-3 ori pe zi.

Tratamentul se aplică 3-4 zile, putându-se prelungi eventual până la maximum 7-8 zile.
Pentru descongestionarea mucoasei nazale în scop diagnostic, se introduc în fiecare nară tampoane
de vată îmbibate cu Rinofug, care se mențin 1-2 minute.

Aministrare la copii

Copii: se va dilua soluția 1:1 (adică la 1 ml Rinofug se va adaugă 1 ml apă distilată) pentru
copii peste 3 ani, la copii între 1-3 ani se va practică a diluție de 1:2 (adică la 1 ml Rinofug se va
adaugă 2 ml apă distilată).

Reacții adverse

21
 Reacții locale:

Fenomene iritative manifestate prin înţepături (în primele secunde după instilaţie); congestie
nazală cu strănut, rinoree, prurit; congestia reactivă după încetarea efectului; ischemie locală cu
lezarea mucoasei;

Rinită cronică atrofică, în cazul folosirii îndelungate.

Reacții sistemice:

- folosirea abuzivă poate fi cauză de fenomene adrenergice sistemice manifestate prin: extrasistole,
tahicardie, creşteri ale tensiunii arteriale, crize de angină pectorală, tremor, cefalee, oboseală,
insomnie.

La copiii mici dozele mari provoacă fenomene de deprimare centrală mergând până la comă.

Supradozaj

Datorită absorbţiei sistemice nafazolina poate provoca, îndeosebi la copii, hipotermie,

sedare, deprimarea respiraţiei, comă.

Sinonime: Naphazolin, (D.C.I.), Privin, Imidin, Rhinozim, Myrolon.

Acțiune farmacodinamică:

Produsul Rinofug, datorită derivatului imidazolic pe care îl conține, manifestă o puternică

acțiune vasoconstrictiva locală, producând o descongestionare rapidă a mucoasei rinofaringiene.
Inflamația mucoasei rinofaringiene se atenuează, iar respirația prin fosele nazale, împiedicată din
cauza guturaiului, devine posibilă.

Acțiunea Rinofugului este comparabilă cu aceea a adrenalinei, cu deosebirea că nu se

produce vasodilatatie secundară.

Fenomene secundare:

Deși Rinofug nu are acțiune vasodilatatorie secundară că adrenalina, totuși este capabil să
provoace o congestie ulterioară a mucoaselor. Acest tip de reacție vasomotorie poate fi mai

22
pronunțată după utilizarea prelungită a produsului. Întreruperea tratamentului ameliorează însă
congestia.

Se recomandă să nu se utilizeze la bolnav într-un tratament prelungit (peste 5-7 zile).

Cantitățile absorbite după aplicarea locală pot produce în unele cazuri somnolență,
hipotermie, diminuarea frecvenței respiratorii, vomismente, hipertensiune.

Fig. 5 Rinofug

2.2 Vibrocil
Clasa farmaceutică:

Vibrocil conţine un decongestionant nazal şi un antihistaminic. El determină ameliorarea

rapidă şi durabilă a congestiei şi diminuarea secreţiei nazale prezente într-un număr mare de infecţii
sau afecţiuni alergice ale căilor respiratorii superioare. Vibrocil nu interferă cu activitatea cililor
nazali.

Vibrocil este utilizat pentru ameliorarea congestiei nazale din răceală, rinită acută sau
cronică, febra fânului sau alte rinite alergice (alergii la praful de casă, blana animalelor etc.), rinită
vasomotorie şi sinuzită. Vibrocil poate fi utilizat, de asemenea, ca tratament adjuvant în caz de otită.

23
Medicul dumneavoastră vă poate recomanda să utilizaţi Vibrocil înainte sau după efectuarea unei
intervenţii chirurgicale nazale.

Substanță activă:

Vibrocil conţine, ca substanţe active, un decongestionant nazal (fenilefrină) şi un

antihistaminic (maleat de dimentinden). Vibrocil este utilizat pentru ameliorarea congestiei şi
diminuarea secreţiei nazale.

100 ml picături nazale, soluţie sau spray nazal, soluţie conţin, ca substanţe active, 0,250 g
fenilefrină şi 0,025 g maleat de dimentinden. De asemenea conţin acid citric monohidrat, fosfat
disodic anhidru, sorbitol, clorură de benzalconiu, esenţă de lavandă deterpenată, apă purificată.

100 g gel nazal conţin, ca substanţe active, 0,250 g fenilefrină şi 0,025 g maleat de
dimentinden. De asemenea conţin acid citric monohidrat, fosfat disodic anhidru, sorbitol, clorură de
benzalconiu, esenţă de lavandă deterpenată, hipromeloză, apă purificată.

Mod de administrare:

Vibrocil picături nazale

Copii cu vârstă între 1-6 ani:doza recomandatăeste de 1-2 picături Vibrocil administrate în
fiecare narăde 3-4 ori pe zi.

Copii cu vârstă peste 6 ani şi adulţi:doza recomandatăeste de 3-4 picături Vibrocil

administrate în fiecare narăde 3-4 ori pe zi.

Vibrocil spray nazal

Copii cu vârstă peste 6 ani şi adulţi: doza recomandată este de 1-2 pufuri Vibrocil
administrate în fiecare nară de 3-4 ori pe zi.

Vibrocil gel nazal

Copii cu vârstă peste 6 ani şi adulţi: doza recomandată este de o aplicare a gelului Vibrocil în
fiecare nară de 3-4 ori pe zi; se recomandă efectuarea ultimei aplicări seara înainte de culcare.

Instrucţiuni pentru administrare

24
 Vibrocil picături nazale

Suflaţi-vă nasul. Dacă staţi în şezut sau în picioare aplecaţi capul pe spate, iar dacă staţi
întins pe pat, aplecaţi capul pe spate la marginea patului. Administraţi picăturile în fiecare nară şi
după aceasta ţineţi capul în aceeaşi poziţie puţin timp pentru a permite dispersarea medicamentului.
În cazul în care alăptaţi copilul după vârsta de 1 an, administrarea picăturilor trebuie făcută înainte
de alăptare, pentru facilitarea acesteia.

Vibrocil spray nazal

Pentru a produce o pulverizare fină, flaconul pulverizator trebuie ţinut în poziţie verticală cu
aplicatorul nazal în sus. Suflaţi-vă nasul. Ţineţi capul în poziţie normală şi introduceţi în nară
aplicatorul nazal şi apoi strângeţi o dată, scurt, flaconul pulverizator, după care scoateţi-l din nară
înainte de a elibera presiunea. În timpul pulverizării, trebuie să inspiraţi pentru a asigura o distribuţie
optimă a medicamentului.

Vibrocil gel nazal

Suflaţi-vă nasul. Aplicaţi o cantitate mică de gel în fiecare nară, cât mai adânc posibil; se recomandă
ca ultima aplicare să fie făcută cu puţin timp înainte de culcare.

Reacții adverse

Nu luaţi Vibrocil:

 dacă sunteţi alergic la oricare dintre componenţii săi;

 dacă suferiţi de rinită atrofică (boală a mucoasei nazale manifestată prin inflamaţia cronică a
acesteia şi formarea de cruste);
 dacă utilizaţi sau aţi utilizat în ultimele 2 săptămâni medicamente ce conţin inhibitori ai
monoaminooxidazei (IMAO, medicamente utilizate pentru tratamentul depresiei sau altor
afecţiuni psihice). Dacă nu sunteţi sigur dacă medicamentul pe care-l utilizaţi conţine IMAO,
întrebaţi medicul dumneavoastră sau farmacistul înainte de a utiliza Vibrocil.

Ce precauţii trebuie să luaţi înainte de a utiliza Vibrocil?

25
 Toate cele 3 forme farmaceutice Vibrocil conţin clorură de benzalconiu, un excipient care poate
determina apariţia unor reacţii alergice cutanate. De asemenea ele conţin şi sorbitol, care reprezintă
o sursă de fructoză, de aceea, dacă medicul dumneavoastră v-a spus că aveţi intoleranţă la unele
zaharuri, adresaţi-vă acestuia înainte de a utiliza acest medicament.

Dacă sunteţi gravidă sau alăptaţi:

Nu este recomandată utilizarea Vibrocil în perioada de sarcină şi alăptare.

Alte probleme medicale:

Spuneţi medicului dumneavoastră dacă aveţi o boală de inimă, tensiune arterială crescută, o
boală a glandei tiroide sau glaucom.

Spuneţi medicului dumneavoastră dacă utilizaţi medicamente antidepresiv sau medicamente

pentru tratamentul tensiunii arteriale crescute (precum beta-blocantele).

Pe lângă efectele lor terapeutice, medicamentele pot cauza unele reacţii adverse. Vibrocil este,
de obicei, bine tolerat. Totuşi pot să apară manifestări rare şi trecătoare de senzaţie de arsură locală
uşoară sau uscăciune a nasului.

Spuneţi medicului dumneavoastră sau farmacistului dacă observaţi apariţia oricărei reacţii
adverse, chiar dacă nu a fost menţionat în acest prospect, despre care credeţi că a putut apare datorită
utilizării Vibrocil.

26
 Fig. 6. Vibrocil

2.3 Strepsils - faringe

Clasa farmaceutică:

27
 Strepsils în variantele sale: Clasic, Mentol, Eucalipt, Miere și Lămâie și cu vitamina C 100
mg, Strepsils Herbal și Lemon, aparține unui grup de medicamente care sunt utile în tratamentul
infecțiilor oro-faringiene ușoare, favorizând ameliorarea simptomelor provocate de acestea.

Strepsils Calsic are efect imediat în ameliorarea senzației de diconfort faringian.

Strepsils Mentol și Eucalipt descongestioneaza rapid căile respiratorii.

Strepsils Miere și Lămâie are efect calmant accentuat în durerile produse de infecțiile
cavității bucale și ale faringelui.

Strepsils Vitamina C 100 mg asigură cantitatea de Vitamina C necesară în cursul infecțiilor

orofaringiene.

Strepsils Herbal și Lemon fără zahăr are efect calmant accentuat în durerile produse de
infecțiile cavității bucale și ale faringelui.

Substanță activă:

Fiecare pastilă conține:

- alcool 2,4;

- diclor-benzilic 1,2 mg;

- amilmetacrezol 0,6 mg ca substanțe active cu rol antibacterian.

Strepsils Mentol și Eucalipt mai conține că substanță activă și levomentol 8,0 mg.

Pe lângă acestea ele mai conțin:

Strepsils Clasic conține:

- acid tartric;

- levomentol;

- ulei anisi;

- ulei de mentă;
28
- ponceanu 4R (E124);

- carmoisine (E122);

- sucroză;

- glucoză.

Fig. 7 Strepsils Clasic

Strepsils Mentol și Eucalipt conține:

- acid tartric;
29
- ulei de eucalipt;

- indigo carmin (E132);

- sucroză;

- glucoză.

Fig. 8 Strepsils Mentol și Eucalipt

Strepsils Miere și Lămâie conține:

- acid tartric;

30
- ulei de lămâie fără terpene;

- ulei de mentă;

- galben de chinolină (E104);

- miere;

- sucroză;

- glucoză.

Fig. 9 Strepsils Miere și Lămâie

Strepsils Vitamina C 100 mg conține:

- acid ascorbic;

31
- zaharoză;

- glucoză sirop;

- acid tartric;

- ulei de anason;

- mentol;

- aromă de portocale;

- ponceanu 4R;

- Yellow Sunset.

Fig. 10 Strepsils Vitamina C 100 mg

Strepsils Herbal fără zahăr conține:

- acid tartric;

32
- aromă de lămâie;

- ulei de rozmarin;

- aromă de flori de soc;

- zaharină sodică;

- izomaltitol;

- maltitol sirop.

Fig. 11 Strepsils Herbal fără zahăr

Mod de administrare:

33
 Produsul se administrează oral. Se utilizează chiar de la apariția primelor senzații de
disconfort faringian.

Se dizolvă încet, în gură, câte un comprimat la 2-3 ore. Nu se administrează mai mult de 8
pastile în 24 de ore. Dacă simptomele persistă, bolnavul trebuie să se adreseze medicului.

Înainte de a folosi acest produs, bolnavul trebuie să verifice dacă:

- este alergic la oricare dintre substanțele componente;

- dacă este alergic trebuie să țină cont de cantitatea de zahăr din pastilă (2,6 g glucide) cu excepția
Strepsils Herbal și Lemon fără zahăr care nu conține zahăr;

- dacă bolnavă este însărcinată sau alăptează trebuie să ceară sfatul medicului înainte de a lua acest
medicament.

Administrarea la copii

Este indicat numai pentru copiii care pot dizolvă pastilă încet în gură, fără a fi supravegheați
(pentru a evita pericolul de înecare).

Reacții adverse:

Folosind Strepsils în oricare dintre variantele sale, reacțiile adverse sunt foarte rare. Totuși,
dacă intervine ceva neobișnuit, bolnavul trebuie să anunțe medicul.

Nu trebuie folosit medicamentul după dată expirării înscrisă pe ambalaj.

Medicamentul nu trebuie lăsat la îndemână copiilor.

34
 Fig. 12 Strepsils

2.4 Voseptol V faringe

Clasa farmaceutică:

Voseptol V este un produs natural recomandat ca anestezic local, antibacterian – antifungic,

cicatrizant, astringent, corector de miros, indicat în afecțiunile bucofaringiene și a căilor respiratorii
superioare. Atât profilactic cât și curativ în: laringite, faringite, rinite, afte și leziuni bucale,
stomatite, paradontopatii, halenă, traheobronsite și adjuvant în tratamentul astmului bronșic și
emfizem pulmonar.

Substanță activă:

- tinctură de propolis;

- mentol;

- ulei volatil de levănțică;

- ulei volatil de eucalipt;

35
- ulei volatil de mentă;

- ulei volatil de jneapăn;

- ulei volatil de cimbru.

Excipienți pentru o tabletă:

- ciclamat de sodiu;

- aerosil;

- dextroză;

- zahăr;

- gelatină;

- acid ascorbic;

- stearat de magneziu;

- talc.

Mod de administrare:

Intern.

Adulți: se sug 1-2 tablete de 3-4 ori pe zi, minim 5 tablete.

Mod de administrare copii: intern

Copii: intre 3-10 ani – se sug cate ½ tabletă de 3 ori pe zi, minim 5 zile.

Produsul este interzis persoanelor bolnave de diabet insuliunodependent. Se recomandă

prudență la administrare pentru persoanele cu alergie cunoscută la propolis și celor cu risc alergic
crescut.

36
 Fig. 13 Voseptol V

2.5 Olynth
Clasa farmaceutică:

Olynth 1mg/ml conţine xilometazolină, care ajută la reducerea congestiei mucoasei nazale,
reducând inflamaţia membranei mucoase (mucoasa nazală), pentru a vă ajuta să respiraţi mai uşor.
Medicamentul este utilizat pentru tratamentul de scurtă durată al congestiei nazale însoţite de
secreţii nazale, asociate cu răceala sau sinuzită.

Substanță activă:

Substanţa activă este clorhidrat de xilometazolină, 1 mg per mililitru de soluţie. Fiecare

pulverizare de Olynth 1 mg/ml (= 0,140 ml) conţine 140 μg (sau 0,140 mg) clorhidrat de
xilometazolină.Celelalte componente sunt: edetat disodic, clorură de sodiu, dihihidrogenofosfat
de sodiu dihidrat, hidrogenofosfat de disodiu dihidrat, sorbitol (E420), clorură de benzalconiu,
soluţie şi apă purificată. Soluţia este limpede, incoloră până la uşor gălbuie, într-un flacon de 10 ml
din sticlă brună, cu pompă de dozare.
37
 Mod de administrare:

Adulţi şi copii şi adolescenţi cu vârsta peste 12 ani. Dacă medicul sau farmacistul nu vă
recomandă altfel, utilizaţi un puf de Olynth 1 mg/ml în fiecare nară de până la 3 ori pe zi, timp de
maxim 7 zile. Nu depăşiţi doza recomandată.

1. Scoateţi capacul protector. Amorsaţi flaconul înainte de utilizare apăsând de mai multe ori
până când spray-ul iese cu un jet constant. Spray-ul este acum gata de utilizare.
2. Ţineţi flaconul în sus. Introduceţi duza în nară – nu pulverizaţi sub nară
3. Apăsaţi pompa o dată. În momentul pulverizării inspiraţi pe nas. Repetaţi şi pentru cealaltă
nară.
4. După utilizare, acoperiţi cu capacul de protecţie.

Pentru a reduce riscul de transmitere a infecţiilor, fiecare flacon trebuie utilizat de o singură
persoană, iar duza trebuie clătită după fiecare utilizare. NU utilizaţi acest medicament la copii cu
vârsta sub 12 ani. Pentru copii cu vârsta între 2-12 ani este comercializat medicamentul cu o
concentraţie mai mică, Olynth 0,5 mg/ml.

Reacții adverse:

Ca toate medicamentele, acest medicament poate provoca reacţii adverse, cu toate că nu apar
la toate persoanele.

OPRIŢI utilizarea spray-ului şi cereţi ajutor medical imediat dacă prezentaţi oricare din
următoarele, care pot fi semne ale unei reacţii alergice:

 dificultăţi de respiraţie sau înghiţire, umflare a feţei, buzelor, a limbii sau a gâtului;

 mâncărimi severe pe piele, cu o erupţie trecătoare de culoare roşie sau umflături; Alte reacţii
adverse pot include.

Frecvente (pot să apară până la 1 din 10 persoane)

înţepături sau senzaţie de arsură la nivelul nasului şi gâtului şi uscarea mucoasei nasului (mucoasa
nazală) Rare (pot săapară până la 1 din 1000 persoane);

38
dureri de cap, creşterea tensiunii arteriale, nervozitate, senzaţie de rău, insomnia şi palpitaţii;

tulburări de vedere şi reacţii alergice Cu frecvenţă necunoscută (a căror frecvenţă nu poate fi

estimată din datele valabile);

agravarea inflamaţiei sinusurilor sau a mucoasei nazale după oprirea utilizării acestui medicament.

Cele mai frecvent reacţii adverse raportate ale acestui medicament au fost usturime sau arsuri
la nivelul nasului şi gâtului, precum şi uscare a mucoasei nazale.

Categoriile de frecvenţă ale reacţiilor adverse au fost definite după cum urmează:

Frecvente (≥ 1/100 şi <1/10), rare (≥ 1/10000 şi <1/1000), cu frecvenţă necunoscută (a căror

frecvenţă nu poate fi estimate din datele disponibile).

Fig. 14 Olynth

39
 CAPITOLUL 3

3. Medicatia laringelui

3.1 Hexoraletten N
Clasa farmaceutică:

Hexoraletten N face parte din grupul medicamentelor folosite pentru reducerea temporară a
numărului de bacterii din cavitatea bucală și gât, în cazul durerilor de gât, inflamațiilor cavității
bucale și a gingiilor.

Bolnavul nu trebuie să folosească medicamentul dacă este alergic la oricare dintre

componenții produsului menționați mai sus, dacă prezintă răni la nivelul cavitații bucale sau în gât,
dacă suferă de o afecțiune în care colinesteroza din sânge este diminuată. Hexoraletten N nu se
administrează la copii sub 4 ani.

In cazul unor eroziuni sau alte leziuni in cavitatea bucala sau gat, solicitati sfatul medicului
inainte de a incepe tratamentul cu Hexoraletten N.

Dacă se iau în același timp medicamente din grupa sulfamidelor sau aminosolicilatiilor,
efectele acestora pot fi inhibate de către benzocaina din Hexoraletten N. Clorhexidină din
Hexoraletten N poate fi inactivă de sucroză, polisorbat 80, magneziu insolubil, săruri de zinc și de
calciu.

Dacă în același timp ce se face tratamentul cu Hexoraletten N se administrează și alte

medicamente este de preferat să se solicite sfatul medicului sau farmecistului.

Substanță activă:

Diclorhidratul de clorhexidină și benzocaină.

Un comprimat de supt conține:

- 5 mg diclorhidrat de clorhexidină;

40
- 1,5 mg benzocaină;

- excipienți:

- aspartam;

- izomalț;

- apă purificată;

- ulei de mentă;

- mentol;

- timol.

Conăinutul in clorhidrați al unui comprimat corespunde cu 0,1 unități pâine.

Mod de administrare:

- Adulți și adolescenți: se suge câte un comprimat de mai multe ori pe zi. La nevoie, se poate suge
câte un comprimat la 1-2 ore, dar nu mai mult de 8 comprimate pe zi;

- Copii cu vârstă între 4 și 12 ani: se sug 4 comprimate pe zi;

- Vârstnici, persoane cu boli hepatice sau renale: că și la adulți.

Tratamentul trebuie început cât mai repede posibil de la primele semne de boală și trebuie
continuat câteva zile de la dispariția acestora, că măsură preventivă.

Reacții adverse:

Reacţiile adverse sunt rare. După administrarea îndelungată, simțul gustului poate fi afectat
sau pot apărea amorțeli la nivelul limbii. După tratamentul îndelungat, preparatele care conțin
clorhexidină pot duce la colorarea danturii, care se poate înlătura prin tratamentul stomatologic
adecvat. De asemenea, se poate produce colorarea temporară a limbii. Că și alte produse
medicamentoase, Hexoraletten N poate produce fenomene alergice, rareori până la șoc anafilactic.
La copii mici, benzocaina din compoziția produsului poate duce la afectarea globulelor roșii din
sânge.
41
 Fig. 15 Hexoraletten N

3.1 Oropivalone Bacitracina

Clasa farmaceutică:

Afecțiuni inflamatorii și infecțioase buco-faringo-laringiene, laringite, faringite, traheite,

amigdalita, angine.

Post – operator: amigdalectomii, abcese incizate.

Substanță activă:

- pivalat de tixocortol 1,5 mg;

- bacitracina – zinc 200 U.I.;

- excipienti q.s.p. – 1 comprimat.

Mod de administrare:

Se lasă medicamentul să se topească, fără a se amestecă, 4-10 comprimate pe zi. În cazul

indicațiilor vizate, durata administrării acestui corticoid va fi cât mai scurtă posibil, și nu va depăși
în mod normal 8-15 zile.

42
 Reacții adverse:

Reacții de intoleranță locală pot surveni la debutul tratamentului. Au fost semnalate rare
reacții de tip alergic (manifestări cutanate, edeme superficiale ale fetei și/sau ale mucoasei și în mod
excepțional laringe). Aceste reacții cedează la uncetarea tratamentului. În cazul apariției acestor
efecte adverse este indicat să se consulte medicul. Sportivii trebuie să fie atenți pentru că acest
medicament conține un principiu activ care poate induce un rezultat pozitiv pentru testul antidrog.

Contraindicații:

- Hipersensibilizarea la unul din componenți;

- Copii de mai puțin de 30 de luni (prezenta mentei)

Fig. 16 Oropivalone Bacitracina

3.1 Tantum verde

Clasa farmaceutică:

Alte medicamente pentru tratament oral local. Este indicat în tratamentul antiinflamator şi
analgezic al afecţiunilor inflamatorii ale mucoasei oro-faringiene (stomatite, faringite) şi ale
gingiilor.

43
 Tantum Verde spray bucofaringian este indicat, de asemenea, în stomatologie, după extracţii
dentare.

Substanță activă:

Clorhidratul de benzidamină. Un ml de soluţie conţine 1,5 mg clorhidrat de

benzidamină. - Celelalte componente sunt: etanol 96%, glicerol, p-hidroxibenzoat de metil,
aromă de mentă, zaharină, polisorbat 20, hidrogenocarbonat de sodiu, apă purificată.

Mod de administrare:

Adulţi: 4-8 pulverizări de 2-6 ori pe zi (fiecare doză este echivalentă cu 0,17 ml
soluţie).

Copii (6-12 ani): 4 pulverizări de 2-6 ori pe zi (fiecare doză este echivalentă cu 0,17
ml soluţie).

Copii sub 6 ani: o pulverizare pentru fiecare 4 kg de greutate corporală, până la doza
maximă recomandată, echivalentă cu 4 pulverizări de 2-6 ori pe zi (fiecare doză este
echivalentă cu 0,17 ml soluţie). Se recomandă să nu se depăşească doza prescrisă. Fiecare
pulverizare conţine 0,17 ml soluţie.

Dacă simptomele persistă sau se înrăutăţesc după 3 zile, adresaţi-vă medicului

dumneavoastră.

Tantum Verde spray trebuie pulverizat direct în gură sau gât pentru a calma durerea şi
inflamaţia.

Reacții adverse:

 Mai puţin frecvente (>1/1000, <1/100): fotosensibilitate;

 Rare (>1/10000, <1/1000): senzaţie de arsură şi xerostomia;
 Foarte rare (<1/10000): laringospasm şi angioedem.

44
 Cu frecvenţă necunoscută (care nu poate fi estimată din datele disponibile):

-Reacţii alergice (reacţii de hipersensibilitate).

-Reacţii alergice severe(şoc anafilactic), semne care pot să includă dificultăţi la respiraţie, durere
în piept sau senzaţie de apăsare în piept şi/sau senzaţie de amețeală/leşin, mâncărimi severe la
nivelul pielii sau noduli formați pe piele, umflare a feței, buzelor, limbii și/sau gâtului și care pot
pune viața în pericol.

Fig. 17 Tantum Verde

45
 CAPITOLUL 4

4. Medicația urechii

4.1 Otipax
Clasa farmaceutică:

Preparate auriculare, combinatii.

Otipax este utilizat pentru tratament simptomatic local al durerii de la nivelul urechii medii
la pacienti cu timpanul intact:

- otite acute medii congestive;

- otite grupale flictenulare;

- otite barotraumatice.

Substanță activă:

100 g picături auriculare, soluție conțin fenazonă 4 g și clorhidrat de lidocaină 1 g și

excipienți: tiosulfat de sodiu,alcool etilic anhidru, glicerină, apă purificată.

Mod de administrare:

Pentru a evita senzația neplăcută de introducere a soluției reci în ureche, se recomandă

aducerea flaconului la temperatura corpului înaintea administrării picăturilor.

Doza recomandată este de 4 picături Otipax în urechea dureroasă, instalate de 2-3 ori pe zi în
conductul auditiv.

Reacții adverse:

Că orice substanță activă, acest medicament poate produce efecte nedorite mai mult sau mai puțin
neplăcute la unele persoane :

Pot apărea reacții locale sub formă de reacții alergice, irritatii sau hiperemie a meatului auditiv.
46
 Înaintea administrării produsului pacientul trebuie să se asigure că timpanul este intact.
Administrarea auriculara la pacienții cu timpanul perforat poate provoca reacții adverse la nivelul
structurilor urechii medii.

Durata tratamentului nu trebuie să depășească 10 zile. Dacă simptomatologia nu se

ameliorează, se impune reevaluarea conduitei terapeutice.

Sportivii trebuie atenționați că produsul conține substanțe care pot produce reacție pozitivă la
testele antidoping.

Deoarece absorbția sistematică la pacienții cu timpanul intact este puțîn probabilă,

administrarea produsului este permisă în timpul sarcinii și alăptării, in condițiile utilizării conform
recomandărilor de mai sus.

Nu există date care să demonstreze că Otalgin influențează negativ capacitatea de a conduce

vehicule sau de a folosi alte utilaje.

Fig. 18 Otipax

47
 4.2 Boramid (Otalgin)
Clasa farmaceutică:

Soluție pentru uz extern. Boramidul este antiseptic, analgetic și decongestiv al timpanului.

Acidul boric (H3BO3) este un germicid slab eficace în inhibarea creșterii bacteriene. Nefiind
iritant, el este indicat pentru țesuturile sensibile, cum ar fi mucoase și cornee, ceea ce explică mai
ales utilizarea să.

Aminophenazona este un derivat de pirazol, cu acțiune antipiretică, analgezică și

antiinflamatorie. Ca antiinflamator, acționează prin mecanism atât central, cât și periferic, micșorând
permeabilitatea capilară a membranei celulare. Ca analgetic, scade sensibilitatea terminațiilor
nervoase senzitive atenuand inflamatiile.

Dicaina (clorhidrat al esterului dimetilaminoetilic al acidului parabutilaminobenzen) este un

anestezic local de suprafață, foarte activ. Acest preparat are rolul de a anestezia întreagă mucoasa și
de a opri astfel reflexele nociceptive ce întrețîn procesul inflamator.

Glicerina este un vehicul și medicament a cărei acțiune se limitează la locul de aplicare.

Aplicată local pe țesuturi iritate sau lezate, acoperă suprafață respectivă, apărând celulele
subadiacente de stimulii rezultați din contactul cu aerul sau factorii iritanți din mediul
înconjurător.În procesul de față, pe lângă faptul că joacă rolul unui vehicul, formează împreună cu
acidul boric un compus boroglicerinat, care este lubrifiant. Glicerină, absorbind apă (în concentrație
mare, este în oarecare măsură deshidratantă și iritantă pentru țesuturile cu care vine în contact,
creează un mediu neprielnic dezvoltării bacteriilor, datorită desicatiei pe care o produce pe piele sau
mucoase.

Substanță activă:

 10 g solutie contine:
 Aminophenazonum 0,5 g
 Dicainum 0,2 g
 Acidum boricum 0,2 g
 Glycerinum 9,1 g

48
 Mod de administrare:

Adulți: 8-10 picături, instalate în ureche de 2-3 ori pe zi.

Copii: 3-4 picături de 3-4 ori pe zi în instilații în conductul auditiv extern (se picură 3-4 picături, se
ține 5 minute capul în poziția respectivă, se șterge conductul cu vată și se aplică vată uscată)

Reacții adverse:

La administrare îndelungată, trebuie avute în vedere manifestările toxice și iritante locale ale
ingredientelor. Tulburări gastrointestinale, glosita, gingivită și stomatită, reacții de hipersensibilitate
cu purpura, fotodermatoză, eritem nodos, cefalee, artralgii. Rareori: hepatoza colestatică,
hipopotasemie, tinitus, reacții de hipersensibilitate severe că sindrom Lyell, sindrom Stevens-
Johnson sau dermatită exfoliativă.

Fig. 19 Boramid

49
 4.3 Soluţie auriculară cu cloramfenicol şi fluocinolon
Clasa farmaceutică:

Preparate pentru urechi, corticosteroizi și antiinfecțioase în combinații. Infecții bacteriene ale

urechii externe.

Substanță activă:

- 100 g soluție auriculară;

- cloramfenicol 0,50 g;

- fluocinolon acetonid 0,05 g;

- excipienți:

- clorură de benzalconiu;

- propilenglicol;

- apă distilată.

Mod de administrare:

- Adulți: Doza recomandată este de 6-8 picături. Soluție auriculară cu cloramfenicol și fluocinolon,
instalate în conductul auditiv extern de 2-3 ori pe zi.

- Copii: Doza recomandată este de 2-3 picături pe zi instalate în conductul auditiv extern.

Reacții adverse:

Rareori, poate apărea iritare locală. Hipersensibilitate la oricare dintre componenții

produsului.

În lipsa datelor complete privind absorbția sistematică a substanțelor active după

administrare auriculara, produsul se va administra în perioada de sarcina și alăptare numai după
evaluarea raportului beneficiu-risc.

Produsul nu influențează capacitatea de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje.

50
 Fig. 20 Soluţie auriculară cu cloramfenicol şi fluocinolon

Bibliografie
1. AL. DUMINICA MOISESCU, E. TOMA: Farmacologia clinica, Ed. Medicala

2. DR. AVACUM TATIANA, FARM. DR. AVRAM LIVIU, DR. BALAN STEFAN, FARM. DR.
BOJOR OVIDIU, DR. BULANDRA RADU, DR. CARUNTU VERONICA: Produse Farmaceutice
Romanesti, Ed. Medicala – Bucuresti 1970

3. PROF. DR. DUMITRU DOBRESCU, PROF. DR. EMANOIL MANOLESCU, FARM. PRIMAR
VICTORIA SUBTIRICA: Memomed 2000, Ed. Minesan – Bucuresti

4. V. STANESCU, E. SAVAPOL: Incompatibilitati medicamentoase, Ed. Medicala

5. PROF. UNIV. DR. DAN GEORGESCU: Produse farmaceutice, Ed. Nationala – 1999

51