Rotaru Nicoleta

Specializarea: Română-Rusă

Anul II
Fișă de lectură
Elena Loghinovski „De la demon la luceafăr”

Capitolul I: Preliminările motivului în literatura europeană

 „Specialiștii nu au dat un răspuns definitv în privința etimologiei

cuvântului demon, de proveniență greacă. Ideea izvorăște din Antichitate, din
perioada când oamenii priveau natura mai naiv și mai poetic. Treptat, după
mărturia surselor ce ne-au parvenit, cuvântul „demon” s-a identificat cu o ființă
supranaturală- ceea ce numim noi astăzi spirit- simbol al forțelor naturii care
influența viața omului. Tot ce inspiră demonul etse, de regulă, păgubitor, ostil
omului.” (p.9-10)

 „Caracterul specific al imaginii demonului în mitologia antică este

remarcat de cercetătorii moderni. Daimonul,unitatea constitutivă a gândirii mitice,
joacă un rol de signifiant flottant. Daimonul este și suflul morții și moartea însăși,
și spiritul răzbunării, și nefericirea, și sufletul omului și însuși omul.” (p.12)

 „După toate aparențele , este vorba despre o putere exterioară omului,

putere de la care purcede și toată știința viitorului. Fiind la mijloc între două lumi,
demonii umplu golul dintre ele și unesc astfel universul ”într-un tot”.” (p.15)

 „Conștiința forței și semnificației personalității umane cât și lupta

împotriva scolasticii și prejudecăților Evului Mediu îi îndepărtează pe scriitorii
Renașterii de imagismul biblic, făcându-i să revină la mitologia păgână. Unul
dintre conceptele care cunoaște acum o mare dezvoltare- este conceptul de geniu,
apărut încă în mitologia antică romană ca un fel de corespondent al demonului
grec. Avându-și originea în aceeași credință despre spiritele care-l însoțesc pe om
de la naștere și până la moarte, acest concept dezvăluie, poate cu și mai multă
claritate, și esența geniului ca o individualitate pregnantă.” (p.23-24)

 „În viziunea lui Goethe ”demonicul” acumulează o doză mai puternică de

misticism decât, să spunem, la Socrate, și se manifestă ca spirit, ca forță
 stăpânitoare nu numai peste oameni, ci și peste întreaga natură. Pe de altă parte, în
accepția goetheeană noțiunea presupune o individualitate foarte puternică,
definind stări sufletești și psihice proprii omului. Goethe definește demonicul ca
”instinct”, afirmând, ca și Platon, că purtătorii ”demonicului” sânt oameni
deosebiți și consideră principalul mod de manifestare al ”demonicului”, iubirea,
ca și apariția în general a oricărei pasiuni puternice.” (p.27)

 ”Raportarea figurii Demonului la categoriile etice de bine și rău are

rădăcini adânci- observate încă de la vechii greci, începând cu Homer, la care
demonii aparțin când forțelor bune, când celor rele. Fiind, în mitologia greacă,
purtătorul diferitelor impulsuri ale sufletului uman- al dragostei spirituale și al
celei telurice, al inspirației către înțelepciune și cunoaștere, către libertate și
fericire, Demonul medieval moștenește toate aceste calități, dar transformate,
potrivit moralei ascetice creștine, în vicii.” (p.35)

 „Momentul hotărâtor pentru apariția figurii Demonului în literatura

romantică îl constituie legarea motivului rivalității cu cerul, definitoriu pentru
satanism, de coliziunea erotică, așa încât abordarea binelui și răului implică un
aspect etic, pe lângă cel filozofic și social, fapt ce atrage aprofundarea
considerabilă în plan psihologic a personajului romantic.” (p.54)

Capitolul II: Constituirea motivului în literatura rusă

 ”Spre deosebire de literatura europeană occidentală, unde imaginile și

conflictele prevestind demonismul apar încă din Evul Mediu, în literatura rusă
veche nu vom găsi asemenea scrieri care să zugrăvească, nu chipul Demonului,
dar măcar unul apropiat de acesta.” (p.65)

 ”Intrat în pitoreasca suită de personagii a basmului popular, diavolul

apare, de obicei, ca un drac- și chiar un drăcușor- șiret, perfid, însă neputincios în
fața omului și, adesea, caraghios, făcut de ocară de către om. Îm literatura scrisă a
vechii Rusii motivul ce ne interesează este prezent, de bună seamă, în cărțile
apocrife- și în special în cele hagiografice. Firește, la izvoarele literaturii ruse
culte se află Biblia, textele bisericești. Dar în vechile texte rusești întâlnim și

2
 destul de plastice înfățișări ale duhului răului. Este cazul cărților Maica Domnului
în iad, Poveste despre Petru și Fevronia și Viața protopopului Avvacum.” (p.66)

 „În creația romanticilor ruți timpurii- Jukovski, Andrei Turgheniev- apar și

primele semne ale stărilor demonice- dazamăgirea și protestul metafizic. Dar
chipul Demonului este introdus în literatura rusă de Pușkin. Această figură apare
la marele poet în epoca de maximă înflorire a romantismului pușkinian. În poezia
Demonul- poezie unde apre geniul rău, care, a început să-l frecventeze pe poet în
ceasuri de nădejdi și bucurie. În centrul poeziei nu se află figura Demonului, ci
starea de spirit a poetului însuși, se simte dezamăgirea lui cauzată de rânduiala
lumii în care trăiește, protestul necruțător.” (p.68-70)

 „Pentru literatura rusă din ajunul răscoalei decembriste, chipul Demonului

apare în poezia lui Pușkin ca o excepție. Trăirile de natură demonică iau
amploarea în societatea rusă după înăbușirea mișcării decembriștilor.” (p.73)

 „Pe acest drum a pășit- împreună cu cei mai pătrunzători gânditori ai

vremii sale- M.I.Lermontov.” (p.104)

Capitolul III: Drumul demonului spre desăvârșire

 „Unul dintre principalele izvoare ale motivului demonic în creația

timpurie a lui Lermontov a fost desigur literatura. Personajele plăsmuite în
imaginația adolescentului pătimaș și sensibil li se asociază impresionantele figuri
demonice și satanice ale lui Milton, Goethe, Byron, Vigny, Pușkin și Polejaev. În
vreme ce Demonul lui Pușkin este un ”spirit” care-l chinuie pe artist, trezindu-i
diverse stări sufletești, stihurile lui Lermontov intuiesc deja personajul, par să iasă
din granițele poeziei lirice, aspirând la epic. Astfel, Lermontov elaboreză primele
schițe ale poemului Demonul. Poetul nu-l concepe ca spirit al răului în sensul
tradițional biblic ci subliniindu-i în alt mod decât la majoritatea romanticilor,
caracterul contradictoriu.” (p.104-107)

 „Din literatura romantică Lermontov și-a însușit antiteza Înger-Demon,

care determină și prima imagine a Demonului și prima figură a Îngerului din lirica

3
 sa. De astfel, în creația anilor 1830-1831, poetul confruntă cu o îndărătnicie eul
său liric cu Demonul.” (p.109-110)

 „Eroul lermontovian nu este însă numai plenitudine, ci și enigmă.” (p.166)

Capitolul IV: Demonul la apogeul împlinirii sale

 „În structura poemului Demonul se disting trei planuri principale: planul

mitologic, planul psihologic și planul filozofic. Strâns legate între ele, aceste trei
planuri se dovedesc a fi de o importanță esențială în dezvăluirea sensului ideeatic-
emoțional al poemului, fiecare în parte influențând în mod vizibil evoluția
proiectului lermontovian. Poetul nu mai sacrifică nimic din structura eroului ce se
manifestă în 2 ipostaze de bază: sublimul și răul.” (p.167)

 „Antiteza aflată la baza poemului determină conflictul relevat în plan

istoric și social ca un conflict irezolvabil între personalitate și societatea unei
epoci de tranzicție, ca tragedie a eroului inadaptabil ce nu-și află împlinirea nici
pe tîrâm social, nici în cadrul intim, individual. Rod al viziunii dialectice a lumii,
poemul lui Lermontov este construit în întregime din antiteze: personajele
(Dumnezeu-Demon, Înger-Demon, Tamara-Demon), sferele de acțiune (pământ-
cer, viață-moarte, vis-realitate), conceptele (afirmație-negație, iubire-ură,
libertate-robie)- totul este o permanentă antiteză, iar categoriile etice generalizând
diverse elemente ale antitezei, solidifică cele tre planuri compoziționale prin două
principii de bază- binele și răul.” (p.177-178)

 „La Lermontov maniera romantică salvează Demonul de la dezagregarea

lui ca personaj, conferindu-i, în ciuda contradicțiilor, un anume echilibru în plan
estetic. Această entitate specifică se obține nu numai prin idealizarea proprie
romantismului, ci și prin materializarea idealului, care este contrapus eroului lipsit
de integritate.” (p.193)

 „Cu toată încărcătura lui filozofică, cu toată diversitatea sensurilor

metafizice, istorice, religioase, poemul lui Lermontov rămâne înainte de toate o
operă în care palpită- în tablouri vii, în imagini strălucitoare- viața în toată
complexitatea și contradicțiile ei.” (p.194)
4
Capitolul V: Demonul la răscruce de veacuri. Un nou motiv literar:
Luceafărul.

 „Structură artistică specifică, Demonul lermontovian apare ca un personaj

literar de largă abstractizare, topind în substanța sa cele mai diverse motive,
întruchipând aspirațiile și visurile, căutările filozofice, etice și estetice ale mai
multor generații. Negația satanică, protestul titanic, setea faustică a desăvârșirii,
alături de celelalte aspecte implicate organic în structura spirituală a eroului, îl
asociază pe Lermontov nu numai literaturii predecesoare și contemporane lui:
reflectând problematica perenă a existenței umane, concepțiile romantice capătă
noi ipostaze în literatura generațiilor următoare, peregrinează din lirică, poeme și
mistere, în proză și dramaturgie- din romantism în arta realistă și modernistă.”
(p.206)

 „Predecesorii nemijlociți ai lui Eminescu în poezia română, Ion Heliade

Rădulescu și Vasile Alecsandri au prefigurat o tratare originală, în spiritul
folclorului românesc, a imaginii Zburătorului, care apare și la Eminescu în
perioada de intensificare a interesului său pentru folclor și va determina chipul
eroului său, Luceafărul. Dacă în poeziile timpurii ale lui Lermotov, Demonul
apare ca o imagine- suflet, în primele poezii ale lui Eminescu el se înfățișează ca
spirit, ca geniul rău al omului, ca simbol al morții și al cruzimii, opus îngerului,
geniului bun, simbolul dragostei și al frumuseții.” (p.213)

 „Spre deosebire de Demonul lermontovian care dorește s-o fure pe Tamara

pământului, s-o ducă pe alte tărâmuri, Luceafărul este gata, cu prețul celei mai
mari jertfe, să renunțe la esența sa divină, și să coboarea în lumea oamenilor.”
(p.240)

 Dacă eroul lui Lermontov este conceput cu trăsăturile ”sufletului rus”, iar
în căutările sale și-au găsit răsunet problemele ce frământau societatea și literatura
rusă din perioada postdecembristă, în Luceafărul s-au oglindit nu numai acele
elemente ale ”schopenhauerismului” din filozofia lui Eminescu, ci și sensibilitatea
poporului său precum și legătura organică a poeziei sale cu folclorul românesc.

5
De aceea, dacă Demonul lermontovian este punctul culminant al evoluției
motivului demonic în literatura europeană a secolului al XIX-lea, Luceafăruil lui
Eminescu depășește granițele acestui motiv, marcând teme și imagini noi și
creând un tip original de geniu, care întruchipează cu o forță excepțională
specificul manierei artistice și al viziunii poetice a ”ultimului mare romantic din
secolul la XIX-lea”.” (p.242)