ROMANICA 19

DIN LEXICUL LIMBII ROMÂNE VECHI

ŞI UN NUMAI

Editura Universitatii din Bucureşti

2014
 Romanica 19

Colecţie coordonată de:

Conf. dr. Mianda Cioba (Universitatea din Bucureşti)
Conf. dr. Anca Crivăţ (Universitatea din Bucureşti)
Prof. dr. Francisco Chico Rico (Universitatea din Alicante)
Prof. dr. María Antonia Martínez Linares (Universitatea din Alicante)

Din lexicul limbii române vechi

şi nu numai

Editura Universitatii din Bucureşti

2014
Prinos
marilor mei profesori
Alexandru Rosetti şi Jacques Byck,
care m-au călăuzit
către „limba veche şi-nţeleaptă“
 Cuprins

În loc de prefaţă.................................................................................................... 8
I. DIN LEXICUL LIMBII ROMÂNE VECHI
Din istoria unor lucrări lexicografice ................................................................. 10
Note despre datare şi predatare .......................................................................... 22
Un câmp semantic „defrişat“: numele de monede ............................................. 31
Observaţii asupra unor denumiri de ţesături, de îmbrăcăminte şi de
încălţăminte în textul Paliei de la Orăştie .......................................................... 41
Consideraţii lingvistice asupra denumirilor de textile în limba română ............ 53
Paralelă lexicală între două texte din sec. al XVI-lea ........................................ 89
Termeni cromatici de origine turcă în limba română ....................................... 100
Reflecţii asupra unor denumiri de ţesături de îmbrăcăminte şi de
încălţăminte în Tetraevanghelul lui Coresi – 1560-61 ..................................... 113
Comparaţii între primele două tipărituri în română ale Evangheliilor cu
privire specială asupra lexicului ....................................................................... 125
Împrumuturi vechi şi împrumuturi noi de origine italiană în limba română .... 149
II. ŞI NU NUMAI
1. (Prea) scurte evocări
Prima oră .......................................................................................................... 180
Un mare profesor ............................................................................................. 182
2. Recenzii
Pierre Guiraud, Les locutions françaises. ........................................................ 184
Poezie aromână cultă ....................................................................................... 187
La o reeditare ................................................................................................... 190
Un dicţionar ceh al scriitorilor români ............................................................. 194
Pe marginea unui excelent dicţionar român-polon ........................................... 198
3. Necroloage
Antonia Constantinescu ................................................................................... 208
Paula Diaconescu ............................................................................................. 211
Lingvista Matilda Caragiu Marioţeanu ............................................................ 213
Lamento pentru Cristina Hăulică ..................................................................... 214
4. Varia
Basil Munteanu, un „artizan“ al literaturii ....................................................... 217
Un savant devotat culturii române – L. Gáldi .................................................. 222
O mărturie ........................................................................................................ 224
... din facultate şi din viaţă ............................................................................... 227
Cu Florica Dimitrescu în cartierul Gării de Est................................................ 234
Ce a însemnat Şcoala Centrală în viaţa mea? ................................................... 240
Eugen Simion – o ipostază, probabil, necunoscută .......................................... 247
Gânduri răzleţe după un excelent spectacol de teatru ...................................... 252
În loc de prefaţă
 I.
DIN LEXICUL LIMBII
ROMÂNE VECHI
 Din istoria unor lucrări lexicografice

– după 50 de ani –

Am întâlnit, relativ de curând, în nr. 28 din iulie 2011 al revistei „22“, la p. 14, în
cronica cinematografică a lui Angelo Mitchiecvici, următoarea frază: Pentru cine îşi
aminteşte de romancierul Cinghiz Aitmatov, titlul noului volum semnat de Vladimir
Tismăneani şi Mircea Mihăieş, O tranziţie mai lungă decât veacul (Editura Curtea Veche,
Bucureşti, 2011, 765 pag.), îi va suna cunoscut. A. Mitchievici se referea, cu evidenţă, la
titlul romanului lui Aitmatov, O zi mai lungă decât veacul, calchiat de autorii români. A.
Mitchievici a pus astfel degetul, în acelaşi timp, pe o problemă atât de cultură cât şi de
limbă: într-adevăr, nu de puţine ori titlurile unor cărţi (sau titlurile unor filme sau ale unor
evenimente memorabile etc.) devin sursă de inspiraţie pentru alte titluri sau pot deveni
chiar un fel de sloganuri în care se substituie câte un termen cu altul. Să ne gândim de
câte ori am citit sau auzit titluri celebre precum În căutarea timpului pierdut (M. Proust)
sau Cronica unei morţi anunţate (Gabriel Garcia Marquez) parafrazate, de obicei prin
înlocuirea cu alte substantive a termenilor timp sau moarte. Uneori se întâmplă că
termenul „cheie” să fie o cifră, de ex. în După 20 de ani (Dumas tatăl) sau în 100 de ani
de singurătate (G. G. Marquez), înlocuită cu alte cifre, în funcţie de aluziile sau interesul
altor autori. Şi cu aceasta ajungem la subtitlul articolului de faţă unde apare cifra 50.
Această cifră reprezintă numărul de ani de când au apărut sau au fost iniţiate o serie de
lucrări cu caracter lexicografic. Uneori, după cum vom vedea mai departe, poate să
intervină, însă, şi un multiplu al cifrei 50. Trebuie spus de la bun început că în rândurile
care urmează va fi vorba despre experienţa personală a autoarei articolului de faţă,
experienţă începută acum o jumătate de secol1, după cum reiese din rândurile de mai jos.
Astfel, prima lucrare în discuţie este Tetraevanghelul lui Coresi tipărit în anul 1561,
pe care l-am editat după 400 de ani. Ediţia, la care am lucrat la secţia de manuscrise a
Academiei Române din anul 1949 (cu o întrerupere de trei ani în care mi-am dat
examenele şi am preparat şi apoi susţinut teza de doctorat) a fost predată la tipar în anul
1958, dar nu a apărut în 1961, cum era programată, ci în anul 1963; întârzierea a fost
explicată de editură prin greutăţile întâmpinate în tipografie: am folosit metoda
transliteraţiei în care au fost utilizate o serie de semne chirilice care au dat bătaie de cap
tipografilor din epocă, cu toate diligenţele depuse de mine împreună cu avizata redactoare
de carte, regretata Ecaterina Ionaşcu.… Fiind vorba de e d i ţ i a textului lui Coresi, se

1
Unele elemente din acest text se regăsesc în capitolul La persoana I singular care urmează să
apară în volumul Teme lexicale actuale, sub tipar la Editura Academiei.
poate pune întrebarea care este legătura cu l e x i c o g r a f i a. Aceasta rezidă în Indicele
textului, care cuprinde fiecare cuvânt din Tetraevanghel prezent în toate formele cuprinse
în text şi cu toate ocurenţele sale. Astfel, acest Indice (chiar dacă nu am fost, în acea
vreme, conştientă de aceasta), a devenit punctul iniţial, un fel de preambul, al unui
Dicţionar al limbii române din secolul al XVI-lea (DLR XVI). De asemenea trebuie
menţionat că într-o serie de texte din sec. al XVI-lea editate, cronologic, după
Tetraevanghel, indicele respective s-au lucrat conform aceluiaşi tipic, de ex. pentru Palia
de la Orăştie sau pentru Psaltirea lui Coresi, contribuind astfel, mai târziu, la elaborarea
Dicţionarului mai sus menţionat.
I.cizia de a trece la aplicarea ideii de a redacta Dicţionarul limbii române din sec. al
XVI-lea s-a cristalizat la începutul anilor ’60, când profesorul Al. Rosetti a început
elaborarea unui vast Tratat de istorie a limbii române la care, la vol. al IV-lea, consacrat
secolului al XVI-lea, m-a numit redactor adjunct. Cu această ocazie a reieşit clar că
materialul faptic pentru sec. al XVI-lea nu este suficient pentru a aduce ceva în plus în
raport cu lucrările similare precedente. Adevărul este că frecventarea textelor din sec. al
XVI-lea demonstrează că terenul lexical al acestuia a fost încă prea puţin explorat. Astfel,
„lipsurile“ de tot felul rezultă limpede încă din Raportul către Comisiunea Dicţionarului
publicat la începutul tomului I, partea I, A-B, din DA. Chiar Sextil Puşcariu care a condus
redactarea sa de la bun început mărturiseşte: „Sunt multe scrieri vechi de cea mai mare
importanţă cari au rămas necercetate. Ca să nu mai pomenim de altele, voi numi aici
numai Palia de la Orăştie, Pravila de la Govora şi Noul Testament de la Bălgrad…
Manuscripte n-au fost extrase de loc, iar din publicaţiile de documente vechi… a fost ales
Uricariul, o lucrare cu multe greşeli“ (p. X). De subliniat că nici măcar textele de limbă
veche luate în consideraţie nu au fost exploatate integral; astfel s-a căutat ca în DA
numărul cuvintelor vechi să nu fie prea mare: „Ceva mai puţin primitori … am fost faţă
de cuvintele vechi ne mai întrebuinţate astăzi“ (p. XVII). În privinţa transcrierii textelor
în caractere chirilice trebuie afirmat că, optându-se pentru „interpretare“ s-a ajuns uşor la
„subiectivism“…În seria nouă a DLR-ului, începând din 1965, deci cam de când s-a
început efectiv lucrul la DLR XVI, s-a lărgit lista surselor din limba veche, dar şi aici au
rămas absente unele texte importante, dintre care, de ex., textele scrise cu caractere latine
precum Cartea de cântece 1570-1573 sau Tatăl nostru din 1593. La fel lipsesc texte
extrem de importante precum Evangheliarul slavo-român de la Sibiu sau Manuscrisul
popii Bratul (1559-1560), editate mai târziu. (primul în 1971, al doilea în 2005. Concluzia
a fost că materialul lexicografic cunoscut în acel moment era absolut insuficient pentru a
pune pe picioare, dar pe baze înnoite, Tratatul şi, de aceea, am propus conducerii
Academiei Române elaborarea DLR XVI; solicitarea, însoţită de argumente solide şi de
propunerea unui colectiv de lucru a fost aprobată relativ repede prin grija profesorului Al.
Rosetti. Pentru edificare, în sensul celor susţinute în sprijinul punerii în practică a acestei
idei sunt simbolice câteva cuvinte scrise de profesorul I. Iordan, rezultate în urma vizitei
în 1966, la Nancy, unde fiinţa Centrul de cercetare pentru un tezaur al limbii franceze:
„Vizitând această adevărată uzină lingvistică… [unde se prelucrau cca. 250.000.000de
fişe] mă gândesc cu melancolie la cele câteva milioane de fişe pe care le folosim noi… la
elaborarea Dicţionarului limbii române, şi el, în comparaţie cu altele de până acum, tot
un… tezaur“ (SCL, 4, XVIII, 1967, p. 456).
 Rezolvarea acestei situaţii nu putea fi, atunci, decât redactarea unui dicţionar complet
al secolului al XVI-lea, continuat, apoi, cu dicţionare consacrate, pe rând, secolelor
următoare. Dar acest deziderat nu s-a îndeplinit nici până astăzi, la trecerea a peste 50 de
ani. N-a fost să fie…
În calitate de redactor responsabil al dicţionarului dedicat limbii secolului al XVI-lea
am stabilit concepţia ce a stat la baza redactării acestuia şi am elaborat normele de
redactare a dicţionarului. Evident am căzut de acord asupra colectivului de lingvişti
familiarizaţi cu limba sec. al XVI-lea care urma să-l concretizeze. S-au preconizau, în
linii mari, următoarele trăsături specifice prin care noul dicţionar se deosebea de operele
lexicografice precedente:
1) Corpus-ul care sta la baza DLR XVI cuprindea totalitatea textelor – manuscrise
şi tipărite – cunoscute ca aparţinând secolului al XVI-lea
2) Se înregistra totalitatea ocurenţelor lexicale şi se clasificau tipurile şi
variantele lor
3) Se stabileau primele atestări. şi anul respectiv era notat la început după cuvântul-
titlu şi după indicarea categoriei gramaticale. De observat că „planul“ – din care face
parte şi acest punct – a fost publicat în articolul DLR XVI în Contribuţii, pp. 17-25, urmat
de prezentarea câtorva extrase din Macheta dicţionarului în loc. cit. pp. 26-29, La ora
actuală este de menţionat că a apărut, relativ de curând, de la începutul secolului prezent,
noua ediţie a TRDW 3 în care – spre cinstea iniţiatorului său, profesorul Paul Miron, ca şi
a colaboratorilor săi din România – imediat după cuvântul-titlu este indicată, în paranteză,
prima înregistrare în texte a termenului respectiv. O mărturisire despre interesul deosebit
al lui Paul Miron pentru descoperirea primelor datări reiese dintr-o scrisoare din 1981
adresată prietenei şi colegei noastre Stela Toma unde Paul Miron vorbeşte despre „goana
/sa/ poliţienească „ după „primele atestări” (Toma, LVS, p. 225) S-a realizat astfel, un
mare progres! Un ultim pas în aceeaşi privinţă apare în DELR I, dar am fost descumpăniţi
de hotărârea luată de a „nu se menţiona sursele” (p. XXI), în absenţa cărora, regretăm că,
de ex., indicaţiile din DÎLR nu totdeauna sunt luate în consideraţie, fără măcar a se
prezenta vreo justificare. Sperăm că, în favoarea ţinutei ştiinţifice a dicţionarului, în
volumele următoare să se revină asupra acestei decizii şi să noteze exact sursele.
4) Se înregistrau s e r i i l e p a r a d i g m a t i c e c o m p l e t e (numai pe baza
atestărilor scrise) ale cuvintelor.
În plus, tot ca elemente inovatoare, DLR XVI urma să aibă trei anexe:
a) prima trebuia să cuprindă cuvintele din DLR XVI dispuse în ordinea rangului
frecvenţei
b) în a doua urma să fie înregistrate toate numele de locuri şi de persoane cuprinse în
textele excerptate
c) în ultima urma să se ordoneze toate cuvintele în ordine inversă
După cum se poate remarca era vorba de a se alcătui o primă fază a n u c l e e l o r
unor dicţionare de f r e c v e n ţ ă şi de a n t r o p o n o m a s t i c e ale limbii române. Cea
de a treia anexă urma să devină un prim dicţionar i n v e r s al limbii române pentru faza
ei veche.
Se poate uşor înţelege că, astfel conceput, DLR XVI ar fi putut oferi o a m p l ă p a n o
r a m ă r e a l ă a lexicului din sec. al XVI, aceasta constituindu-se într-o „treaptă” – în
sensul arghezian al termenului – în alcătuirea Dicţionarului tezaur al limbii române .
Totodată, acest DLR XVI putea servi drept bază de comparaţie cu dicţionarele celorlalte
limbi romanice care au asemenea opere lexicografice dedicate aspectului cel mai vechi al
limbii lor. În acest fel s-ar fi putut soluţiona unele probleme de lingvistică romanică
condiţionate de investigarea faptelor din română, unica reprezentantă a Romaniei
orientale; fără mărturia limbii române, fără cel de al patrulea picior al mesei romanice –
cum caracteriza Alf Lombard, limba română – această masă riscă să rămână şchioapă. La
cei 50 de ani de la lansarea acestui proiect, situaţia nu s-a schimbat fundamental în ceea
ce priveşte cunoaşterea mai adâncă a limbii secolului al XVI-lea, deoarece frecventarea
textelor din sec. al 16 demonstrează că terenul lexical al acestuia este încă prea puţin
explorat. Este adevărat că, între timp, au mai fost scoase la iveală sau au mai fost studiate
o serie de scrieri româneşti vechi şi au apărut unele lucrări care, măcar parţial, au făcut
lumină în unele aspecte ale limbii române vechi. dar un Dicţionar al românei din secolul
al XVI-lea ar fi putut rezolva, în general, mult mai multe probleme…
Ceea ce a rămas din acest proiect este, însă, extrem de puţin şi anume, în primul rând,
un concis articol – Dicţionarul limbii române din secolul al XVI-lea în Dimitrescu,
Contribuţii pp.17-25 – în care arătam cum ar trebui organizat materialul lexical al sec. al
XVI-lea şi care este concepţia generală a acestui DLR XVI-lea, publicat după ce lucrul
efectiv la DLR XVI era într-o fază înaintată; de fapt a fost publicat cu puţin înainte ca
incendiul amintit să zădărnicească definitiv clădirea dicţionarului pe care 14 oameni
începuseră să o ridice în interesul unei mai bune înţelegeri a limbii române vechi şi, în
subsidiar, dar nu mai puţin important, pentru posibilitatea ca româna să ajungă la acelaşi
numitor comun, alături de celelalte surori romanice. În al doilea rând s-a mai păstrat un
extras din Macheta DLR XVI (Dimitrescu, Contribuţii, pp. 26-29) care atestă că acest
dicţionar, în 1973, era aproape de final şi că nu mai era mult până la a vedea lumina
tiparului. dar, din păcate, lucrul la DLRV a încetat în 1975, dar nu „faute de combatants”,
ci datorită unui incendiu izbucnit în noapte din februarie la etajul I al sediului Academiei
Române din Calea Victoriei 125 (unde erau depuse toate fişele aranjate alfabetic după
cuvintele-titlu, gata de a fi prezentate la Editura Academiei, pe acea vreme aflată chiar în
curtea Academiei Române, într-o clădire de mult demolată între timp) care a distrus toată
munca depusă până atunci Este aproape incredibil, dar atunci nu s-a schiţat nici măcar
gestul de a se întreprinde o anchetă, cum am cerut, şi cum, cu siguranţă s-ar fi făcut dacă
ar fi ars un simplu chioşc de ziare sau o gheretă de vânzare a pâinii. Întregul nostru
colectiv de lucru ar fi dorit să reia da capo întreaga muncă, dar cererile mele repetate de
reluare a activităţii noastre lexicografice ca şi toate eforturile de a mă adresa forurilor
competente, în primul rând conducerii Academiei Române care stipendiase lucrarea, dar
şi altor foruri şi edituri, s-au izbit de zidul unui NU unanim; nimeni nu a mai mişcat un
deget şi, cu toate promisiunile, unele chiar ceva mai recente, nu putem ştim d a c ă şi c i n
e va duce mai departe această operă lexicografică atât de necesară oricărei limbi civilizate
… Dacă ne reîntoarcem la Macheta amintită, trebuie precizat că în aceasta figurează
numai un mic grup de cuvinte (arhisinagog, iaspie, meni, menit, mâine, obicni), toate
lucrate conform normelor autoimpuse, preconizate în articolul citat supra consacrat
prezentării concepţiei asupra lucrului la DLR XVI..
Pentru a încheia periplul nostru lexicografic dedicat limbii române vechi din secolul al
XVI-lea, trebuie amintit că am realizat, cu ajutorul unui mic colectiv de colegi, un Induce
lexical paralel inclus în 1973 în Dimitrescu, Contribuţii; aici, între paginile 121 şi 245
acest secol de bază este reprezentat prin 9 texte, este adevărat dintre cele mai importante,
dar nu suficiente pentru a oglindi lexicul întregului secol. Este, într-un fel un „schelet” al
unui DLR XVI odată ce nu figurează în Indice decât puţine, neîndestulătoare date despre
fiecare cuvânt şi anume: cuvântul-titlu, categoria gramaticală, numărul de ocurenţe în
fiecare text şi, uneori, când termenul respectiv este necunoscut astăzi, sensul său. Uneori
apar indicaţii semantice şi la termenii cunoscuţi, dar cu înţelesuri diferite, îndeobşte, rare,
în sec. al XVI-lea. Este clar că avantajul de a avea dintr-odată, în faţă, „oglinda”
cuvântului în nouă texte sau de a putea urmări, de ex. sinonimele fiecăruia este
contracarat de imposibilitatea de a avea alte date pe care DLR XVI le putea furniza, după
cum reiese din acea redusă Machetă prezentată succint mai sus. În plus, din Indicele
discutat reies care erau termenii hapax legomenon, evident cu condiţia să fie urmăriţi
dacă nu mai sunt înregistraţi în secolele următoare. În paralel cu cercetarea lexicului
textelor din sec. al XVI-lea am trecut la cealaltă extremitate, la secolele al XX-lea şi al
XXI-lea, examinând noua configuraţie lexicală proprie ultimilor 50 de ani. Într-adevăr, de
la începutul deceniului al 6-lea al secolului de-abia trecut m-am interesat intens de
inovaţiile prezente în mod special în presă. De ce mi-am fixat ca obiect de cercetare al
lexicului exclusiv p r e s a ? Mai întâi, pe scurt, pentru că presa este, într-un fel, cea mai
apropiată şi, deci, cea mai accesibilă marilor mase şi, în plus, pentru că aceasta,
vehiculând o serie de cuvinte noi are posibilitatea de a le impune cu mai mare rapiditate
decât operele beletristice, ştiinţifice etc., mai greu aflate la îndemâna celor mulţi. Un alt
motiv, de data aceasta, personal, care m-a determinat să mă adresez presei este că cititul
presei zilnice sau săptămânale a fost totdeauna ceva natural pentru mine şi pot afirma că
relaţiile mele cu „presa” sunt foarte vechi: am învăţat „literele”, înainte de a intra în clasa
I primară din ziarul Universul – care zilnic se găsea în casa noastră – al cărui titlu, scris
cu litere mari, foarte tare înnegrite, îmi răsare şi acum în faţa ochilor. În şcoala primară
părinţii mi-au făcut abonament la revistele de pe atunci pentru copii – Universul copiilor
şi Dimineaţa copiilor – şi ştiu că aşteptam ca pe un mare cadou să le primesc la sfârşit de
săptămână, când apăreau. Acolo m-am întâlnit pentru prima oară cu numele lui Nea Nae
(Nicolae Batzaria, scriitor aromân, dispărut în închisorile comuniste). Ceva mai târziu,
din cauză că mama citea revista Mariana, o răsfoiam şi eu şi îmi amintesc de unele
„sfaturi” de croitorie, de tricotaje sau de gospodărie pe care le aplic până azi. În timpul
liceului am avut abonament la un periodic de popularizare intitulat, cred, Ziarul
călătoriilor şi al ştiinţelor şi, un singur an, chiar la Revista matematică pentru că, deşi nu
aveam nici un fel de genă matematică, în clasa a V-a o tânără suplinitoare a profesoarei
noastre bolnave, ne-a făcut să ne schimbăm optica în raport cu această disciplină. Mai
citeam, când şi când, Revista Fundaţiilor, la care era abonat un unchi; acesta, când m-am
căsătorit, mi-a dăruit întreaga sa preţioasă colecţie. După intrarea în facultatea de Litere,
m-am axat pe revistele cu specific literar şi cultural (Gazeta literară, devenită România
literară, Contemporanul, Viaţa românească, Luceafărul) sau lingvistic (Bulletin
linguistique, Cum vorbim, Limba română, Revue de linguistique roumaine,
Dacoromania, Studii şi cercetări lingvistice). Al treilea motiv, sperăm uşor de înţeles este
că, luându-mi numai pe umerii mei această obligaţie de a cerceta termenii noi – dificil de
dus la capăt chiar şi pornind de la un singur stil al limbii, cel al presei – cum m-aş fi putut
încumeta să am în vedere, timp de 50 de ani toate celelalte stiluri ? Aici este absolut sigur
că ar fi fost nevoie de un colectiv nu numai avizat, dar şi foarte larg. Să sperăm că, măcar
în viitor, acest proiect se va putea înfăptui, prin cercetarea, în paralel, în mai multe
dicţionare, a diverselor stiluri şi, apoi, prin juxtapunerea tuturor se poate ajunge la un
mare dicţionar de termeni recenţi!
În continuare trebuie precizat că începerea lucrului la un alt dicţionar – este vorba de
Dicţionarul de cuvinte recente (DCR) – datează de la începutul anilor 60 ai secolului
trecut, deci tot în urmă cu 50 de ani. Cum atunci, ca şi acum, citeam mai multe ziare şi
reviste, observam că în textele din presă apar tot felul de termeni pe care nu totdeauna îi
înţelegeam bine, dar pe care oricât îi căutam în dicţionarele limbii române din acel
moment, nu-i găseam consemnaţi. În plus figurau acolo şi cuvinte de mult intrate în
bagajul lexical al oricărui român, dar cu semnificaţii noi, apoi expresii recente de
asemenea neînregistrate nici măcar în DN apărut atunci de curând, în anul 1961 . Şi
atunci am pus la treabă creionul (de fapt, pe vremea aceea începuseră să fie „la modă”
bicurile care înlocuiau pixurile) şi o foaie de hârtie pe care notam tot ceea ce mi se părea
a reprezenta o noutate în lexicul limbii noastre. Apoi, evident, verificam dacă termenul X,
sintagma Y, sensul Z sau alte „inovaţii” lexicale erau consemnate sau nu în dicţionarele
noastre, reţinând numai pe cele neintroduse în ele. La început nu mă gândisem la
elaborarea unui dicţionar ci, pur şi simplu, la înregistrarea şi la explicarea noutăţilor din
lexicul curent, ceea ce am şi făcut publicând în revistele de lingvistică din ţara noastră,
dar şi în revistele de romanistică din străinătate, rezultatele, de sigur, parţiale. ale
investigaţiilor făcute (de ex. Cuvinte şi sensuri noi în presa actuală în LR, 2, 1962, pp.
131-140, sau în LR 4, 1962 pp. 387-400, Tendinţe ale formării cuvintelor în LL, X, 1965,
pp. 18-24, Sur quelques termes récemment composés en roumain în Beitrage zur
Romanischen Philologie, VIII, Heft 1, Berlin, pp. 166-169, Tendences dans la formation
des mots dans la roumain littéraire actuel în Actes du X-e Congres de linguistique, 1970,
pp. 589-595 etc.). Cu timpul – care înseamnă ani de zile – fişele se înmulţeau vertiginos şi
atunci m-am gândit la cuprinderea într-un dicţionar a termenilor recenţi din limba română
(DCR). Acest gând mi-a fost întărit, în 1975, de dispariţia în incendiul despre care am
relatat supra a Dicţionarului limbii române din sec. al XVI-lea. Norocul a fost, dacă pot
spune aşa, că la DCR eram perfect independentă: nu depindeam de nimeni şi de nimic,
lucram singură, atât cât îmi permitea timpul dedicat, în cea mai mare parte, orelor de curs
şi de seminar la Facultatea de Litere unde predam din 1949. Se poate afirma că dispariţia
DLR –ului XVI, atât de dureros resimţită nu numai de mine ci şi de alte persoane care şi-
au dat seama c â t s-a pierdut pentru posibilităţile de a cerceta limba română veche, într-
un fel, m-a îndârjit, iar oportunitatea de a mă apuca de sistematizarea sub forma unui
dicţionar a cuvintelor noi extrase din presă, mi-a dat un nou ţel chiar dacă nu a alinat
pierderea acut suferită, cel puţin a îndreptat materialul de care dispuneam într-o nouă
direcţie. La acest început m-a ajutat experienţa acumulată de la munca de redactare a
celor trei lucrări cu caracter lexicografic amintite mai sus, la care trebuie adăugate
„lecţiile” luate din paginile a numeroase dicţionare de diferite tipuri pe care le-am
cunoscut şi apreciat şi cărora, nu de puţine ori le-am consacrat recenzii critice (printre
acestea, menţionez următoarele lucrări: A. Dauzat, J. Dubois, H. Mitterrand, Nouveau
dictionnaire étymologique et historique, Paris, 1964, Slownik staropolski SCL X 1.
1959,V. Breban et alii, Dicţionar de expresii şi locuţiuni româneşti, Bucureşti, 1969, Gh.
Bulgăr (redactor), Dicţionar de sinonime, Bucureşti, 1972, Jorio Otaka, Dicţionar
româno-japonez, 1973 (reeditare), Matériaux pour l’histoire du vocabulaire français.
Datations et documents lexicographiques, Paris, 1974, Dictionnaire de la presse écrite et
audiovisuelle, Paris, 1981, Alf Lombard, C. Gîdei, Dictionnaire morphologique de la
langue roumaine, Lund, 1981, M.Seche, Luiza Seche, Dicţionar de sinonime, Bucureşti,
1982, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, (lucrat de un colectiv al catedrei de limba română a
Facultăţii de litere din Universitatea Bucureşti) Bucureşti, 1997,ed. a II-a, Matilda
Caragiu Marioţeanu, Dicţionar aromân (macedo-vlah), Bucureşti, 1997)
Dacă materialul lexical recent începusem să-l adun din 1961, prima ediţie a
Dicţionarului de cuvinte recente a apărut în 1983; în 1997 a văzut lumina tiparului ediţia
a doua, iar ediţia a treia îi va urma foarte curând, în 2012. Ideea de bază a acestui
dicţionar a fost să surprindă noutăţile survenite în limba actuală, deci să conţină limba
„vie” a epocii; de aceea, înainte de a urmări care au fost inovaţiile prezente în Dicţionarul
de cuvinte recente, trebuie precizat de ce nu am folosit, chiar în titulatură, termenul
neologism. Încă de la început am evitat acest termen în mod deliberat, datorită
ambiguităţii utilizării sale în dicţionarele denumite „de neologisme” unde sunt
consemnate drept „cuvinte noi”, lexeme deja intrate în patrimoniul limbii române. Astfel,
pentru a discuta concret, putem lua exemplul ediţiei a IX-a, din 2007, a Marelui Dicţionar
de neologisme (MDN) de Florin Marcu, ediţie „revăzută, augmentată şi actualizată”. Aici
ne întâmpină termeni precum cataractă, categorie, eveniment, evoca, livret, ordona
seminar, şacal, transfuzie, uzină şi numeroase alte asemenea cuvinte de mult pătrunse în
conştiinţa şi în vocabularul publicului larg aşa încât prezenţa lor în MDN nu face altceva
decât „augmentează” inutil volumul dicţionarului, demonstrând totodată care este
„concepţia” autorului amintit referitoare la „noutatea” cuvintelor… De fapt se merge,
cronologic, şi mai în urmă în acest MDN unde figurează (ca „noutăţi???) şi termeni, luaţi
la întâmplare de noi din MDN precum macaroană sau materie prezenţi în limba română,
conform DÎLR, primul din anul 1703, iar al doilea, şi mai vechi, din anul 1651!
Comentariile sunt, credem, de prisos! În schimb paginile MDN-ului nu au fost
„actualizate„ cu termeni realmente noi şi care ar trebui explicaţi cum ar fi contraparte,
fatwa, hazar, hyppiot, kukta, kuna, spa (cei mai mulţi dintre ei sunt consemnaţi în DCR 2,
deci înainte de anul 1997, şi nu se înţelege de ce măcar aceştia nu au fost luaţi în
consideraţie în MDN) şi nici nu cuprind unele semnificaţii apărute mai recent de ex. la
vocal, stand by, plasmă, pilulă, etc.
DCR a fost alcătuit pentru a răspunde extraordinarei înnoiri lexicale actuale care, în
marea majoritate a cazurilor, răspunde realităţii şi ideilor epocii noastre, etapă istorică
marcată de o largă răspândire a noilor cuceriri ştiinţifice şi tehnic în domenii cum sunt
informatica, medicina, comunicaţiile etc. Pe plan lingvistic toate acestea se traduc, pe de
o parte, prin creşterea forţei interne de creaţie a limbii române şi, pe de alta printr-o largă
serie de împrumuturi. Din motive practice, colectând singură fişele lexicale pentru DCR,
am hotărât să mă axez exclusiv pe informaţiile noi din presă. Deşi câmpul lexicului
cercetat s-a redus, este ştiut că: presa este extrem de importantă din punct de vedere
lingvistic fiind foarte receptivă la noutăţi; presa este, aşadar, unul dintre primele canale
care, prin intermediul cuvântului scris, răspândeşte astfel în rândul maselor inovaţiile din
domenii diferite. Tot în acest fel, presa are calitatea de a influenţa limba vie actuală. (v.
Graur, Tendinţele, p. 285, .Iordan în LR 3, 1968,p. 202). Realitatea aceasta este foarte
adevărată pentru faza iniţială, a DCR-ului de acum 50 de ani, când am început lucrul la
acest dicţionar, dar odată cu trecerea timpului, în special în ultimii ani, multe ziare şi
reviste au părăsit suportul de hârtie, devenind on line.
Care sunt inovaţiile care au justificat începerea lucrului la acest dicţionar, evident în
afară de cel principal, acela de a furniza elemente lexicale de curând introduse în limba
română:
1) Este primul dicţionar d a t a t al lexemelor de curând introduse în limba română .
De observat că, în orice caz datarea este în stadiul actual – când această problemă intră în
vederile a prea puţini specialişti – într-o fază provizorie, dar în DCR am pornit cu
sentimentul că de undeva trebuie făcut un început, chiar dacă „mâine” rezultatul de acum
va fi rectificat! Aceasta, bineînţeles, în situaţia în care nu aveam, acum 50 de ani,
dicţionare preocupate de problema primelor atestări. Astăzi, parţial, s-a rezolvat problema
prin TRDW 3 şi, pentru primele două litere, A şi B, prin recentul DELR...
2) Este primul dicţionar în care se porneşte de la cercetarea p r e s e i .într-un anumit
segment temporal
3) Este primul dicţionar care reflectă v i t a l i t a t e a şi d i n a m i c a vocabularului
românesc .dintr-un laps de timp determinat
4) DCR scoate în evidenţă accentuarea caracterului i n t e r n a ţ i o n a l al dezvoltării
vocabularului actual al limbii române
Am conceput acest dicţionar nu numai din considerente practice ci şi cu un scop ş t i i
n ţ i f i c-d o c u m e n t a r şi anume acela de a fi utilizat ca un instrument de lucru de
către specialişti şi sau ca o sursă de material lexical pentru dicţionarele limbii române. Un
dicţionar de neologisme, precum acesta, este totdeauna un bun seismograf pentru a
înregistra „mişcările” limbii la un anumit moment dat al istoriei sale lexicale.
.. În redactarea fiecărui cuvânt titlu am introdus o noutate şi anume, în măsura
posibilului, am trimis, în partea finală a articolelor la o serie de lucrări anterioare în care
s-au discutat sau menţionat unii dintre termenii respectivi. De asemenea, în sprijinul e t i
m o l o g i e i propuse de noi, am înregistrat – în cazul lexemelor împrumutate – în care
anume dintre dicţionarele unor limbi străine sunt consemnate iar, dacă am întâlnit astfel
de informaţii, de când este d a t a t termenul străin respectiv.
În prefaţa primei ediţii am enunţat unele principii călăuzitoare reamintite imediat mai
sus pe care m-am străduit să le respect. Dintre acestea cel mai important mi s-a părut a da
măcar o indicaţie asupra „vârstei„ cuvântului în limba română. Astfel, prin data apariţiei
în DCR a primului citat prin care este ilustrat un anumit termen, echivalează cu furnizarea
întâiei atestări a acestuia în limba română. Evident că cercetări ulterioare aprofundate vor
putea retrodata unii termeni, dar cineva trebuia să înceapă de undeva. În acest fel putem
afirma că DCR a devenit, aşa cum am preconizat încă de la iniţierea acestui instrument de
lucru, primul dicţionar d a t a t al cuvintelor noi apărute în limba română începând cu
deceniul al şaselea din secolul al XX-lea. Cum însă, aşa cum am subliniat de numeroase
ori, în scris sau oral, cercetările asupra „datei de naştere” a cuvintelor sunt aleatorii, avem
conştiinţa că tot ce am întreprins este sub semnul schimbării şi oricând ne putem gândi la
apariţia unei pre datări care poate schimba „eşichierul” prezent în DCR. Astfel, nu de
puţine ori unele cuvinte din prima ediţie din DCR au fost predatate de ex. cu 2 ani (star-
sisatem, tupal), cu 7 ani (problematiza, scientică, telescaun etc. (vezi prefaţa la ediţia a 2-
a, p. 7) Dar, în raport cu „data naşterii„ unui cuvânt, este mult mai dificil a-i stabili data
„morţii, adică a dispariţiei unui termen din limbă. În fond se ştie că o serie de cuvintele
importante care denumesc atâtea noţiuni de primă necesitate româna nu a menţinut un
cuvânt originar din latină ci l-a „pierdut” în detrimentul altuia, de alte origini, în primul
rând de sursă slavă. De altfel, cuvintele de bază ale unei limbi, măcar în principiu, nici nu
ar trebui să dispară, ele fiind acel pivot fundamental care, alături de gramatică, „menţin” o
anumită limbă. Şi totuşi! Unele se învechesc, îşi pierd din vigoare şi, din motive diverse,
sunt înlocuite cu altele sau cad la rangul de „regionalisme”, prin restrângerea ariei de
folosire, sau chiar de „arhaisme” şi mai apar, rareori, ca pete de culoare la un moment dat,
în special prin intermediul scrierilor literare. Consider că, pentru a afla că un termen este
(încă) „ viu”, ar trebui să fie consemnat cel puţin o singură dată la 10 ani. Astfel, ne-am
propus ca în DCR să căutăm să înregistrăm aceste cuvinte măcar o dată în decursul a 10
ani. În acest fel putem observa că – ceea ce este însă destul de rar, un neologism de
curând introdus în limbă, chiar des utilizat la un moment dat, deodată începe să fie din ce
în ce mai puţin folosit, până chiar dispare. Un ex. din domeniul telefonie îl constituie
pagerul, des folosit după anul revoluţiei din 1989 când în ţara noastră era dificil să se
instaleze un telefon şi tinerii mai ales se foloseau de pagere. Foarte repede însă, către
sfârşitul anilor 90, a „năvălit” şi în ţara noastră mobilul a cărui uluitoare răspândire a
echivalat realmente cu moartea pagerului Aceasta nu înseamnă că termenul nu poate fi
utilizat câte odată, de ex. într-o carte sau într-un film străin sau românesc dacă trama lor
se ţese în anii utilizării pagerului sau când se face un istoric al obiectelor telefonice Un alt
ex.: termenul scriptor a desemnat şi în limba română, pentru scurtă vreme un anumit
dispozitiv care prezenta textul ce urma să fie pronunţat de o persoană, la început de ex. la
emisiunile de ştiri date pe diferite canale de televiziune. Din 1952 însă doi americani,
Robert Kahn şi Hubert J. Schlafly Jr. au avut mare succes cu aparatul numit prompter,
denumire care, apoi, s-a împământenit şi la noi: O dovadă a utilizării pe scară largă a
acestuia este că, din 2005 în nomenclatorul meseriilor din România a apărut sintagma
operator prompter pentru cel care-l mânuieşte (v. Ciolan, Prompt în Z F, 2011).
Termenul prompteur este înregistrat din 1975 în franceză unde, însă, recomandarea
oficială este télésouffleur (PR 2011), rămas însă „fără suflare” faţă de noul termen de
origine americană.. Este ştiut că oricând un obiect perfecţionat alungă obiectul în uz mai
înainte şi aceasta se face şi prin eliminarea cuvântului care-l reprezenta. Să ne gândim cât
de repede merge tehnologia astăzi şi cum o serie întreagă de obiecte devin repede „de
ieri” în detrimentul celor „de azi…Mult mai rar apare şi fenomenul invers, al
„resuscitării” unor termeni din trecutul îndepărtat. Astfel, sub ochii noştri „înfloreşte”
vocabula beizadea, (R. Zafiu, R. lit. 31, 2011) cuvânt de sursă turcească, odată cu
fenomenul social – nedorit! – al aroganţei afişate de copiii „de bani gata” – cum li se
spunea altădată – care îşi permit, cu neruşinare şi cu cinism, să calce (de obicei fiind la
volan!) orice lege a ţării şi a bunului simţ . De sigur, în toate epocile au existat (şi vor
exista) copii născuţi în familii avute sau foarte avute, dar educaţia lor, altădată – măcar la
unii, în principiu – era alta. Să mi se permită să dau exemplul clasei de la liceul pe care l-
am urmat (Şcoala centrală de fete)în care existau eleve din toate straturile sociale – de la
fete de miniştrii până la fete al căror taţi erau muncitori sau îşi câştigau existenţa cu
cobiliţa – dar nimeni nu diferenţia elevele decât după meritul şcolar… În plus, toate
elevele din clasa noastră am fost iniţiate, la Şcoală, într-o meserie, legătoria de cărţi, iar
unele dintre colegele noastre – una fiica guvernatorului băncii naţionale, alta a unui
important profesor universitar de la Facultatea de Drept, alta a celui mai mare constructor
din acea vreme – mergeau dimineaţa, înainte de ora 8, la o şcoală de croitorie, pentru a se
pregăti şi în această direcţie ceea ce, în vremurile de restrişte care au urmat, le-a ajutat
mult! Altă epocă, altă educaţie!.
Jumătatea de secol trecută luată în consideraţie în DCR, plus primul deceniu din acest
secol, se poate divide în două perioade: 1961-1990 şi 1990-2011. Se vede că este vorba
de două segmente de timp inegale situaţie determinată de starea politico-socială a ţării,
radical schimbată după Revoluţia din decembrie 1989. Aceasta a descătuşat nebănuite
energii iar, din punctul de vedere al lexicului, a adus transformări însemnate. Dacă prima
ediţie cuprinde numai termenii noi excerptaţi în perioada totalitarismului între anii 1961-
1980, a doua ediţie oglindeşte atât lexicul din ultima perioadă ceauşistă – anii 1980-1989
cât şi din primii ani de după revoluţie – anii 1990-1996 – iar în ediţia a treia s-au adăugat
termenii noi din limbă din anii democratizării ţării noastre între 1997-2011. Astfel, dacă
ne referim la neologismele vehiculate în ultima vreme oricine poate remarca o serie de
mutaţii, de ex. o masivă avalanşă a cuvintelor de sursă anglo-americană, în special în
denumiri terminologice de tip tehnic, mai ales, în specialităţi în care progresele au fost, în
ultima vreme, imense cum ar fi cele ale informaticii, ale medicinei şi ale biologiei, ale
comunicării, ale aerodinamicii etc. Credem că exemplificările ar fi superflue, atât de
înrădăcinate sunt deja aceste limbaje – bine reprezentate în paginile ediţiei de faţă – astăzi
în limba română. Alte „influenţe” asupra limbii române s-au întărit în această perioadă, de
ex. elementele lexicale de sorginte italiană şi spaniolă, devenite ridicate în special în aria
gastronomiei. În fine, limbile exotice îşi fac simţită o prezenţă activă în româna actuală
mai ales, de ex., în zona sportului sau a alimentaţiei. Trecând la formanţii noi frecvenţi în
română, observăm că unii şi-au lărgit considerabil sfera utilizării, de ex. bio- sau tele- iar
alţii, pur şi simplu au „răsărit” şi în limba română, de ex. mai recentele prefixoide eco-,
nano- sau sufixoidul -şima şi chiar au început să se dezvolte cu forţă, de ex euro- (şi nu
numai într-o singură postură semantică!). În ultima vreme în limbajul informaticii din
America pare a se profila şi o altă tendinţă, mai de mult înregistrată, şi anume folosirea
părţii finale a unui cuvânt ca „reprezentant” al întregului termen în, de ex., rents pentru
parents, bot pentru robot etc. Cine ne-ar putea spune că mâine – un „mâine” mai apropiat
sau mai depărtat – nu se va implanta şi la noi acest nou procedeu ?. Oricum, ar trebui
urmărit şi acest filon.
Privite retrospectiv, dacă în cele de mai sus am subliniat unele elemente comune între
cele două dicţionare supuse discuţiei născute paralel, în urmă cu 50 de ani, cu privire la
începuturi, conţinuturi, scopuri şi, din păcate pentru primul dintre ele, finaluri absolut
diferite, de data aceasta voi insista asupra diverselor deosebiri dintre ele:
1) ele reprezintă cele două perioade extreme ale limbii române, pe de o parte, DLRV
XVI, era destinat să cuprindă atât cât era posibil atunci când l-am conceput, toate scrierile
româneşti, manuscrise ori tipărituri, din sec. al XVI-lea, de la începutul cunoscut al
primelor scrieri, şi, pe de altă parte, DCR care urma să conţină ultima fază a istoriei
lexicului românesc, mai exact – partea a doua a sec. al XX-lea, din anul 1960 şi primii 11
ani ai sec. al XXI-lea.
2) DCR nu a fost, de la bun început, destinat a fi un dicţionar, în timp ce DLRV XVI,
a fost conceput ca o operă lexicografică din primul moment. Pentru acesta din urmă am
elaborat din capul locului principiile, normele de lucru şi o machetă ilustrativă şi am
stabilit un colectiv de lucru, în timp ce materialul lexical excerptat pentru limba actuală,
pentru DCR, era gândit, iniţial, în vederea unor articole referitoare la „inovaţiile”
vocabularului actual ca şi la tendinţele lexicului din acea perioadă. De-abia ceva mai
târziu am constatat că marea cantitate a materialului excerptat din presă „cerea”
elaborarea unui dicţionar şi atunci am purces la stabilirea unor norme în „primirea” numai
a unor anumiţi termeni în dicţionar, schema cuvintelor, stabilirea unei „bibliografii”etc.
3) DLRV a fost lucrat de un colectiv de 14 persoane, toate calificate în munca cu
manuscrisele şi cu textele vechi româneşti, selectate printre colegii de la catedra de limba
română de la Facultatea de Litere. şi de la Colectivul de texte vechi al Institutului de
Lingvistică, condus în acel timp, de profesorul Jacques Byck cu care am avut multe
discuţii rodnice în jurul necesităţii acestui tip de dicţionar. DLR XVI-lea a fost elaborat
timp de 140 de ani, dacă avem în vedere colectivul de 14 specialişti care, timp de 10 ani,
au excerptat toate fişele necesare, au clasat alfabetic cuvintele-titlu rezultate, le-au
pregătit pentru faza finală a tiparului. În schimb, DCR a fost lucrat de mine singură până
acum, timp de 50 de ani.
4) în fine, lexicul pe care s-au bazat cele două lucrări a fost altul, nu numai din
perspectivă t e m p o r a l ă ci şi din punctul de vedere al .m a t e r i a l u l u i propriu-zis:
în DLRV XVI acesta era constituit din vocabularul manuscriselor şi al tipăriturilor
cărţilor cu conţinut predominant r e l i g i o s în timp ce în DCR este întrunit lexicul
întâlnit în paginile p r e s e i, evident inexistentă în sec. al XVI-lea.
Experienţa de viaţă prezentată mai sus se referă, în mod special la examinarea epocii
celei mai vechi a limbii române aparţinând sec. al XVI-lea.(inclusă în DLR XVI) şi la
cercetarea fazei actuale a lexicului românesc (prezentă în DCR). În privinţa DCR,
conceput şi elaborat de mine în urmă cu o jumătate de secol, cred că este pe cale de
rezolvare continuitatea sa, prin stabilirea unui mic colectiv cu apetenţă pentru urmărirea,
mai departe, a profilului lexicului românesc. Nu la fel de bună este însă, în momentul
actual, situaţia Dicţionarului sec. al XVI-lea căzut pradă flăcărilor în 1975. Sperăm ca,
totuşi – într-un viitor pe care îl dorim cât mai apropiat – să se găsească un grup de
lingvişti care să înţeleagă importanţa existenţei unui astfel de instrument de lucru
consacrat perioadei de început, în scris, a limbii noastre. Şi, în consecinţă, aceştia să-şi
asume, în măsura în care-l consideră viabil, vechiul proiect, evident actualizându-l. În
acest fel se vor aduce servicii nu numai sondării aprofundate a românei din sec. al 16, ci
şi specialiştilor în romanistică: aceştia vor putea beneficia de un termen de comparaţie
între limbile romanice a cărui lipsă astăzi este acut simţită.
Nu este mai puţin important de reţinut că de materialul lexical furnizat de ambele
dicţionare se va bucura, sperăm, în special, viitorul Dicţionar-tezaur al limbii române..

(Limba română. Direcţii actuale de cercetare lingvistică, II, editori Rodica Zafiu, Ariadna
Ştefănescu, Bucureşti, 2012, pp. 67-78)

SIGLE, BIBLIOGRAFIE

AUB – Analele Universităţii Bucureşti, revistă, înainte şi după 1990, Bucureşti

DA – Academia Română, Dicţionarul limbii române, Bucureşti,din 1913
Ciolan, Prompt – Al. Ciolan, Prompt cu ochii pe prompter”, în Z F, Bucureşti, 2011
DA – Academia Română, Dicţionarul limbii române, Bucureşti,din 1913
DCR – Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, Bucureşti, ed I 1982, ed a
I-1997
DELR – Dicţionarul etimologic al limbii române, vol. I, A-B, Bucureşti, 2011
Dimitrescu, Contribuţii – Florica Dimitrescu, Contribuţii la istoria limbii române vechi, Bucureşti,
1973
DÎLR – Gheorghe Chivu, Emanuela Buză, Alexandra Roman Moraru, Dicţionarul împrumuturilor
latino-romanice în limba româno-veche (1421-1760), Bucureşti, 1992
DLR – Academia Română, Dicţionarul limbii române. Serie nouă,, Bucureşti, din 1956
DLR XVI – Dicţionarul limbii române din sec. al XVI-lea, redactor responsabil Florica Dimitrescu
(manuscrisul pierit într-un incendiu în 1975)
DN – Constant Maneca, Florin Marcu, Dicţionar de neologisme, Bucureşti, 1961
Graur, Tendinţele – Al. Graur, Tendinţele actuale ale limbii române, Bucureşti, 1968
LR – Limba română, revistă, Bucureşti, înainte şi după 1990
Macheta – Extrase din macheta DLR XVI în Dimitrescu, Contribuţii
MDN – Florin Marcu, Marele dicţionar de neologisme, ed. a IX-a, Bucureşti, 2007
PR 2011– Le Petit Robert, Paris, 2010
R.lit. – România literară, revistă, Bucureşti, înainte şi după 1990
RRL – Revue roumaine de linguistique, revistă, Bucureşti, înainte şi după 1990
SCL – Studii şi cercetări lingvistice, revistă, Bucureşti, înainte şi după 1990
Tetr. – Tetraevanghelul lui Coresi comparat cu Evangheliarul lui Radu de la Măniceşti, ediţie de
Florica Dimitrescu, Bucureşti, 1963
TRDW 3 – H.Tiktin, Rumanisch-deutschs Worterbuch, 3, Auflage. Paul Miron und Elsa Luder, I
2000, II 2003, III 2005, Cluj-Napoca
Toma, LVS – Stela Toma, În lumea vechilor slove, Bucureşti, 2009
Zafiu – Beizadea – Rodica Zafiu, Beizadea, în R. lit. 31, 2011
ZF – Ziarul financiar, ziar, după 1990, Bucureşti
„22“ – „22”, revistă, Bucureşti, după 1990
 Note despre datare şi predatare

În urmă cu 45 de ani, mai exact în anul 1962, în articolul O problemă actuală,

atrăgeam atenţia asupra uneia dintre lacunele cercetării româneşti şi anume despre
absenţa unei p r e o c u p ă r i c o n s e c v e n t e de cercetare a d a t ă r i i fenomenelor
lingvistice. Din păcate, se poate afirma că niciodată pentru limba română nu s-a
înregistrat ceea ce L. Gáldi numea o adevărată "chasse aux premieres datations" (Acta
linguistica XI, fasc. 1-2, 1961, p.192).
D a t a r e a constă în consemnarea în scris a p r i m e i a t es t ă r i a unui fenomen de
limbă, indiferent cărui compartiment lingvistic îi aparţine. În cele ce urmează ne vom
referi exclusiv la datarea elementelor l e x i c a l e. În anumite cazuri – în special în etapa
actuală a istoriei limbii noastre, – se poate recurge, pe lângă atestarea s c r i s ă, şi la
consemnarea o r a l ă a unui aspect lingvistic, în vorbirea curentă sau în ceea ce se poate
auzi la emisiunile radiofonice sau televizate. Nu de puţine ori s-a întâmplat să înregistrăm
un anumit cuvânt sau o anumită formă la astfel de emisiuni şi a doua zi, sau ceva mai
târziu, să ne întâmpine în scris, în principal în presă. Iată un caz recent: la 13 februarie
a.c., Ministerul Educaţiei şi al Cercetării a făcut public, mai întîi prin radio şi televiziune,
noul proiect al Legii învăţământului preuniversitar. A doua zi au apărut în presă
schimbările preconizate, dintre care ne-au reţinut atenţia următoarele două: "MEC
propune ca structura învăţământului...să arate astfel: educaţie timpurie (1-3 ani),
organizată în creşe sau grădiniţe)...învăţământ terţiar, non-universitar care cuprinde
învăţământul postliceal" (G. 14 II 2007 p. 3) deoarece cuprind două sintagme absolut noi,
educaţie timpurie şi învăţământ terţiar. De altfel asupra primei expresii se revine în ziua
următore, în acelaşi ziar în care se subliniază noutatea sa: "Copiii între 1 şi 3 ani vor fi
incluşi în prima treaptă a educaţiei formale denumită, î n p r e m i e r ă, (sublinierea
noastră) educaţie timpurie" (G. 15 II 2007 p. 32). Prin urmare, ne aflăm, de la 13 II a.c. în
faţă a două unităţi lexicale noi, prima dată înregistrate (de eventualii ascultători) doar sub
formă auditivă, la emisiunile de ştiri radiofonice şi televizate, şi, a doua oară, sub formă
scrisă, în presă. Este un caz fericit de înregistrare i m e d i a t ă, pe două căi, a două
expresii care, dacă proiectul amintit va fi legiferat, vor avea o anumită viabilitate în limba
noastră. Dacă proiectul nu va fi votat, evident că cele două sintagme vor cădea în uitare,
ne mai având niciun motiv să fie folosite. În momentul de faţă, 16 II 2007, până la
trecerea proiectului prin Camerele legiutoare, statutul lor este incert: fie rămân expresii
efemere, fie vor intra în patrimoniul limbii comune. Cazul prezentat acum este interesant
pentru mecanismul care stă la baza declanşării unui viitor sau altul sintagmelor
respective. Oricum, considerăm că ambele merită a fi reţinute ca având data de naştere 13
II 2007, deşi, în cercul restrâns al MEC-ului, unde au fost făurite, este sigur că au avut o
anumită circulaţie ceva mai dinainte.
Pornim de la principiul după care anul înregistrării unui cuvânt (problemă pe larg
discutată de ex. la Masa rotundă de lexicografie de la Florenţa, 3-5 mai 1971; v. RRL,
XVI, 1971, 5, p. 433) este unul dintre punctele cardinale ale i s t o r i e i sale (şi deci ale
etimologiei cuvintelor!), principiu susţinut de ex. de O. Bloch, W. von Wartburg în
Dictionnaire etymologique de la langue française, Paris, 1932, p. XX.. Ca un corolar, P.
Imbs afirmă că semnificaţia exemplului celui mai vechi este "nodul istoriei cuvântuului"
(în Cahiers de lexicographie", 2, 1960, p. 7-8)
Datările de cuvinte trebuie privite cu multă circumspecţie, dată fiind, cel puţin pentru
limba noastră – după cum am afirmat mai sus – lipsa unei griji statornice pentru stabilirea
primelor atestări. Cele mai exacte datări aparţin categoriei cu un autor cunoscut al unei
anumite inovaţii pe care a şi denumit-o. Pentru a rămâne în cadrul specialităţii noastre,
este cunoscut că, de exemplu, termenul sémantique a fost creat la 15 iunie 1897 de M.
Bréal (v. G. Matoré, La methode en lexicologie, Paris, 1953, p. 33, v. şi DŞL s.v.) sau că
vocabula proclitic a fost construită în anul 1812 de către gramaticianul german Hermann
pornind de la enclitic, pe baza gr. proklînein "a se înclina înainte" (v. A. Dauzat, J.
Dubois, H. Mitterand, Nouveau dictionnaire étymologique et historique, Paris, 1964 s.v.).
Dintre inovaţiile lexicale având ca autori pe români se pot aminti întrulpi, termen făurit
de poetul G. Coşbuc (după propria sa declaraţie în răspunsul la o scrisoare a lui Tiktin; v.
G. Scridon, Pagini despre Coşbuc, Bucureşti, 1957) sau, trecând la alte domenii, de ex.
unitatea de măsură internaţională cu numele var (validată de către Comitetul Internaţional
de electrotehnică – v. C. Maneca în SMFC, I, p. 200) este un acronim alcătuit de inginerul
C. Budeanu în 1930 prin alăturarea iniţialelor termenilor volt, amper şi rezistenţă. Lista
datărilor sigure, d i r e c t e de acest tip poate fi prelungită dar ea este infinit mai "scurtă"
decît cea a datărilor i n d i r e c t e. Este vorba, în acest caz, de termeni al căror creator
propriu-zis nu este cunoscut şi trebuie mers înapoi, pe firul citatelor excerptate din texte,
pentru a se ajunge la prima consemnare. Astfel se poate răspunde la întrebări legitime
despre care este prima atestare, deci datare, a termenului X sau a expresiei Y? De când a
fost introdus în limba română cuvântul turcesc cataif (împreună cu acest produs
gastronomic) sau de când este menţionată locuţiunea a băga de seamă? etc,etc.
Deosebirea esenţială între categoria datărilor directe şi a celor indirecte constă în f i a
b i l i t a t e a acestora: dacă în primul caz datarea are un caracter a b s o l u t (în sensul că
este posibil să se cunoască precis anul sau chiar ziua când a fost folosit prima dată un
termen, v. mai sus), în al doilea caz, în mod sigur, între "data de naştere" a cuvântului
(sau a unei anumite semnificaţii particulare a sa) şi prima sa înregistrare este sigur un d e
c a l a j de timp mai mic sau mai mare – dacă termenul respectiv este alcătuit pe teren
românesc; Dacă este vorba de împrumuturi, prima menţionare a unui nou termen nu este
aproape niciodată identică cu momentul introducerii lui în limba română (totuşi, vom
vedea mai jos, există şi excepţii precum austral "monedă"). De aici o mare prudenţă în
evaluarea tuturor datelor cu precauţia cuvenită pentru că o p r e d a t a r e poate surveni în
fiecare moment! În general dacă datările directe sunt cât de cât e x a c t e, datările
indirecte sunt doar o r i e n t a t i v e, deci nu trebuie în nici un caz absolutizate!
 Problema datării se pune în egală măsură, dar cu mijloace uneori diferite, atât pentru
fazele vechi de limbă cât şi pentru limba actuală.

În privinţa limbii vechi, lucrând acum peste 40 de ani la Dicţionarul limbii române din
sec. al XVI-lea – din păcate dispărut într-un incendiu izbucnit în incinta Academiei
Române în februarie 1975 – am putut constata că unele cuvinte atestate în DA la o
anumită dată, pot fi predatate chiar cu o sută şi mai bine de ani, de ex. iaspie este
înregistrat în DA în 1688, pe când acesta se întâlneşte mai înainte, în 1581, în Palia de la
Orăştie.. Alte exemple de predatări în Dimitrescu, Consideraţii, p. 28-31 în care s-a
operat o comparaţie între consemnarea unor cuvinte în DLR, litera O (1969) şi cea din
Indicele lexical paralel (sec. al XVI-lea) prezent în Contribuţii, pp. 121-245. Dintre
lucrările româneşti mai recente – cu excepţia notabilă a Dicţionarului limbii române vechi
(DLRV) de Gh. Mihăilă care este primul nostru d i c ţ i o n a r d a t a t al l i m b i i v e c h
i – numai câteva s-au preocupat de datarea cuvintelor Astfel în Djamo-Diaconiţă, Limba
documentelor (1971) sunt împinse înapoi cu câteva decenii sau chiar cu un secol atestările
unor cuvinte. De ex. cu o sută de ani este predatat în Djamo-Diaconiţă (p. 283) Badea, în
1428, comparativ cu datarea 1521-1529 din Bogdan, Glosarul; faţă de DLR care
consideră că oraş cunoaşte prima atestare în scrisoarea lui Neacşu – 1521 – Djamo-
Diaconiţă îl predatează (p. 364) într-un document apărut cu aproape un secol mai înainte.
În DLR, mertic este atestat la 1620, dar în Djamo-Diaconiţă (p. 367) este înregistrat într-
un document din 1500 etc., etc.
O lucrare apărută la 10 ani după cea amintită imediat înainte, deci în 1981, este DERS
în care grija pentru datări s-a manifestat în foarte multe cazuri. Astfel DERS predatează
termenul buză în 1422 în raport cu DLRV – 1492 şi cu DA – 1673, la fel, caftan în DERS
– 1485 faţă de DLRV -1509, cheie în DERS în 1500 faţă de DLRV -1517 şi de DA –
1650 etc. etc.(v. Dimitrescu în Dinamica, pp. 148-149)
Aceeaşi preocupare lăudabilă de a da înapoi datarea unor termeni apare şi în DÎL
(1992) unde se întîlnesc predatări considerabile: în DA, termenul florin este datat în 1574,
iar în DÎL în 1431, golf apare consemnat în DA în 1863 iar în DÎL în 1694, deci unele
predatări merg până la minus un secol şi jumătat! În recenzia acestei lucrări (v. Dinamica,
pp. 127-134) am dat însă şi câteva exemple de cuvinte cărora, dacă s-ar fi aprofundat
cercetările, li s-ar fi găsit unele predatări; astfel august "lună" a fost datat c. 1700 deşi în
Cantacuzino, ÎC 129 verso (v.ediţia din Contribuţii p. 114) apare în 1669 iar papist datat
în DÎL în Tempea, se întîlneşte în NT în 1648. (Dimitrescu, în Dinamica, p. 132) De
menţionat că în DÎL termenul monetar ducat este datat 1421, în timp ce în Bogdan,
Relaţiile, p. 3, este înregistrat în 1413.
Concluzia îmbucurătoare este că fiecare lucrare dintre cele amintite aici reprezintă un
p r o g r e s în raport cu cea/cele precedente, progres concretizat, printre altele, într-o serie
de predatări. Chiar şi "un pas" înapoi (de ex. o predatare fie şi de un singur an ca cea a
vocabulei august "lună"), este importantă pentru istoria limbii pentru că poate atrage
atenţia câteodată asupra unor variante în adaptarea la limba română (iaspie faţă de iaspis),
alteori asupra unor aspecte ale morfologiei (în NT din 1648 papist apare la plural, papişti)
sau poate corecta o serie de etimologii. Astfel s-ar fi putut evita să se considere în DLR că
verbul mători este un derivat de la mator, odată ce mator este înregistrat în texte un secol
mai tîrziu decât mători aşa cum am arătat în Contribuţii, p. 72. Pentru alte cazuri decât
cele româneşti în care datarea ajută la lămurirea etimologiei, v. B. Pottier, La valeur de la
datation des mots dans la recherche étymologique în W von Wartburg zur Siebzigsten
Geburtstag, 1958, p. 581-586)

Probleme similare apar şi – pentru a ne referi la cealaltă extremă istorică a limbii

române – în limba actuală. Deşi este vorba de termeni relativi recenţi, datarea primei lor
înregistrări rămâne dificilă. De fapt, ar fi natural ca, la termenii foarte noi, indiferent că
aparţin creaţiilor interne sau împrumuturilor, să li se întocmească sistematic fişe imediat
ce sunt găsiţi; este sigur că memoria prezentului reţine cu mai mare exactitate decât ar
putea să deceleze o cercetare ulterioră împrejurările (interne sau externe) apariţiei şi a
eventualei impuneri, a inovaţiilor lexicale. Am procedat astfel, de curând, încercând să
trasez istoria recentă a unori termeni precum ADN, euro, paparazzo, tsunami. Dacă s-ar
aduna mai multe forţe care să meargă în acest sens, de sigur că rezultatele nu s-ar lăsa
aşteptate...
Ne vom opri în continuare asupra câtorva situaţii întîlnite unele mai des, altele foarte
rar în cazul datărilor şi, mai ales, al predatărilor din limba actuală.
Pentru a "apropia" trecutul de prezent, ne vom opri asupra cazului prezentat de
substantivul alumn "elev, discipol"care ne întâmpină într-un citat din limba actuală:"Pe
foştii absolvenţi (alumni) îi dorim uniţi în jurul Almei Mater." "22" 34/1994, p. 9. Să fie
această dată, anul 1994, reală pentru datarea termenului în discuţie? Răspunsul este
negativ deoarece acest cuvânt este mult mai vechi în vocabularul limbii române; a circulat
în limba noastră de la începutul sec. al XIX-lea (v. Lupu, Lexicografia, p. 156) unde
apare de ex. la Gh. Şincai, Hronica Românilor (1808-1809) sau la I. Bobb, Dicţionariu
rumânesc, latinesc şi unguresc (1822-1823) – dar, în mod curios, nu este atestat în
dicţionare precum DA, TDRG, DEX, DN3. După o perioadă lungă în care nu sunt semne
(dar aşa să fie?) să fi fost utilizat, alumn a "resuscitat" în deceniul trecut. În acest caz,
datarea sa ar trebui să fie dublă: odată la începutul sec. al XIX-lea şi altă dată, reapărut ca
termen livresc, în 1994, dacă nu intervin alte predatări...Cazul discutat face parte din
categoria termenilor care trebuie să comporte două datări, deoarece au pătruns în limba
noastră în două perioade diferite
Uneori se întîmplă ca unele lexeme considerate de noi ca foarte recente să se
dovedească a fi destul de vechi şi deci să fie necesar să fie predatate. Un exemplu îl
constituie termenul biospeologie. Se observă cu ochiul liber, astăzi, marea cantitate a
formaţiilor noi cu bio-. În DCR 2 am înregitrat mulţi termeni precum bioastronautică,
biobucătărie, bioceramic, bioceramică, biocibermnetică, biocid, biocombustibil,
biocompatibil, biocontainer, biocosmetică, biocurent, biodegradabil, biodegradare,
biodeteriorre, biodiversitate, bioenergetic, bioenergie, bioetică, biogaz, biogeneză,
bioluminescent, biomagnetism, biomasă, biomatematică, biomaterial, biomedical,
biomedicină,, biometan, bioritm, biosatelit, biosinteză, biostimulator, biotehnică,
biotehnologie, biotelemetric, biotelemetri, biotop de origini foarte diverse, franceză,
germană, engleză, italiană. Mult mai puţine lexeme formate cu bio- nu au o obârşie sau
măcar un model străin ci, până la proba contrarie, par a se fi format în limba noastră; este
cazul termenilor biocombustibil, bioenergoterapeut, biofilmografie, biofitotron,
bioindicator, bioîngrăşănânt, biometan, biopatologie, biopesticid, bioritmologie,
biostimulatoriu, biotolerat, biotrofic, biovit. Printre termenii alcătuiţi pe teren românesc
cu bio- se găseşte şi cel amintit mai sus, biospelogie, întâlnit într-un citat din 1993. La
începutul anului curent, 2007, am constatat însă că data respectivă nu corespunde de loc
primei atestări a numelui acestei ramuri ştiinţifice: cu ocazia unei (în acel moment, ultima
emisiune) emisiuni filatelice a Romfilateliei. În ianuarie 2007, am aflat că este omagiat,
prin timbre, marele speolog Emil Racoviţă care, acum 100 de ani a publicat volumul Eseu
asupra problemelor biospeologiei prin care a pus bazele noii discipline ştiinţifice; aceasta
înseamnă că datarea termenului în discuţie trebuie împinsă în anul 1907; pe cale de
consecinţă (v. discuţia despre utilizarea corectă a lui consecinţă în diverse formulări în
Hristea, Contaminaţia, p. 311) acest termen nici nu mai are cum figura măcar printre
cuvintele "recente" din DCR!
O situaţie similară apare, este adevărat nu privitoare la un cuvânt ci la o sintagmă, la
L. Groza în Aspecte, p. 389. Aici s-a socotit, de ex., că unitatea terminologică de origine
franceză mecanica fluidelor este de dată recentă, aparţinând, după expresia autorului,
"perioadei actuale – după 1990". În realitate, pentru această disciplină teoretică de bază
pentru pregătirea tehnicienilor, exista un.volum intitulat chiar Mecanica fluidelor, scris de
L. Klodinschi şi Gr. Dimitrescu, apărut la Editura didactică şi pedagogică în îndepărtatul
an 1959; ca şi termenul biospeologie, această sintagmă nu şi-ar fi găsit locul în DCR care
conţine termenii noi consemnaţi d u p ă anul 1960. De observat că în acelaşi loc din
Aspecte, L.Groza menţionează şi alte sintagme, unele aparţinând terminologiei lingvistice
(câmp semantic, câmp lexical pentru care vezi DŞL s.v. câmp unde se indică prezenţa lor
încă din prima jumătate a secolului al XX-lea) sau altor specialităţi (celulă vegetală,
mecanică quantică), toate cunoscute oricum d i n a i n t e de 1990. Trebuie însă specificat
că, dacă cele două unităţi lexicale discutate aici (biospeologie şi mecanica fluidelor) apar
în titlurile unor cărţi, se poate presupune că ele erau folosite, cel puţin în varianta vorbită
a limbajului ştiinţific respectiv, ceva mai înainte. Oricum, datele 1907 pentru primul şi
1959 pentru al doilea reprezintă – în absenţa altor predatări – primele lor atestări scrise.
Un caz destul de (chiar foarte) rar pentru datare îl reprezintă substantivul austral,
"Unitate monetară argentiniană introdusă în 1985", pentru care anul pătrunderii în limba
română este...tot 1985, chiar înainte de a fi fost pusă în circulaţie moneda respectivă, dar
când existenţa sa era iminentă!:"Guvernul argentinian a anunţat la sfârşitul săptămânii
trecute un vast plan antiinflaţonist prevăzând introducerea imediată... a unei noi unităţi
monetare, austral-ul, în valoare de 0.80 dolari(SUA)" RL 17 VI 1985, p. 6. De menţionat
că în dicţionare acest neologism de provenienţă spaniolă trebuie să devină austral 2 în
raport cu austral 1, adjectiv "Care se află în partea de sud a globului terestru", termen
cunoscut mai de mult din şcoală, în special de la lecţiile de geografie
Se întîmplă uneori ca dicţionarele limbii în care s-a "născut" (şi impus) un termen nou
să dateze termenul respectiv mai târziu decât un dicţionar al unei alte limbi care doar a
împrumutat cuvântul în discuţie. Este cazul substantivului paparazzo (la origine un nume
propriu) cu care marele regizor Federico Fellini a desemnat în filmul său La dolce vita, un
fotograf obraznic care alerga după imagini insolite cu una dintre eroinele filmului. (v.
Dimitrescu, Biografia în DR IX-X, 2004-2005, p. 165). În dicţionarele limbii italiene
DELI 2 şi DLI, paparazzo este înregistrat în 1961, relativ tardiv (totuşi!) în raport cu
dicţionarul PR, al limbii franceze, unde este consemnat în anul 1960, deci exact anul când
s-a prezentat pe ecrane acest celebru film. Trebuie dedus de aici că dicţionarele italieneşti
au rămas în urmă faţă de PR-ul francez ceea ce este cel puţin curios având în vedere că
vocabula discutată aparţine limbii italiene cu sensul său specific! În legătură cu acest
neologism trebuie sesizată o problemă privitoare la datarea apariţiei sale în scris în limba
română: paparazzo a fost consemnat în limba noastră în DCR 2 de-abia în 1993. Aici
trebuie sublinat că am făcut eroarea de a nu-l fi înregistrat prima dată când l-am întâlnit,
mai precis în anul 1960 într-un articol din revista"Secolul 20". De ce nu l-am notat
atunci? Îmi aminesc perfect că am ezitat să o fac, gândindu-mă că, în acea epocă de beznă
a "anilor lumină", numai de paparazzi nu-i ardea societăţii româneşti. Am considerat –
evident greşit. şi îmi fac mea culpa – că este un cuvânt "efemer" chiar şi în italiană şi care
nu ar avea vreo şansă nu să ajungă să circule, dar nici măcar să "treacă" prin limba
noastră...Pe cine oare ar fi fost interesat să urmărească paparazzi în timpul lui
Ceauşescu?? O situaţie ca aceasta atrage atenţia asupra a trei probleme:
1)aceea mai largă a înregistrării neologismelor – de natură internă sau externă – în
limba noastră: Consider că sarcina lexicologului este să consemneze, atât cât îi stă în
putinţă, inovaţiile lexicale fără a face, încă din primul moment, "socoteala" care se vor
impune şi care nu în limbă. Evident, în dicţionarele explicative, normative etc., nu vor
pătrunde decât cuvintele care, după un şir de ani, îşi dovedesc stabilitatea, dar celelalte
pot face parte dintr-un "catalog" de termeni "pasivi" dintre care unii – cine ştie cum şi
când? – poate, vor deveni la un moment dat, "activi. În cazul lui paparazzo, o întîmplare
nefericită, accidentul mortal al prinţesei Diana din tunelul parizian Alma, în seara zilei de
30 august 1997 a făcut ca acest cuvânt, până atunci rar sau chiar rarissim, să
"izbucnească" şi să se impună îu unele dintre limbile lumii, printre care şi a noastră.
2) Unele cuvinte considerate la începutul vieţii lor fie ca"efemere", fie ca foarte
specializate, să nu rămână la acest stadiu ci să treacă la acela de vocabule pur şi simplu
"comune". Este suficient să deschidem un volum precum Les mots "dans le vent" pentru a
constata că acum 36 de ani (volumul a apărut în 1971) termeni precum acrylique,
alcoolemie, alternative, anti-théatre, atomiser, autosuggestion sau expresiile troisième
âge, droit à l'antenne erau socotite "trecătoare" iar azi fac parte din vocabularul curent nu
numai în franceză ci s-au răspândit şi au corespondente în multe alte limbi, printre care şi
a noastră, avându-şi locul meritat în dicţionare.
3) Câteodată nu este suficient ca unui termen să-i fie atribuită o singură dată de
înregistrare în limbă, aşa după cum am menţionat mai sus la alumn. Trebuie observat că,
în anumite situaţii însă, unele cuvinte cu o "intrare", la început modestă în limbă, după un
număr de ani, "irump", precum paparazzo sau, pentru a lua un alt exemplu recent,
tsunami (v. Dimitrescu, Biografia, în DR IX-X, 2004-5, pp. 188-167). Acesta din urmă
este un termen specific geofizicii şi meteorologiei, cunoscut până de curând de specialişii
în domeniu, dar, uneori, era folosit de unii buni profesori de geografie în liceele unde
predau. Acesta a fost cazul la Şcoala Centrală, pe care am urmat-o în cei 8 ani ai liceului,
unde profesoara noastră de geografie, dna. Margareta Piperescu, ne vorbea, la începutul
anilor '40, la lecţiile despre Asia, despre forţa devastatoare a tsunami-ului, noţiune (şi
termen) care însă nu s-a bucurat de prea multă atenţie din partea elevelor, poarte pentru că
suna foarte ciudat, poate pentru că denumea o realitate extrem de îndepărtată în raport cu
ceea ce se putea întâmpla în ţara noastră. Dar, după aproximativ 60 de ani, de la 25/6
decembrie 2004 tsunami a devenit un substantiv comun (dacă nu chiar unanim) în limba
română, cunoscut datorită dezastrului pricinuit de acest fenomen tectonic destructiv în
sudul Asiei. Dovada că s-a răspândit imediat este că a căpătat în română, ca şi în alte
limbi (de faapt se poate afirma că a devenit un termen internaţional, ca şi paparazzi, de
altfel), o serie de sensuri adiacente, toate negative, aşa cum sper că am reuşit să
demonstrez în Dimitrescu, Viaţa cuvintelor, pp. 228-229. În cazuri precum paparazzo şi
tsunami ar fi necesar să se noteze, în dicţionare, două date: cea a primei înregistrări a
termenului şi, a doua, cea de când s-a răspândit propriu-zis în limba comună. Pentru cea
de a doua dată am notat, în fapt două, 25 şi 26 decembrie, prima pentrucă în seara zilei de
25 decembrie a m a u z i t pentru întâia oară de nenorocirea abătută asupra sudului Asiei
la ştirile televizate iar a doua, 26 decembrie, prima zi când au apărut în ziare primele
relatări s c r i s e despre tsunami.

În cele de mai sus am revenit, la tema d a t ă r i l o r, la o distanţă apreciabilă de timp –

45 de ani! – întrucât problema este totdeauna actuală iar în stadiul de astăzi al lingvisticii
din ţara noastră – chiar s t r i n g e n t ă. Încercări de a urmări datarea cuvintelor ca
acţiune p r i o r i t a r ă s-au făcut în prea mică măsură, şi au avut un caracter predominant
i n d i v i d u a l. Ar fi necesar, credem, ca efortul de a urmări primele atestări, cu tot
caracterul lor aleatoriu, cu toate inconvenientele inerente, să fie i n s t i t u ţ i o n a l i z a t
prin desemnarea unor (echipe de) persoane avizate care să studieze cu consecvenţă, s i s t
e m a t i c, datarea şi predatarea cuvintelor. Rezultatele obţinute – concretizate în articole
sau în suplimente anuale, publicate în revistele de lingvistică sau în broşuri independente
– vor fi de cel mai mare interespentru istoria limbii în general şi pentru elaborarea unor
dicţionare, în particular. Preocuparea pentru inovaţiile lexicale şi pentru înregistrarea
primelor atestări este evidentă, dintre limbile romanice, de exemplu în italiană sau în
franceză, încă mai de mult timp. Pentru italiană, atenţia pentru noile datări se manifestă,
de ex., în suplimentele anuale (cu începere din anii 1993/1994) Annali del lessico
contemporaneo italiano (sub îngrijirea lui Michele Cortelazzo). Pentru franceză, în
colecţia revistei Le français moderne ne întâmpină numeroase predatări; la fel în seria de
Materiaux pour l'histoire du vocabulaire français. Datations et documents
lexicographiques (sub redacţia lui Bernard Quemada), iar de exact 40 de ani, în Le Petit
Robert cu datări la fiecare termen, în ediţiile sale anuale. Nu de puţine ori în PR un
termen este predatat în ediţii diferite. Numai două exemple: anticoncepţional (înregistrat
în română în DCR 2 în anul 1993) provine din fr. anticonceptionnel care în ediţia din
2007 din PR este predatat 1905 în raport cu ediţiile precedente în care este atestat cu 15
ani mai târziu, în 1920. La fel ADN "acid dezoxiribonucleic"(consemnat în română în
DCR 2 în 1983) este de origine franceză unde a fost atestat din 1960 de ex. conform
ediţiilor din 1978 sau 1984 ale PR, dar în PR 2007 se întîlneşte formularea (echivalentă
cu o predatare) "de la jumătatea sec. al XX-lea", mai aproape de data exactă a descoperirii
structurii în dublă elice a ADN-ului, întâmplată în anul 1953 (v. Dimitrescu, ADN în
Aspecte, p. 259, 262).
. Dicţionarele limbii române, care vor cuprinde, în mod expres, încă de la începutul
fiecărei "intrări", datele primelor menţionări ale cuvintelor vor deveni, în acest fel, în
sfârşit, similare dicţionarelor deja existente în limbile europene de circulaţie, în special
celor consacrate limbilor romanice. Aceste dicţionare vor putea constitui un important
punct de referinţă pentru soluţionarea multor probleme de lexicologie şi de lexicografie
romanică, prin posibilitatea pe care o oferă de extindere a comparaţiilor dintre limbile
romanice apusene şi singura reprezentantă a Romaniei orientale, limba română..

(LR, 5-6, 2006, Bucureşti, pp. 301-310)

BIBLIOGRAFIE – SURSE – ABREVIERI

Antic – Antic şi modern. In honorem Luciae Wald, Bucureşti, 2006

Aspecte – Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, II, coordonator Gabriela Pană Dindelegan,
Bucureşti, 2003
AUB – Analele Universităţii Bucureşti, Bucureşti
Bogdan, Glosarul – D.Bogdan, Glosarul cuvintelor româneşti din documentele slavo-române,
Bucureşti, 1946
Bogdan, Relaţiile – Ion Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi
cu Ţara Ungurească în sec- XV şi XVI, vol. I, Bucureşti, 1905
Cantacuzino, ÎC – Stolnicul Constantin Cantacuzino, Însemnările de călătorie şi de studii la
Constantinopol, Veneţia şi Padova (1665-1669), ediţie de Florica Dimitrescu în Contribuţii,
pp.106-120.
DA – Dicţionarul limbii române, Bucureşti, 1913-1948
DCR – Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, Bucureşti, 1982
DCR 2 – Florica Dimitrescu, Dicţionar e cuvinte recente, ed. a 2-a, Bucureşti, 1997
DELI 2 – Manlio Coretelazzo, Paolo Zolli, Dizionario etimologico della lingua italiana, ed. a 2-a,
îngrijită de Manlio Cortelzzo, Michele Cortelazzo, Bologna, 1999.
DERS – Gh. Bolocan (redactor responsabil), Dicţionarul elementelor româneşti din documentele
slavo-române, Bucureşti, 1981
DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, 1996
Dimitrescu, ADN – Florica Dimitrescu, Scurtă istorie a unei sigle – ADN în Aspecte, Bucureşti,
2003
Dimitrescu, Biografia – Florica Dimitrescu, Aspecte din biografia unor cuvinte recente în limba
română: paparazzo, tsunami în DR IX-X, Cluj-Napoca, 2004-2005
Dimitrescu, Contribuţii – Florica Dimitrescu, Contribuţii la istoria limbii române vechi, Bucureşti,
1973
Dimitrescu, Consideraţii – Florica Dimitrescu, Consideraţii etimologice referitoare la terminologia
biomedicală în SCL, LVI, 1-2 ianuarie-decembrie, Bucureşti, 2003
Dimitrescu, Dinamica – Florica Dimitrescu, Dinamica lexicului românesc, Bucureşti-Cluj, 1995
Dimitrescu, Drumul 2 – Florica Dimitrescu, Drumul neîntrerupt al limbii române vol. al 2-lea,
Cluj-Napoca 1993
Dimitrescu, Observaţii – Florica Dimitrescu, Observaţii asupra înregistrării şi datării cuvintelor în
DLR în LR 2, Bucureşti, 1976
Dimitrescu, O problemă actuală – Florica Dimitrescu, O problemă actuală a filologiei române:
datarea în AUB XI, nr. 25, Bucureşti, 1962
Dimitrecu, Viaţa cuvintelor – Din viaţa cuvintelor recente în limba română: paparazzo, tsunami în
LR – ASD, coordonator Gabriel Pană Dindelegan, Bucureşti, 2006
DÎL – Gheorghe Chivu, Emanuela Buză, Alexandra Roman Moraru, Dicţionar al împrumuturilor
latino-romanice în limba română veche (1471-1760), Bucureşti, 1992
Djamo-Diaconiţă, Limba documentelor – Lucia Djamo-Diaconiţă, Limba documentelor slavo-
române emise în Ţara Românească în sec. XIV-XV, Bucureşti, 1971
DLI – Tullio De Mauro, Il dizionario della lingua italiana, Milano,2000
DLR – Dicţionarul limbii române, serie nouă, Bucureşti, din 1965
DLRV – Gheorghe Mihăilă, Dicţionar al limbii române vechi (sfârşitul secolului al X-lea –
începutul sec. al XVI-lea), Bucureşti, 1974
DLR – Dicţionarul limbii române, seria nouă, Bucureşti, Cluj, Iaşi
DN 3 – Fl. Marcu, C. Maneca, Dicţionar de neologisme, ed. a 3-a, Bucureşti, 1978
DR – Dacoromania, serie nouă, revistă, Cluj-Napoca
DŞT – Angela Bidu-Vrănceaanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş,
Gabriela Pană Dindelegan, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, ed. a 2-a, Bucureşti, 2001
G – Gândul, ziar, Bucureşti, după 1989
Groza, Aspecte – Liviu Groza, Aspecte ale influenţei franceze asupra frazeologiei româneşti în Tr.,
Bucureşti, 2004
Hristea, Contaminaţia – Theodor Hristea, Contaminaţia în raporturile ei cu etimologia populară în
Antic, Bucureşti, 2006
Les mots "dans le vent" – Jean Giraud, Pierre Pamart, Jeaan Riverain, Les mots "dans le vent",
Paris, 1971
LR – Limba română, revistă, Bucureşti, din 1952
LR – ASD – Limba română – Aspecte sincronice şi diacronice, coordonator Gabriela Pană
Dindelegan. Bucureşti, 2006
Lupu, Lexicografia – Coman Lupu, Lexicografia românească în procesul de ocidentalizare latino-
romanică a limbii române moderne (1780-1860), Bucureşti, 1999
NT – Noul Testament de la Bălgrad, ediţie nouă, Alba Iulia, 1988
PR – Le Petit Robert, Paris, ediţii dinainte de ediţia ultimă, din 2007
PR 2007 – Le Petit Robert, Paris, 2006
RRL – Revue roumaine de linguistique, Bucureşti
SCL – Studii şi cercetări lingvistice, revistă, Bucureşti, din 1950
SMFC – Studii şi materiale privitore la formarea cuvintelor în limba română, Bucureşti, din 1959
TDRG – H. Tiktin, Rumanisch-deutsches Worterbuch, (ediţie nouă), Cluj-Napoaca, 2005
Tradiţie – Tradiţie şi inovaţie în studiul limbii române, coordonator Gabriela Pană Dindelegan,
Bucureşti, 2006
"22" – "22", revistă, Bucureşti, după 1989
Un câmp semantic „defrişat“: numele de monede
 Cât de uimitor de repede trece timpul, draga mea
Tili, în ultima vreme! Parcă a fost "ieri" cînd, acum
zece ani, într-un moment de "schimbare a
prefixului", ţi-am dedicat un articol despre
elemente lexicale recente în română dintr-o limbă
pe care o iubim amândouă, italiana. Cinci ani mai
tîrziu ţi-am închinat altul despre culori pentru că,
fără ele, nici tu şi nici eu nu am fi conceput viaţa.
Cu o mare acuitate a simţit absenţa cromatică
primul cosmonaut, I. Gagarin, care, într-un volum
al lui, mărturisea că cel mai mult în uriaşul spaţiu
înconjurător îi lipseau culorile. De data aceasta, la
trecerea la un nou prefix, m-am gândit să scriu
ceva despre un alt subiect din totdeauna "plăcut
amândurora", despre o carte. Şi cum suntem
bucuroase să "disecăm" împreună ce este (mai)
nou, am ales o lucrare de lingvistică de curând
apărută, scrisă de un prieten comun, numai că,
acum, o voi comenta singură, dar... ca şi cum am
sta de vorbă despre ea în una dintre conversaţiile
noastre telefonice zilnice, de obicei "vesperale" –
"unsere kleine Nacht Musik".

Am avut de mai multe ori ocazia de a releva în specialitatea noastră – astăzi poate mai
mult decît în trecut când "mişcările" în limbă erau mai puţin rapide – "foamea" de
instrumente de lucru: de dicţionare, de monografii ştiinţifice, în general de s i n t e z e
capabile să (re)prezinte, aduse la zi, anumite laturi mai puţin cercetate într-un anumit
domeniu. Înainte de Revoluţia din decembrie 1989, o serie de edituri au alcătuit
dicţionare pe specialităţi iar dintre ele s-a remarcat editura Albatros; din acest punct de
vedere a fost atât benefică cât şi prolifică iniţiativa de acum peste trei decenii a
regretatului director al editurii, I. Sântimbreanu, de a scoate o s e r i e de Dicţionare
Albatros. Astfel au apărut dicţionare care înfăţişau starea din acel moment (anii '70-'80) a
diverselor ştiinţe sau ale unor ramuri ale lor: etnologie, psihologie, biologie, sport,
marinărie, sănătate, astronautică, muzică etc. Ne dăm imediat seama însă că în anii ce au
trecut de cînd au fost elaborate dicţionarele de mai sus, specialităţile respective au evoluat
mult şi ar avea nevoie, de sigur, de puneri la punct amănunţite. Dacă am lua, pentru
exemplificare, numai progresele realizate în domeniul tehnicii comunicării, de ex. al
televiziunii, remarcăm că o lucrare ca Dicţionarul tehnic de radio şi televiziune, red. resp.
ing. V. Văcăroiu, Bucureşti, 1975 nu mai poate corespunde decît parţial actualităţii, aşa
cum, referindu-ne la "oile noastre", pentru a ţine pasul cu inovaţiile lexicului românesc,
este nevoie de multe retuşări, chiar de "remanieri" profunde. Exemplul concret pe care-l
cunosc cel mai bine, este al DCR-ului. Acesta a apărut în 1982, dar a fost necesară o nouă
ediţie, adusă la zi în 1997- DCR 2. Dacă, în ediţia din 1982 s-a plecat de la 3743 de
cuvinte, în ed. a doua s-a ajuns la 5628 de termeni, fără a mai ţine seama de numeroasele
sensuri recente adăugate. Însă stadiul lexical reprezentat în acei ani a fost deja depăşit şi
acum este nevoie de o altă ediţie, a treia, pentru care materialul adunat în răstimp este
foarte bogat în cuvinte şi noi semnificaţii ivite între timp. Dar dacă unele arii ale
cercetării dispun cât de cât de instrumente de lucru, chiar şi mai vechi, altele nu au fost
acoperite decât prea puţin sau chiar de loc. De aceea salutăm cu bucurie apariţia unei
lucrări precum Din istoricul numelor de monede în limba română de Coman Lupu (pentru
economie de spaţiu, de acum înainte vom folosi sigla INM pentru cartea supusă discuţiei)
care, începând de la sugestiva ilustrare a coperţii, abordează un sector încă "nedefrişat",
acela al terminologiei în domeniul m o n e d e l o r . Într-adevăr, pînă la apariţia recentă a
acestui volum (în 2006 la Editura Universităţii din Bucureşti), monedele au format prea
rar obiectul de studiu al cercetătorilor şi cu atît mai puţin din unghiul specific al
lingvisticii. Cel mai mult s-au ocupat, totuşi, de monede economiştii şi istoricii şi, în mod
mai sistematic, istoricii specializaţi în numismatică, numai că la nici unul dintre aceştia
latura lingvistică nu reprezenta de loc primul lor interes! Un singur exemplu: marele
economist Const. C. Kiriţescu a scris mai multe cărţi în care, chiar în titlu apare
"moneda" (sub forma ei generală sau particulară): Geneza monedei (1945), Sistemul
bănesc al leului şi precursorii lui (trei volume – 1964, 1967, 1971), Moneda. Mică
enciclopedie (1982) dar în toate acestea preocupările autorului merg exclusiv către partea
economică, aşa încât, în "mica enciclopedie" nici măcar nu sunt înregistraţi mulţi termeni
care denumesc monede, de ex. lipsesc cuvintele aramă, centimă, copeică, gologan,
mahmudea etc, în schimb apar lexeme sau sintagme din spaţiul bancar, unele mai
concrete relativ cunoscute muritorului de rând, altele abstracte, aparţinând strict lexicului
de specialitate: fiscalitate, fixing, garanţie bancară, G.A.T.T., gândirea monetară,
manevrarea taxei scontului, operaţii valutare la termen, operaţii valutare la vedere,
policentrism monetar, roll-over, virament etc... Iar puţinii lingviştii care s-au aplecat
asupra monedelor nu au avut în vedere, de obicei, decît câte una singură şi nu ansamblul
lor. După câte sîntem informaţi, doar o lucrare a privit un grup de monede, dar şi aici
limitat la o singură limbă de origine, şi anume limba turcă: H.Dj.Siruni, Monetele turceşti
în ţările române, Bucureşti, 1944. Cartea de faţă a lui Coman Lupu vine într-adevăr să
umple un gol de mult resimţit ca atare!
Este de la sine înţeles că examinarea din perspectivă lingvistică a numelor de monede
din limba română este extrem de dificilă pentru că presupune numeroase cunoştinţe de
două feluri: pe de o parte pregătire din diverse domenii, terminologia monetară aflându-se
la "confluenţa" dintre ele – istorice, economice, numismatice, comerciale – şi, pe de altă
parte, informaţii solide înntr-un mare număr de limbi din care sau prin filiera cărora au
pătruns în română diverse nume de monede, ca şi de dialectologie română. În dubla sa
calitate de românist şi romanist, Coman Lupu a reuşit în lucrarea de faţă să le ţină piept
cu succes acestor "cerinţe" inerente temei cercetate.
O problemă cu care s-a confruntat autorul încă de la început a fost aceea a c i r c u m s
c r i e r i i c r o n o l o g i c e a studiului său şi, în funcţie de aceasta, a alcătuirii listei de
termeni monetari. În privinţa delimitării în timp, autorul precizează la p. 12 că şi-a fixat
ca epocă de cercetare secolele al XIV-lea-al XIX-lea, dar la p. 14 citim "secolele al XV-
lea-al XIX-lea", dacă cumva nu este o greşeală de corectură – XV pentru XIV. Oricum,
dacă avem în vedere că primul cuvânt monetar în limba română este atestat la 1370
(aspru), s-a pornit obligatoriu ca dată a quo de la secolul al XIV. După aspru, alţi termeni
foarte vechi sunt – potrivit tabelului alfabetic şi dacă am urmărit corect indicaţiile de
date- ban (1413), perper (1421), ducat (1422), florin (1431), horgoş (1550). grivnă şi
taler(1551-1553) ş.a.m.d. După cum se observă, secolul limitei inferioare este ilustrat
printr-un singur termen. Trecând la "graniţa" superioară în timp autoimpusă, deci la data
ad quem, secolul al XIX-lea, (limită determinată, probabil, de faptul că unele monede au
dispărut din uzul comercial românesc după 1867, când s-au pus bazele sistemului monetar
naţional şi s-a adoptat sistemul zecimal al României moderne) se observă că aceasta este
însă depăşită uneori, trecându-se – este adevărat – nu cu foarte mult în sec. al XX-lea:
asignat (1913), bumaşcă (1912), creiţăraş (1913), cruceruş (1910), fier (1906), gologan
(1913), părăluşă (1910). pataşcă (1912), rubliţă (1906), taleraş (1906). Dar se observă
că, prin prezenţa discuţiei în carte despre două lexeme recente se ajunge chiar la sfârşitul
secolului de curînd încheiat: ecu (1991) şi euro (1995), ceea ce considerăm că este foarte
bine, cu condiţia ca termenul limită să fie împins pînă la sfârşitul secolului al XX-lea.
După opinia noastră, într-o binevenită ediţie a II-a acestei cărţi, autorul ar trebui să
adauge şi o cercetare asupra terminologiei monetare în sec. al XX-lea şi la începutul celui
de al XXI-lea, pînă la ron şi rol, la denominalizarea din zilele noastre. Coman Lupu a
dovedit că are calitatea şi capacitatea de a o face, că este, în momentul de faţă, cel mai
calificat în acest domeniu!
Autorul precizează încă de la început (p. 12) că terminologia monetară română este
"neaşteptat de bogată"; acest fapt se explică prin contextul specific istoric: statele române
au stat de la început la confluenţa căilor comerciale dintre Europa Orientală şi Europa
Occidentală, aşa încât majoritatea monedelor au provenit din limbile străine cu care am
venit în contact atunci. Multe dintre ele au încetat de mult să mai circule, dar unele au
rămas în diferite expresii folosite până astăzi deşi cei mai mulţi le folosesc fără a şti de
unde provin şi ce semnifică. Este, de exemplu, cazul lui ort conservat în a da ortul popii
sau al lui groş în a înşira moşi pe groşi; alte nume de monede au devenit nume proprii, de
ex. horgoş (p. 38).
Paragrafele din carte care cuprind descrierea fiecărei denumiri de monedă urmează o
structură în care se îmbină specificul unui articol de dicţionar cu unele elemente de
enciclopedie, în special în partea de explicaţii istorice care creează un cadru absolut
necesar într-un de tip de lucrare de acest fel. Astfel, la fiecare termen monetar, autorul,
fidel principiului diacronic, notează, într-o paranteză, anul primei consemnări cunoscute
ca şi istoricul termenului respectiv în perioada de dinaintea pătrunderii lui în română în
cazul, foarte răspîndit, al elementelor împrumutate din alte limbi. Urmează drumul
parcurs de moneda X din limba şi ţara unde s-a folosit mai întîi. Partea cea mai dezvoltată
este dedicată evoluţiei lingvistice în limba română şi atestărilor, foarte bogate, din
diferitele aspecte ale limbii noastre. Cînd este cazul, se indică prezenţa sa în dialectele
limbii române din sudul Dunării sau în unele graiuri din nordul fluviului. De asemenea, se
discută o serie de termeni derivaţi de la numele de monede precum şi unele structuri
frazeologice care pornesc de la acestea. Un termen ca, de ex. ban (1413), are multe
derivate (bănos, bănet, bănesc, bănişor, bănuţ, bănuţel, bănuşel), intră în expresii
numeroase, unele ieşite din uz: bani de ciubote "un tip de amendă", altele actuale: a plăti
cu bani peşin (gheaţă), a lua pe cineva la bani mărunţi, a face pe cineva de doi bani .
Poate că s-ar fi cuvenit să se exemplifice şi cu alte expresii în care figureză ban, de ex. a
arunca (cu) banii pe fereastră, bani de buzunar(de cheltuială), (băiat) de bani gata,, a
vâna (împuşca) banul, etc. (vezi. DEL s.v.). Nu este uitat nici sectorul limbii populare
unde ban – şi derivatele sale – denumeşte, în unele regiuni, o serie de de plante. Complet
îndreptăţit însă Coman Lupu separă derivatele de împrumuturi, "denunţând", de exemplu,
în cazul lui monedă, o "pseudofamilie lexicală" (p. 83). Alteori însă, la unele cuvinte ar
mai trebui adăugate unele variante, de ex. la aspru, prescurtarea as (1593-94) şi varianta
asră (1594, în DÎR XVI, p. 194), la creiţar – variantele de plural cheraiţe şi cherăiţe
(1593-94, în DÎR XVI – p. 187), la gulden prescurtarea gul şi numeroasele forme sub care
apare în DÎR XVI p. 187(vezi mai departe, p. 7), la taler- taliar şi prescurtările tal -tar
(1594 în DÎR XVI, pp. 192,194, 168), la drahme -diram (1594, în DÎR XVI, p. 193).
Desigur că autorul a pus în discuţie cuvinte care denumesc m o n e d e l e c u n o s c u
t e şi care c i r c u l a u pe teritoriul românesc, dar situaţia nu este totdeauna clară, de ex.
ecu, monedă convenţională, nu a circulat în realitate niciunde, niciodată (exceptând în
limba franceză în trecut, dar aceea era cu totul altă monedă, bătută în aur şi în argint!), dar
considerăm că este bine că a fost discutat pentrucă măcar numele său a avut răspândire,
cel puţin pînă ce s-a convenit, la sfârşitul anului 1995 (v. Dimitrescu, Drumul, p. 213) ca
termenul comun european să fie euro, este adevărat cu dificultăţi de formare a pluralului
în limba română (în DOOM se recomandă pl. euro, identic cu sgularul, dar nu trebuie
făcut abstracţie de limba vorbită care îşi manifestă preferinţa pentru forma euroi – care în
INM p. 106 apare însă pentru "bancnotă euro" – plural cu o notă uşor ironică pusă în
circulaţie de cunoscutul grup "Divertis" în primăvara anului 2002 (Dimitrescu, Drumul,
p. 217). Presupunem că la ecu problema găsirii unui pl. ar fi fost şi mai mare, poate *eci?!
Credem însă că, făcându-se cuvenita distincţie între termeni care denumeau monede reale
de la noi, din trecut sau de azi, şi alţii care se referă la monede din alte părţi – uneori
foarte îndepărtate – ale globului pământesc, trebuie menţionaţi şi aceştia din urmă; cu atât
mai mult cu cît unii apar – sau apăreau până a fost introdus euro în ţările UE – la noi pe
tabelele cu diversele monede şi echivalentele lor în lei la casele de schimb valutar,
precum şi în presă care, după cîte se ştie şi este exprimat clar în PR 2006, p. XVII "merge
mai repede decît literatura în utilizarea spontană a cuvintelor şi a sensurilor noi".
Amintim astfel, din terminologia monetară, lexeme aparţinând altor meridiane dintre care
unele mai cunoscute sau, altele, rarissime, dintre care: cruzeiro (monedă din Brazilia), inti
(monedă din Peru), kina (monedă din Papua-Noua Guinee), kun (monedă din Croaţia),
peso (unitate monetară din mai multe ţări din America Latină), prounta (monedă din
Israel), rand (monedă din mai multe ţări din Africa), sol (monedă din Peru), tolar
(monedă din Slovacia), yuan (monedă din China) etc. Cu această ocazie remarcăm
absenţa din tabelul alfabetic a unui termen renumit ce corespunde unei monede mult
"râvnite" în ţara noastră mai ales către sfârşitul secolului al XX-lea şi chiar intens folosite
– în toate sensurile! – după Revoluţia din decembrie 1989, dolar, căruia însă i se indică,
la p. 106, o serie de echivalente argotice. De fapt la elementele argotice actuale pentru
"bani" ar mai fi trebuit adăugate, pe lângă. galben "bani" (discutat la pp.100-104, evident
distinct de galbenii din trecut v. Dimitrescu, Culori, p.167, 182) alţii precum: albăstreală
"lei" (Stoichiţoiu-Ichim, V. p. 142), albicioşi "bani"(D.Ar, p. 290),blanc "bani"(D.Ar. p.
46), verzişoară "cinci sute de lei" (D.Ar. p. 142), varianta lui verzioară din INM. După
cum se poate remarca, cu câteva excepţii unde termenul argotic se referă la o valoare
precisă, este vorba de denumirea generică a "banilor".
În lucrarea sa, Coman Lupu a acordat, pe bună dreptate, prioritate e t i m o l o g i e i
termenilor cercetaţi, ceea ce din reiese încă din "introducerea" cărţii unde se întâlneşte
afirmaţia:"Ca prim jalon orientativ, pentru discuţia privitoare la terminologia monetară
românească, am folosit criteriul etimologic" (p.13), ceea ce a generat chiar şi tipul de
organizare a materialului lingvistic în capitole structurate după provenienţa cuvintelor
conform, în ordine, elementelor slave, maghiare, germane, turceşti, greceşti, latino-
romanice, ţigăneşti. În ultimul capitol sînt cuprinse câteva nume de monede de origine
necunoscută sau incertă. Se poate reţine că dacă primele cinci capitole amintite aici includ
exclusiv termenii originari din slavă, maghiară etc., cel privitor la elementele latino-
romanice reuneşte cuvinte de sorginte diversă: cuvinte moştenite din latină (argint), din
italiană (ducat), din franceză (centimă), din spaniolă (dublon, pătruns însă prin filieră
franceză), din încrucişarea între un termen latinesc şi unul german (crucer), formaţii
româneşti; autorul subliniază că termenii creaţi în limba română pentru a denumi
monedele sînt (foarte) reduşi – albişor, crucer, împărătesc, olandez, puişor, stălpar –
dacă nu adăugăm şi o serie de derivate (diminutive cu sufixe dintre care privilegiate sunt:
-aş, -i(ş)or), -iţă, -uş(ă)) de la termeni de diferite origini: asprişor, creiţăraş, cruceruş,
dutcuţă, florincior, gălbior, gălbenaş, gălbinel, gripsoraş, groşiţă, icosăraş, leiţă,
părăluţă, părăluşă, rubliţă, taleraş, zimţişori. De asemeni s-a ţinut seama de faptul că,
dintre numele de monede numai o parte a avut o reală răspândire pe întregul teritoriu
românesc (de ex. galben, leu, taler, zlot), iar altă parte a circulat numai regional (finic în
Banat, p. 49, şalăul, pendarul -în Moldova, dodecar, icosar,pataşca, costanda -în
Muntenia, horgoşul, batca -în Transilvania, p. 112); în fine, altele se întîlnesc mai ales în
limbajul de specialitate al funcţionarilor bancari ca şi în lucrările de numismatică
(bancnotă, p. 49).
Etimologiile sunt corecte şi cu circumspecţie stabilite pe baza unei analize atente a
bibliografiei fundamentale; autorul, atunci când are de ales originea unui termen între
două sau mai multe posibilităţi, selectează cântărind argumentele pro şi contra sau critică
unele opţiuni anterioare, cum este cazul etimologiei termenului stater în DEX (p. 29). Din
acest punct de vedere se poate discuta, de ex., lăscaie de la p. 33. Se observă că, dacă se
pornea de la varianta (după noi mai răspândită) leţcaie, care ar fi probabil mai veche, se
putea tranşa explicaţia originii acestui cuvânt mai simplu deoarece de ex. pol. lakci (în
rut. ljackyj) conţine consoana ţ, inexistentă însă în lăscaie.
Unele cuvinte au, în tabelele sinoptic şi alfabetic, la etimologie, un semn de întrebare:
dacă acesta este justificat, de ex. la firfiric, pentru care nu s-au găsit soluţii sigure (poate
proveni din germ. vier "patru" cum crede Al. Graur sau, avansăm noi această ipoteză, ar
putea fi o onomatopee), nu la fel se pune problema la zimţi care, atît din punct de vedere
al sensului cît şi al foneticii, se explică mulţumitor din sl. zabu"dinte" prin intermediul
diminutivului *zabici"(DER s.v.). O situaţie oarecum asemănătoare apare la gologan
pentru care în DER se dă ca o soluţie originea expresivă susţinută de Bogrea, bazată pe
rădăcina gog- (vezi gogoloi, gogoneţ) sau cea propusă de Cihac, Scriban, DA dintr-un
derivat neatestat *golovan provenit din sl. glava "cap", explicaţie pe care însă Ciorănescu
o găseşte "insuficientă": Personal nu înţeleg fundamentul opiniei lui Ciorănescu care
acceptă rădăcina gog-cu sensul "bulgăre, "bilă" cînd şi capul (glava) are o formă
apropiată de o bilă! Iar de la "bilă", trecând de la sferă la reprezentarea ei plată, rotundă,
se poate imagina fără nici o dificultate o monedă cu forma de cerc "plin"(vezi şi
familiarul rond "ban" care este relativ des utilizat de ex. în limba vorbită: "nu mai am nici
un rond" dar care nu se întîlneşte în listele din INM; în mod asemănător, de la ideea de
"rotund" s-a pornit şi pentru denumirea principalei monede din sistemul monetar chinez,
yuan-ul (pătruns în română prin diverse filiere occidentale), care provine chiar din adj.
yuan "rotund", v. PR 2006, s.v.). Pentru un alt termen cu ? la etimologie, barbută, este
adevărat că nu este cunoscut un echivalent exact, dar, aşa cum se indică în DER s.v., este
"aproape sigur de origine orientală", în special având în vedere că este vorba de o veche
monedă turcească. În această situaţie ar trebui ca la etimologie să se noteze cel mult ? d u
p ă "oriental": "oriental?". În cazul termenului ecu însă credem că se poate elimina ? de
lângă engl. odată ce provine sigur din E/uropean/ C/urrency/ U/nit/ (DCR 2 s.v.), chiar
dacă în română a ajuns, probabil, prin intermediul cuvântului francez écu.
Din perspectiva etimologiei suntem de opinia că că drahm(ă) este un element de
origine greacă (v. TDRG) şi nu slavă cum apare în INM p. 22. De asemenea considerăm
că nu are cum fi confirmată etimologia propusă în INM pentru gulden, "franceză", din
motivul foarte simplu că gulden nu era atestat în limba franceză decît în 1704 (PR 2006)
în timp ce în română este înregistrat din 1593-94! De sigur, dacă atestarea din INM
(1778) ar fi realmente "prima", această supoziţie ar fi putut fi acceptată. Dar termenul
gulden a fost atestat în română pentru prima oară cu aproape 200 de ani mai devreme într-
o "Însemnare" a lui Petru Schiopul care notează o serie de cheltuieli în guldeni, text
considerat a fi fost scris între 29 nov. 1593 – 1 iulie 1594 ("Însemnarea" a fost editată
întîi de N.Iorga şi reprodusă apoi în DÎR XVI, p. 187). Aici termenul în discuţie apare de
nenumărate ori sub forme diferite: guldun, guldin, gulmi, gulme, gummi şi sub
prescurtarea gul. Petru Schiopu avea, se poate observa, obiceiul precurtărilor foarte
neobişnuite, (ca şi o grafie a sa deosebită, v. DÎR XVI p. 87) şi pentru alte cuvinte, de ex.
chel pentru cheltuială sau as pentru moneda aspru,
O calitate fundamentală a volumului discutat este că a pornit de la principiul după care
forţa unui dicţionar constă într-o b o g a tă i l u s t r a r e cu c i t a t e. Pentru Voltaire "un
dicţionar fără exemple este un schelet" iar în PR 2006 întîlnim acelaşi adevăr exprimat
astfel: "Il n'y a pas de véritable dictionnare sans exemples". În INM la cele mai multe
cuvinte-titlu citatele abundă; ele aparţin la straturi de limbă diferite: texte de limbă veche,
multă literatură populară (unii termeni sînt atestaţi exclusiv în diferite culegeri folclorice,
de ex. piţulă (p. 41), dar autorul nu menţionează că şi azi mai circulă acest cuvânt în
limba vorbită cu sensul generic "bani"), literatură clasică şi actuală. Un merit special este
dat de insistenţa asupra unor aspecte stilistice, de ex. asprul utilizat de Odobescu pentru
crearea de culoare de epocă (p. 17), ca şi de accentul pus pe unele conotaţii ironice, pe o
serie de valori expresive etc. (pp. 113-114).
Trebuie subliniat că într-un studiu lingvistic cu precădere diacronic precum acesta s-a
acordat o atenţie deosebită p r i m e i a t e s t ă r i; astfel, am întîlnit, aşa cum se cuvine,
sub formă de citat, prima atestare a termenului respectiv. Aşa s-a procedat, perfect
justificat, la extrem de multe cuvinte, de ex. la horgoş (1550 – p. 37), la grivnă (1551-
1553 – p. 20), la taler(1551-1553 – p. 44), la mangâr (1620 – p. 55), la ort (1675 – p. 46)
la para (1700 – p. 57) la crucer (1883 – p.97) etc. Dar nu totdeauna s-au petrecut
lucrurile la fel. În privinţa datării cuvintelor discutate, trebuie subliniat că în INM se
indică foarte corect, pornindu-se de la studiul lui Mihăescu, O., de ex. pentru aspru, anul
1370 – acesta fiind, cum am menţionat şi mai sus, cel mai vechi termen denumind o
monedă în limba română – mult predatat, de exemplu, faţă de DLRV unde prima sa
atestare este considerată a fi în anul 1502. Bine ar fi fost însă ca la acest termen, ca şi la al
doilea ca vechime – ban, 1413, al treilea, perper -1421, al patrulea, florin -1431, să se
indice data primei înregistrări nu numai în paranteză, ci termenul respectiv să fie ilustrat
neapărat cu c i t a r e a primei atestări în limba română, înaintea oricărui alt exemplu.
Pentru a fi cît mai clară succesiunea în timp a atestărilor (cu toate precauţiile impuse
de găsirea ulterioară a unor înregistrări precedente!) de termeni monetari şi deci de cînd a
început utilizarea lor, sugerăm ca într-o nouă ediţie, autorul să întocmească şi un t a b e l
c r o n o l o g i c al lor. De menţionat, cu acest prilej, că nu toate cuvintele discutate în
IND au fost trecute în tabelul alfabetic, vezi de ex. numeroase denumiri de la paginile
105-106. Oricum, la o astfel de lucrare este imperios necesar şi un i n d i c e al termenilor
menţionaţi.
O parte mai puţin elaborată în lucrarea de faţă este cea referitoare la numele
monedelor răspândite şi în dialectele din sud ale limbii române, prea sporadic amintite în
INM. Astfel, era firesc ca numele monetare originare din Balcani şi care circulau acolo să
fie urmărite de exemplu şi în aromână unde DDA de Tache Papahagi şi DIARO de
Matilda Caragiu Marioţeanu sunt ghiduri de primă mână şi în această privinţă, aşa încât
sperăm ca într-o versiune următoare să se completeze această lacună. Astfel, în aromână
apar numeroase nume de monedă printre care: alghi "(bani) albi", arubee "ducat de aur",
aspru,"monedă turceasă de argint", beşlicu "monedă de cinci parale" custandatu "monedă
cu efigia Împăratului Constantin cel Mare", custandinâ "monedă cu efigia împăraţilor
Constantin şi Elena", dhrahmă "unitate monetară a Greciei", "bani", dubloanâ "veche
monedă spaniolă de aur", ducat, flurie "florin" (apare şi în DER s.v.florin, galben,
îngrâmari -eufemism pentru "bani", lirâ, magiaru, mahmudie "monedă de aur", pârad
"parale", piculiu "bani strânşi (la ciorap)", picul'i (pl.)"bani", rupu" ducat de aur", tenghiu
"sfert de drahmă", vineticu "galben veneţian" (termenii monetari din aromână
corespunzători celor din dacoromână care încep cu A-D sînt consemnaţi în DIARO;
ceilalţi mi-au fost comunicaţi de cea mai bună specialistă la ora actuală în aromână,
Matilda Caragiu Marioţeanu, sărbătorita de acum, căreia îi mulţumim şi pe această cale).
Uneori etimologia este altfel prezentată în INM şi în DDA, de ex. aspru, în INM este
tratat la elementele slave, iar în DDA este considerat de origine greacă (ca şi în DEX),
ducat este socotit a avea o origine "multiplă" în INM (părere pe care o împărtăşim), în
timp ce după Papahagi este grecesc iar în TDRG, DEX este prezentat ca fiind de sorginte
italiană.

În privinţa Bibliografiei, considerăm că o carte privitoare la monedele româneşti într-

un răstimp de 100 de ani publicată de Aurel Răuţă, Modern Romanian Coins, 1867-1966,
Asociacion Cultural Hispano-Rumana, Salamanca,1974 ar fi meritat să figureze aici. La
fel, socotim că pentru cadrul general al lucrării ar fi fost necesar să fie consultate lucrări
precum Marchands et banquiers au Moyen Age, PUF, 1956 sau La bourse et la vie,
Hachette, 1986 (tradusă în limba română: Banii şi viaţa, Editura Erasmus 1993) ambele
datorate marelui istoric francez Jacques Le Goff sau Echilibru şi monedă, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1993 de unul dintre economiştii noştri de elită, Daniel Dăianu. De
menţionat, de asemenea, că, în afara volumului citat la nota 14 de la p. 10, în care a
analizat o serie de câmpuri lexico-semantice, Angela Bidu-Vrânceanu a condus un
colectiv care a studiat în 2001, în LŞI, mai multe alte spaţii lexicale (prea) puţin studiate
anterior şi anume în domeniul politic, mineralogic, matematic, filozofic şi al artelor
plastice. În fine, o nedumerire: când am parcurs Bibliografia selectivă, nu am înţeles de
ce o lucrare – Moneda lui Ion Vodă cel Cumplit de Octavian Luchian, apărută în SCN
I,1957 – deşi a fost menţionată în cuprinsul cărţii la p. 55 în legătură cu termenul monetar
de provenienţă turceasă accea, nu a fost inclusă aici, dar probabil este vorba despre o
banală scăpare din vedere, uşor remediabilă.

Este evident că observaţiile critice făcute aici nu ating esenţa lucrării şi nici
rigurozitatea manifestate de autor; acesta a dedicat mulţi ani cercetării de faţă care va
rămâne o c o n t r i b u ţ i e r e m a r c a b i l ă la cunoaşterea unui sector important din
lexicul românesc. S-a putut constata că dintre notaţiile noastre de mai sus unele privesc
punct
ual anumite probleme iar altele înfăţişează opinii personale de care autorul va putea, în
măsura în care le consideră pertinente, să ţină seama într-o oricum n e c e s a r ă e d i ţ i e
v i i t o a r e îmbogăţită cu materialul corespunzător secolului al XX-lea . Apreciem că
noua ediţie – amplificată cu un c a p i t o l despre numele monedelor din secolul al XX-
lea, cu un t a b e l c r o n o l o g i c al pătrunderii diverselor nume de monede şi cu un i n
d i c e – şi-ar avea locul printre lucrările care să intereseze Banca Naţională; aceasta, cu,
probabil, mijloace de reproducere superioare, ar reda mai clar, poate în culori, monedele
prezentate de autor la paginile 8, 36, 42, 51 etc. din care, acum, se poate distinge mult
prea puţin, marea majoritate fiind înecate în negru!
Bine concepută, atent elaborată, de o aleasă ţinută ştiinţifică, serios documentată din
punct de vedere lingvistic, istoric etc. – cu retuşurile de rigoare inerente unei cercetări ce
poate fi oricând continuată, – cartea de faţă a lui Coman Lupu reprezintă o m o n o g r a f
i e de r e f e r i n ţ ă, şi un bun exemplu pentru lucrări consacrate altor limbaje sectoriale
pe care le dorim cât mai curând "defrişate".

(SCL LVIII, 2007, nr. 1, Omagiu pentru Matilda Caragiu Marioţeanu, Bucureşti, pp. 75-84)

BIBLIOGRAFIE, SURSE, ABREVIERI

ADLRA – Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, coordonator Gabriela Pană Dindelegan,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2002
DA – Dictionarul limbii române, 1913-1937, Academia Română
D.Ar. – Anca Volceanov, George Volceanov, Dicţionar de argou şi expresii familiare ale limbii
române, Livpress. Bucureşti, 1998
DCR 2 – Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, ed. a II-a, Editura Logos, Bucureşti,
1997
DDA – Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân, Bucureşti, ed. I, 1963, a II-a, 1974.
DEL – Gabriela Duda, Aglaia Gugui, Marie Jeanne Wojcicki /şi Tucu Rădulescu, al cărui nume a
fost eliminat dintre autori din cauză că "rămăsese" în străinătate în preajma apariţiei cărţii/,
Dicţionar de expresii şi locuţiuni ale limbii române, Editura Albatros, Bucureşti, 1985
DER – Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, ediţie în limba română
îngrijită de Tudora Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin, Bucureşti, Editura
Saeculum I.O., 2001
DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Române, Bucureşti, ed. a II-a,
Bucureşti, 1998
DIARO – Matilda Caragiu Marioţeanu, Dicţionar aromân (Macedo-Vlah), Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1997.
Dimitrescu, Culori – Florica Dimitrescu, Despre culori şi nu numai. Din cromatica actuală în
ADLRA pp. 147-184
Dimitrescu, Drumul – Florica Dimitrescu, Drumul neîntrerupt al limbii române, Editura Clusium,
Cluj-Napoca, 2002
DÎR – Documente şi însemnări româneşti din sec XVI, Editura Academiei, Bucureşti, 1979
DLR – Dicţionarul limbii române, Bucureşti, Editura Academiei, din 1965
DLRV – Gheorghe Mihăilă, Dicţionar al limbii române vechi (sfârşitul sec. X – începutul sec.
XVI), Editura enciclopedică română, 1974
DOOM – Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, Editura
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005
INM – Coman Lupu, Din istoricul numelor de monede în limba română, Editura Universităţii din
Bucureşti, Bucureşti, 2006
LŞI – Lexic ştiinţific interdisciplinar, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2001
Mihăescu, O. – Haralambie Mihăescu, Originea cuvântului ban "monedă", în SCL, 3/1967
PR 2006 – Le Petit Robert, Paris, 2005
SCL – Studii şi cercetări lingvistice, Bucureşti, din 1950
SCN – Studii şi cercetări numismatice, Bucureşti, din 1957
Stoichiţoiu-Ichim, V. – Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică,
influenţe, creativitate, Bucureşti, Editura All, 2001
TDRG – H. Tiktin, Rumanisch-Deutsches Worterbuch, ediţia Paul Miron, Elsa Luder, Cluj, vol. II,
Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2003
Observaţii asupra unor denumiri de ţesături, de îmbrăcăminte şi
de încălţăminte în textul Paliei de la Orăştie
 Pentru prietena mea, Viorica Pamfil, cu drag, la
aniversară!

Din cele mai vechi timpuri, printre primele necesităţi ale omului au fost grija pentru
hrană şi pentru un adăpost contra inteperiilor şi a sălbăticiunilor de toate felurile, ca şi
apărarea de variaţiile de temperatură, în special, de frig, prin acoperirea corpului. Dacă ne
referim la acest ultim aspect, este interesant de urmărit cum se prezentau ţesăturile,
veşmintele şi încălţămintea în aspectele vechi ale limbii, în textele române din primele
scrieri, manuscrise sau tipărituri începând cu sec. al XVI-lea.
Cum prin acest articol dorim să omagiem munca de zeci de ani la Universitatea din
Cluj a profesoarei Viorica Pamfil, am socotit că este nimerit să ne aplecăm, din
perspectiva amintită, asupra Paliei de la Orăştie (1581-1582) excelent editată de aceasta
acum mai bine de 40 de ani.
După cum se ştie, textul Paliei de la Orăştie (mai departe vom folosi sigla PO) este
urmat de un indice extrem de bine alcătuit. În acesta se întâlnesc relativ numeroase
cuvinte care aparţin sferei textilelor, a veşmintelor şi a încălţămintei pe care ne propunem
să le examinăm în rândurile de mai jos cu speranţa că nu am omis – involuntar – şi altele.
Structura fiecărui articol va avea următoarea schemă: termenul respectiv, indicaţiile
morfologice, anul primei înregistrări în română indicându-se sursa – în cele mai multe
cazuri, T –, definiţia, ilustrarea printr-un singur citat, pentru conciziune (nu de puţine ori
se fac doar trimiteri dacă termenul figurează într-un citat edificator la un alt cuvânt),
etimologia, numărul de ocurenţe în PO. Pentru datele fundamentale ne-am adresat, în
principal, dicţionarelor DE, DEX şi T, în această ordine, corespunzătoare anului lor de
apariţie: DE, 1958-1959 sau de reeditare: DEX ed. a doua 1996, T – reeditat la Cluj-
Napoca între anii 2002-2005 .(vezi bibliografia) . Trebuie specificat că, în unele situaţii,
în articole apar şi alte date, de ex. discuţii mai largi despre etimologie, despre unele
definiţii insuficient de cuprinzătoare, menţionări despre caracterul arhaic sau regional al
unor termeni etc. Uneori vom aduce completări la primele datări (indicate prin VP –
Viorica Pamfil – şi FD – Florica Dimitrescu -) sau rectificări, dacă am întâlnit predatări în
PO. Alteori, la capitolul « ocurenţe » vor apărea modificări – este vorba de cuvintele
plurisemantice unde cifra va indica exact numărul de ocurenţe din domeniul restrâns
cercetat în această lucrare .
Iată corpus-ul din PO pe care ne bazăm cercetarea de faţă:
ACOPERĂMÂNT s.n., T 1551 – « Ceea ce serveşte la acoperit; (în special)
acoperiş ». Trebuie observat că în această definiţie din DEX ce nu cuprins şi sensul mai
vechi «veşmânt, haină » al cuvântului. În indicele din PO apare această distincţie
semantică din moment ce se menţionează ”Învelitoare; acoperiş”, fără însă a se specifica
în care dintre cele cinci trimiteri este vorba de “acoperiş” şi unde anume apare accepţia
“haină”. Recitirea textului, la trimiterile din indice, a dat următoril rezultat: în patru
cazuri era prezentă semnificaţia “acoperiş” (“acoperămintele corturilor”) şi numai în una
singură sensul este « haină », sens întărit – dacă mai era nevoie! – de apropierea de
termenul non-ambiguu veşmânt: « Că veşmântul lui un singur, acoperemântul trupului
său întru care doarme” 253, 23. Vezi. şi beartă. Din acoperi + suf. –ământ – 1 ocurenţă în
domeniul vestimentaţiei..
BEARTĂ(reg.) s.f., VP şi FD 1581-2 PO – “Margine, bordură; tivitură”, sensuri
menţionate în indicele Paliei. În acest caz numai unul dintre aceste sensuri, prezente în
cele 7 citate în care figurează termenul beartă, aparţine ariei veşmintelor şi anume: “Să
faci şi cel veşmânt …şi sus în partea desupra să fie o gură într-însu şi pregiur gură într-
una să fie beartă tivită cum să nu se destrame” 273,17. Termenul nu este înregistrat în
DE, DEX, T. În Pamfil L PO p. 132, beartă este considerat a fi de provenienţă maghiară
iar în E Reg. p. 236 este indicat etimonul maghiar, párta, care are şi sensul « margine ».
De observat că dat fiind că acest termen nu apare în alt text mai vechi şi este prezent
exclusiv în PO – precum reiese din Dimitrescu, Indice (cu menţiunea că acolo, dintr-o
greşeală pentru care avem ocazia, acum, tardiv, să ne cerem scuze, se indică 17 ocurenţe
în loc de 7) înseamnă că putem nota la rubrica « prima atestare » anul apariţiei Paliei de
la Orăştie. Cum această situaţie nu este singulară, vom trimite la cuvântul beartă ori de
câte ori va fi cazul, pentru stabilirea primei atestări, evident în absenţa altei informaţii
care ar putea conduce către o predatare.- 1 ocurenţă în domeniul vestimentaşiei.
BRÂU s.n., pl. brâne, T. sec. XVI PS SCH – »Cingătoare lată de lână » Pentru ex.
vezi chindisit, cumânac, îmbrăcăminte, pochiolate. DE îl explică din. lat. brandeum
”pânză de in”şi “cingătoare”. Forma de pl. brâne, asemănătoare “cu pl. grâne, frâne este
greu de explicat”; DEX: cf. alb. bres, brez; T.îl consideră « probabil din vsl. brunja
« stomac » sau cuvânt de substrat, prezent în alb . În ceea ce ne priveşte, cel mai probabil
brâu este un termen de substrat, cf. alb bres, brez, brenc Rosetti, HLR, pp. 302, 310,
Brâncuş, Voc. s.v. – 10 ocurenţe
CĂMĂŞUIE s.f., T 1581-2 PO – “Haină la preoţii evrei (cămaşă lungă de pânză
subţire sau de mătase”): « Fă lor den giolgiu şi cămăşui, cum să-şi acoapeie peliţa greţiei
den vintre în gios » 274, 22. Din cămaşă + suf. –uie – 2 ocurenţe
CHEOTOARE s.f., 1508 DLRV – „Mic semicerc de aţă, lână etc”: Să le prindză cu o
cheotoare 266, 8. DEX: din lat. *clautoria (din *clautus = clavutus); T: din *clavitoria
sau clavatoria, după clavis „cheie” – 5 ocurenţe
CHINDISIT adj. (regionalism Pamfil, L PO p. 133), T 1581-2 PO – ” Brodat”:
Feaceră şi cel brâu chindisit den mătase răsucită albă 313, 8. Din. verbul chindisi – 2
ocurenţe
CHINDISITURĂ s.f., (regionalism Pamfil, L PO, p. 133) T. 1581-2 PO – „Broderie”:
Feace dver /perdeaua altarului/ şi uşiei cortului den mătase galbină, mohorâtă, roşie şi den
mătase răsucită albă cu măiestrie, ca chindisitura 304, 11-12. DE: din chindisi + suf. –
tură . – 1 ocurenţă
COASE vb. III; T 1561 Coresi, Tetr. – „A prinde între ele, cu acul sau prin maşina de
cusut, părţile unei pânze a unei haine etc.”: A ţease şi a coase cu mătase galbenă” 300,
23. DE, DEX, din lat. pop. cosere în locul clasicului consuere; T din lat. consuere – 1
ocurenţă
CUMÂNAC s.n., T aprox . 1601, de fapt PO 1581-2. 2, termenul fiind prezent în acest
text mai vechi – “Acoperământ de cap purtat de preoţii evrei în timpul slujbei religioase”:
Acestea vor fi iară veşmintele de îmbrăcământ, care vor face pieptari, efod, veşmânt larg
de mătase, veşmânt strâmt, cumânac şi brâu 270, 15 Vezi şi îmbrăcăminte. DE: „origine
obscură”, dar Scriban, Arhiva 1914 îl explică din lat. calamancum „moţ, vârf” v. şi sb.
Kalamank „bonetă” . DEX: et nec.; T. din mgr. camilavki, înrudit cu termenul camilafcă
”potcap acoperit cu un văl purtat de preoţii şi de călugării ortodocşi” – 7 ocurenţe
CUSUT s.n., T 1581-2 PO – „Meşteşugul cusutului “ Pentru ex. vezi ţesut. Din verbul
coase. – 1 ocurenţă
DESCULŢA vb.I, T 1581-2 PO – „A se descălţa” Pentru ex. vezi încălţăminte. DEX:
din lat *disculciare sau din rom. desculţ; DE, T: din lat disculciare sau discalciare,
ambele forme atestate”(!?) – 1 ocurenţă
DESTRĂMA vb.I, T 1673, DOS, de fapt 1581-2 PO, termenul fiind prezent în acest
text mai vechi (Despre ţesături, haine) „a se zdrenţui”. Pentru ex. vezi şi beartă, tivitură.
DE citează pe P.Papahagi, Notiţe, pe Pascu, I care pornesc de la lat.*distramare, dar
consideră că provine „mai probabil de la tramă care trebuie să fi existat în româna veche
şi care astăzi se foloseşte ca neologism”; DEX: din des + tramă; T. din lat. trama – 2
ocurenţe
EFOD. EHOD s.n., VP şi FD 1561-2 PO -“Obiect de îmbrăcăminte la preoţii
evrei”(PO, indice); „Parte din veşmântul preoţesc făcut din mătase scumpă încrustată cu
pietre preţioase”(Biblia 2001, p. 105, nota i): Leagă hozenul cu belciugurele sale de
belcigele efodului cu şinor de mătase galbină, cum pre acel efod cu măiestrie făcut tare să
se ţină şi cum hozenul de către ehod să nu se dezlege 272, 23 şi 273, 2, . vezi şi cumânac.
De sigur termen de origine ebraică ca şi hozen şi falon, v. şi PR în care se indică
provenienţa ebraică a acestui lexem neconsemnat în DE, DEX, T – 24 ocurenţe (v.
beartă)
FALON s.n., VP şi FD 1581-2 PO – Obiect de îmbrăcăminte la preoţii evrei,
efod”(PO, indice): (Darul este o) piatră de onichinos în falon” 260, 25; Pamfil L PO, p.
134. cuvânt de origine ebraică neconsemnat în DE, DEX, T; – 1 ocurenţă (v. beartă)
GIULGIU s.n.,T 1581-2 PO – « Pânză subţire ». Pentru exemplu vezi cămăşuie .Din
magh. gyolcs – 1 ocurenţă
HAINĂ s.f., T 1581-2 PO “Veşmânt” – « Îmbrăcându-se într-alte haine, mearse
lăuntru la Faraon » 140, 22 . DE: scr haljina, DEX: bg. halina, scr. hajina T: slav. halina
-10 ocurenţe
HOJEN, HOZEN s.n., T 1581-2 PO – « Îmbrăcăminte la preoţii evrei, pieptar »(PO,
indice); Şi hojenului den curat aur lanţure cu câte două capete 272, 10, vezi şi efod. T: din
ebraică, prin magh..; Pamfil, L PO p. 134: de origine ebraică – 19 ocurenţe
IMBRĂCA vb.I, T 1551 » – A acoperi corpul cu veşminte »: Şi Domnul Dumnedzeu
făcu lui Adam şi muieriei lui haine din piei şi îmbrăcă ei 21, 8, vezi. şi haină. DE, DEX:
din lat. *imbracare (din braca « pantalon »); T: braca « pantalon » – 14 ocurenţe
IMBRĂCĂMINTE s.f., T 1551 – »Haine »: După aceea şi feciorilor lu Aaron încă fă
îmbrăcăminte, brâne şi cumânace 274, 16-17, vezi şi înveşti. Din îmbrăca + suf –ăminte –
6 ocurenţe
IMBRĂCĂTOR adj., VP şi FD 1581-2 PO – « Care se îmbracă »: Veşminte
îmbrăcătoare 277,10 . Din îmbrăca + s uf. –tor – 1 ocurenţă (v. beartă)
IN s.n., T 1542 – “Plantă erbacee textilă”: Inul amu fluriia 208,17 . Din lat. linum – 1
ocurenţă
 ÎNCĂLŢĂMINTE s.f., T. 1581-2 PO – « Nume generic pentru ceea ce se pune în
picioare pentru a le apăra: «Desculţă-ţi încălţăminele tale den picioarele tale 185, 23. DE,
DEX, T: din calciamentum, după încălţa – 1 ocurenţă
ÎNCINGE vb. III, T sec. XVI CV – « A înfăşura în jurul mijlocului o cingătoare, un
brâu »; Pentru ex. vezi pochiolate . DE, T: din lat cingere s.v. încinge sensul 2 « a
aprinde », DEX: din lat. incingere – 2 ocurenţe
INVĂLI vb. IV, T 1561 Coresi, Tetr. – « A acoperi »: Ce cu piialea iedului mânule
pre grumazi ce era goli învăli 90, 9 . DE, DEX, T. din sl. valiti – 1 ocurenţă
INVĂLUI vb IV, T 1561, Coresi, Tetr.- « A se înfăşura »: Acoperi-se cu un veşmânt
şi se învălui 132, 8 . T: din sl. val »undă » sau din rom val; DEX: din în+ val +suf –ui
(influenţat semantic de văl) – 1 ocurenţă
ÎNVEŞTI vb IV, T sec XVI PS SCH – «A îmbrăca »: Şi ia îmbrăcămintele şi înveşti
pre Aron cu cel veşmânt strâmt 275, 16. DE, DEX reţin etimologia dată în CDDE din lat.
(in) vestire, T: lat. vestire . – 1 ocurenţă
LEGĂTURĂ s.f., T sec XVI PS. SCH. – « Şiret pentru încălţăminte »: Din tot ce iaste
al tău nu voi lua nece o aţă sau neci o legătură de zgarbură 50, 5. DE, T, DEX din lat
ligatura – 1 ocurenţă cu acest sens
MĂTASE s. f., T 1428 – « 1. Fibră textilă naturală de borangic prelucrat« Pentru ex.
vezi ţesut; 2. ţesătură fină din aceste fibre » Acesta e iară darul care de la ei veţi lua: aur,
argint, arame, mătase galbenă, mătase mohorâtă, mătase roşie. 260, 20. Vezi şi
chindisitură, coase, cumânac, şinor, vison. DE, T, DEX: din lat. metaxa, mataxa;
Termenul mătase a fost împrumutat în magh. sub forma mátasz – 85 de ocurenţe
NASTUR s.m., aprox. 1462 DLRV – « Mic obiect de metal, sidef, etc. ce serveşte la
încheiatul hainelor, al pernelor »: Şi între ceastea să faci nasturi sunători de aur 273, 21-
21. DE trimite la it. nastro “panglică”, dar relaţia semantică nu este prea uşor de admis;
tot în DE se aminteşte etimologia din lat. nastula precum şi cea din got. nostilo, propusă
de Giuglea, DR, I, p. 382 pe care însă nu le consideră probabile. DEX: et. nec. – 2
ocurenţe
OCHIŞOR s.m., T 1581-2 PO – « Cheotoare »: Şi câte 50 de ochişori feace pre tot
procovul perdea oe margini cu carii într-una să le poată acăţa 302, 8. Din ochi + suf.-işor.
– 8 ocurenţe
PIEPTAR s.n., T 1581-2 PO – « Vestă » Pentru ex. vezi cumânac. DE, DEX, T: din
piept + suf. –ar. – 2 ocurenţe
PLAŞCĂ s.f., T sec XVI PS SCH. – 1. « maramă, basma »: Luo derept aceaia Răveca
plaşca şi se îmbrobodi 82, 2 – 2. « manta »: Sim şi Iafet luară o plaşcă, puseră pe umere
37, 10; T: din sl. plaşti – 3 ocurenţe
POCHIOLATE s.n. pl., VP şi FD 1581-2 PO – « Văl subţire cu care se acopereau
preoţii evrei în timpul slujbei religioase«: Încinge şi Aron şi feciorii lui cu brânele şi
pochiolatele leagă-le pre cap, cum preuţiia la dânşii să fie cu obiceaiu de vecie între Israil
275, 25; Pamfil în L PO p. 229 şi în E. Reg pp.. 240 şi 244 susţine originea magh., din.
patyolat a acestui termen neconsemnat în DE,DEX,T – 1 ocurenţă (v. beartă). .
ŞINOR s.n., (regionalism pentru şnur) T 1581-2 PO – »Şnur, şiret »: Şi leagă aceaia
cu şinor de mătase galbină 274, 6, vezi şi efod. DE s.v. şnur: din germ Schnur, T:din
magh. sinòr – 4 ocurenţe (v. beartă)
 TÂMBARIU s.n, T 1561 Coresi, Tetr. – « Manta »: La-va în vin veşmântul său şi în
sângele a oiei tâmbariul său 174,13. T din mgr. tamparion . – 1 ocurenţă
TIVIT adj., T 1581 PO – (despre ţesături, haine) « Cu marginea cusută »: Pentru ex.
vezi beartă. Pentru etimologie vezi verbul tivi -. 1 ocurenţă
TIVITURĂ s.f., T sec XVI PS H.- « Tiveală »:Feace … pregiur gură tivitura, cum să
nu se destrame » 312, 23. Din tivi + suf. –tură. – 1 ocurenţă
TOARCE vb. III, T. sec. XVI PS H. – « A trage fire dintr-un caier şi a le răsuci cu
ajutorul fusului pentru a obţine firele de ţesut »: Muierile încă care era mândre cu mânule
lor torcea 299, 24-25. DE, DEX, T: din lat torquere . – 3 ocurenţe
TORT s.n., T aprox. 1560 – « Fir tors de in, cânepă etc »: Şi bătu aur şi-l tăie ca pe un
tort cum cu măestrie să-l poată ţese 310, 27 DE, DE X, T: din lat. tortus – o ocurenţă
ŢESE vb. III, T 1642 Caz. Govora, de fapt 1581-2 PO termenul fiind prezent în acest
text mai vechi – « A face ţesături «: Vezi şi coase, tort. DE, DEX, T: din lat texere – 2
ocurenţe
ŢESUT s.n., T 1645, de fapt 1581-2 PO, termenul fiind prezent în acest text mai
vechi. – »Meşteşugul ţesătoriei »: Cine era măiestru la cioplit, la ţesut şi la cusut cu
mătase galbină 309, 16 Pentru etimologie vezi verbul ţese. – 1 ocurenţă (v. beartă)
VEŞMÂNT s.n, .T sec. XVI CV – « Îmbrăcăminte »: Şi luo Răveca lui Isav celui fiiu
mai mare veşmintele mai scumpe ce în casă era 90, 6. Vezi şi beartă, vison. DE, DEX, T:
din lat vestimentum – 74 ocurenţe
VISON s.n. (dispărut azi v. Pamfil L PO, p. 133), T 1581-2 PO – « Pânză fină de in »:
Îmbrăcă în veşminte de mătase şi în vison şi lanţ de aur aruncă-i în grumazi 143, 21. DE,
T: din neogr. vissos, ac. -on – 1 ocurenţă
ZGARBURĂ s.f. (înv.) T sec XVI, PS .SCH. – « Încălţăminte »: În picioarele voastre
să aveţi zgarburi. 215,12. Vezi şi legătură . T: cf it. scarpa, rom scarp (dar e greu de
susţinut odată ce rom scarp – în T s.v.- este atestat de-abia la începutul sec. al XIX-lea!!).
Pamfil, L PO p. 133 consideră că zgarbură are o etimologie » nesigură » – 2 ocurenţe
Materialul lexical – alcătuit din 44 de termeni – excerptat din PO din domeniul
veşmintelor, al încălţămintei şi al ţesăturilor etc. poate fi discutat din diverse perspective:
I.-Primul punct de vedere care se impune în cazul de faşă este separarea unităţilor
lexicale prezentate mai sus în două categorii distincte de a) termeni cunoscuţi şi înţeleşi
până astăzi în limba comună, în raport cu b) termenii arhaici şi regionali.
Astfel, din prima specie, a cuvintelor rămase vii, actuale până în zilele noastre, fac
parte lexemele: acoperământ, brâu, cheotoare, coase, cusut, desculţa, destrăma, haină,
in, îmbrăca, îmbrăcăminte, încălţăminte, încinge, învăli, învălui, mătase, nastur, pieptar,
tivit, toarce, tort, ţese, ţesut, veşmânt (variantele fonetice sub care apar unele dintre aceste
cuvinte în PO nu au de a face cu circulaţia termenilor respectivi în româna actuală).
Din rangul cuvintelor devenite obsolete, rămase la stadiul de arhaisme şi / sau de
regionalisme fac parte termenii: beartă, cămăşuie, chindisit, chindisitură, cumănac, efod,
falon, hojen, giulgiu, îmbrăcător, înveşti, legătură, ochişor, plaşcă, pochiolate, şinor,
tâmbariu, tivitură, vison, zgarbură. După cum se poate observa, uneori nu este vorba de
cuvinte propriu-zise ci de sensurile particulare ale acestora în limba veche precum la
giulgiu, legătură, ochişor, şinor.
De remarcat că termenii sunt echilibrat repartizaţi numeric în cele două categorii, în
prima 24, cu numai patru cuvinte în plus faţă de cea de a doua, care cuprinde 20 de
lexeme. Semantic, însă, se constată anumite deosebiri. În prima serie se întâlnesc
numeroşi termeni de bază ai îmbrăcăminţii şi ai încălţăminţii, cei generici în special:
acoperământ, brâu, cheotoare, coase, cusut, desculţa, destrăma, haină, îmbrăca,
îmbrăcăminte, încălţăminte, încinge, învăli, învălui, nastur, pieptar, tivit, veşmânt şi mai
puţini, dar tot termeni f undamenta li , referitori la ţesături: in, mătase, toarce, tort, ţese,
ţesut. Grupul al doilea, cel al arhaismelor şi al regionalismelor, cuprinde numeroase
denumiri particulare ale îmbrăcăminţii: beartă, cămăşuie, chindisit, chindisitură,
cumănac, efod, falon, hojen, îmbrăcător, înveşti, legătură, ochişor, plaşcă, şinor,
tâmbariu, tivitură şi numai două denumiri generice: înveşti şi zgarbură, precum şi trei
denumiri de ţesături: giulgiu, pochiolate, vison.
II. Din punctul de vedere al originii , termenii corpus-ului supus discuţiei, arată, în
ordinea ponderei etimoanelor (alături de fiecare cuvânt vom menţiona şi ocurenţa sa), în
felul următor:
Cuvinte formate în interiorul limbii române: acoperământ -1, cămăşuie -2, chindisit -
2, chindisitură -1, cusut -1, desculţa – 1, destrăma – 2, îmbrăcăminte -6, îmbrăcător -1,
încălţăminte – 1, învăli -1, învălui -1, ochişor -8, pieptar -2, tivit -1, tivitură -1, ţesut -1
Cuvinte de origine latină:cheotoare -5, coase -1, îmbrăca -14, in – 1, încinge -2,
înveşti -1, legătură -1, mătase – 85, toarce -3, tort -1, ţese -2, veşmânt -74
Cuvinte din maghiară: beartă -1, giulgiu – 1, pochiolate -1, şinor – 4
Cuvinte din ebraică: efod – 24, falon – 1, hojen -18
Cuvinte de sursă greacă: tâmbariu – 1, vison -1
Cuvinte de provenienţă slavă: haină -10, plaşcă – 3
Cuvinte de substrat: brâu – 10
Cuvinte cu origine necunoscută sau nesigură: cumânac -7, nastur – 2, zgarbură – 2.
De remarcat că termenii formaţi în interiorul limbii române sunt cei mai mulţi, fiind în
număr de 17. Marea majoritate din acest total de 17 cuvinte, şi anume 11, provine de la
termeni originari din latină: acoperământ, cămăşuie, cusut, desculţa, destrăma,
îmbrăcăminte, îmbrăcător, încălţăminte, ochişor, pieptar, ţesut; din total, două se explică
prin greacă: chindisi şi chindisitură, două din slavă: învăli şi învălui, iar două, tivit şi
tivitură, din tiv care nu are o etimologie cunoscută.. Se poate afirma că cei 11 termeni
dezvoltaţi din etimoane latine vin să întărească ponderea elementului latin propriuzis. Pe
locul al doilea se plasează cele 12 cuvinte care îşi au originea direct din latină; acestea,
aşa cum am menţionat imediat mai sus, îşi consolidează poziţia prin cele 11 lexeme
provenite, la rândul lor, din etimoane latine.
III. Considerăm că nu este lipsit de interes să se urmărească şi f r e c v e n ţ a
termenilor de diferite origini în cazul cuvintelor din segmentul semantic supus acum
discuţiei:
– elementele explicabile direct din latină, chiar dacă nu sunt în număr foarte mare. au,
de departe, cea mai mare frecvenţă, 186 de ocurenţe (pentru numărul de ocurenţe, v.
cifrele de la capitolul imediat precedent); dintre lexemele de provenienţă latină două sunt
« campioane » ca număr şi anume mătase cu 85 de ocurenţe (material care apare frecvent
în îmbrăcămintea preoţilor, căreia i se consacră un întreg capitol, al 39-lea, din Ishod (pp.
110-114) şi veşmânt cu 74 de ocurenţe. De remarcat că în Pamfil, Contribuţii, lucrare
excelentă prin minuţiozitate, consacrată în întregime cercetării statistice a textului Paliei,
aceşti doi termeni se situează pe locuri « din faţă »în raport cu numărul total al cuvintelor
comune din PO – 2003 – şi anume termenul mătase are nr. 103 şi ocupă rangul 91, iar
veşmânt – numărul 115 şi ocupă rangul 115 (p. 164) ceea ce constituie o dovadă că sunt
termenii de bază (unul reprezintă materialul cel mai des utilizat la hainele preoţilor şi
celălalt este cel mai frecvent termen generic pentru « haine ») ai fragmentului semantic
luat în consideraţie aici.
– urmează, în mod, într-un fel, aşteptat, dată fiind natura textului – o parte a Vechiului
Testament – cele trei cuvinte de sursă ebraică desemnând cu 43 de ocurenţe un obiect din
vestimentaţia preoţilor ebraici; se întâmplă ca cel puţin două dintre ele să fie şi sinonime
(în plus, şi cu termenul pieptar), aşa încât vor fi examinate mai departe, în paragrafele
dedicate sinonimiei.
– poziţia a treia o ocupă termenii, mulţi la număr, născuţi în spaţiul limbii noastre (din
care numai 7 nu provin din etimoane latine) dar care nu au o circulaţie prea mare, ei
însumând numai 37 de ocurenţe. Celelalte 30 de ocurenţe pot, în modul cel mai firesc, să
se adauge celor 186 de ocurenţe ale cuvintelor provenite direct din limba latină.
– se succed apoi cuvinte cu ocurenţe mai reduse precum termenii de origine slavă cu
13 ocurenţe, singurul din substrat cu 10 ocurenţe, cei maghiari cu 8 ocurenţe, cei greceşti
cu 2 ocurenţe şi, în fine, cei cu etimologie neprecizată sau necunoscută, cu 11 ocurenţe.
Trebuie specificat, în legătură cu ocurenţa diverselor unităţi lexicale că în paginile de
faţă există unele (de fapt, aparente) neconcordanţe cu ocurenţele din indicele Paliei. Aşa
se întâmplă, de ex., la termenul legătură care în PO are un mare număr de ocurenţe pentru
mai multe semnificaţii, dar unul singur, cel de la sensul al 2-lea, “şiret la încălţăminte” ne
interesa în această lucrare. În această situaţie indicele, în măsura în care erau precizate
separat semnificaţiile, ne-a uşurat munca, ceea ce nu s-a întâmplat de pildă la
acoperământ unde nu s-a tratat diferit sensul de « acoperiş » şi cel de « veşmânt care
acoperă pe cineva », aşa că, din totalul de 5 ocurenţe ne-am putut opri numai la una care
intra în cadrul lucrării noastre.
Concluzia la acest punct este că, prin larga lor răspândire, chiar dacă nu sunt foarte
multe la număr, elementele latine predomină în domeniul redus avut în vedere în lucrarea
de faţă.
IV. Întrr-un text care cuprinde, pe lângă cele 533 de nume proprii, 2000 (cifrele sunt în
Pamfil, Contribuţii p. 160) de termeni comuni – singurii care ne interesează când vizăm o
privire de ansamblu asupra s i n o n i m i e i – este firesc să se afle un număr ridicat de
cuvinte mai mult sau mai puţin echuvalente semantic, Într-adevăr, într-o lucrare mai
veche, consacrată « Artei cuvântului în Palia de la Orăştie « (Arta, pp. 152- 178) am avut
în vedere nu mai puţin de 200 de serii sinonimice – simple sau complexe mergând de la
grupuri minimale de 2 termeni până la serii largi de până la 9 şi chiar 11 sinonime, cum
este conceptul animal: vită, dobitoc, jivină, jiganie,dihanie, făptură, gadină, avuţie,
bogăţie, marhă, bunătate (probabil calc după magh. joszag, v. Treml, Calco în Studi
rumeni IV, pp. 105-6) care au condus la concluzia că « în Palie ar fi posibil să se
desluşească afirmarea incipientă a unui stil literar retoric în care joacă un anumit rol
funcţia estetică a sinonimelor » (lucr. cit .p.178). Nu era, însă, uşor de dedus ca într-o
lucrare precum cea de faţă – unde nu am cercetat decât o arie semantică redusă – să
putem observa o serie de sinonimii între cei 44 de termeni ai corpus-ului stabilit iniţial.
mai sus citaţi. Surpriza a fost cu atât mai mare, întâlnind şapte serii sinonimice! Cele mai
multe sunt reprezentate prin grupuri minimale, alcătuite din două lexeme: încălţăminte-
zgarbură (discutat în Dimitrescu, Obs, p. 160), tivit-beartă, tâmbariu-plaşcă, cumânac-
pochiolate, ochişor-cheotoare. Se poate observa că primele două cupluri sunt alcătuite
din câte un termen al limbii comune – încălţăminte, tivit – care circulă până astăzi în
română, şi câte un cuvânt ieşit din uz – zgarbură, beartă .Următoarele două sunt formate
din câte doi termeni, ambii ieşiţi din circulaţie. În cazul lui ochişor trebuie precizat că în
PO acesta avea o accepţie deosebită, exact « cheotoare ». Relativ la cuplului tivit- beartă
trebuie semnalat că în textul studiat, la un moment dat, ne întâmpină chiar un .pleonasm:
« beartă tivită » 215,11 .
În PO se întâlnesc şi cazuri de sinonimie complexă, de ex. între trei sau patru termeni.
În această postură par a fi lexemele sinonime falon, efod (acestea două, după definiţia
termenului falon ca “efod” din indicele Paliei, despre care, însă, nu avem siguranţa că
este foarte exactă) hojen şi pieptar. După cum vom vedea mai jos, se pare că efod nu ar
intra în această serie sinonimică, deci, absolut sigură este numai sinonimia cu trei
termeni: falon, hozen, pieptar. De menţionat că în textul studiat efod şi hozen se bucură
de un număr mare de atestări în timp ce falon nu este înregistrat decât o singură dată,
situaţie care, probabil, o reflectă pe cea din original/originale. Oricum, primele trei
cuvinte cu aceeaşi origine, ebraică, nu mai apar – cel puţin după împrejurarea că nu
figurează în Dimitrescu, Indice s.v. – într-un alt text din cele excerptate din sec. al XVI-
lea. (Ele nu apar nici în Lexicul pp. 80-105 şi nici în Glosarul pp. 218-234 din Dima, O
traducere pentru motivul că aceasta nu cuprinde primele două cărţi din Palie). Aceasta se
explică, după toate probabilităţile, prin împrejurarea că nu este vorba de cuvinte folosite
în mod obişnuit de limba română – odată ce se referă la realităţi de natură deosebită, de
pe alte meridiane. De aceea ar fi interesant de urmărit cu atenţie în traducerile integrale
ulterioare ale Vechiului Testament dacă s-au uzat aceleaşi cuvinte sau altele, şi anume
care, de ce origine, cu ce semnifuicaţie etc.
Există în PO şi un caz de sinonimie complexă alcătuită dintr-un lanţ sinonimic format,
de data aceasta sigur, din patru unităţi dintre care primii trei sunt uzuali până astăzi,
fiecare fiind un termen generic: haină, veşmânt, îmbrăcăminte, acoperământ. Cel de-al
patrulea termen nu mai este însă utilizat actualmente cu sensul din vestimentaţie semnalat
în PO o singură dată, ci cu înţelesul « acoperiş ». Cu această ocazie trebuie să remarcăm
că în Arta, p. 156, unde am semnalat 14 serii cu 4 sinonime, nu l-am consemnat şi pe
acesta, în sensul că am înregistrat exclusiv primii trei termeni dar, pe al patrulea l-am
nesocotit, neluând în seamă sensul special din limba veche al lui acoperământ. Facem
aici cuvenita mea culpa…
V – În sfârşit, câteva remarci privitoare la p r i m e l e a t e s t ă r i ale unor lexeme
(este cazul, de obicei la cuvintele prezente în PO cu o singură ocurenţă, mai rar al celor cu
mai multe ocurenţe) din PO: dacă se operează o comparaţie cu termenii din alte texte ale
sec. al XVI-lea cuprinşi în Dimitrescu, Indice, se poate observa că în Palie s-au înregistrat
destul de multe p r i m e a t e s t ă r i de ex.: beartă, cămăşuie, cheotoare, chindisit,
chindisitură, cumânac, cusut, efod, desculţa, giulgiu, hojen, îmbrăcător, încălţăminte,
mătase, nastur, ochişor, pieptar, şinor, ţesut, tivit, tivitură, vison, iar unele cuvinte par a
fi în situaţia de h a p a x l e g o m e n o n : efod, pochiolate . T este renumit pentru
indicarea primelor atestări, dar, uneori, P0 ne permite p r e d a t a r e a de ex. pentru
destrăma T notează ca primă datare 1673 la Dosoftei. În realitate termenul apare cu 50 de
ani mai înainte în P0 unde este atestat de două ori. La fel la cumânac, ţese şi ţesut s-a
rectificat prima atestare luată în consideraţie în T în sensul retrodatării în anii tipăririi
Paliei de la Orăştie, după cum am specificat mai sus la cuvintele vizate.
De asemenea, acolo unde în dicţionarele consultate, în primul rând în T, nu era nici o
indicaţie a primei datări iar în PO era atestat un anumit termen care nu a mai fost
înregistrat înainte, am indicat prima sa atestare în PO. Este cazul cuvintelor beartă efod,
falon, îmbrăcător, pochiolate. Problema primelor atestări este foarte delicată şi oricând s-
ar găsi o predatare, trebuie neapărat ţinut seama de aceea!

În concluzie, recolta elementelor lexicale cercetate în PO, din spaţiul rezervat

ţesăturilor, al hainelor şi al încălţărilor, este relativ bogată, mai ales având în vedere că
este vorba de un lexic încă prea puţin prelucrat literar, limitat, în acel moment istoric, la
vocabularul Vechiului Testament; de aici, de ex., prezenţa a nu mai puţin de trei termeni
de origine ebraică pentru a desemna un tip (de fapt, mai curând două tipuri) de veşminte
îmbrăcate de preoţii ebraici. O rapidă comparaţie cu textul modern al ultimei ediţii, din
2001, a Bibliei în limba română, arată că unii dintre aceşti termeni se mai folosesc şi
acum, cel puţin în traduceri ale textelor sfinte, de ex. » Pietre scumpe de pus la efod şi la
pieptar (în PO, hojen) Ieşirea, cap. 35, p. 118; la fel s-a păstrat efod la cap. 39, p. 121, dar
hojen este tradus prin pieptarul. Tot prin pieptar este tradus în Biblie şi termenul întâlnit
o singură dată în PO, falon: »Pietre scumpe ferecate de pus la efodul şi pieptarul
preotului (cap. 25, p. 105). De aici luarea în considerare a sinonimiei dintre trei termeni:
falon, hojen şi pieptar (în indicele Paliei falon este considerat sinonim cu efod, dar
înclinăm să credem că nu este aşa). Din curiozitate, am comparat cum au fost traduşi cei
trei termeni ebraici în Biblia în limba franceză şi am recurs la o tălmăcire foarte recentă,
La Bible din anul 2008 unde. pe copertă ne întâmpină următoarea precizare « L’original
avec les mots d’aujourd’hui ». Într-adevăr, pentru falon şi hojen se întâlneşte acelaşi
cuvânt în limba franceză, pectoral (în română este tradus prin pieptar) dar efod este lăsat
sub forma « francizată » – éphod, termen pe care îl regăsim în PR cu menţionarea
etimonului ebraic – efod – şi a sensului “tunică de in purtată de preoţii evrei”,
semnificaţie care ne poate face să punem sub semnul îndoielii sinonimia alcătuită din
patru termeni discutată supra. Ceea ce pare sigur este că sinonime sunt trei cuvinte, falon,
hojen şi pieptar, termenul efod rămânând pe dinafară, pentru că, probabil desemnează un
alt tip de obiect, poate lung (şi nu un pieptar care totdeauna este scurt), o « tunică », din
îmbrăcămintea preoţilor evrei. În acest caz ar fi posibil ca efod să formeze un cuplu
sinonimic cu termenul cămăşuie “cămaşă lungă de pânză subţire sau de mătase purtată de
preoţii evrei”? Cercetările ulterioare ar putea lămuri sensurile exacte ale termenilor în
discuţie şi, deci, stabili şi alte sinonimii în PO…
În sfârşit, ar trebui reţinut ceea ce am specificat mai sus relativ la raportul între
termenii care denumesc diferite obiecte de îmbrăcăminte sau de încălţăminte şi cei care se
referă la ţesături: în timp ce primii sunt foarte numeroşi – indiferent că sunt lexeme
comune şi astăzi sau aparţin categoriei arhaismelor sau a regionalismelor – numele care
vizează ţesuturile sunt reduse ca număr: coase, giulgiu, mătase, pochiolate, toarce, tort,
ţese, ţesut, vison, deci 9 termeni (din care, de fapt, numai 4 denumesc ţesăturile propriu-
zise – giulgiu, mătase, pochiolate, vison), faţă de toţi ceilalţi referitori la îmbrăcăminte şi
la încălţăminte care sunt 35, deci un număr de cam patru ori mai mare! Cum s-ar putea
explica aceasta ? Probabil, pe de o parte, prin împrejurarea că diversele obiecte de
îmbrăcăminte sunt mai multe la număr decât ţesăturile din care erau lucrate (termenul mai
nou „confecţionate“ credem că nu este adecvat perioadei reprezentate prin PO la noi şi
nici pentru acest text biblic în general). Pe de altă parte, este sigur că diversificarea
ţesăturilor s-a realizat ceva mai târziu în comparaţie cu anii apariţiei textului PO, 1581-
1582…
Alte concluzii au fost trase, pe parcurs, la fiecare problemă mai mare discutată:
raportul între termeni circulaţie până astăzi şi cei deveniţi obsoleţi, etimologia, sinonimia,
primele atestări, ocurenţele. În legătură cu acestea din urmă am dori să formulăm un
deziderat pentru alcătuirea indicilor la viitoarele ediţii de texte: întâi să se procedeze ca
în cazul termenului legătură din PO, adică să se separe, precum în orice dicţionar,
semnificaţiile diferite ale cuvintelor şi, în al doilea rând, indicele să reflecte acestă
situaţie: concret, să nu se noteze la indice numărul de ocurenţe total al termenului ci să se
specifice numărul ocurenţelor pentru fiecare sens. Ar fi o inovaţie binevenită, în favoarea
cercetătorilor filologi pe care, suntem siguri, aceştia ar saluta-o cu multă bucurie!

(DR 2, Cluj-Napoca, 2010, pp. 107-111)

BIBLIOGRAFIE – SURSE – SIGLE

Biblia 2001 – Biblia sau Sfânta scriptură, Bucureşti, 2001

Brâncuş. Voc. – Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, 1983
CDDE – I.A.Candrea – O.Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, 1907-
1914
CL – Cercetări de lingvistică, revistă, înainte şi după 1990. Cluj
Coresi, Tetr. – Coresi, Tetraevanghelul, ediţie de Florica Dimitrescu, Bucureşti, 1963
CV- Codicele Voroneţean, ed. Ion Gh. Sbiera, Cernăuţi, 1885
Dima, O traducere – Cristina-Ioana Dima, O traducerew a Vechiului Testament din secolul al
XVI-lea, Bucureşti, 2009
Dimitrescu, Arta – Florica Dimitrescu, Observaţii asupra artei cuvântului în Palia de la Orăştie în
Palia
Dimitescu, Contribuţii – Florica Dimitrescu, Contribuţii la istoria limbii române vechi, Bucureşti,
1973
Dimitrescu, Indice – Florica Dimitrescu, Indice lexical paralel – secolul al XVI-lea în Dimitrescu,
Contribuţii
DE – Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, ed. îngrijită de Tudora
Şandru-Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin, Bucureşti 2001(originalul a apărut în Spania,
în 1958-1959)
DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. a II-a, Bucureşti, 1996
DLRV – G. Mihăilă, Dicţionar al limbii române vechi, Bucureşti,,1974
DR – Dacoromania, revistă, Bucureşti, înainte şi după 1990
La Bible – La Bible, Geneva, 2008
Palia – Palia de la Orăştie interpretată de… Bucureşti, 1984
Pamfil, Contribuţii – Viorica Pamfil, Contribuţii la studiul statistic al lexicului româ-nesc.
Structura lexicală a Paliei dela Orăştie (1581-1582) în Studii, 1965
Pamfil, L PO – Viorica Pamfil, Lexicul Paliei de la Orăştie în CL anul VII, 1, 1962
Pamfil E Reg. – Vioirica Pamfil, Elemente regionale în lexicul « Paliei de la Orăştie » în CL anul
III, 1958
PO – Palia de la Orăştie, ediţie de Viorica Pamfil, Bucureşti, 1968
PR – Petit Robert, Paris, 2009.
PS. SCH. – Psaltirea Scheiană, ed. I.A.Candrea, Bucureşti, 1916
Rosetti, HLR – Alexandru Rosetti, Histoire de la langue roumaine (édition de Dana-Mihaela
Zamfir), Cluj-Napoca, 2002
Studii – Studii de lexicologie, Cluj, 1965
Studi rumeni – Studi rumeni, IV, 1929-1930, Roma,
T- H. Tiktin, Rumanisch-deutsches Worterbuch, 3 neubearbeitete Auflage von Paul Miron und
Elsa Luder, Wiesbaden, Coordonare editorială Nicolae Mocanu şi Eugen Beltechi, Cluj-
Napoca 2002-2005
Treml, Calco, – L. Treml, Di un probabile calco linguistico nella Palia di Orăştie in Studi rumeni,
IV
 Consideraţii lingvistice asupra denumirilor de textile în limba
română

– Între lingvistică şi geografie –

Cu ocazia acestei lucrări vom putea face o călătorie în câteva puncte ale globului
pământesc având ca fir călăuzitor nu firul Ariadnei care ne-ar purta printr-un Labirint mai
strâmt dar inaccesibil, ci multiplele fire şi fibre din care sunt alcătuite diversele ţ esături
provenite din anumite locuri sau specifice altora de pe suprafaţa pământului.
Înainte de a intra în centrul problemei noastre – care îngemănează mai multe
discipline: în principal geografia, lingvistica, limbajul sectorial al textilelor, dar şi, uneori,
istoria sau chimia – trebuie să observăm că există două tipuri principale de ţesături: I. –
Primele, în timp, sunt cele n a t u r a l e, de lână, bumbac, mătase, in, cânepă etc. a căror
origine se pierde în negura tecutului. II. – Celelalte ţesături, din categoria textilelor n o n
– n a t u r a l e, ţine de domeniul chimiei şi se divide în două subtipuri, în funcţie de
substanţele chimice pe baza cărora se obţin şi anume: II a) ţesăturile a r t i f i c i a l e
dezvoltate pe baza celulozei, iar II b) ţesăturile moderne, s i n t e t i c e, crescute
fulgerător, din îmbinările poliesterilor Incidenţa geografiei asupra celor două tipuri este
diferită după cum vom constata în cele de mai jos.
I. Cele mai vechi şi cele mai numeroase sunt ţesăturile n a t u r a l e pe care le vom
examina în rândurile următoare, cu conştiinţa că inventarul denumirilor ţesăturilor
născute prin metonimie supuse discuţiei mai jos nu este complet:
a) Din cauza ponderei deosebite – din perspectiva relaţiei dintre numele geografice şi
denumirile ţesăturilor – trebuie să începem prin a aminti numele unor o r a ş e din lumea
largă “responsabile “ de numele unor ţesături pornite din acel spaţiu şi care figurează la
loc de cinste în paragraful rezervat “etimologiei”.
De precizat – mai ales când este vorba de termeni vechi în limbă, proveniţi din limbi
cum sunt, de ex., chineza, araba – că ne referim la etimologia îndepărtată, indirectă şi nu
la cea apropiată, directă, cum ar fi cea reprezentată prin numele unor localităţi din
Europa, din ţări ca Franţa, Anglia etc.
Ankara în vechime, Angora, capitala Turciei, stă la baza numelui comun angora, dat
atât unei specii de lână moale şi mătăsoasă provenită, la origine, de la unele animale din
regiunea Ankarei, cât şi ţesăturilor din această lână. În rom. termenul angora ne-a
parvenit din fr. angora unde este atestat din 1792
Buhara, oraş din centrul Uzbechistanului, cu o producţie mare de bumbac, explică
etimologic numele ţesăturii buhur, azi învechită, cu o definiţie vagă în Graur, DCC: « Un
fel de stofă”, şi cu explicaţia: « din ar. Buhara, trecut în tc. buhur çoha ». În T, unde este
indicată prima atestare, din 1860, buhurul este identificat cu caşmirul; în DA este definit
ca o „stofă de mătase sau de lână fină” şi este socotit un „ turcism învechit”,.
Numele oraşului Cambrai, situat în N. Franţei, se regăseşte în denumirea românească
a ţesăturii chembrică, pânză subţire de bumbac, apretată şi lustrită din care se fac perdele,
cămăşi sau cu care se îmbracă sicriul . Termenul românesc – atestat din 1815 Iorga, v. T –
are un singur punct de plecare: numele oraşului amintit, care ne-a parvenit din engleză. În
DE este considerat că provine din engl. cambric, germ. Cambric de la n. pr. Cambrai; în
DEX – din engl. cambric; în Sala, Av. I, p. 94 – din engl. cambric din kamerjk, numele
flamand al oraşului Cambrai.
Creton, orăşel din Normandia, era renumit pentru fabricarea cretonului, ţesătură
trainică, de obicei înflorată, folosită mai ales pentru draperii şi huse de mobilă şi mai
puţin pentru rochii sau fuste. Termenul, care a fost împrumutat în rom., unde este
înregistrat din 1868 în T, din fr. crettonne, a fost atestat în această limbă în 1723 în PR.
Numele oraşului Gaza explică denumirea materialului textil gaz, atestată în română
din 1813 T, azi învechit. Termenul – care defineşte o ţesătură foarte subţire, de obicei de
mătase, dar şi din in sau lână – a fost împrumutat în limba română din fr. gaze 1461 PR;
rom. gaz este sinonim cu termenii muselină şi zăbranic.
Oraşul Genova este astăzi vestit în lumea întreagă prin jean, pânză din cânepă foarte
rezistentă, la origine albastră, atestată în PR din 1948 şi preluată din engl. blue-jeans unde
exista din 1932. Această pânză, trainică pentru că a fost confecţionată mai întâi pentru
muncitorii din portul Genova, s-a răspândit, prin moda tinerilor, pe tot globul, prin
hainele şi în special prin pantalonii confecţionaţi din acea pânză, blue jeans (blugi),
termen atestat în rom., în DCR din 1973, moment când aceşti pantaloni erau aproape un
status simbol. Jean este, la origine, un termen anglo-american, elipsă din Jene fustyan
“ţesătură din Genova”.
Madapolon este un oraş din India de răsărit al cărui nume stă la baza denumirii rom.
madipolon (formă recomandată de DOOM, în care este considerat „învechit“!) – o pânză
albă, fină, deasă şi apretată de bumbac folosită pentru lenjeria de pat şi de corp. În
română, unde este cunoscut din 1841 T, termenul madipolon se pare că este de origine
franceză (atestat din 1823 în PR sub forma madapolam), limbă care l-a împrumutat limbii
ruse sub aceeaşi formă – madapolam. Graur, DCC îl explică prin numele unei localităţi
hinduse, Madhavapalam folosit apoi ca nume al unei stofe fabricate acolo. Oricum,
madipolonul are origini indiene, cum este afirmat şi în PR unde, însă, nu se precizează
numele exact al oraşului indian care a dat numele acestei ţesături.
Madras, marele port din India, este cunoscut prin bogata sa industrie textilă şi
chimică. Acest nume propriu este la baza denumirii materialului madras, o ţesătură
cadrilată, în culori vii, cu urzeala de mătase şi bătătura de bumbac, denumire pe care
limba noastră a împrumutat-o din fr. madras, atestat din 1797 în PR
Numele oraşului Mosul din Mesopotamia, pe fluviul Tigru, este inclus în denumirea
materialului muselină (atestat din 1694, T), ţesătură de bumbac sau mătase, foarte fină,
străvezie, folosită la haine uşoare sau perdele. Denumirea muselină este explicată de
Graur, DCC din prefixul ma- şi verbul waşala « a uni » semnificând « locul unde se
întâlnesc drumurile din Mesopotamia de Sus şi din Irak « . Din acest toponim a fost
derivat mausili « din Mosul », trecut în it. mussolina care a dat în fr. mousseline (atestat
în PR în 1656) din care l-a împrumutat româna.
Nankin este numele unui oraş din China format din nan “sud” şi king “capitală” (v.
Graur, DCC, Sala, Av. I, pp. 46, 62), localitate cunoscută pentru industria textilă (şi cea
chimică) şi unde s-a fabricat pentru prima oară materialul textil care în română este
cunoscut sub două denumiri: nanchin sau nanghin (1862 T). Este o ţesătură foarte
rezistentă, folosită mai ales pentru dosuri de pernă. Termenul provine în română din fr.
nankin (înregistrat în L. dar neatestat în PR).
Numele oraşului francez Nimes intră în denumirea ţesăturii denim ţesătură care se
utilizează în fabricarea jeanşilor, pânză rezistentă, sinonimă.cu jean. Termenul îşi are
sursa în fr. denim (din de Nimes)– care a fost împrumutat în română, dar este folosit mult
mai rar decât sinonimul său – prezent în franceză de dinainte de 1973 PR – dar este, la
origine, un cuvânt anglo-american « construit » pe baza numelui oraşului menţionat la
început.
Numele oraşului Ourgentch, din Uzbekistan, pare a fi stat la originea numelui ţesăturii
organdi, transparentă şi apretată, din care se confecţionează haine pentru copii şi femei.
Termenul organdi, atestat din 1868 T în română a fost preluat din fr. organdi, unde este
înregistrat din 1723 în PR; aici se trimite la varianta organsin, cunoscută din sec. al XIV-
lea, la rândul său explicată din toponimul Ourgentch. În DCC, Graur, porneşte tot de la
un nume propriu, tc. Urganc (numele unei localităţi despre care Graur nu aduce alte
precizări, dar destul de apropiate fonetic de Ourgentch) alterat în fr. organdi.
Oraşul Poperinge din Flandra occidentală, vestită regiune industrială (mai ales pentru
textile şi metalurgie) stă la baza ţesăturii poplin (v. PR, unde apare şi data primei atestări
în fr., anul 1735). Este vorba de bine cunoscuta ţesătură lucioasă şi subţire din bumbac
mercerizat folosită în special pentru cămăşile bărbăteşti, unde îşi revendică prioritatea în
concurenţă cu dejalenul. Aceeaşi explicaţie etimologică, dar mai amănunţită, la Graur,
DCC: Poperinghe (sic!) a dat în v.fr. popeline, care a trecut în engl. poplin şi apoi în fr.
popeline. Este, deci, un termen din categoria pe care am numit-o (în Dimitrescu, Vintage)
a cuvintelor „bumerang“, deoarece a intrat din franceză în engleză şi, după o perioadă de
timp, s-a întors în franceză.
Numele, nouă perfect necunoscut până acum, al oraşului turcesc Sevaiu s-a perpetuat
în denumirea identică, sevaiu a unui « brocart de mătase », atestat în T din 1863; în ŞIO I,
p. CCX acest termen este citat printre « cumaşuri » « stofe scumpe », dar a ieşit de mult
din uzul limbii române.
Portul indian Surat, centru de textile, explică numele mătăsii cu o faţă lucioasă –
surah, termen inexistent în DOOM şi în alte dicţionare ale limbii române – provenită în
română direct din fr. surah, atestat din 1883 în PR, care a derivat din toponimul de sursă
indiană.
Numele oraşului Tafilalet din Maroc (acum este numele unei regiuni a Saharei
marocane) explică etimologic substantivul filaliu (T – 1840, învechit azi) care
desemnează o ţesătură foarte fină; cum în oraşul Tafilalet se fabrica această pânză, ea a
fost denumită după numele său (ŞIO, II, p. 171)
Oraşul Tulle, capitala departamentului francez Corrèze, este la originea numelui
ţesăturii tul, (termenul este pronuţat cu u v. DOOM) aceasta, fiind o pânză foarte fină şi
străvezie de mătase, bumbac sau din fibre sintetice. Are o textură specială alcătuită din
minuscule ochiuri rotunde sau poligonale şi se foloseşte la rochii, la voalul de mireasă, la
perdele etc. Etimologic, în română, tul provine direct din fr. tulle (atestat din 1765 în PR),
care reprezintă numele oraşului amintit, dar este posibil – este adevărat cu mai puţine
şanse de veridicitate – să se explice şi din germ. Tull.
Tseutung, numele unui oraş din China unde se fabricau stofe, este la originea numelui
satin. În L şi, mai pe larg în PR şi în Graur, DCC este explicat cum Tseutung a devenit în
ar. Zaitun, şi apoi atlas zaituni (deci atlas din oraşul Zaituni) care a trecut în limbile
romanice sub forma aceituni în sp., setino în it. şi satin în fr. (cunoscut din sec. al XIV-
lea), formă care explică direct rom .satin. În DOOM se recomandă pronunţarea cu –in,
deşi, în limba curentă, la final, se rosteşte -en, variantă prezentă în DEX 2.
Oraşul Vichy, celebru pentru apele sale termale, este cunoscut şi în lumea textilelor
prin ţesătura eponimă, vichy, atestată în fr. din 1904 în PR (v. şi Thesaurus, 810, 4). Este
vorba de o pânză din bumbac căreia îi sunt specifice pătrăţelele colorate în roşu sau
albastru. În ţara noastră, în anii ’30-40 această ţesătură era obligatorie pentru cămăşile sau
şorţuleţele care făceau parte din uniforma elevilor şi a elevelor din clasele primare. Astăzi
vişí-ul (scris aici aşa cum se pronunţă, dar neînregistrat în principalele dicţionare ale
limbii române şi nici în DOOM) se utilizează în special pentru cămăşile bărbăteşti.
Am lăsat pentru la sfârşit – trecând peste criteriul alfabetic – un oraş care şi-a pus
« amprenta » lingvistică în nu mai puţin decât patru denumiri de ţesături . Este vorba de
numele oraşului Damasc, capitala Siriei, care se recunoaşte în următoarele patru nume,
dintre care numai unul este unanim cunoscut până astăzi şi anume, foarte “transparentul”,
damasc (1690 T), o ţesătură fabricată odinioară în Damasc, mai ales din mătase, cu
diferite motive desenate, din in sau din lână, folosită pentru lenjerie de pat, de masă,
odăjdii etc. Al doilea nume cu aceeaşi etimologie este adamască (1588 DA), o stofă
scumpă de mătase, fabricată în Damasc ţesută cu flori, damasc. Deosebirea etimologică
notabilă dintre cele două ţesături, cu aceeaşi textură, este că prima îşi are originea în
limba italiană, pe când cea de a doua se explică prin lat. medievală în unele dicţionare şi
din rusă în altele; în plus, cel de al doilea termen este învechit. Următoarele două cuvinte
pornesc nu direct de la forma iniţială Damasc, ci de la forma turcească a toponimului
discutat şi anume Şam. Aceasta a dat naştere ţesăturilor şam(ă) şi şamalagea . Dacă prima
formă se poate uşor recunoaşte din toponimul Şam, cea de a doua este un substantiv
compus, format din şam + alagea. Şam(ă) (1710 T) are exact sensul « damască » şi este
discutată în ŞIO II, p. 334. A doua denumire, şamalgea (1753 T), are semnificaţia
« alagea de Şam », şi, ca şi şam, este de sursă turcă. Termenul şamalagea s-a constituit
prin adăugarea la şam a substantivului alagea care, la rândul său, provine din termenul de
sursă turcească alagea din domeniul textilelor (v. ŞIO II, p.14 şi 335). De menţionat că,
în IO, la p. 14, Şăineanu notează despre alagea « Prima din numeroasele stofe de mătase
fabricate în Orient şi care serveau la confecţionarea vesmintelor luxoase ale boierimii
noastre din trecut ». Primele trei din aceste patru nume de ţesături formează un grup
sinonimic perfect, ceea ce este relativ rar în cazul textilelor! Al patrulea termen,
şamalagea, are un sens puţin diferit dată fiind accepţia aubstantivului alagea « stofă de
mătase vărgată ».
b) Alteori, denumirile unor textile se explică etimologic din toponime care se referă la
unele spaţii geografice mai mari decât ale oraşelor: nume de continente, de ţări sau de
suprafeţe largi din anumite ţări:
 Stofa fină, mixtă (din lână şi mătase) numită alpaca (formă recomandată în DOOM),
este ţesută din lâna unor mamifere originare din America de Sud care poartă acelaşi nume
şi sunt producătoarele lânei respective. În română, termenul a parvenit prin fr. alpaca,
alpaga, atestat din 1834, în PR.
Numele continentului America este implicat în denumirea ţesăturii americă, atestată
din 1795 T, sub formele pânză de America şi americă, cu sensul « pânză de bumbac de
calitate inferioară », semnificaţie care se regăseşte şi în arom amiricancă «pânză subţire
de calitate inferioară ». Sala, afirmă: în Av., I, p. 62 »Negustorii ambulanţi care vindeau
această pânză se lăudau că au adus-o de la mari depărtări, din America ». Verbul folosit
aici, « se lăudau » induce ideea că, de fapt, negustorii nu spuneau adevărul, deci nu ar fi
vorba de o origine reală atât de îndepărtată, geografic vorbind.
Nici toponimicul Anglia nu se bucură, în domeniul textilelor de prea multă
consideraţie dacă ar fi să judecăm în funcţie de ţesătura numită anglie, azi învechită şi
populară, care se referă de asemenea la un material de calitate inferioară (atestată la Iorga
aproximativ în 1700, v. T), importată din Anglia. Sala, loc. cit. dă aceeaşi explicaţie ca la
americă: « Acelaşi fenomen stă la baza denumirii unui alt produs, anglie, termen
învechit, pe care aceeaşi negustori ambulanţi declarau că îl aduceau din Anglia ». După T.
acest termen ar fi venit în rom. din ngr. agglia « Anglia » sau din srb. anglija care are un
sens mult mai « înalt » calitativ, desemnând « englisches Tuch »: Aceasta, v. mai jos, este
o stofă de mare preţ în raport cu ţesăturile provenite din alte regiuni ale pământului. Într-
adevăr, numele Anglia există ca adjectiv însoţitor al substantivului stofă în sintagma stofă
englezească, cu un sens mai mult decât pozitiv, desemnând o stofă de cea mai bună
calitate, în primul rând datorită însuşirilor lânei din care se confecţiona.
Caşmir, stat din India, este vestit pentru o rasă de capre (aceleaşi animale trăiesc şi în
Tibet), cunoscute pentru părul lor fin şi mătăsos, din care se confecţionează o ţesătură
moale şi fină; atât rasa de capre cât şi ţesătura din lâna acestora poartă numele caşmir.
Termenul a fost introdus în rom. din fr. cachemir, unde este atestat din 1803 în PR. După
Graur, DCC acest termen ar proveni din numele unui oraş indian, Kaemiras care s-a
transmis limbii fran-ceze. Oricum, originea indiană a acestei ţesături este sigură .
China este « implicată » în numele ţesăturii crepdeşin, pe care-l scriem aşa cum se
rosteşte în limba română şi cum apare în DE (s.v. crep) sau în MDN. Ultima silabă, –şin,
reprezintă pronunţarea numelui ţării China în limba franceză; acest nume, sub această
formă, a pătruns în română prin intermediul limbii franceze din crepe de Chine. După
cum este bine ştiut, China a fost şi este o producătoare redutabilă în domeniul
mătăsurilor.
Flandra este la originea numelui materialului numit felendreş (1587 T). Este un
material fin de tipul catifelei sau al postavului originar din Flandra, regiune a Belgiei
renumită prin ţesătoriile sale. Astăzi termenul felendreş, cunoscut sub forma mai multor
variante fonetice, nu mai circulă decât, rar, regional, în Moldova. În limba română a fost
împrumutat din germ. flandrisch « din Flandra »
Toponimul Hollstein, care desemnează o parte din landul Schleswig-Hollstein este la
originea etimonului unei ţesături de bumbac, alestancă, cunoscute regional, în Moldova,
atestată din 1850 T. Se consideră că etimonul direct ar fi rus. holstinka; în T este indicată
forma rus. cholostinka (alestancă are variantele alestincă, halastancă, mai apropiate de
etimonul rusesc), ţesătură care provine din numele geografic Hollstein (T, DA, DEX 2).
 Numele Indiei s-a păstrat în română şi sub formă textilă în substantivul indian,
ţesătură de bumbac, subţire, rezistentă şi fină, folosită pentru obiecte de lenjerie de pat, în
special, fabricată, la origine, în India. În mod direct indian provine în limba noastră din fr.
indienne atestat din 1632 în PR.
Numele Olandei se regăseşte în ţesătura olanda, pânza de in de bună calitate cu o
textură densă şi fină, fabricată în Olanda şi atestată în limba română din 1766 T. În rom.
acest termen ne-a parvenit prin imtermediul limbii franceze, unde ţesătura hollande este
cunoscută din 1598, şi, poate, şi din it. olanda, atestat din 1561 Z
Toponimul Panama se regăseşte în numele unei împletituri din paie obţinute din
frunzele unui palmier care creşte în această ţară precum şi într-o ţesătură de bumbac care
imită împletitura din paiele de Panama. Termenul a fost împrumutat în română din fr.
panama, atestat din 1842 în PR.
Shantoung, numele unei regiuni din China, a dat în germ. Schantung şi în fr.
shantoung care explică în mod direct numele românesc şantung, o cunoscută ţesătură de
mătase naturală sau de in din fire de grosimi diferite, ceea ce îi dă o suprafaţă reliefată
inegal. Graur, DCC derivă pe şantung din chineză şi, direct, exclusiv din germ. –
interpretare pe care nu o putem considera unica adevărată – v. şi PR unde numele acestei.
ţesături este atestat din 1907 (spre deosebire de ediţiile mai vechi unde este atestat din
1910, o dovadă în plus pentru seriozitatea cu care se lucrează la predatări în elaborarea
anuală a acestui dicţionar)
Siberia, numele unui ţinut foarte întins din nord-estul Asiei, în cea mai mare parte
aparţinând Rusiei este etimonul denumirii unei ţesături foarte groase, călduroase care se
chiamă sibir şi este de mult cunoscută în ţara noastră, (cel puţin din anii ’30-‘40 ai
secolului trecut) dar pe care nu am găsit-o înregistrată în dicţionare. Sinonimul actual
poate fi considerat materialul sintetic cu numele polar, un produs sintetic.
Tibetul, regiune autonomă la vest de China, a împrumutat numele său unui tip de lână
(v. şi caşmir, mai sus) provenită din acest ţinut întins, ca şi a unei ţesături din lâna
respectivă (azi termenul tibet cu acest sens textil este învechit). În limba română tibet pare
a avea o origine multiplă: în DE din fr. thibet, (neatestat în L, PR), în DEX din fr. tibet
(nici sub această formă nu este atestat în fr.) sau din germ. Tibet, în DLR din tc. Tibet .
c) Dar nu numai oraşele sau ţările cu o industrie textilă veche şi foarte cunoscută stau
la baza denumirilor unor ţesături, ci şi, mai rar, este adevărat, alte denumiri geografice, de
ex. numele unor m u n ţ i.
Dintre oronime amintim aici munţii Cheviots dintre Anglia şi Scoţia, care, vestiţi
pentru creşterea unei rase de oi cu lâna albă şi fină, cu firul lung, le-au dat numele acestor
oi, şi anume şeviot, precum şi stofei ţesute din lâna lor de bună calitate sau în amestec cu
fibre sintetice. Aceste sensuri, consemnate în DEX, derivă direct din fr. cheviotte.
Termenul fr. este atestat în PR din 1872, şi, la rândul său, provine din engl. cheviot,
atestat din 1856, care desemna un tip de oaie din Scoţia, crescută în munţii responsabili
de această denumire ..
Şi un f l u v i u poate fi vectorul unei denumiri textile. Astfel, pentru a se explica
numele tweed al unei stofe din fire foarte fine, fabricată mai întâi în Scoţia, ne putem
adresa engl tweed, »stofă englezească, lucrată cu mâna:şi hainele confecţionate din
această stofă », alterare a scoţianului tweel, engl. twill, probabil sub influenţa
hidronimului Tweed, fluviu costier între Scoţia şi Anglia. Tweed a pătruns în franceză, cu
aceeaşi formă, din 1844 în PR.
O i n s u l ă cum este Jersey, cea mai mare şi mai populată dintre insulele Anglo-
Normande, stă la baza ţesăturii jerse (în DOOM se indică forma jerseu atât pentru
ţesătură cât şi pentru obiectul confecţionat din acesta) şi a atâtor obiecte de îmbrăcăminte
cu largă răspândire în lume şi în ţara noastră; în română acest termen provine direct din fr.
jersey, atestat din 1666 în PR, la rândul său împrumutat din engleză.
A r h i p e l a g u l Shetland din Marea Britanie a dat numele atât lânei oilor din aceste
insule cât şi ţesăturilor confecţionate din această lână. În limba română termenul shetland
a intrat din fr. shetland (atestat din 1894 în PR), la rândul său provenit din engleză.
Dacă extindem puţin cercetarea, observăm că realaţiile cu locul de baştină al unor
ţesături sau fire textile sunt mai numeroase, chiar dacă nu merg până la a explica e t i m o
l o g i i l e diverşilor termeni textili, ci doar indică
d) specificul l o c a l i z ă r i i lor. Câteva exemple :
Prosperul oraş Alep din vestul Siriei este legat de termenul, învechit în română.
ghermesut (1698 T) ce reprezintă “un atlaz cu ape din Alep” cf. ŞIO II, p. 180 unde se
arată că în limba noastră ghermesut provine din tc. germsud « satin rezistent ». Graur,
DCC îl explică din combinarea între pers. garm « cald » şi sud « folos » care a dat în tc.
termenul germsud “un fel de stofă” (de observat slaba relaţie semantică între elementele
alcătuitoare şi accepţia noului lexem!). Oricum, legătura făcută de Şăineanu cu oraşul
Alep nu este etimologică., ci doar din perspectiva localizării tipului de ţesătură. De
menţionat că, alături de Alep, în IO I, p. CCX Şăineanu plasează şi numele încă a două
oraşe: Şam, numele turcesc al oraşului Damasc (cum am amintit mai sus) şi al oraşului
Misir .
Un alt exemplu în acelaşi sens poate fi temenul învechit tiftic care desemnează un fel
de alpaca şi este lucrat din lână de capre de Tibet (ŞIO II, 360, atestat din 1870), în care
Tibetul nu are legătură etimologică cu denumirea tiftic; acesta se explică prin turcă, din
cuvântul tiftik (aceeaşi etimologie şi în DLR) care desemnează o lână albă, pură, în
special cea de angora. În DLR se dă ca sinonime pentru lâna respectivă, angora şi
mohairul.
În fine, unele ţesături, extrapolând de la geografie la istorie, dar rămânând în cadrul
numelor proprii, prin antonomază, poartă numele unor p e r s o a n e, evident legate într-
un anumit fel de aria textilelor. Astfel, dintre antroponime ne interesează pentru ţesături
următoarele:
Batist(ă) – ţesătura foarte fină din in sau bumbac, utilizată pentru batiste şi pentru
lenjeria de corp – îşi datorează numele primului fabricant al acestei pânze subţiri, Baptiste
de Cambrai (sec. XIII); întâiele batiste au fost fabricate în oraşul Cambrai care, după cum
am semnalat şi la chembrică, era faimos prin tradiţia sa în industria textilă (v. Sala, Av. I,
p. 94). În franceză, batiste – atestat din 1590 în PR – a fost împrumutat în română în sec.
al XIX-lea.
Jacard este numele unei ţesături inventate de Joseph Marie Jacquard în 1789 şi
lucrate cu ajutorul unui dispozitiv special montat la războaiele de ţesut. În română
provine din fr. jacquard, atestat din 1834 în PR. Pentru istoria textilelor din ţara noastră
ar trebui menţionat că la Bucureşti exista o fabrică numită Jacquard în care, un fapt poate
mai puţin cunoscut, a început să lucreze, ca ucenică întru ale textilelor, marea viitoare
« chimistă » Elena Ceauşescu, între anii 1933, când avea 18 ani, şi 1939… Informaţia
aceasta apare la 16 I 1980 (deci la o săptămână după marea zi de la 7 ian, când s-a născut
E. C., sărbătorită cu fastul de tristă amintire, şi cu câteva luni înainte de ultima sa
lamentabilă vizită oficială, cu « soţul », în Franţa…) în revista din exil BIRE redactată şi
tipărită din foarte puţinii săi bani de un ziarist român de origine grecească, René
Théo(dosiadis), exilat în Franţa din 1948 (vezi. Manolescu, Enc. ex. p. 92)
Prince de Galles (v. Thesaurus, 810. 4) – stofă cu linii încrucişate care formează
carouri, pe un fond de culoare deschisă, atestat în fr. din 1951 în PR – îşi are originea în
numele propriu Prince de Galles..
În unele cazuri nu am reuşit să identificăm cui îi aparţine numele propriu prezent în
denumirea unor ţesături. Astfel, deşi numele propriu feminin Georgette apare atât în voal
Georgette cât şi în crep Georgette nu se ştie la cine anume se referă.; interesant este că în
PR crep Georgette este scris cu majusculă şi, într-o paranteză, cu literă mică, deci
georgette, dar nicăieri în PR nu apare un termen comun georgette! Cine va fi fost rămâne
o mică enigmă de descoperit altădată, de altcineva!.
Materialul textil şi cel geografic prezentat mai sus permite conturarea câtorva
concluzii:
1. O primă concluzie conduce către separarea textilelor de mai sus în câteva categorii,
în funcţie de g r a d u l de a c t u a l i t a t e al termenilor supuşi discuţiei.
a). Grupa întâi cuprinde termenii cunoscuţi în limba română comună de astăzi.
Desigur, aici trebuie făcută observaţia generală că este foarte greu de stabilit acest
concept, « limba română comună », pentru că nu tot ce cunoaşte cineva de la oraş ştie şi
un om dintr-un sat îndepărtat de altele, nu tot ce îi este familiar unei persoane cu mai
multă şcoală echivalează cu posibilităţile de cunoaştere ale uneia mai puţin cultivate,
pentru a nu mai aminti de diferenţele în funcţie de profesiune, de generaţie, de mediu etc
etc. Aici trebuie citată opinia corectă a Rodicăi Zafiu,din România .literară 47, 2009, p.
15, după care « una dintre utopiile regimului totalitar a fost cea a impunerii unei limbi
comune, omogene, fără diferenţieri sociale », care este împotriva oricărei limbi « vii » în
care nu poate fi trecută cu vederea « seva « proaspătă adusă de limbajul familiar,
profesional, argotic etc.precum şi « sedimentele » cuprinse în limbajul regional, arhaic
etc.! Cu această ocazie ne exprimăm bucuria că aceeaşi autoare a luat în consideraţie, în
numerele 44 şi 45 din R. lit, unii termeni textili cu o utilizare particulară).
În această primă categorie intră termeni precum: americă, creton, jean, madipolon,
muselină, nanchin, poplin, organdi, tul, satin, surah, damasc, stofă englezească, caşmir,
crepdeşin, indian, olandă, sibir, şantung, panama, jerse. De menţionat bizara situaţie a
substantivului americă despre care în DEX 2 se afirmă, în definiţie, că e numele dat « în
trecut » pânzei…, dar o sumară anchetă lingvistică printre mai multe persoane, de vârste
diferite, a avut ca rezultat că america este o pânză relativ cunoscută, drept care am
încadrat-o la prima categorie
b) Termeni învechiţi şi sau regionali: buhur, chembrică, gaz, felendreş, filaliu,
adamască, şamă, şamalgea, anglie, alestancă, belacoasă, şeviot
c) Termeni greu de încadraţi în primele două grupe de mai sus: denim, madras,
vichí (vişí), suedină, polar, fildecos, tibet, tweed, shetland
2. O altă concluzie, de data aceasta cu caracter strict e t i m o l o g i c: unii termeni
poartă cel puţin din perspectiva unor vorbitori ai limbii române, denumiri
« transparente », care le desvăluie rapid originea, deşi şi aici trebuie făcute o distincţie
între: a) termeni textili care au la origine termeni geografici (mai mult ca probabil)
unanim cunoscuţi:de ex. americă, damasc, caşmir, indian, olandă, dar sunt b) şi alţi
termeni textili care se explică prin unele toponimice mai puţin cunoscute, de ex.: creton,
nankin, madras, vişí, tibet, panama, şantung; în mare parte, în această situaţie, denumirile
de materiale textile fiind mai răspândite, acestea din urmă sunt mai cunoscute decât
toponimele respective şi, în general, vorbitorii limbii române nu fac legătura între numele
geografic şi un anumit tip de ţesătură.
În alte cazuri însă problemele sunt mai complicate şi înţelegerea etimologiei este
îngreunată cel puţin din două motive:
a) Unele denumiri geografice care stau la baza unor nume de ţesături. sunt prea puţin,
ca să nu spunem, de loc cunoscute nu numai publicului larg ci şi celui mai cultivat. De ex.
cine cunoaşte oraşul Surat(e) din India ca să poată înţelege că acesta explică numele
mătăsii surah, pentru a nu mai adăuga că finalele (-t şi –h) fiind diferite, cineva care ar
(re)cunoaşte numele oraşului cu greu ar putea face asocierea între cele două denumiri .
Pentru a ne apropia de locul ocupat de ţara noastră pe glob, geografic vorbind, să luăm
câteva exemple din Europa: cine cunoaşte munţii Cheviots din Franţa şi ştie că acolo
creşte o rasă de oi specială ca să facă legătura între acest nume şi cel relativ la numele
lânii sau al ţesăturii denumite şeviot ? sau cine ştie bine despre oraşul Cambrai din Franţa
ca să facă apropierea de ţesătura numită chembrică (pentru a nu mai spune că nici de
chembrică probabil că nu s-a auzit!); la fel, cine recunoaşte numele landului Hollstein în
regionalul alestancă sau numele Flandra în învechitul felendreş, ca să nu mai amintim,
pentru a rămâne în perimetrul Flandrei, de oraşul Poperinghe aparţinând aceleiaşi regiuni,
din care provine, etimologic, numele unei ţesături foarte bine cunoscute, poplinul!
b) Iar alte nume geografice sunt realmente « ascunse » în denumirea unor ţesături, şi,
de ex., nu este prea uşor de detectat de ex. numele oraşului Nimes în denumirea ţesăturii
denim provenită din De Nimes; tot aşa filaliu (termen, la rândul lui, prea puţin cunoscut)
este aproape imposibil de dedus ca etimologie pentru că un ne-specialist în geografie pur
şi simplu nu cunoaşte oraşul de origine al acestei ţesături (Tafilalet din Maroc) şi, chiar
dacă l-ar şti, i-ar fi greu să asocieze filaliu de Tafilalet…La fel nu este prea simplu de
« ghicit » că numele propriu Scoţia este « tupilat » în fildecos şi nici China în crepdeşin.
3. Ştiind că ţesăturile, ca, de altfel, şi felurile de mâncare, dar poate mai rapid decât
acestea, nu au frontiere şi trec cu o anumită « dezinvoltură » dintr-o limbă în alta, prin
comerţ şi prin modă, nu trebuie să ne mirăm de mulţimea acestor denumiri devenite, în
fond, aproape i n t e r n a ţ i o n a l e. Harta geografică a numelor de localităţi, a ţărilor, a
altor denumiri de acest tip are o largă desfăşurare şi se reflectă în mulţimea denumirilor
de ţesături. De remarcat că ţările cu o activitate textilă dezvoltată nu ne-au lăsat, prin
intermediul ţesăturilor, numai numele lor, cum este cazul Angliei, al Chinei, al Flandrei,
al Indiei, al Olandei dar şi numele unor oraşe ale lor – sau din alte ţări (de ex. Franţa) –
celebre pentru anumite textile. Aici trebuie adus în discuţie numele Scoţiei care este un fel
de campioană, ca şi Damascul, v. mai sus, deoarece explică nu mai puţin de trei denumiri
de ţesături. Astfel, aceasta se regăseşte în numele ţesăturii ecosez, acea ţesătură din lână
de obicei în variate culori vii, în carouri mari . Termenul românesc provine din écossais
care este expresia franceză a termenului englez Ecosse (în Scoţia, diversele grupări
/clanuri/ se diferenţiau prin carouri şi culori, ceva oarecum asemănător cu cele purtate în
Italia la Palio din Siena /întrecerea între cartierele oraşului din acest oraş/). Scoţia mai
apare şi în numele unei ţesături preţioase de mătase înflorată numită belacoasă, 1730, DÎ,
azi termen învechit. Conform DÎ, belacoasă provine din rus. bialocos care îşi are originea
în fr. belle Ecosse (sintagmă neatestată în PR). În fine, aşa cum am amintit mai sus,
numele Scoţia se « ascunde » în rom. fildecos, « fir foarte rezistent, originar din Scoţia »
provenit din fr. fil d’Ecosse (în PR s.v. fil). De menţionat că numele acestui gen de fir
mercerizat, folosit în special la fabricarea ciorapilor bărbăteşti de calitate prin anii ’30-40
ai secolului trecut, şi nu numai, nu este înregistrat în dicţionarele noastre .
4. Numele geografice prezente în denumirile ţesăturilor nu sunt decât rareori preluate
direct din limba de origine. În cele mai multe cazuri numele respective ne-au parvenit din
limbi filieră cum este, frecvent, franceza, de ex. pentru gaz, muselină, organdi, nanchin
etc. Acesta este motivul pentru care, de multe ori, numele geografic de la origine nu poate
fi recunoscut în denumirea unei ţesături, el trecând prin mai multe limbi înainte de a
ajunge şi în limba română, de ex. poplin, chembrică, madipolon, satin.
5. În unele cazuri acelaşi nume geografic implicat în denumirea unei ţesături apare şi
în domeniul gastronomic. Astfel, de multe ori unele ţări sau localităţi sunt vestite nu
numai prin industia textilă ci şi prin cea alimentară; iată câteva exemple: Olanda este
cunoscută pentru un tip de brânză care-i este specific, ca şi pentru numele bine ştiutului
material pentru lenjerie; numele oraşului Vichy stă la baza unei ţesături, dar şi al unei
supe specifice pentru sezonul rece, preparată din cartofi şi praz, numită vichyssoise
(termen eronat scris vichyssoisse, cu dublu s în partea finală în AS 895, 2009, p. 13); la
fel, oraşul francez Cambrai, care explică denumirea ţesăturii chembrică, a dat numele
unor celebre produse de cofetărie « betisses de Cambrai », un gen de bomboane cu mentă
foarte apreciate.
Toate elementele cu caracter lingvistico-geografic prezentate până acum se referă la
textilele n a t u r a l e, în principiu ţesute – din cele mai vechi timpuri – din lână, bumbac,
mătase etc. care, până astăzi, sunt considerate, pe drept cuvânt, cele mai bune calitativ şi
care au început să fie industrializate din 1771 (v. DHLFr s.v. cottonnade). Am afirmat
« în principiu, », deorece în vremea din urmă, acestea “ se amestecă”, uneori şi cu mai
noile fibre sintetice (am amintit, de ex., mai sus această « combinaţie » la discuţia despre
şeviot sau tul, dar cazurile similare au devenit, în vremea din urmă, foarte numeroase,
ţesăturile « mixte », alcătuite din fire naturale şi fibre sintetice fiind destul de preţuite.
II. Trecând la categoria mai recentă a fibrelor şi a ţesăturilor n o n-n a t u r a l e, ne
situăm pe la sfârşitul sec. al XIX-lea . Acestea, aşa cum am anunţat încă de la începutul
acestui articol se pot subdivide în două:
II a) fibre şi ţesături a r t i f i c i a l e pe bază de celuloză
Pentru industria fibrelor artificiale, Franţa deţine întâietatea. Pe de o parte trebuie adus
în discuţie aici numele contelui Hilaire de Chardonnet care a depus, concomitent în
Franţa şi în Germania, în 1890 (v. Toussaint Sanat, Vetement, p. 260; v. şi Dimitrescu,
Textile artif. pp. 116-119), cu ocazia Expoziţiei Universale, primul brevet de fabricare a
mătăsii artificiale. Tot acesta a instalat la Besançon, în 1891, prima uzină din lume pentru
producerea fibrelor artificiale de viscoză, soluţia coloidală de celuloză pe baza căreia s-a
născut mătasea artificială, concurenta modernă a mătăsii naturale. (v. DHLFr. s.v. soie).
Materialele artificiale îşi iau avânt odată cu trecerea timpului şi se creează, tot în Franţa,
un Sindicat al textilelor artificiale care, în 1948, aveau o producţie atât de mare încât erau
plasate pe al doilea loc, după bumbac, dar – şi mai important – pe primul loc, înaintea
lânii (Le Monde, 11 VI 1949). În ceea ce priveşte înlocuitorul artificial al lânei, aici se
pare că româna are o anumită importanţă în sensul că acesta poartă numele
« transparent » celolână alcătuit din celo(fibră) şi lână. atestat în DEX, adică din 1975,
dar, de sigur, apărut mai dinainte. Oricum « localizarea » denumirii acestei ţesături
artificiale, este în ţara noastră.
II b) al doilea tip de ţesături n o n-n a t u r a l e este constituit din fibre s i n t e t i c e,
pe bază de poliester, de care lumea întreagă a fost, pur şi simplu, invadată. Este vorba de
cele mai « tinere » ţesături care au apărut în Statele Unite prin procese de polimerizare şi
de policondensare, cam de la sfârşitul primei jumătăţi a sec. al XX-lea. Aceste materiale
recente au ca « emblemă » nailonul, invenţia chimistului american Wallace Hume
Carothers (1896-1937), în ultimul an al vieţii sale. Din anul imediat următor, 1938,
nailonul s-a produs industrial şi s-a comercializat, la început pentru… părul periuţelor de
dinţi şi, din 1939, pentru ciorapii de damă, apoi a trecut la obiectele de lenjerie. şi de-abia
după cel de-al doilea război mondial – timp când era utilizat pentru confecţionarea
paraşutelor – s-a folosit pe scară largă. Astfel, în Franţa ciorapii de nailon, şi aceştia
deveniţi un fel de status simbol, s-au răspândit din 1945, la noi chiar mai târziu, iar actriţa
Irina Petrescu îşi aminteşte într-un interviu ce « sărbătoare « a fost pentru ea că a putut
purta o rochie de nailon la premiera de gală, la Cannes, a filmului « Valurile Dunării » în
1960! (v. Unica, 8, 1998, p. 80).
Căteva observaţii privitoare la cunoaşterea acestor denumiri de ţesături sintetice
astăzi. Ca şi cele naturale, materialele sintetice se pot clasifica în trei categorii după
gradul lor actual de viabilitate:
dintre cele mai cunoscute, şi deci actuale, sunt lexemele: nailon, tergal, helanca, scai,
supraelastic, lastex, lycra, lurex
termeni cunoscuţi mai ales de specialişti, unii fiind termeni ai chimiei, şi mai puţin de
marile mase: caşerat, poliester, polietilenă, poliamidă
termeni (aproape) uitaţi astăzi: clorofibră, dralon, kapron, thinsulate, silon, terital,
orlon, perlon
Din perspectivă etimologică, dintre ţesăturile sintetice, unele sunt de provenienţă
franceză: (material) caşerat, clorofibra, lastex (născut din încrucişarea dintre două
cuvinte franceze – latex şi élastique), poliester, polietilenă, tergal, altele de sursă anglo-
americană ca thinsulate din th(ermal) şi insulat(ion) sau lycra şi lurex care au numele
date în Statele Unite şi anume lycra din 1958 (de întreprinderea Du Pont de Nemours
înfiinţată lângă Welmington în 1802- v. DHLFr, Boutin-Arnaud, Tasnadijan, Le vetement,
p. 4), iar lurex din 1945 (v. DHLFr.); sunt de sursă germană – silonul, de origine italiană
– teritalul, de sorginte oandeză – helanka sau de obârşie rusă – kapronul.
Cele mai multe dintre denumirile de materiale sintetice trebuie însă trecute în
categoria celor cu etimologie multiplă:
a) dublă: (fibre) acrilice – fr., it.; dralon – germ., fr.; microfibră – fr., it.; poliacrilic –
fr., it., stretch – engl., fr., supraelastic – it., fr.; terilenă – fr., it.; vinil – fr., germ.
b) sau triplă: dacron – engl., fr., it.; orlon – fr., rus., germ.; perlon – germ., fr., rus.;
poliamidă – fr., engl., it.; poliuretan fr., engl., rus.
Câteva succinte concluzii relative la ţesăturile sintetice:
 După cum se poate observa, toate aceste materiale non-naturale aparţin, în mare, zonei
americane şi europene, dar prea rar este indicat – aşa cum a rezultat din examinarea
denumirileor ţesăturilor naturale – numele unei ţări, al unui oraş sau al altui teritoriu
precis. Printre excepţii este denumirea materialului suedină în care este evident numele
ţării Suedia. Este vorba de o ţesătură care imită pielea întoarsă; în română suedină,
parvenită direct din fr. suèdine, este un termen atestat în această limbă din. 1931 (PR
2006). Deşi denumirea suedină circulă în limba noastră pentru a denumi tipul de ţesătură
amintit, nu este atestat în MDN apărut în 2007. Aici ar trebui inclusă şi o stofă foarte
uşoară, dar şi foarte călduroasă care se numeşte polar, termen cunoscut în multe limbi din
Apusul Europei de când a început să se fabrice, adică de la sfârşitul secolului trecut, iar la
noi după anul 2000. Probabil că etimonul ar fi regiunea Polară. De menţionat că nici
această denumire nu este înregistrată în ultima ediţie, din 2007, a MDN-ului.
Posibilităţile comerţului sunt infinite în epoca noastră, ceea ce explică în mod direct
etimologia multiplă a celor mai numeroase ţesături de origine sintetică., în special, care,
în mare cantitate nu sunt altceva decât “nume comerciale”, precum am menţionat mai sus
la dacron, helanca, latex, licra, lurex, nailon, orlon, perlon etc. O excepţie, însă, o
constituie denumirile care poartă pecetea numelui ţării noastre, cum vom vedea imediat.
La noi s- acreat o tradiţie, totuşi recentă, de cam 60 de ani, pentru ţesăturile sintetice: din
1946 s-a înfiinţat o şcoală superioară de textile la Bucureşti, iar din 1948, la Politehnică,
Facultatea de Textile, care a fost transferată din 1952 la Iaşi, în cadrul Chimiei
Industriale. Industria textilă plastică românească datează din 1958 şi localităţile cele mai
importante pentru produsele din poliesteri sunt Săvineşti şi Iaşi. (v. Dimitrescu,, Text.
sintetice în Drumul, I, p. 184). Cei de la cârma fabricilor textile româneşti au dat
ţesăturilucrate aici denumiri în care apare numele ţării noastre de ex. relon a fost alcătuit
din re (care provine din iniţiala numelui România) şi (nai)lon; Acelaşi re- ca simbol
pentru România apare în relontex (din relon şi tex(til), relin (din rel(on) şi in; aceasta este
o ţesătură mixtă, alcătuită din o parte sintetică şi alta naturală, inul), Tot din combinaţia
dintre o ţesătură sintetică şi alta de fire naturale s-au născut relotin-ul (din relon şi in) sau
relan-ul (din R(omânia) şi lân(a). Cel mai clar pentru oricine este însă cazul ţesăturii
terom unde termenul românesc apare în partea finală a cuvântului recent construit din
ter(gal) şi rom(ânesc). În alte cazuri, contextele citatelor trimit, clar, la invenţii româneşti,
de ex. la părplast, se aminteşte de un brevet românesc, la tercot de faptul că este un »
material indigen produs la Dacia – Bucureşti, », la altele sunt numite unele localităţi
româneşti unde se produc, de ex. la melană, combinaţie alcătuită din me(tan) şi lână se
indică producţia sa la Săvineşti, în alte situaţii se vorbeşte despre ţesătoria din Seimeni.
Cazul ţesăturii utilizate pe timp de iarnă urson este puţin diferit de celelalte. Urson-ul este
considerat în DEX, DEX 2, DN3 ca fiind de sursă franceză, din ourson, numai că, de data
aceasta apare un « mic » impediment semantic: în fr. subst. ourson cunoaşte astăzi
exclusiv sensul « pui de urs », iar o accepţie învechită » trimite la « blana de urs » care
este, atenţie, »cea …naturală a ursului » (v. TLF s.v.) şi anume cu un sens restrâns la
« acoperământul militar purtat de garda napoleoniană « care era cam departe în timp de
apariţia ţextilelor sintetice!. Situaţia este similară pentru lupon. Ar trebui mereu repetat că
atunci când se stabileşte etimologia unui termen, nu asemănarea sau chiar identitatea
fonetică are întâietatea, ci semantica…
 Dacă la aceste nume de textile sintetice s-a identificat a fi de origine românească un
relativ mare număr, nu întâlnim nici unul printre denumirile celor artificiale (dintre care,
este adevărat, în ţara nostră nu sunt cunoscute, sauf erreur, decât patru v. Dimitrescu,
Text. artif. în Drumul II, pp.118-119), iar dintre cele naturale se poate descoperi, după
ştiinţa noastră în acest stadiu al cercetărilor, unul singur: şi anume barşon « catifea » din
numele oraşului Braşov, cu metateză, provenit din magh. Barsony (Graur,DCC) De
menţionat – deşi nu se referă la textilele noastre!, dar ca o pată de culoare pentru că ne
gândim la un celebru fotograf – că acelaşi toponim, Braşov, a fost ales ca nume al său de
fotograful naturalizat francez Brassai (la origine, Gyula Halasz, 1899- 1984), deoarece s-
a născut în acest oraş. Credem că nu putem decât să ne bucurăm că numele îndrăgitului
nostru Braşov a circulat şi în această formă în lumea largă…
În sfârşit, scurte concluzii generale la această lucrare privitoare la relaţiile dintre
ţesăturile n a t u r a l e şi cele n o n-n a t u r a l e:
Spre deosebire de textilele n a t u r a l e care îşi au obârşia în trei continente – Europa,
Asia şi America, recentele textile n o n-n a t u r a l e sunt produsul numai a două
continente: Europa şi America. Şi anume su n t r e zultatul direct al progresului înregistrat
în chimia practicată în cele două continente încă de la sfârşitul sec. al XIX-lea. Din
America au contribuit fundamental la naşterea noilor ţesături Statele Unite, iar din Europa
mai multe ţări, dintre care în special Franţa şi, mai puţin Italia, Germania. Olanda şi
Rusia, dar şi, aşa cum a putut reieşi din cele afirmate mai sus, şi ţara noastră, este
adevărat cu textile a căror răspândire este verificată numai în interiorul ţării nostre.
Este de subliniat şi o altă distincţie între ţesăturile naturale şi cele sintetice: denumirile
ţesăturilor n a t u r a l e conţin, în bună parte, dovezi g e o g r a f i c e concrete ale originii
lor, aceasta însemnând amintirea oraşelor sau a altor regiuni unde s-au confecţionat la
început, dar despre denumirile textilelor moderne, n o n-n a t u r a l e se ştie cel mult l o c
a l i z a r e a într-o anumită zonă geografică, după indicii, de obicei, extralingvistice, de
tipul cunoaşterii unor savanţi care le-au conceput; o excepţie face prin acel re- iniţial sau -
rom final; ţara noastră, dar despre denumirile astfel alcătuite, amintite mai sus, nu se
poate afirma că au avut o recunoaştere generală…
Trebuie semnalat şi un alt punct care diferenţiază ţesăturile naturale de cele artificiale
sau sintetice: acestea din urmă poartă, în cea mai marte parte, « nume comerciale »,
simple, de obicei transparente.
În fine, comparaţia dintre ţesăturile naturale şi cele non-naturale se poate extinde şi în
privinţa « bibliografiei » româneşti a problemei. Dacă materialele naturale, fiind, în
general, vechi şi foarte vechi, apar în unele volume dedicate acestui domeniu, de ex. în T.
Pamfil, Industria casnică la Români, Bucureşti, Leipzig, Viena, 1910, sau în I. Ionescu-
Muscel, Tratatul de ţesătorie, Bucureşti, 1948, ne dăm uşor seama că, din motive absolut
«obiective », de cronologie, nu au cum să apară în acestea două în special ţesăturile
sintetice a căror « explozie » s-a înregistrat de-abia la mijlocul secolului trecut, deci peste
40 de ani de la tipărirea celei dintâi şi numai peste câţiva ani de la apariţia celei de-a doua
dintre volumelor menţionate.
Acum, când am terminat « împletirea » în « textul » nostru a celor trei discipline
principale discutate aici – geografia, industria « textilă » şi lingvistica – nu a părut
deplasată, trebuie nu să punem punct, ci, în consens cu tema noastră, să facem un nod atât
« firelor naturale » cât şi « fibrelor sintetice » care ne-au călăuzit până acum. Dar nodul
nu ar trebui să fie prea strâns pentru a da posibilitate cercetătorilor viitori să « însăileze »,
adaugând « tramei » de acum alte denumiri de « ţesături » cu o etimologie explicabilă
prin toponime, a căror examinare poate ar conduce şi către alte concluzii. Prin investigaţia
de faţă nu am făcut decât să deschidem un drum. Succes noilor veniţi!

(Limba română, controverse. Delimitări, noi ipoteze, editori Rodica Zafiu, Adina
Dragomirescu, Alexandru Nicolae, Bucureşti, 2010, Bucureşti, pp. 239-251)

BIBLIOGRAFIE, SURSE, ABREVIERI

Boutin-Arnaud – Tasnadijan, Le vetement – M.N. Boutin-Arnaud, Sandine Tasnadijan, Le

vetement, Paris, 1997
DA – Dicţionarul Academiei, din 1913
DCR – Dimtrescu, Florica, Dicţionar de cuvinte recente, Bucureşti, ed- I, 1982
DCR 2 –Dimirescu, Florica, Dicţionar de cuvinte recente, Bucureşti, ed. a II-a, 1997
DE – Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, ed.Tudora Şandru
Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin, Bucureşti, 2001
DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, ed. I-a, 1975
DEX 2 – Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, ed. a ii-a, 1997
DHLFr – Dictionnaire historique de la langue française. Sous la direction de Alain Rey, Paris,
1992
DÎ – Gheorghe Chivu, Emanuela Buză, Alexandra Roman Moraru, Dicţionarul împrumuturilor
latino-romanice în limba română veche (1421-1760), Bucureşti, 1992
DLR – Dicţionarul limbii române, Bucureşti, din 1956
DOOM – Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ed. a II-a, coordonator:
Ioana Vintilă-Rădulescu Bucureşti, 2005
DN 3 – Fl. Marcu, C. Maneca, Dicţionar de neologisme, ed. a III-a, Bucureşti, 1978
Dimitrescu, Vintage – Florica Dimitrescu, Un tip special al împrumuturilor în limba română;
studiu de caz- vintage (sub tipar)
Dimitrescu, Drumul – Florica Dimitrescu, Drumul neîntrerupt al limbii române, vol. I, Cluj-
Napoca, 2002, vol. al II-lea, 2003
Dimitrescu, Text artif. – Florica Dimitrescu, Denumirile textilelor artificiale în limba română în
Drumul, II
Dimitrescu, Text. sint. – Florica Dimitrescu, Denumirile textilelor sintetice în limba română în
Drumul, I.
Graur, DCC – Alexandru Graur, Dicţionar de cuvinte călătoare, Bucureşti, 1978
L – Le Petit Larousse, Paris, 2000
Manolescu, Enc. ex. – Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc, Bucureşti, 2003
MDN – Fl. Marcu, Marele Dicţionar de Neologisme, ed. a IX-a, revăzută, augmentată şi
actualizată, Bucureşti, 2007
PR – Paul Robert, Le petit Robert, Paris, 2006
Sala, Av. – Marius Sala, Aventurile unor cuvinte româneşti, vol. I, 2005, Bucureşti, vol. al II-lea,
2006
ŞIO I – Lazăr Şăineanu, Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române, I, Introducere,
Bucureşti, 1900
ŞIO II – Lazăr Şăineanu, Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române, II, Vocabularul,
Bucureşti, 1900
T – H. Tiktin, Rumanisch-Deutsches Worterbuch, 3., neubearbeitete Auflage,
Paul Miron und Elsa Luder, vol I-III, Wiesbaden, 2001-2005
Thesaurus – Thesaurus Larousse sous la direction de Daniel Péchoin
TLFr – Le trésor de la langue française, Nancy, din 1971
Toussaint-Sanat, Vetement – Magnelonne Toussaint Sanat, Histoire technique et morale du
vetement, Bordas, Paris, Paris, 1990
 O perspectivă etimologico-semantică asupra denumirilor de materiale textile în
limba română

În cele ce urmează vom urmări un fragment dintr-o lucrare mai dezvoltată care are ca
obiect isoricul denumirilor de textile în limba română. De precizat că nu ne propunem să
examinăm exhaustiv, terminologia sectorială a industriei textile care ne-ar obliga să luăm
în seamă o mulţime de aspecte, de ex. totalitatea produselor textile (aici am intra pe
teritoriul îmbrăcămintei, al modei), instrumentele de lucru ale textilelor – începând cu
acul sau cu războiul de ţesut casnic şi sfârşind cu cele mai noi agregate moderne din
marile filaturi şi fabrici textile – apoi acţiunile fundamentale exprimate prin verbe
precum a ţese, a urzi, a merceriza, a carda etc. sau felul de prezentare al fibrelor textile,
de ex. sub formă de jurubiţă, scul, ghem etc. Acestea toate, alături de alte ipostaze, pot
forma obiectul a numeroase alte cercetări şi, succint au fost luate în discuţie pentru limba
nostră în DAS 577 pp. 260-261 sau, comparativ, de ex. pentru limba franceză, în
Thésaurus Larousse, 810, pp. 566-567.
. În ceea ce ne priveşte ne-am restrâns investigaţiile la 1) materiile prime care
furnizează fibrele textile, la 2) ţesăturile executate din ele, şi, eventual, la 3) unele obiecte
de îmbrăcăminte sau la accesorii care au acelaşi nume ca fibrele sau ca ţesătura
respectivă. La corpusul nostru de termeni prezentat mai jos prima şi a treia categorie sunt
aleatorii, în timp ce elementul central, s i n e q u a n o n, îl reprezintă ţ e s ă t u r i l e
propriu zise.
Trebuie precizat că fibrele textile au o dublă origine: fibre n a t u r a l e (la rândul lor
separate în fibre de provenienţă a n i m a l ă şi fibre de sursă v e g e t a l ă) şi fibre n o n-n
a t u r a l e dintre care unele sunt s i n t e t i c e (pe bază de polimerizare şi
policondensare) şi altele a r t i f i c i a l e (pe bază de (nitro)-celuloză (am cercetat
ultimele două categorii în Dimitrescu, Text. sint. şi Text. artif.).
Din varietatea clasificărilor din diferite perspective (de ex. după criteriul cronologic
sau după cel spaţial, etimologic, semantic, morfologic, după posibilităţile de a da naştere
la expresii sau la locuţiuni în limba română etc.) aici ne vom opri la un aspect dublu şi
anume la cel e t i m o l o g i co-s e m a n t i c : prin urmare vom consemna denumirile
ţesăturilor din română din punctul de vedere al originii lor etimologice directe, dar,
uneori, vom nota şi o serie de explicaţii cerute de etimologia îndepărtată. De asemenea
vom ţine seama de sensul/sensurile etimonului şi de cel/cele ale termenului rezultat în
limba română..
În mod poate nu foarte surprinzător pentru. cine cunoaşte istoria lexicului limbii
române, marea majoritate a terminologiei textile aşa cum ne-am propus să o examinăm,
aparţine limbii latine, apoi elementelor slave, turceşti etc., neologismelor de tip italian,
francez, englez, derivatelor pe teren românesc etc. Dintre toate, în abordarea de astăzi
vom lua în discuţie exclusiv elementele de provenienţă t u r c ă şi i t a l i a n ă, deci ne
vom rezuma la două etape diferite din trecutul limbii noastre.

I. Elemente româneşti din sfera textilelor de origine t u r c ă

Înainte de a intra propriu-zis în subiectul anunţat, trebuie subliniat că pentru termenii
de provenienţă turcă sunt indispensabile cunoscutele trei volume ale lui L. Şăineanu
consacrate Influenţei orientale asupra limbei şi culturei române, Bucureşti, 1900 (ŞIO):
Nu ne putem abţine de a nu cita ultimele sale cuvinte din prefaţa la vol. al II, în nov.
1990, când « îşi lua « rămas bun » de la acestă operă: « Această carte mi-e îndoit de
dragă: ea m-a făcut să simţ primele emoţiuni ale cercetării ştiinţifice şi mi-a picurta
balsamul alinării în grelele nevoi ale vieţii »(câteva rânduri mai sus scrisese:, în acest
sens,: »copleşit de nedreptatea omenească » p. v). De asemenea sunt foarte utile, prin
completările aduse sau/şi printr-o serie de interpretări importante, ca şi printr-o
impresionantă documentare, lucrările recente ale lui E. Suciu, dedicate aceleiaşi teme:
Cuvinte româneşti de origine turcă (OT), Bucureşti, 2006, Influenţa turcă asupra limbii
română, I, Studiu monografic, (IT) Bucureşti, 2009, Influenţa turcă asupra limbii
române, II, Dicţionarul cuvintelor româneşti de origine turcă (DCT) Bucureşti, 2010.
Acestea au survenit la mai bine de 100 de ani de la apariţia celor trei volume ale lui
Şăineanu, când autorul avea 41 de ani. Dar ar trebui amintit că în acest an, 2011, se
împlinesc 135 de ani de când tânărul L. Şăineanu, de numai 28 de ani atunci, şi-a susţinut
(şi tipărit) teza de doctorat cu o operă de pionierat în lingvistica epocii, Încercare asupra
semasiologiei limbii române (1887).
Termenii din domeniul textilelor de origine turcă în limba română asupra cărora ne
vom comcentra atenţia sunt, în ordine alfabetică, următorii 75 de termeni:
Aba, agabaniu, alagea, astar atlaz, basma, benic, bogasiu, borangic, buhur, bumbac,
calafat, calemcheriu, catifea,ceatma, cedar-bizie cergă, chilim, ciripie, cit, citarea,
cofterie, cumaş, cutnie, darai,diba, dimie, dulghet, duşeclâc, enghiurşal, filaliu, frenghie,
găitan, ggeanfes, ear,, ghermesut, hagemiş, halali, harea, hasa, hataia, hindiu, ibrişin,
lahur, lavdan, mahut, maie, maraş, mohair, musul,, pruzugiuc saia, sandal, sarghiu,
selimie, serasir, sevaiu, stambol’’- ???şal(i ??’’’),, şahmarand, şal, şaliu,’’’’ şamă’’’,
şamalagea, şiac, taftă, taratli, tiftic, tiriplic, tocat, tulpan, zarafir, zarpa, zof,
Din perspectivă e t i m o l o g i c ă şi s e m a n t i c ă s-au putut contura cinci direcţii:
Termeni în care semantismul etimonului turcesc este identic cu cel al termenului
din română: 49
ABA s.f. T 1529, DCT 1621, DA 1660 – « Postav de lână groasă, pănură” (în
Moldova). Din tc. aba « postav gros folosit pentru veşmintele unor ordine de dervişi sau
de călugări greci » cu observaţia din ŞIO II; 4 că « dintre numeroasele numiri de stofe, de
fabricaţiune orientală care ne-au venit de-a-dreptul de la turci, nici una n-a ajuns la o
răspândire mai mare ca abaua, ce constituie şi astăzi un obiect important de industrie
casnică a ţărancelor noastre « -De notat că « astăzi » se referă la anul 1900, anul apariţiei
ŞIO. Trebuie subliniată „implantarea” în română a vocabulei aba dovedită prin
numeroasele sale derivate: abagiu, abager, abageresc, abagerie, abăioară, abăluţă, cele
mai multe dispărute din limba actuală, chiar şi din cea regională, populară. În legătură cu
aceşti termeni, trebuie menţionat că abagiii formau „înainte un isnaf sau corporaţiune” ca
şi croitorii,. şalvaragii etc.
 AGABANI(U) s.n. ŞIO III 2, T, DCT 1785 – « O stofă scumpă orientală ţesută cu fir
de argint, sevaiu”. Din tc. agabâni “stofă preţioasă din care îşi fac turcii turbanele ». În
DA agabaniu este considerat un «cuvânt literar rar”.
ALAGEA s.f. T 1549, DCT 1716- 1. “Ţesătură de mătase vărgată, citarea ” 2.
Înşelăciune, belea, păţanie” 3. „Tărăboi, gălăgie”. Din tc.alagea “numele unei stofe de
mătase vărgată”; în ŞIO II, p.14 precizarea “prima din numeroasele stofe de mătase
fabricate în Orient şi care serveau la confecţionarea veşmintelor luxoase ale boierimii
noastre din trecut”; v. şi ŞIO, I, p. CCX:» alagea de Halep, de Misir şi de Şam
(şamalagea, v. mai jos). De menţionat că acest termen a căpătat şi sensul « înşelăciune »
în expresiile a păţi (căpăta) o alagea « a fi amăgit sau păcălit ». Şăineanu, IO II, p. 14,
observă că acest sens figurat « pare a se raporta la daravelile nu tocmai oneste cu stofele
de mătase ».sau de la sensul din turcă „nărav, deprindere rea”. După DCT sensul 1 poate
proveni şi din adj, tc. alaca „pestriţ, multicolor”, iar sensurile 2 şi 3 din tc. alaca/lik/
„vrajbă, scandal”
ASTAR s.n. T, DCT 1508 (DLRV), ŞIO II 27 1761 – « Pânză groasă de căptuşit
hainele »; bogasiu, etamină ». Din tc. astar « pânză. grosolană care serveşte la dubluri
«; DA.
ATLAZ s.n DCT 1462, .T 1463 DERS, ŞIO II; 1588 – “Mătase fină şi lucioasă,
satin”. Din tc.atlaz ”satin”, care, la rândul lui, provine din adjectivul ar. atlas “neted,
fin”(v. Graur, DCC, p. 23)
BENIC s.n. ŞIO III, 17, DCT 1588 „Atlaz cu picăţele”. Din tc. benek, benik „idem”
Este hapax legomenon.
BOGASIU s..n., BOGASIE s.f. T, DCT (DERS) 1474,.DLRV 1508,ŞIO II, 55, DA
1588 – 1. « Pânză fină şi lucioasă care servea în special pentru dubluri, astar » 2. (Munt.,
Olt) « Aţă, fire de cusut ». Din tc. bogasi « idem „.
BORANGIC, BURUNGIC et. s.n., (în DA şi în ŞIO II multe variante fonetice!) ŞIO
II, 58, DCT, T 1761 – 1. « Fir neprelucat de mătase depănat de pe gogoşile viermilor de
mătase » 2. « Mătasea toarsă di acest fir, gălbuie sau albă, foarte uşoară, gaz, crep, voal»
3. « Diferite feluri de ţesături de borangic ». Din tc. burunguk « mătase brută, aşa cum
iese din cocon; stofa din această mătase »; DA, DE.
CALAFAT s.n. DE sec. XVII, DCT „începutul sec. al XVIII-lea” – ”Material textil
destrămat şi îmbibat cu catran, folosit la etanşarea încheieturilor vaselor plutitoare”. Din
tc. kalafat”idem”. După Suciu, OT p.p. 140, 162 este o „condensare” din tc. kalafat
„îmbibare” şi ustupu”câlţi”. De observat că acest termen a devenit în română toponimic,
numele unui oraş de la malul Dunării, unde, probabil, se construiau sau se reparau vasele
cu calafat. Se pare, însă, că numele oraşului Calafat (atestat ca sat din 1424), nu a
parvenit în română direct din turcă ci prin intermediul limbilor bulgară sau greacă,
probabil de la antroponimul Calafat, v., azi, Calafateanu, Calafeteanu (D. top II). Trebuie
menţionat că acest termen, amintit în ŞIO I, CCXXIV într-o înşiruire de termeni de sursă
turcă din domeniul navigaţiei, nu apare în ŞIO în calitate de cuvânt-titlu; DA
CATIFEA s. f. DCT 1579, T aprox. 1594. – 1. » Ţesătură fină şi preţioasă de mătase,
de lână, de bumbac, cu faţa alcătuită din perişori deşi, fini şi scurţi «, velur; 2. »catifeluţă,
panseluţă » (ŞIO II, p.194); 3. « varietate de vin roşu » (DCT). Din tc. Kadife « idem »
(ar. katife); Graur, DCC: ar. qatifa > tc. kadife> n.gr. katifes. Sala, Av. II, p. 105-6
aminteşte că acest termen are comun cu altul, din domeniul cofetăriei, cataif (tot termen
turcesc, din kataif, v. ŞIO II; p. 94, cf. Graur, DCC s.v.), tocmai acei perişori care la
prăjitură se prepară dintr-un fel de tăiţei de aluat cu mult zahăr sau miere; aceştia
formează stratul de jos şi cel de sus al prăjiturii între care se intercalează un strat gros de
frişcă, drept care aceasta poartă, în română, numele de cataif cu frişcă, deseori
« prescurtat » în cataif, ca şi când s-ar cumpăra, la cofetărie, numai acei « tăiţei » şi nu
întreaga prăjitură!. Sala, ibidem arată că termenul catifea are foarte multe sinonime –
toate având o gamă largă etimologică – reprezentative atât pentru limba veche cât şi
pentru cea regională sau actuală, de ex.: pluş şi velur din fr., plisă din pol., barşon din
magh., urşinic din gr., somot din germ.; printre acestea, unul singur este tot de sursă
turcească şi anume ceatmá.
CEATMA s.f. T, DCT 1509 DERS-ŞIO III; 40, 1557 1. »Un tip de ţesătură fină, de
mătase, adesea înflorată, catifea ».2. (Dobrogea)« Bârnă utilizată la construcţia
fântânilor »(sens prezent în DCT). Din tc. ceatma “idem”, 1 şi „bârnă”, 2; În DA
„ţesătură de mătase pentru covoare şi perne «. ŞIO I, p. CCX sub forma ciatma.
CEDAR-BIZIE s. f. ŞIO, III, 141 DCT 1761« Un fel de pânză, în DCT este glosat
« pânză de cort », cu etim. « din tc. cadir bezi » idem, în care « cadir « cort » şi bez
« pânză ». În ŞIO:din tc. cadyry bezi « pânză verde ca paiul grâului v.Suciu, OT 141, v. în
DA ceadiriu « verde ca pânza de cort ». Este hapax legomenon deoarece atât Şăineanu
cât şi Suciu pornesc de la aceeaşi sursă, Tarif 1761.
CHILIM s.n. T. 1620, (în DOR, ca antroponim); DCT 1761 (dar aici este citat şi anul
1620 când este consemnat acest termen „probabil ca împrumut anrtroponimic”)–
1. »Ţesătură în formă de covor (turcesc) înflorat, cu motivele decorative pe cele două
feţe, scoarţă »; 2. « Tip de broderie făcută cu fire de lână sau de mătase pe etamină sau pe
canava «, sens neconsemnat în . ŞIO II, p. 111 . Din tc. kilim « idem »; DA, DEX.. De
menţionat că în DCT cel de–al doilea sens al termenului chilim este datat şi anume în a
doua jumătate a sec, al XX-lea.
CIRIPIE s.f. (Munt., în special) T, DCT 1703 – « Un tip de sfoară vopsită cu roşu
folosită de dulgheri pentru a trage linii drepte». Din tc. çirpi « Firul de plumb folosit de
dulgheri »; ŞIO II, p. 134, DA.
CIT s.n. ŞIO II, T, DCT 1761 – 1. «Material textul ieftin înflorat şi lustruit, (cunoscut
mai ales în Moldova, învechit în celelalte regiuni) cu care se îmbracă scaunele şi saltelele,
stambă»; ŞIO II, p. 136 consemnează exclusiv acest sens; 2.”Fir de bumbac vopsit,
arnici”. V. sintagmele cit de Tocat, cit tocat în exemplele date de Şăineanu în IO II, s.v.
cit „Cit de calitate superioară” Din tc. cit « tip de indian, stofă vărgată »; TDRG, DA
CITAREA, CETARIE, CITARIE etc. s.f. DCT 1777; ŞIO II, p. 135, T 1786 – (înv.
păstrat doar în poezia populară). « Stofă fină, vărgată din care se confecţionau hainele
boierilor români sau anteriele preoţilor în trecut, alagea ». Din tc.cetaré, cetari « stofă
uşoartă cu trama compusă dintr-un fir de mătase şi trei fire de bumbac ». DEX .
COFTERIE s.f. T, DCT -1509 DERS, DLRV; DA, 1536, fără indicarea etimologiei. –
1. » Stofă preţioasă din care se confecţionau caftane şi dulămi boiereşti « (în DCT este
înregistrat numai acest sens); 2. »Un fel de postav »; 3. « Un fel de mătase, în cântecele
dobrogene » (cele trei sensuri în ŞIO II, pp 140-1); Mărgărit, I.S. p.p. 58-59 arată însă că
aria de difuzare a sensului al treilea este mai largă, fiind atestat şi în Muntenia şi
Moldova. Din tc. kufteri « idem » (pers. kufter « ţesătură »), DE din tc. kofter; Suciu, OT,
p. 57 atrage atenţia asupra variantei, apărute prin metateză, coroftie
 CUMAŞ s.n. DCT 1590. T aprox. 1780 – 1. « Materie de mătase pt. haine boiereşti «
1793, 2. » Stofă, mai ales de mătase, pentru rochii », – « Un anumit tip de om (mai ales)
neserios, pramatie, (în ŞIO II, p. 149 este consemnat sensul « om de valoare, mai adesea
ironic »). Din tc. kumaş « mătase, brocart »; DA
CUTNIE, s.f. T, DCT 1588 ŞIO II 1761 – « „Ţesătură din mătase amestscată cu
bumbac, varietate de satinet, provenită în special din Brusa ». Din tc kutni, kutnu « satin
amestecat cu bumbac » (termen înrudit cu cotonul care provine din ar. kutun « coton »);
DA, DEX .
DIBA s.f. ŞIO I, p. CCX, ŞIO III, p. 47, DCT 1693- “Stofă scumpă, de mătase,
brocart. Din tc. diba „idem”.
DIMIE s.f. ŞIO II, DCT 1693 T 1699 – 1, .« Ţesătură groasă, flanelată, mai ales albă,
din lână pentru haine ţărăneşti, barchet, 2. „Aba, pănură, şiac” (sinonimia prezentă în
DCT.), 3. „Pantaloni ţărăneşti largi, confecţionaţi din dimie”. Din tc dimi « idem » 1, 3,
care. la rândul său se explică în Graur DCC din gr. mitos « fir » compus cu -di « dublu”.
În ŞIO II, 157 se precizează că dimia îşi lărgeşte sfera de circulaţie în detrimentul abalei
« care a şi dispărut în unele locuri » (amintim că este vorba de anul 1900); DA.DEX
FRENGHIE s.f. DCT 1563; ŞIO, II, p.175, T 1564 – « Stofă scumpă, brocart, serasiu,
şahmarand, zarpa, zarafir” (DCT, s.v.) ». Din tc. frengi « brocart »; DEX.
GĂITAN s. n., DCT 1509;T 1698, ŞIO II 1761 – 1. « Şiret împletit sau răsucit din fir
de aţă, bumbac etc. cusut ca ornament «, 2. „Ciucure” (DCT), 3. „Cearcăn la ochi”. (ŞIO
II). Din tc. gaitan “idem”; DA
GEANFES, GIAMFEZ, GIANFES s.n. T, DCT 1852 – « Stofă orientală de
mătase subţire, tafta». Din tc. c(e)anfes „idem”; ŞIO I, p. CCX, ŞIO III, p.149.
.GEAR, GIAR s.n. DCT 1777 ŞIO II, p.188 1786, DE sec. al XIX-lea – 1. „Postav fin
din păr de cămilă”, 2. „Şal făcut din astfel de material, ornamentat cu flori cusute cu
mâna” 3. (Dobrogea, Muntenia) „Broboadă” (sens prezent în DCT). Din tc. car „idem”;
v. ŞIO I, p. CCX unde giar (de India) este trecut printre stofe.
GHERMESUT s.n., DCT 1777; T 1778; ŞIO II 1792 – « Un fel de atlaz cu ape din
Alep, satin ». Din tc. germsud « idem»; DA, DEX; GRAUR, DCC: pers. garm » cald » şi
sud « folos » > tc. germsud « un fel de stofă » .
HALALI(U), HELALIU s.n ŞIO III, 59, T, DCT 1761 – « Stofă orientală, subţire de
mătase şi bumbac » . Din tc. halaly, (literar helaly) „idem”; ŞIO I, p. CCX; DA
HAREA s. f. ŞIO III, 60, T, DCT 1761 – « Un fel de tafta groasă, cu ape, moar » Din
tc hare« idem »; DA: fără indicarea etimologiei
HASA s.f.(Mold.) Este înregistrat în Suciu, în tabelul final din IT, cu nr.1297, la p.650
unde este consemnat cu prima atestare în sec XV/2; T. 1833 – « Un fel de pânză de
bumnbac, mai puţin fină, madipolon ». ŞIO II, p. 211. Din tc. hassa « o specie de pânză
de bumbac »; T: din tc. hasa (bezi), hasse (DA: în arom. hasé « olandă »).
HATAIA sing. tant. ŞIO III, p.62, DA, T, DCT, 1693, DE „sec . al XVII-lea” – “Stofă
scumpă de mătase “. DA: din tc. hatayi, hetayi, propriu „stofă de China”; DCT: din tc.
hatay « idem » v. şi ŞIO I, p. CCX, fără indicaţii etimologice.
IBRIŞIM s.n. T, DCT 1621, ŞIO II p. 222 1669 – 1. » Mătase răsucită, tort de
mătase.«, 2. » Fir de aţă, înfăşurat pe un sul subţire de carton » 3. (fig.) “Bobârnac”.
despre acest sens figurat Şăineanu face observaţia că este „propriu limbii române» . Din
tc. ibrişim « mătase filată; Graur, DCC: din pers. abreşam « mătase înfăşurată » > tc.
ibrişim; DA. DEX...
LAVDAN s.n. DCT, DLR 1726 – „Un fel de ţesătură fină de mătase” . Din tc. laden,
l’avdan(om) „idem” În ŞIO I, p. CCX lavdan este trecut printre cumaşuri.
MUCADIM s.n. T., DCT 1726, .ŞIO III; 82, 1761 – 1. „Stofă de mătase pentru
confecţionat brâie, turbane etc”, 2. „(Olt.) „Brâu roşu”(în DCT). Din tc. mukaddem
„idem” şi „preferabil, marcant” (v- ŞIO) şi /sau din tc. mukadder „apreciat, recunoscut”
(DCT); DLR, DE
SAIA s.f. T, DCT 1850- 1. „Postav de Veneţia, indiferent de calitate”, 2. « Haină din
acest material »; (ŞIO II, 307);1. « Ţesătură (subţire) de bumbac sau lână » 2.
« Îmbrăcăminte din această ţesătură ».(DCT): 3. „ Aţă pentru. însăilat » (DEX); Din
tc.saya « stofă asemănătoare cu serjul”
SANDAL s.n. T, DCT 1728, ŞIO II, p. 313 1745, DE: « Sec. al XVII-lea ». (Mold.,
înv.) – « Ţesătură de mătase sau tafta ». Din tc. sandal « ţesătură de mătase, tafta » .De
menţionat că termenul din aceeaşi familie sandalgealâc, atestat în 1824, este greşit glosat
în DLR „numele unei ţesături de mătase”; de fapt, sensul este „mătăsărie, producţie
industrială de sandaluri”şi provine din tc. sandalcilik „idem”. (Suciu, OT, p. 108, idem
DCT s.v. sandalgealâc. p. 638); DLR
SARGHIE,-IU s.f., s.n. ŞIO III, 159 DCT 1761 – „Pânză (rară) de sac pentru
împachetat” .Din sargy „idem”; DLR
SERASIR, SARASIR s.n. T, DCT 1594 – « Stofă ţesută cu fir de aur; brocart « . Din
tc. seraser (v. ŞIO III, 107, scris şi ser a ser din pers. „cap la cap”), GRAUR, DCC: pers.
sarasar « cap la cap » > tc. seraser « un fel de brocart »; în ŞIO I, p. CCX, serasir
(frenghie »brocart »). De menţionat că în DE se specifică, după ce se menţionează
Lokotsch 1846, pentru vechime, « sec al XIX-lea «, ambele datări foarte tardive în raport
cu prima atestare . DE, DLR,DEX.
ŞAHMARA s.f., ŞAHMARAND, ŞĂMURE T, DCT 1658, ŞIO II, p. 332. 1669 – «
Stofă brodată cu aur şi cu argint, brocart, serasir, frenghie,zarpa, zarafir (sinonimia apare
în DCT). Din tc. şahmeram “brocart”, termen format din şah“rege” şi meram “dorinţă” .
ŞAL s. n. T., DCT 1754, ŞIO II, 313 1761 – 1. « Stofă de lână fină, de caşmir »(sens
arhaic), 2.” Fâşie lungă de stofă sau de mătase înfăşurată de bărbaţi, conform obiceiului
oriental, în jurul capului sau al mijlocului”(sens modern), 3.,” broboadă”, 4. „fular”. Din
tc. şal idem sensurile 1 şi 2, sensurile 3 şi 4, probabil din fr. chale DCT; DE, DEX,DLR.
ŞALI(U) s.n. T, DCT 1761 – 1. „Stofă fină vărgaztă de lână (din păr de lână de capră
de Angora) care se fabrica mai ales la Angora, enghiurşal” 2. (Mold) „Stofă înflorată”.
Din tc. şali”idem”; ŞIO III, 113
ŞIAC, ŞĂIAC, ŞEIAC s.n. T, DCT 1840 1- « Varietate de aba, postav aspru din lână
ţigaie de culoare închisă, ţesută de obicei în casă pentru haine ţărăneşti sau rase
călugăreşti, pănură, aba, dimie ». 2. „Haină confecţionată din şiac”(sens consemnat în
DCT). Din tc. şayak „idem” (cele două sensuri) şi (dial) „fustă”. ŞIO II, 332-3, DE, DLR,
DEX .
s TAFTĂ s.f. T, DCT 1508, DERS, ŞIO II, 343 1588 – 1. « Ţesătură de mătase
lucioasă şi netedă, uni, care produce, în mişcare, un foşnet specific ».2. « Culoare neagră
şi lucioasă (Moldova) . Din pers. tafta « ţesătură lucioasă »; Graur, DCC: ”pers. tafta
“ţesut”(part. pasiv de la taftan “a întoarce, a toarce”), apoi “ţesătură” > tc. tafta.
 TARATLI adj. invar. DCT 1601 – (Despre stofe, ţesături) „Brodat sau ţesut în dungi,
dungat, reiat”. Din tc. tarakli (prin asimilarea t-k – t-t) „idem” (DCT). După Suciu, OT,
117, forma din ŞIO III, 162, taracli, este eronată, ca şi etimonul, numele oraşului turc
Tarakli unde se lucra stofă reiată pentru saltele. Atestat o singură dată, taratli pare a fi un
hapax legomenon (nu este înregistrat în alte dicţionare precum T, DLR, DE)
TIFTIC s.n. ŞIO II, p. 360, DCT 1792, – 1. Scamă pentru răniţi”, ŞIO II, p. 360,
sensul, 2. « Lână de capră de Tibet, un fel de alpaga », 3. „Ţesătură de lână fină de capră
angora, mohair, angora” (DCT 1870). Din tc. tiftik « lână albă, în special cea de angora »
TIRIPLIC s.n. ŞIO II, p. 363, T, DCT 1761 – « Fir răsucit de bumbac mercerizat sau
de mătase, alb sau colorat, folosit la ţesut, brodat sau împletit, bumbăcel »,:2. „Aţă albă
de cusut”, 3. (rar) „Om şmecher, şiret”(ultimele două sensuri în DCT s.v.), 4. „Strună”(în
ŞIO II, p. 362.). Din tc. tire-iplik (din tire « fir de cusut » şi iplik « fir de in »); nu este
înregstrat în DEX
ZARAFIR s.n., DCT -a doua jumătate a sec al XIX-lea – 1. » Fir de aur »; 2. » Stofă
ţesută cu fir de aur, brocart, frenghie, şahmarand, zarpa” (această sinonimie în DCT
s.v.) ». Din.tc. zer « aur »; ŞIO II, p.386.
ZARPA s.f. ZARBA, ZERBAP DCT 1579, T 1582 – 1.(sens arhaic) « Stofă scumpă
de mătase ţesută cu fir de aur şi de argint, brocart, zarafir, şahmarand, frenghie« 2. (sens
modern) « Haină scumpă din această ţesătură « (ŞIO II 387) 3. „Zorzoane, fleacuri”(în
DCT). ŞIO: din zer-baf “stofă ţesută cu aur” din zer »aur » şi bafte « ţesut »; DCT din tc.
zerbaf(t), T: din tc. sarpa”; DE
ZOF, ZUF s. n. DCT 1579, DLR 1726-1733 ŞIO II, 390 1761- 1.« Stofă orientală de
lână fină şi uşoară de Angora care se fabrica în sec. al XVII-al XIX-lea », 2. (învechi) »
Un fel de ţesătură de păr de capră sau de lână în amestec cu mătas, barhet (învechit)
serj ».(DLR). Din tc. sof (suf) « stofă de lână fină şi uşoară folosită în special pentru
hainele preoţilor »; DE .

Din această categorie fac parte 25’’’’’’’ de termeni identici etimologic şi, în plus,
dintre ei, sunt identici şi fonetic 13: aba, agabaniu, alagea, astar, borangic, catifea,
ciripie, chilim, citarea, cumaş, frenghie, găitan, hase. Dintre aceştia puţini însă se
regăsesc astăzi în limba română: aba, borangic, catifea, chilim, găitan,
.
B- Etimonul turcesc este un toponim În cazurile în speţă, numele oraşului în care s-a
lucrat pentru prima dată un anumit material textil, prin metonimie. Tema aceasta a fost
dezvoltată în articolul nostru Lngvistică – geografie în LRC, Bucureşti, 2010 pp.239-252;
8
ENGHIIURŞAL s.n. DCT, 1772 – „Stofă din păr de capră de Angora, şaliu. ŞIO III,
52 „Postav de Angora”. Din tc Engur(u) şalisi, unde Enguru „Angora”; ŞIO I, p. CCX.
FILALIU s.n. T, DCT 1840 – « Ţesătură foarte fină » 2. „Numele unei plante”(DCT).-
Din tc. fileli după numele oraşului Tafilalet din Maroc, unde se fabrica această pânză;
ŞIO II, p. 171. Din tc. fileli, filali „idem; DA, T:” etim. necunoscută”.
LAHUR s.n., DCT 1761, DA 1835 – „Ţesătură de lână fabricată în oraşul Lahor(e)
(India). Din tc. (şali) Lahuri ”şal de Lahor”, v. şi Suciu, TO, p. 15O; ŞIO II, p. 139 s.v.
civit în civit lahor „ ţesătură (albastră)”; ŞIO III, p. 73.
 MUSUL s.n. ŞIO III; p. 87, DCT 1715 – „Muselină, tulpan”. Din tc. Musul / bezi/ în
care Musul, Mosul este numele unui oraş din Turcia, pe malul drept al Tigrului şi bez
„pânză, ţesătură”(Suciu, OT p, 153); musul este forma veche a termenului neologic(cu
aceeaşi origine), muselină, din fr. mousseline; it. mussolina, pentru care v. Graur, DCC;
DLR, DE.
STAMBOL-ŞAL(I) s.ŞIO III, p. 111, DCT 1767 -. „Stofă fină de lână, şaliu, fabricată
la Isambul” 2. „Diferite stofe de Istambul, ţesături fabricate la Constantinopol”(explicaţie
din DCT pe care o considerăm pleonastică.). Din tc. Stambol şali în care Stambol”este
numele turcesc al oraşului Constantinopol „(Vezi .ŞIO II, p.327 şi DCT s.v.
Stambol,”Istanbul, numele turcesc al oraşului Constantinopol, numit în popor şi
Ţarigrad).
ŞAM(Ă) s.f., s.n. T 1710 DCT „începutul sec al XVIII-lea” ŞIO II; p. 334 1882 – 1.
“Pânză orientală de mătase cu flori în ţesătură, damasc(ă)«,. 2. (top.) „Damasc, capitala
Siriei” (DCT). Din tc. Şam « Damasc »; DE, DLR .v şi Suciu, OT p. 157.
ŞAMALAGEA, ŞALAMANGEA etc. s.f. T, DCT 1753, ŞIO II, p. 335 1787 – “Stofă
scumpă de mătase lucrată în Damasc, alagea de Şam, adamască“. Din tc. Şam (Damasc)
şi alageaşi; DA.
TOCAT s.n. DCT 1863, DE „sec al XIX-lea” – „Un tip de stambă, cit de calitate
superioară, indiană”. DCT: din tc. tocat (citi) „idem”; ŞIO III; p. 123: din numele oraşului
turc din Asia, Tokat, la fel la Drimba, citat în DCT s.v. tocat (v. în ŞIO II, s. v. cit,: cit de
Tocat, cit tocat).; Scriban, D.,DE, DLR. v.şi Suciu, OT p. 160
În total din această categorie fac parte 6 termeni+++++++ din care au aceeaşi fonetică
cu originalul turcesc jumătate: sevaiu, şamă, şamalagea, iar cunoscut astăzi ste numai
unul, organdi.
C. Cazuri deosebite, în special termeni cu etimologii controversate:6
BUHUR s.n. DCT 1826, T. 1860 1. « Stofă de mătase sau de lână fină, caşmir » 2.
« Broboadă, basma, tulpan ». 3. (azi – este vorba de anul 1913!) „Un fel de haină
femeiască”. Din tc. buhur «mătase de culoarea fisticului, verde deschis (ŞIO III, 2) » sau
din buhur yun / tuyu kumaşi « stofă din păr de cămilă » (în care yun « lână », tuy « păr »,
kumaş »stofă – DCT. După Graur, DCC, buhur provine din ar. Buhara, numele unui oraş
din Uzbechistan, care a dat în tc. buhur coha « stofă de mătase ». În general, în partea
finală a unui articol din DCT se semnalează prezenţa unor toponime sau antroponime
provenit din termenul discutat. În acest caz ar fi trebuit să se adauge antrop. Buhoreanu,
destul de rar întâlnit, dar prezent în limba actuală; DA, DLR, DEX.
DULGHET s.n. ŞIO III, p. 49, DCT 1790 « Muselină ». ŞIO: din tc. dubet (cu
epenteza lui l) « stofă din Tibet ». Suciu, TO pp. 60-61, DCT nu este de acord cu acesată
etimologie, ci consideră că provine din tc.(învechit şi dialectal) dulbent, dulbet
« muselină », dublet etimologic al rom. tulbent, dulbent, turbent “văl de mireasă, panglică
sau căiţă purtată de femei » (regionalisme din Banat, Ardeal şi din N. Moldovei), al lui
tulpan « muselină, basma în trei colţuri » şi al lui turban « acoperământ de cap al
bărbaţilor din unele ţări orientale »
DUŞECLÂC n. DCT 1726 (« sec. XVIII/1 »); ŞIO III, p. 145 1761 « Pânză groasă
pentru confecţionat saltele«. DCT: din tc. dial. duşeklik « idem », iar după ŞIO, din tc.
duşek « saltea » De observat că în DCT este atestat şi termenul duşec „saltea”, provenit
din tc. duşek „idem”. DA
 MAIE s.f. (Munt.) ŞIO II, p. 243, DCT 1557 – « Stofă scumpă (probabil din păr de
cămilă) din care se făceau caftane”. Nu poate fi socotit acelaşi termen cu maia »chiag »
cu etimonul maya „ferment, chiag, drojdie”(în ŞIO II 243 apar ambele în acelaşi articol)
din cauza diferenţei semantice. Lexemul dim domeniul textilelor – care este înregistrat în
DCT separat de cel din sfera alimentaţiei – provine din tc.maya, maye,”numele unei rase
de cămile”. Suciu dă în OT 90 (v. şi p. 151) explicaţia că ar fi vorba de o „condensare”
dintr-o sintagmă turcească de tipul maye /tuyu/ kumaşi”stofă /din păr/ de cămilă” în care
întâlnim cuvintele maye „femela cămilei, o rasă de cămilă”, tuyu”păr”şi cumaş”stofă”, De
menţionat că în Palia de la Orăştie este atestată, pentru prima dată, în două contexte,
sintagma „păr de cămilă”, azi camilhar (v. Dimitrescu, Reflecţii, idem, O paralelă)
MOHAIR, MUHAIR, MUHAIER etc. T, DCT 1726, ŞIO II; p. 265 1761 – « Păr de
capră angora folosit în industria textilă pentru. fabricarea unor stofe, a unor covoare, a
fetrului » 2. « Postav sau stofă ţesută de călugăriţe din lână amestecată cu păr de capră
angora sau cu fire de mătase ». Din tc. muhayer, mohayer « veşmânt făcut din păr de
capră »; GRAUR, DCC: ar. muhajjar “stofă din păr de capră”> engl. mohair > fr. mohair
.Cum în multe dicţionare (DE, DEX, DLR, MDN) se consideră că acest termen provine
din fr. mohair, limbă care, la rândul ei l-a preluat în 1860 din engleză (PR 2011), credem
că mohair a fost împrumutat în limba română de două ori, din limba turcă. şi din limba
franceză, evident în epoci diferite, deşi este de luat în samă observaţia din DCT s. v
mohair după care „Este puţin probabil ca fr. mohair / pronunţat moer/ să fi fost preluat în
rom.în forma lit. mohair, aşa cum presupun unele dicţionare, de ex. DLR, DEX”. Totuşi
credem că nu este imposibil ca acest termen să se încadreze în categoria celor care au
pătruns în română din limba franceză pe cale scrisă.
SEVAIU, SUVAIU s. n. T 1863; DCT, „mijlocul sec. XIX-lea” – T: “Brocart de
mătase » Din turcă, din numele oraşului Sevay. DCT. „Ţesătură (albă) de mătase brodată
cu fire de aur sau de argint, agabaniu”. Din sevai „idem” Vezi ŞIO III 109 şi ŞIO I, p.
CCX unde sevaiu este citat, alături de alte cumaşuri.
Totalul este de 4 termeni, dinte care 3 au acelaşi aspect fonetic cu originalul turcesc:
ibrişim, maia, mohair, iar cunoscuţi actualmente în română sunt numai 2: ibrişim şi
mohair
D. Termeni la care semantismul etimonului turcesc este altul decât al termenului
din română 4

BASMA s.f. DCT ante 1703 (în IT p. 623 însă, în tabelul final, sub nr. 177, la rubrica
„sec. al XVII”, apare un semn de întrebare…), T 1703, ŞIO II 1792 – 1. « Ţesătură
colorată de lână, bumbac, in, fabricată, la origine, la Tocat (v. tocat) şi Costambol, creton,
stambă” (sinonimia în DCT s.v.) 2. « Broboadă pentru. fete » (nevestele purtau maramă şi
testemel), 3. » Batistă ». Din tc. basma, lit. « impression, empreinte”(în DCT s.v. apare
precizarea „din tc. basma, deverbal din bas „a apăsa, a imprima” şi adjectiv „
confecţionat din material de bumbac imprimat”), evoluţie similară cu cea a termenului
stambă. În ŞIO II, p.41 apare următorul comentariu: « basmaua, ca şi celelalte numiri de
broboade sunt o importaţiune a negoţului oriental » şi se trimite la ŞIO I, p. CCXXXIII
unde sunt menţionate şi o serie de sinonime: basma, boccea, buiama, cimbel, dirmea,
maramă sau năframă, pambriu, peşchir, şal, testemel, tulpan, cu explicaţii relative la
geografie şi etnografie, ca şi la vârsta când le poartă fetele sau femeile etc. Dintre acestea
toate, interesează lucrarea de faţă termenii şal şi tulpan care desemnează, pe lângă un
anumit fel de acoperământ al capului la femei, şi un tip de ţesătură. DA
CALEMCHERIU s. n. T aprox. 1800, DCT 1823 – « Stofă de primă calitate din care
se făceau turbanele şi anteriele, lino”(în ŞIO III, p. 26 se comentează „ca evoluţiune ca
basma”); „Ţesătură pictată cu pensula, imprimeu”(DCT.). Din turc kalem kiari « stofă
colorată cu mâna » (ŞIO); tc. kalemkâri „idem”, literal „obiect pictat cu pensula”; DA
MAHUT s.n., adj. .ŞIO III, p. 74, T, DCT 1693 – „Un tip de postav fin negru sau
albastru deschis”, „postav mahut”. Suciu, OT, DCT: din tc. mahut „vestit, faimos”, în
sintagma mahut (ciuha) kumaş” „stofă (postav) renumită”; DLR.
SELIMIE s.f T, DCT – 1858, DE sec. al XIX-lea. – « Ţesătură de mătase din care se
confecţionau în special anterie şi turbane». DCT: din tc. selimiy(y) e „idem”; ŞIO III, 107,
T: din tc. selimi « turban moale, uşor », În arom. silimie „ţesătură de mătase raiată”, ŞIO
I, p. CCX.
În total, în această categorie sunt cuprin+++++++şi 14 termeni dintre care marea
majoritate, 12, au acelaşi aspect fonetic în tc. şi rom.: atlaz, basma, bogasiu, ceatma,
cergă, cit, cutnie, dimie, saia, selmie, şal, şiac. Dintre aceştia, circulă până astăzi, în
special, unele, în mediul sătesc: atlaz, basm, cergă, cit, dimie, şiac

La cele patru categorii de mai sus trebuie adaugată una care cuprinde termenii din
domeniul textil neconsemnate în cele două principale lucrări dedicate special influenţei
turceşti asupra limbii române şi anume .
E.Termeni neînregistraţi 8 A) în ŞIO:
HAGEMIŞ s.n. DCT 1905 –„Manufactură de Persia, covoare persane” DA: din tc.
(h)agem (Persia, persan) şi suf. colectiv -şi, explicaţie contestată de Suciu OT, pp. 78-79
care propune explicaţia din tc. Acem iş(i) „produse din Persia”, în care Acem „Persia” şi iş
„lucru manual”. Indiferent de etimologia propusă, acest termen are la bază un toponimic
HINDIU, IE adj., s.f. DCT 1777 – 1. “Originar din India, hindus”, 2. „Ţesătură fină de
bumbac fabricată în India, indiană.”. În articolul de faţă ne interesează acest termen
numai cu sensul al doilea, prezent în Suciu, O T p. 80, DCT s.v. ilustrat în DLLV în
Halima, în 1771; termenul mai apare, fără a fi înregistrat ca titlu de articol, în DLLV, la
termenul regional beldar” în “beldare de hindie” “Şaluri de indiană” şi este posibil să aibă
şi o origine maghiară, din magh. Hindi. Cu sensul 2, acest termen apare ca un hapax
legomenon.
MARAŞ s.n DLR, DCT 1832 – ”Un tip de pânză mai deasă şi mai groasă decât
astarul”(v.astar, mai sus) înregistrat în DLR ca s. „învechit”din I. Golescu, Însemnare
acălătoriei mele făcută în anul 1824,1825, 1826, considerat cu „etimologie necunoscută”.
După Suciu, TO, p. 152, DCT provine din tc. Maraş (bezi) în care Maraş este numele
unui oraş din sud-estul Turciei, iar bez ”pânză”
PRUZGIUC ŞIO III:158 1761 « Postav de Brusa ». Etimonul nu este indicat, dar, mai
mult ca sigur provine din n. propriu Brusa şi poate fi considerat un hapax legomenon
DA e ????** ???
B) neînregistraţi în DCT
BUMBAC s.n T 1437- 1 « Plantă textilă din familia malvaceelor, de origine tropicală
şi sub tropicală, cu flori gălbui sau roşietice şi cu fructele capsule care conţin numeroae
seminţe acoperite cu peri pufoşi«, 2. « Fir de bumbac care se foloseşte la cusut (v. aţă,
aţică, bumbăcel) şi la ţesut pânză. Bumbacul colorat este arnici », 3. « Ţesătură din fire de
bumbac ». ŞIO II, p. 63: Din tc. pambuk; Graur, DCC: din pers. Panba > tc. pambuk >
scr. bumbak (în unele limbi este înregistrată varianta pamuk, precum, în antroponimie,
numele scriitorului Orhan Pamuk, câştigătorul Nobelului din anii trecuţi; pambuk este
înrudit cu tc. pembe”culoarea roşu deschis”, ceea ce ne duce cu gândul la romanul
intitulat Roşu al aceluiaşi O. Pamuk).. După DA, DE bumbac a pătruns în română din
mediolatină. În DE s.v. bumbac se arată că prima filatură din ţara noastră a început să-şi
desfăşoare activitatea în 1805, iar primele culturi au început în 1863 în Ilfov.
CERGĂ s.f. ŞIO II, T 1588 – « Ţesătură de lână, pătură ». « Este primul cuvânt
românesc pătruns în maghiară », unde este termen dialectal, atestat în anul 1331, dată pe
care o punem sub semnul îndoielii odată ce, în română, cuvântul cergă este atestat în
1588. Tot aşa cum este greu de ştiut că « In sec. 14 (din acelaşi motiv cu caracter
cronologic invocat mai sus), nu avea sensul de « pătură » ci de « ţesătură. aspră de lână,
făcută de români; velinţă specific românească, ţesută după o tehnică românească « (Sala,
Av. I p 4)1 « denumind obiectul care reprezintă renta feudală » dar cum este un termen
specific popular, el a fost, probabil, preluat în maghiară din română. În română provine
din tc. çerga“cort mic“; DEX: din bg, srb.,după T. apare în toate limbile balcanice (de
fapt, ŞIO II, p. 101 ne trimite la blg., srb., alb., ngr.; DA: din tc. şi se trimite la magh. Dar
e un fals maghiarism, cum a arătat Sala., loc. cit. Etimonul este turcesc (:ŞIO II p.101-2)
şi se pare că, aşa cum apare în DA, este legat de lat. serica trecut în gr. şi apoi în tc. După
Suciu, însă, cergă este trecut din greşeală printre elementele de origine turcă (OT, 241),
justificându-se astfel neinserarea sa printre vocabulele înregistrate în DCT.;
DARAI s.n. ŞIO III, 45, 1761 „Un fel de tafta” din tc darayi „idem”
TULPAN s.n. T 1620 – « Bucată de pânză fină de bumbac: milino sau muselină « .
2. »Broboadă din această pânză » 3. « Turban » ŞIO II, p, 366: din tc. tulbent “care
încântă inima”, » muselină care serveşte la confecţionarea turbanelor »; Suciu, OT,
237 »/tulpan/ este un împrumut venit prin filieră sud dunăreană multiplă » şi nu este
trecut printre împrumuturile din turcă. După Graur, DCC, evoluţia a fost următoarea: ngr.
tulpani, tc tulbent, pers. dulband « turban”(din dil « inimă » şi band « a lega); în DLR de
origine ngr., v. şi DE.

În fine trebuie atrasă atenţia asupra termenului organdi, neînregistrat nici în ŞIO şi
nici în DCT. Cum nici unul dintre cei doi autori ale celor două lucrări fundamentale
referitoare la influenţa turcă asupra limbii române, nu consideră că termenul respectiv
este de sorginte turcească (deşi este socotit în diverse alte surse, de ex. în Graur, DCC, a
fi de sursă orientală – pentru care se invocă-numele -unui oraş din Uzbekistan,
Ourgentch) nu socotim că acesta ar avea ce căuta printre elementele turceşti sigur
împrumutate limbii române.
Două obsrvaţii preliminare: după cum s-a putut, credem, observa, unii termeni de
origine turcă ar fi putut fi încadraţi şi la alte categorii, Este, în special, cazul termenilor
buhur, dulghet, hatai’’’’hindi, hagemiş, maraş,pruzgiuc, sevaiu care s-ar fi putut încadra
la categoria termenilor explicabili etimologic printr-un toponim. A doua se referă
lavocabulele înregistate în limba română ca hapax legomenon: Este cazul unor cuvinte
precum benic, cedar.bizie, darai, dulghet. duşeclâc, sensul al 2-lea al lui hindiu, maie,
maraş, taratli . Dintre acxeţtia, cei mai numeroşi termeni aparţin sec. al 18-lea: cedar-
bizie, darai, dulghet, duşeclâc precum şi hindi cu sensul 2, „indiană”, apoi sec. al 16-
lea: benic şi maie,şi, în fine câte unul p,; pentru sec al 17, taratli şi sec.al 19-lea, maraş.
Toşi aceşti termeni au fost înregistraţi de Suciu în it, dar credem că trebuia trasă atenţia
asupra unui alt hapax şi anume a termenului hindiu şi anume a sensului al doilrea al
său”ţesătură fină de bumbac” care aparţine exclusi o dată în sec. al!(
. Prima observaţie care se impune referitoare la termenii supuşi discuţiei mai sus este
aceea referitoare la gradul de cunoaştere şi de înţelegere astăzi, de v i a b i l i t a t e a
termenilor cercetaţi. Din această perspectivă, lexemele din inventarul stabilit (care,
suntem conştienţi de aceasta, este lacunar…) pot fi separate în trei categorii inegale:
a). prima grupă cuprinde cuvintele, nu foarte multe, conservate în limba actuală (chiar
dacă nu mai sunt „la modă” azi) .Aici trebuie citată opinia corectă a Rodicăi Zafiu din
R.lit. 47, 2009, p. 15, după care « una dintre utopiile regimului totalitar a fost cea a
impunerii unei limbi comune, omogene, fără diferenţieri sociale », care este împotriva
oricărei limbi « vii » în care nu poate fi trecută cu vederea « seva « proaspătă adusă de
limbajul familiar, profesional, argotic etc.precum şi de « sedimentele » cuprinse în
limbajul regional, arhaic etc.! Cu această ocazie ne exprimăm bucuria că aceeaşi autoare a
luat în consideraţie, în în R. lit numerele 25 şi 47, 2009 câţiva termeni textili cu o utilizare
particulară .
Dintre termenii care circulă în limba română curentă, chiar dacă unii cunosc o
frecvenţă redusă fac parte atlaz, basma, borangic, bumbac, Calafat (ca nume propriu,
care, azi, nu mai aminteşte de sensul iniţial) catifea, cergă, chilim, dimie, găitan, ibrişim,
mohair, orgamdi, şal, tafta, tulpan.
b) Termeni necunoscuţi azi în limba română curentă:
alagea, agabaniu, astar, bazea, benic, buhur, calemcheriu, ceatma, cedar
bizie***ciripie, citarea, cofterie, cumaş, cutnie, darai, diba, dulghet,
duşeclâc***enghiur-şal, filaliu, frenghie, ghermesut, giar, giamfes, hagemiş,halaliu,
harea, hasa, hataia, hindiu, lavdan, lahur, maia, maraş’’’musul, pruzuciuc, saia, sandal,
sarghiu’’selimie, serasir, sevai, stambol, şabana, şahmara, şaliu’’şamalgea, şamă,
taratli, tiftic,tocat, tiriplic, zarafir, zarpa, zof.
c) Între cele două categorii de mai sus există numai câţiva termeni care aparţin, ca să
spunem aşa, zonei gri, fiind cunoscuţi măcar de unii vorbitori de astăzi ai limbii române:
aba, bogasiu, cit, şiac. Printre aceştia se află şiac, dar ne îndoim că mai este cunoscută
varianta sa şăiac

Ceea ce poate surprinde, la prima vedere, este marele decalaj dintre prima categorie –
care conţine 15 termeni – şi cea de a doua serie – în care sunt inseraţi 39 de cuvinte ieşite
din uz, deci mai bine decât dublu în raport cu cei cu răspândire azi. Motivaţia constă, de
sigur, în împrejurarea că cele mai multe denumiri de ţesături cu etimon turcesc nu mai
corespund de mult unei realităţi care, în trecut, în Ţările Româneşti, ţinea de un tip de
costumaţie oriental, extrem de luxos, de bogat. Într-adevăr se poate observa că
majoritatea ţesăturilor de origine turcească se referă la stofe, mătăsuri şi la haine scumpe,
de calitate superioară..
Termenii textili sunt definiţi în dicţionare, dar şi în alte lucrări de specialitate, prin
cuvinte care dau explicaţii asupra caracteristicilor acestora. Astfel sunt frecvente în
definiţii –dintre care, pe primul plan, se situează cele date de Şăineanu în IO – o serie de
substantive – de altă provenienţă decât cea turcă – care « garantează » însuşirile
superioare ale unor ţesături; de cele mai multe ori, calitatea se exprimă printr-un grup
nesudat de cuvinte: ţesătură de mătase, stofă de lână fină, stofă de caşmir, stofă de primă
calitate, atlaz cu ape, stofă scumpă, brocart; uneori apar împreună câte două substantive
din domeniul ţesăturilor, de ex. brocart de mătase, totul culminând cu argintul, şi cu
aurul (stofă ţesută cu fir de aur), care se întâmplă să ne întâmpine chiar împreună: (stofă)
brodată cu aur şi cu argint .
Deasemenea abundă unele adjective care scot în relief caracteristicile deosebite ale
ţesăturilor precum: scump (stofă scumpă), fin (mătase fină), preţios (stofă preţioasă),
lucios (mătase lucioasă) şi sinonimul luciu (v. mai jos), subţire (stofă subţire), uşor
(mătase foarte uşoară), transparent (ţesătură transparentă); uneori aceste atribute apar
câte două: lână fină şi uşoară, ţesătură fină şi preţioasă, mătase fină şi lucie sau chiar în
grup de trei: ţesătură subţire, transparentă şi apretată.. De menţionat că la unele veşminte
lucrate din ţesăturile scumpe amintite se precizează cui sunt destinate: « pentru haine
boiereşti ». Este momentul să amintim că rezultatele cercetării întreprinse de Şăineanu în
IO, în special în vol I, au condus către constatarea că atât costumele Domnului şi ale
Doamnei cât şi ale boierilor din epoca fanariotă – reprezentate lingvistic prin termenii
textili discutaţi supra – erau aproape exclusiv de sursă turcească cum tot oriental era, la
femei, şi « dresul feţei » sau « sulimenirea ». Din această perspectivă trebuie semnalat că
Gáldi, în Mots, p. 67-68 îl citează pe Del Chiaro (1718) à propos de descrierea costumelor
din sec. XVIII şi de puţinătatea şi raritatea termenilor greceşti privitori la îmbrăcăminte şi
la articolele de modă în raport cu abundenţa termenilor turceşti: « L’abito de’Valacchi é
totalmente lo stesso con quello dei Turchi » (p. 29) Şi tot Gáldi subliniază la p. 67, nota 1
că « negustorii greci erau obligaţi să vândă mai ales mărfuri turceşti » .
Se putea vorbi, în acele vremuri, de luxul exagerat al boierilor pe care Grigore Ghica
Vodă l-a curmat mergând, într-o bună zi, « fără de veste » la Divan îmbrăcat în « straie de
postav ». Boierii care veneau în felurite veşminte din cele mai scumpe « cumaşuri « (stofe
preţioase), la care adăugau şi blănuri scumpe, s-au ruşinat şi, după două-trei zile, au
început să poarte şi ei haine de postav (ŞIO I, pp. CCVIII-CCIX). Dar luxul boierilor era
mult întrecut de cel al « cocoanelor » care utilizau materiale aduse din Constantinopol, în
primul rând, variate şi enorm de scumpe: catifea, organdi, atlazuri, brocarturi, taftale,
mătăsuri lucrate şi împodobite – aşa cum am menţionat mai sus – cu fir de aur şi de
argint.
Acestei bogăţii nemăsurate i se opunea starea celor de jos, în primul rând a ţărănimii.
Astfel, în unele cazuri apar, în definiţii, precizări care trimit spre lumea satelor sau a
bisericii; se întâlnesc referinţe concrete la hainele ţărăneşti, la anumite veşminte purtate
de ţărăncile (din Muntenia) iar altele la rasele călugăreşti ca şi la lucrările călugăriţelor.
Acelaşi Grigore Ghica a fost cel care a înfiinţat o manufactură de postav, în timp ce în
toată Turcia nu exista nici măcar una. În acel timp oamenii de la ţară se îmbrăcau cu
ţesături lucrate în cea mai mare parte în casă: astfel, postavul era de fabricaţie domestică
(ŞIO I, p. CCXXXIV) şi la fel abaua, dimia, şaiacull. La fel ţărăneşti erau astarul,
basmaua, bazeaua, bogasiul, bumbacul, ciripia, cerga, chilimul, citul, dimia, găitanul,
hasaua, ibrişinul, ipingeaua, saiaua, şabana, tiriplicul. De amintit că, dintre diversele
fibre textile – evident, fără a uita de lână, de in etc., dar aici discutăm numai despre firele
şi despre ţesăturile de origine turcă – bumbacul este cel care procura o bună parte din
îmbrăcămintea sătenilor şi nu este o simplă întâmplare că tocmai bumbacul se află cu
prima sa atestare din sec. al XV-lea, în anul 1437. Se poate afirma şi cu acest prilej că
cercetările lingvistice ajută şi confirmă datele istorice! Şăineanu, O, I, p. CCXXXIV
aminteşte că hainele de bază ale ţăranilor şi anume « cămaşa şi izmenele, nădragii şi
minteanul (« vestă, cu sau fără mâneci ») de vară se urzesc din bumbac care servă şi la
vătuirea zăbunelor» (haină lungă, fără mâneci). Şi în cazul ţesăturilor mai simple
definiţiile textilelor cuprind termeni clari: substantive care se referă la materiale inferioare
calitativ, mai simple şi mai ieftine: pânză de bumbac, stambă, postav sau adjective în
acelaşi ton: ieftin « material ieftin », gros « ţesătură groasă) (acest atribut apare însă şi la
unele ţesăturile scumpe: un fel de tafta groasă, cu ape), aspru (postav aspru) La aceste
adjective se observă uşor că sunt antonimele celor folosite la ţesăturile de calitate: ieftin /
scump-preţios; gros /fin–uşor-transparent; aspru / fin,

Consideraţi din perspectiva p r i m e l o r a t e s t ă r i cunoscute până în momentul de

faţă, termenii textili de sursă turcească se repartizează de-a lungul a cinci secole (din sec.
al XV-lea până în sec. al XIX-lea) în felul următor:
Sec. al XV-lea: bumbac – 1437; atlaz – 1463; bogasiu -1474 (total 3 termeni)
Sec. al XVI-lea: astar, taftă – 1508; ceatma, cofterie – 1509: aba – 1529; alagea –
1549; maia – 1557; frenghie – 1564; zarpa – 1582, cergă, cutnie . 1588, catifea, sarasir
1594 (total 13 termeni)
Sec. al XVII-lea: chilim, tulpan – 1620; ibrişin – 1621; şahmara – 1658; bazea –
1669; şabana – 1683; hataia -. 1693; găitan – 1698; dimie – 1699 (total 9 termeni)
Sec. al XVIII-lea: basma, ciripie – 1703; şamă – 1710; mohair, zof – 1726; sandal –
1728, lavdan – 1743, şamalagea – 1753; şal – 1754; borangic, cit, halaliu, harea, tiriplic
– 1761; ghermesut – 1778; cumaş – 1780; agabaniu – 1785, citarea, giar – 1786; saia –
1788 (total 20 d termeni)
Sec. al XIX-lea: calemcheriu – 1800; hasa – 1833; filaliu, şiac – 1840; giamfes –
1852; selimie – 1858; buhur – 1860; sevaiu – 1863; organdi – 1868; tiftic – 1870 (total 10
termeni).
Se poate observa că cele mai bogate în împrumuturi de termeni textili de origine turcă
au fost secolele al XVI-lea cu 13 lexeme, al XVII-lea cu 9 cuvinte, al XVIII-lea cu 20 de
lexeme turceşti şi al XIX-lea, cu 10 termeni în timp ce sec. al XV-lea a primit cele mai
puţine (3) elemente turceşti din sfera ţesăturilor.
Toţi aceşti termeni pot fi repartizaţi, în interiorul secolelor potrivit unui c r i t e r i u v
a l o r i c, ei denumind, pe de o parte, unele ţesături calitativ s u p e r i o a r e (sup.),
scumpe şi, pe de altă parte, unele calitativ i n f e r i o a r e (inf.), mai ieftine:
Sec. al XV-lea: sup.: atlaz; inf.: bumbac, bogasiu (total 3 dintre care: sup. -1, inf. -2)
Sec .al XVI-lea: sup.: alagea, catifea, ceatma, cofterie, cutnie, frenghie, maia, sarasir,
tafta, zarpa; inf.: aba, astar, cergă (total 13 dintre care: sup- -10, inf. -3)
Sec. al XVII-lea: sup: hataia, şahmara, tulpan; inf.: bazea, chilim, dimie, găitan,
ibrişin, şabana (total 9 dintre care: sup. 3; inf. 6)
Sec. al XVIII-lea: sup.: agabaniu, borangic, citarea, cumaş, ghermesut, giar, halaliu,
harea, lavdan, mohair, sandal, şal, şamalagea, şamă, zof; inf.: basma, ciripie, cit, tiriplic,
saia (total 20 dintre care: sup. -15; inf. – 5)
 Sec. al XIX-lea: sup: buhur, calamcheriu, filaliu, giamfas, organdi, selimie, sevaiu,
tiftic; inf.: hasa, şiac (total 10 dintre care: sup. – 8; inf.: 2)
Potrivit normei adoptate imediat mai sus, elementele desemnând ţesături de calitate
superioară au pătruns în sec. al XVI-lea (10 faţă de 3 inf.), al XVIII-lea (15 în raport cu 5
inf.) şi al XIX-lea (8 raportat la 2 inf.); În schimb, ţesăturile inferioare numite cu termeni
turceşti au câştigat teren, proporţional, în sec. al XV-lea (2 inf. faţă de 1 sup.), al XVII-lea
(6 inf. în raport cu 3 sup.) .
Dacă se combină cele două criterii avute în vedere mai sus (primele atestări ale
împrumuturilor din limba turcă şi calitatea ţesăturilor), se observă că secolele de vârf sunt
sec. al XVI-lea (cu 13 termeni dintre care 10 sup. şi 3 inf.) şi sec.al XVIII (cu 20 de
împrumuturi dintre care 15 sup. şi 5 inf). Se poate confirma astfel, având în vedere cu
precădere tabloul statistic al sec. al XVIII-lea, că epoca fanariotă a impus un foarte mare
număr de termeni în domeniul cercetat, dintre care marea majoritate oglindeşte o societate
bogată şi foarte bogată la vârful ei, aşa după cum s-a putut remarca din cantitatea de
ţesături scumpe folosite.
.
Ce se remarcă, din punct de vedere f o n e t i c la termenii discutaţi supra?
Prima observaţie – şi cea mai generală – se referă la menţinerea accentului pe silaba
finală (ŞIO I, p. L) în cele mai numeroase cazuri. Excepţiile sunt rare şi prezintă, la
substantivele feminine, trecerea lui –a la -ă:cergă, taftă, dar termenul din urmă azi are
accentul pe finala –a (DOOM), numai că, în acest caz precis, credem că nu greşim
considerând că nu turca a impus acest –a accentuat ci că acesată pronunţare ne-a parvenit,
mai târziu, din fr. taffetas, provenit, la origine, şi în franceză, din turco-persană tafta, dar
pătruns în fr. prin it. tafta din 1314 (PR). Marea problemă este însă legată de ani: în
Zingarelli, acest termen este atestat de-abia în 1336 şi pare că termenul it. a fost
împrumutat din fr.! Tot o excepţie la regula generală o constituie termenul atlaz pronunţat
şi cu accentul pe a iniţial „la românii din Austro-Ungaria”, explicat în DA după modelul
limbii germane.
A doua menţiune priveşte împrejurarea că marea majoritate a termenilor supuşi
discuţiei mai sus şi-au păstrat identică forma fonetică în limba română. Pentru aceasta v.
cifrele de la fiecare categorie în parte.
Dar sunt şi situaţii în care se pot identifica unele schimbări fonetice. Iată câteva cazuri:
acestea apar, de ex., la substantivele cu finala în é în turcă redate prin –ea în română:
baze-bazea, katife-catifea, citare-citarea; -i (y) apare în rom.sub forma -ie: dimi-dimie,
frengi-frenghie, cerapi-cerapie, kutny-cutnie; selimi-selimie; alteori, lui -y îi corespunde
în rom. -iu: bogasy-bogasiu, helaly-helaliu. Un caz special apare la lexemul şamă la care
–ă reprezintă o adaptare la substantivele feminine, odată ce etimonul are finală
consonantică, tc. şam. Dintre consoane se observă trecerea de la p la b (în ŞIO I, p. XLIV,
acest fenomen este denumit „alternare”), de ex. pambuc – bumbac sau invers, de la b la p:
tulbent – tulpan, de la d la t: cadife –catifea, germsud – ghermesut; de la c la g: ceanfes –
geanfes; s din tc. a fost adaptat ca z: sof – zof. Puţin diferită este situaţia tc. atlaz în care –z
în rom a trecut la –s, de ex. la unii scriitori din trecut, la Filimon, Bălcescu, dar frecvent şi
azi, în limba vorbită: În DOOM este recomandată forma etimologică atlaz, dar, din acest
punct de vedere, considerăm că poziţia din DEX, unde se ia în consideraţie şi varianta
atlas este cea mai adecvată. De altfel, omonimia cu atlas „colecţie de hărţi, vertebră etc”.
se rezolvă simplu prin contextele total diferite. În fine se poare constata că o serie de
termeni compuşi în turcă. s-au păstrat sudaţi în română: calemcheriu, şahmara, şamalgea,
tiriplic, zarafir, zarpa. După cum se poate remarca, toţi fac parte dintre lexemele ieşite
din uz în limba română.

O observaţie generală pentru termenii discutaţi mai sus: datorită expansiunii limbii
turceşti în Balcani cei mai mulţi se întâlnesc în limbi precum sârba, bulgara, neogreaca,
albaneza etc. Numai cercetări aprofundate, realizare de specialişti în limbile balcanice, ar
putea determina, pentru fiecare cuvânt în parte, etimologia exactă şi anume dacă provin,
în cazul specific al limbii române, direct din turcă sau au pătruns prin filiera unor limbi
balcanice.Să luăm ca exemplu termenul ţol care este considera cu etimologie necunoscută
în T, ca provenind din gr. în DEX sau având etimologie dublă, turcă şi greacă în Scriban
şi în DLRV. Elemente decisive pentru aflarea etimonului precis pot fi anul atestării în
română, regiunea primei înregistrări, semantismul sau fonetismul prezentat etc. Iată, în
speranţa că cineva va continua studiile lui Şăineanu, un câmp fertil pentru investigaţii
etimologice viitoare!
O concluzie la această primă parte a lucrării de faţă este aceea ca, în dicţionarele
ştiinţifice ale limbii române, partea dedicată etimologiei să nu se rezume la trimiterea la
un etimon ci să se indice totdeauna şi s e m n i f i c a ţ i a acestuia. Aceasta se poate face
în două feluri: 1) dacă sensul este acelaşi, printr-un simplu ”idem” plasat după etimon şi
2) dacă sensul etimonului este altul – specificarea acestuia. . Această situaşie atrage după
sine alta şi anum,e necesitatea ca
Trecem acum la

II. Elementele româneşti din aria textilelor de sursă i t a l i a n ă .

Trebuie să ne amintim că, dintre toate limbile de origine latină, cu limba italiană a
stabilit româna cele mai vechi contacte începând din primele decenii ale secolului al XV-
lea, cu consecinţe pe plan lexical, în special (v. Dimitrescu, Elem. it.în Drumul II, p. 127.
v. şi Denumiri în D come devozione, p.113). Din perspectivă linvistică, în DÎ
demonstrează cu prisosinţă acest adevăr irefutabil.
Iată corpus-ul termenilor de provenienţă italiană care denumesc textile, ordonat după
criteriul cronologic:

DAMASC s.n., T 1690, (DÎ, Sala, Cuvintele, p. 90 – 1747), Z 1365, .PR 2011 – 1532
– „Ţesătură uni, de bună calitate, din bumbac sau din mătase, folosită cu predilecţie
pentru lenjeria de pat şi de masă, fabricată odinioară în Damasc, oraş din Siria”. Din it.
damasco, lat. med. damascus, a, um, ngr. damasco. DN3, DEX 2; în T. la etim.
„Gemeineuropeisch”, DE sensul „oţel de Damasc”. Vezi şi (mătase) damascată şi mischie
„oţel” din tc demiski „din Damasc” precum şi numele propriu de familie, Mischie.
STOFĂ s.f. DLR 1732, Z 1667 – „1. Ţesătură consistentă din lână sau din fibre de tip
lână ca şi din fibre sintetice utilizată pentru confecţionarea unor obiecte de îmbrăcăminte,
pentru. tapisarea mobilelor etc.;2. calitate” Din it. stoffa, germ Stoff, cf. fr. étoffe 1241,
din estoffe “material”(PR 1241) DLR, DER, DEX (din germ., it. dar credem că ar fi mai
corect invers: din it., germ. Această ipoteză a noastră este întărită de faptul că primele
citate din DLR prezintă forma stofă, din it. şi nu ştofă, din germ. şi, în plus, concordă cu
explicaţia etimologică-cronologică din GRAUR, DCC: “v. germ stopfon”a îndesa” trece
în italiană, ca derivat regresiv, sub forma stoffa “stofă”care revine în germ. sub forma
Stoff.” Această explicaţie reprezintă un caz pe care l-am numit “bumerang”: un termen
este împrumutat dintr-o limbă 1 într-o altă limbă 2 şi, peste ani, este împrumutat din
limba 2 în limba 1, deci se reîntoarce la limba din care a plecat la început, de obicei cu
fonetismul sau cu semantismul diferit (Dimitrescu, Cuvinte-bumerang,). De observat că
stofă nu este discutat în DÎ care cuprinde lexicul de provenienţă latino-romanică între anii
1421 şi 1760, în timp ce în DLR primul citat datează din acest interval de timp şi anume
din anul 1732. Termenul stofă (pronunţare recomandată în DOOM, se pronunţă şi ştofă,
după germ. Stoff.
ACETAT s.m., DA 1891, PR 2011 – 1787, Z 1795 (sensul textil este prezentat al 2-lea
în Z) – „Material provenit din acetatul de vinil folosit pentru fabricarea de fibre textile
sintetice asemănătoare cu mătasea”. Din fr. acétate, it. acetato. Termenul acetat a fost
consemnat în DN3, dar numai cu semnificaţia din chimie, şi în DEX 2; aici acetat este
socotit a proveni exclusiv din franceză, cesea ce, credem, este restrictiv în raport cu
originea italiană a cuvântului supus discuţiei, origine care nu poate fi eliminată, măcar ca
ipoteză de lucru, mai ales având în vedere că pronunţarea acestui lexem este identică în
română şi în italiană, ceea ce nu se poate afirma despre cuvântul corespunzător din limba
franceză. (v. şi Toussaint Sanat, Le vetement, p. 261). Aici se pune problema dacă acest
termen a fost împrumutat direct, pe cale orală, şi atunci prevalează pronunţarea, sau a fost
împrumutat prin scris (v. Byck, S.A., pp. 253-256), ceea ce este foarte dificil de stabilit în
stadiul actual al cunoştinţelor noastre.
MILANEZ s.n. Cunoscut în română de la începutul sec. al XX-lea – “ Tesătură de
mătase utilizată în special pentru lenjerie, bluze etc. » Din it. milanese, ţesătură cunoscută
în italiană (prezentă în texte italiene pe internet). In Z acest termen are alte semnificaţii, în
primul rând cu caracter gastronomic.
COSTELLA s. f. Cunoscut în română în anii 30-40 ai secolului teecut, Z 1983:
„Ţesătură de bumbac cu un desen în coaste”, unde se explică denumirea costella astfel
”detta così perche fatta a coste”. Din it. costella (cu finala „românizată” – din it. –o în
rom.–ă – după modelul altor ţesături mai vechi în română precum, de ex. stambă). De
observat, din propria mea experienţă, că acest tip de ţesătură din anii 30-40 ai secolului
trecut era „contemporană” cu alte ţesături precum florella (termen neintegrat în
dicţionare) şi tobralco (de origine germană), împreună cu care a dispărut, în ţara noastră,
din comerţ din deceniul al 5-lea al secolului al XX-lea. De remarcat o discrepanţă între
anul 1983 când este considerat că apare acest termen în italiană. şi situaţia din România
unde era cunoscut cu mai bine de o jumătate de secol mai înainte, iar în 1983 ţesătura
costella nu mai era de găsit în comerţ. De sigur că noi cercetări în istoria textilelor din
Italia ar putea duce la predatarea termenului costella. care, după câte am constatat, nu este
înregistrat în dicţionarele limbii române.
FRESCO s.n. Cunoscut în română de la jumătatea secolui trecut, Z 1952 s.v.
frescolana. – „Ţesătură din fire subţiri de lână din care se confecţionează haine de vară”
Din it. fresco di lana sau frescolana; DEX, DN3 din it.
SIMILIPIELE s.f,. Z 1973, PR 2011 -1900. Cunoscut în română din anii 60-70 ai
secolului trecut, are sensul “Materie plastică ce imită pielea naturală, scai »De observat că
în DOOM se recomandă forma cu c, scai; credem că dat fiind că tot în DOOM apar alţi
termeni neologicii cu k (s-ar fi putut propune respectarea scrierii originale, cu k, mai ales
pentru a se evita „confundarea” cu termenul scai din domeniul botanic). Nume comercial.
Din it. similpelle, creat după modelul it. similoro; cf. fr. simili cuir .
POLIAMIDIC adj în sintagma fibră poliamidică, DEX 1975, Z 1983 « Fi
bră care are compoziţia chimică a poliamidei” Din it. poliamidico .(deşi nici explicaţia
din DEX, DEX 2, MDN ca fiind o formaţie românească din poliamidă + suf. –ic nu poate
fi respinsă de plano, ceea ce ar justifica prezenţa acestui termen cel puţin din 1975, în
timp ce în Z este consemnat în 1983!) .
TERITAL s.n., DCR 1962, Z 1960 – “Fibră textilă poliesterică asemănătoare cu
dacronul; tip de ţesătură. mixtă foarte rezistentă. ». Din it. terital. Numele comercial al
terilenei; acest nume a fost înregistrat la Montefibre – o ramură a marelui concern
industrial Montedison, în 1960. DPN 1963, DN3 din it. (în MDN acest termen nu este
inclus). De observat că data primei atestări în română, 1962, precede pe cea consemnată
pentru terital în DPN, 1963, ceea ce înseamnă că cercetări le cronologice aprofundate ar
putea conduce la predatări în italiană. .
Câteva constatări privitoare la această a doua secţiune a lucrării noastre:
După cum reiese din simpla enumerare a denumirilor discutate, 5 reprezintă ţesăturile
din fibre naturale (damasc, stofă, milanez, costella, fresco) iar 4 materialele sintetice
(acetat, similipiele, poliamidic, terital), (v. Dimitrescu, Text. sint., în Drumul, pp. 182-
198) . Marea noutate a sec. al XX-lea referitor la textile a fost aducerea pe primul plan a
fibrelor şi a ţesăturilor sintetice care au invadat pieţele lumii cu produse, în general, mai
ieftine, în timp ce materialele naturale, mai elegante şi mai apreciate în special de femei
(unele dintre acestea nici măcar nu pot utiliza ţesăturile sintetice din cauza alergiilor pe
care le provoacă), dar şi mai scumpe, au devenit mai rare. De amintit că materialul de
sinteză–emblemă în toată lumea a fost nailonul, descoperit, în America, de chimistul
Wallace Hume Carother în ultimul an al vieţii lui, în 1937, comercializat din 1938, mai
întâi pentru…periuţele de dinţi şi apoi, în timpul celui de –al doilea război mondial, la
paraşute. Voga mare a fost însă la jumătatea secolului trecut odată cu intoducerea în
comerţ a celebrilor, pe atunci, „ciorapi de nailon”, adevăraţi „status simbol” în acei ani (v.
Dimitrescu, Textile sint.,p. 187). Este interesant de amintit cât a fost de mândră excelenta
actriţă Irina Petrescu de rochia ei de nailon purtată la Cannes, la premiera de gală a
filmului Valurile Dunării, regizat şi interopretat de marele Liviu Ciulei, după cum rezultă
din. interviul din revista Unica nr. 8 din 1998, p. 8o.
În privinţa materialelor sintetice, denumirile de sursă italiană ne pot face o imagine,
totuşi, destul de palidă despre c a n t i t a t e a r e a l ă a ţesăturile sintetice pentru că, deşi
industria italiană de textile atât din fire naturale cât şi din fibre sintetice, este recunoscută
ca fiind foarte dezvoltată, nu Italia a contribuit cel mai mult la lansarea acestei mari
inovaţii ci alte ţări precum, cu precădere, Statele Unite, Franţa şi Anglia şi, mai puţin,
Germania sau Rusia..
În relaţie cu cele constatate supra, se poate susţine că ţesăturile naturale de origine
italiană au, din p e r s p e c t i v ă c r o n o l o g i c ă, cum este şi firesc, o vechime mai
mare: ţesătura cea mai veche pare a fi damascul, atestat în română în anul 1690, urmat de
stofă, din 1732 şi cam două secole mai târziu, de milanez, de costella. şi de fresco; După
cum rezultă din cele de mai sus, textilele sintetice, prin natura lucrurilor, au « date de
naştere » mai recente: poliamidic, similipiele, terital Dar există şi numele vechi al unui
element de sinteză: acesta este acetatul, prezent din 1891 în Cursul de chimie elementară
(dar atât de « elementară » că titlul se continuă, surprinzător pentru acea vreme, astfel:
« fundat pe teoria atomică ») scris de Petre Poni; celelalte textilele sintetice, în general, se
întâlnesc în jurul jumătăţii secolului al XX-lea sau după aceea.
. Din punctul de vedere al l i m b a j u l u i în care sunt folosiţi şi cunoscuţi termenii
textili inventariaţi, aşa cum am arătat în Denumiri p. p. 120-121, pot fi luate în seamă t r e
i r e g i s t re ale l i m b ii:
1.- termeni folosiţi în l i m b a j u l t e h n i c o-ş t i i n ţ i f i c, cu o circulaţie mai
redusă. Este vorba de limbajul propriu chimiei şi se referă la denumirea substanţelor din
care se realizează diverse fibre sintetice şi ţesăturile rezultate din acestea: acetat,
poliamidic,
2.- termeni folosiţi la început în l i m b a j u l c o m e r c i a l (damasc, stofă, milanez,
costella, fresco, similipiel, terital). Aici se încadrează un mare număr de nume textile
indicate în dicţionare ca fiind « denumiri comerciale “(unora dintre ele, dar din alte arii
semantice cecât a textilelor, le-a acordat atenţie, de curând, R. Zafiu în D.C., articol
apărut în numărul 44. din 2010, al revistei R-lit). Acestea sunt specifice exclusiv în cazul
unor cuvinte mai recente, din categoria materialelor sintetice: similipiele, terital.
3. – termeni folosiţi în l i m b a j u l c o m u n, al « c o n s u m a t o r i l o r »:Primele
două categorii de mai sus sunt cele « creatoare », şi anume chimiştii au plăsmuit numele
termenilor care denumesc substanţele chimice de bază ce alcătuiesc fibrele sintetice, iar,
probabil, negustorii sunt cei care au creat denumirile comerciale ale produselor textile
respective. Limbajul comun nu face decât să preia cele două tipuri de numiri: limba de
toate zilele se alimentează, însă, ceva mai puţin din primul segment chimic, prea marcat
ştiinţific, dar cunoaşte şi mânuieşte, în general exact, terminologia din sectorul al doilea.
Aceasta din cauză că limbajul comercial fiind mai răspândit şi mai permeabil, devine uşor
familiar marilor mase de consumatori care, în acelaşi timp, folosesc nu atât fibrele
« botezate » de chimişti cât, direct, produsele finite rezultate din ele, rod al unei activităţi
lingvistice probabil inconştiente al căror vector au fost şi sunt comercianţii. (v.
Dimitrescu, Textile sint., în Drumul, pp. 191-192)

Înainte de a încheia, succinte concluzii comparative generale despre denumirile

textilelor de sursă turcă şi de sursă italiană. Punctele lor comune, vasele lor comunicante
sunt reprezentate prin simpla întâmplare că denumesc diferite tipuri de ţesături.
Dacă încercăm o p a r a l e l ă între influenţele t u r c ă şi i t a l i a n ă la nivelul
denumirii ţesăturilor suntem puşi în faţa a câtorva aspecte:
1) Din perspectivă cantitativă, este de remarcat că, proporţional, denumirile de sursă
turcă sunt foarte numeroase (76*****, întinse pe 5 secole – al XV-lea –al XIX-lea) în
raport cu cele de origine italiană, puţine la număr (9, provenind din patru secole, al XVII-
ea – al XX-lea).
2) Absolut toate elementele textile de origine turcească aparţin categoriei de ţesături n
a t u r a l e, în timp ce cele de sursă italiană sunt de două feluri în funcţie de momentul
intrării lor în circuitul comercial şi anume cele mai vechi, tot n a t u r a l e, dar altele, cele
cunoscute mai de curând, prezintă inovaţia de a fi n o n-n a t u r a l e; acestea aparţin
categoriei moderne a celor realizate pe bază de poliesteri. În plus, noutatea acestora din a
doua serie este că, unele dintre ele, urmând tendinţelor generale, sunt simple „nume
comerciale”.
3) Cei mai mulţi termeni turceşti se referă la materiale bogate, de lux: În rândul
acestora intră materiale precum agabaniu, alagea, atlaz, borangic, buhur, calemcheriu,
catifea, ceatma, citarea, cofterie, cumaş, filaliu, cutnie, diba, frenghie, ghermesut,
giamfes, giar, halaliu, harea,hataia, lavdan, maia, mohair, organdi, sandal, selimie,
serasir, sevaiu, şal, şam, şahmara, şamalagea, taftă, tiftic, tulpan, zarafir, zarpa, zof . Un
trotal impresionant de 39**????** de termeni, mai bine de4 jumţtate din totalittaea
denumirilor de materiale de sursă turcească! Numai influenţa franceză a mai adus un
număr atât de mare de termeni din zona eleganţei şi a bogăţiei ţesuturilor!-În schimb,
cuvintele de sursă italiană se referă la materiale, în general, obişnuite, care, poate cu
excepţia lexemului damasc, nu intră în categoria luxului.
4) După cum s-a putut constata, cele mai numeroase dintre denumirile de origine turcă
ale ţesăturilor, au ieşit de mult din uzul curent pe când cele italieneşti – cu excepţia
absenţei din comerţ a ţesăturii denumite costella – îşi continuă viaţa, circulând nu numai
la noi ci în lumea largă. Aproape toate ţesăturile sintetice – ca şi denumirile lor – sunt i n t
e r n a ţ i o n a l e. Credem că se poate afirma că aceste denumiri, alături de unele
provenite din alte domenii, au reprezentat a v a n t la l e t t r e, de acum mai bine de
jumătate de secol, un indice însemnat al g l o b a l i z ă r i i actuale.
5) În fine, în timp ce influenţa turcească, cel puţin în domeniul cercetat aici, şi-a
încetat activitatea în urmă cu mult timp, ???????cea italiană, bazându-ne pe faptul că
industria textilă autohtonă, în special cea din Nord, din jurul oraşelor Milano, este în plină
expansiune, probabil se va „exprima” şi mai târziu prin noi materiale, deci şi prin noi
denumiri de textile. Cu alte cuvine, dacă elementele turceşti din textile în limba română
nu credem că mai au un viitor, cele de sursă italiană au viitorul în faţă.
Ne oprim aici cu această abordare etimologico-semantică, care va fi urmată de cea a
textilelor de provenienţă franceză, germană, maghiară, engleză etc, nu înainte însă de
atrage atenţia că explicaţiile etimologico/semantice, aşa cum am afirmat de la început,
constituie doar una dintre f a ţ e t e l e d u b l e ale studiilor posibile asupra domeniului
textilelor care ar trebui extinse sub forma altor examinări atente.
Duşi de „firul”conducător al cercetării noastre, nu ştim dacă „materialul textil”
„croit”aici a avut destulă „stofă”(în sensul de „calitate”), dar numai pe acesta l-am avut la
îndemână să „urzim” „până în pânzele albe” – altfel spus, „din fir a păr” – ”textura”
acestui „text”, deocamdată „însăilat” aici oral şi nici nu am putut să facem cum am fi
dorit „toaleta” „subtilă”(v. Sala, Av.I, pp 240-242, vol. II, pp. 216-217). a fiecărui termen
pentru care am luat ca „pretext” „trama” influenţelor turcă şi italiană, exercitate în
decursul istoriei sinuoase a lexicului limbii române.

(Limba română, ipostaze ale variaţiei lingvistice în memoria profesoarei Georgeta Ciompec,
editori Rodica Zafiu, Camelia Uşurelu, Helga Bogdan Oprea, Bucureşti, 2011, pp. 233-248)

BIBLIOGRAFI E – SURSE – ABREVIERI

Byck, S.A. – Jacques Byck, Studii şi articole, Bucureşti, 1967

DA – Dicţionarul Academiei, Bucureşti, din 1913
DAS – M. Bucă, I. Evseev, Fr. Kiraly, D. Craşoveanu, Livia Vasiluţă, Dicţiuonar analogic şi de
sinonime al limbii române, Bucureşti, 1978
D come devozione – D come devozione, D come durevole. Studii in onore della prof. ssa Doina
Derer a cura di Roxana Utale, Bucureşti, 2009
DCR – Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, Bucureşti, 1983; DCR 2, Bucureşti, 1997
DCT – Emil Suciu, Influenţa turcă asupra limbii române, II Dicţionarul cuvintelor româneşti de
origine turcă, Bucureşti, 2010
DER . Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, ediţie îngrijită de Tudora
Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescui Marin, Bucureşti, 2001
DERS – Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române, Bucureşti, 1981
DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române, ed.I, Bucureşti, 1975
DEX 2 – Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. a II-a, Bucureşti, 199t Dimitrescu, Cuvinte-
bumerang – Florica Dimitrescu, Cuvinte-bumerang. Studiu de caz: neologismul vintage în
Lenguas romanicas
Dimitrescu, Denumiri – Florica Dimitrescu, Denumiri româneşti ale unor materiale textile de
origine italiană în D come devozione
Dimitrescu, Drumul – Florica Dimitrescu, Drumul neîntrerupt al limbii române, Cluj-Napoca,
2002
Dimitrescu, Drumul, II, – Florica Dimitrescu, Drumul neîntrerupt al limbii române, Cluj-Napoca,
2003
Dimitrescu, Elem. it. – Florica Dimitrescu, Elemente italieneşti recente în limba română în
Dimitrescu, Drumul, vol. II, Cluj-Napoca, 2003
Dimitrescu, Lingvistică – geografie – Florica Dimitrescu, Consideraţii asupra denumirilor din
sfera semantică a ţesăturilor în limba română. Între lingvistică şi geografie în LRC, Bicureşti,
2010
Dimitrescu, Text. artif. – Florica Dimitrescu, Denumirile textilelor artificiale în limba română, în
Drumul II, Cluj-Napoca, 2003
Dimitrescu, Textile sint. – Florica Dimitrescu, Denumirile textilelor sintetice în limba română în
Drumul, Cluj-Napoca, 2002
DIR – Documente şi însemnări româneşti din sec. XVI, Bucureşti, 1979
DÎ – Gh. Chivu, Emanuela Buză, Alexandra Roman Moraru, Dicţionarul împrumuturilor latino-
romanice în limba română veche, Bucureşti, 1992
DLLV – Mariana Costinescu, Magdalena Georgescu, Florentina Zgraon, Dicţionarul limbii
române literare vechi(1640-1780). Termeni regionali, Bucureşti, 1987
DLR – Dicţionarul limbii române, serie nouă, Bucureşti, din 1956
DN 3 – Fl. Marcu, C. Maneca, Dictionar de neologisme, ed. a III-a, Bucureşti, 1978
DLRV – Gheorghe Mihăilă, Dicţionarul limbii române vechi, Bucureşti, 1974 ??
DOOM – Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ed. a II-a, coordonator
Ioana Vintilă-Rădulescu, Bucureşti, 2005
DOR – N.A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, 1963
DPN – M. Cortelazzo, U. Cardinale, Dizionario di parole nuove, 1964-1984, Torino, 1986
D.top. – Dicţionarul toponimic al României. Oltenia, vol. II, C-D, sub redacţia lui Gheorghe
Bolocan, Craiova, 1995
Gáldi, L., Mots – L. Gáldi, Les mots d’origine néogrecque à l’époque des Phanariotes, Budapesta
1939
Graur, DCC – Al. Graur, Dicţionar de cuvinte călătoare, Bucureşti, 1978
HEM – B. Petriceicu Hasdeu, Etimologicum Magnum Romaniae, Bucureşti, I-II, 1887, III 1893
LDSR – Lucia Djamo, Limba documentelor slavo-române emise în Ţara Românească în sec- XIV
şi XV, Bucureşi, 1971
Lenguas romanicas – Las lenguas romanicas y la neologia, editor Coman Lupu, Bucureşti, 2010
LRC – Limba română. Controverse, delimitări, noi ipoteze, editori Rodica Zafiu, Adina
Dragomirescu, Alexandru Nicolau, Bucureşti, 2010
Mărgărit, I.S. – Iulia Mărgărit, Ipoteze şi sugestii etimologice Note şi articole, Bucureşti, 2005 -
MDA – Micul Dicţionar Academic, Vol. I, Literele A-C, Bucureşti, 2001
MDN – Florin Marcu, Marele dicţionar de neologisme, Bucureşti, 2007
PR 2011– Le Petit Robert, Paris, 2010
R.lit – România literară, Bucureşti, înainte şi după 1990
Sala, Av. I – Marius Sala, Aventurile unor cuvinte româneşti, I, Bucureşti, 2oo6
Sala, Av. II – Marius Sala, Aventurile unor cuvinte româneşti, ediţia a II-a, Bucureşti, 2006
Sala, Cuvintele – Marius Sala, Cuvintele, mesageri ai istoriei, Bucureşti, 2009
Scriban – August Scriban, Dicţionaru limbii româneşti, ed. II, Iaşi, II, 1929
Suciu, IT – Emil Suciu, Influenţa turcă asupra limbii române I Studiu monografic, Bucureşti, 2009
Suciu, O.T. – Emil Suciu, Cuvinte româneşti de origine turcă, Bucureşti, 2006
ŞIO I, II, III – L. Şăineanu, Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române, I Introducerea –
limba – cultura- resultate – conclusiune – bibliografia, II, Vocabularul, 1: Vorbe populare, III,
Vocabularul, 2 Vorbe istorice, Bucureşti, 1900
T –H. Tiktin, Rumanisch-deutsches Worterbuch, 3 neubearbeite Auflage von Paul Miron und Elsa
Luder, Wiesbaden, Coordonare editorială Nicolae Mocanu şi Eugen Beltechi, Cluj-Napoca
2002-2005
Thesaurus Larousse – Thesaurus Larousse. Des mots aux idées, des idées aux mots sous la
direction de Daniel Péchoin, Paris, 1991
Toussaint Sanat, Le vetement – Magnelonne Toussaint Sanat, Histoire techniquie et morale du
vetement, Paris, 1990
Z – Nicola Zingarelli, Vocabolario della lingua italiana, Lo Zingarelli, Bologna,2008.
Zafiu, D.C. – Rodica Zafiu, Denumiri comerciale în R. lit. 44, 2010
Paralelă lexicală între două texte din sec. al XVI-lea
 Pentru bunul meu coleg Teofil Teaha, în amintirea
seminarelor de limbă română veche conduse de
nepreţuitul nostru profesor Alexandru Rosetti

În ultima vreme ne-am ocupat de unele probleme puse de lexicul secolului al XVI-lea
întâlnit în două lucrări româneşti importante şi, din mai multe puncte de vedere,
comparabile. Este vorba, cronologic, de Tetraevanghelul lui Coresi din 1560-1561,
primul text tipărit în graiul muntean, de mari proporţii atât prin conţinut – cele patru
Evanghelii – cât şi ca număr de pagini, 249 . A doua lucrare de un « calibru » asemănător,
apărută după 20 de ani, este Palia de la Orăştie, din 1581-1582, prima traducere în
română a Genezei şi a Exodului, tipărită într-o regiune din Transilvania căreia nu-i
aparţine nici un alt text din sec. al XVI-lea, op cuprins în 317 pagini. Cele două cărţi au
un număr apropiat de termeni şi de ocurenţe: Tetraevanghelul are 1818 de cuvinte
comune (evident că au fost lăsate la o parte numele proprii din Tetr. – în număr de 219 –
deoarece nu ne pot interesa în articolul de faţă) cu un număr de 56732 de ocurenţe
(Dimitrescu, Struct. etim. p. 89), iar PO aproximativ 2000 de vocabule, cu o frecvenţă de
peste 50.000 de ori (Pamfil, L PO p. 132; aici frecvenţa este socotită la totalul de aproape
2500 de termeni, în care au fost incluse şi numele proprii). Lexemele cuprinse în cele
două texte – care au fost editate după principii asemănătoare, Tetr. de Dimitrescu în 1963,
iar PO de Pamfil în 1968. – pot fi cercetate din foarte multe perspective: etimologic,
semantic, statistic etc. Printre lucrările dedicate în mod special celor două texte sunt, de
ex., pentru Tetr. – Dimitrescu, Struct. etim, idem, Le Tetraév., idem, Reflecţii, iar pentru
Palie – Pamfil, L PO, idem, Elem. reg., idem., Calcuri, idem, Contribuţii, Dimitrescu,
Arta, idem, Observaţii.
De data acesta ne vom limita la a examina în cărţile mai sus numite un singur segment
lexico-semantic, care cuprinde termenii referitori la î m b r ă c ă m i n t e, la ţ e s ă t u r i
şi la î n c ă l ţ ă m i n t e, segment pe care l-am urmărit în două articole recente
(Dimitrescu, Observaţii şi Reflecţii), iar aici vom încerca determinarea unei paralele între
lexicul ariilor amintite în aceste două texte fundamentale pentru sec. al XVI-lea.
În articolul Reflecţii, am selectat următorul corpus pentru Tetr. cu precizarea că aici
vom indica numai înţelesul termenilor necunoscuţi azi sau care prezintă în limba veche
semnificaţii diferite faţă de cele actuale:
Aţă, brâu, canfă « purpură », călţun « încălţăminte, gheată», cămaşă, cârpă, cârpi,
coase, curea, cusătură, dezbrăca, fir, fotă « ştergar, şorţ folosit în trecut la îmbăiere », in,
îmbrăca, împistrit « împodobit », încinge, încălţat, înveli, înveşti « a îmbrăca », necusut,
neîmbrăcat, păr de cămilă, pânză 1. « ţesătură din in, bumbac etc. » 2. « giulgiu, »
pomise(a)lnic, 1. « ştergar » 2.« pânză care se pune special pe faţa mortului », tâmbariu »
manta », toarce, traistă, urzit, veşmânt.
Corpus-ul specificat a fi reprezentativ pentru aria semantică cercetată în Palia de la
Orăştie în articolul Observaţii pp. 107-111 este următorul:
 Acoperământ « veşmânt », beartă « margine, bordura unei haine », brâu, cămăşuie
« haină la preoţii evrei », cheotoare, chindisit « brodat », chindisitură » broderie », coase,
cumânac « acoperământ de cap purtat de preoţii evrei în timpul slujbei religioase», cusut,
desculţa, destrăma, efod » obiect de îmbrăcăminte la preoţii evrei », falon « efod »,
giulgiu « pânză subţire », haină, hojen « îmbrăcăminte la preoţii evrei, pieptar », in,
îmbrăca, îmbrăcăminte, îmbrăcător, încălţăminte, încinge, înveli, învălui, înveşti,
legătură « şiret pentru încălţăminte », mătase, nastur, ochişor « cheotoare », pieptar,
plaşcă 1.«maramă, basma »,2 « manta», pochiolate « văl subţire cu care se acopereau pe
cap preoţii evrei în timpul slujbei religioase », şinor »şnur, şiret », tâmbariu « manta »,
tivit, tivitură, toarce, tort, ţese, ţesut, veşmânt, vison « pânză fină de in », zgarbură »
încălţăminte »
Prima observaţie care se impune cercetând cele două liste cu termeni este de natură
cantitativă: este vorba de 30 de cuvinte în Tetr. şi 44 de lexeme în PO. Diferenţa între
aceste cifre se explică, în cea mai mare parte – fiind vorba de un număr totuşi mare de
termeni – prin prezenţa în PO a multor regionalisme şi arhaisme: – beartă, chindisit,
chindisitură, cumânac, plaşcă, pochiolate, tâmbariu, vison, zgarbură precum şi a unei
serii de termeni de sursă ebraică, referitori la îmbrăcămintea preoţilor: – efod, falon,
hojen.
Din compararea corpusurilor de termeni de mai sus se poate constata că următorii 10
termeni sunt comuni: brâu, coase, îmbrăca, încinge, in, înveli, înveşti, tâmbariu, toarce,
veşmânt. Se observă că ne aflăm, în cea mai mare parte, în faţa unor lexeme din sfera
vestimentaţiei, în special de principalele verbe din domeniul îmbrăcămintei: coase,
îmbrăca, încinge, înveli, înveşti din trei piese de îmbrăcăminte, unul generic, veşmânt, şi
alte două specifice, brâu, şi tâmbariu şi din materialul cel mai răspândit din care se lucrau
hainele în vremea de demult, inul (« Prin munca lor ţesătorii confecţionau din in,
cânepă şi lână materia de bază pentru mai multe meserii, cum ar fi cele ale surtucarilor,
gubarilor, croitorilor, vopsitorilor şi pălărierilor » Ist. Trans. II, p. 201). Un singur verb, a
toarce, aparţine acţiunilor manuale, casnice legate de ţesături. De asemenea, se mai poate
face şi menţiunea că unele cuvinte dintr-un text au un “corespondent” (uneori chiar două)
derivat în celălalt, de ex. cămaşă faţă de cămăşuie, sau îmbrăca în raport cu neîmbrăcat
şi îmbrăcător, din aceeaşi arie a hainelor, şi, în fine, listele conţin într-un text
substantivul. generic încălţăminte faţă de termenul încălţat care ne întâmpină în celălalt
text.
Referindu-ne la “familia de cuvinte” se remarcă prezenţa în Tetr. a trei grupuri
formate din câte două elemente (cârpă / cârpi, îmbrăca / neîmbrăcat) şi unul alcătuit din
trei unităţi lexicale (coase / cusătură / necusut). În PO, numărul familiilor de cuvinte este
mai mare, – cinci – ceea ce se explică ţinând seamă de numărul mai ridicat de termeni
existenţi în PO faţă de Tetr. Este vorba de patru grupuri formate din câte două
constituente (chindisit / chindisitură, tivit / tivitură, coase / cusut, ţese / ţesut) şi unul cu
trei componente (îmbrăca / îmbrăcăminte / îmbrăcător), toate din zona semantică a
vestimentaţiei. Există câteva elemente comune între unele cuvinte (de ex. suf. –ură în
chindisitură, cusătură, tivitură) şi, mai ales, raportul privilegiat între un verb şi formele
lui participiale, în forme pozitive sau negative (coase / cusut / necusut, îmbrăca /
neîmbrăcat, ţese / ţesut).
 De altfel, şi în afara termenilor comuni celor două texte, apar relativ des forme
participiale, chiar în absenţa verbului regent: în Tetr. împistrit, încălţat, urzit sau, în PO:
chindisit, ţesut o dovadă a frecvenţei verbale pe această linie, de natură morfologică,
superioară altor tipuri de derivare.
Dacă punem în paralel termenii din cele două texte referitori la sfera semantică
cercetată, se poate constata că în Tetr.
1) cei mai mulţi aparţin: ariei vestimentare (aici se includ şi cuvintele ce denumesc
unele accesorii, precum şi o serie de verbe specifice) şi anume: brâu, cămaşă, cârpă,
cârpi, coase, curea, cusătură, dezbrăca, fotă, îmbrăca, împistrit, încinge, înveli, înveşti,
necusut, neîmbrăcat, pomise(a)lnic, spărtură „gaură*****
tâmbariu, traistă, veşmânt.
2) numele de ţesături este slab reprezentat: aţă, canfă, fir, in, păr de cămilă, pânză,
toarce, urzit
3) iar sectorul referitor la încălţăminte şi mai redus: călţun, încălţat.
Numitorul comun al acestor termeni este „masculinul”, absolut toate aceste cuvinte
privind pe bărbaţi. Aparent, prin raportare la ceea ce ştim azi că înseamnă fotă, am putea
considera că acest lexem reprezintă un obiect de îmbrăcăminte feminin, dar citind
fragmentul de text din Tetr. care îl conţine, este clar că referinţa se face la un bărbat:
„Simon-Pătru auzind că domnul iaste, încinse-se cu o fotă, era amu gol şi se aruncă în
mare” Tetr. 234r 10 ca, de altfel, şi în alte cazuri în limba română veche: ”Când se făcea
spălare, este obiceiul a se da …Mitropolitului o fotă cu care se împregiură” Gheorgachi
Logofătul, Let III, 311/38 (apud DA s.v.). De fapt, în limba veche fotă însemna „tip de
stofă vărgată”, „prosop, şervet de şters” şi provine din limba turcă unde avea semnificaţia
„stofă vărgată, importată din India, şorţ sau prosop folosit la baie” (ŞIO I, CCXXXIII,ŞIO
II, s.v., DCT.s.v.). De-abia mai târziu fotă a căpătat, în română, sensul de piesă de
îmbrăcăminte pentru femei „şorţ de lână…purtat pe dinainte de ţărance”(ibidem). De
menţionat că acest termen a avut evoluţii semantice diverse în limbile care l-au
împrumutat din turcă (sub mai multe forme fonetice) de ex. în polonă a însemnat „ stofă
groasă de căptuşit haine, astar”, în rusă – ”văl”, în neogreacă – „pânză” iar în spaniolă –
„mantilă”
Termenii cuprinşi în cele trei grupări luate în discuţie mai sus se repartizează în Palie
după cum urmează:
îmbrăcămine: acoperământ, beartă, brâu, cămăşuie, chindisit, chindisitură, coase,
cumânac, cusut, destrăma, efod, falon, haină, hojen, îmbrăca, îmbrăcăminte, îmbrăcător,
încinge, învăli, învălui, înveşti, legătură, nastur, ochişor, pieptar, plaşcă, pochiolate,
şinor, tâmbariu, tivit, tivitură, toarce, tort, veşmânt,
2) ţesături: giulgiu, in, mătase, ţese, ţesut, vison,
3) încălţăminte: desculţa, încălţăminte, zgarbură
După cum se poate sezisa, vestimentaţia stă pe primul plan în ambele texte,
încălţămintea pe locul ultim, în timp ce ţesăturile ocupă locul al doilea. Se poate afirma că
relaţiile acestea au rămas aceleaşi şi în vremea noastră: î n c ă l ţ ă m i n t e a nici până azi
nu are un lexic prea dezvoltat; ţ e s ă t u r i l e, care, de obicei, sunt „unisex”(cu unele,
minime, excepţii – de ex. dejalenul este special pentru cămăşile bărbăteşti, dar asta nu
înseamnă că nu se poate folosi şi pentru bluze sau rochii – cu tot avântul luat de textilele
sintetice şi, mai puţin de cele artificiale v. Dimitrescu, Text. sint. în Drumul, idem, Text
artif. în Drumul II), sunt multe, dar nu într-atât de numeroase încât să „întreacă”
varietatea hainelor propriu zis; î m b r ă c ă m i n t e a însă s-a diversificat extrem de mult,
pe cele două paliere, cel masculin şi, mai ales, cel feminin (dar pornind şi de la alte
coordonate: haine de lucru, haine de ocazii, haine de copii, haine de sport – cu multe
subtipuri – etc.), unde felurile de veşminte şi accesoriile s-au înmulţit vertiginos, ţinând
pasul cu „moda”. Oricum paleta lexicului relativ la îmbrăcăminte s-a lărgit semnificativ
ceva mai târziu în raport cu anii de apariţie ai Tetraevanghelului şi ai Paliei în sec. al
XVI-lea. De subliniat că încă din sec. al XVI-lea existau, de ex. în Transilvania, bresle
diverse, printre care ale croitorilor, ale cojocarilor, ale năsturarilor, ale cismarilor, ale
curelarilor etc.(Ist. Trans., II, pp. 199-201).
Dacă ne referim la „vitalitatea” termenilor din domeniul studiat, este de remarcat că în
Tetr. au fost utilizate multe cuvinte care „trăiesc” până astăzi precum: aţă, brâu, cămaşă,
cârpă. cârpi, coase, curea, cusătură, fir, dezbrăca, fotă, in, îmbrăca, încinge, încălţat,
înveli, necusut, neîmbrăcat, pânză, toarce, traistă, veşmânt. În schimb, nu excelează prin
cantitate o serie de vocabule, devenite, între timp, arhaisme sau regionalisme: canfă,
călţun, împistrit, înveşti, pomise(a)lnic, tămbariu,
În Palie situaţia termenilor încă actuali raportaţi la cei arhaici sau regionali este
diferită faţă de postura celor prezentaţi în Tetr. Astfel, din categoria lexemelor rămase vii
până în zilele noastre fac parte cuvintele: acoperământ, brâu, cheotoare, coase, cusut,
desculţa, destrăma, haină, in, îmbrăca, îmbrăcăminte, încălţăminte, încinge, învăli,
învălui, mătase, nastur, pieptar, tivit, toarce, tort, ţese, ţesut, veşmânt. De observat că
variantele fonetice sub care apar unele dintre aceste cuvinte în PO nu au de a face cu
circulaţia termenilor respectivi în româna actuală. Din seria cuvintelor din PO devenite
obsolete, rămase la stadiul de arhaisme şi / sau de regionalisme fac parte termenii: beartă,
cămăşuie, chindisit, chindisitură, cumănac, efod, falon, hojen, giulgiu, îmbrăcător,
înveşti, legătură, ochişor, plaşcă, pochiolate, şinor, tâmbariu, tivitură, vison, zgarbură.
După cum se poate remarca, uneori nu este vorba de cuvinte propriu-zise ci de sensurile
particulare ale unor vocabule din limba veche precum giulgiu, legătură, ochişor.
Aşa cum am arătat în Observaţii, p. 112 termenii sunt echilibrat repartizaţi numeric în
PO în cele două categorii, în prima 24, cu numai patru cuvinte în plus faţă de cea de a
doua care cuprinde 20 de lexeme. Din punct de vedere semantic, însă, se pot nota unele
deosebiri. În prima serie ne întâmpină numeroşi termeni de bază din categoria hainelor şi
a încălţămintei, cei g e n e r i c i în special: acoperământ, brâu, cheotoare, coase, cusut,
desculţa, destrăma, haină, îmbrăca, îmbrăcăminte, încălţăminte, încinge, înveli, învălui,
nastur, pieptar, tivit, veşmânt şi nu prea mulţi, dar tot termeni f u n d a m e n t a l i,
relativi la ţesături: in, mătase, toarce, tort, ţese, ţesut. În grupul al doilea, cel al
arhaismelor şi al regionalismelor, se regăsesc multe denumiri p a r t i c u l a r e ale
îmbrăcămintei: beartă, cămăşuie, chindisit, chindisitură, cumânac, efod, falon, hojen,
îmbrăcător, legătură, ochişor, plaşcă, şinor, tâmbariu, tivitură şi numai două denumiri g
e n e r i c e, deosebit de importante însă, înveşti şi zgarbură, precum şi trei denumiri de
tipuri de textile: giulgiu, pochiolate, vison (dintre aceste nume de ţesături numai giulgiul,
mai « vieţuieşte » azi, dar cu o altă conotaţie).
În ceea ce priveşte etimologia terminologiei specifice ariei semantice supuse discuţiei
(la fiecare termen vom semnala, între paranteze, şi frecvenţa sa) în Tetr. se remarcă,
precum era de aşteptat, numărul ridicat al termenilor
 1) moşteniţi din latină: aţă (1), cămaşă (7), coase (3), curea (5), fir (1), dezbrăca (6),
in (1), îmbrăca (27), încinge (8), înveşti (3), păr (în păr de cămilă -2) pânză (6),
toarce (2), veşmânt (33)
2) secondat de cei creaţi în interiorul limbii române pornind de la elemente latine:
cusătură (1), încălţat (1), necusut (1), neîmbrăcat (1), urzit (1)
3) apoi lexeme de origine slavă: cârpă (1), cârpi (1), împistrit (1), înveli (3),
pomise(a)lnic(4 – acesta probabil element slav), nu prea numeroase deşi textul
Tetraevanghelului este tradus din slavă
4) de sorginte autohtonă: brâu (4), traistă (1)
5) de provenienţă mgr.: tâmbariu (2) sau neogr.: călţun (7), cămilă (în păr de cămilă)
6) de sursă turcă: fotă (1), canfă (1 – acesta probabil element turcesc)
De remarcat că printre termenii latini şi cei formaţi pe baze latine, se numără cuvintele
cu cea mai mare frecvenţă: cămaşă, dezbrăca, îmbrăca,veşmânt.
Din acelaşi punct de vedere, al o r i g i n i i, termenii corpus-ului selectat în PO, arată,
în ordinea ponderei etimoanelor (şi aici alături de fiecare cuvânt vom menţiona ocurenţa
sa), în felul următor:
1) cuvinte formate în interiorul limbii române: acoperământ (1), cămăşuie (2),
chindisit (2), chindisitură (1) cusut (1), desculţa (1), destrăma (2), îmbrăcăminte (6),
îmbrăcător (1), încălţăminte (1), înveli (1), învălui (1), ochişor (8), pieptar (2), tivit (1),
tivitură (1), ţesut (1)
2) cuvinte de provenienţă latină: cheotoare (5), coase (1), îmbrăca (14), in (1), încinge
(2), înveşti (1), legătură (1), mătase (85), toarce (3), tort (1), ţese (2), veşmânt (74)
3) cuvinte de sorginte maghiară: beartă (1), giulgiu (1), pochiolate (1), şinor (4; acest
termen este considerat în DE ca fiind de origine germană)
4) cuvinte din ebraică: efod (24), falon (1), hojen (18)
5) cuvinte de sursă greacă: tâmbariu (1), vison (1)
6) cuvinte de origine slavă: haină (10), plaşcă (3)
7) cuvinte de substrat: brâu (10)
8)cuvinte cu origine necunoscută sau nesigură: cumânac (7), nastur (2), zgarbură (2).
Şi în PO, termenii cu cele mai numeroase ocurenţe aparţin primelor două grupe;
mătase, veşmânt, îmbrăca, îmbrăcământ, ochişor, două dintre ele fiind comune în Tetr. şi
în PO:- veşmânt, îmbrăca
Dacă se pun în paralel cele două texte din perspectivă etimologică se observă două
deosebiri clare:
a) în timp ce în Tetr. primul loc îl ocupă termenii moşteniţi din latină şi locul al doilea
îl deţin cuvintele create în interiorul limbii române, în PO cele două locuri sunt inversate.
De remarcat că în PO creaţiile româneşti sunt cele mai multe, fiind în număr de 17. Marea
majoritate din acest total de 17 cuvinte, şi anume 11, provine de la termeni originari din
latină: acoperământ, cămăşuie, cusut, desculţa, destrăma, îmbrăcăminte, îmbrăcător,
încălţăminte, ochişor, pieptar, ţesut; din total, două se explică prin greacă: chindisi şi
chindisitură, două din slavă: înveli şi învălui, iar două, tivit şi tivitură, din tiv care nu are
o etimologie cunoscută. Se poate afirma că cei 11 termeni dezvoltaţi din etimoane latine
vin să întărească ponderea elementului latin propriuzis. Pe locul al doilea la termenii din
PO se plasează cele 12 cuvinte care îşi au originea direct din latină; acestea, aşa cum am
menţionat imediat mai sus, îşi consolidează poziţia prin cele 11 lexeme provenite, la
rândul lor, din etimoane latine. În acest timp, în Tetr. apar 14 termeni moşteniţi din latină
şi 5 creaţii româneşti pornind de la elemente latine, o categorie sprijinind-o pe cealaltă
b) sursele cuvintelor sunt de 6 origini în Tetr. şi de 8 origini în PO.
Cele mai multe categorii sunt comune: termeni de sorginte latină, cuvinte formate în
spaţiul limbii române, lexeme de provenienţă autohtonă, slavă, greacă. În plus, în Tetr.
există un termen deorigine turcă. În PO apar trei categorii etimologice în plus comparativ
cu Tetr.: termeni de sorginte maghiară, de provenienţă ebraică şi cu etimologie nesigură
sau necunoscută. Ultima categorie nu are o semnificaţie prea mare, aceasta putându-se
întâmpla oriunde apar cuvinte cu origine discutabilă ca nastur, cumânac sau zgarbură.
Celelate două categorii se explică fiecare altfel: termenii din maghiară, prin împrejurarea
că unul dintre originalele textului Paliei era maghiar (dintre aceştia trei sunt regionalisme:
beartă, pochiolate şi şinor, iar al patrulea, giulgiu, este folosit cu sensul său primitiv, nu
cu cel în uz astăzi) iar cele ebraice îşi găsesc explicaţia în natura textului – partea iniţială
din Vechiul Testament – în care se întâlnesc mulţi termeni ebraici, greu de tradus când
obiectele respective (în special haine preoţeşti ebraice, efod, falon, hojen – dintre care cel
mai des folosit este efod cu 24 de ocurenţe, v. mai sus) nu aveau un echivalent în română.
Situaţia aceasta nu a fost specifică numai pentru sec. al XVI-lea, când s-au tradus pentru
prima oară cele două prime cărţi ale Vechiul Testament, ci s-a perpetuat până astăzi.
Dovada o întâlnim, de ex, în traducerea ultimă a Bibliei în română, cea din 2001, unde cei
mai numeroşi termenii pentru acele veşminte preoţeşti au rămas în ebraică. Astfel, dintr-o
rapidă comparaţie cu textul modern al ultimei ediţii, din 2001, a Bibliei în limba română,
rezultă (v. Dimitrescu, Observaţii, p. 116) că unii dintre aceşti termeni se mai folosesc şi
acum, cel puţin în traduceri ale textelor sfinte, de ex. » Pietre scumpe de pus la efod şi la
pieptar (în PO, hojen), Ieşirea, cap. 35, p. 118; la fel s-a păstrat efod la cap. 39, p. 121,
dar hojen este tradus de asemenea prin pieptar. Tot prin pieptar este tradus în Biblie şi
termenul întâlnit o singură dată în PO, falon: »Pietre scumpe ferecate de pus la efodul şi
pieptarul preotului (cap. 25, p. 105). De aici luarea în considerare a sinonimiei dintre
termenii falon, hojen şi pieptar din care am exclus pe falon deşi în indicele ediţiei PO
falon este considerat sinonim cu efod, dar înclinăm să credem că nu este aşa, că nu se
referă la acelaşi tip de veşminte preoţeşti. Am comparat cum au fost redaţi termenii
ebraici şi într-o Biblie tradusă în limba franceză. Ne-am servit de o tălmăcire recentă, La
Bible din anul 2008 unde, pe copertă ne întâmpină următoarea precizare « L’original avec
les mots d’aujourd’hui »(sublinierea noastră). Într-adevăr, pentru falon şi hojen se
întâlneşte acelaşi cuvânt în limba franceză, pectoral (în română este tradus prin pieptar)
dar efod este lăsat sub forma « francizată » – éphode, termen pe care îl regăsim în PR
2011 cu menţionarea etimonului ebraic – efod – şi a sensului « tunică de in purtată de
preoţii evrei », semnificaţie care ne poate face, cum ne-am exprimat bănuiala, să punem
sub semnul îndoielii sinonimia alcătuită din cei patru termeni discutaţi supra. Ceea ce
pare sigur este că sinonime sunt numai trei cuvinte, falon, hojen şi pieptar, vocabula efod
rămânând pe dinafară, pentru că, probabil desemnează o altă piesă vestimentară, poate o
haină lungă (şi nu un pieptar care totdeauna este scurt, oprindu-se de-asupra taliei), un fel
de « tunică » a preoţilor evrei.
O problemă care prezintă interes în cazul studiat este, aşa cum am arătat în Reflecţi, c r
o n o l o g i a – din păcate, r e l a t i v ă, în momentul de azi al studiilor lingvistice
româneşti în care urmărirea constantă a d a t ă r i l o r nu apare printre priorităţile de
cercetare– prezenţei termenilor din ariile semantice puse în discuţie. După elementele
cunoscute în stadiul de astăzi, din sfera semantică discutată în acest articol numai un
singur termen din Tetr. este atestat mai înainte de secolul al XVI-lea şi anume aparţine
secolului precedent, cuvântul fotă, consemnat din anul 1462 în T, după DERS, la fel în
DCT. Celelalte unităţi lexicale au fost înregistrate în sec. al XVI-lea: traistă, fir în 1508,
pânză în 1532, in în 1542, cârpi, dezbrăca în 1551, curea în 1553, iar alte lexeme apar în
T. cu menţiunea » sec. al XVI-lea », fiind vorba de vocabule atestate în texte nedatate din
sec. al XVI-lea precum PS SCH, PH sau CV: brâu, cămaşă, încinge, înveşti, toarce,
veşmânt.
De observat că, dintre vocabulele cu prima atestare în limba română în sec. al XVI-
lea, destul de multe aparţin chiar Tetraevanghelului lui Coresi. În această situaţie sunt
lexemele: aţă, canfă, călţun, cârpă, coase, cusătură, împistrit, încălţat, înveli, necusut,
neîmbrăcat, pomise(a)lnic, tâmbariu, urzit. Ne aflăm, astfel, în faţa a nu mai puţin de
jumătate dintre termenii din corpus-ul luat în consideraţie. În plus, trebuie subliniat că
unele dintre lexemele de mai sus au fost predatate în Tetr. Astfel în DA, forma cânfi (în
Tetr. apare varianta cănfi) era înregistrat cu 20 de ani mai târziu tot în Coresi, şi anume în
E., apărut în 1581; datarea de acum din Tetr. este, astfel, o antedatare. O altă predatare,
aceasta cu 16 ani, este a lui urzit care în T figurează în anul 1577, tot în Coresi. În situaţia
altor cuvinte, neînregistrate în alte dicţionare, data din Tetr. apare pentru prima oară (v.
FD Indice). În această categorie se află vocabulele necusut şi neîmbrăcat . O situaţie
deosebită are sintagma păr de cămilă identificată, pentru prima oară, în Tetr. în două
contexte .
Trecând la PO, iată câteva reflecţii referitoare la p r i m e l e î n r e g i s t r ă r i ale
unor termeni (este cazul, de obicei, la cuvintele din PO cu o singură ocurenţă, mai rar al
celor cu mai multe prezenţe) din acest text. Făcând o comparaţie cu lexemele din alte
texte ale sec. al XVI-lea prezente în FD Indice, se poate observa că în PO s-au înregistrat
numeroase p r i m e a t e s t ă r i de ex.: beartă, cămăşuie, cheotoare, chindisit,
chindisitură, cumânac, cusut, desculţa, falon, giulgiu, haină, hojen, îmbrăcător,
încălţăminte, mătase, ochişor, pieptar, şinor, ţesut, tivit, tivitură, vison, iar unele cuvinte
par a fi în situaţia de h a p a x l e g o m e n o n : efod, pochiolate. În PO apar termeni mai
vechi, atestaţi din sec. al XV-lea, de ex. mătase, 1428, nastur 1462, apoi de la începutul
sec. al XVI-lea precum:cheotoare 1508 sau de la mijlocul aceluiaşi secol ca in, 1542,
acoperământ, îmbrăca, îmbrăcăminte din 1551. iar unele sunt atestate mai înainte în Tetr,
de ex. coase, înveli, învălui, tâmbariu. În fine, alte lexeme aparţin unor texte din sec. al
XVI-lea, dar nedatate precum CV, PH, PS SCH. ca: brâu, încinge, înveşti, legătură,
plaşcă, tivitură, toarce. T este bine cunoscut pentru indicarea primelor atestări ale
cuvintelor din limba română, dar, uneori – aşa cum am demonstrat în Observaţii – PO ne
permite p r e d a t a r e a de ex. pentru verbul destrăma care în T apare a fi fost înregistrat
pentru prima oară în 1673 la Dosoftei. De fapt, termenul apare cu 50 de ani mai înainte în
P0 unde este prezent de două ori. La fel la cumânac, ţese şi ţesut s-a rectificat prima
atestare luată în consideraţie în T în sensul retrodatării în anii tipăririi Paliei de la
Orăştie; la cumânac s-a antedatat din 1601 la 1581-2 în PO, la ţese s-a retrodatat din
1642, iar la ţesut din 1645; toate datările de mai sus dovedite a nu fi primele apar în T. De
asemenea, acolo unde în dicţionarele consultate, în primul rând în T, nu era nici o
indicaţie a primei datări, iar în PO figureazăt un anumit termen care nu a mai fost
înregistrat înainte (v. FD, Indice), am considerat prima sa atestare în PO. În această
situaţie sunt cuvintele beartă, efod, falon, îmbrăcător, pochiolate.
Dacă tragem o linie şi adunăm cuvintele care aparţin, în Tetr. şi în PO, domeniului
semantic al ţesăturilor, al hainelor şi al încălţărilor, nu se poate afirma că recolta este
foarte mică, mai ales având în vedere că intră în discuţie un lexic încă prea puţin prelucrat
literar şi circumscris, în acel moment istoric, la vocabularul Evanghelilor şi al primelor
două cărţi din Vechiul Testament; prin această limitare se poate explica, de ex., aşa cum
am supus discuţiei ceva mai sus, prezenţa în PO a nu mai puţin de trei termeni de origine
ebraică pentru a desemna un tip de veşminte folosite de preoţii ebraici.
În concluzie, în Tetraevanghe – prima traducere integrală în limba română a celor
patru Evangheli – au fost utilizaţi 1818 de termeni ai limbii curente, cifră ce indică un
vocabular concentrat, cu o frecvenţă ridicată însă, de 56732 de ocurenţe; avem în cifra
1818 de cuvinte una dintre caracteristicile limbii Tetraevanghelului şi anume o sărăcie
relativă a vocabularului; comparativ, trebuie precizat că textele anterioare aveau un lexic
şi mai redus, de pildă. în PS. SCH au fost utilizate 1400 de cuvinte, iar într-un text vechi
extrem de important pentru limba franceză, Chanson de Roland, s-au întâlnit 1800 de
lexeme; aceste informaţii se găsesc în cursul universitar ţinut în anul 1932 de I. A.
Candrea (v. Dimitrescu, Struct. etim. p. 95). Cifrele privitoare la lexicul Paliei sunt, după
cum s-a putut vedea din partea iniţială a acestui articol, destul de apropiate cu cele ale
Tetraevanghelului, şi anume aproximativ 2000 de lexeme. În acest punct al discuţiei ar
trebui făcută însă, o c o r e c t u r ă, pentru că acestei « sărăcii » a vocabularului i se
contrapune o mare cantitate de s i n o n i m e, marcă a unui lexic dispersat; aşa cum am
discutat în Dimitrescu, Str. etim. p. 95, în Tetr. apar peste 100 de serii sinonimice (între
cuvinte, dar şi între unităţi mai mari de cuvinte, de ex. între locuţiuni). Dintre acestea,
numai în segmentul semantic examinat de noi apar cinci serii sinonimice reprezentate
prin grupuri minimale între termeni precum îmbrăca / înveşti, brâu / curea, fotă /
(pomise(a)lnic (sensul comun « ştergar »), încinge / înveli (sensul comun – « a acoperi un
corp, un obiect), pânză / veşmânt (sensul comun « giulgiu »);: de observat că aceste
ultime trei sinonime minimale nu apar în DSR deoarece sensurile lor nu sunt înregistrate
acolo; de asemenea, arhaismul pomise(a)lnic, nu figurează în DSR (pentru detalii
referitoare la sinonimiile stabilite în Tetr., v. Dimitrescu, Reflecţii). Situaţia nu este mult
prea diferită în privinţa Paliei unde însă numărul sinonimelor (acestea au fost analizate în
Dimitrescu, Arta pp. 152-194) este chiar mult mai ridicat în raport cu al sinonimelor
întâlnite în Tetraevanghel. În Palie sinonimele alcătuite din grupuri minimale din sfera
semantică cercetată sunt în număr de cinci precum: încălţăminte / zgarbură, tivit / beartă,
tâmbariu / plaşcă (sensul al doilea), cumânac / pochiolate, ochişor / cheotoare, la care se
adugă două cazuri de sinonimie complexă între trei termeni: falon / hojen / pieptar şi una
formată din patru termeni: haină / veşmânt / îmbrăcăminte / acoperământ.Trebuie
specificat de asemenea că în DSR o serie întreagă de termeni arhaici sau regionali nu
figurează, de ex. falon, hojen, tâmbariu, ceea ce are drept urmare că nici sinonimiile la
care participă aceste cuvinte nu sunt înregistrate.
Din cele afirmate mai sus se poate contura o concluzie mai nuanţată privitoare la
volumul lexicului utilizat în cele două texte din sec. al XVI-lea. Pe de o parte deoarece
volumul lexicului folosit trebuie neapărat judecat în funcţie de epoca respectivă (pentreu
a nu mai aminti că, în general, vocabularul textelor biblice este – prin natura lucrurilor –
până astăzi mai sărac în raport cu lexicul altor stiluri literare) şi, pe de altă parte, trebuie
ţinut seama şi de posibilităţile de variere lexicală prin sinonimie. Relativ la acestă ultim
aspect, al sinonimiei, ar trebui ca un nou dicţionar de sinonime al limbii române să fie
regândit şi suplimentat cu o serie de termeni regionali sau din limba veche care, la rândul
lor, intră în diverse relaţii sinonimice – încă necunoscute – aşa cum am putut semnala în
unele din rândurile precedente. De sigur că cele mai multe dintre cuvintele discutate nu
mai sunt viabile astăzi, dar este păcat să lipsească din tabloul larg al lexicului limbii
române prezent în dicţionarele generale ştiinţifice sau în cele speciale. Este ştiut că
regionalismele şi arhaismele, de cele mai multe ori, merg mână în mână în sensul că
regionalismele, în numeroase cazuri, îşi au originea în lexicul textelor vechi şi nu ar
trebui în nici un caz neglijate şi, cu atât mai puţin, uitate de lingvişti. Acestea se constituie
într-o b o g ă ţ i e, potrivit dimensiunilor temporale şi spaţiale ale limbii române, pe care
sperăm că le-am scos, măcar parţial, la lumină, chiar dacă eşantionul nostru a fost
circumscris, conceptual, la termenii referitori la îmbrăcăminte, la încălţăminte şi la
ţesături şi, exclusiv la numai două texte de limbă veche românească.din secolul al XVI-
lea. Rămâne ca viitorii cercetători să se aplece asupra altor fragmente semantice din alte
epoci istorice şi, astfel, să reliefeze aceste adevărate comori, a r h a i s m e l e şi r e g i o n
a l i s m e l e – studiate de mult şi cu râvnă de colegul nostru Teofil Teaha căruia îi
închinăm articolul de faţă. Atât împreună cât şi fiecare în parte, arhaismele şi
regionalismele alcătuiesc clar-obscurul limbii noastre sau, altfel spus, c o l o r a t u r a
specifică românei!

(Studii de dialectologie, istoria limbii şi onomastică. Omagiu domnului Teofil Teaha,

Bucureşti, 2011, pp. 193-204)

BIBLIOGRAFIE – SIGLE

Biblia 2001- Biblia sau Sfânta scriptură, Bucureşti, 2001

Coresi, E. – Coresi, Evanghelia cu învăţătură, 1581
Coresi, Tetr. – Coresi, Tetraevanghelul, ediţie de Florica Dimitrescu, Bucureşti, 1963
CV- Codicele Voroneţean, ed. Ion Gh. Sbiera, Cernăuţi, 1885
DA – Dicţionarul limbii române, Academia Română, Bucureşti, din 1913
DCT – Emil Suciu, Influenţa turcă asupra limbii române II Dicţionarul cuvintelor româneşti de
origine turcă, Bucureşti, 2010
DERS – Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române 1374-1600, Bucureşti,
1981
Dimitrescu, Arta – Florica Dimitrescu, Observaţii asupra artei cuvântului în Palia de la Orăştie în
Palia
Dimitrescu, Contribuţii – Florica Dimitrescu, Contribuţii la istoria limbii române vechi, Bucureşti,
1973
Dimitrescu, Drumul – Florica Dimitrescu, Drumul neîntrerupt al limbii române, Cluj-Napoca,
2002; Drumul II, Cluj-Napoca 2003
Dimitrescu, Le Tetrév. – Florica Dimitrescu, Le Tetrévangéliaire roumain du diacre Coresi, în
Kwartalnik Neophilologiczny, 1959, Krakow
Dimitrescu, Observaţii – Florica Dimitrescu, Observaţii asupra unor denumiri de ţesături, de
îmbrăcăminte şi de încălţăminte în textul Paliei de la Orăştie, în DR nr. 2, 2010
Dimitrescu, Reflecţii – Florica Dimitrescu, Reflecţii asupra unor denumiri de ţesături, de
îmbrăcăminte şi de încălţăminte în Tetraevanghelul lui Coresi, sub tipar în volumul Omagiu
Mihaelei Mancaş, Bucureşti, 2011
Dimitrescu, Structr. etim. – Florica Dimitrescu, Observaţii asupra structurii etimologice a
Tetraevanghelului lui Coresi în Dimitrescu, Contribuţii.
===+++Dimitrescu, Text. artif.- Florica Dimitrescu, Denumirile textilelor artificiale în limba
română în Dimitrescu, Drumul II, pp. 116/120
+++Dimitrescu, Text. sint. – Florica Dimitrescu, Denumirile textilelor sintetice în limba română în
Dimitrescu, Drumul pp. 182/198
DR – Dacoromania, revistă, înainte şi după 1989, Cluj-Napoca)
DSR – Luiza Seche, Mircea Seche, Dicţionar de sinonime al limbii române, Bucureşti, 1997
ES – Evangheliarul slavo-român de la Sibiu, 1551-3, ediţie de E. Petrovici şi L. Demeny,
Bucureşti, 1971
FD, Indice – Florica Dimitrescu, Indice lexical paralel în Dimitrescu, Contribuţii
Ist. Trans .II – Ioan-Aurel Pop, Thomas Nagler, Magyar Andras (coordonatori), Istoria
Transilvaniei, vol II (de la 1541 până la 1711), Cluj-Napoca, 2005
La Bible – La Bible, Geneva, 2008
N.T. – Noul Testament de la Bălgrad, Bălgrad (Alba Iulia), 1648
+++Palia – Palia de la Orăştie interpretată de… Bucureşti, ed. Eninescu1984
Pamfil, Calcuri – Viorica Pamfil, Calcuri româno-maghiare îm Palia de la Orăştie în CL, II, 1957
Pamfil, Contribuţii – Viorica Pamfil, Contribuţii la studiul statistic al lexicului românesc. Structura
lexicală a Paliei dela Orăştie (1581-1582) în Studii, 1965
Pamfil, Elem. reg. – Viorica Pamfil, Elemente regionale în lexicul Paliei de la Orăştie în CL anul
III, 1958
Pamfil, L PO – Viorica Pamfil, Lexicul Paliei de la Orăştie în CL anul VII, 1, 1962
PO – Palia de la Orăştie, ediţie de Viorica Pamfil, Bucureşti, 1968
PS. SCH. – Psaltirea Scheiană, ed. I.A.Candrea, Bucureşti, 1916
ŞIO, I, II – L. Şăineanu, Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române, Bucureşti, I, II, 1900
T – H. Tiktin, Rumanisch-deutsches Worterbuch, 3 neubearbeitete Auflage von Paul Miron und
Elsa Luder, Wiesbaden, Coordonare editorială Nicolae Mocanu şi Eugen Beltechi, Cluj-
Napoca, 2002-2005
Tetr. – Coresi, Tetraevanghelul, ediţie de Florica Dimitrescu, Bucureşti, 1963
 Termeni cromatici de origine turcă în limba română

Terminologia culorilor face parte din vocabularul de bază al oricărei limbi deoarece
elementele cromatice sunt, de cele mai multe ori, definitorii pentru identificare obiectelor
în sensul cel mai larg. Nevoia naturală a omului de a vedea lumea în culori a fost pusă în
lumină admirabil de primul astronaut, I.Gagarin, care s-a plâns că, în cursul zborului său,
tot ceea ce percepea pe hublorile cosmonavei avea aceeaşi nuanţă de gri spălăcit Am
amintit acest episod – descris amănunţit de Gagarin în cartea sa (scrisă în colaborare cu
V. Lebedev) Psihologia Cosmosului – în articolul nostru Culori, pp. 147-8. Deşi
numărul culorilor propriu-zise nu este foarte mare, paleta nuanţelor acestora este, practic
vorbind, nelimitată. Cercetările au arătat cât de variate şi, deci, de numeroase, pot fi «
tonurile » diferite sub care se prezintă culorile, explicabile, pe de o parte, prin
« degradeurile « fiecăreia şi, pe de altă parte, prin diversele combinaţii sau
« suprapuneri » între diferite culori. Astfel albul, după doctorii stomatologi, are nu mai
puţin de 25 de nuanţe pentru albul dinţilor iar despre negru se ştie (v. Giuglea-Kelemen,
Termeni, p 217) că textiliştii disting cam 100 de nuanţe ale acestei culori. De fapt, s-a
afirmat, pe drept cuvânt, că « gama culorilor este un continuum » între care « nu se pot
distinge linii precise de demarcare « (Gross
mann-Mazzoni, Analiza, p. 271). Mergând mai departe, Grossman în Colori e lessico
p. 4 a arătat că prin combinarea a « diverse grade de saturaţie… se pot distinge cca.
17.000 de nuanţe ». Un simplu exerciţiu pe care-l poate face firecare dintre noi este să ne
gândim câte degradeuri, câte nuanţe « amalgamate » ale albastrului şi ale verdelui
« cuprinde » culoarea turcoaz sau câte tonuri deschise sau aprinse, închise sau mai închise
etc. are roşul!
Studierea terminologiei culorilor în limba române a început în urmă cu 130 de ani, mai
precis din 1882 de către S. Fl. Marian în Cromatica poporului român, urmat de alţi
cercetători, nu foarte numeroşi însă. Interesul pentru terminologia cromatică s-a
manifestat cu precădere începând cu partea a treia a sec. al XX-lea când această sferă
semantică a atras o serie de lingvişti dintre care unii au analizat lexicul culorilor cu
mijloace moderne numai pentru română de ex. Gheorghiu, Terminologia culorilor,
Tohăneanu, Epitete cromatice, Ciobanu, Termeni cromatici, idem, Sufixul –iu, Bidu-
Vrânceanu, Style scientifique, idem, Systématique, sau, alături de latină, pentru română
printre limbile romanice, de ex. Giuglea-Kelemen, Termeni, Grossmann, Colori e lessico
etc., etc.
 .
Dacă privim culorile din perspectivă etimologică, vom întâlni, în cazul limbii române,
o terminologie bogată cu o multitudine de origini. Astfel, sunt de sursă latină termenii
alb, negru, verde, galben, albastru, roşu. De origine slavă sunt sur « cenuşiu, gri » sau
băl « alb » care a stat la baza termenilor bălan sau bălai. Din turcă provin cuvintele boia,
fistichiu, ghiurghiuliu. Influenţele romanice occidentale ne-au dat mulţi termeni
cromatici, dintre care cei mai numeroşi aparţin limbii franceze: bleu, bordo, brun, gri,
maro, mov, oranj, lila, violet; la aceştia se adaugă unele sintagme precum tete de noir, gri
fer, gri perle (aici poate fi vorba şi de un model italian, grigioperla). Din engleză provine
numele culorii pink iar din germană al nuanţelor alb-lăptat după Milch-weiss, albastru-
argintiu după germ. Silberblau. Trebuie subliniat imediat că numeroşi termeni cromatici
s-au format în interiorul limbii române cu sufixe dintre care cel mai răspândit este –iu
(vezi Ciobanu, Sufixul –iu, passim, Bidu, Systématique, passim, Gheorghiu, Terminologia
culorilor, passim, Dimitrescu, Cromatica actuală, 161, cu observaţia că în limba de astăzi
acesta este destul de rar utilizat, de ex. în denumirea nuanţei burgundiu), din cuvinte de
sursă latină de ex. argintiu, auriu, cenuşiu, fumuriu sau din termeni de alte origini precum
din slavă: coliliu, vişiniu, din greacă: stacojiu etc. Tot de provenienţă internă sunt şi multe
sintagme precum galben-praz, verde-iarbă, roşu-carmin. De menţionat pentru
“vechimea” acestei ultime nuanţe a culorii roşu, este că apare încă din 13/25 iulie 1848,
deci la o lună după biruinţa Revoluţiei democratice de la 1848, în decretul 252. Textul
respectiv este: » Art, 1. Stindardele vor fi tricolore. Art. 2 Culorile sunt albatru închis,
galben deschis şi roşu carmin. Art. 3 Lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu
fâlfâind” (Anul 1848 în Principatele Române, II, p. 477). Este regretabil că vechimea
denumirii nuanţei roşu-carmin nu a determinat includerea acestui termen într-un diţionar
destinat marilor mase, cu o largă difuzare, de tipul DEX-ului.”!...

În cele ce urmează vom cerceta un singur segment etimologic şi anume lexicul

culorilor de sursă turcă în limba română urmărindu-l în ŞIO şi în excelentele volume
recente DCT şi IT datorate cercetărilor asidue ale lui Emil Suciu care au făcut să fie luaţi
în consideraţie mai mulţi termeni cromatici proveniţi din turcă în raport cu cei cuprinşi în
ŞIO (de ex., ceameniu, ceadiriu etc., după cum se va arăta mai departe) şi să se furnizeze,
la fiecare cuvânt, o gamă mai largă de informaţii referitoare la nomenclatura cromatică.
Trebuie, însă, să spunem că este de neînţeles de ce într-un dicţionar cu caracter pronunţat
ştiinţific precum DCT nu figurează la fiecare cuvânt c i t a t e pentru a ilustra diversele
semnificaţii ale termenilor româneşti împrumutaţi din turcă, aşa cum s-a procedat, pentru
astfel de cuvinte, în ŞIO... Înainte de a prezenta corpus-ul stabilit, (care, de sigur, poate
avea lacune pentru care ne scuzăm dinaine) menţionăm că nu am luat în discuţie o serie
de nume de ţesături caracterizate prin culoare, de ex. agabaniu »stofă orientală scumpă de
culoare albă », alagea « stofă reiată ţesută din fire multicolore de in, mătase » sau mahut
« un fel de postav fin negru sau albastru-închis », nici etnonimice de tipul arap şi nici
termeni precum abanos sau catran care numai uneori pot avea şi valoare cromatică. În
schimb am inclus în lista termenilor cromatici de provenienţă turcească unele denumiri
generice din domeniul culorilor, de ex. cârmâz sau renghi (cu evoluţia sa semantică de
rigoare! v. mai departe s.v. renghi) sau acele vocabule privitoare la unele caractertistici
cromatice ale animatelor sau ale inanimatelor de ex. ceacâr despre ochii albaştri sau
albicioşi ai oamenilor sau ai animalelor, ghiurghiuliu despre vin etc.
Iată termenii selectaţi de noi ca aparţinând domeniului cromatic de origine turcească în
limba română Precizăm că în partea finală a articolelor vom menţiona dacă termenul
respectiv este sau nu prezent în ŞIO şi în aromână. În caz negativ, absenţa se va indica la
fiecare în parte prin ***: De asemenea, când este cazul, vom semnala prezenţa termenilor
cromatici de sursă turcă în DDA şi în DIARO.
Abraş adj. (pop.; mijl. sec. XIX – 2) 1. (Despre cai”) (Înv., Mold., Munt.) “Bălţat, cu
pete albe sau cu dungi”. 2. (Uneori substantivat, despre oameni) ”Ciudat, bizar. (Pop.)
“Rău, violent”. Din tc. abraş “idem”. Antrop. Abraşu. ŞIO; arom. abraşu, abraşcu. DDA:
abraşcu “impertinent”, abraşu “galben deschis, neruşinat”; DIARO: abraşu (despre
cai)”nărăvaş”, “gălbui”, abraşcu (despre om) “obraznic”
Aşiboia s. f. (înv., rar; 1792) (Min.) “Ocru, argilă de culoare cărămizie folosită ca
materie colorantă”. Din tc. aşiboya(si) « idem ». ŞIO; arom.*** O singură atestare.
Boia s.f. (lit.; sec. XVIII 2 –) (Înv.) 1« Culoare » 2. (Reg. Mold., Dobr, Munt., Olt.)
“Vopsea, substanţă sau materie colorantă” 3 “Fard, suliman (roşu)”4. “Condiment roşu
obţinut prin pisarea ardeiului roşu uscat”. Din tc. boya “idem”. ŞIO; arom. boi, boie,
buiauă: În ŞIO II şi în DCT se discută evoluţia semantică a verbului boi de la “a colora”
la “ a păcăli”, iar în ŞIO II se face trimiterea la renghi care are o dezvoltare semantică
asemănătoare. DDA; DIARO înregistrează forma bueauâ
Bozafer adj. (înv., rar; 1863 – încep. sec. XX) (Crom.). « Cenuşiu, fumuriu, gri”. Din
tc. bozaver “idem”. ŞIO; arom.***
Caragea adj invar., s.f. (înv. şi reg. 1863 __XX 23). 1 (Crom.) “Negru-închis,
negricios”. Din tc. Karaca, karigea “idem” şi « căprioară ». ŞIO; arom. zărcânge
“căprioară”. Antrop. Caragea, top. Caragele
Cârmâz s. m, s.n. (lit., azi rar; 1681 –) . (Chim., crom.pop.) »Colorant natural roşu-
închis sau roşu –aprins, extras din gpgoşile de cârmâz ». 2. « Plantă erbacee din care se
extrage cârmâzul”. 3. “Materie colorantă roşie, carmin”. Din tc. kirmiz « idem ». ŞIO;
arom cârmeze. DDA; DIARO înregistrează forma cârmezi.
Cârmâziu adj. (pop.; 1857 __ XX 2) (Crom.) « Roşu-apris sau roşu-închis, stacojiu,
carmin ». Din tc. kirmizi « idem » . Antrop. Carmaziu ŞIO; arom cârmeze.
Ceacâr adj. (uneori substantivat) (reg., sf. sec. XVI –). 1. »Despre oameni sau
animale) (Munt., Mold., Olt., Dobr) « Care are ochii albaştri cu ape cenuşii, spălăciţi,
albicioşi ». 2. (Rar, despre ochi) « Spălăcit, albicios, albastru cu ape cenuşii »). 3.
« Strabic, saşiu ». Din tc. ceakir « idem ». Antrop. Ceacârul, Ceacâreanu (probabil şi
Ciachir n.n.) top. Ceacârul. ŞIO; arom ceacîr. DDA ceacâr « cu ochi de culori diferite »
Ceadiriu adj. (înv. 1885 – mijloc sec. XX (în IT, 632 se precizează că în prima parte a
sec. al XX-lea era pe cale de dispariţie). (Crom.) « Verde-crud de nuanţa paiului de grâu
copt, gri-verzui ». Din tc. çadiri (yeşil) « literal « verde ca pânza de cort). ŞIO ***;
arom.*** DIARO s.v. cort: arom ceadâri »cort »
Ceameniu adj.(înv., rar; 1681 – sec. XVIII 2). (Crom.) « Verde (ca iarba), verde-
închis ». Din tc. çemeni « idem ».ŞIO;***arom.***
2
Semnul – specifică, în lipsa altei indicaţii, prezenţa termenului respectiv până la sfârşitul
sec. al XX-lea.
3
Semnul __ indică „ termen în curs de dispariţie“ (v. IT p. 619).
 Chimioniu adj. (înv., rar; 1857 – mijloc. sec. XX) (în IT, 635 se precizează că în prima
parte a sec. al XX-lea este pe cale de dispariţie). (Crom.) “De culoarea închisă a seminţei
de chimion, verde-măsliniu, maro, brun”. Din tc. kimyoni « idem » ŞIO; arom**** În DA
şi în alte dicţionare se consideră că acest termen a fost creat pe teren romnânesc din
chimion (care, la rândul său, îşi are originea în tc. kimyon “idem”).
Chizil adj. (Înv.; 1821 – sec. XX 1). (Crom.) “Roşu-închis”. Din tc. kizil, kuzul“
idem”. ŞIO***; arom.****.
Cicic s.n. (reg.; 1868 –). (Olt.)1.(Bot.) » Numele unei flori roşii, poate trandafir, ştir
sau mac-roşu”. 2 (Crom.) “Culoare sau vopsea roşie (-aprinsă), cârmâz”. Din tc, çiçek
« floare, trandafir”. Antrop. Cicic. ŞIO; arom. ciceke « floare ». DDA: ciceke “floare”,
sinonim mai puţin răspândit al termenului comun lilice, de origine albaneză (DDA s.v.
lilice).
Cicudiu adj. (înv., rar; 1817). (Crom.) « Roşu-deschis”. Din tc., çigede (renginde)
“idem. (literal « de culoarea zizifei”, arbore mediteranean cu fructe roşii). ŞIO; arom.***
O singură atestare.
Cil adj. (înv.; sec XIX 2). (Crom) Mold. (despre cai) « Murg, cu părul în două culori,
pestriţ, sur ». Din tc. çil « idem ». ŞIO***; arom. Cil. O singură atestare. DDA cil (la
grămosteni) “alb”. DIARO: cilu”bălan”(despre cai, oi) s.v. alb, termenul comun în
dialectul aromân pentru această culoare.
Civit s.m., adj. (înv. şi reg. 1761 ___sec XX 2). S.m. 1. (Crom., Chim, reg.) « Colorant
vegetal albastru închis folosit în boiangerie; culoare sau vopsea violetă, indigo,
albăstreală pentru rufe, sineală ». 2. “Piatră-vânătă”. 3. adj. “Albastru-închis, vânăt,
indigo, pătlăginiu”. Din tc.çivit « idem ». ŞIO; arom, civitlie.
Comur adj. (reg.; 1884 –) (Crom.; Dobr., Mold.) (Mai ales despre vite) ”De culoare
foarte închisă, negru-vineţiu; (p. ext.) de nuanţă roşiatică, roşcat ». Din tc. (dial.) komur
« idem ». ŞIO***; arom.***
Conabiu adj., s.n. (pop., azi rar; 1817 – XX 2). (Crom.) 1. adj. « Roşu-închis,
purpuriu, grena, vişiniu, ghiviziu » 2. s. n. « Culoare vişinie, colorant vişiniu folosit în
boiangerie ». Din tc. (înv.) kunabi, hunnabi « idem » provenit din tc. hunnap « arbust
exotic originar din Asia, cultivat şi în Dobrogea şi denumit măslin dobrogean, măceş
dobrogean, zizif etc. cu fructe comestibile cât măslinele, de culoare roşu-închis (roşu
maroniu, roşu-cărămiziu »). Antrop. Conabie. ŞIO; arom.***
Devetui adj. (înv. rar; 1669). (Crom.) “Bej, de culoare maro-deschis spre galben”. Din
tc. devetuyu “idem”, literal “păr de cămilă” ŞIO; arom.***O singură atestare .
Durenghi adj. invar. (înv., rar; 1681). (Crom.) « Care are două culori, bicolor ». Din
tc. (înv.) dureng “idem”. ŞIO***; arom.***O singură atestare.
Fistichiu adj. (pop.; 1784 –). 1. (Crom., înv.) « Verde-gălbui, de culoarea fisticului ».
2 (Fig., pop., fam.) « Ciudat, bizar, sanchiu, pembe, abraş ». Din tc. fistiki « idem 1» şi
sensul 2 (pop.) « placid, apatic, tembel ». ŞIO; arom.***
Ghioghici s.n. (înv., rar; 1729) (Chim.)”Colorant roşu extras din rădăcina roibei,
alizarină”. Din tc. /kizil/kok içi “idem”. ŞIO; arom.***O singură atestare
Ghiurghiuliu adj. (pop.; 1681 –) (Crom, azi mai ales despre vin, uneori substantivat)
“Roşu-deschis, roz, trandafiriu, rozaliu, porfiriu, rozé, pembé. Din tc. gulgulu “idem”.
ŞIO; arom.***
 Ghiviziu adj. (pop., azi rar; 1770 __sec XX 2). (Crom.) “Roşu-închis, purpuriu, violet-
închis, conabiu”. Din tc. guvez (înv.) guvezi “idem”. ŞIO; arom. giuveze. DDA.
Goc adj. invar. (înv., rar; 1594). (Crom., Min.) « Albastru” în sintagma Iacut goc
“safir”. Din tc. gok “idem”. ŞIO***arom.***O singură atestare
Havaiu adj. (înv.; 1793 – sec. XX 1). (dar în IT este înregistrat numai până în sec. XIX
2). (Crom.) “Azuriu, bleu”. Din tc. havai “idem”. ŞIO; arom.***
Lagiverde adj., (rar) s.n. (înv., rar;1832 – sec. XX 1). (Crom) 1. “Albastru-cenuşiu,
azuriu” . 2 (et. pop. după verde, Mold) “verde-măsliniu”. Din tc. lâcivert “(culoare)
bleumarin, bleu, azuriu”. ŞIO; arom.***
Lahaniu adj. (înv., rar; 1669 – mijl. sec. XIX). (Crom.) “verde-deschis (de nuanţa
verzei). Din tc. lahana”varză” plus suf. -iu (Avram, C, 73) sau din tc. *lahani “verde (ca
varza). ŞIO; arom.***
Laliu adj. (înv., rar; 1884 – mijl. sec. XX) (în IT apare cu ?, deci numai “probabil” în
sec. al XIX-lea, şi cu __în prima jumătate a sec. al XX-lea). (Crom.) « Roşu-aprins,
carmin, rubiniu », de culoarea lalelei roşii » Reg. Muntenia. Din tc. (înv.) lal « idem »
plus –suf .-iu sau din tc.(înv.) lale (reng) “(culoarea) roşu”. ŞIO***; arom.***(după DA,
DLR, derivat rom. din lalea)
Liliachiu adj. (uneori substantivat) (lit.; 1766 –) (Crom.) “Mov, violet(-deschis), lila,
vioriu » (substantivat) « Culoare sau vopsea indigo, civit, sineală » (ŞIO). Din tc. leylâki,
lilâki “idem ». ŞIO; arom***
Limoniu adj. (înv.; 1850 – mijloc sec. XX). (Crom.) “Galben-deschis cu nuanţe verzui
(ca lămâia) » Munt. Din tc. limoni “idem”. ŞIO***; arom.***
Liochiu adj. (înv.; 1792 – sf. sec. XIX). (Crom.) “Stacojiu, cârmâziu, carmin”. Din tc.
*loki “idem” din lok, luk“ tip de lac de culoare roşie”. ŞIO; arom.***
Mermerei adj invar. (înv., rar; 1726 – sec XIX 1) (Crom.)« Marmorat, cu dungi ca
marmora”. Din tc. mermeri « idem ». ŞIO ***; arom.***
Mischiu adj. (înv., rar;1588 – sec. XX 1). (Crom.) “De culoare închisă, negru (ca
moscul) Din tc. miski din misk, muşk “mosc”. ŞIO ****; arom. mişkiu, miscu “mosc”,
miskiu“parfumat cu mosc (în DCT se critică, pe bună dreptate, etimologiile şi glosările
eronate date în alte dicţionare). DDA: mişkiu.
Mosomur adj. (reg.; sec. XX 1._XX 2_.) (Crom.; S.V. Olt.) (despre penajul unor
păsări). “Pestriţ, nici alb, nici negru, cenuşiu, sur” Din tc. mosmor « de culoare foarte
închisă, vânăt ». ŞIO***; arom.***
Narangiu adj. (reg., azi rar; 1669 ___ .XX 2). (Crom.) « Portocaliu, oranj, turungiu,
roşu-portocaliu, roz. Din tc. narenci “idem”. ŞIO; arom.***
Neftiu adj. (înv., rar; 1821–mijloc. sec XX). (Crom.) « De culoarea neftului a
petrolului, verde-închis, măsliniu). Din tc. nefti « idem ». ŞIO; arom.***
Parangun adj. invar. (înv. rar; 1726 – sf. sec. XVIII). (Crom.) “Roşu-aprins, stacojiu”.
Din tc. parangon“idem”. ŞIO; arom.***
Pătlăginiu adj. (pop., azi rar; 1863 –). (Crom.) “Violet-închis, vânăt”. Din tc. patlicani
“idem”. ŞIO; arom.***(în unele dicţionare ale limbii române apare ca un derivat intern
din pătlăgea)
Pembé adj. invar, subst sg.. (pop, azi, rar; 1845 –). 1. adj, s. « (Crom.; pop.)
“(Culoarea) roz, trandafiriu, roşu-deschis” 2. adj. (Fig. înv., fam, rar) “Bizar, excentric,
fistichiu”. Din tc. pembe.”idem”. ŞIO; arom. pembé
 Pembiu, pimbiu adj. (înv., reg.; 1881) “Care bate în pembé, rozaliu”. Din tc. pembé.
ŞIO s.v. pembé; arom.*** (în DCT s.v. pembé, dar nu în TI). DDA.
Renghi s.n. (pop., fam.; 1777 –). 1. (Înv., rar) “Culoare” 2. “Păcăleală, farsă”. Din tc.
renk, reng” idem”. ŞIO; arom rengă, renge. În ŞIO II se face o apropiere semantică între
“culoare” şi “păcăleală “ care apare şi la verbul boi. DDA
Samaniu adj. (înv.; 1817 – mijloc. sec. XX). (Crom.) “Galben-deschis, cenuşiu-gălbui
(ca paiul)”. Din tc. samani “idem” ŞIO, arom.***
Sarariu adj. (înv., rar; 1868) (Crom. Olt.) “Gălbui”. Din tc. sarili “colorat în galben”
ŞIO, arom.***O singură atestare
Sângepiu adj. (înv.; 1760 – mijloc. sec. XX). (Crom.) “Care are culoarea sângeapului,
cenuşiu, gri” Din tc. sincabi (înv. şi pop.), singeabi”.idem”. ŞIO; arom.***
Sovad adj. (înv., rar; 1731) (Crom.) (probabil) “Negru“. Din tc. (înv.) sevad, “idem”.
ŞIO***; arom.*** O singură atestare.
Tarciniu adj. (reg.; încep. sec XX-.__. sec. XX 2). (Crom. N. Mold), « De culoarea
scorţişoarei, violet-închis, cenuşiu ». Din tc. tarçini “idem”(tarçin “scorţişoară”). ŞIO;
***;arom.***
Turungiu adj. (reg.; 1678 –) (Crom.). 1. (înv. şi reg., Munt., Mold, Olt) “Portocaliu,
roşietic, narangiu”. Din tc. turuncu (înv. şi pop.), turungi “idem” ŞIO; arom. DDA
turungiu « oranj »
Corpusul stabilit mai sus im pune o serie de comentarii, care se pot constitui în tot
atâtea concluzii, referitoare la terminologia cromatică de sursă turcă din limba română:
Din perspectiva « vitalităţii » este clar pentru orice vorbitor sau cunoscător al limbii
noastre este că:
A) majoritatea zdrobitoare a termenilor cromatici discutaţi mai sus nu mai circulă
astăzi în română. Este cazul vocabulelor aşiboia, bozafer, caragea, cârmâziu, ceadiriu,
ceameniu, chimioni, chizil, cicic, cicudiu, cil, comur, devetui, durenghi, ghioghici, goc,
havaiu, lagiverde, lahaniu, laliu, limoniu, memerei, mischiu, mosomur, marangiu, neftiu,
parangun,,pătlaginiu, pembiu, samaniu, sarariu, sângepiu, sovad, tarciniu, turungiu. un
total de 35 de termeni, care astăzi sunt obsolete, cele mai numeroase reduse la stadiul de
arhaisme sau de regionalisme.
B) numai puţine vocabule din corpusul stabilit mai sus:au o anumită răspândire astăzi
precum abraş, boia, cârmâz, ceacâr, civit, conabiu, fistichiu, ghiurghiuliu, liliachiu,
pembe, renghi lexeme prezente în DEX, la care se poate adăuga ghiviziu, neînregistrat în
DEX. Nu toate aceste 12 cuvinte au, însă, acelaşi grad de circulaţie – cele mai numeroase
aparţinând lexicului regional, popular sau familiar – şi nu totdeauna s-au conservat
exclusiv în sfera semantică a cromaticului. Rareori, precum la renghi, nu s-a păstrat în
română accepţia iniţială, cromatică, ci al doilea sens – « farsă, păcăleală, festă » din tc.
reng vermek sau reng oynamak « a juca feste, a păcăli », evoluţie similară cu cea a
verbului a se boi.(v. supra s.v. boia).
B 1) Dintre termenii cu adevărat larg difuzaţi în aria cromaticii, singurul relmente cu o
mare suprafaţă şi de uz comun este unul generic, boia, « culoare, vopsea», (este cunoscut
mai ales prin derivatul regresiv verbal boi » a vopsi, a se sulemeni ») care, ca sensuri
secundare are unul popular, « fard » şi altul cu caracter propriu.zis cromatic « condiment
de culoare roşie, paprică «, ambele cu trimitere la aceeaşi culoare roşu. Un alt termen
realmente răspândit, dar care nu s-a conservat în accepţia sa iniţială, cromatică, ci doar în
cea figurată; este fistichiu cu sensul (relativ la oameni) « ciudat, straniu » despre care se
afirmă în ŞIO II, s.v. că este « propriu limbii române ». De menţionat că în DCT se
precizează că etimonul turcesc al lui fistichiu, fistiki. avea şi semnificaţia « placid, apatic,
tembel » care, « poate » a fost adaptat formal după fistic, considerat în acelaşi dicţionar
s.v. fistichiu a fi de origine neo-greacă.Are o oarecare circulaţie liliachiu »de culoarea
florilor arbustului de origine turcă, liliac» (de observat că în DEX acest termen apare nu
ca fiind de sursă turcă ci ca format în interiorul limbii române din termenul botanic
liliac). Semnificaţia cromatică menţionată a lui liliachiu este astăzi exprimată prin
neologismele sinonime mov(-deschis), violet. Foarte puţin răspândit este cârmâz cu un
sens generic – « materie colorantă roşie » – dar şi cu semnificaţia din domeniul botanic
care-i explică accepţia cromatică. Tot cu o circulaţie redusă sunt astăzi lexemele civit
« culoarea indigo«, conabiu « roşu-închis », ghiviziu « roşu-închis » sau pembé « roşu-
deschis ». Pe drept cuvânt Sala, 101, p. 120 socoteşte cuvintele civit, cicic şi pembé ca
termeni învechiţi şi /sau regionali
B 2) Alţi termeni nu se referă azi la culori, cel puţin ca o primă semnificaţie, ci la
anumite calităţi ale fiinţelor, de ex. abraş, « ciudat, bizar, rău, ciufut », ceacâr « saşiu” .
Fistichiu s-a fixat în limba comună ca exprimând calitatea unui om de a fi « ciudat,
curios, extravagant », probabil pornindu-se de la tipul de haine bălţate, colorate strident.
O evoluţie asemănătoare cu a termenului fistichiu are şi pembé care, figurat, cunoaşte
până azi (cel puţin aşa reiese din DEX) accepţia « excentric, extravagant « în timp ce
semnificaţia cromatică este învechită.
B 2 .Unele cuvinte din domeniul culorilor, au o sferă redusă de « aplicabilitate », sunt
lexeme obsolete, reduse la stadiul de arhaisme, cel mult de regionalisme. În plus, dacă
alb, roşu, verde au o sferă extrem de largă de utilizare, alţi termeni cromatici nu se pot
referi decât la anumite categorii de fiinţe sau de obiecte, de ex. abraş « bălţat, cu pete
albe » se poate aplica numai la cai; « comur « o culoare închisă » etc. se referă la vite în
general; mosomur « pestriţ » se spune despre penajul unor păsări, « iar ceacâr « (despre
ochii unei fiinţe) care au culoarea albastru sau care sunt spălăciţi ». Tot aşa ghiurgiuliu
« roşu-deschis » şi-a redus sfera de circulaţie la unele vinuri (în DEX acest aspect nu este
precizat şi atunci nu ar trebui să ne mirăm dacă un străin sau chiar şi un român cu o mai
slabă cunoaştere a limbii materne, ar alătura pe ghiurghiuliu, de ex., unui nume de floare
spunând despre un bujor că « este ghiurghiuliu! », din cauză că îl consideră, cum apare în
DEX un « sinonim » perfect al lui roşu-închis sau al lui trandafiriu!).
C) În fine, câţiva termeni şi-au pierdut, cu timpul, valoarea cromatică, dar se întîlnesc,
relativ des, ca nume proprii: Astfel, caragea „negru-închis, negricios” apare în
antroponimicele Caragea, Carageani, Caragiale, Caragiu (dintre care ultimele trei nu
sunt amintite în DCT) sau în toponimul Caragele. Cârmâziu este cunoscut şi prin
antroponimul Cârmaziu. Ceacâr, de asemenea apare şi în antroponime ca Ceacâru(l),
Ceacâreanu (la care considerăm că s-ar putea adăuga şi numele de familie Ceachir) sau
în toponimul Ceacârul.

Care sunt culorile sau multiplele lor nuanţe reprezentate prin denumiri de sursă turcă ?
În funcţie de numărul de termeni pentru fiecare culoare exprimaţi prin vocabule de
origine turcă, este vorba, în ordine descrescătoare, despre următoarele arhilexeme:
 Roşu cu nuanţele: « roşu-aprins, roşu-închis, roşu-deschis, roşcat, stacojiu, carmin,
purpuriu, grena, vişiniu, trandafiriu, rozaliu, rubiniu, roz »: boia, cârmâz « roşu-închis,
roşu-aprins », cărmâziu, « v. cârmâz », chizil « roşu-închis », cicic « roşu-aprins »,
cicudiu « roşu-deschis », conabiu »roşu-închis, grena » ghioghici « roşu », ghiurghiuliu »
trandafiriu », ghiviziu « roşu-închis, purpuriu, dar şi « violet-închis », laliu « rubiniu »,
liochiu « stacojiu, parangun, »stacojiu » pembe « trandafiriu », pembiu » rozaliu », 15;
vezi şi caragea, comur, narangiu – 18
Verde cu nuanţele « verzui, verde-închis, verde-măsliniu, verde-gălbui:, măsliniu «:
ceadiriu « verde-crud, gri-verzui », ceameniu « verde ca iarba, verde-închis », chimioniu
« verde–măsliniu », maro, brun », lahaniu « verde-deschis », neftiu « de culoarea
petrolului, verde-închis, măsliniu » fistichiu « verde-gălbui – 6; vezi şi lagiverde – 7
Albastru cu nuanţele « albastru-închis, albastru-cenuşiu, azuriu, bleu, »: ceacâr « cu
ochii albaştri cu ape cenuşii, spălăciţi », civit « albastru-închis », dar şi « violet, indigo »,
goc,numai în sintagma « lacut goc « safir », havaiu « azuriu, bleu », lagiverde « albastru-
cenuşiu, azuriu », dar şi « verde–măsliniu » – 5
Violet cu nuanţele «: violet-închis, mov, vânăt, lila, vioriu: »: liliachiu « mov, violet »,
pătlăngiu « violet-închis, vânăt », tarciniu « violet-închis » dar şi « cenuşiu » – 3;: vezi şi
ghiviziu, civit – 5
Galben cu nuanţele «:galben-brun, galben-deschis, ocru, gălbui »: aşiboia « ocru,
galben-brun », limoniu « galben-deschis », samaniu « galben-deschis, gălbui (ca paiul),
sarariu « gălbui » – 4
Gri « cenuşiu, fumuriu, sur »: bozafer »cenuşiu », mosomur « (despre penajul unor
păsări » « pestriţ, nici alb, nici negru, cenuşiu, sur », sângepiu » cenuşiu, gri » – 3; vezi şi
tarciniu – 4
Negru cu nuanţele: « negru-închis, negru-vineţiu »: caragea « negru-închis », comur «
(despre vite) « negru-vineţiu, dar şi »roşcat », mischiu « de culoare închisă, negru ca
moscul », sovad – 4
Maro, brun cu nuanţa mai deschisă « bej «: devetui: bej, maro-deschis spre galben » –
1; vezi şi chimioniu – 2
Portocaliu, oranj se exprimă prin termenii de sorginte turcească narangiu,
« portocaliu », dar şi « roz-portocaliu, roz », turungiu « portocaliu, oranj » – 2
Indigo v. civit – 1
Termeni generici: vopsea: boia, cârmâz, civit, renghi – 5
Diverse: abraş « bălţat », cil « păr în două culori, pestriţ » durenghi « bicolor »,
memerei « marmorat, cu dungi ca marmora » – 4
După cum se poate observa, uneori nu este vorba de anumite nuanţe ci, pur şi simplu
de sinonime, de ex: gri, cenuşiu, fumuriu, sur sau portocaliu, oranj unele dintre ele fiind,
exprimate toate prin cuvinte de sursă turcească, aşa cum se indică în DCT de ex. cârmâz-
boia, conabiu-ghiviziu, ghiurghiuliu-pembé, liochiu-cârmâziu- parangun.
Trebuie remarcat că panorama coloristică de sursă turcă prezentată mai sus cuprinde
culorile fundamentale ale spectrului luminii – alcătuit din culorile roşu, portocaliu,
galben, verde, albastru, violet şi indigo – ca şi unele culori rezultate din suprapunerea
unor culori – gri şi maro. În plus apare negru « care nu reflectă lumina, care are culoarea
cea mai închisă », dar este puţin surprinzător că nu s-a înregistrat decât un singur termen
(cil) – şi acela cunoscut numai într-o anumită regiune în aromână şi prezent cu o singură
atestare în DCT – pentru « antonimul« său – alb « valoare cromatică obţinută prin
suprapunerea tuturor componentelor spectrului solar, care are culoarea cea mai deschisă,
precum laptele, varul etc »
O altă constatare evidentă este predominarea termenilor care exprimă arhilexemul
primar (fundamental) roşu cu 18 vocabule, urmat, la mare distanţă totuşi, de arhilexemul
complementar verde. Într-o cercetare publicată în anul 2002 asupra culorilor aşa cum apar
ele în limba actuală, în fruntea listei de termeni cromatici era – întâmplător sau nu – tot
roşul cu 40 de ocurenţe, (Dimitrescu, Culori, p. 180). Punctul comun între termenii de
origine turcă ce denumesc roşul şi lexemele de astăzi, provenite din alte surse, este
perceperea acestei culori ca extrem de « vizibilă », de « reliefată » cromatic în raport cu
celelalte culori. În plus, pentru aspectele mai vechi reprezentate prin terminologia
cromatică de sursă turcească, trebuie corelat roşul cu numărul mare de termeni de
asemenea de provenienţă turcă pentru îmbrăcămintea luxoasă – semn exterior al opulenţei
de la curţile domneşti şi boiereşti (v. capitolul consacrat « luxului « în ŞIO 1, pp. CCVII-
CCXI) – din ţesături bogate, grele sau extrem de subţiri de ex. de atlaz, catifea, borangic,
mohair, organdi, tafta, pentru a nu aminti decât câteva tipuri de textile bine cunoscute şi
astăzi, dintre care unele se distingeau prin această culoare (Dimitrescu, O perspectivă).
Din punctul de vedere al psihologiei s-a constatat că energiile naturale ale omului pot fi
stimulate sau echilibrate prin utilizarea anumitor culori. Astfel, dacă portocaliul se pare că
poate contribui la dezvoltarea inteligenţei copiilor, albastrul deschis energizează acţiunea
metabolică şi ajută comunicarea, verdele activează sensibilitatea, roşul are rolul de a
intensifica activitatea psihicului având influenţe pozitive asupra vitalităţii şi a încrederii în
sine. Nu este exclus ca tocmai aceste calităţi ale roşului să explice prezenţa sa în atât de
numeroase variante coloristice atât în limba mai veche cât şi în cea de astăzi care rămâne
« deschisă » şi altor nuanţe inovatoare ce-şi aşteaptă noi denumiri… Iată un scurt – dar,
credem, destul de edificator – text actual referitor la cel mai bun spectacol de teatru al
anului 2O1O, premiat ca atare, Strigăte şi şoapte în care este implicat roşul: « Spaţiul
închis (al scenei) devine şi metafora spectacolului. În plus, el este tratat în roşu, culoarea
intensă a pasiunii, a trăirilor extreme care sălăşluiesc în sufletele bântuite de daimoni ai
personajelor. Cum poate deveni rafinamentul coloristic, preţiozitatea aristocrată pe care o
cultivă opera un vehicol al tragediei, iată marea artă a lui Bergman, mai întâi, pe care
Şerban /Andrei, regizorul spectacolului premiat în ţara noastră n.n./ o evocă aici vrând să-
i smulgă maestrului secretele ». « 22 », nr. 22, 2011, p. 14, Suplimentul « Bucureştiul
cultural ».
Din perspectiva „lungimii vieţii” termenilor de origine turcă în limba română se pot
stabili câteva categorii diferite.
Termenii cu cea mai „scurtă” viaţă sunt cei cu o singură ocurenţă într-un anumit
moment al evoluţiei limbii române. Astfel, dintre termenii cromatici de origine turcă cu
calitatea de hapax legomenon se numără aşiboia, cicudiu, devetui, durenghi, ghioghici,
goc, sarariu, sovad. Considerăm că determinativul „rar” care apare relativ la aceştia în
DCT nu este cel mai adecvat, având în vedere că ei par a fi, în stadiul actual al
cercetărilor, de fapt „unici”…
b) Alţi termeni au o viaţă mai lungă sau mai scurtă, dar cu „întreruperi”, de ex.
lahaniu din sec, XVII 2 până în sec.XIX 1, dar cu o „absenţă” pe tot parcursul secolului
al XVIII-lea, la fel ceacâr care a fost înregistrat din sec. XVI 2 până în sec. XX 2, dar nu
a fost atestat în secolele al XVII –lea şi al XVIII-lea. Lexemul mischiu a avut o viaţă
îndelungată, dar cu unele mari ”goluri” după IT în care apare înregistrat în sec.al XVI-lea
2, apoi neatestat între sec. al XVII-lea 1 şi al XVIII-lea 1 cu ? în sec. al XVIII -lea 2 şi al
XIX-lea 1 pentru ca în sec. al XIX-lea 2-lea să apară __, ca semn că este în curs de
dispariţie. O situaţie similară apare la termenul narangiu care a avut o viaţă lungă, din
1669 şi până în sec al XX-lea şi care din sec. al XX-lea 2 începe să dispară, dar cu ? în
secolul al XVIII-lea 1; la fel termenul turungiu are o viaţă lungă de trei secole, dar cu o
„absenţă” în sec. al XIX-lea 1.
c) Pentru adevărata „longevitate” sunt mai interesanţi termenii care au „trăit
neîntrerupt”, de ex. 3 secole şi jumătate (cârmâz, ghiurghiuliu), 2 secole şi jumătate
(boia, fistichiu, civit, renghi), 2 secole (liliachiu), un secol şi jumătate(cârmâziu,
pătlăginiu) sau chiar numai un secol precum parangun care s-a bucurat de viaţă exclusiv
în sec. al XVIII.
Din punctul de vedere al etimologiei trebuie observat că, semantic, etimoanele turceşti
au, în marea majoritate a cazurilor, exact acelaşi sens ca în limba turcă. De asemenea,
formal, fonetic, nu sunt probleme. Dar trebuie remarcat că uneori sensul din română apare
în turcă nu dintr-un singur cuvânt, ci dintr-o sintagmă, de ex. ceadiriu” verde-crud, de
nuanţa paiului de grâu necopt” se explică prin tc. çadiri (yeşil) literal. „verde ca pânza de
cort”); cicudiu „roşu-deschis” provine din tc.çigede (renginde) literal. „de culoarea
zizifei, un arbore mediteranean cu fructe roşii” plus tc. renk (reng) care avea accepţia
generală „culoare”, termen ce stă la baza cuvântului românesc renghi, aşa cum s-a putut
vedea din explicaţia de mai sus la acesta. În fine, treebuie atrasă atenţia că, la anumite
cuvinte, etimonul turcesc poartă caracterizările „învechit” şi „regional”.
Uneori, la anumite cuvinte cu sens cromatic în alte dicţionare nu se ia în consideraţie
etimonul propriu-zis turcesc, ci se consideră că termenul respectiv este un produs derivat,
pe teren românesc: Este cazul unor cuvinte precum chimioniu sau pătlăginiu.

Alteori termenul cromatic îşi are sursa nu într-un alt termen cromatic, de obicei un
adjectiv din turcă, ci într-un substantiv care exprimă numele unei flori sau a unei plante
caracterizate printr-o anumită culoare. Astfel cicic are două sensuri în română, „o floare
roşie” şi „culoarea roşie”. Cel de al doilea înţeles provine din primul care se explică direct
din tc. çiçek „floare, trandafir”. Adj. lahaniu „verde-deschis” se explică din subst. lahana
„varză” sau din tc. *lahani „verde (ca varza(
În fine, trebuie semnalat că uneori în dicţionare este indicat un etimon greşit. Este
cazul termenului renghi. Astfel, în DCT s.v. renghi este criticat, pe bună dreptate din
motive de natură semantică, etimonul dat în DEX şi în DM, din tc. renç, renc ”suferinţă,
durere” care prezintă o prea mare „depărtare” a accepţiei sale în raport cu sensul prim al
lui renghi „culoare” explicabil mulţumitor prin tc. renk, reng „idem”
Dacă se operează o paralelă între termenii de origine turcă pătrunşi în (daco)română
mai de mult şi în aromână se poate constata – pe baza datelor din DCT şi din IT, în
comparaţie cu cele furnizate de DDA şi de DIARO – că nomenclatura românească a
culorilor este mult mai bogată în raport cu cea aromână unde ne întâmpină – sauf erreur –
o cantitate relativ mică de termeni. Astfel, în aromână terminologia cromatică de
provenienţă turcească cuprinde termenii: abraş „gălbui”, boia „roşu”, cârmâz „roşu-
aprins”, cil „alb, bălan”, ghiviziu „roşu-închis”, mişchiu „de culoare închisă, negru”,
pembé „trandafiriu”, turungiu „oranj”. Este vorba de un total de opt termeni, deci chiar
mai puţin de o cincime decât s-au înregistrat în română.
În plus se întâlneşte în arom. termenul cicic, dar în sensul etimologic „floare” şi nu cu
semnificaţie cromatică. În linii generale, accepţiile din aromână coincid cu cele din turcă
şi cu cele din română cu prea puţine excepţii de ex. cil în aromână înseamnă – inovator
faţă de etimon – „alb, bălan”, în timp ce în română sensurile „murg, pestriţ”, sunt
conservate din etimonul turcesc.
Se poate observa, în concluzie la acest aspect al lucrării de faţă, că în aromână nu este
exprimată decât o parte din paleta coloristicii dar că există, ceea ce nu apare în română.,
reprezentarea culorii alb, chiar dacă şi parţial, după cum reiese din DDA. În plus este de
menţionat că, precum şi în română, roşul ocupă primul loc în privinţa exprimării în
aromână a acestei culori cu unele nuanţe ale sale, toate cu originea în limba turcă, – boia,
cârmâz, pembé”.

O rapidă comparaţie între terminologia cromatică prezentă în ŞIO şi cea existentă în

CDT arată că în cea din urmă termenii sunt mai numeroşi. Cel puţin următoarele cuvinte
aparţinând domeniului cercetat apar în DCT în plus: ceadiriu, ceameniu, chizil, cil,
comur, durenghi, goc, laliu, limoniu, memerei, mischiu, mosomur, sovad, tarciniu Dacă
punem în paralel lista de mai sus cu termenii hapax legomenon din DCT observăm că
sunt comune lexemele durenghi, goc, sovad
În schimb, nu este clar de ce unii termeni cromatici apar în unele lucrări
ale lui Emil Suciu, dar nu sunt cuprinse în altele: Astfel nici în DCT şi nici
în listele finale din IT nu este inclus memerei « marmorat, cu dungi ca marmora”
chiar dacă acelaşi autor îl inserează în IT la p. 399. De asemenea adj. pembiu apare numai
în DCT s. v. pembé, dar nu şi, independent, de ex. în IT. p. 399.
În IT p.400, autorul discutând sfera semantică a „culorii” conclude că
termenii sunt în număr de 45, dintre care 40 de adjective şi 5 substantive. În
corpusul stabilit în lucrarea de faţă se numără 47 de termeni, dintre care
marea majoritate este alcătuită din adjective (multe invariabile) iar dintre
puţinele substantive câteva precum boia, cârmâz, cicic, ghioghici, renghi,
sunt, cel puţin la origine, denumiri generice pentru culoare sau vopsea. În
comentariul său asupra termenilor cromatici supuşi discuţiei în IT, Emil
Suciu consideră că aceştia „înseamnă o proporţie mare în rândul termenilor
cromatici româneşti” apreciaţi în Coteanu 1985, p.138, „la peste 200 de
adjective” (citat în IT p, 400, nota 68). În ceea ce ne priveşte credem că nu
putem lua în consideraţie această „proporţie” din două motive: 1) astăzi nu
contează că numărul elementelor lexicale cromatice de provenienţă turcă
este sau nu de 45 deoarece cu adevărat în circulaţie cantitatea elementelor
turceşti este foarte redusă, în afară de faptul că unele s-au îndepărtat de
domeniului cromatic (fistichiu, renghi) sau au o aplicabilitate redusă la
anumite animale, la vin etc. şi 2) cifra totală de „peste 200 de adjective”
chiar dacă va fi fost reală în 1985, actualmente – după un sfert de veac
supus multor transformări, inclusiv lingvistice – este mult mai mare. În
Culori şi în Cromatica actuală sperăm că am reuşit să dovedim, cu
numeroase exemple recent atestate din limba de azi, atât puterea de
creativitate a limbii române căt şi posibilităţile de asimilare a unor elemente
străine în domeniul atât de dinamic al lexicului din registrul coloristicii. De
sigur nu este vorba de inovaţii în denumirea culorilor fundamentale –
aceleaşi în cam toate limbile – ci de înregistrarea unor noi tonalităţi
cromatice, a unor recente inovaţii coloristice mai puţin prin sufixare şi, mai
mult prin procedeul compunerii .(Dimitrescu, Cromatica actuală, p. 163).
Considerăm că acesta este viitorul lexicului din sfera cromaticii în care
elementele de sursă turcă nu sunt de loc numeroase şi care, probabil, cu
trecerea timpului, se vor împuţina şi mai mult. Dar a le cerceta pentru a le
găsi l o c u l s p e c i f i c în istoria limbii române este o necesitate şi credem
că se cuvine să se analizeze şi alte elementele de natură cromatică provenite
din alte limbi cu care în trecut şi astăzi româna a venit şi este în contact :
greaca, limbile slave, maghiara, franceza, italiana, germana, engleza etc.
Iată deschis un nou – vast – „câmp”de studiu pentru viitorii cercetători ai
lexicului limbii române!
(Studia linguistica et philologica. Omagiu profesorului Nicolae Saramandu la 70 de ani, editor
Manuela Nevaci, Bucureşti, 2011, pp. 271-282)

BIBLIOGRAFIE, SURSE, ABREVIERI

CL – Cercetări de lingvistică, revistă, înainte şi după 1990, Cluj

Aspecte – Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, coordonator Gabriela Pană Dindelegan,
Bucureşti, 2002,
Bidu-Vrânceanu, Style scientifique – Angela Bidu-Vrânceanu, L’expression de l’appréciation
chromatique dans le style scientifique du roumain littéraire în RRL, 18, 1973
Bidu.Vrânceanu, Systématique – Angela Bidu-Vrânceanu – Systématique des noms de couleurs.
Recherche de méthode en sémantique structurale, Bucureşti, 1976
Ciobanu, Sufixul –iu, – Fulvia Ciobanu, Originea sufixului -iu în SMFC, 6, 1972
Ciobanu, Observaţii – Fulvia Ciobanu, Observaţii asupra unor termeni cromatici româneşti în LR
XXVIII, 1, 1979
DA – Dicţionarul limbii române, Academia Română, Bucureşti, din 1913
DCT – Emil Suciu, Influenţa turcă asupra limbii române, II Dicţionarrul cuvintelor româneşti de
origine turcă, Bucureşti, 201o
DDA – Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân, ediţia adoau, Bucureşti, 1974
DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române, ed I, Bucureşti, 1975, ed. a II-a, Bucureşţrti, 1997
DIARO – Matilda Caragiu Marioţeanu, Dicţionar aromân (Macedo-vlah), Bucureşti, 1997
Dimitrescu, Culori – Florica Dimitrescu, Despre culori şi nu numai. Din cromatica actuală în
Aspecte, Bucureşti, 2002
Dimitrescu, – Cromatica actuală -Florica Dimitrescu, Note asupra unor denumiri din cromatica
actuală în Cercetări de lingvistică Bucureşti, 2011
Dimitrescu – O perspectivă – Florica Dimitrescu, O perspectivă etimologico-semantică asupra
denumirilor de materiale textile în limba română (sub tipar, 2011)
DLR – Dicţionarul limbii române. Serie nouă, Bucureşti, Cluj, Iaşi, din 1965
DM – Dicţionarul limbii române moderne, Bucureştiu, 1958
Gheorghiu, Terminologia culorilor – Domnica Gheorghiu, În legătură cu terminologia culorilor,
în LR XVII, 1, 1968
Giuglea-Kelemen, Termeni – G- Giuglea, B. Kelemen, Termeni privitori la culori în latină cu
referinţă la limbile romnanice în CL, Cluj, 2, 1966
Grossmann, Colori e lessico – Maria Grossmann, Colori e lessico. Sulla struttura semantica degli
aggjettivi di colore in catalano, castigliano, italiano, romeno, latino ed ungherese, Tubingen,
1988
Grossmann-Mazzoni, Analiza – Maria Grossmann -Bruno Mazzoni, Analiza semantică a
termenilor de culoare în limba română în SCL, 2, 1972
LR – Limba română, revistă, înainte şi după 1990, Bucureşti
RRL – Revue roumaine de linguistique, revistă, înainte şi după 1990, Bucureşti
Sala, 101 – Marius Sala, 101 cuvinte moştenite, împrumutate şi create, Bucureşti, 2010
SCL – Studii şi cercetări lingvistice, revistă înainte şi după 1990, Bucureşti
SMFC –. Studii şi materiale pentru formarea cuvintelor, Bucureşti
Suciu, IT – Emil Suciu, Influenţa turcă asupra limbii române, I, Studiu monografic, Bucureşti,
2009
ŞIO – Lazăr Şăineanu, Influenţa orientală asupra limbei şi culturei romnâne I Introducerea –
limba – cultura – resultate – conclusiune – bibliografia, II, Vocabularul, I Vorbe populare, III
Vocabularul 2 Vorbe istorice, Bucureşti, 1900
Tohăneanu, Epitete cromatice – Gh. Tohăneanu, Sinonimia unor epitete cromatice în poezia lui
Eminescu în LR, 3 1967
„22” – „22”, revistă, după 1990, Bucureşti
Reflecţii asupra unor denumiri de ţesături de îmbrăcăminte şi de
încălţăminte în Tetraevanghelul lui Coresi – 1560-61
 Pentru Mihaela Mancaş,cu drag, « la aniversară »

De mai bine de un eceniu am început să cercetăm istoria denumirilor de textile în

limba română. Sfera semantică a acestora este direct legată de aceea a veşmintelor şi, de
domeniul adiacent al încălţămintei, iar nu rareori obiectele de îmbrăcăminte sunt
cunoscute cu numele ţesăturilor din care sunt confecţionate(de ex. şal, basma, helancă v.
Dimitrescu, O perspectivă, idem. Text. sint.) aşa încât am crezut necesar să le urmărim pe
toate trei în limba veche românească, mai precis în limba cuprinsă în textele aparţinând
secolului al XVI-lea.
Acum un an, în 2010, a apărut în revista Dacoromania articolul nostru Observaţii,
consacrat termenilor referitori la ţesături, la îmbrăcăminte şi la încălţăminte în Palia de la
Orăştie (PO) din 1581-82. De data aceasta vom reface acelaşi demers pornind de la un alt
text din sec. al XVI-lea, dar mai « tânăr » cu 20 de ani, Tetraevanghelul lui Coresi (Tetr.)
apărut în 1560-61. Cele două texte se prezintă în ediţii moderne, apropiate nu numai din
perspectiva concepţiei, dar şi ca dată de apariţie: Palia este datorată Vioricăi Pamfil şi
datează din anul 1968, iar Tetaevanghelul, editat de autoarea acestor rânduri, s-a tipărit în
anul 1963 (deşi ar fi trebuit să apară la împlinirea a 400 de ani de când Tetr. a văzut
lumina tiparului prima oară, deci în 1561, dar condiţiile momentului – chiar dacă textul
discutat s-a bucurat de o redactoare de excepţie la Editura Academiei, regretata Ecaterina
Ionaşcu – nu au fost dintre cele mai prielnice).
Comentariile de mai jos se vor face plecând de la lexicul din textul Tetraevanghelului
cuprins în ediţia amintită. Se ştie că Tetraevanghelul lui Coresi este unul dintre cele mai
importante texte din trecut pentru buna înţelegere a bazelor limbii române literare,
domeniu lingvistic preferat de colega şi prietena căreia îi dedicăm reflecţiile de faţă.
.Precizăm că structura fiecărui articol lexical va avea aceeaşi schemă ca cea utilizată
pentru Palia de la Orăştie în Observaţii: lexemul respectiv, indicaţii morfologice, anul
primei înregistrări în română precizându-se sursa – în cele mai multe cazuri – T. –, apoi
definiţia, ilustrarea printr-un singur citat, maximum două, pentru conciziune (nu de puţine
ori se fac doar trimiteri dacă termenul figurează într-un citat edificator la un alt cuvânt din
corpus-ul stabilit), etimologia, numărul de ocurenţe în Tetr. Trebuie specificat că, în unele
situaţii, în aceste articole apar şi alte date, de ex. discuţii mai largi despre anumite
etimologii controversate. Uneori vom aduce completări la primele datări menţionate prin
FD Indice sau rectificări ale atestărilor precedente în cazul în care am întâlnit predatări în
Tetr.
Iată care sunt unităţile lexicale selectate din textul Tetraevanghelului lui Coresi
aparţinând sectorului semantic al ţesăturilor, al vestimentaţiei şi al încălţămintei:
AŢĂ s.f., T. 1560-61 Tetr. – « Fir mai gros »: /Isus/ făcu bici de aţă şi toţi-i scoase
den besearecă « Tetr. 185v 22. Din .lat. acia – 1 ocurenţă
BRÂU s.n., pl. brâne T. sec. XVI PS SCH – « Cingătoare lată din lână, piele etc. »:
« Să-şi ia pre cale numai un toiag, nece bucate, nece pâine, nece pre brâne arămi » Tetr.
79v 21. DE explică acest termen din. lat. brandeum ”pânză de in”şi “cingătoare”; T. îl
consideră « probabil din vsl. brunja « stomac » sau cuvânt de substrat» . În ceea ce ne
priveşte, cel mai probabil brâu este un termen de substrat, cf. alb. bres, brez, v. Rosetti,
HLR, pp. 302, 310, Brâncuş, Voc. s.v. – 4 ocurenţe
CANFĂ s.f. pl. cănfi ., Dimitrescu 1560-61 Tetr.. În DA, s. m. (!!) pl. cănfi este
ilustrat cu un ex. din Ev. Coresi, 1581. – « Purpură »; în HLR, 844 Densusianu glosează »
étoffe de velours orneé de broderie » şi aduce specificarea, ca şi DA, că este atestat numai
la Coresi: « Un om era bogat şi se îmbrâca în cănfi şi în firure, veselie-se în toate zile
luminate » Tetr. 157v. 10. În DA s.v. cânfi (alte dicţionare, după ştiinţa noastră – care, de
sigur, are multe lacune – nu înregistrează acest termen) nu există nici o indicaţie
etimologică. În Densusianu, op cit. canfă apare – considerăm, pe bună dreptate – printre
elementele turceşti (din kamk(h)a, rezultat din camhă, cum se găseşte în textele slave; în
DLRV; regretatul Mihăilă discută termenul camhă, atestat la cca. 1462-3 (după DE
termenul este înregistrat în documente slave din sec. al XIV-lea, fără a fi aduse alte
precizări) din pol. kamcha, cuvânt de origine chineză, pătruns în polonă din turcă; în
DCC, Graur, s.v. camhă « stofă de mătase » trasează un « drum » al termenului cu unele
asemănări cu Mihăilă DLRV: din chin. kimsa trecut în pers. kamha, trecut în n.gr.
kamuhas. Oricum, considerăm că nu se poate face abstracţie de legătura etimologică şi
semantică între canfă şi camhă (v. discuţia asupra acestui termen, atestat, sub forma
camhă în mai multe texte, în DA). În concluzie, considerăm că este vorba de un acelaşi
termen, de sursă îndepărtată chineză, ajuns în limba noastră din turcă, prezent în română
sub două forme fonetice, dar cu acelaşi substrat semantic. Dintre ele, forma din Tetr.,
canfă, este un hapax legomenon. – 1 ocurenţă
CĂLŢUN, COLŢUN s.m., T. 1560-61 Tetr.; DA Coresi 1574 – »Încălţăminte,
gheată »: « Încălţaţi în călţuni » Tetr. 79v 22; v. şi curea, traistă T. Din lat * calceo-onis,
DA: din it. calzone « ajuns la noi prin mijlocire bulg sau n.gr. »; DEX din n.gr. kalstoni
(după încălţa, atestat, însă, în T. în 1563, Coresi, Praxiu) – 7 ocurenţe
CĂMAŞĂ s.f., T.- sec XVI PS. SCH. – « Îmbrăcăminte care acoperă partea de sus a
trupului, la origine, bărbătească »: « Să vrure să se judece cu tine şi vvăşmântultău să ia,
lasă lui şi cămaşa » Tetr. 9r 8, v. şi cârpi, pânză. Din lat. camicia7 oc ocurenţe
CÂRPĂ s.f,., T. 1560-61 Tetr.- “O bucată veche de pânză sau de stofă”: « Amu în
cârpe şi în cenuşă pocăi-se-vrea “ Tetr. 22v 2 .T. din v.sl. krpa; DE, DEX din bg. kărpa,
scr. krpa – 1 ocurenţă.
CÂRPI (în text, sub forma metatezată) vb. IV, T. 1551 ES – “ A petici”: “Nimea amu
nu poate spărtura crăpi cu pânză nenălbită spre cămaşă veache că se va lua amu cusătura
ei de la cămaşe, mai mare spărtura fi-va” Tetr. 16v 24. T. din cârpă, atestat în acelaşi text,
s.v.; DE – din sl. krupiti (aici se atrage atenţia asupra confuziei cu verbul omonim
cârpi »a bate » provenit din lat. *colapire). Trebuie semnalat că în DLRV este înregistrat
în 1509 participiul cârpit – 1 ocurenţă
COASE vb. III, T. 1560-61 Tetr. – « A prinde între ele, cu acul sau cu maşina de
cusut, părţile unei pânze a unei haine etc.”:“ Niminilea coase văşmânt nou să coasă la
veşmânt vechi” Tetr. 124v 22, 23. T. din lat. consuere, lat. pop. cosere – 3 ocurenţe
CUREA s.f., T. 1553, DRHB III, 273 – 1) »Încingătoare »:”Brâu de curea pre
mijlocul lui » Tetr. 68v 3; 2) “ »Şiret de piele care închide cele două părţi ale
încălţărilor »: « Veni-va mai tare e de mine ce nu sânt destoinic să dezleg cureaua
călţunului lui » Tetr. 118v 18; T.; din lat. corrigia – 5 ocurenţe (, de observat că în FD
Indice, dintr-o regretabilă eroare, cifra 5, în loc să aparăsub Tetr., figurează sub
Liturghier, în pagină textul « vecin » din dreapta al Tetraevanghelului…)
CUSĂTURĂ s.f., T. 1560-61 Tetr. -« Cusut »: pentru exemplificare, v. cârpi. Din
cusut plus suf. -ură – 1 ocurenţă
DEZBRĂCA vb. I, T. 1551 ES, « A scoate îmbrăcămintea de pe corp»:-« Luară Isus
la judecată. Adunară-se prinsul toţi mulţi voinici şi dezbrăcară el, îmbrăcară-l el cu
veşmânt roşiu » Tetr. 63v 4. Din lat. *disbracare – 6 ocurenţe
FIR s.n. T. 1508 în DERS, DLRV; în DA, 1588- « Fibră textilă, probabil aurită »:
pentru exemplificare, v. canfă. Din lat filum – 1 ocurenţă
FOTĂ s.f., T. DCT -către 1462, DERS -« Un tip de şorţ care se purta, în trecut şi de
bărbaţi, ştergar» (v., de ex., fragmentul din Gheorgachi Logofătul, Let. III citat în DA s.v.
fotă):în DCT se întâlneşte definiţia cea mai apropiată de sensul din textele vechi: »Şorţ
folosit mai de mult la îmbăiere «: E Simon Pătru auzi că domnul iaste, încinse-se cu o
fotă, era amu gol şi se aruncă în mare Tetr. 234 r 10. T din tc. futa; DA, DEX, Suciu,
DCT, din tc. fota; în ŞIO II s.v. şi în DCT se precizează că forma futa este arhaică în
raport cu forma fota; pentru varietăţile lexemului fotă, v. Ş:IO I, CCXXXIII – 1 ocurenţă
IN s.n., T. 1542 G. LEX. “Plantă erbacee textilă”: « Trestie zdrobită nu va frânge şi
inul aprins nu va stinge » Tetr. 24 r 17. Din lat. linum – 1 ocurenţă
ÎMBRĂCA vb. I, T. 1551, ES » – « A acoperi corpul cu veşminte »: « Nu vă grijireţi
sufletele voastre ce vor mânca sau ce vor bea, nece trupurele vostre în ce vă veţi îmbrăca“
Tetr. 11r. 17; v. şi dezbrăca, încălţat, veşmânt DE, DEX: din lat. *imbracare (din braca
« pantalon »); T. din lat. braca « pantalon » – 27 de ocurenţe
ÎMPISTRIT part. T. 1560-61 Tetr. »Împodobit cu ornamente de diverse culori şi
forme »: »Vă semânaţi mormintelor împistrite ce denafară se văd frumoase e denlăuntru
sănt pline de oasele morţilor şi de toată necurăţia » Tetr. 50v 22. Din sl. pistr; nu
considerăm că provine din verbul împistri deoarece acesta este înregistrat în română, după
T., de-abia în 1642, în Caz. Gov., cum este atestat – deşi este un non sens evident din
punct de vedere cronologic – chiar în T.! (v.şi DA, DEX) – 1 ocurenţă
ÎNCINGE vb. III. T.-sec. XVI CV, PS SCH. « A (se) acoperi de jur împrejur »: Pentru
exemplificare, v. fotă, pomise(a)lnic. Din lat. incingere – 8 ocurenţe-
ÎNCĂLŢAT part., T. 1560-61 Tetr. -« Care poartă încălţăminte în picioare »:
« Încălţaţi în călţuni şi nu vă îmbrăcareţi în doao veşminte » Tetr. 79v 22. Din încălţa,
deşi verbul este atestat, tot în T., numai că cu doi ani mai târziu, în Coresi, Praxiu – 1
ocurenţă
ÎNVELI vb. IV, T. 1560-61 Tetr.- A (se) acoperi de jur împrejur »:« Cerşu trupul lu
Isus şi luo el, învăli-l el cu pânză şi puse el în groapă » Tetr. 177r 16. Din sl. valiti – 3
ocurenţe
ÎNVEŞTI vb. IV, T. sec XVI PS. SCH. – »A (se) îmbrăca »: « Şi de veşminte ce te
căştigi ?...nece Solomon întru toată slava lui înveşti ca unul de acelea. Tetr. 11v 6. T din
lat. vestire. DE, DEX acceptă etimologia dată în CDDE din lat. (in) vestire – 3 ocurenţe
NECUSUT part., FD Indice . 1560-61 Tetr. – „Care nu este cusut”:” Tămbariul
necusut /era/ de sus urzit” Tetr. 230r 21. Din ne- şi cusut (verbul coase este atestat pentru
prima oară tot în Tetr., v. mai sus, s.v.) – 1 ocurenţă (termenul nu figurează în dicţionare)
 NEÎMBRĂCAT part., FD Indice . 1560-61 Tetr „Care nu este îmbrăcat”: „Văzu acia
om neîmbrăcat în veşminte de nuntă şi grăi lui” Tetr. 47v 4. Din ne- şi îmbrăcat – 1
ocurenţă (termenul nu figurează în dicţionare)
PĂR DE CĂMILĂ sint. subst., FD Indice 1560-61 Tetr.- « Ţesătură din păr de cămilă,
(azi) camilhar »:« : „Îmbrăcat cu păr de cămilă şi brâu de curea pre mijlocul lui” Tetr.
68v 2 . Din păr, de şi cămilă – 2 ocurenţe
PÂNZĂ s.f., T. 1532 G.Lex. – 1) « Ţesătură din fire de bumbac, in, etc. «:„ Mergea
după el îmbrăcat într-o cămaşe de pânză pre spre pialea goală » Tetr. 104r 9; cf. 17r 1; v.
şi cârpi; 2) Giulgiu: „Şi luo trupul Iosif, învăli-l cu pânză curată şi puse el întru o noao a
lui groapă ce era tăiată în piatră” Tetr. 65r 18; v. şi înveli; acest sens este înregistrat în
DLR. Etimologie, probabil latină, controversată; în DLR – « etimologie necunoscută »; în
DE – unde apare s. v. pânză ca a doua semnificaţie „ţesătură cu care se acoperă faţa
morţilor” şi ca a treia- „giulgiu” – din lat *pandea „ţesătură” – 6 ocurenţe
POMISE(A)LNIC s.n., T. 1560-61 Tetr., – 1) „Ştergar”: « Sculă-se den cină şi puse
veşmintele şi luo pomise(a)lnicul, încinse-se. Tetr. 216v 6; 2) « Pânză care se pune
special pe faţa mortului” » « Întră în mormânt şi văzu veşmintele zăcând şi
pomise(a)lnicul ce era la capul lui nu zăcea cu veşmintele « Tetr. 232r 5; (sens
neînregistrat în DA deşi sunt prezentate citate de după 1560-1 care îl reclamă); de
observat că în Biblia 2001 traducerea este „maramă”, termen de origine turcească; În ŞIO
II s.v. maramă – care are ca ultim sens (considerat « rar »), „văl mortuar” – se arată că
acest cuvânt are în Moldova forma năframă, folosit în sintagma „năframa Veronicăi” pe
care s-a imprimat chipul lui Isus, ceea ce corespunde la catolici lui sindone care are
semnificaţia „muselină, pânză subţire imprimată cu chipul lui Isus » (în „Sacra Sindone”)
T., DA: „etimologie necunoscută”; în DE se aminteşte că în Scriban se face legătura cu
pol. polmiesiecznik care, din punct de vedere semantic nu convinge deoarece termenul
polonez are un sens prea îndepărtat, „semilună”; în ceea ce ne priveşte, considerăm că, cel
puţin din perspectivă fonetică, ar putea fi un element de origine slavă – 4 ocurenţe.
SPĂRTURĂ s.f. « Gaură » 4 ocurenţe****
TĂMBARIU s.n, T. 1560-61 Tetr. – « Manta »: Împărţiră veşmintele loruş şi pre
tămbariul mieu aruncară sorţi » Tetr. 230v 2; v. şi necusut. T. din m.gr. tamparion. – 2
ocurenţe
TOARCE vb. III, T. sec. XVI PS H. – « A trage fire dintr-un caier şi a le răsuci cu
ajutorul fusului pentru a obţine firele de ţesut »: « Socotiţi crinul cum creşte: nu trudeaşte,
nece toarce » Tetr. 147v 15. Din lat torquere – 2 ocurenţe
TRAISTĂ (în text, formă metatezată) s.f., T. 1508 DERS « Straiţă »: « Nu purtareţi
pungă, nece taistră, nece călţuni şi nimea pre cale să sărutaţi « Tetr. 139v 17. DLR cf.
alb. traste, trajste -1 ocurenţă
URZIT part., FD Indice 1560-61 Tetr.; T. 1577 Coresi: pentru exemplificare v.
necusut. Din urzi (atestat anterior în PS. SCH) – 1 ocurenţă
VEŞMÂNT s.n.,.T. sec. XVI CV – 1)« Îmbrăcăminte, haine »: « În veşminte nu se
îmbrăca şi în casă nu lăcuia » Tetr.133v 24, v. şi brâu, cămaşă, dezbrăca, înveşti,
neîmbrăcat, pomise(a)lnic; 2) « Giulgiu » (sens neînregistrat în dicţionare): « /Ucenicul
lui Isus/ se plecă, văzu veşmintele zăcând, însă nu intră (în mormânt) » Tetr. 232r 3; în
acest caz, în NT din 1648 – unde figurează pentru prima dată –, în Biblia din 1688 şi până
la ultima traducere a Bibliei, în 2001, apare termenul giulgiu; 3) « sint. subst. « veşminte
de nuntă » « haine de gală, elegante »: « Soaţe, cum ai venit încoace neavând veşminte de
nuntă » Tetr. 47v 5, v. şi neîmbrăcat . Din lat vestimentum – 33 de ocurenţe
După cum se poate costata, cele trei arii semantice vizate în lucrarea de faţă sunt
reprezentate în Tetr. printr-un număr relativ redus de cuvinte şi anume 30 în raport cu
totalitatea termenilor comuni (singurii care ne interesează în lucrarea de faţă) din Tetr. –
1818 – fără a mai ţine seama de semnificaţiile diverse ale fiecăruia şi, evident, lăsând
deoparte numele proprii, în număr de 219, împreună cu care se ajunge la un total de 2037
de unităţi lexicale în acest text (am urmărit acest aspect în capitolul Struct. etim. din vol.
Contribuţii, pp. 87-95).
Lexemele de mai sus se pot departaja în două categorii inegale numeric în funcţie de s
f e r e l e s e m a n t i c e reprezentate :
a) termenii aparţinând ariei semantice a îmbrăcămintei – unde intră şi accesoriile sau
verbele specifice – sunt cei mai numeroşi: brâu, cămaşă, cârpă, cârpi, coase, curea,
cusătură, dezbrăca, fotă, îmbrăca, împistrit, încinge, înveli, înveşti, necusut, neîmbrăcat,
pomise(a)lnic, tămbariu, traistă, veşmânt
b) termenii aparţinând celorlalte zone, (ţesături şi încălţăminte), sunt puţini şi chiar
foarte puţini:
b 1) ţesături – aici intră şi materia primă sau unele verbe specializate -: aţă, canfă, fir,
in, păr de cămilă, pânză, toarce, urzit
b 2) încălţăminte: călţun, încălţat
De asemenea, vocabulele cercetate pot fi clasificate în două serii, la rândul lor inegale,
pornind de la criteriul g e n e r a l versus p a r t i c u l a r:
Unele cuvinte, cele mai numeroase, au un sens generic:
A) aţă, cămaşă, cârpă, cârpi, coase, cusătură, dezbrăca, fir, in, îmbrăca, încălţat, a
încinge, a înveli, a înveşti, încălţat, necusut, neîmbrăcat, pânză, toarce, traistă, veşmânt
iar
B) altele, mai puţine la număr, se referă la obiecte de îmbrăcăminte specifice, (unele
dintre ele dispărute între timp) precum brâu, canfă, călţun, curea, fotă, pomise(a)lnic,
tămbariu, traistă
Din perspectiva v i a b i l i t ă ţ i i, se poate afirma că cele mai numeroase dintre
lexemele din corpus-ul selectat s-au păstrat până astăzi şi, cu prea rare excepţii, se
integrează în sfera termenilor de uzanţă generală: aţă, brâu, cămaşă, cârpă. cârpi, coase,
curea, cusătură, fir, dezbrăca, fotă, in, îmbrăca, încinge, încălţat, înveli, necusut,
neîmbrăcat, pânză, toarce, traistă, veşmânt
În schimb, nu sunt de loc numeroase cuvintele devenite, cu trecerea timpului,
arhaisme sau regionalisme: canfă, călţun, împistrit, înveşti, păr de cămilă, pomise(a)lnic,
tămbariu,
Din punct de vedere e t i m o l o g i c se remarcă, precum era de aşteptat, numărul
ridicat al termenilor
1) moşteniţi din latină: aţă, cămaşă, coase, curea, fir, dezbrăca, in, îmbrăca, incinge,
înveşti, păr (în păr de cămilă), pânză, toarce, veşmânt
2) creaţi în spaţiul românesc pornind de la elemente latine: cusătură, încălţat, necusut,
neîmbrăcat, urzit
3) de origine slavă: cârpă, cârpi, împistrit, înveli, pomisealnic (acesta probabil
element slav)
 4) de sorginte autohtonă: brâu, traistă
5) de sursă n.gr.: călţun, cămilă,(în păr de cămilă) sau mgr.: tămbariu
6) de provenienţă turcă: fotă, canfă (cel de al doilea, probabil element turcesc)
Văzută din unghiul f r e c v e n ţ e i termenilor avuţi în vedere, se constată că, în
ordine cantitativ-descrescătoare, vocabulele se încadrează în următoarele ranguri:
1) veşmânt cu 33 de ocurenţe,
2) îmbrăca cu 27 de ocurenţe,
3) încinge cu 8 ocurenţe,
4) călţun, cămaşă cu câte 7 ocurenţe,
5) dezbrăca, pânză cu căte 6 ocurenţe,
6) curea cu 5 ocurenţe,
7) brâu, pomise(a)lnic cu câte 4 ocurenţe,
8) coase, înveşti, înveli cu câte 3 ocurenţe,
9) păr de cămilă, tămbariu, toarce cu câte 2 ocurenţe,
10) aţă, cârpă, cârpi, încălţat, cusătură, fir, fotă, in, împistrit, necusut, neîmbrăcat,
traistă, urzit cu câte o ocurenţă..
Rangurile respective reflectă cât se poate de fidel realitatea social-lingvistică a
momentului în special rangurile 1-6 care conţin cuvintele veşmânt, îmbrăca, încinge,
cămaşă, călţun, pânză, dezbrăca., curea: aceştia reprezintă, cu excepţia termenului
obsolet călţun, principalii termeni din sfera îmbrăcămintei şi a încălţămintei la care se
adaogă două verbe, a îmbrăca şi a dezbrăca şi, numeric socotind, reprezintă o treime din
totalitatea lexemelor din corpus-ul luat în consideraţie
Un aspect interesant îl înfăţişează c r o n o l o g i a – evident relativă în stadiul actual
al cercetărilor lingvistice româneşti în care urmărirea d a t ă r i l o r nu reprezintă o
prioritate– prezenţei termenilor din ariile semantice supuse discuţiei: După datele
cunoscute în momentul actual din sfera semantică discutată în acest articol numai un
singur termen este atestat anterior secolului al XVI-lea şi anume aparţine secolului al XV-
lea, cuvântul fotă, consemnat din anul 1462. Alte unităţi lexicale au fost înregistrate la
începutul sau la mijlocul secolului. al XVI-lea: traistă, fir în 1508, pânză în 1532, in în
1542, cârpi, dezbrăca în 1551, curea în 1553; unele vocabule apar în T. cu menţiunea
»sec.al XVI-lea », deoarece figurează în texte nedatate exact din sec. al XVI-lea precum
PS SCH, PH sau CV: brâu, cămaşă, încinge, înveşti, toarce, veşmânt.
Trebuie remarcat că, dintre cuvintele cu prima atestare în sec. al XVI-lea, destul de
multe aparţin exact textului cercetat, Tetraevanghelul lui Coresi. Astfel, în această situaţie
sunt lexemele: aţă, călţun, canfă, cârpă, coase, cusătură, împistrit, încălţat, înveli,
necusut, neîmbrăcat, pomise(a)lnic, tămbariu, urzit. Ne aflăm, urmărind cuvintele de mai
sus, în faţa a nu mai puţin de jumătate dintre termenii din întregul corpus supus discuţiei.
În plus, trebuie adusă precizarea că unele dintre vocabulele de mai sus au fost, de fapt,
predatate în Tetr. Astfel în DA, forma cânfi era înregistrat cu 20 de ani mai târziu tot în
Coresi, dar în Ev., deci în anul1581; datarea de acum din Tetr. este, astfel, o antedatare. O
altă predatare, în acest caz cu 16 ani, este a termenului urzit care în T. este înregistrat tot
în Coresi, dar în anul 1577. În situaţia altor cuvinte, neînregistrate în dicţionare, precum
necusut şi neîmbrăcat, data din Tetr. apare pentru prima oară pornind de la FD Indice . O
situaţie deosebită are sintagma păr de cămilă identificată, pentru prima oară, în Tetr. în
două contexte; şi în dreptul acestei sintagme, în situaţie de hapax legomenon până la
proba contrarie, data primei atestări este tot 1560-1561. În fine, se cuvine să se atragă
atenţia asupra cazului de hapax legomenon a formei canfă, atestate în Tetr. 1560-61,
variantă probabilă a termenului camhă, înregistrat cu 100 de ani mai devreme, în DLRV,
şi anume din 1462-3, aşa cum am indicat s.v. canfă..
În Tetr. – ca şi în orice alt text cercetat într-un anumit moment – d a t a r e a poate
avea o anumită importanţă în stabilirea e t i m o l o g i i l o r: Astfel, la termenul împistrit
în T. apare ca etimon verbul românesc împistri, numai că acesta este atestat o sută de ani
mai târziu, în 1642, în Caz. Gov.! Credem că în acest caz ar fi mai prudent să se
pornească de la rădăcina slavă pistr. Un alt ex., dintre cele existente în lucrarea de faţă,
este încălţat, socotit a proveni din verbul încălţa: acesta figurează tot la Coresi, dar cu doi
ani mai târziu, în Praxiu. De sigur că, atât semantic cât şi fonetic nu există nici o piedică
pentru această explicaţie, dar credem că la etimon, în astfel de situaţii, ar trebui specificat
că există o mică diferenţă cronologică între etimon şi derivatul său care poate fi explicată
sau prin absenţa unui context adecvat prezenţei lui încălţa într-un alt text, sau, pur şi
simplu, prin lipsa unei consecvente şi permanente « căutări » a primelor atestări. Un caz
asemănător apare în situaţia verbului – prezent în corpus-ul supus discuţiei – cârpi »a
petici » care este înregistrat cu prima atestare în 1551, în ES dar are un participiu atestat
cu peste 40 de ani mai înainte, în 1509, în DLRV: « pentru cârpit papuci »
.
Pentru a ne întoarce la criteriul fundamental, cel s e m a n t i c, termenii din corpus-ul
de mai sus pun o serie de probleme. S-a putut constata că numărul de 30 de lexeme
subsumate sferelor semantice cercetate nu este prea mare, dar trebuie imediat subliniat că
unele cuvinte sunt polisemantice, ceea ce face să se lărgească destul de mult paleta
semnificaţiilor. Astfel prezintă interes căteva vocabule care au, în configuraţia
contextuală respectivă, conotaţii diverse . Câteva exemple: curea are atât sensul
« încingătoare » cât şi pe acela de « şiret pentru încălţăminte », pomise(a)lnic are
semnificaţia « ştergar », dar şi « pânză care se pune special pe faţa mortului »; am lăsat
pentru la urmă un termen cu un înţeles specific neconsemnat de loc în dicţionarele
ştiinţifice ale limbii române. Este vorba de cuvântul veşmânt care are pe lângă înţelesul
comun »îmbrăcăminte », unul special şi anume « giulgiu », aşa cum rezultă din paragraful
de mai sus consacrat termenului veşmânt. În plus trebuie semnalat că a fost detectată în
Tetr. sintagma « veşminte de nuntă » care are semnificaţia « haine de gală, elegante »,
unitate lexicală neconsemnată ca atare în dicţionarele noastre.
Deşi nu foarte numeroşi, unii dintre cei 30 de termeni selectaţi aici din Tetr. ca
aparţinând sferelor semantice puse în discuţie, intră într-o serie destul de largă de
raporturi de s i n o n i m ie şi / sau de a n t o n i m i e :
Semantic, sinonimia este totală între termenii îmbrăca şi înveşti, deşi nu ar trebui
neglijată o deosebire semnificativă: îmbrăca este un termen al limbii comune până astăzi,
în timp ce înveşti este un arhaism; mai mult, urmărind frecvenţa celor două cuvinte –
îmbrăca – 27 – şi înveşti -3 – se poate afirma că înveşti era un cuvânt puţin folosit, deci
un obsolet, chiar în acea epocă, în sec. al XVI-lea. În textul din Tetr. sunt sinonime şi
verbele încinge şi înveli, ambele având sensul « a acoperi de jur împrejur » (şi nu numai
mijlocul, cum apare verbul încinge în limba actuală). Exemplele date şi mai înainte, dar
acum prezentate paralel, sunt edificatoare: « /Simon Pătru / încinse-se cu o fotă, era amu
gol, şi se aruncă în mare » 234r 10 ca şi « Învăli-l el /trupul lui Isus/ cu pânză şi puse el în
groapă » 177r 16: Un alt caz este cel următor: datorită, în mod evident, contextului, au
devenit sinonime perfecte şi lexemele – altfel diferite ca semnificaţie – pânză şi veşmânt,
care, ambele, au şi înţelesul « giulgiu » (pentru exemplificare pentru pânză v. pânză 2 sau
înveli, iar pentru veşmânt – v. veşmânt 2). În toate aceste cazuri în traducerile de mai
târziu, începând cu sec. al XVI-lea şi până azi, apare termenul specializat giulgiu, atestat
pentru prima dată, după T. în PO, v. şi Dimitrescu, Observaţii. În paranteză fie zis,
termenul veşmânt este în PH sinonim cu două obsolete îmbrăcăciure şi înveştit (aşa cum
a arătat Gherman în Serii, p. 158), în timp ce în Palie veşmânt şi-a lărgit aria devenind
sinonim cu alte trei vocabule: acoperământ, haină, îmbrăcăminte, ceea ce reprezintă o
reală tendinţă spre « modernizare » a conceptului respectiv – dând, însă, la o parte sensul,
azi specializat, al substantivului acoperământ (v. Dimitrescu, Arta, p. 162, idem,
Observaţii) În Tetr. apar ca sinonime deasemenea fotă şi pomise(a)lnic, cu sensul
« ştergar » (în cazul celui de al doilea termen, acesta este primul sens). În fine, un cuplu
nu doar sinonimic ci chiar utilizat pleonastic pare a fi brâu şi curea, ambele reprezentând
obiecte de încins. În Tetr. cei doi termeni au ocurenţa 4 primul şi 5 cel de-al doilea, iar în
două contexte ei apar împreună: « brâu de curea pre mijlocul lui » 4r 17; v. şi 68v 3, ceea
ce ne poate duce către un pleonasm. Trebuie observat că cele mai multe dintre aceste
sinonimii nu figurează în DSR pentr că acolo unele sensuri învechite ale vocabulelor
respective nu sunt înregistrate, iar unii termeni arhaici de ex., pomise(a)lnic, nu au fost
incluşi.
Din categoria antonimelor sunt, pe de o parte, îmbrăca şi dezbrăca, şi, pe de alta –
înveşti şi dezbrăca, cu observaţia că valoarea să-i zicem negativă este exprimată printr-un
singur termen (dezbrăca), în timp ce cea pozitivă este reprezentată prin doi termeni, la
rândul lor, sinonimi (îmbrăca şi înveşti), chiar dacă unul dintre ei, înveşti, era şi în vremea
aceea obsolet aşa cum am precizat mai sus. O specie de antonime apare între anumite
verbe şi forma lor de participiu negativ. Aceasta există în textul cercetat în următorele trei
cazuri: coase versus necusut, îmbrăca versus neîmbrăcat şi înveşti versus neîmbrăcat.
Se poate observa că în segmentul semantic cercetat apar câte cinci grupuri minimale
sinonimice şi tot cinci antonimice, deci intră în acest joc, uneori « încrucişat», un total de
14 termeni, cam aproape jumătate din suma celor 30 de termeni ai corpus-ului – dintre
care unii apar de două ori (îmbrăca, dezbrăca) sau chiar de trei ori (înveşti) – ceea ce nu
pare a fi de loc puţin!
Dacă ne referim la semnificaţia unor termeni capabili să reliefeze un tip de s i t u a ţ i e
s o c i a l ă, aceasta poate fi detectată extrem de rar. Astfel, un anumit caracter de tip
luxos al vestimentaţiei poate fi identificat din prezenţa cuvintelor cănfi şi fir prezente în
acelaşi context: « Un om era bogat şi se îmbrăca în cănfi şi în firure » 157v 10. Aici,
prima indicaţie asupra stării sociale a persoanei este dată de adjectivul bogat, întărită apoi
de materialele folosite pentru hainele sale, prezentate, ambele, la plural – cănfi
« purpură » şi. firure « fire aurite ». De altfel, etimonul lui canfă, probabil turcesc, ca şi
semnificaţia sa, merge în consens cu alte ţesături scumpe de sorginte turcească (de ex.
catifea, organdi, atlaz, brocart, tafta) aşa cum s-a arătat în lucrări consacrate influenţei
turceşti în general (v. ŞIO I, pp. CCVIII-CCIX) sau dedicate elementelor turceşti din
sfera textilelor în special (Dimitrescu, O perspectivă). Tot buna stare socială rezultă din
următorul citat: »Aceia ce poartă veşminte moi, în case împărăteşti sânt » 21v 17; în care
apare un “status simbol” exprimat atât prin determinativul locuinţii, socotită
« împărătească », cât şi prin hainele « moi », opuse, probabil, veşmintelor celor sărmani –
“haine aspre, grosolane” etc. În schimb, alte lexeme precum brâu, călţun, traistă sau urzi
trimit către lumea rurală şi către industria casnică. La fel, costumul popular femeiesc pare
a fi indicat, numai la prima vedere, prin substantivul fotă, ceea ce, de fapt, nu este aşa,
precum am subliniat s.v. fotă unde am specificat că acest obiect de îmbrăcăminte se
folosea, în perioada ilustrată în Tetr., de către bărbaţi, ca, de altfel, şi cămaşă. Această
situaţie ne duce cu gândul către un « sinonim imposibil » al lui fotă, evident din cauza
anacronismului, kiltul irlandez. Tot un sinonim « întârziat sau « tardiv »» ar putea
reprezenta, peste veacuri, neologismul camilhar pentru sintagma atestată pentru întâia
oară în Tetr. – păr de cămilă.
Rezultatele unei cercetări ca cea de mai sus – chiar dacă a fost bazată pe un număr –
prin natura lucrurilor în acel moment al istoriei şi într-un asemenea text, cu caracter
religios – foarte redus de cuvinte, conduc la concluzia necesităţii de a se elabora cât mai
repede Dicţionarul limbii române vechi, preconizat de noi din anii ’60, lucrat timp de 10
ani şi care, atunci când era pe cale de a fi predat la tipar a fost distrus, în împrejurări puţin
spus nefaste, într-un incendiu izbucnit, la mijlocul anilor ’70, la sediul Academiei
Române unde erau depozitate toate fişele acestui viitor important instrument de lucru. Din
păcate, toate intervenţiile noastre, la diverse autorităţi ale timpului, pentru a se accepta
reluarea de la zero a lucrului la DLR XVI au rămas fără ecou…Dicţionarul proiectat lua
în studiu, fără excepţie, t o t a l i t a t e a cuvintelor existente în textele sec. al XVI-lea, în
t o a t e sensurile şi formele lor (v. DLR XVI şi Macheta în Dimitrescu, Contribuţii, pp.
17-29). Considerăm că numai în acest fel se pot « um golurile » din lucrările existente
consacrate istoriei limbii sau din dicţionarele ştiinţifice ale limbii române din care lipsesc,
cel puţin pentru primul secol al limbii române scrise – secolul al XVI-lea – cuvinte şi
sintagme; între timp – cu excepţia notabilă a Dicţionarului împrumuturilor latino-
romanice în limba română veche (1421-1760) (DÎLR) (care însă, după toţi cei care îl
folosesc, ar avea nevoie de o nouă ediţie îmbogăţită prin cecetările făcute în ultimii 20 de
ani) şi a recentului Dicţionar al cuvintelor româneşti de origine turcă (DCT)- nu s-au
făcut eforturi nici coordonate şi nici coerente pentru predatarea unor termeni – cu
consecinţe în stabilirea etimologiilor – şi au rămas necunoscute unele semnificaţii
specifice sau unele variante fonetice ale aceluiaşi cuvânt; unele relaţii de tip sinonimic
sau antonimic, pentru a nu mai aminti de precizarea existenţei anumitor relaţii sintactice
dintre cuvinte… Altfel spus, acest modest articol se constituie într-o pledoarie pentru
stringenţa alcătuirii indispensabilului (şi de mult aşteptatului, cel puţin de cei care-şi dau
seama de importanţa unui asemenea instrument de lucru) Dicţionar al limbii române din
sec. al XVI-lea, ca fundament pentru cele amintite imediat mai sus ca şi pentru stabilirea
unor comparaţii între texte similare, mai ales în cazul textelor traduse, începând cu sec. al
XVI-lea şi continuând cu cele din secolele următoare până în zilele de astăzi.
Pentru a rezuma, din toate afirmaţiile de mai sus reiese o singură concluzie:
necesitatea imperativă a unui Dicţionar al limbii române din sec. al XVI-lea care, odată
elaborat după principii moderne, va putea conduce la rezolvarea multor elemente
necunoscute din trecutul nostru lingvistic relative la istoria limbii literare române.

(Text şi diacurs. Omagiu Mihaelei Mancaş, Bucureşti, 2011,pp.195-204)

 BIBLIOGRAFIE – SIGLE

Biblia 1688 – Biblia lui Şerban Cantacuzino, 1688, Bucureşti

Biblia 2001- Biblia sau Sfânta scriptură, Bucureşti, 2001
Brâncuş. Voc. – Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, 1983
Caz. Gov. – Silvestru, Evanghelie învăţătoare sau Cazanie, Govora, 1642
CDDE – I.A.Candrea – O.Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, 1907-
1914
CL – Cercetări de lingvistică, revistă, înainte şi după 1990. Cluj
Coresi, Ev. – Coresi, Evanghelia cu învăţătură, 1581
Coresi, Liturghier – Coresi, Liturghier rumânesc, Braşov, 1570, ediţie de Al. Mareş. 1969
Coresi, Praxiu – Coresi, Praxiul, 1563
CV- Codicele Voroneţean, ediţie de Ion Gh. Sbiera, Cernăuţi, 1885
DA – Dicţionarul limbii române, Academia Română, Bucureşti, din 1913
DCT – Emil Suciu, Influenţa turcă asupra limbii române II Dicţionarul cuvintelor româneşti de
origine turcă, Bucureşti, 2010
DE – Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, ed. îngrijită de Tudora
Şandru-Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin, Bucureşti 2001(originalul a apărut în Spania,
în 1958-1959)
DERS- Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române 1374-1600, Bucureşti,
1981
DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. a II-a, Bucureşti, 1996
DÎLR – Gheorghe Chivu, Emanuela Buză, Alexandra Roman Moraru, Dicţionarul împrumuturilor
latino-romanice în limba română veche (1421-1760), Bucureşti,1992
Dimitrescu, Arta – Florica Dimitrescu, Observaţii asupra artei cuvântului în Palia de la Orăştie în
Palia
Dimitescu, Contribuţii – Florica Dimitrescu, Contribuţii la istoria limbii române vechi, Bucureşti,
1973
Dimitrescu, DLR XVI – Florica Dimitrescu, Dicţionarul limbii române din secolul al XVI-lea în
Contribuţii
Dimitrescu, Drumul – Florica Dimitrescu, Drumul neîntrerupt al limbii române, Cluj-Napoca,
2002
Dimitrescu, Macheta – Florica Dimitrescu, Extras din macheta DLR XVI-lea în Contribuţii
Dimitrescu, Observaţii – Florica Dimitrescu, Observaţii asupra unor denumri de ţesături, de
îmbrăcăminte şi de încălţăminte în textul Paliei de la Orăştie, în DR, 2010
Dimitrescu, O perspectivă – O perspectivă etimologico-semantică asupra denumirilor de
materiale textile în limba română (sub tipar în Ipostaze, apariţia în anul 2011)
Dimitrescu, Str. etim. – Florica Dimitrescu, Observaţii asupra structurii etimologice a
Tetraevanghelului lui Coresi în Dimitrescu, Contribuţii.
Dimitrescu, Text. sint. – Florica Dimitrescu, Denumirile textilelor sintetice în limba română în
Dimitrescu, Drumul
DLR – Dicţionarul limbii române. Serie nouă, Bucureşti, din 1965
DLRV – G. Mihăilă, Dicţionar al limbii române vechi, Bucureşti, 1974
DR – Dacoromania, revistă, Cluj-Napoca, înainte şi după 1990
DRHB III – Documenta Romaniae Historica, Bucureşti, 1969-1981
DSR – Luiza Seche, Mircea Seche, Dicţionar de sinonime al limbii române, Bucureşti, 1997
ES. – Evangheliarul slavo-român de la Sibiu, 1551-3, ediţie de E. Petrovici şi L. Demeny,
Bucureşti, 1971
F.D. Indice – Florica Dimitrescu, Indice lexical paralel – secolul al XVI-lea în Dimitrescu,
Contribuţii
Gherman, Serii – Cristina Gherman, Serii sinonimice în Psaltirea Hurmuzaki îm SCL 1, 2008
G. Lex – Mihai Alin Gherman, Primele lexicoane româneşti (Ms. Cluj) Graur, DCC – Al. Graur,
Dicţionar de cuvinte călătoare, Bucureşti, 1978
HLR – Ov. Densusianu, Histoire de la langue roumaine, I, Paris, 1901, II, Paris, 1938
Ipostaze – Limba română: Ipostaze ale variaţiei lingvistice, vol sub tipar, preconizat să apară în
2011-
La Bible – La Bible, Geneva, 2008
N.T. – Noul Testament de la Bălgrad, Bălgrad (Alba Iulia), 1648
Palia – Palia de la Orăştie interpretată de… Bucureşti, 1984
PH – Psaltirea Hurmuzaki
PO – Palia de la Orăştie, ediţie de Viorica Pamfil, Bucureşti, 1968
PR – Petit Robert, Paris, 2010.
PS. SCH. – Psaltirea Scheiană, ediţie de I.A.Candrea, Bucureşti, 1916
Rosetti, HLR – Alexandru Rosetti, Histoire de la langue roumaine (édition de Dana-Mihaela
Zamfir), Cluj-Napoca, 2002
SCL – Studii şi cercetări lingvistice, revistă, înainte şi după 1990. Bucureşti
Suciu, DCT – Emil Suciu, Influenţa turcă asupra limbii române, II, Dicţionarul cuvintelor
româneşti de origine turcă, Bucureşti, 2010
ŞIO I, II– L. Şăineanu, Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române, I, II, Bucureşti, 1900
T.- H. Tiktin, Rumanisch-deutsches Worterbuch, 3 neubearbeitete Auflage von Paul Miron und
Elsa Luder, Wiesbaden. Coordonare editorială: Nicolae Mocanu şi Eugen Beltechi
Tetr. – Tetraevanghelul lui Coresi, 1560-1561, ediţie de Florica Dimitrescu, Bucureşti, 1963
 Comparaţii între primele două tipărituri în română ale
Evangheliilor cu privire specială asupra lexicului

De mai bine de o jumătate de secol m-am preocupat în paralel de cele

două extreme ale limbii române – limba veche – şi în mod special sec. al
XVI-lea – şi limba actuală cu tendinţele ei manifestate în ultima jumătate de
secol, în special în sectorul său lexical. Anul trecut în cadrul comunicărilor
la sesiunea anuală a Catedrei, azi Departamentul de limba română – dar
prefer să păstrez termenul catedră pentrucă acesta ne evocă specificul de
şcoală a noastră, adică exact ceea ce suntem, spre deosebire de
departament care se poate referi la orice domeniu – am discutat despre
unele aspecte ale « capătului actual » al istoriei lexicului limbii noastre din
ultimii 50 de ani, iarde data acesta ne vom opri asupra « extremităţii » de
început a limbii noastre scrise, şi, mai precis, tipărite, de la jumătatea
secolului al XVI-lea.
Analiza de faţă se referă, aşa cum spune şi titlul acestui text, la primele
două traduceri tipărite ale Evangheliilor în limba română – Evangheliarul
de la Sibiu (ES – 1551-1553) şi Tetraevanglelul lui Coresi (TETR – 1560-
1561). Despre acest fel de cărţi – unele mai mici sau mai mari, unele
complete sau fragmentare, aproape toate ajunse la noi cam zdrenţuite şi
pătate, de obicei de ceară, – N. Iorga avea cuvinte calde pe care ne face
plăcere să le reproducem: „Marele merit al acestor cărţi este acela că,
trecând hotarele, au adunat sufleteşte prin viaţa culturală pe toţi românii
laolaltă. Prin ele…s-a întemeiat ceva nepreţuit ce va da formă gândului şi
simţirii generaţiilor care vor urma: limba literară” (Ist. lit. rom.,p. 192).
Astfel de cărţi din sec. al XVI-lea ne dau prilejul de a ne aduna din când în
când şi pe noi, azi, după atâtea secole, datorită disciplinei lingvistice care ne
uneşte, ceea ce nu este de loc puţin lucru dar, constatăm cu nostalgie şi cu
tristeţe, aceasta se întâmplă din ce în ce mai rar, frecventarea textelor vechi
ne mai fiind, în vremea din urmă, o prioritate…
Am ales pentru comparaţie cele două lucrări deoarece ambele au fost
traduse din primul text din Noul Testament, cel al Evangheliilor. Trebuie
subliniat că ES este p r i m u l text t i p ă r i t în limba r o m â n ă cunoscut până
acum (probabil tradus într-un mediu protestant v. Demény, ES, p. 98) Cu
acest prilej ne exprimăm nedumerirea în privinţa denumirii acestui text şi
anume – nu Evangheliarul de la Sibiu ci Tetraevanghelul de la Sibiu (de
unde sigla TS) în. Ist. l r l, pp. 18, 79, 104, etc, denumire improprie odată ce
ES nu cuprinde decât Evanghelia lui Matei şi aceasta fragmentar, deci cu
atât mai puţin cele Patru Evanghelii cum presupune Tetra- din
Tetraevanghel şi după cum îi spune numele aflat pe ultima filă a celui de al
doilea text discutat acum.. Este adevărat că, în mod curios, în lucrarea
despre istoria limbii române literare citată mai sus nu se indică ediţia din
1971 a acestui Evangheliar de la Sibiu (cu sigla ES preluată în multe alte
lucrări, de ex. în TRDW 3), cum, de altfel, nu se menţionează nici alte ediţii
noi ale textelor vechi româneşti, de ex. ediţia Paliei de la Orăştie, ediţia
Tetraevanghelului lui Coresi, ediţia Psaltirii slavo-române a lui Coresi etc.,
toate publicate mult înainte de anul 1997, anul de apariţie al Ist. l.r l.
În titlul articolului de faţă se precizează că vom examina, comparativ,
lexicul celor două textedar, înainte de a intra în tratarea temei noastre
propriu-zise, credem de cuviinţă să punem în paralel aceste două vechi texte
româneşti şi din alte puncte de vedere. Dacă textul ES are marele merit de a
fi p r i m u l din lunga serie ce va urma de tipărituri în limba română, despre
al doilea se poate afirma, fără teama de a greşi, că este un text f o n d a t o r
al limbii române iar despre tipăritorul său, diaconul Coresi, că a fost un adevărat
întemeietor şi, mai mult decât probabil, primul c t i t o r al c u l t u r i i noastre; aceasta
deoarece, în epoca sa, când nu existau prea multe modalităţi de « difuzare » a scrierilor, a
răspândi cărţi prin intermediul teascului, precum Coresi, însemna o activitate de primă
importanţă. Iar dacă astăzi vorbim despre „branduri” în diverse domenii, credem că nu
greşim prea mult socotindu-l pe Coresi a fi fost cel mai cunoscu „brand” al culturii vremii
sale. O cercetare recentă asupra activităţii globale a diaconului Coresi v. în Niculescu,
Coresi.
Ambele texte, ES şi TETR, sunt interesante din multiple perspective
lingvistice. Cele două texte supuse acum discuţiei sunt unite prin
împrejurarea că amândouă reprezintă traduceri şi tipărituri vechi, dar
trebuie specificat că apariţia lor, deşi apropiată în timp, nu a fost chiar
simultană: distanţa dintre ele este de 8 ani la prima lor tipărire (ES-1551-
1553 şi 1561 TETR) şi – surpriză! – s-a întâmplat să fie acelaşi spaţiu tot de
8 ani şi la retipărirea lor actuală, dar invers în raport cu anii lor de apariţie:
primul a fost retipărit în 1971, al doilea a reapărut în 1963. De asemenea
prezenţa lor „teritorială” este diferită. Astfel, cele mai multe dintre
exemplarele Tetraevanghelului se află în ţara noastră şi textul său a apărut
de două ori: în 1889 de arhiereul dr. Gherasim Piteşteanu şi în 1963, de
subsemnata, lucrare începută în anul 1949 la îndemnul profesorului Jacques
Byck. Din motive tehnice, legate de probleme tipografice, însă, ediţia
aceasta – în care am comparat textul Tetraevanghelului lui Coresi (1561) cu
cel al Evangheliarului lui Radu de la Măniceşti (1574) – nu a văzut lumina
tiparului decât în 1963, şi nu în 1961 aşa cum fusese programat pentru a se
aniversa 400 de ani de la prima sa ediţie. Prin comparaţie, ES este un text
mai puţin intrat în raza de activitate a cercetătorilor în trecut de sigur din
cauză că nu s-a aflat pe teritoriul ţării noastre ci la Leningrad, la Biblioteca
publică de stat « M.E. Saltâkov-Scedrin » (ES, p. 7). Textul acestuia a fost
editat ştiinţific integral pentru prima oară, de-abia în 1971 de regretaţii Emil
Petrovici şi L. Demény. Amănunte despre tipărirea, localizarea, datarea etc
acestui text se găsesc în ampla analiză a Evangheliarului de la Sibiu
realizată de L. Demény în ediţia amintită între pp. 22 şi 98. Asemănările
dintre cele două texte se pot extinde şi la utilizarea, în aceste ediţii, a
aceluiaşi sistem de transliteraţie recomandat de fosta Asociaţie pentru
editarea textelor româneşti vechi (v. Byck, T.r.v., p. 4). In fine, din punct
de vedere strict al lexicului referitor la vestimentaţie urmărit în acest studiu
(şi despre care v. detaliile mai jos) o observaţie comună referitoare la ambele texte
cercetate aici este că, deşi amândouă au la bază un original slav, numărul elementelor de
sorginte slavă (din sfera vestimentaţiei cercetată în această lucrare) nu este foarte mare
(patru cuvinte în ES şi cinci – sau şase dacă se ia în consideraţie că şi termenul
pomise(a)lnic ar fi de origine slavă, în TETR – (v. mai departe discuţia etimologiilor
termenilor cuprinşi în cele două texte), ceea ce ar putea fi un indiciu că traducătorii nu au
fost « robiţi » textului original ci că, având la bază, probabil, o anumită experienţă
prealabilă în această „branşă”a traducerii, au tălmăcit termenii preponderent slavi din
originalele folsite cu vocabule de altă provenienţă pe care-i cunoşteau mai de mult în
română.
Dar similitudinile se opresc aici, structura celor două ediţii fiind diferită.
Ediţia Evangheliarului de la Sibiu este alcătuită din Prefaţă, Studiu
introductiv filologic de acad. Emil Petrovici, Studiu introductiv istoric de L.
Demény, Textul Evangheliarului slavo-român (acesta este prezentat
exclusiv în facsimile; s-a renunţat la transpunerea sa în litere latine cu
următoarea justificare:« deoarece, publicând în condiţii optime fotocopia
întegului text, orice specialist se poate folosi direct de original adoptând
transcrierea pe care o socoteşte cea mai corespunzătoare » p. 7) şi Indice.
Sistemul de transliteraţie a fost folosit, aşa cum se explică în « Studiul
introductiv filologic » (rămas neterminat de autorul său, marele dialectolog
şi slavist clujean Emil Petrovici, dispărut brusc într-un nefericit accident de
tren pe traseul dintre Cluj şi Bucureşti) pentru « formele tipărite în acest
studiu, tratând despre grafia şi limba Evangheliarului de la Sibiu, precum şi
în indice » p. 9). În schimb, ediţia Tetraevanghelului lui Coresi, din anul
1963 cuprinde: Cuvântul înainte al editoarei, Introducere, Descrierea
Tetraevanghelului, Textul Tetraevanghelului (transliterat integral),
Facsimilele (întregului text), Indice de cuvinte. În fine, la capitolul «
divergenţe » între cele două texte trebuie să distingem şi să subliniem p r o
p o r ţ i i l e lor diferite: în timp ce ES conţine numai un fragment, destul de
întins, totuşi, din Evanghelia lui Matei, Tetraevanghelul prezintă în
întregime cele patru Evanghelii. Astfel, ca volum, TETR. are 249 de pagini,
iar ES – 117 p., dar acestea cuprind atât textul slavon cât şi pe cel românesc
al porţiunii respective din Evanghelia lui Matei.
 După ce am prezentat, în linii mari, unele dintre convergenţele şi
divergenţele dintre cele două texte de limbă veche ne vom concentra asupra
paralelismelor lexicale, dar, de sigur, trebuie precizat de la bun început că,
în cele ce urmează nu vom încerca să analizăm întregul bagaj lexical al
celor două texte religioase şi aceasta nu pentrucă nu ar merita, dar în timpul
alocat pentru acest text materialmente n-ar fi posibil să fie luaţi în discuţie
toţi termenii cuprinşi în indicele lor lexical.. În Evangheliarul editat de
regretaţii Em. Petovici şi L. Demény, am numărat (în speranţa că nu mă
înşel…) 1350 de termeni comuni, care adăugaţi celor 1818 din TETR
(cercetaţi în Dimitrescu, Struct. etim., p. 89) ne-ar fi dus la un număr de
peste 3000 de termeni, dintre care, este adevărst, mulţi sunt comuni celor
două texte (nu am luat în consideraţie numele proprii decât atunci când
provin din nume comune .- de ex. petec -, deoare ce pun probleme diferite
pe care nu ne propunem să le discutăm acum) ceea ce ar fi fost imposibil în
spaţiul rezervat în volumul de faţă! Soluţia a fost să limităm analiza de faţă
la stabilirea profilului lexical oferit de o anumită sferă lexical-semantică
« deschisă ». Prin sferă lexical-semantică « deschisă » înţelegem o arie
lexicală principală menită să acopere un domeniu semantic determinat la
care adăugăm şi unele zone adiacente, mai puţin extinse. În cazul în speţă
am pornit de la sfera centrală a termenilor care desemnează v e ş m i n t e l
e la care asociem lexicul mai redus al ţ e s ă t u r i l o r ca şi vocabularul, de
asemenea restrâns, propriu î n c ă l ţ ă m i n t e i.

A). Urmează inventarul unităţilor lexicale în contexte selectate din textul

Evangheliarului de la Sibiu . În general, după fiecare termen se notează
indicaţiile morfologice, anul primei înregistrări în română, cu precizarea
sursei utilizate, (în principiu TRDW şi DELR) definiţia, ilustrarea printr-un
citat, maximum două, pentru economie de spaţiu, etimologia. Dacă
termenul figurează într-un citat edificator la un cuvânt precedent din
corpusul stabilit ci se fac doar trimiteri. De menţionat că am notat la fiecare
cuvânt, în partea finală, numărul de ocurenţe din text potrivit principiului
după care « tout fait de langue peut se définir par sa fréquence dans le
discours » (Wagner, Guiraud, Méth. stat., p. 20).

BRĂU s.n., pl. brâne TDRW 3: sec. XVI PS SCH “Încingătoare”:– ”Să
nu aveţi nece argint, nece arame în brănele voastre, nece taistra în cale,
nece doauă veşminte, nece zgrabure“ 27v 5. În DE se explică acest termen
din lat. brandeum “pânză de in” şi “cingătoare”; în TDRW 3 este socotit
“probabil din v. sl. brunja « stomac » sau cuvânt de substrat », iar în
Rosetti, ILR, pp 302, 310, Brâncuş, Voc. s.v; brâu este considerat un
element de substrat, cf alb. bres, brez. În recentul DELR concluzia este “Et.
nec.” cu specificarea ”înrudit cu alb brez” DA; v.sl. brunja „stomac”CDED
(de menţionat că în DELR nu se indică sensul din slavă deşi, în acest caz,
nu ar fi imposibil ca de la înţelesul „stomac” să se extindă la semnificaţia
„cingătoare” purtată în regiunea respectivă a corpului omenesc) din lat.
brandeum CDER 1110.” Deci există cel puţin trei posibilităţi pentru
etimologia cuvântului brâu. Fiind un „accesoriu „ obişnuit al îmbrăcăminţii
încă din cele mai vechi timpuri, în special masculine, în ceea ce ne priveşte
privilegiem teza substratului – 1 ocurenţă.
CĂMAŞĂ s.f., TDRW 3: sec. XVI PS SCH « Îmbrăcăminte care acoperă
partea de sus a corpului, la origine purtată de bărbaţi”»:- « Cine va cu tine
la giudecata se ia veşmântul tău, dă-i şi cameşa” 8v 9. Din lat. camicia. – 1
ocurenţă
CÂRPI vb. IV TDRW 3:1551 ES « Iată cărpind mreaja sa » 3v 1; TDRW
3. din cârpă; DE – din sl. krupiti (aici se atrage atenţia asupra confuziei cu verbul
omonim cârpi »a bate » provenit din lat. *colapire). Trebuie semnalat că în DLRV este
înregistrat în 1509 participiul cârpit – 2 ocurenţe
DEZBRĂCA,vb. I, TDRW 3: 1551 ES « A scoate îmbrăcămintea de pe
corp »: » Şi-l dezbrăcară şi îmbrăcară cu o plaşca ro(şie)» 114v 20. Din lat.
*disbracare .– 1 ocurenţă
DEZBRĂCAT, part. vb.dezbrăca, TDRW 3: 1551 ES « Fără haine »:-
« Sau namernic sau dezbracat sau bolnav » 104 r 13. Din dezbrăca.– 4
ocurenţe
GAURĂ s.f., TDRW 3: 1405 Drăganu 446 « Spărtură, cavitate »:- « Că
sparge petecul pre veşmânt şi mai rea gaura va fi « 24r 5. Din lat. *cavula;
etimonul din DEX – *avula – nu explică suficient fonetismul termenului
românesc. – 1 ocurenţă
IN s.n., TDRW 3: 1542 G. LEX « Plantă erbacee textilă»:- ”Trestie
zmicurată nu va frânge şi de iin ce arde nu va stinge” 37 r 16 (în Indice, p.
381 este indicat eronat 37v). Din lat. linum. – 1 ocurenţă
ÎMBRĂCA vb. I, TDRW 3: 1551, ES « A acoperi corpul cu
îmbrăcăminte”:- “Nu vo grijiţi…de trupul vostru în ce vo vreţi îmbraca “
12v 21, v. şi dezbrăca. Din lat *imbracare (din braca » pantalon »), TDRW
3: din lat. braca. – 12 ocurenţe
ÎMBRĂCĂMINTE s.f. TDRW 3: 1551 ES « Veşminte, haine »: »:- De
îmbrăcăminte ce vo grijiţi » 13r 11. Din îmbrăca şi suf. –ăminte. – 3
ocurenţe
ÎMPLETI vb. IV, TDRW 3: sec. XVI PS SCH « A împreuna mai multe
fire, ramuri etc. »:- « Împletiră cununa de spin » 114v 22 – Din sl. pleta,
plesti.- 1 ocurenţă
ÎNVEŞTI vb. IV, TDRW 3: sec. XVI PS SCH – « A (se) îmbrăca »:
Luvară de spre el plaşca şi-l învescură ». TDRW 3 din lat. vestire; în
CDER, DEX se preia etimologia dată în CDDE din lat. investire. -1
ocurenţă. Într-o paranteză pe care o considerăm necesară în momentul
acesta menţionăm că nu putem fi decât extrem de bucuroşi când, în
publicaţiile de mai largă circulaţie, şi nu numai în scrierile specialităţii
noastre, se amintesc cuvinte sau forme ale românei vechi, cum a procedat,
de exemplu, Rodica Zafiu în Rom. lit. nr. 38 din 23 sept. 2011, unde,
discutând despre semnificaţiile noi ale verbului a investi, aminteşte de
faptul că acesta îşi are originea în verbul latinesc investire, moştenit sub
forma a înveşti în limba veche.
PETIC s.n., TDRW 3: 1451 DLRV (de fapt, aici, apare sub formă de
nume propriu: Petec Babuşin din Luciani). “Bucată dintr-o ţesătură, din.
piele etc. »:- v. gaură. Cf lat. pittacium. – 2 ocurenţe.
PLAŞCĂ s.f. TDRW 3: sec. XVI, PS SCH. “Haină”:- v. dezbrăca,
înveşti -Din sl. plaşti. – 2 ocurenţe
POALĂ s.f.c TDRW 3: sec XVI PS SCH « Partea de jos a hainelor »:-
“În poalele veşmintelor sale “ 88v 19. Din sl. pola. – 1 ocurenţă
TOARCE vb. III, TDRW 3: sec. al XVI PS H. « A trage fire dintr-un
caier şi a le răsuci cu ajutorul fusului pentru a obţine firele de ţesut »: » Şi
nu ustenesc, nece torc » 13r 16 – Din lat. torquere. – 1 ocurenţă
TRAISTĂ s.f. (în text în formă metatezată – taistra) TDRW 3: 1508
DERS « desagă »:- v. brâu. DLR cf.alb. traste, trajste -1 ocurenţă
VEŞMÂNT s.n. TDRW 3: sec. XVI CV « Haine, îmbrăcăminte « v.
brâu, cămaşă, gaură, poală. Din lat vestimentum – 20 de ocurenţe
ZGARBURĂ –s.f. TDRW 3: sec. XVI PS SCH „Încălţăminte”:- v. brâu
– Etim necunoscută. – 1 ocurenţă

B -. Urmează inventarul cuvintelor din Tetraevanghelului lui Coresi cu

precizarea că, relativ de curând, am studiat termenii privitori la veşminte,
ţesături şi încălţăminte din TETR în volumul Text şi discurs, Omagiu
Mihaelei Mancaş, Bucureşti 2011, pp.195-204. la care trimitem pentru
unele detalii. Mai departe, aici vom prezenta elementele de bază ale fiecărui
cuvânt cum am procedat pentru ES, dar vom indica semnificaţia termenului
şi etimonul său numai la termenii care nu sunt comuni cu cei din ES. La
cuvintele comune cu cele din ES care comportă discuţii la originea lor se
vor da precizări etimologice sumare:
AŢĂ s.f., TDRW 3: 1560-61 TETR. – (aici) « Fir mai gros »: /Isus/ făcu bici de aţă şi
toţi-i scoase den besearecă «. 184v 22. Din .lat. acia – 1 ocurenţă
BRÂU s.n., pl. brâne: TDRW 3 sec. XVI PS SCH – « Să-şi ia pre cale numai un toiag,
nece bucate, nece pâine, nece pre brâne arămi » 79v 21.- Element din substrat – 4
ocurenţe
CANFĂ s.f. pl. cănfi, Dimitrescu: 1560-61 TETR.. În DA, s. m. (!!) pl. cănfi este
ilustrat cu un ex. din Ev. Coresi, 1581. – « Purpură »; în HLR II, 531 Densusianu
glosează » étoffe de velours orneé de broderie » şi aduce specificarea, ca şi DA, că este
atestat numai la Coresi: « Un om era bogat şi se îmbrâca în cănfi şi în firure, veselie-se în
toate zile luminate » 157v. 10. În DA s.v. cânfi (alte dicţionare, după ştiinţa noastră –
care, de sigur, are multe lacune – nu înregistrează acest termen) nu există nici o indicaţie
etimologică. În Densusianu. canfă apare printre elementele turceşti. Oricum, considerăm
că nu se poate face abstracţie de legătura etimologică şi semantică între canfă şi camhă
(v. discuţia asupra acestui termen, atestat, sub forma camhă în mai multe texte, în DA).
Este semnificativ, totuşi, că acest termen nu este înregistrat nici în ŞIO şi nici în DCT, iar
în CR, p. 193, Suciu îşi arată dezacordul în raport cu alţi cercetători care exagerează
incluzând unele cuvinte de sursă non turcă printre acestea. Unul dintre aceştia este Wendt
care în TER trece termenul camhă printre acestea În concluzie, considerăm că, find legat
de camhă pe cate Graur, DCC îl socoteşte de origine chineză « stofă de mătase », este
vorba, probabil, de un termen, de sursă îndepărtată chineză, ajuns în limba noastră sub
două forme fonetice, dar cu acelaşi substrat semantic. Dintre ele, forma din TETR, canfă,
este un hapax legomenon. Pentru alte detalii etimologice v. TD p. 196 s.v. canfă – 1
ocurenţă
CĂLŢUN, COLŢUN s.m., DÎLR, TDRW 3: 1560-61 TETR; – »Ciorap de lână,
încălţăminte»: « Încălţaţi în călţuni » 79v 22; v. şi curea, încălţat, traistă TDRW 3:. din
lat * calceo-onis, DA: din it. calzone « ajuns la noi prin mijlocire bulg sau n..gr. »; DÎLR
din n.gr. kalstoni, magh. kalcon din it. calzone – 7ocurenţe
CĂMAŞĂ s.f.: TDRW 3 sec. XVI PS SCH – « Să vrure să se judece cu tine şi
văşmântul tău să ia, lasă lui şi cămaşa » 9r 8, v. şi cârpi, pânză, spărtură – Din lat.
camicia – 7 ocurenţe
CÂRPĂ s.f. TDRW 3: 1560-61 TETR: “O bucată veche de pânză sau de stofă”:
« Amu în cârpe şi în cenuşă pocăi-se-vrea “ 22v 2 .TDRW 3. Din v.sl. krpa; CDER, DEX
din bg. kărpa, scr. krpa – 1 ocurenţă.
CÂRPI (în text, sub forma metatezată) vb. IV, TDRW 1551 ES:: “Nimea amu nu
poate spărtura crăpi cu pânză nenălbită spre cămaşă veache că se va lua amu cusătura ei
de la cămaşe, mai mare spărtura fi-va” 16v 24. Din sl. krupiti – 1 ocurenţă
COASE vb. III, TDRW 3: 1560-61 TETR – « A prinde între ele, cu acul sau cu
ajutorul maşinii de cusut, părţile unei pânze, ale unei haine etc.”:“ Niminilea coase
văşmânt nou să coasă la veşmânt vechi” 124v 22, 23. CDDE din lat pop. cosere, TDRW
3 din lat.clas. consuere, lat. pop. cosere – 3 ocurenţe
CUREA s.f., TDRW 3: 1553, DRHB III, 273 – 1) »Încingătoare »:”Brâu de curea pre
mijlocul lui » 68v 3; 2) “ »Şiret care închide cele două părţi ale încălţărilor »: « Veni-va
mai tare e de mine ce nu sânt destoinic să dezleg cureaua călţunului lui » 118v 18; Acest
sens este ilustrat în DA cu un citat din Mardarie, L,
din 1648; este probabil ca citatul din TETR să cuprindă prima atestare a acestei
accepţii. CDDE, TDRW 3.; din lat. corrigia – 5 ocurenţe (, de observat că în FD Indice,
dintr-o regretabilă eroare, cifra 5, în loc să apară sub TETR figurează sub Liturghier, în
pagină textul « vecin » din dreapta al Tetraevanghelului…)
CUSĂTURĂ s.f., TDRW 3: 1560-61 TETR. -« Cusut »: pentru exemplificare, v.
cârpi,.spărtură. Din cusut plus suf. -ură – 2 ocurenţe
DEZBRĂCA vb. I TDRW 1551 ES:-« Luară Isus la judecată. Adunară-se prinsul toţi
mulţi voinici şi dezbrăcară el, îmbrăcară-l el cu veşmânt roşiu » 63v 4.Din lat.
*disbracare – 6 ocurenţe
FIR s.n. TDRW 3: 1508 DERS, DLRV; în DA, 1588- « Fibră textilă, probabil aurită »:
pentru exemplificare, v. canfă. Din lat filum – 1 ocurenţă
FOTĂ s.f., TDRW 3 DERS, DCT 1462--« Un tip de şorţ care se purta, în trecut şi de
bărbaţi, ştergar» (v., de ex., fragmentul din Gheorgachi Logofătul, Let. III citat în DA s.v.
fotă); în DCT se întâlneşte definiţia cea mai apropiată de sensul din textele vechi: »Şorţ
folosit mai de mult la îmbăiere «: « E Simon Pătru auzi că domnul iaste, încinse-se cu o
fotă, era amu gol şi se aruncă în mare ». 234 r 10. DA, DEX, DCT, din tc. fota; pentru
alte elemente relative la etimonul acestui substantiv, v. DT p. 197 s.v- fota – 1 ocurenţă
 IN s.n. TDRW 1542 G.LEX: « Trestie zdrobită nu va frânge şi inul aprins nu va
stinge » 24 r 17. Din lat. linum – 1 ocurenţă
ÎMBRĂCA vb. I TDRW 1551 ES: « Nu vă grijireţi sufletele voastre ce vor mânca sau
ce vor bea, nece trupurele vostre în ce vă veţi îmbrăca“ 11r. 17; v. şi dezbrăca, încălţat,
veşmânt. Din lat. * imbracare – 27 de ocurenţe
ÎMPISTRIT adj., TDRW 3: 1560-61 TETR »Împodobit cu ornamente de diverse
culori şi forme »: »Vă semânaţi mormintelor împistrite ce denafară se văd frumoase e
denlăuntru sănt pline de oasele morţilor şi de toată necurăţia » 50v 22. DA:din sl. pistr;
verbul împistri a fost înregistrat, în scris, în română, după TDRW 3, de-abia în 1642, în
Caz. Gov., dar probabil circula mai dinainte în limba vorbită – 1 ocurenţă
ÎNCĂLŢAT part., TDRW 3: 1560-61 TETR. -« Care poartă încălţăminte în
picioare »: « Încălţaţi în călţuni şi nu vă îmbrăcareţi în doao veşminte » 79v 22. Din
încălţa; – verbul este atestat, în TDRW 3, cu doi ani mai târziu, în Coresi, Praxiu – 1
ocurenţă
ÎNCINGE vb. III, TDRW 3:- sec. XVI CV, PS SCH. « A (se) acoperi de jur
împrejur »: Pentru exemplificare v. fotă, pomise(a)lnic. Din lat. incingere – 8 ocurenţe-
ÎNVELI vb. IV, TDRW 3: – 1560-61 TETR – A (se) acoperi de jur împrejur »:« Cerşu
trupul lu Isus şi luo el, învăli-l el cu pânză şi puse el în groapă ». 177r 16. Din sl. valiti –
3 ocurenţe
ÎNVEŞTI vb. IV, TDRW sec.XVI PS SCH: « Şi de veşminte ce te căştigi ?...nece
Solomon întru toată slava lui înveşti ca unul de acealea. 11v 6. Din lat. investire; – 3
ocurenţe
NECUSUT part., FD Indice: 1560-61 TETR – „Care nu este cusut”:” Tămbariul
necusut /era/ de sus urzit” 230r 21. Din ne- şi cusut (verbul coase este atestat pentru
prima oară tot în TETR, v. mai sus, s.v.) – 1 ocurenţă. De observat că termenul nu
figurează independent în dicţionare; în DA necusut este menţionat (dar fără exemplificare
prin citate) la forma pozitivă cusut care, la rândul său, este inserată la coase.
NEÎMBRĂCAT part., FD Indice: 1560-61 TETR „Care nu este îmbrăcat”: „Văzu acia
om neîmbrăcat în veşminte de nuntă şi grăi lui” 47v 4. Din ne- şi îmbrăcat – 1 ocurenţă .
De observat că termenul nu figurează independent în dicţionare; în DA este menţionat la
verbul îmbrăca, la forma pozitivă îmbrăcat, dar cu un alt sens,:(haine) « nepurtate », într-
un context tardiv în raport cu TETR, deci probabil că în TETR ne aflăm în faţa primei
atestări atât a cuvântului cât şi a semnificaţiei respective.
PĂR DE CĂMILĂ sint. subst., FD Indice: 1560-61 TETR.- « Ţesătură din păr de
cămilă, (azi) camilhar »:«: „Îmbrăcat cu păr de cămilă şi brâu de curea pre mijlocul lui”.
68v 2 . Sintagmă alcătuită din termenii păr, de şi cămilă – (de observat că în TD p.570 se
discută sintagma păr de cămilă şi se citează cele două paragrafe unde apare în TETR,
sigla folosită fiind CT, dar, la « Surse », p. 571, CT nu este menţionat) – 2 ocurenţe
PÂNZĂ s.f., TDRW 3: 1532 G.Lex. – 1) « Ţesătură din fire de bumbac, in, etc. «:„
Mergea după el îmbrăcat într-o cămaşe de pânză pre spre pialea goală » . 104r 9; cf. 17r
1; v. şi cârpi; 2) Giulgiu: „Şi luo trupul Iosif, învăli-l cu pânză curată şi puse el întru o
noao a lui groapă ce era tăiată în piatră”. 65r 18; v. şi înveli; acest sens este înregistrat în
DLR. Etimologie, probabil latină, controversată; în DLR – « etimologie necunoscută »; în
DE – unde apare s. v. pânză ca a doua semnificaţie „ţesătură cu care se acoperă faţa
morţilor” şi ca a treia- „giulgiu” – Probabil din lat *pandea „ţesătură” – 6 ocurenţe
 POALĂ s.f. TDRW 3: sec XVI PS SCH « Partea de jos a hainelor »:. » Se
atinse de poalele veşmintelor lui « 17r 18 . Din sl. pola. -- 9 ocurenţe. (De menţionat că,
din eroare, acest termen nu a fost luat în consideraşţie în Reflecţii).
POMISE(A)LNIC s.n., TDRW 3: 1560-61 TETR – 1) „Ştergar”: « Sculă-se den cină
şi puse veşmintele şi luo pomise(a)lnicul, încinse-se. 216v 6; 2) « Pânză care se pune
special pe faţa mortului” » « Întră în mormânt şi văzu veşmintele zăcând şi
pomise(a)lnicul ce era la capul lui nu zăcea cu veşmintele « 232r 5; (sens neînregistrat în
DA deşi sunt prezentate citate care îl reclamă); de observat că în Biblia 2001 traducerea
este „maramă”, termen, probabil (în DCT nu este inclus) de origine turcească; În ŞIO II
maramă – are, ca ultim sens, al optulea, (considerat « rar »), „văl mortuar”. În DCT se
arată că acest cuvânt are mai multe forme, printre care şi năframă; termen folosit în
sintagma „năframa Veronicăi” pe care s-a imprimat chipul lui Isus, ceea ce corespunde la
creştinii catolici lui sindone care are semnificaţia „muselină, pânză subţire imprimată cu
chipul lui Isus » (în „Sacra Sindone”). TDRW 3, DA: „etimologie necunoscută”; în DE se
aminteşte că în Scriban se face legătura cu pol. polmiesiecznik care, din punct de vedere
semantic nu convinge deoarece termenul polonez are un sens prea îndepărtat,
„semilună”de cele două semantisme din româna veche (în limba polonă pentru lună cu
sensul ştiinţific din astronomie se foloseşte termenul ksiezyc, pol. miesiac fiind un cuvânt
popular v. W s r-p, s.v. lună). În ceea ce ne priveşte, considerăm că pomise(a)lnic, cel
puţin din perspectiva fonetică a termenului popular, ar putea fi un element de origine
slavă – 4 ocurenţe.
SPĂRTURĂ s.f. TDRW 3: 1532 DERS – « Gaură » « Nimea amu nu poate spărtura
cârpi cu pânză nenălbită spre cămaşă veche că se va lua amu cusătura ei de la cămaşe,
mai mare spărtura fi-va »16 v 24, 17 r 3 –Din spart şi suf -ură – 4 ocurenţe. (De
menţionat că, din eroare, acest termen nu a fost luat în consideraţie în Reflecţii)
TĂMBARIU s.n, TDRW 3: 1560-61 TETR – «Haină, manta »: Împărţiră veşmintele
loruş şi pre tămbariul mieu aruncară sorţi » . 230v 2; v. şi necusut.; TDRW 3 din m.gr.
tamparion – 2 ocurenţe
TOARCE vb. III, TDRW 3: sec. al XVI PS H. : « Socotiţi crinul cum creşte: nu
trudeaşte, nece toarce » 147v 15. Din lat. torquere.- 2 ocurenţe
TRAISTĂ (în text, formă metatezată) s.f. TDRW 3: 1508 DERS « desagă »:
« Nu purtareţi pungă, nece taistră, nece călţuni şi nimea pre cale să sărutaţi « 139v 18.
Cf.alb. traste, trajste -1 ocurenţă
URZIT part., FD Indice: 1560-61 TETR.; TRDW 3:. 1577 Coresi: pentru
exemplificare v. necusut. Din urzi (atestat anterior în PS. SCH) – 1 ocurenţă
VEŞMÂNT s.n. TDRW 3: sec. XVI CV:1)« Îmbrăcăminte, haine »: În veşminte
nu se îmbrăca şi în casă nu lăcuia ».133v 24, v. şi brâu, cămaşă, dezbrăca, înveşti,
neîmbrăcat, pomise(a)lnic; 2) « Giulgiu » (sens neînregistrat în dicţionare): « /Ucenicul
lui Isus/ se plecă, văzu veşmintele zăcând, însă nu intră (în mormânt) » 232r 3; în acest
caz, în NT din 1648 – unde figurează pentru prima dată –, în Biblia din 1688 şi până la
ultima traducere a Bibliei, în 2001, apare termenul giulgiu; 3) « sint. subst. « veşminte de
nuntă » « haine de gală, elegante »: « Soaţe, cum ai venit încoace neavând veşminte de
nuntă ». 47v 5, v. şi tâmbariu. Din lat vestimentum – 33 de ocurenţe

Ttabelul comparativ al celor două inventare:

 ES TETR

aţă-1
brâu-1 brâu-4
canfă-1
călţun-7
cămaşă-1 cămaşă-7
cârpă-1
cârpi-2 cârpi-1
coase-3
… curea-5
cusătură-2
dezbrăca -1 dezbrăca-6
dezbrăcat-4
fir-1
fotă-1
gaură-1
in-1 in-1
îmbrăca -12 îmbrăca-27
îmbrăcăminte -3
împistrit-1
împleti-1
încălţat-1
încinge-8
înveli-3
înveşti-1 înveşti-3
necusut-1
neîmbrăcat-1
păr de cămilă-2
pânză-6
petic-2
plaşcă-2
poală-1 poală-9
pomise(a)lnic-4
spărtură-4 t tâmbariu – 2
toarce-1 toarce-2
traistă-1 traistă-1
urzit-1
veşmânt -20 veşmânt-33
zgarbură -1

Prima observaţie cu caracter comparativ care se impune cercetând termenii din cele
două inventare este de natură c a n t i t a t i v ă, fiind vorba de 18 cuvinte în ES şi de 32
de cuvinte în TETR; de observat că, din cauză că, în mod eronat, la „inventar” nu s-au
luat în consideraţie termenii poală şi spărtură, în Reflecţii apar numai 30 de unităţi
lexicale. Oricum numărul de vocabule din sfera lexical-semantică discutată este în TETR
net superior în raport cu numărul celor cuprinse în ES. Cum se explică de ce corpusul din
ES este atât de restrâns? Răspunsul trebuie dat în funcţie de v o l u m u l mai redus al
Evangheliarului de la Sibiu şi anume de cele 117 de pagini ale acestuia – în care fiecare
pagină conţine atât textul slavon cât şi cel românesc – raportat la cele 249 de pagini ale
Tetraevanghelului. În sprijinul acestei constatări trebuie observat că, atunci când acelaşi
cuvânt este comun celor două texte, în TETR termenul respectiv are, în general, un număr
de ocurenţe superior, uneori foarte mult chiar peste dublu în raport cu numărul
prezenţelor în ES: cămaşă 1 în ES şi 7 în TETR, la fel brâu – 1 şi 4, dezbrăca – 1 şi 6,
îmbrăca – 12 şi 27, înveşti – 1 şi 3, poală – 1 şi 9, toarce – 1 şi 2, veşmânt – 20 şi 33.
Numai în două cazuri, in şi traistă, apare egalitate de ocurenţe şi anume 1 şi 1 şi într-un
caz în ES este înregistrat de 2 ori verbul cârpi, în timp ce în TETR, o singură dată.
De remarcat că în ES cei 18 termeni, cu foarte mici excepţii, nu sunt atestaţi foarte des
în textul Evangheliarului apărând doar de câte o singură dată (brâu, cămaşă,
dezbrăca, gaură, in, împleti, înveşti, poală, toarce, traistă, zgarbură).
Termeni cu o frecvenţă mai ridicată sunt: veşmânt cu 20 de ocurenţe,
îmbrăca cu 12, dezbrăcat cu 4, îmbrăcăminte cu 3, cărpi, petic, plaşcă cu 2.
Aceştia, însă, se poate afirma că – exceptând substantivul plaşcă – sunt
până astăzi dintre cei mai importanţi din aria supusă cercetării. În plus, trebuie
semnalat că atât în ES cât şi în TETR îşi fac remarcată prezenţa câteva familii de
cuvinte şi se ştie că termenii din orice familie de cuvinte au rolul de a se
întări reciproc. În ES este vorba de trei grupuri minimale bimembre:
dezbrăca – dezbrăcat, îmbrăca – îmbrăcăminte, înveşti – veşmânt.
Printre cei 32 de termeni din TETR, cei mai numeroşi aparţin, ca şi
în ES, tot categoriei cu o ocurenţă: aţă, canfă, cârpă, cârpi, fir, fotă,
in, împistrit, încălţat, necusut neîmbrăcat, traistă, urzit. Dintre cuvintele
cele mai frecvente se află, ca şi în ES, pe primele două locuri, veşmânt cu
33 de ocurenţe şi îmbrăca cu 27 de ocurenţe; urmează poală cu 9, încinge
cu 8, călţun, cămaşă cu 7, dezbrăca, pânză cu 6, curea cu 5, brâu,
pomise(a)lnic, spărtură cu 4, coase, înveli, înveşti cu 3, cusătură, păr de
cămilă, tâmbariu, toarce cu 2. În privinţa familiilor de cuvinte se observă
că în TETR apar două grupuri binare: cârpă – cârpi, înveşti – veşmânt
precum şi încă două grupuri alcătuite din trei elemente: coase – cusătură –
necusut; îmbrăca – dezbrăca – neîmbrăcat. „Legăturile„ etimologice sunt
„transparente” între elemenele lexicale de mai sus, ceva mai puţin
„vizibile”, însă, în cuplul înveşti-veşmânt despre care constatăm că este
comun celor două texte studiate. De menţionat că, exceptând grupul cârpă – cârpi,
de origine slavă, celelalte sunt de sorginte latină
Din compararea termenilor din ES şi TETR se pot identifica următoarele unsprezece
cuvinte comune: brâu, cămaşă, cârpi, dezbrăca, in, îmbrăca, înveşti, poală, toarce,
traistă, veşmânt. Se observă că ne aflăm, în cea mai mare parte, în faţa unor lexeme din
sfera vestimentaţiei; în special aici figurează principalele verbe din domeniul
îmbrăcămintei: dezbrăca, îmbrăca, înveşti, toarce, substantive ce reprezintă piese de
îmbrăcăminte, dintre care una generică, veşmânt şi alta foarte importantă, cămaşă precum
şi materialul cel mai răspândit din care se lucrau hainele în vremurile vechi, inul (« Prin
munca lor ţesătorii confecţionau din in, cânepă şi lână materia de bază pentru mai multe
meserii, cum ar fi cele ale surtucarilor, croitorilor, vopsitorilor şi pălărierilor » Ist. Trans.
II, p. 201). Un singur verb, a toarce, aparţine acţiunilor manuale, casnice, specific rurale,
legate de ţesături. De asemenea sunt caracteristici termenii brâu şi traistă pentru
epoca respectivă nu numai în particular mediului sătesc (să observăm că în
TETR are o mai mare frecvenţă decât brâu termenul ceva mai „urban”
curea care presupune o lucrare, de obicei cu piele, mai laborioasă decât
brâul confecţionat, de obicei, din lână); despre aceste două cuvinte se poate
afirma că, prin ele, probabil inconştient, tălmăcitorii într-un fel au
„autohtonizat” traducerea. Nu întâmplător amândouă aparţin substratului
limbii noastre şi sunt reprezentative pentru un aspect mai arhaic al limbii
române. Aici avansăm, cu o anumită prudenţă, ipoteza că se poate stabili o
paralelă cu picturile murale din unele mânăstiri şi biserici, atât de la noi cât
şi din alte ţări – de pildă în Polonia, în localitatea Zakopane, un fel de
Predeal polonez – unde sfinţii apar îmbrăcaţi în straie ţărăneşti
cu”accesorii” precum brâie sau traiste. S-ar putea repeta astfel afirmaţia
corectă că limba poate fi un vector identificator al unui stadiu de civilizaţie!
Dintre termenii citaţi mai sus din ES vocabulele astăzi necunoscute sunt în
număr de trei: plaşcă, zgarbură şi înveşti, toate cu o slabă frecvenţă, cea din
urmă prezentă şi în TETR; ultimul termen are ca sinonim, în ambele texte,
verbul îmbrăca, cuvânt de bază, frecvent utilizat în domeniul lexico-
semantic supus analizei. Astfel este important de amintit că termenul
înveşti, astăzi obsolet, are, în ES, o singură prezenţă, în timp ce cuvântul
îmbrăca are 12 ocurenţe. Pornind de la ES, se observă că un caz ca acesta
indică “mersul” limbii pe care-l vom regăsi şi în celălalt text examinat aici,
TETR, unde îmbrăca are 27 de ocurenţe iar sinonimul său învechit înveşti –
3, ceea ce, proporţional, nu este lipsit de semnificaţie. Evoluţia ulterioară
confirmă tendinţa de a menţine verbul a îmbrăca şi de a trece – încă din
sec. al XVI-lea!- verbul a înveşti într-o poziţie precară, deşi, probabil, într-
un stadiu anterior al limbii române vorbite, cunoştea o frecvenţă mai mare
În TETR, sunt obsolete tot trei vocabulele şi anume canfă, pomisealnic,
tâmbariu la care trebuie adăugate şi lexemele astăzi rare călţun şi împistrit.
Dintre acestea, prima, călţun, aparţine limbajului popular-regional, despre
cea de-a doua vocabulă, împistrit, se poate preciza că a fost readusă la viaţă
de Eminescu prin cunoscutele versuri:
„Alungat-o-ai pe dânsa ca departe de părinţi
În coliba împistrită ea să nasc-un pui de prinţ” (Eminescu, ediţia
Perpessicius, I, p. 83)
În cazul prezentat aici ne putem însă pune întrebarea dacă Eminescu a întâlnit acest
cuvânt în textele vechi româneşti pe care le cunoştea bine şi le admira (v. Dimitrescu, M.
Eminescu, în Contribuţii, p. 264) sau în limba populară unde de asemenea ne întâmpină
vocabula supusă discuţiei de ex. în „Am o botă împistrită şi în pod zvârlită” (Gorovei, C,
277 în DA s.v. împistri). În orice caz, dacă astăzi ne este relativ cunoscut termenul
împistrit, aceasta se datoreşte, indubitabil, marelui nostru poet care, folosindu-l în poezia
sa, l-a repus în circulaţie. O dovadă în plus – dacă mai era nevoie de ea! – că marii
creatori literari au forţa de a impune în limbă şi termeni rari – învechiţi sau regionali…
Potrivit criteriului s e m a n t i c se poate constata că cei mai numeroşi
termeni din ES aparţin n u c l e u l u i reprezentat prin:
a) v e ş m i n t e: brâu, cămaşă, cârpi, dezbrăca, dezbrăcat, gaură,
îmbrăca, îmbrăcăminte, înveşti, petic, plaşcă, poală, traistă, veşmânt; se
observă că în această categorie am introdus şi denumirile unor accesorii sau
ale unor verbe specifice aşa cum s-a procedat de ex. în Thesaurus la
termenul vetement, capitolul 862, unde au fost incluşi şi termeni precum
habiller, dévetir, épaulette, poche etc. Trebuie menţionat că în indicele
Evangheliarului de la Sibiu de la pp. 357-419 apar şi alte unităţi lexicale
care, la prima vedere, neţinând seama de context, ar putea aparţine
domeniului cercetat aici, dar tocmai anturajul fiecăruia ne indică un alt
semantism, de ex. talpă care în context nu se referă la talpa unei încălţări ci
la talpa anatomică; situaţia este asemănătoare în cazul cuvintelor
acoperământ, acoperi, acoperit unde nu este vorba de acoperirea corpului
omenesc cu îmbrăcăminte. În schimb vocabula gaură a fost inclusă în lista
noastră deoarece în fragmentul din text este alăturată termenului veşmânt;
de asemenea poală intră în terminologia vestimentaţiei pentru că în fraza
respectivă este precizat poalele veşmintelor. În acest punct al discuţiei
revenim asupra unei propuneri formulate în Observaţii, p. 117 referitoare la
alcătuirea indicilor la viitoarele ediţii de texte: »Să se separe, precum la
orice dicţionar, semnificaţiile diferite ale cuvintelor şi, în al doilea rând,
indicele să reflecte această situaţie: concret, să nu se noteze la indice
numărul total de ocurenţe al termenului, ci să se specifice numărul
ocurenţelor pentru ficare sens. Ar fi o inovaţie binevenită, în favoarea
cercetătorilor filologi pe care, suntem siguri, aceştia ar saluta-o cu multă
bucurie » .
b) numele de ţ e s ă t u r i (şi de acţiuni relative la producerea acestora)
este slab reprezentat: in, împleti, toarce
c) iar sectorul referitor la î n c ă l ţ ă m i n t e se reduce la un singur
termen cu caracter generic – zgarbură
În acelaşi timp se poate constata că în TETR. cei mai numeroşi termeni, 22 la
număr, aparţin tot câmpului semantic
a) al v eş m i n t e l o r: brâu, cămaşă, cârpă, cârpi, coase, curea, cusătură, dezbrăca,
fotă, îmbrăca, împistrit, încinge, înveli, înveşti, necusut, neîmbrăcat, poală,
pomise(a)lnic, spărtură, tâmbariu, traistă, veşmânt.
b) numele de ţ e s ă t u r i nu sunt prea multe şi anume opt: aţă, canfă, fir, in, păr de
cămilă, pânză, toarce, urzit
c) iar aria referitoare la î n c ă l ţ ă m i n t e este restrânsă la două denumiri: călţun,
încălţat.
Elementul comun al termenilor referitori la vestimentaţie este „ genul masculin”,
aceste cuvinte referindu-se la bărbaţi (vezi discuţia de mai sus de la termenul brâu).
Aparent, prin raportare la ceea ce ştim azi că înseamnă fotă, am putea considera că acest
lexem reprezintă un obiect de îmbrăcăminte feminin, dar urmărind pasajele din TETR
care îl conţine, este clar că acolo trimiterea se face la un bărbat care l-a folosit (v. supra
s.v. fotă). De-abia mai târziu fotă a căpătat, în română, sensul de piesă de îmbrăcăminte
pentru femei „şorţ de lână purtat pe dinainte de ţărance”(ŞIO I, CCXXXIII, ŞIO II, s.v.,
DCT s.v.).
După cum se poate uşor sezisa, v e s t i m e n t a ţ i a – care reprezintă „sâmburele”
sferei lexicale „deschise” în discuţie – stă pe primul plan în ambele texte, î n c ă l ţ ă m i n
t e a pe locul ultim, în timp ce ţ e s ă t u r i l e ocupă locul al doilea. Se poate afirma că
proporţiile au rămas aceleaşi şi în vremea noastră. Într-adevăr, î n c ă l ţ ă m i n t e a nici
până azi nu are un lexic prea dezvoltat; (de fapt, afirmaţia acesta, în momentul de faţă,
când nu avem, încă, un studiu general despre lexicul încălţămintei, reprezintă o simplă
intuiţie, o supoziţie, bazată pe ceea ce ne întâmpină în textele vechi de limbă română) iar ţ
e s ă t u r i l e, care, de obicei, apar ca „unisex”(cu unele, minime, excepţii – de ex.
dejalenul era până mai de curând utilizat special pentru confecţionarea cămăşilor
bărbăteşti iar organdiul (organza), taftaua pentru unele veşminte femeieşti v. Dimitrescu,
Text. sint. în Drumul, idem, Text artif. în Drumul II) sunt relativ multe, dar nu într-atât de
numeroase încât să „întreacă” varietatea hainelor propriu zise. Î m b r ă c ă m i n t e a s-a
diversificat însă extrem de mult, pe cele două paliere ale genului, cel masculin şi, mai
ales, cel feminin (dar pornind şi de la alte coordonate: haine de lucru, haine de ocazie,
haine de copii, haine de sport – fiecare cu mai multe subtipuri începând cu costumele de
baie pentru înot şi sfârşind, de ex., cu hanoracele pentru excursii, etc.), unde felurile de
veşminte şi accesoriile s-au înmulţit vertiginos, ţinând pasul cu „moda”. Oricum, paleta
lexicului relativ la îmbrăcăminte s-a lărgit semnificativ ceva mai târziu în raport cu anii
de apariţie ai Evangheliarului slavo-român şi ai Tetraevanghelului la începutul celei de a
doua jumătăţi a secolului al XVI-lea de când au început să fie purtate haine elegante
lucrate din materiale scumpe precum taftaua, catifeaua etc. (v. IT, pp.111-112). Pe atunci
moda venea de la şi prin turci, ca şi termenii care denumeau diversele piese de
îmbrăcăminte, precum şi ţesăturile utilizate. Turcii erau în trecut ceea ce, în spaţiul
modei, mai aproape de zilele noastre, au fost francezii. Gáldi, în Mots, pp. 67-68 îl citează
pe Del Chiaro (1718):”L’habito dei Valacchi é totalmente lo stesso con quello dei
Turchi”(p. 29). De subliniat însă că încă din secolul al XVI-lea existau, de ex. în
Transilvania, bresle diverse, reprezentative pentru vestimentaţie printre care ale
croitorilor, ale cojocarilor, ale năsturarilor. De menţionat că denumirile hainelor ne relevă
în textele cercetate şi un anumit tip de situaţie socială, aspect discutat în Reflecţii, p. 202.
Acolo am atras atenţia asupra împrejurării că la veşmintele oamenilor de la ţară fac
referire termeni precum brâu, călţun, zgarbure, traistă în timp ce într-un pasaj din TETR
întâlnim termenul bogat, care trimite la cei înstăriţi, ca şi la tipul materialelor din care se
confecţionau hainelor acestora, reprezentative pentru un anumit „status simbol”: „ Un om
era bogat şi se îmbrăca în cănfi şi în firure” (TETR. 157v 10)
Din perspectivă e t i m o l o g i c ă termenii supuşi discuţiei au
următoarele origini în ES:
1) moşteniţi din latină: cămaşă, dezbrăca, gaură, in, îmbrăca, înveşti,
petic, toarce, veşmânt
2) elemente slave: cârpi, împleti, poală, plaşcă
3) derivate româneşti din elemente de sursă latină: dezbrăcat,
îmbrăcăminte
 4) elemente autohtone: brâu, traistă
5) un termen de origine origine necunoscută sau nesigură: zgarbură
Din cele de mai sus poate rezulta că dominante sunt elementele latine
moştenite în număr de 9, la care se adaugă două derivate ale lor, urmează
patru termeni de sursă slavă (dintre care unul, plaşcă, face parte din
categoria arhaismelor) şi două cuvinte din fondul autohton, în fine, lexemul
zgarbure, este un arhaism de provenienţă etimologică incertă .
În ceea ce priveşte originea terminologiei specifice câmpului semantic examinat în
TETR se remarcă, precum era de aşteptat, numărul ridicat al vocabulelor:
1) moştenite din latină: aţă, cămaşă, coase, curea, fir, dezbrăca, in, îmbrăca încinge,
înveşti, păr (în sintagma păr de cămilă) pânză, toarce, veşmânt
2) secondate de cele create în interiorul limbii române pornind de la elemente latine:
cusătură, încălţat, necusut, neîmbrăcat, spărtură, urzit
3) apoi lexeme de origine slavă: cârpă, cârpi, împistrit, înveli, poală, pomise(a)lnic
(acesta probabil element slav)
4) de provenienţă mediogreacă: tâmbariu sau neogreacă: călţun, cămilă (în sintagma
păr de cămilă)
5) de sorginte autohtonă: brâu, traistă
6) de sursă turcă: fotă
7) cu etimologie necunoscută sau nesigură: canfă
De remarcat că printre termenii latini şi chiar dintre cei formaţi pe baze latine, se
numără cuvinte cu cea mai mare frecvenţă: cămaşă, dezbrăca, îmbrăca, spărtură,
veşmânt
Cele mai multe categorii etimologice sunt comune în cele două texte cercetate:
termeni de sorginte latină, cuvinte formate în spaţiul limbii române, lexeme de
provenienţă autohtonă, slavă. Ca noutate, în TETR există un termen de sursă turcă şi trei
de origine grecească.
Dacă adunăm unităţile lexicale care aparţin, în ES şi în TETR domeniului semantic al
hainelor, al ţesăturilor şi al încălţărilor, nu se poate afirma că recolta este mare(aşa cum
am semnalat şi altădată când am comparaat lexicul din TETR cu lexicul din PO în O
paralelă, p. 201), dar nici foarte mică, mai ales având în vedere că intră în discuţie un
vocabular încă de prea puţin timp prelucrat literar, redus, în acel moment istoric, la
vocabularul Evangheliilor. Pentru a ne edifica, iată o comparaţie între cele 50 de denumiri
de mai sus cu cele prezente în Ist. l r l p. 182 unde există o rubrică cu un conţinut aproape
identic cu cel examinat în acest articol şi anume « Îmbrăcăminte, textile » din capitolul
« Elementul popular ». Aici sunt prezentaţi, pentru o perioadă cuprinsă între anii 1532 şi
1640, deci de peste 100 de ani, fără vreo explicaţie a selecţiei întreprinse, numai şapte
termeni: beartă, caftan, fotă, mâneştergură, pocrov, prostire, vig, la care în
capitolul »Elementul cult » (p. 195) se adăugă alţii doi: olovir şi omăt (omet), dintre care
niciunul din ES. Singurul cuvânt comun este fotă, prezent în TETR, numai că, în Ist. l r l
este citat Varlaam, Leasteviţa, c.1602-1613, o lucrare apărută la peste 140 de ani după ce
fotă a fost înregistrat în română pentru prima dată, în 1462.
Într-o cercetare mai veche – Struct. Etim., p. 95 – am ajuns la rezultatul că, în total, în
Tetraevanghel – prima traducere integrală în limba română a celor patru Evanghelii –
figurează, aşa cum am menţionat de la începutul textului de faţă un număr de 1818 de
termeni ai limbii curente, cifră ce indică un vocabular concentrat, chiar sărac
(caracteristică pe care I.A.Candrea o consideră generală pentru sec. al XVI-lea, v. PS
SCH pp. CX, CCXVIII), dar cu o frecvenţă ridicată de 56732 de ocurenţe (v. Dimitrescu,
ibidem). Comparativ trebuie însă precizat că textele anterioare aveau un lexic şi mai
redus, de pildă. în PS. SCH au fost utilizate 1400 de unităţi lexicale, dar ceva mai ridicat
în cele posterioare, de ex. PO cuprinde un număr de 2003 cuvinte comune. Dacă ne
referim la limba franceză, s-a observat că în Chanson de Roland, se întâlnesc 1800 de
lexeme, informaţie cuprinsă în cursul universitar ţinut în anul 1932 de I. A. Candrea (v.
Dimitrescu, ibidem). Cifrele privitoare la lexicul Evangheliarului de la Sibiu sunt, după
cum a putut reieşi din partea iniţială a articolului prezent, de aproximativ 1350 de lexeme.
În acest punct al discuţiei ar trebui adusă, însă, o c o r e c t u r ă, pentru că cifrelor de mai
sus li se contrapune, în configuraţia lexicală a epocii, o mare cantitate de s i n o n i m e,
marcă a unui lexic dispersat . Aşa cum am discutat în studiul citat imediat mai sus, în
TETR apar peste 100 de serii sinonimice (între cuvinte, dar şi între unităţi mai mari de
cuvinte, de ex. între locuţiuni: de amintit că într-o altă lucrare importantă din sec. al XVI-
lea, PO, am întâlnit, în articolul nostru Arta, în Palia p. 153, un număr de peste 200 de
grupuri sinonimice). Dintre grupurile sinonimice ale Tetraevanghelului, numai în
segmentul semantic analizat aici apar cinci serii reprezentate prin grupuri minimale
bimembre între termeni precum îmbrăca – înveşti, brâu – curea, fotă – pomise(a)lnic
(sensul comun « ştergar »), încinge – înveli (sensul comun – « a acoperi un corp, un
obiect), pânză – veşmânt (sensul comun « giulgiu ») . De remarcat că ultimele trei
sinonime minimale nu apar în DSR deoarece sensurile lor speciale nu se regăsesc acolo;
de asemenea, arhaismul pomise(a)lnic, nu se numără printre elementele lexicale prezente
din DSR (pentru detalii referitoare la sinonimiile stabilite în TETR v. Dimitrescu,
Reflecţii, p. 201). De asemenea trebuie observat că în cele două texte comparate ale
noastre apar şi o serie de antonime, în care circulă, precum în vasele comunicante, ca într-
un « joc încrucişat », termenii următori: îmbrăca – dezbrăca, înveşti – dezbrăca, (în
CDDE este atestat şi un dezveşti, inexistent în FD Indice, et pour cause, odată ce în
TDRW 3 este atestat de-abia la Varlaam, în secolul al XVII-lea) apoi coase – necusut,
îmbrăca – neîmbrăcat, înveşti – neîmbrăcat. Situaţia nu este mult prea diferită în privinţa
ES unde însă numărul sinonimelor este mai redus, proporţional cu volumul lexicului din
text în raport cu cel al sinonimelor întâlnite în Tetraevanghel. Este vorba de cuplul Comment [Florica D1]: ului şi cu numărul de
sinonimic, comun cu Tetrevanghelul, îmbrăca – înveşti precum şi de un lanţ pagini al ES. EX****

sinonimic alcătuit, de această dată, din trei termeni cu sens generic:

îmbrăcăminte – plaşcă – veşmânt precum şi de două antonime comune cu
ES, îmbrăca – dezbrăca.. În fine, se pot stabili şi câteva sinonimii între
cele două texte apărute la distanţă de numai 8 ani, deci există
posibilitatea de a presupune că ele existau în limba vorbită în epocă.
Astfel se remarcă sinonimiile între gaură şi spărtură, (de specificat
că spărtură nu intră, în mod obişnuit în categoria „veşmintelor”, dar
în contextele din TETR, este sinonim cu gaură care se poate referi la
un material textil rupt într-un numit fel), între plaşcă şi tâmbariu, între
călţuni şi zgarbure, între îmbrăca şi înveşti, între brâu şi curea, cu
observaţia că ultima apare şi în interiorul aceluiaşi text, ceea ce
întăreşte caracterul lor sinonimic. Nu trebuie uitaţi nici teremenii
generici, prezenţi în ambele texte, îmbrăcăminte şi veşmânt
Din cele afirmate mai sus se poate contura o concluzie mai nuanţată privitoare la
volumul lexicului utilizat în cele două texte din sec. al XVI-lea. Pe de o parte deoarece
dimensiunea lexicului folosit trebuie neapărat judecată în funcţie de epoca respectivă,
pentru a nu mai aminti că, în general, pe de o parte, vocabularul textelor biblice este –
prin natura lucrurilor – până astăzi mai sărac în raport cu lexicul altor stiluri literare şi, pe
de altă parte, trebuie ţinut seama şi de posibilităţile de variere lexicală prin sinonimie.
Relativ la acest ultim aspect, al sinonimiei, credem că a venit momentul să se elaboreze
un nou dicţionar de sinonime al limbii române care să fie regândit şi suplimentat cu o
serie de termeni regionali sau din limba veche care, la rândul lor, intră în diverse relaţii
sinonimice – încă prea puţin cunoscute – aşa cum am putut semnala în câteva dintre
rândurile precedente. De sigur că unele dintre cuvintele discutate, totuşi nu prea multe, nu
mai sunt viabile astăzi, dar ar fi păcat să lipsească din tabloul larg al lexicului limbii
române prezentat în dicţionarele generale ştiinţifice sau în cele speciale, evident
menţionându-se situaţia lor de obsolete. Este bine ştiut că regionalismele şi arhaismele, de
cele mai multe ori, merg mână în mână în sensul că regionalismele, în numeroase cazuri,
îşi au originea în lexicul textelor vechi, oricum sunt « rămăşiţe » ale arhaismelor din care
provin şi nu ar trebui în nici un caz neglijate şi, cu atât mai puţin, uitate de lingvişti.
Acestea se constituie într-o r e a l ă b o g ă ţ i e, potrivit proporţiilor temporale şi spaţiale
ale limbii române, pe care sperăm că le-am scos, măcar parţial, în relief, chiar dacă
eşantionul nostru a fost dublu delimitat: mai întâi c o n c e p t u a l la termenii referitori la
îmbrăcăminte, la încălţăminte şi la ţesături şi, în al doilea rând, exclusiv la n u m a i d o u
ă t e x t e de limbă veche românească.din secolul al XVI-lea. Rămâne ca viitorii
cercetători să se aplece asupra altor fragmente semantice din diferite epoci istorice şi,
astfel, să evidenţieze aceste adevărate comori, a r h a i s m e l e şi r e g i o n a l i s m e l e
–care – se poate afirma fără posibilitate de tăgadă – reprezintă c o l o r a t u r a particulară
a limbii noastre
O problemă care prezintă interes în cazul studiat este c r o n o l o g i a – din păcate, r e
l a t i v ă, în momentul de faţă al studiilor lingvistice româneşti în care urmărirea
constantă a primelor a t e s t ă r i nu apare printre priorităţile de cercetare – deşi este un
nod gordian care ar trebui tăiat!
Unii dintre termenii întâlniţi în ES au o primă atestare în acest text după
cum rezultă şi la unele cuvinte incluse în TRDW 3. Este vorba anume de
termenii cârpi, dezbrăca, dezbrăcat, îmbrăca, îmbrăcăminte. Dar cele mai
numerose dintre lexemele prezente în ES sunt considerate în TRDW 3 a fi
prima dată înregistrate în PS SCH (brâu, cămaşă, împleti, înveşti, plaşcă,
poală, zgarbură), în PS H (toarce) sau în CV (veşmânt), fără măcar a se fi
citat undeva ES printre textele în care figurează termenul respectiv ci
trecându-se direct de ex. de la PS SCH tocmai la Biblia din 1688!
Considerăm că ar fi normal ca într-o altă ediţie din TRDW 3 sau într-un nou
dicţionar ştiinţific al limbii române, de ex. e-DTLR – Dicţionarul tezaur al
limbii române în format electronic, lucrat la Iaşi, v. Ipostaze, pp 213-224
dar şi, luându-l „din mers”, de ex, în volumele următoare din DELR să nu
fie ignorată prezenţa în ES – text d a t a t din sec. al XVI-lea – a termenilor
respectivi, chiar dacă figurează şi în alte texte n e d a t a t e din sec. al XVI-
lea. Opinăm că un text datat are î n t â i e t a t e în raport cu unul nedatat
chiar dacă, probabil, aparţin cam aceleiaşi perioade de timp. Cu totul alta
este situaţia unor cuvinte înregistrate în texte anterioare d a ta t e de tipul
celor de mai jos, foarte corect prezentate în TRDW 3: gaură în 1405,
Drăganu 446, petic în 1451 DLRV, traistă în 1508 DERS, in în 1542 G.
LEX.
De semnalat, de asemenea, că, dintre vocabulele cu prima atestare în limba română în
sec. al XVI-lea (v. Dimitrescu, Reflecţii, p. 200) destul de multe aparţin
Tetraevanghelului lui Coresi » În această situaţie sunt lexemele: aţă, canfă, călţun, cârpă,
coase, cusătură, împistrit, încălţat, înveli, necusut, neîmbrăcat, păr de cămilă,
pomise(a)lnic, tâmbariu, urzit. Astfel, ne găsim în faţa a aproape jumătate dintre termenii
din inventarul luat în consideraţie în TETR. În plus, trebuie subliniat – aşa cum am
procedat în Reflecţii, p. 200 – că unele dintre lexemele de supra au fost p r e d a t a t e în
TETR. Astfel în DA, forma cânfi (în TETR. apare varianta cănfi) era înregistrată tot în
Coresi, dar cu 20 de ani mai târziu şi anume în anul 1581; datarea de acum din TETR
este, astfel, o antedatare. O altă predatare, aceasta cu 16 ani, este a lui urzit care în TRDW
3 figurează în anul 1577, tot în Coresi. În situaţia unor cuvinte, neînregistrate în alte
dicţionare, data din TETR apare pentru prima oară (v. FD Indice). În această categorie se
află vocabulele necusut şi neîmbrăcat (prezente în DA numai ca « forme negative » ale
termenilor cusut şi îmbrăcat, dar fără a fi ilustrate măcar cu un singur citat. Cum, de ex.,
neîmbrăcat are cel puţin două sensuri « care nu este înbrăcat » (despre om) şi « care nu
este purtat » (despre haine), care este sensul atestat în TETR ? Evident, dacă nu am avea
un context, nu am putrea răspunde la întrebarea legitimă de mai înainte. În TETR. este
atestat, probabil, pentru prima oară în limba română primul sens, care este şi cel mai
răspândit, cum am specificat mai sus, s.v. neîmbrăcat. De aici necesitatea ca operaţia de
datare să aibă în vedere nu numai prima atestare a cuvintelor, a formelor lor variate, dar şi
a semnificaţiilor lor! Oare când ne vom bucura de un Dicţionar care să indice toate aceste
datări ?.Tot în categoria datărilor, o situaţie deosebită ne întâmpină în cazul sintagmei păr
de cămilă identificată, pentru prima oară, în TETR în două contexte; aceeaşi este postura
în care apare sintagma veşminte de nuntă atestată, tot probabil pentru întâia dată, de
asemenea în TETR. Veşminte de nuntă ar putea corespunde azi altor sintagme, cum ar fi.
haine de ocazie în limba vorbită comună sau (la) ţol festiv în argou sau în limba
populară…
După elementele cunoscute în stadiul de astăzi al cercetăriulor, din sfera semantică
discutată în acest articol numai un singur termen din TETR este atestat mai înainte de
secolul al XVI-lea şi anume aparţine secolului precedent, cuvântul fotă, consemnat, cum
am arătat supra, din anul 1462 în TDRW 3, după DERS, la fel în DCT. Celelalte unităţi
lexicale au fost înregistrate în sec. al XVI-lea: traistă, şi fir în 1508, pânză în 1532, in în
1542, cârpi, dezbrăca în 1551, curea în 1553, iar alte lexeme apar în TDRW 3 cu
menţiunea » sec. al XVI-lea », fiind vorba de vocabule atestate în texte nedatate din sec.
al XVI-lea precum PS SCH, PH sau CV: brâu, cămaşă, încinge, înveşti, toarce, veşmânt
Dacă ne raportăm la v i t a l i t a t e a termenilor din domeniul studiat, este de remarcat
că dintre cei înregistraţi în ES cei mai numeroşi au rezistat până astăzi şi aparţin limbii
comune: brâu, cămaşă, cârpi, dezbrăca, dezbrăcat, gaură, in, îmbrăca, îmbrăcăminte,
împleti, petic, poală, toarce, traistă, veşmânt. La fel, în TETR au fost utilizate foarte
multe cuvinte care circulă şi acum în limba română precum: aţă, brâu, cămaşă, cârpă.
cârpi, coase, curea, cusătură, dezbrăca, fir, fotă, in, îmbrăca, încinge, încălţat, înveli,
necusut, neîmbrăcat, pânză, poală, spărtură, toarce, traistă, urzit, veşmânt. Unele dintre
aceste lexeme, după cum am specificat la locul cuvenit, rezultă a fi comune între cele
două texte şi, nu întâmplător, sunt dintre cele mai importante pentru câmpul semantic
discutat: brâu, cămaşă, cârpi, dezbrăca, in, îmbrăca, poală, toarce, traistă, veşmânt. În
schimb, nu excelează prin cantitate (atât în sine, dar şi ca număr de ocurenţe) o serie de
vocabule căzute în desuetudine, marginalizate între timp, ca arhaisme sau regionalisme,
cum am amintit şi mai sus, de ex. în ES: înveşti, plaşcă, zgarbură sau în TETR: canfă,
călţun, împistrit, înveşti, păr de cămilă, pomise(a)lnic, tămbariu.
Până acum ne-am bizuit pe fapte exacte relative la lexic dar, în ultima parte a acestui
articol ne vom concentra asupra unui aspect mai delicat: s -a pus problema dacă ES şi
TETR au avut aceeaşi s u r s ă în momentul traducerii lor şi. în general s-a
susţinut că a fost vorba de texte originale diferite. Despre ES, încă din 1927,
N. Drăganu în DR IV, partea a doua, p. 1147 urm. (citat în ES p. 10) afirma
că textul românesc al Evangheliarului de la Sibiu are la bază o traducere din
slavonă i n d e p e n d e n t ă de cea a tălmăcirii Tetraevanghelului lui
Coresi. În prefaţa filologică a lui E. Petrovici se aduc mai multe argumente
lingvistice care probează această aserţiune. Eşantionul semantic ales de noi
aici poate şi el produce alte dovezi în sensul că cele două traduceri în
română, din 1551-3 şi din 1560-61, au avut la temelie două surse diferite.
Un exemplu: urmărind termenul plaşcă am constatat că acesta, care apare în
două contexte în ES este transpus diferit în TETR: la p. 115 r din ES apare
plaşca, în timp ce în TETR, în pasajul corespunzător de la p. 63v.
traducerea prezintă termenul mohorâta („haină de culoare întunecată, roşu
închis”). iar la p. 114v din ES aceluiaşi cuvânt, plaşcă, îi corespunde în
TETR, tot la 63v, dar la câteva rânduri distanţă, veşmânt roşiu. Alteori
există pasaje asemănătoare, de ex. în ES 12v 24:”Au nu e sufletul mai mare
de hrană şi trupul şi de îmbracaminte?” şi în TETR: 11r 19: „Nece sufletul
mai bun e de hrană şi trupul de veşmintele”. Sau: „Se ia veşmântul tău, dă-i
şi cameşa”, (ES 8v 9) şi „Se vrure să se judece cu tine şi văşmântul tău să
ia, lasă lui şi cămaşa ” (TETR 9r 8). În unele pasaje apar atât convergenţe
cât şi divergenţe, în acest din urmă caz utilizându-se sinonime precum:
călţuni-zgrabure „ Să nu aveţi nece argint, nece arame în brănele voastre,
nece doauă veşminte, nece zgrabure” (27v) faţă de: „Nu căştigareţi aur,
nece argint, nece arame pre brânele voastre, nece doao veşminte, nece
călţuni” (TETR 19r). (dar, atenţie, aici avem de a face cu o sinonimie
„exterioară”, fiind vorba de două texte şi nu una „în interiorul” aceluiaşi
text. În plus, este mai mult ca sigur că cel ce a folosit termenul călţun nu
cunoştea pe zgrabure, or, adevăratele sinonimii trebuie să se realizeze în
interiorul aceluiaşi text, pentru a avea siguranţa că erau realmente cunoscute
de acelaşi traducător sau de acei mai mulţi colaboratori la transpunerea în
română a aceluiaşi text.). De sigur că uneori se pot constata şi concordanţe
perfecte între termenii utilizaţi în ambele texte, de ex. la împleti: „Împletiră
cunună de spini” atât în ES 114v cât şi în TETR la 63v.
În prefaţa sa E. Petrovici face o comparaţie pornind de la un pasaj din ES
şi TETR în care sunt consemnaţi numeroşi termeni chiar din câmpul
semantic discutat mai sus în acest articol:
. ES ”Nimenile nu cârpeşte cu petecul nou veşmântul vechiu, că sparge
petecul pre veşmânt şi mai mare gaura va fi” 23v 20-24r 5 în Matei 9, 216.
şi
TETR „ Nime amu nu poate spărtura cârpi cu pânză nenălbită spre
cămaşă veche, că se va lua amu cusătura ei de la cămaşă, mai mare
spărtura fi-va” 16v 24 – 17r 3)
Se observă că în primul text apar termenii cârpi, petic (de două ori)
veşmânt, gaură, iar în al doilea lexemele: spărtură (de două ori), cârpi,
pânză, cămaşă, cusătură, dintre care singurul „comun” este verbul a cârpi.
Comentând acest texte două texte E. Petrovici consideră că „traducerea lui
Coresi e mult mai fidelă textului slavon decât cea de la Sibiu: „Pânza
nenălbită redă exact expresia slavonă „platu nebealenu”, pe când textul de
la Sibiu are „petecul nou”… Este deci verosimil că traducătorul – sau
editorul – textului sibian a consultat şi traducerea lui Luther în care
sintagmei „cu petecul nou” îi corespunde „mit einem Lappen von neuem
Tuch”. Ţin să notez că şi Noul Testament de la Bălgrad conţine tot „cu
petic nou”(p. 11)
Dacă, în scop strict experimental, extindem cercetarea şi introducem în
ecuaţie un al treilea text tot din sec. al XVI-lea, apărut însă la o distanţă în
timp de 30 de ani faţă de ES, dar la o distanţă în spaţiu mai mică de
Evangheliarul de la Sibiu – este vorba de textul Paliei de la Orăştie –
observăm că termenii comuni între cele două texte sunt: brâu, in, îmbrăca,
îmbrăcăminte, înveşti, plaşcă, toarce, veşmânt, zgarbură (Dimitrescu, O
paralelă, p. 199). Aici o mare pondere o deţin obsoletele înveşti, plaşcă şi
zgarbură, ele reprezentând o treime din totalul de nouă termeni. Lexemul
de bază este substantivul îmbrăcăminte care desăvârşeşte profilul – sub
aspect verbal, alături de a îmbrăca pentru ambele texte şi a dezbrăca numai
pentru ES – al „prototipului” ariei semantice discutate care este „veşmânt”,
cuvânt prezent în toate cele trei texte. De observat că o altă vocabulă
generică cum este haină (perfect sinonimă cu veşmânt), se întâlneşte, pentru
întâia oară chiar în textul Paliei de la Orăştie unde are frecvenţa 11
(veşmânt are, însă, în PO, mult mai multe ocurenţe decât haină). Tot despre
PO trebuie subliniat că nu conţine lexemul important cămaşă, dar acolo este
înregistrat derivatul cămăşuie a cărui glosare în indicele Paliei este „ obiect
de îmbrăcăminte la preoţii evrei, o cămaşă lungă din pânză subţire sau de
mătase”. De remarcat aici că mătasea, status simbol al eleganţei, al luxului
– mai ales pentru acea vreme! – nu apare nicăieri nici în ES şi nici în TETR,
dar în PO figurează de 85 de ori, deoarece era materialul de bază al hainelor
preoţilor evrei, personaje frecvente în Vechiul Testament Numai colateral
temei noastre trebuie remarcat că, pentru hainele specifice preoţilor evrei în
PO cămăşuie apare sub o formă românească, deoarece pentru celelalte
veşminte preoţeşti se întâlnesc termenii conservaţi sub forma din ebraică:
efod, falon, hojen (doi dintre ei, hojen şi efod, sunt consideraţi însă în Ist. l r
l, p. 201 a fi de origine maghiară) de atunci şi până în ziua de azi. Dovada o
întâlnim, de ex. în una dintre ultimele traducerei ale Bibliei în română, cea din 2001, unde
cei mai numeroşi termeni pentru acele veşminte preoţeşti au rămas în ebraică. Astfel,
dintr-o rapidă confruntare cu textul modern al acestei ediţii rezultă (cum am arătat în
Observaţii, p. 116 şi în O paralelă, p. 199) că unii dintre aceşti termeni se mai folosesc şi
acum de ex. » Pietre scumpe de pus la efod « Ieşirea, cap. 35, p. 118; la fel s-a păstrat
efod la cap. 39, p. 121. Am comparat cum au fost redaţi termenii ebraici şi într-o Biblie
tradusă în limba franceză. Ne-am servit de o tălmăcire recentă, La Bible din anul 2008
unde, pe copertă ne întâmpină următoarea precizare « L’original avec les mots
d’aujourd’hui » (sublinierea noastră) unde efod este lăsat sub forma « francizată »
éphode, termen pe care îl regăsim în PR 2012 cu menţionarea etimonului ebraic – efod –
şi a sensului « tunică de in purtată de preoţii evrei »,
Concluzia care se desprinde din cele de mai sus este că, pentru a face
comparaţii şi a analiza concordanţele şi discordanţele în cercetările
lngvistice, în cazul în speţă, cele din spaţiul generos al vocabularului, ar
trebui ca rezultatele, evident parţiale, prezentate acum să fie coroborate cu
altele şi de-abia atunci să putem avea certitudinea că de ex. la baza
traducerilor Evangheliarului de la Sibiu şi a Tetraevanghelului lui Coresi a
existat aceeaşi sursă sau izvoare diferite, cum am constata acum bazaţi pe
un fragment lexical minim. Evident că o confruntare atentă, detaliată a
tuturor pasajelor care conţin termenii în speţă poate duce la interesante
observaţii privitoare la asemănările şi la diferenţele de lexic dintre cele două
texte şi originalele lor. Iată o nouă pistă de cercetare pentru tinerii lingvişti,
românişti şi slavişti, de azi şi de mâine. Dar s-ar mai putea preconiza şi o
altă explicaţie pentru divergenţele semnalate: n-ar fi posibil ca discordanţele
dintre cele două texte să se datoreze strădaniei şi iscusinţei traducătorilor?
O dovadă a acestui efort ar putea fi utilizarea cu bune rezultate a
„bazinului” de sinonime din configuraţia lexicului specific acelui moment
istoric, circumscris la numai 8 ani. Avea perfectă dreptate Alf Lombard
când constata despre limba română că „La concurrence entre mots
appartenant à des couches differents, la diférenciation sémantique ou
géographique des synonimes, tous ces problèmes lexicologiques constituent
un ensemble dont aucune langue ne permet mieux l’étude”. (Lat. în Fil.
arh., 12, Lund, 1967, p. 20). De aceea am propune aici să se ia în studiu
sinonimele (şi, alături de acestea, antonimele) din textele româneşti vechi
traduse cu original cunoscut, pentru a se urmări în ce măsură unele unităţi
lexicale oglindesc izvorului folosit şi în ce măsură altele se datoresc
cunoaşterii de către tălmăcitori a bogăţiei relative a limbii din acea perioadă
a istoriei noastre. Evident că o astfel de lucrare, din această perspectivă,
poate fi extinsă şi la etape mai noi sau chiar foarte noi de limbă. Ele pot
dovedi competenţa şi abilitatea, dar şi puterea de inovaţie a tălmăcitorilor
precum şi, nu în ultimul rând, cultura fiecăruia, de care ar trebui neapărat să
se ţină seama, indiferent de epoca traducerii.
În acelaşi timp credem că mostra semantică folosită de noi, „probată”
numai pe două texte din sec al XVI-lea, a reuşit să dea un anumit relief ariei
semantice studiate în cadrul general al arhitecturii lexicului din acel spaţiu
istoric pe care l-am dori cercetat şi în fazele următoare până la cele mai
recente. Şi pentru că am discutat despre cuvinte vom cita, în final, fraza
aflată pe coperta ultimei ediţii a celebrului Le petit Robert (Paris, 2013),
aparţinând „constructorului” actual al acestui dicţionar, lingvistul Alain
Rey: „Diécrire les mots c’est évoquer le passé, viser l’avenir et donner du
sens à notre présent”: Împletirea celor trei variante ale timpului în
cercetarea unor anumite domenii lexicale este una dintre aspiraţiile actuale
pe care le dorim cândva realizate.
(Text inedi, 2013)

BIBLIOGRAFIE – SURSE – ABREVIERI

Biblia 2001- Biblia sau Sfânta scriptură, Bucureşti, 2001

Brâncuş, Voc. – Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, 1983
CDDE – I.A.Candrea, Ov. Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, 1907-
1914
CDEC – A. de Cihac, Dictionnaire d’étymologie daco-romane, I. Bucureşti, 1879
Coresi, E. – Coresi, Evanghelia cu învăţătură, 1581
Byck, T. r. v. – J. Byck, Texte româneşti vechi, Bucureşti, 1930
CDER – Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, ediţie îngrijită de Tudora
Şandru-Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin, Bucureşti, 2001
CV- Codicele Voroneţean, ed. Ion Gh. Sbiera, Cernăuţi, 1885
DA – Dicţionarul limbii române, Academia Română, Bucureşti, din 1913
DCC – Al. Graur, Dicţionar de cuvinte călătoare, Bucureşti, 1978
DCT – Emil Suciu, Influenţa turcă asupra limbii române II Dicţionarul cuvintelor româneşti de
origine turcă, Bucureşti, 2010
Densusianu, HLR II – Ovid Densusianu, Histoire de la langue roumaine, II, Paris, 1938
DELR I – Dicţionarul etimologic al limbii române, I, A-B, Bucureşti, 2011
DERS – Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române 1374-1600, Bucureşti,
1981
DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Bucureşti, 1996
Dimitrescu, Arta – Florica Dimitrescu, Observaţii asupra artei cuvântului în Palia de la Orăştie în
Palia
Dimitrescu, Contribuţii – Florica Dimitrescu, Contribuţii la istoria limbii române vechi, Bucureşti,
1973
Dimitrescu, Drumul – Florica Dimitrescu, Drumul neîntrerupt al limbii române, Cluj-Napoca,
2002; Drumul II, Cluj-Napoca 2003
Dimitrescu, M. Eminescu – Florica Dimitrescu, Mihai Eminescu şi limba veche în Dimitrescu,
Contribuţii
Dimitrescu, Observaţii – Florica Dimitrescu, Observaţii asupra unor denumiri de ţesături, de
îmbrăcăminte şi de încălţăminte în textul Paliei de la Orăştie, în DR nr. 2, 2010
Dimitrescu, O paralelă – Florica Dimitrescu, O paralelă lexicală între două texte din sec. al XVI-
lea, în volumul Studii de dialectologie, istoria limbii şi onomastică, Omagiu domnului Teofil
Teaha,, Bucureşti, 2011
Dimitrescu, O perspectivă – Florica Dimitrescu, O perspectivă etimologico-semantică a
elementelor române de sursă turcă din aria textilelor în Ipostaze, 2011
Dimitrescu, Reflecţii – Florica Dimitrescu, Reflecţii asupra unor denumiri de ţesături, de
îmbrăcăminte şi de încălţăminte în Tetraevanghelul lui Coresi, în TD, Bucureşti, 2011
. Dimitrescu, Structr. etim. – Florica Dimitrescu, Observaţii asupra structurii etimologice a
Tetraevanghelului lui Coresi în Dimitrescu, Contribuţii.
Dimitrescu, Text. artif.- Florica Dimitrescu, Denumirile textilelor artificiale în limba română în
Dimitrescu, Drumul I
Dimitrescu, Text. sint. – Florica Dimitrescu, Denumirile textilelor sintetice în limba română în
Dimitrescu, Drumul
DÎLR – Gh. Chivu, Emanuela Buză, Alexandra Roman Moraru, Dicţionarul împrumuturilor
latino-romanice în limba română veche (1421-1760), Bucureşti, 1992
DLR – Dicţionarul limbii române, Serie nouă, Bucureşti, din 1965
DLRV- G. Mihăilă, Dicţionar al limbii române vechi, Bucureşti, 1974
DR – Dacoromania, revistă, înainte şi după 1989, Cluj-Napoca
DRĂGANU –Nicolae Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticii,
Bucureşti, 1933
DRHB – Documenta Romania Historica, Ţara Românească, Bucureşti (citată în TRDW 3)
DSR – Luiza Seche, Mircea Seche, Dicţionar de sinonime al limbii române, Bucureşti, 1997
ES – Evangheliarul slavo-român de la Sibiu, 1551-3, ed. de E. Petrovici şi L. Demeny,
Bucureşti, 1971
e DTLR – Dicţionarul tezaur al limbii române în format electronic,, v. Ipostaze, pp. 213-224, Iaşi
FD, Indice – Florica Dimitrescu, Indice lexical paralel în Dimitrescu, Contribuţii
G Lex – Mihai Alin Gherman, Primele lexicoane româneşti (ms., Cluj)
Gáldi – Mots – L. Gáldi, Les mots d’origine néogrecque à l’époque des
Phanariotes, Budapesta, 1939
Graur. DCC – Aşexandru Graur, Dicţionar de cuvinte călătoare, Bucureşti,
1978
Iorga, Ist. lit. rom. – Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti, I, ed. a
doua, Bucureşti, 1933
Ipostaze – Ipostaze ale variaţiei lingvistice, editori Rodica Zafiu, Camelia
Uşurelu, Helga Bogdan Oprea, Bucureşti, 2011
Ist. l. r. l. – Istoria limbii române literare, coordonator Ion Gheţie,
Bucureşti, 1997.
Ist. Trans .II – Ioan-Aurel Pop, Thomas Nagler, Magyar Andras (coordonatori), Istoria
Transilvaniei, vol II (de la 1541 până la 1711), Cluj-Napoca, 2005
IT – Emil Suciu, Influenţa turcă asupra limbii române, I,. Studiu monografic, Bucureşti, 2009
La Bible – La Bible, Geneva, 2008
Lombard, Lat. – Alf Lombard, Latinets oden i oster, în Filologiski Arhiv.
12, Lund, 1967
Niculescu, Coresi – Alexandru Niculescu, Coresi între reformă şi
pravoslavnicie în vol. Individualitatea limbii române între limbile
romanice V, Cluj.Napoca (sub tipar)
Palia – Palia de la Orăştie interpretată de… Bucureşti, 1984
PO – Palia de la Orăştie, ed. de Viorica Pamfil, Bucureşti, 1968
PR 2012 – Petit Robert, Paris, 201I
PS. SCH. – Psaltirea Scheiană, ed. de I.A.Candrea, Bucureşti, 1916
RES – Revue de l’enseignement supérieur, Paris
Rom. lit. – România literară, revistă înainte şi după 1990. Bucureşti
Suciu, CR – Emil Suciu, Cuvinte româneşti de origine turcă, Bucureşti,
2006
ŞIO, I, II – L. Şăineanu, Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române, Bucureşti, I, II, 1900
TD – Text şi discurs, Omagiu Mihaelei Mancaş, Bucureşti, 2011
TRDW 3 – H. Tiktin, Rumanisch-deutsches Worterbuch, 3 neubearbeitete Auflage von Paul Miron
und Elsa Luder, Wiesbaden, Coordonare editorială Nicolae Mocanu şi Eugen Beltechi, Cluj-
Napoca, 2002-2005
TETR. – Coresi, Tetraevanghelul, ed. de Florica Dimitrescu, Bucureşti, 1963
Thesaurus – Thesaurus Larousse, sous la direction de Daniel Péchoin, Paris, 1991
Wagner, Guiraud, Méth. stat. – R.L. Wagner et P. Guiraud, La méthode
statistique en lexicologie, în RES, I, 1959
Wendt, TER – Heinz Wendt, Die Turkischen Elemente im Rumanischen,
Berlin, 1960
W s r-p – Halina Mirska Lasota, Joanna Porawska, Wielki slownik rumunsko-polski, Krakow,
2009
 Împrumuturi vechi şi împrumuturi noi de origine italiană în
limba română

Este bine cunoscut că lexicul se îmbogăţeşte continuu prin două surse, formaţii interne
şi împrumuturi de la limbile cu care vine în contact. Proporţia dintre aceşti doi vectori
este diferită de la idiom la idiom şi de la epocă la epocă. În privinţa »împrumuturilor »
unele limbi sunt mai închise iar altele mai deschise. Din această perspectivă se poate
afirma, împreună cu cel mai bun cercetător contemporan
străin al limbii noastre, regretatul profesor suedez Alf Lombard (1902-1996) că
româna este foarte « ospitalieră ». Într-adevăr limba noastră s-a îmbogăţit, treptat, cu un
mare număr de cuvinte provenite, la început, de la limbile înconjurătoare, apoi de la unele
mai îndepărtate, dar cu care a intrat în relaţie, şi, cu trecerea timpului, de la idiomuri cu
care nu a venit în contact direct ci pe cale comercială, politică, culturală etc. Fiecare
dintre termenii « împrumutaţi », indiferent din care limbă, a avut, la început şi, apoi, o
bună bucată de vreme, calitatea de « neologism ». Evident, în raport cu epoca istorică pe
care o străbatem acum, cuvintele pătrunse în română încă din secolele de mult trecute şi
deja asimilate la sistemul morfo-sintactic românesc, au pierdut statutul lor iniţial de
neologisme. Cel mult ele, privite de azi către ieri, pot fi numite « împrumuturi vechi »,
opuse astfel diametral celor mai recente elemente străine intrate în limba nostră,
« împrumuturile noi » de termeni evident recenţi, să zicem de maximum 50 de ani cât le
vor fi fost suficienţi pentru a se implanta în ţesătura limbii noastre..
În cele ce urmează vom încerca să urmărim influenţa lexicală a unei singure limbi,
italiana. Ne-am oprit asupra acesteui idiom din aceeaşi familie – cea romanică – cu a
limbii noastre, pentru simplul motiv că, din punct de vedere istoric, este p r i m a
influenţă romanică exercitată asupra românei. Aceasta, ca urmare a raporturilor româno-
italiene, vechi şi sinuoase, stabilite pe plan economic, politic şi cultural între Tările
Române şi marile Republici Veneţia şi Genova. Aceste relaţii au fost examinate de mai
mulţi istorici şi lingvişti români din trecut şi de astăzi printre care N. Iorga, I. Bogdan, G.
Brătianu, C.C. Giurescu, Em. Condurachi, M. Berza, I. Iordan, A. Pippidi, O. Iliescu, Şt.
Ştefănescu, A. Barnea, Ş. Papacostea, Al. Nicitescu, Florica Dimitrescu, V. Eschenazi, R.
Theodorescu, Şt. Olteanu, Şt. Andreescu, Lucia Djamo-Diaconiţă, Doina Derer, Florica
Dimitrescu, M. Z. Mocanu, Gh. Chivu, P. Diaconu, S. Iosipescu, A. Niculescu, dar şi o
seamă de specialişti străini precum M. Ruffini, M. Ballard, L. Gáldi, Fr. Thiriet, R. Ortiz,
Fr. Guida, J. Heers, A. Lombard, R. Sabadini, G. Pistarini, G. Luzzato, L. Renzi, B.
Mazzoni, R. Scagno. Trebuie observat că aceste contacte româno-italiene au fost facilitate
şi de alte ţări-filieră cum sunt Grecia, Ungaria, Polonia şi, începând cu sec. al XVII-lea,
Franţa. În excelentul DÎLR se demonstrează cu prisosinţă că, din punct de vedere
lingvistic, cele mai vechi şi mai importante consecinţe ale acestor relaţii s-au concretizat
printr-un mare număr de cuvinte din limba italiană înregistrate în română începând cu
anul 1421 deci (cel puţin) cu o sută de ani mai înainte de faimoasa scrisoare a boierului
Neacşu din 1521

În ultimii 15 ani ne-am aplecat de mai multe ori asupra termenilor împrumutaţi recent
din limba italiană şi am constata că elementele lexicale se încadrează în 21 de grupe
semantice, cu tot caracterul aleatoriu al oricărei taxinomii (Dimitrescu, El. it. în RRL,
XLII, nr. 5-6, p.p. 379 -394): Astfel, în ordine descrescătoare, avem de a face cu
următoarele sfere gramaticale: gastronomia, ştiinţa şi tehnica, acţiunile mafiote, ocupaţii
şi obiceiuri, literatura, comerţul şi economia, comportamentele, sportul, politica şi justiţia,
muzica, circulaţia, îmbrăcămintea, construcţiile, oraşul, cinematograful, botanica, pictura,
religia, specatcolele, zoologia, diverse, a căror cercetare, în totalitate, ar fi greu să
constituie obiectul unui singur articol. De aceea, în prezentul text, ne-am rezumat la
examinarea unui singur aspect semantic şi anume cel mai răspândit, care s-a dovedit a fi,
cel puţin sub aspect cantitativ, domeniul gastronomiei.

Se pune problema, mai întâi, a elementelor din gastronomie atestate în limba română
veche. Acestea au fost discutate amănunţit în DÎLR unde împrumuturilor din limba
italiană li se consacră, în partea introductivă, în special, paginile 14-17.
Afirmam la începutul articolului de faţă că italiana este prima limbă romanică cu care
româna a venit în contact şi de la care am primit întâiele elemente latino-romanice încă de
la începutul sec. al XV-lea . Primul cuvânt de sursă italiană a fost unul din domeniul
economic şi anume moneda de aur numită ducat, în 1421, după DÎLR p.p. 14 şi 174,
datare pe care o regăsim în Lupu, Monede p. 86 (dar adevărul este însă că D.P.Bogdan a
antedatat acest termen cu 8 ani, în 1413 în Documente, p. 3 (v. şi Dimitrescu, Câmp
semantic, p. 77). În limba veche ne întâmpină însă şi mulţi termeni de sursă romanică cu
sens culinar. Astfel, dintre relativ multele lexeme cu tentă gastronomică împrumutate de
română din italiană în trecutul îndepărtat, DÎLR a înregistrat – precizând, de fiecare dată,
prima atestare a apariţiei în limba română şi etimonul sau etimoanele în toate cazurile–
cuvinte precum: aromatico 1749 – din it., capere c. 1700 – din lat., gr., it., germ.;
caşcaval (1693) de fapt termen de origine turcească, parvenit în această limbă din
italiană, (de menţionat că datarea din DÎLR este dată înapoi cu 10 ani în DCT unde prima
atestare este din 1683, dată pe care o luăm drept bună), confet (cofet), sf. sec. XVII – din
it., germ. ngr. (precum şi derivatul său pe teren românesc – cofetar(iu) – 1672-1673 – atât
sub formă de nume comun cât şi de nume propriu; credem însă că dat fiind că numele
comun este normal să preceadă pe cel propriu, exemplele din DÎLR p. 136 pentru cofetar
trebuiau inversate, de altfel şi conform citării lui Iorga SD VI (apărut în 1904) – după SD
V (apărut în 1903); figă « smochină »1642 – intrat în română prin mijlocirea limbii
maghiare unde a provenit, la rândul său, din dialectul veneto, din regiunea Veneţiei)
(precum şi derivatul său, în interiorul limbii române, fig – 1651-1700); ginepro 1749
« ienupăr » .– din it.; gran 1749 « boabă » – din it.; grană (1582) în formaţia poamă
grană « rodie » (sinonim de sursă neogreacă) 1582, în PO, care provine din maghiară
limbă care, la rândul său, a luat-o din it. pomogranato, licfida 1749 « lichid » – din it.;
macaroană 1703 – din it.; pastet 1703 « pateu »– din it. (aici considerăm că poate că ar fi
trebuit menţionată şi forma pasztet din limba polonă); pimpinelă 1749 « pătrunjel de
câmp » – din it. rozmarin 1699 din lat., it., magh., ngr.; salam 1749 – din it., ngr.; salată
1690-1700 – din it., ngr.; sardea, sardelă 1749 – din it., ngr.; salvie 1651-1700 din lat.,
magh., la care, credem noi, trebuie adăugat şi it. (despre etimologia controversată a
acestui termen v. Dimitrescu, Datarea şi etimologia.); sirop 1749 – din lat. med., it., ngr.;
supă 1749 – din it., germ. ngr., ţucăr (1754), din it., prin intermediul limbii germane. La
lista de mai sus s-ar putea adăuga şi termenul reţetă – 1705, – din it.,ngr., aici cu sensul
« reţetă medicală », oricum acelaşi cuvânt cu cel utilizat în cărţile de bucate pentru
« reţeta” de bucătărie .
După cum reiese din etimologiile prezente la aceste lexeme în DÎLR, în anumite
cazuri etimonul este exclusiv italian (aromatico, ginepro, licfida, gran, pastet, pimpinelă,
macaroană), alte cuvinte au etimologii multiple: la unele dintre ele italiana apare pe
primul loc (confet, salam, salată, sardea, supă, reţetă) în timp ce la alţi termeni italiana
apare ca etimon printre mai mulţi (capere, rozmarin, salvie, sirop). În fine, unii termeni
au intrat în română prin filiera altor limbi (figă, caşcaval, grană în poamăgrană, ţucăr).
Interesante pentru etimologie sunt vocabulele cofetar(iu) şi fig, formate, prin două tipuri
de derivare, în interiorul românei ceea ce denotă, probabil, o circulaţie mai frecventă
decât cea care rezultă din DÎLR a termenilor pe baza cărora s-au format, cofet sau figă..
Aşa după cum se poate constata avem în vedere un număr relativ mare, 24, de termeni
dintre care, cronologic, doi aparţin secolului al XVI-lea: grană şi poamă grană, opt
secolului al XVII: caşcaval, confet, cofetariu, fig, figă, rozmarin, salam, salvia, salată, şi
cele mai numeroase, secolului al XVIII-lea: aromatico, capere, ginepră, gran, licfida,
macaroană, pastet, pimpinela, sardea, sirop, supă, reţetă, ţucăr. Aceştia, care apar în
DÎLR, nu corespund totdeauna tabelului de la paginile 16 şi 17 care ar trebui, la o nouă şi
necesară ediţie, rectificat, cum am propus încă din 1995 în recenzia, Neol., p.133,
consacrată acestui indispensabil dicţionar. Lexemele semnalate mai sus fac parte dintre
« împrumuturile vechi » de sorginte italiană şi, aşa cum afirmam mai sus, cu timpul şi-au
pierdut calitatea de neologisme, intrând, propriu-zis, în ţesătura generală a lexicului limbii
române, unele sub forme uşor diferite, dar oricum percepute – nu numai de azi, ci de
multă vreme – ca fiind termeni româneşti.
Oricum DÎLR a reuşit să spulbere o prejudecată de mult instalată la noi şi anume că
influenţele romanice sunt de dată relativ recentă. Împrumuturile din italiană, chiar pe un
segment redus cum este cel culinar, arată însă că este vorba de o serie de termeni de mult
şi bine implantaţi în limba noastră. Evident mai este încă mult de realizat în domeniul
respectiv, dar “începutul” s-a făcut!

Odată cu trecerea timpului, elementele lexicale de sursă italiană s-au înmulţit, italiana
constituindu-se în a doua ca importanţă, dintre limbile romanice care au înrâurit româna–
imediat după cea franceză; italiana nu mai deţine acest rol relativ de curând, din anii de
după Revoluţia din 1989 când influenţa limbii engleze a devenit foarte puternică şi,
astăzi, ocupă locul al doilea, în timp ce italiana a trecut pe locul al treilea.
 Ne vom concentra, în r-ndurile care vor urma asupra a c t u a l i t ă ţ i i împrumuturilor
din italiană în română; trebuie amintit că am examinat în mai multe rânduri termenii
împrumutaţi recent din limba italiană, în mod special de ex. în ERI în LRDL, Bucureşti,
2008, p.p. 601-616, C în LL, III-IV, 2009 pp. 39-45, SEL în DR XIV, 2009, 2, Cluj-
Napoca, pp. 107-127, Dr în DD, Bucureşti, 2009, pp.113-123; dintre acestea, primele trei
articole au fost consacrate exclusiv problemelor puse de terminologia gastronomică.
În cele ce urmează vom reproduce unele pasaje din SEL, unde am luat în consideraţie
o serie de elemente italieneşti d e c u r â n d a t e s t a t e în lexicul limbii românesc din
sectorul g a s t r o n o m i c « sector destul de rar « vizat » şi « vizitat » din perspectivă
lingvistică, fiind socotit, probabil, un domeniu mai (prea) puţin semnificativ, ceea ce
credem că este fals. Parafrazând versul lui Terentius « Homo sum: humani nihil a me
alienum puto », se poate susţine că nimic din ceea ce aparţine limbii n-ar trebui să rămână
nici străin şi nici indiferent lingviştilor. Precum pare normal pentru termenii culinari –
legaţi organic de viaţa de zi cu zi a fiecărui om – aceştia circulă cu relativ mare uşurinţă
dintr-o regiune în alta şi, mergând mai departe, dintr-o limbă în alta, transmiţând
elemente de cultură locală. Limba italiană, cunoscută şi recunoscută că a reuşit să
îmbogăţească patrimoniul universal cu noi concepte – şi cu cuvintele corespunzătoare! –
din arii semantice precum cele amintite, nu a rămas mai prejos nici în aria gastronomică,
zonă interdisciplinară, interesantă de studiat din mai multe puncte de vedere, de ex. socio-
cultural, antropologic şi, neapărat, credem noi, lingvistic. De mai bine de cincisprezece
ani, de când am abordat cercetarea elementelor italieneşti recente din română, am întâlnit
deseori o sumedenie de cuvinte din terminologia culinară românească de această sursă
atât din a doua jumătate a secolului trecut cât şi din primii ani ai sec. al XXI-lea.
Abundenţa de « material lexical » pe această temă ne-a determinat ca în articolul dedicat
acestei problematici, ERI, să încercăm stabilirea inventarului termenilor şi a sintagmelor
cu caracter culinar precum şi să întreprindem o analiză a unora dintre principalele
caracteristici ale acestora. Mergând mai departe cu cercetarea, în lucrarea de faţă vom
examina terminologia gastronomică din perspectivă s e m a n t i c ă în ultima perioadă de
desvoltare a limbii române. În lucrarea prezentă, în mare, ne vom baza, ca şi în cele
precedente, pe materialul lexical cuprins în DCR (1982), în DCR 2 (1997) dar şi în
fişierul constituit după anul 1997 în vederea elaborării ediţiei a treia a DCR-ului (se află
sub tipar şi urmează să apară în anul 2013) care conţine un semnificativ număr de
denumiri culinare de provenienţă italiană. De asemenea vom avea în vedere unele lucrări
recente ale altor autori consacrate lexemelor italiene din limba română în care, măcar şi
tangenţial, se fac referiri la o serie de aspecte ale gastronomiei româno-italiene din epoca
zilelor noastre.

Înainte de a discuta concret configuraţia semantică a lexicului culinar se cuvine să fie

făcute cel puţin două precizări preliminare: astfel
1) trebuie specificat că, în mod evident, corpusul prezentat în ERI. nu poate fi
niciodată « complet », date fiind posibilităţile limbii în general – şi, în cazul studiat aici,
al gastronomiei – de a se îmbogăţi permanent cu noi şi noi cuvinte (de ex., în ultima
vreme, după ce de curând am dat la tipar articolul mai sus invocat, am întâlnit în presă o
serie de cuvinte noi din sfera studiată, de ex. tortiglioni, minestrone, salsiccia, romana
(aici este vorba de numele unui tip de salată) etc.). În acest punct al discuţiei, ar trebui să
amintim că excelentul romanist şi românist Alf Lombard susţinea, perfect justificat, că în
limbajul ştiinţific nu ar trebui puse limite, deci să nu fie folosite cuvintele « fără ieşire »
precum « totdeauna » şi « niciodată »; prin extrapolare, considerăm, având în vedere
progresele practic de necuprins ale cercetărilor ştiinţifice, că ar trebui eliminate şi alte
vocabule precum « definitiv » sau « complet » şi
2) nu trebuie să ne surprindă că în listele de mai jos se întâlnesc foarte multe nume de
paste făinoase, odată ce se ştie că acestea reprezintă baza oricărei mese din spaţiul italian
(pentru bogata nomenclatură, în limba italiană, a tipurilor de paste (făinoase) vezi tabelul
din Z 2008, p. 1600). Mulţi specialişti întru ale gospodăriei pretind că pastele, existente în
Italia sub numeroase şi variate forme (de unde s-au răspândit, cu succes, în întreaga
lume), sunt neîntrecute ca savoare în raport cu oricare dintre cele produse pe alte
meleaguri de pe glob. Secretul pare a rezida în diversitatea şi combinaţia tipurilor de
minerale conţinute în apa din Italia, deci în « chimia » acestora. Ca un aspect inedit al
importanţei pastelor în viaţa de zi cu zi a italienilor este că în vara anului 2007 s-a
declanşat o grevă…culinară constând în abţinerea de a se cumpăra orice fel de paste
atunci când a fost anunţată o anumită scumpire a acestora (informaţia – confirmată şi de
unii prieteni italieni, care ne-au vorbit sau scris despre aceasta – a apărut în presa
românească în G. 14 IX 2007, p. 20) .
În interiorul corpusului stabilit în ERI. (în care gastronomia a fost luată lato sensu şi
ţinându-se cont de precizările de mai sus) se pot distinge, mai multe categorii semantice.
Aici trebuie atrasă atenţia că unii termeni sau sintagme cu caracter culinar, în mod
convenţional, au fost trecuţi într-o anumită categorie deşi ar putea aparţine şi alteia.
Astfel, de ex. am considerat că diversele tipuri de cafele, cum sunt. (caffe) corretto,
doppio etc. pot fi integrate la seria « modalităţilor de preparare », deşi, la fel de bine,
puteau face parte din categoria « denumirilor de băuturi », alături de caffelatte sau de
cappuccino. Cu dificultăţi de clasificare s-au confruntat toate cercetările în care se fac
asemenea ordonări ale materialului lingvistic. Alte cţteva exemple spicuite din DAS:
pâinea are un capitol special, cu nr. 446, dar apare şi la grupul analogic cu nr. 203 « feluri
de mâncare »; « dulciurile », şi « prăjiturile » apar în grupuri analogice separate, deşi
« prăjiturile » reprezintă o categorie subordonată « dulciurilor » etc. Aceasta se întâmplă
şi din cauză că unele elemente lexicale aparţin unor zone care se interferează cu altele, de
ex. denumirile fructelor şi ale legumelor, des şi normal utilizate în bucătărie, se
interferează cu domeniul botanic, aşa cum denumirile peştilor cu cel ichtiologic etc.
Cu toate precauţiile necesare, am clasificat termenii gastronomici4 în:

Denumirea unor preparate culinare, cu menţiunea că, în multe cazuri, aceste denumiri
aparţin atât « materiei prime de lucru » (« azi am cumpărat un sfert de kilogram de

4
Aici, spre deosebire de textul din SEL unde se înşiruie doar termenii de sursă italiană
existenţi şi în română, am prezentat o sumă de date referitoare la fiecare cuvânt. Astfel, elementele
identificatoare ale termenilor discutaţi se succed în următoarea ordine: cuvântul-titlu, succinte
indicaţii gramaticale, definiţia, exemplificarea prin citate sau prin trimiteri la alte cuvinte,
etimonul, eventual date despre unele lucrări unde termenul respectiv a fost cercetat; la sfârşit, dacă
unele exemple au fost preluate din alţi autori, citarea acestora. Uneori se dau informaţii
suplimentare, de ex. la carppaccio, pizza etc. Pentru temenii la care apare v(ezi) un alt termen din
listele de mai jos se indică, la început, anul primei atestări, fără a se repeta citatul respectiv.
cannelloni ») cât şi preparatului cu aceasta, de ex. mâncărurile gătite pe baza pastelor
făinoase (« azi am gătit (mâncat) cannelloni (cu urdă) ». Evident, pentru dezambiguizarea
sensului, se au în vedere verbele specifice ca şi întregul context.

arancina s.f. – Preparat din orez umplut de obicei cu măruntaie de pasăre, prezentat
sub formă de sferă, ca o portocală – « Se execută orice fel de pizza, inclusiv renumitele
specialităţi siciliene « cartocciata » şi « arancine » RL VII 1993 p. 16 (din it. arancino
„privitor la, asemănător cu o portocală” Z 2008 sensul 3; Dimitrescu, El it. p. 80, DCR 2)

cannelloni s.m. pl. tant. – Rulouri de paste făinoase umplute cu carne tocată, urdă,
verdeţuri etc., gătite la cuptor (este greu să avem siguranţă în privinţa genului acestui
substantiv: este masculin sau este feminin cum ar reieşi din inscipţia de pe ambalajul cu
« cannelloni umplute » ? Presupunem, totuşi, este masculin, ca şi în italiană, de altfel) –
»Cannelloni umplute cu brânză ricotta şi spanac » (indicaţiile de pe cutia cu acest produs
culinar); « Cannelloni cu pui şi sos tomat (titlu de articol care începe astfel): Ingrediente
(pentru patru persoane)….2 linguri parmezan (caşcaval) 125 g. cannelloni (rulouri pentru
umplut) « AS 573 2003 p. 8 « Canelloni cu ardei » U II 2006 p. 116 (din it. canellone Z
1959 s.v. cannello, Z 2008 s.v. cannellone, cf. fr. cannelloni PR 2008 – 1918) (ex. ultim
din Stăncioi, Lb. It.)
caprese s.f. – « Salată, alcătuită din felii de roşii cu mozzarella, capere peste care se
pune puţin ulei de măsline” pe lista de bucate a restaurantelor, nu numai a celora cu
specific italienesc (din it. caprese Z 2008 sensul 3); în meniul restaurantului Pizza mania
se întâlneşte scris – greşit » – (mozzarella) capreze
carpaccio s.n. -Fel de mâncare specific italian preparat din felii foarte subţiri de carne
crudă, de obicei de vacă, dar şi din felii de peşte, asezonate cu suc de lămâie şi ulei de
măsline, sau din felii de legume – « A devenit o adevărată manie: sushis de peşte (peşte
crud), carpaccio (carne crudă de pui » AS 253 1997 p. 8 »; « Carpaccio – felii subţiri de
carne crudă servită ca atare, stropită cu ulei de măsline, zeamă de lămâie şi presărată cu
verdeaţă » Av. VIII 2006 p. 69; v. şi E VI 2007 p. 190. Această denumire a fost dată de
restauratorul veneţian G. Cipriani – titularul unui cunoscut local, Harry’s Bar –, mare
admirator al operei pictorului Carpaccio; explicaţia mi-a fost dată de prof. L. Renzi, de la
Universitatea din Padova la începutul anilor ’60, când a fost inventat acest fel de bucate
răspândit, apoi, cu mare succes, în lumea largă; această mâncare este cunoscută în
restaurantele din România cu cca 20 de ani în raport cu data primei atestări în română
(din numele propriu Carpaccio, Z 1990, Z 2008 – 1963; cf. fr. carpaccio – 1973; DCR 2,
Dimitrescu, El.it., p. 380) (exemplul al doilea în Stăncioi, L. it.)

cozza s. f. – Scoică comestibilă – « Hai, dă-mi una frittura di mare mista sau două
cozze » J N 21 IX 2008 p. 7 (din it. cozza Z 2008)

farfalle s.f. pl. tant., adj. – Tip de paste în formă de fluture sau de fundiţă care, de
obicei, se adaugă la supe” – « 250 gr. paste farfalle » U II 2006 p. 47; farfalle al
pomodoro, pe ambalajele care conţin aceste produse » (din it. farfalla « fluture » Z
2008 sensul 4; cf. fr. farfalle PR 2008 -1995) (ex. în Stăncioi, L. it.)
 fettucine s.f. pl. tant. – Tăiţei – (ca şi în română., de observat abundenţa de diminutive
în lexicul alimentar, fenomen observat şi cercetat de Zafiu în D C în R. lit. 18 2008 p. 15)
« – Compoziţia: 1) 2 kg. fettucine (tăiţei laţi), 1 linguriţă unt, 4 linguriţe vin sec »
Magazin 35, 2000 p. 10 »; « Spaghetti ca la mama lor. Fettucine bolognese…”AS 573
2003 p. 9 (din it. fettucina, pl. fettucine, Z 1959, 1900 s.v. fetta, Z 2008 s.v. fettucina; cf.
fr. fettucine PR 2008 – 1865)

fidelini s.m. pl. tant. – Tip de paste foarte subţiri şi lungi – « Fidelini a nido « fidellini
prezentaţi răsuciţi sub formă de cuib, pe ambalajele care conţin acest produs (din it.
fedelini, fidelini Z 1959, 2008)

filetto s.n. (2005) – Friptură din muşchi de vacă, de viţel v. aceto balsamico (din it.
filetto Z 1959, Z 2008 sensul 3)

fritto (frittura) misto sint. subst. – Mâncare pe bază de diverse alimente (carne, peşte,
legume) prăjite – »Fritto misto – momiţe, creier, ficat, conopidă, ciuperci în aluat, prăjite
în ulei – totul servit cu garnitură de carofi prăjiţi » Av VIII 2006 p. 69); v. şi cozza (din it.
fritto (frittura) misto Z 1959, 1990, 2008) (Stăncioi L. it.)

fusilli s. m. pl. tant., adj. – Tip de paste făinoase scurte, în formă spiralată – « Paste cu
diverse forme: penne (segmente tubulare), fusili (formă de arc) Av. III 2004 p. 94,
« Fusili cu portocale » U II 2006 p. 47; « Paste fusilli cu sos de roşii, busuioc şi măsline »
Pro TV Magazin 45 2008 p. 34 (din it. fusillo Z 1990, 2008 – 1931; cf. fr. fusilli – PR
2008- 1993) (Stăncioi, L. it.)

gambero s.m. – Homar – « Gamberi alla Venezia » (homari preparaţi ca la Venezia) în

meniul restaurantului Pizzamania (din it. gambero)
gnocchi s.m. pl. tant. – Un tip de găluşte mici, ovale sau sferice, cu aspect de scoică
fiind presate cu furculiţa, care se fierb în apă – »Gnocchi (găluşte din aluat) cu legume de
vară » Av. VI 2001, p. 122; Garnitură în stil italian: gnocchi, rucola, etc. Ioana, 7 2008 p.
38) (din it. pl. gnocchi Z 2008; cf. fr. gnocchi PR) (primul ex. în Stăncioi, L. it.)

gnocchetti s.m. pl. tant. – Gnocchi foarte mici – « Gnocchetti con funghi porcini » pe
ambalaje (din it. gnocchetto, diminutiv al lui gnocchi, Z 2008 s.v. gnocco)

insalata s.f. – Salată preparată din diverse tipuri de verdeţuri cu ulei, oţet balsamic,
lămâie, sare, piper – v. balsamico (din it. insalata Z 2008)

involtini s.m. pl. tant. (2003) – Rulouri alcătuite din felii subţiri de carne de viţel, de
mânz, de curcan, cu diverse umpluturi şi cu salvie » v. carbonara (din it. involtino,
diminutiv al lui involto Z 1990 s.v. involtare, Z 2008 s.v. involtino; DPN)

lazana s.f. 1. – Foaie da paste făinoase, foarte lată » – Foile de lasagna se fierb în apă
cu sare » Av. XII 2003 p. 121; 2. – Fel de mâncare preparat cu aceste foi, gătite cu carne
tocată, ciuperci etc., totul pus straturi-straturi şi peste care se toarnă un sos de roşii –
« Tăriceanu a mâncat lasagna şi costiţe prăjite cu soldaţii români din Bosnia » G. 13 XII
2005 p. 15 » v. şi penne; Reinheimer-Rîpeanu, Cartoccio, p. 212; frecvent scris lasagne,
dar şi lazagne, lazanie v. Topoliceanu, Obs. p. 710 (din it. lasagna Z 2008) (primul ex.
din Stăncioi, L. it.) DOOM lazane

linguini, -e s. pl. tant. – Tip de paste făinoase asemănătoare cu tagliatellele, dar ceva
mai subţiri « Paste lungi şi subţiri: spaghette, linguini » Av. III 2004 p 94; 500 gr.
linguine (tăiţei subţiri de supă) » E III 2006 p. 195 (din it. linguina Z 2008, diminutiv al
lui lingua « limbă ») (Stăncioi, L. it.)
mafaldine s. f. pl. tant. « Tip de paste lungi, festonate »; Mafaldinele sunt paste lungi,
asemănătoare cu tăiţeii « festonate » E III 2006, p. 194 (din it. mafaldine) în italiană se
mai numesc şi reginette (comunicat Laura Vanelli), termen necunoscut în limba română.-
(Stăncioi, L. it.)

minestrone s.n. – Tip de supă din legume, verdeţuri, uneori şi şorici de porc, la care se
adaugă orez sau paste şi care se poate mânca şi rece « În Italia, masa se începe deseori cu
minestrone « (din it. minestrone, augmentativ al lui minestra Z 2008) Sala, Aventurile
cuv. rom. II, p. 212: “minestroni, termen recent luat din italiană”.

osso buco sint. subst – Fel de mâncare pe bază de carne de vită cu os şi cu măduva
spinării – »Osso buco – reţetă italiană » Av. VII 1998 p. 72; « Osso buco – ciolan pe bază
de carne de vită cu os » Av. VIII 2006 p. 69 (din it. osso buco, ossobuco Z 2008 – 1869;
cf. fr. osso buco PR 2008 – 1954); Gal, A. p. 347 (Stăncioi, L. it.) Acest termen este
cunoscut în română cu mult înaintea atestărilor de mai sus, cca. din anii ’50.

pancetta s.f. – « Pancetta – costiţă de porc sărată » Av. VIII, 2006, p. 69 (din it.
pancetta Z 2008 sensul 3; cf. fr. pancetta PR 2008 – 1992) (Stăncioi, L. it.)
pappardelle s.f. pl. tant. – Tip de tăiţei cu ouă, laţi de cca. 2 cm. şi lungi, specifici
regiunii Toscana – « Recomandarea mea sunt pastele. Şi anume papardelele cu speck şi
smântână » Cot. 25 I 2005 p. 16 (din it. sg. pappardella « în special la plural » Z 1959,
2008); scris şi papardele (Stăncioi, L.it.)

pasta s.f. (2002) – Aluat din făină şi apă care devine o masă densă dar maleabilă, uşor
de « lucrat » din care se prepară tot felul de spaghete, lazane, penne etc.; v. penne,
rigatoni (din it. pasta Z 1959, 2008 sensul 2) (v. Zafiu, It. în R.lit. 38 2004 p. 12)

penne s. pl. tant. – Macaroane scurte, cu striaţii, tăiate oblic » – « Fierbeţi 350 gr.
paste (penne) în apă sărată » Av. VIII 2002, p. 93; « Meniul are… pe lângă pizza, paste,
penne, lasagna » R.l., 2 V 2007, p. 9; v. şi fusilli (din it. pl. penne “pene de pasăre” Z
1959, 2008 penne sensul 10; cf. fr. penne 2– PR 2008 – 1987) (primul exemplu în
Stăncioi, L. it.)

pizza s.f. – Mâncare tipic italienească alcătuită dintr-un strat subţire de pastă coaptă la
moment la cuptor, garnisită cu mozarella, şuncă, ciuperci etc. – « Diverse alte produse
alimentare de la picanta pizza şi până la friptura la tavă” Sc. 6 V 1979 p. 5; “Îmi place
pizza” D. 136 1995 p. 3; v. şi focaccia, fructe de mare, penne, gelato (din it. pizza Z
1959, 2008; cf. fr. pizza PR 2008 s– 1868); DN 3, DEX-S, DEX 2, DCR 2; Gal, A. p.
380; DOOM pizza. De curând acest termen culinar şi-a extins domeniul şi în cel al
biochimiei (şi al cosmeticii) în sintagma pizza antirid. Medicul Eugenio Luigi Iorio,
nutriţionist şi biochimist de la Universitatea din Napoli, a inventat o pizza antiriduri
« consumată « mai ales de partea feminină: « Miraculoasa « pizza, denumită « primula »
alcătuită din făină integrală şi legume proaspete – a fost pusă pe piaţă de inventatorul ei în
combinaţie cu un patron de pizzerii, Comiso Mogavero, şi se zice că a fost strategia de
marketing care a animat vara anului 2007 » G 15 VIII 2007 p. 12 (din it. pizza antirid);
două informaţii de actualitate: de curând s-a tipărit în Franţa teza Sylviei Sanchez
intitulată sugestiv Pizza connexion. Une séduction transculturelle, éditions CNRS, Paris,
2007, iar în Bucureşti a început să apară un documentat « serial » cu titlul Scurtă istorie a
pizzei în revista Asociaţiei italienilor din România, Siamo, nr. 29 2007

prosciutto s.n. – Şuncă – « 150 g prosciutto (sau alt jambon)” U XI 2005 p. 63;
“Prosciutto – jambon sărat şi uscat” Av VIII 2006 p. 69 (din it. prosciutto prin schimbare
de prefix din asciutto « uscat » sec. XIV – Z 2008) (Stăncioi, L. it.)

ravioli s. m. pl. tant. – Tip de paste cu ou, obicei de formă dreptunghiulară, cu diferite
umpluturi de carne, brânză etc., colţunaşi – « Marco Polo a adus spaghetti şi ravioli » R.
lit. 40 1996 p. 21 (din it. raviolo, pl. ravioli, Z 1959, 2008; cf. fr. ravioli PR 2008 –
1803); DCR 2, Dimitrescu, El. it. p. 380, DOOM

raviolini s.m. pl. tant. – « Ravioli mici » « Raviolini alla carne « pe amblaje (diminutiv
al it. ravioli format, probabil, în română)

rigatoni s.m. pl. tant. – Tip de paste de forma unor tuburi, cu striaţii exterioare – « 350
g. paste, poţi folosi rigatoni » Av. III 2006 p. 118 (din it. rigatoni Z 2008 – 1931; cf. fr.
rigatoni PR 2008 – 1990) (Stăncioi, L. it.)

salsiccia s.f. – Tip de cârnaţi din carne de porc tocată amestecată cu diverse mirodenii
« Deseori salsicia se serveşte cu mămăligă (it. polenta) » (din it. salsiccia Z 2008 sensul
1)

saltimbocca s.f. – Mâncare italienească specifică pentru regiunea romană, preparată

din felii subţiri de carne de viţel, şuncă, salvie rulate şi ţinute cu o scobitoare, totul gătit la
tigaie – « Ca felul doi puteţi alege …escalop la (sic! corect alla) zingara, 45000 de lei
porţia, saltimbocca – 45000 de lei porţia » R.l. 3 VII 2003 p. 10 (din it. saltimbocca, din
salt(are) in bocca, lit. « sare (singură) în gură » Z 1959, 1990 s.v. salticchiare, 2008 s.v.
saltimbocca 1855)

spaghettini s.m. pl. tant. – Varietate de spaghete foarte subţiri – « Spaghettini cu pui şi
busuioc » Av. III 1998 p. 71 (din it. spaghettino Z 2008 s.v. spaghetto) (Stăncioi, L. it.)
 tagliatelle s. f. pl. tant. – Tăiţei, gen de fettucine puţin mai late» – « 900 g. tagliatelle
(paste făinoase în formă de panglici late) proaspete » Av. VII 1998, p. 72; « 300 g. tăiţei
laţi (tagliatelle) » Av. VI 2005, p. 16 (din it. pl. tagliatelle Z 2008; cf. fr. tagliatelle PR
2008 – 1963) Gal, A. p. 501 (Stăncioi, L.it.)

tagliatellini s. m pl. tant. – Tăiţei foarte mici – »Supă cu tagliatellini » (diminutiv din
tagliatelle, format, probabil, în română)

tortellini s. m. pl. tant. – Paste de forma unor covrigei, cu diferite umpluturi de carne,
spanac, urdă – « Tortellini cu spanac» pe ambalaje (din it. pl. tortellini Z 1959,
2008 sensul 2; cf. fr. tortellini, PR 2008 – mijlocul sec. al XX-lea) Dimitrescu, El. it. p.
381

tortellone s.m. – Rulou din aluat mai mare decât cel al tortellinilor umplut cu spanac,
urdă, carne – « Tortelloni ricotta e spinaci » pe ambalaje (din it. tortellone Z 1990, 2008
sensul 2)

tortiglioni s.m. pl. tant. – Pastă pentru supe, în formă de mici cilindri – « Deseori
supele se prepară cu tortiglioni » (din it. tortiglioni Z 2008 sensul 3)

Modalităţi de prezentare sau de preparare:

alla bolognese loc. adj.- Preparat cu sos de roşii, specific regiunii oraşului Bologna;
trebuie specificat că Bologna este considerat « centrul » gastronomic al Italiei –
« Spaghette alla bolognese, lasagne alla bolognese » – pe ambalajele acestor produse (din
it. alla bolognese Z 2008, cf. fr. à la bolognaise Th. L. p. 611)

alla cacciatora loc. adj. – Preparat după maniera vânătorilor – « Pollo alla caciatora »
(pui preparat după maniera vânătorilor) (din it. alla caciatora Z 2008)

alla carbonara loc. adj. – Preparat cu un sos de vin preparat cu ouă, ceapă călită,
smântână, parmezan, şuncă afumată prăjită, probabil după tipicul carbonarilor din sec. al
XIX-lea – « Pentru cel care caută cu precădere mâncare italienească, restaurantul le pune
la dispoziţie spaghetti carbonara (sic! lipseşte alla!), involtini « RL 25 VII 2003 p. 10;
« tagliatelle alla carbonara » (pe ambalaje) v. şi arrabbbiata (din it. alla carbonara
’’« cărvunar » Z 1959, s.v. carbone Z- 1990 s.v. carboidrato’’’, Z 2008 s.v. carbonaro)

all’amatriciana loc. adj. – « Paste făinoase preparate cu un anumit sos – « Tagliatelle

amatriciana (sic! corect all’amatriciana)” în menu-ul restaurantului Pizza mania (din it.
all’amatriciana)

alla griglia loc. adj. – Preparat la grătar – « Poll, maiale alla griglia » în meniul
restaurantului Pizza mania (din it. griglia Z 2008)
 al dente loc. adj. – (Pastă, orez, felii de legume) fiert foarte puţin, aşa încât să se
păstreze o anumită consistenţă – « Spaghete fierte al dente » AS 573 2003 p. 9 « Se
curăţă ţelina de cojă, se taie felii groase de 1,5 cm. Se fieb feliile « al dente » AS 614
2004 p. 9; « Fierbe pastele… până devin al dente » Av, III 2004 p. 93 (din it. al dente –
litt. (care se simte)“la dinte”Z 2008 s.v.dente) (exemplul ultim în Stăncioi, L. It.)

al formaggio, al parmigiano loc. adj.- (Mâncare) peste care se presară un tip de brânză
foarte tare, de obicei, parmezan; acesta, în restaurantele italieneşti ca şi în casele
particulare, se găseşte gata ras, pe mese într-un recipient special, prevăzut cu o linguriţă –
« lazane al formaggio, al parmigiano » pe ambalaje (din it. al formaggio, al parmigiano)

ai funghi loc. adj.- Orice tip de paste făinoase sau de alte mâncăruri) preparate cu
ciuperci – « penne ai funghi » pe ambalaje (din it. ai funghi Z 2008)

alla mozzarella loc. adj. – Preparat cu mozzarella – « Spaghete alla mozzarella » pe

ambalaje (din it. alla mozzarella)

alla napoletana loc. adj. – Preparat după maniera specifică regiunii oraşului Napole
« fusilli, pappardelle alla napoletana» – în listele de bucate din restaurante (din it. alla
napoletana)

a nido loc. adj. – Sub formă de cuib – “fidelini a nido – fidelini răsuciţi, prezentaţi sub
formă de cuib » – pe ambalaje (din it. a nido)

al parmigiano loc. adj. v. sopra al formaggio; de menţionat că termenul parmigiano

este de mult cunoscut în limba română sub forma parmezan, originar din fr. parmaisan,
germ. Parmesan (DEX)

al pomodoro loc. adj. – Preparat cu sos de roşii – « Farfalle al pomodoro » în listele de

bucate din restaurante (din it. al pomodoro)

arrabbiata adj., s.f. – (Preparat cu un) tip de sos picant, bine condimentat – Spaghette
napoletane arrabbiata » Av. XII 2003 p. 120; « La paste, alege varianta cu sos de roşii şi
legume (arrabbiata) în loc de carbonara cu sos de smântână » Av. IX, 2007, p. 97 (din it.
arrabbiato »supărat »; Z 2008 sensul 5) (Stăncioi, L.it.)

(pizza) cartocciata sint. subst. (1993) – Tip de pizza prezentată sub formă de cornet,
cu diverse umpluturi – v. arancina (din it. cartocciata, Z 1959, 2008); DCR 2,
Dimitrescu, El. it. p. 380; cf. Reinheiemer-Rîpeanu, Cartoccio, p. 214 – « feluri de
mâncare al cartoccio »

(pizza) calzone sint subst.- Tip de pizza împăturită în două – Pizza e bine preparată, în
special pizza calzone » R.l 11 IV 2007 p. 24; « Felii subţiri de pizza calzone » Ioana 7
2008 p. 42 (din it. calzone “pantalon”, Z 1990 s.v. calzoncini, Z 2008 s.v. calzone, sensul
3)
 (prosciutto) crudo (2003) sint. subst. – (Şuncă) crudă – v. florentin (din it. prosciutto
crudo, Z 2008) Gal, A. p. 500

(prosciutto) di Parma sint. subst. « Tip de şuncă, de calitate superioară, preparată la

Parma – »…Antreurile reci…prosciutto di Parma, crostine cu somon fumé » A. 12 XII
2003 p. 7 (din it. prosciutto di Parma) Gal, A. p. 500

(caffe) corretto adj., s. n. – Tip de cafea în care se picură o anumită cantitate de alcool
– « Coretto (sic!): un espresso « corectat » la gust cu puţin coniac sau alt tip de alcool » U
V 2007 p. 156 (din it. (caffe) corretto Z 2008) (Stăncioi, L. it.)

(caffe) doppio adj., s.n. – Tip de cafea băută în cantitate mai mare (de obicei dublă) în
raport cu cea obişnuită, în general preparată la un aparat espresso -« Doppio: un espresso
dublu » U V 2007, p. 156 (din it. (caffe) doppio) (Stăncioi, L. it.)

(caffe) espresso adj., s. n. – Tip de cafea italienească tare, preparată rapid la un aparat
espresso – « Cafea preparată într-un aparat special, la vapori…care se vinde sub formă de
cafea « espresso » R l. 12 XII 1983; rareori, apare espresso scurt pentru ristretto (v. infra
(caffe) ristretto) “Aşa cum italienii auz specific espresso scurt şi cappuccino…. Românii
au un anumit ritual pentru cafea C. 25 11 2006; « A urmat o cafea (minunatele cafele
espresso italieneşti, cât un degetar) D, 212 2008 p. 6; v. şi doppio, caramelatte, caffe,
latte machiato, ristretto (din it. (caffe) espresso Z 1959, 2008; cf. fr- café express PR
2008 – 1957); DCR 2, Dimitrescu, El. it., p. 380) DOOM espresso (exemplul al doilea
din Topoliceanu, Obs. p.710)

(caffe) macchiato s.n. adj. – Tip de cafea espresso la care se adaugă puţin lapte –
“Macchiato: un espresso cu un strop de spumă de lapte deasupra » U V 2007 p. 156 (din
it. macchiato « pătat » Z 2008) Gal. A., p. 70 (Stăncioi, L. it.)

(caffe) ristretto s.n., adj. – Tip de cafea italienească foarte concentrată, băută în
cantitate mică – « Ristretto: un espresso mai concentrat, făcut cu puţină apă » U. V 2006
p. 157 (din it. (caffe) ristretto Z 2008 s.v. caffe; v. supra (caffe) espresso) (Stăncioi, L it.)

latte macchiato sint. subst. – Lapte la care se adugă foarte puţină cafea, numai pentru
a-i da o culoare ceva mai închisă precum şi o savoare specială – “Cafelele, fiindcă ne
aflăm totuţi într-o cafenea, vin şi ele – un caramelatte (9 lei) şi un foarte rafinat latte
machiato (sic!) (7 lei), amar ca nesul fără zahăr » Rl 25 III 2007 p. 28; « Recurgeţi la
cafea. Nu sub forma expresso sau latte machiato ci ca peeling pentru piele » AS 776 2007
p. 9 (din it. latte macchiato Z 1959, Z 2008 s.v. macchiato sensul 3.

(muşchi de vită) florentin adj. – O friptură specifică pentru Toscana de cca. 600 de
grame de muşchi de vacă sau de viţel – « Muşchi de vită florentin, piept de curcan cu
portocale, prosciuto crudo cu ţelină » Adev. 19 XII 2003 p. 11 (din it. (bistecca, costata
alla) fiorentina, Z 1959, 2008 s. v. fiorentina sensul 1; cf. fr. à la florentine, Th.L. p.
611); DOOM – florentin

fritto adj. – Prăjit – « Evită orice preparat care este fritto, adică prăjit » Av V 2007 p.
97; v. şi fritto misto (din it. fritto) (Stăncioi, L. it.)

(peşte) in acqua pazza sint. subst. – Peşte fiert în suc propriu cu vin condimentat şi
bucăţele de roşii care-şi lasă sucul lor, mod de preparare specific în Campania –
» …Pentru amatorii de preparate din vietăţi marine există peşte in aqua (sic! corect
acqua) pazza la preţul de 19,8 lei » AS. 572 2003 p. 9) (din it. in acqua pazza « apă
îndoită cu vin », lit. « apă nebună » Z. 2008 s.v. acqua)

jambon de Parma sint. subst. (2005) – Şuncă de Parma – v. antipasto (trad. rom. din
prosciutto di Parma)

tricolore adj. – (Fusilli sau un alt tip de pastă) prezentaţi în cele trei culori ale
drapelului italian: alb – culoarea naturală a pastei, roşu – preparat din pastă colorată cu
suc de roşii, verde – preparat cu verdeţuri, de obicei cu spanac, – “Am cumpărat fusilli
tricolore” pe ambalaje (din it. tricolore)

zingara s. f. în (escalop) alla zingara (2003) – « friptură preparată după un tipic aşa
zis ţigănesc, din felii subţiri de pulpă de viţel, ciuperci etc. » – v. saltimbocca (din it.
zingara Z 2008 s.v. zingaro)

Denumirea unor dulciuri (pentru nomenclatura dulciurilor în italiană vezi tabelul din
Z 2008, p. 725)

amaretto s.m., adj. – Tip de biscuit preparat cu migdale, oarecum asemănător cu

picromigdala – « 18 biscuiţi amaretti, 2 linguri lichior amaretti » Av. VI 1998 p. 82 (din
it. amaretto Z 2008 sensul 2) (Stăncioi L.it.)

biscotto s.m. – Biscuit – » În meniu se află pecorino della Sabina (brânză tradiţională
din Sabina), biscotto di Sant-Anselmo, torroncino di Alvito (prăjitură cu nuga), nocciole
(alune) dei Monti Cimini, tozzetti (biscuiţi uscaţi cu alune) şi miere de eucalipt, a spus
Franco Bonacina, responsabilul de comunicare al Agenţiei Spaţiale Europene (ESA) » RL
14 III 2002, p. 8 (din it. biscotto Z 2008 sensul 1, cf. fr. biscotte, PR 2008 – 1807); în
rom.., pentru aceeaşi noţiune, se cunoaşte termenul biscuit, împrumut relativ vechi din
fr.biscuit (DEX).

cantuccini s.m. pl. tant. – Biscuiţi mici, uscaţi, preparaţi cu migdale şi cu alte
ingrediente aromate, specific pentru Toscana – « Dar poţi să iei şi o masă la pachet, cu
delicii italieneşti, nişte cantuccini (biscuiţi cu migdale) sau câteva panettone (prăjituri
tradiţionale de Crăciun, umplute cu stafide « Av. XII 2002 p. 171 (din it. cantuccino,
diminutiv al lui cantuccio, Z 2008 s.v. cantuccio sensul 1) (ex. din Stăncioi, L.it.)
 crostata s.f. – Prăjitură cu aluat fărămicios, acoperită cu un strat de marmeladă, coaptă
în forme la cuptor – « Crostata alla cilliegia » (sic! corect ciliegia) pe ambalajele în care
se vinde acest produs (din it. crostata Z 1959, 2008)

crostatina s.f. -Prăjitură mică de tipul crostatei”- « Am luat două crostatine » (din it.
crostatina diminutive al lui crostata Z 2008 s.v. crostata)

frollino s. n.- Tip de biscuit preparat din pasta frolla « aluat sfărămicios – “Frollini cu
ciocolată” pe ambalaje (din it. frollino Z 2008 – 1963)

gelato s. n. – Îngheţată – « Evită să treci prin faţa unor firme ca asta »Pizza e gelato
Da Mario! » R. lit. 35 1993 p. 13 (din it. gelato, Z 1959, 2008 sensul B) DCR 2,
Dimitrescu, El. it. p. 380)

pandoro s.m. – Tip de cozonac specific veronez în formă de trunchi de con – « Am

cumpărat un pandoro de un kilogram » (din it. pandoro – din it. pan(e) d’oro – Z 1990, Z
2008 – 1927) Dimitrescu, El. it. p.380

panetone s. n. – Cozonac tipic milanez, cu stafide, în formă de cupolă, preparat în

special pentru Crăciun – Angajăm cofetari cu experienţă pentru patisserie şi panetone”
R.l. 18 XII 1998 p. 11; “Ploaia de cozonaci ce s-a abătut asupra sinistraţolor din comuna
Rast…a deturnat sensul celebrei replica împărăteşti în aşa hal încât copiii familiilor
rămase fără pâinea din hambar vor putea juca multă vreme de aici înainte fotbal cu
panetoane expirate” G, 25 IV 2006 p. 12; v. şi cantuccini unde pluralul substantivului
panetone este identic cu forma de singulasr – panetone (din it. panettone Z 1959, 2008 –
1803; cf. fr. panettone 1990 PR); DCR 2, Dimitrescu, El. it. p. 380)

pannacotta s.f. – Tip de cremă din frişcă cu gelatină, zahăr, vanilie etc., şarlotă –
« Vine şi desertul: tartă cu nuci cu ciocolată, panacota cu sos de fructe proaspete » Adev.
12 XII 2003 p.7; “Pannacotta cu ciocolată şi cafea » U I 2007 p. 119 (din it. pannacotta
Z 2008, s.v. panna) (al doilea exemplu în Stăncioi, L. it.)

rondelini s. pl. tant. – Tip de biscuiţi rotunzi, ca un disc (cu cremă de ciocolată între
cele două părţi ale biscuiţilor) – “Rondelini cu ciocolată” pe ambalaje (diminutiv din it.
rondello “disc”; este, după toate probabilităţile, o creaţie în limba română)
.
straciatella s.f. – Tip de îngheţată de vanilie cu bucăţele de ciocolată dată prin
răzătoare – pe cutiile de îngheţată de aceste tip în magazine “ Tiramisu cu stracciatella”E
XI 2005 p. 227 (din it. straciatella Z 2008 sensul 2 – 1931)

tiramisù s. n., adj. – Prăjitură italienească pe bază de pandişpan muiat în cafea, cu

straciatella (v. sopra), umplută cu mascarpone (v. infra) amestecat cu zahăr şi cu ouă. Se
serveşte foarte rece . fiind ceea ce, în italiană, se numeşte un semifreddo – « Mina mi-a
spus că nu mănâncă tiramisu » R.l. 16 III 1996 p. 15; « Tort tiramisu cu mascarpone «
Ioana 7 2008. p. 82; v. şi stracciatella (din it. tiramisu, Z 1990, 2008 – 1980; cf. fr.
tiramisu PR – 1990); se citeşte cu accentul pe ultima silabă; provine din propoziţia it. tira
mi sù »trage-mă în sus »; DCR 2, Dimitrescu, El. it., p. 381, DPN)

torroncino s.n. (2002) – Alviţă – v. biscotto (din dminutivul it. torroncino Z 1959,
2008 s.v. torrone)

tortina s.f. – Tort mic – v. albicocca (din diminutivul it. tortino Z 1959, 1990 s.v.
torta, 2008 –s.v. tortino (în română, schimbare de gen după rom tortă)

tozzetti s. m pl. tant. (2002) – Tip de biscuiţi foarte uscaţi preparaţi cu bucăţele de
alune – v. biscotto (din it. tozzetto, diminutiv al subst. it. tozzo “codru uscat de pâine” Z
2008 – 1992)

Denumirea unori legume, fructe etc. folosite în pregătirea unor produse culinare
(pentru nomenclatura legumelor în italiană, vezi tabelul din Z 2008, p. 2497, iar pentru
nomenclatura fructelor cel de la p. 929):

albicocca s.f. – Caisă – « Tortina all’albicocca » – pe ambalajele în care se vinde acest

tip de tort mic preparat cu un strat de marmeladă de caise » (din it. albicocca)

broccoli s.m., adj. pl. tant. – Tip de conopidă cu bucheţele mici, de culoare verde-
violacee – « Tăiaţi felii următoarele legume crude: broccoli (seamănă cu conopida însă
este verde), morcovi, ardei…AS 74 1993 p. 6; « Conopida broccoli este cea vede
albăstruie care se găseşte în Piaţa Amzei » Expres 3 1995 p. 14 (din it. broccolo, pl.
broccoli Z 2008; cf. fr. brocoli PR 2008 – 1960) DCR 2, Zafiu It.; DOOM 2 broccoli

ciliegia s.f. – Cireaşă – pe ambalajele unor dulciuri preparate cu marmeladă de cireşe

– v. crostata (din it. ciliegia)

fructe de mare sint. subst. pl. tant. – Diverse moluşte comestibile, crustacee, scoici,
arici de mare etc., excluzând peştii – « Ne plac fructele de mare, pizza, pastele »
Libertatea week end 24 VIII 2007, p. 13; « Uniunea Europeană este cel mai mare
importator de fructe de mare şi peşte din lume » G. 29 X 2007, p. 20 (din it. frutti di mare
s.v. frutto Z 1959, 1900, 2008 sensul 2; cf. fr.fruits de mer PR s.v. fruit; Gal, A. p. 223

funghi porcini s.m. pl. tant. – Ciuperci uscate de tip porcin – « Lasagna ai funghi
porcini » pe ambalaje (din it. fungo porcino, pl. funghi porcini Z 2008 s.v. porcino)

limetă s.f. – Fruct citric foarte parfumat » – « Prepară un sos din sucul de limetă… » U
III 2005 p. 142 (din it. limetta Z 1959, 2008; cf. fr. limette PR 2008 – 1762) (Stăncioi, L.
it.)
nocciola s.f. (2002) – Alună » v. biscotto (din it. nocci(u)ola Z 1959, 2008)
 pancetta s.f. – Costiţă de porc sărată şi afumată – « La unele mâncăruri italieneşti se
utilizează pancetta « (din it. pancetta Z 2008)

peperone s. m. – Ardei (gras) – « Din peperone se pregăteşte o salată foarte bună »

(din it. peperone Z 2008)

pomodoro s. n. – Roşie – “ farfalle alla pomodoro” (din it. pomodoro Z 2008)

romana adj., s. f. – Tip de salată cu frunzele lungi – “ (salata) romana” este foarte
apreciată (din it. (insalata) romana Z 2008)

rucola s.f. – Tip de plantă aromatică septentrională care se adaugă în salate – « Salata
mea adusă din Italia, rucola – a crescut uriaşă în grădina mea » AS 726, an’’’’p. 17;
« Mărunţeşte 100 g. de legume verzi (andive, rucola, lăptuci etc) 8 roşii.cireaşă etc. « U.
III 2007 p. 124 (din it. rucola Z 1959, s.v. ruca, Z 1990 s.v. ruchetta, Z 2008 s.v. rucola)

spinacio s. n. – Spanac – Cannelloni cu urdă şi spinaci” pe ambalaje (din it. spinacio Z

2008)

zucchini s. m. pl. tant. – Dovlecei – « Zucchini preparaţi la cuptor cu smântână » (din

it. zucchini, diminutiv al lui zucca Z 2008)

-Denumirea unor băuturi (pentru nomenclatura băuturilor în italiană vezi tabelul din
Z 2008, p. 276):

amaretto s.n. -Un tip de lichior preparat din migdale”- “2 linguri lichior Amaretti” Av.
VI 1998 p 7; v. Stăncioi L. it. Un pahar amaretto U. XII 2005 p. 156 (din it. amaretto
sensul 3)

bibita s.f – Băutură răcoritoare, analcolică sau cu o cantitate redusă de alcool – “Astăzi
se găsesc multe sorturi de bibite” (din it. bibita Z 2008)

caffelatte s.f. – Cafea cu lapte” – « Caffe latte. Espresso cu lapte simplu şi cu un strop
de spumă de lapte » U V 2007 p. 156; « Muzică bestială şi caffe latte » R.l. 26 VII 2008
p. 24 (din it. caffelatte Z 2008); în rom. scris caffe latte Gal, A, p. 70 (primul ex. în
Stăncioi, L.it.)

cappuccino s.n. – Cafea de tip italian preparată într-un aparat special din cafea şi lapte
proaspăt bătut spumă” – « (Liv Tyler) la filmările pentru « Stăpânul inelelor « lăsase
echipa să aştepte câteva ceasuri, doar pentru un cappuccino » AS 781 2007 p. 21; v. şi U
V 2007 p. 156; v.(caffe) espresso (din it. cappuccino sensul 2 Z 2008 – 1905; la origine,
it. cappuccino « călugăr » – sensul « tip de cafea… » a pornit de la culoarea maron a
hainelor purtate de călugării capucini; cf. fr. cappuccino PR 2008 – 1937). Termenul este
cunoscut în română cu mult mai înainte decât datele de mai sus. Gal, A. p. 70
 caramelatte s.n. – Băutură din zahăr caramelizat care se foloseşte pentru diverse
dulciuri ’’ – « Ţinând cont de clasa amenajării, preţurile sunt rezonabile (de la 4,5 lei un
espresso la 9 lei pentru caramelatte » R.l. 25 III 2007, p. 28 »; vezi şi latte machiato (din
it. caramellato Z 1990 s. v. caramellare, Z 2008 s.v. caramellato)

cedrata s.f. – Tip de băutură răcoritoare preparată pe bază de sirop de cedru » –

« Coca Cola nu a luat locul sucurilor servite cu gheaţă sfărâmată (granita) sau al cedratei,
o limonadă făcută din sucul unei lămâi dulci ca mandarina » D 92 1994 p. 10 (din it.
(acqua) cedrata Z 1959, Z. 2008); DCR 2, Dimitrescu, El. it., p. 380

granita s.f. (1994) – Tip de băutură răcoritoare preparată din diverse siropuri şi din
gheaţă sfărâmată”; v. cedrata (din it. granita, Z 1959 s.v. granire, Z 2008 s.v. granita)
DCR 2

limoncello s. m. – Licheur pe baza unui anumit tip de lămâi” – « Cele şapte păhărele
de limoncello au să-l dea gata » G 8 V 2007 p. 24; « limoncello di Sicilia » la reclame –
Pro TV 14 XI 2008 (din it. limoncello Z 1959 s.v. limone, Z 2008 s.v. s.v. limoncello)

mandorla s.f. – Sirop de migdale” – Sortimente noi de băuturi răcoritoare realizate de

IPA Bucureşti în acest sezon: bitter-citro, bitter-tonic, mandorla » R l, 23 V 1977 (din it.
(latte di) mandorla – (lapte de) migdale » Z 1990. 2008) DCR 2, Dimitrescu El. it., p.
380)

sambuca s.f. – Lichior specific regiunii Lazio – « Gamberi con sambuca (homari
preparaţi cu sambuca » în meniul restaurantului Pizza mania (din it. sambuca 2 1931)

Denumirea unor brânzeturi (pentru nomenclatura brânzeturilor în italiană vezi tabelul

din Z 2008, pp. 904-905)

formaggio “brânză »

grana padano sint. subst. – Brânză semigrasă, foarte dură, specifică văii Padului,
asemănătoare parmezanului – « Canellonni cu grana padano ») (din it. (formaggio di)
grana padano Z 2008 s.v. grana sensul 4)

gorgonzola s.f. – Tip de brânză, originară din Lombardia, cremoasă, caracterizată prin
vinişoare verzui datorate unor ciuperci dezvoltate în timpul conservării pentru a ajuta
maturizarea – « Gorgonzola…poate fi dulce sau picantă şi se potriveşte cu pere, stafide
sau nuci « U III 2004 p. 150 (din n. pr. it. Gorgonzola Z 1959, 2008); (Stăncioi, L. it.)

mascarpone s.f. – Tip de brânză cremoasă preparată din smântână din lapte de vacă,
fabricată iniţial în Lombardia, folosită în special la prepararea dulciurilor – « Medicii
italieni au confirmat…prezenţa botulismului în mascarpone, o specialitate de brânză
italienească » Ev.z. 12 XI 1996 p. 5: « 25 gr. brânză proaspătă (eventual mascarpone) Av.
XII 2003 p. 128; v. şi tiramisù (din it. mascarpone, augmentativ din mascarpa « ricotta »,
2008 – 1771 s.v. mascarpone; cf. fr. mascarpone PR 2008 – 1791-98); DCR 2,
Dimitrescu, El. it. p. 380 (exemplul al doilea în Stăncioi, L. it.)

mozzarella s.f. – Tip de brânză proaspătă italienească preparată, la origine, din lapte de
bivoliţă, (astăzi se prepară însă, industrial, mai ales din lapte de vacă), de formă rotundă
sau ovală – « Diferite soiuri de brânzeturi cum ar fi « cheddar » sau « mozzarella » « Sc.
11 II 1977 p. 5; »Mozzarella este o brânză italienească specială care intră aproape în toate
reţetele europene » AS 183 1995, p 9; « Omletă cu mozzarella sau telemea » AS 792
2007 p. 9 (din it. mozzarella Z 1959, 2008; cf. fr. mozzarella PR 2008 – în jurul anului
1960); DCR, DCR 2, Dimitrescu, El. it., p. 380; DOOM – mozzarella.

pecorino s.n. – Tip de brânză sărată din lapte de oaie – « Pecorino – este un caşcaval
obşinut din lapte de oaie şi poate fi uscat sau proaspăt » Av. III 2004 p. 96; cf. biscotto
(din adj. it. pecorino « de la oaie » Z 1959 s.v. pecora, Z 1990 s.v. pecorile, Z 2008 s.v.
pecorino; cf. fr. pecorino PR 2008 (Stăncioi L. it.).

ricotta s.f. (2003) – Urdă – « Ricotta – este brânza proaspătă de vaci cu un gust nu
prea pronunţat, asemănător cu urda » Av. III 2004 p. 96; “500 g brânză ricotta” U II
2006, p. 115 (din it. ricotta Z 1959, 2008; cf. fr. ricotta PR 2008 – 1911) Gal, A. pp. 524-
525) (Stăncioi, L. it.)

taleggio s.n. – Tip de brânză moale italienească– « Taleggio – brânză tare (sic!) » Av.
VIII 2006 p. 69 (din it. taleggio după numele localităţii de producere iniţială, Taleggio,
aflată în regiunea Bergamo, din nordul Italiei Z 1959, 2008 – 1918) (Stăncioi, L. it.)

Denumirea personalului din domeniul culinar:

picol s.m. – Tânăr angajat ca ajutor de chelner la restaurante, cafenele – « Nu există

(la Hotelul Ambasador) cameristă, picol sau ospătar care să nu-l fi servit măcar odată pe
Miron Cosma « Naţ. 5 VI 2000 p. 5 (din it. piccolo Z 1959, 2008 sensul 9) în rom. este
cunoscută încă din anii ‘30 forma neadaptată din it. piccolo)

pizzaiolă s.f. – Femeie angajată să prepare sau să vândă pizza – « Rămân, însă, atâtea
chipuri, atâtea gesturi cu care Sophia Loren este glorioasa pizzaiolă din primele filme cu
De Sica » Adev. Lit. Art. 735 2004, p. 16 (din it . pizzaiolo s.m. Z 1959, 2008 – 1784)

pizzaiolo s.m. – Bărbat angajat să prepare sau să vândă pizza – « Local italian
angajează pizzaiolo » R.l. 14 VII 1998 p. 16 (din it. pizzaiolo Z 1959, 2008 – 1784;
recent, în italiană şi pizzettaro, Cortelazzo, Annali, 1995, p. 61); cf. fr. pizzaiolo PR
1980)« bărbat angajat să prepare sau să vândă pizza »; în română şi pizzar, pizzerist

pizzar s.m. v. pizzaiolo

 pizzerist s.m. v. pizzaiolo

Denumirea unor tipuri de pâine:

bruschetta s.f. 1. – Felie de pâine rumenită frecată cu usturoi peste care se pune puţin
ulei de măsline – sens tipic pentru bucătăria din centrul Italiei care apare pe pungile cu
acest preparat din pâine “ Bruschetta – tartină de pâine prăjită, frecată cu usturoi,
stropită cu ulei de măsline şi roşii » Av. VIII 2006 p. 69; 2. Un anumit fel de mâncare –
“Ce-ar cere dacă cineva l-ar întreba care-i este ultima dorinţă. Şi apropape instantaneu îşi
răspunde: O bruschetta cu vinete » D 492 2002 p. 10; v. şi Av. VIII 2007 p. 92 (din it.
bruschetta 2 Z 2008 – 1931) (primul ex. în Stăncioi, L. It.)

ciabatta s.f., adj. – Tip de pâine plată, crocantă» – « 16 felii de pâine (ciabatta)
rumenite » Av. VI 2007 p. 105 (din it. ciabatta « pantof vechi, papuc » Z 2008 sensul 3)
(Stăncioi, L. it.)

crostini s.m. pl. tant. – Pâine prăjită frecată cu usturoi peste care se adaugă puţin ulei –
« Italienii… pregătesc mâncăruri dintre cele mai rafinate…De exemplu, crostini:
aperitive toscane clasice, preparate din pâine prăjită, un firicel de ulei, puţin usturoi şi
câteva « mărunţişuri ». As 616 2004 p. 9; v. şi prosciuto di Parma (din it. crostino Z
1990, 2008)

focaccia s.f., adj. – Tip de pâine plată preparată cu ulei şi cu diverse condimente –
« Aluat pentru pizza focaccia » Av. V 2004 p. 98; « Focaccia – pâine aplatizată (ca o
lipie), cu ulei de măsline, usturoi şi verdeaţă » Av VIII 2006 p. 69 (din it. focaccia Z
1959, 2008) (Stăncioi, L. it.)

grisină s.f. – Tip de produs de panificaţie în formă de baton subţire – « Pe masă la

unele restaurante se găsesc grisine » (din it. grisino)

Denumirea unor ingrediente:

aceto balsamico sint. subst. – Oţet balsamic – « După paste, încearcă un filetto
al’aceto balsamico » Cot. 25 I 2005, p. 16; “insalata balsamica“(salată preparată cu oţet
balsamic) pe meniul restaurantului Pizza mania (din it. aceto balsamico, Z. 2008 s.v.
aceto)

filetto d’olio sint. subst. (2002) – Un firicel de ulei (de măsline) – v. bruschetta (din it.
filetto d’olio)

gramolata s. f. – Pastă alcătuită dintr-un amestec de coajă de lămâie, usturoi şi

pătrunjel – « Gustul special este dat de gramolata (un amestec de coajă de lămâie, usturoi
şi pătrunjel (care dă savoare oricărui fel de mâncare cu carne « Av VII 1998 p. 72; « Şi
acum să preparăm gramolata » TV, canalul Euforia 2 IX 2oo2; (din it. gramolata z 2008)
(Stăncioi, L. it) Gal, A . p. 24

pesto s.n. .adj. – Sos genovez grosuţ, alcătuit din parmezan, ulei de măsline, usturoi şi
alte mirodenii – « Sos pesto – sosul ideal pentru paste făinoase » Av. VI 1998 p. 79 »;
« Bateţi 6 ouă cu trei linguriţe de pesto (pastă de brânză rasă cu busuioc, se găseşte în
prăvălii comercializată în borcănele de sticlă) « AS 789 2007 p. 9; « Ruladă cu pesto «
Ioana 7 2008 p. 40 (din it. pesto, la origine adjectiv, « zdrobit, măcinat « Z 1990, 2008
s.v. pestosensul B; cf. fr. pesto PR – 1993) (primul exemplu în Stăncioi, L. it).

-Denumirea unor localuri specifice:

gelaterie s.f. – Locul unde se fabrică sau se serveşte îngheţată – « Un kilogram de

îngheţată de gelaterie costă în jur de 300.000 de lei » Adev. 6 VI 2003 p. 8; « La
gelaterii, porţiile tind să fie din ce în ce mai mari » Ev 27 XI 2006 (din it. gelateria Z
1959, 2008 – 1939) (ex. al doilea în Topoliceanu, Obs. p. 710)

pizzerie s.f. – Locul unde se prepară, se vinde şi se consumă pizza – « Una dintre cele
mai bune « pizzerii « din Bucureşti este aceea de pe Bd. Titulescu » Săpt. 7 IX 1984 p. 2:
« În Râmnicu Vâlcea s-a deschis una dintre cele mai moderne pizzerii » Europa 1-8 XII
1992 p. 12 (din it. pizzeria Z 1959, 2008 – 1884; cf. fr. pizzeria PR – 1954, dar poate fi şi
o formaţie în interiorul limbii române) DOOM, DEX-S, DCR 2 (scris şi piţerie Zafiu, It.).

tavola calda sint. subst. – Tip de auto-servire unde se vând preparate calde şi reci –
« La Padova exista în anii ’60 o tavola calda lângă Universitate » (din it. tavola calda Z
1990, 2008 s.v. tavola sensul 3)

trattoria s.f. – 1. Local cu pretenţii reduse, unde se mănâncă cu preţuri modeste « Am

intrat să mâncăm într-o trattoria »; – 2. Restaurant « Un salon cu specific vânătoresc:
tratoria cu specific italian » R.l. 31 V 1982 p. 4 (din it. trattoria Z 2008 sensul 2 – 1819)

De amintit şi numele unor localuri (restaurante, baruri etc.) cu specific italienesc . În

Topoliceanu, Obs. p. 710 sunt amintite următoarele nume: Caraffa,, Da Mario (v.
gelato),La pergola (se menţionează şi câteva denumiri hibride, anglo-italiene, ca: Dream
Pizza, Pizza Time, Flying Pizza). La acestea se pot adăuga multe alte nume, numai din
Bucureşti, precum: Azzuro, Capricciosa, Da Giulio ristorante, Dal baffo d’oro, Il
cantuccio, Il gatopardo(sic!, corect gattopardo) blu, Il gambero rosso, Il giardino, La
dolce vita,, La famiglia, La fattoria, La mandragora, La piazzetta, Pasta fresca,
Pomodoro, Pizza e pasta, Zafferano, Casa di Luigi, Quattro stagioni giardino, La
gondola, La cena, Da Giulio ristorante, Sale e pepe, Paparazzi, La rocca, Luna Rossa,
Trattoria Roma etc., etc.
 Diverse

antipasto s.n – Tot ceea ce se serveşte înainte de a începe masa propriu-zisă, antreuri,
aperitive, gustări – « Prânzul începe cu antipasto (înainte de masă) ce constă dintr-un
platou de tartine cu pâine prăjită, măsline sau jambon de Parma şi pepene galben » Av. VI
2005 p. 102 (din it. antipasto, lit. « înainte de masă » Z – 2008 cf. PR 2008 – în jur de
1980) (ex. în Stăncioi, L. it.)

espresso s. n. – Aparat care prepară cafea espresso – « Cu acelaşi prilej s-a stabilit ca
în marile restaurante şi în principalele magazine alimentare ale Bucureştiului să se
inataleze încă 35 de rotisoare, 50 de expressouri de cafea etc « R.l. 11 IV 1972 p. 20; « În
ceea ce priveşte servitul cafelei, poate fi asigurat, de pildă, şi prin folosirea unei instalaţii
de tip « expresso » R.l. 18 III 1982, p. 3 (din it. (caffe) espresso) DCR, DCR
2 » »(p.123) » (pp. 107-114)

. Termenii culinari luaţi în discuţie mai sus – care însă nu oglindesc nici pe departe
bogăţia gastronomică italienească – pot fi recunoscuţi ca reprezentativi pentru cam toate
aspectele specifice domeniului cercetat. « Arta culinară italiană– reprezentată printr-o
extrem de bogată terminologie gastronomică – este astăzi difuzată şi preţuită în întreaga
lume pe care, pur şi simplu, se pare că a cucerit-o prin simplitatea şi, în acelaşi timp,
rafinamentul său.
« Dieta zisă “mediteraneeană”, în principiu bazată pe « paste », practicată de italieni,
este oglindită, de multă vreme, în multe dintre mesele din ţara noastră. Este adevărat că,
în special în ultimii 18 ani – câţi s-au scurs de la Revoluţia din Decembrie 1989 –
varietăţile de paste ca şi alte elemente gastronomice de provenienţă italiană au devenit
destul de familiare populaţiei româneşti: Aici un rol de bază l-au jucat (evident ca pentru
orice fel de alt produs străin sau fabricat în România cu licenţă din alte
părţi)…magazinele alimentare: Într-adevăr, acestea – sigur că departe de ceea ce se
prezintă în presa scrisă şi, mai ales cea vorbită, mai la îndemâna maselor largi – au avut
rolul important de vectori ai răspândirii nu numai al alimentelor venite din străinătate sau
doar cu nume străine, dar şi al difuzării unor cuvinte străine, denumiri ale alimentelor,
ingredientelor, mirodeniilor etc. respective. În ultima vreme ne întâmpină în galantareler
magazinelor şi ale supermarketelor noastre, cu un mare impact asupra întregii populaţii,
tot felul de produse în ambalaje cu « instrucţiuni » în care, în cazul cercetat de noi,
figurează, în italiană, numeroase nume de bază, de ex. panettone, ravioli, cappuccino sau
sintagme ce conţin şi denumirea unor ingrediente sau a unor maniere de preparare:
tortellini al formaggio, ravioli al parmigiano, penne ai funghi, tagliatelle alla carbonara,
fusilli alla napoletana, farfalle al pomodoro, lasagna al pesto, canellonni alla carne.
Magazinele alimentare au pus în vânzare, mai de curând, şi unele caserole cu mâncare
gata pregătită, de tipul « instant » (de obicei cu două porţii) care nu necesită decât să fie
puse câteva minute în bain marie, la cuptorul « clasic » sau la cel cu microunde (termen
recent atestat în rom., din 1993, în Dimitrescu, Franceza – sursă, p. 219 provenit din
franceză unde a fost înregistrat din 1970 în PR 2008). În categoria acesata intră, de ex.,
cannelloni, ricotta e spinaci (patru rulouri umplute cu urdă şi spanac), lasagne alla
bolognese (lasagne cu carne tocată amestecată cu diverse mirodenii şi cu sos de roşii,
după tipicul de preparare din Bologna) etc. Listele de bucate ale pizzeriilor în special
conţin asemenea termeni, de ex. iată câteva tipuri de pizza de la « Pizza Ka »: « pizza
proscuitto, funghi », alcătuită din sos roţii, mozzarella, şuncă, ciuprerci, se serveşte
împreună cu 1 cola şi tiramisù, « pizza diavolo » conţine sos (de) roşii, mozzarella, salam,
ceapă, peperoni la « pizza casei » conţinutul este: sos roşii, mozzarella, ceapă, ardei,
porumb etc. iar la pizza denumită, după numele localului, « Ka », reţeta este « detaliată «
à propos de ingredientul ardei; aceasta cuprinde: sos roşii, mozzarella, ciuperci,
măsline, ardei gras, pui, la fel la « salata asortată » etc. Este adevărat că pe unele din
respectivele pachete, caserole etc.se menţionează, în limba română, « produs în Italia » iar
la altele, « produs în UE », dar indicaţiile de pregătire a mâncărurilor ca şi cele care
prezintă ingredientele respective se dau, precum este şi firesc, în limba română unde însă,
ceea ce este specific italienesc, aşa cum am amitit mai sus, rămâne scris în limba italiană.
Câteva exemple: cannelloni, ricotta e spinaci apare, în română, ca denumire, –
« cannelloni umplute cu brânză ricotta şi spanac », iar la « ingrediente » se specifică
brânză de vacă, brânză pecorino, brânză grana Padano; la tagliatelle alla carbonara, este
lăsată netradusă partea finală »tăiţei cu sos carbonara », pe pungile cu gnocchetti cu
ciuperci se menţionează că în compoziţia lor intră ciuperci de tip porcin (care traduce it.
funghi porcini) iar la plicurile cu cappuccino classico sau cappuccino hazelnut nu este
tradus subst. cappuccino, considerat, pe bună dreptate, deja bine cunoscut în română:
« cappucino clasic », « cappuccino cu aromă de alune », la fel în raviolini alla carne se
menţine raviolini, iar în frollini al cacao – nu se traduce subsantivul frollino chiar dacă
despre acesta nu se poate spune aproape de loc că ar fi răspândit în română; rondelini
(choco) se găseşte într-o situaţie similară etc. De menţionat că cu cât un anumit produs
alimentar italian apare mai des în galantare, cu atât creşte mai mult şansa ca numele său
să fie mai repede şi mai îndelung reţinut de consumatori şi, apoi, răspândit în cercul
rudelor, al cunoştinţelor etc. În mod special, pastele – fiind un produs popular, în acelaşi
timp mai ieftin şi sănătos – sunt dese ori cumpărate aşa că feluritele lor denumiri circulă
mai frecvent şi din aceste motive strict economice şi sanitare.
De menţionat, ca o curiozitate, că, experimental, în unele zboruri spaţiale s-au servit
celor din navele cosmice meniuri cu produse tradiţionale italieneşti după cum reiese din
următorul text: « Una dintre particularităţile acestei misiuni / spaţiale/ este că vom lua cu
noi hrană italiană, produse tradiţionale din regiunea Lazio pentru a duce pe ISS
« parfumul Italiei » a explicat Vittori la o conferinţă de presă de la Baikonur. În meniu se
află pecorino della Sabina (brânză tradiţională din Sabina), biscotto di Sant-Anselmo,
torroncino di Alvito (prăjitură cu nuga), nocciole (alune) dei Monti Cimini, tozzetti
(biscuiţi uscaţi cu alune) şi miere de eucalipt, a spus Franco Bonacina, responsabilul de
comunicare al Agenţiei Spaţiale Europene (ESA) » RL 14 III 2002, p. 8.
În mod logic ne putem întreba câte dintre vocabulele de mai sus, reprezentând,
concret, feluri de mâncare, dulciuri, brânzeturi etc. vor rezista timpului, mai ales că ele
sunt cunoscute (chiar « recunoscute ») în grade foarte diferite de către populaţia
românească, unde. sociologic vorbind, este – încă!, – o diferenţă sensibilă între mediul
urban şi cel rural din apropiere de marile oraşe, pe de o parte, şi de cel sătesc din centrele
îndepărtate sau chiar izolate, pe de altă parte. Este extrem de dificil să se facă aceste
« pronosticuri ». dar în mod arbitrar, bazându-ne pe simpla intuiţie (dar şi pe unele
« teste » făcute în rândul rudelor, al prietenilor, al cunoştinţelor), am putea presupune că
unii termeni deja au trecut iar alţii vor trece (relativ uşor) proba timpului, de ex. broccoli,
cappucino, espresso, lazane, ravioli, tiramisu, goronzola aşa cum am încercat să arătăm
în ERI. Alte vocabule nu au fost asimilate de română şi atestarea lor se explică prin
necesitatea de a se reproduce o anumită culoare locală sau pentru că se referă la realităţi
regionale. Astfel este clar că un tip de brânză ca tallegio (din regiunea Bergamo), o
modalitate de preparare a peştelui ca aceea în acqua pazza (din Campania), sau paste
precum cartocciata sau arancine, specifice Siciliei) nu vor avea o soartă prea fericită în
română, dat fiind caracterul lor regional (specificat între paranteze) chiar în interiorul
limbii italiene. Alţi termeni însă, deşi la origine tot dialectali, (de ex. panettone – milanez,
pandoro – veronez, bruschetta – din Italia centrală, pappardelle – toscan, pesto –
genovez) s-au răspândit şi s-au impus mai întîi în interiorul Peninsulei italiene şi, de
acolo, în alte limbi, mai mult sau mai puţin îndepărtate, aşa după cum reiese din volumul
semnificativ intitulat Mots sans frontières (Mots). Aici autorul, Sergio Correa da Costa,
urmăreşte, de obicei numai din 1990 şi până în 1999, anul apariţiei cărţii, difuzarea unor
cuvinte din anumite limbi în alte idiomuri. Dintre elementele recente italieneşti din aria
culinară figurează în mai multe limbi, de ex. carpaccio, provenit din Veneţia, prezent în
franceză, engleză, portugheză (p. 657), mozzarella, originară din regiunea Campania, în
engleză, portugheză (pp. 677-678), la care trebuie adăugată neapărat franceza unde
mozzarella este atestată din 1960 în PR 2008, milanezul panettone este prezent în
portugheză (p. 679), dar, încă din 1803, şi în franceză (PR 2008), pizza, născută în Sud,
circulă în franceză, portugheză, engleză (p. 681), termenul tortellini, de origine bologneză
ca şi tipul de pastă făinoasă pe care-l denumeşte, apare în engleză (p. 690) dar este atestat
şi în franceză de la jumătatea sec. al XX-lea (PR 2008). Din păcate, din Mots lipsesc cu
desăvârşire referinţele la limba română unde unele dintre aceste cuvinte au fost
înregistrate fie mai de mult, fie mai de curând (mozzarella în 1977 în DCR, pizza în 1978
în DN3, în DCR în 1997 cu citate, carpaccio, în 1997 în DCR 2; panettone în 1998 în
fişierul pentru DCR 3, dar prezent, fără citate în DCR 2; pesto din 1998 în fişierul pentru
DCR 3, tortellini înregistrat în anul 1997, în Dimitrescu, El. it. p. 381, fără citate, şi, cu
citate, în 2008, în Dimitrescu, ERI.).
Termenii gastronomici din română originari din italiană pun o serie de probleme de
natură s e m a n t i c ă . Astfel nu trebuie să fie lăsate deoparte câteva dezvoltări recente de
sens prezente la unele cuvinte de provenienţă italiană. Este vorba, cum este şi firesc, de
accepţii noi adăugate unor lexeme mai de mult şi bine instalate în limba română,
asemănătoare în semnificaţia lor de origine, precum sunt macaroane şi spaghete (forma
recomandată în DOOM), termeni deveniţi « internaţionali » (Topoliceanu, Obs. it.p. 710).
Trebuie precizat însă că vocabula, de mult prezentă în limba română, macaroană are o
etimologie controversată: după unele surse, de ex. DLR, este un cuvânt de origine
neogreacă, (cu adaosul « cf– it «) dar, după altele, de ex., DER, provine din it.
maccheroni (ven. macaroni); în DER apare şi forma din neogreacă, dar menţionată numai
cu « cf. ». Invers, în DEX (ca şi în DLR) este indicată ca etimon forma din ngr., dar şi, cu
« cf. », cea it. Oricum, lexemele macaroane şi spaghete au căpătat, ambele, în română,
accepţia « persoană foarte slabă » (cu o nuanţă ironică, chiar negativă) pe o bază logică,
pornindu-se de la calitatea de a fi « subţire » a celor două tipuri de paste: « Dacă tot nu se
gândesc la femeile mai plinuţe când pun mâna pe foarfeca de croit, inventând doar
veşminte bune de îmbrăcat macaroanele, patronii cei mari ai modei lansează, în schimb,
pe piaţă, imprimeurile cu desene geometrice în dimensiunile XXL» AS 776, 2007, p.8;
« Pe vremea aia /este vorba de anii 60-70 n.n./ prinţesele modei aveau tot măsuri de
spaghetti, în fruntea lor aflându-se Twygee /sic!, de fapt Twiggy, în engl. (fig.) « subţire,
ca o nuia» n.n./, o englezoaică pur sânge, compusă sută la sută din piele şi oase » ibidem.
Substantivul spaghete are, atestat în română din primul an al secolului nostru, o conotaţie
similară: « subţire, fin » (ocazie cu care se prezintă sub formă adjectivală) referitoare, de
această dată, la un obiect utilizat în îmbrăcămintea feminină şi anume la bretelele extrem
de fine ale unei bluze (numite, însă, în contextul respectiv, cu termenul nou, « la modă »
şi « din sectorul modei » – top): « Top din mătase cu breteluşe spaghetti, purtat pe o fustă
încreţită bogat » AS 496, 2001, p. 8. Se poate uşor constata că au fost înregistrate
sensurile respective numai de curând şi în acelaşi organ de presă, dar noile accepţii
circulau în limba română vorbită comună încă cu mulţi ani mai înainte, cu precădere
relativ la persoane feminine; de remarcat că, cu precădere pentru partea masculină sunt
preferaţi termeni cu accepţia « subţire, slab » precum băţ, baston, schelet etc., deci din
alte domenii semantice decât cel culinar.
Şi alţi termeni gastronomici de sorginte italiană, de data aceasta, mai de curând atestaţi
în limba noastră, au căpătat sensuri inovatoare în raport cu limba de origine, ceea ce este
surprinzător pentru că, pentru a se putea desvolta semantic, un termen ar trebui să aibă o
anumită « vechime » în limbă! Şi totuşi!. Un lexem precum trattoria a desvoltat în
trecerea de la italiană unde, aşa cum am specificat în El it. s.v. trattoria avea un
semantism “puţin pretenţios” (« restaurant cu cerinţe modeste, cu un serviciu simplu» Z
2008, în româneşte se poate echivala cu birt sau ospătărie »), în română la unul “de
prestigiu” (« restaurant propriu-zis»): »Un salon cu specific vânătoresc: Trattoria cu
specific italian « RL 31 V 1982, p. 4. Aici credem că, pur şi simplu, este vorba de
« reputaţia « termenului numai pentru că este străin şi anume unul « străin » de
provenienţă italiană, mult simpatizată de români.!
Trebuie observat că unele sensuri de bază sau, în alte cazuri, adiacente din italiană
ale termenilor din corpusul de mai sus nu s-au transmis limbii române.
Câteva exemple pentru primul caz, relativ la sensurile de bază: straciatella avea în
limba italiană semnificaţia « supă cu ou bătut, griş şi «parmezan » (ceva similar cu
binecunoscuta noastră supă à la grec). În Z 2008 este dată această accepţie ca prima în
raport cu a doua, cea prezentă în română, « tip de îngheţată » . O evoluţie asemănătoare
ne întâmpină şi la subst. tozzetto, trecut de la semnificaţia iniţială din italiană « coltuc,
bucăţică de pâine uscată (diminutiv de la tozzo Z 2008»), la aceea – superioară! – de
« biscuit foarte uscat cu bucăţele de alune « v. în RL 14 III, 2002, p. 8) pe care termenul
a « achiziţionat-o « mai de mult chiar şi în italiană, deci româna a preluat acest termen
numai cu valoarea sa particulară, adăugată, şi nu cu cea iniţială. Caprese însemna, la
origine « locuitor al insulei Capri »(sensul 1 în Z 2008) iar în română « un anumit tip de
mâncare cu roşii, mozzarella, capere, totul stropit cu ulei de măsline » – în Z 2008, sensul
al doilea . Primele accepţii din italiană ale vocabulelor straciatella, tozzetto sau caprese
nu se regăsesc în limba română. În mod asemănător, termenul farfalla nu a fost înregistrat
în română cu semnificaţia sa principală, din zoologie, « fluture », ci numai cu cea
gastronomică. Calzone a fost atestat nu cu sensul de bază, « pantalon «, ci cu acela
derivat, de « un anumit tip de pizza »; un proces similar la ciabatta care nu a pătruns, în
română cu accepţia iniţială « ghiată, papuc de casă, pantof vechi » ci numai cu cea
adăugată de « tip de pâine plată ». Tot aşa, termenul mandorla nu a fost atestat decât cu
semnificaţia « tip de băutură răcoritoare pe bază de migdale », şi nu cu aceea iniţială de
« migdală »; pecorino a fost consemnat în română nu ca adjectiv « provenit de la oaie »,
ci cu sensul derivat « un anumit tip de brânză preparat cu lapte de oaie »
Este de menţionat că unele cuvinte din italiană atestate în română cu sensul lor primar
din italiană, nu au fost înregistrate şi cu înţelesul specific din gastronomie, de ex. it.
chiacchiera « palavră, vorbă goală » nu a pătruns în română decât cu această semnificaţie
şi nu şi cu aceea din bucătărie, privitoare la prăjiturelele numite în română minciunele
(v.Dimitrescu, El. lat.-rom. p. 115).
Iată câteva cazuri pentru cea de a doua situaţie în care nu au fost adoptate de română
sensurile adiacente, laterale din italiană: lasagna cunoaşte în italiană, pe lângă
semnificaţiile de bază (« foaie lată de pastă » şi fel de mâncare din aceste foi suprapuse
între care se intercalează carne tocată, mirodenii, sos de roşii etc. ») şi accepţia « cambie,
poliţă » (DPN s.v.), iar pizza înseamnă şi « persoană plictisitoare » (PN s.v.), deci, la
ambele cuvinte, conotaţii adăugate în italiană dar necunoscute limbii noastre. La fel,
maccherone a dezvoltat în italiană, pe lângă binecunoscuta sa, în toată lumea,
semnificaţie culinară şi sensul figurat « persoană stupidă » (Z 2008, sensul 2), ignorat de
română.» Tiramisù, care are în română numai semnificaţia de prăjitură de un anumit tip,
şi-a adăugat un înţeles nou în argoul italian (v. DPN unde se precizează că noul sens
datează din anul 1979) şi anume « drog », sens neînregistrat –încă!– în limba română
(sau, poate, numai neconsemnat în dicţionarele specifice…).
Trebuie observat că, trecând dintr-o limbă în alta, uneori, « reţetele « sunt diferite, deci
şi semnificaţiile cuvintelor corespunzătoare. Ne putem referi, pentru ilustrare, la termenul
gastronomic mai vechi în limba română, casată (Dimitrescu, C .), întâlnit chiar în
dicţionarele italieneşti cu diferenţe însemnate între descrierile sale. În mod excepţional ne
aplecăm asupra acestui termen de provenienţă italiană pentru că istoria sa, cel puţin în
limba română, este puţin cunoscută. În Z, la o distanţă de aproape 50 de ani, definiţiile
sunt diferite; Astfel în Z 1959 casata este descrisă astfel « 1 Torta siciliana fatta con
ricotta e guarnita di frutta candite; 2 gelato di panna montata con marmellata, e simile »,
iar în Z 2008 «1 Torta tipica di Sicilia, fatta con ricotta e guarnita di dadini di
cioccolato » 2 Gelatto di panna con frutta candita »». Ajunsă în România, în anii ’30,
(pentru data intrării pe piaţa românească acestui tip de îngheţată v. Dimitrescu, T pp. 42-
43) prepararea casatei nu are nimic din primul sens, dar l-a păstrat pe cel de al doilea, de
« îngheţată », însă şi aici cu diferenţe notabile: cassata nu este preparată cu marmeladă,
ci, alcătuită din « diverse tipuri de îngheţată de fructe, de diferite culori, intercalate cu
straturi subţiri de frişcă, cu bucăţele de fructe glasate; este servită în poleială, de formă
tringhiulară sau dreptunghiulară pe de-asupra cu un strat subţire de ciocolată, » ceea ce,
parţial, este mai aproape de definiţia din Z 2008 a sensului al doilea (Z 2008 datează
ambele semnificaţii – 1905). De observat că în Gal, A. p. 87-89 nu se aminteşte de
pojghiţa de ciocolată pusă de-asupra îngheţăţii propriu-zise şi nici că, iniţial, acest tip de
îngheţată foarte apreciat la noi, purta numele originar italian casata siciliană . O situaţie
similară apare şi la cuvinte mai de curând introduse în română; este, de ex., cazul
vocabulei bruschetta, prezentă pe unele cutii ce conţin…o « salată « cu o compoziţie care
nu are nimic comun cu reţeta foarte simplă a bruschettei din italiană. La noi are sensul
« salată din somon cu legume în sos de maioneză» extrapolare semantică sui generis
nejustificată cu nimic din ceea ce înseamnă în italiană: « felie de pâine frecată cu un căţel
de usturoi peste care se toarnă puţin ulei de măsline » (Z 2008 s.v. bruscchetta 2, v. ERI).
În cazul reţetei de « salată » » să fie vorba de fantezia creatorului acestui tip de aperitiv de
la noi, căruia probabil i-a plăcut rezonanţa cuvântului italienesc bruschetta, fără, de sigur,
să-i cunoască sensul real? De altfel bruschetta(, care uneori apare în română şi cu sensul
2 din italiană, de ex. în D. 492 2007 p. 10 v. ERI) este un termen rar, foarte puţin
cunoscut maselor de vorbitori ai limbii române, deci cu un statut care nu i-ar fi permis o
desvoltare semantică atât de (nejustificat) îndepărtată. » (pp.116-121).
În mod normal ne-am fi aşteptat ca mulţi dintre termenii supuşi discuţiei mai sus să fie
cuprinşi în Marele dicţionar de neologisme, ediţie « revăzută, augmentată şi actualizată »,
apărut în 2007. « Cum însă la pomul lăudat nu trebuie să mergem cu sacul, să nu ne
mirăm că « recolta » este destul de slabă: aici sunt înregistraţi, sauf erreur, numai câţiva
dintre termenii de origine italiană cu sens culinar pătrunşi relativ recent în limba noastră,
şi anume: antipasto, broccoli, cannelloni, cappucino, gnocchi, gorgonzola, granita,
grisină, mascarpone, mozzarella, panettone, pizza, ravioli, tortellini (de obicei într-o
transcriere românizată). Dar, uneori, definiţiile sunt curioase, de ex. tortellini « colţunaşi,
găluşte umplute (cu supă) «!!, iar alteori un termen din italiană nu apare la locul normal:
astfel, la espresso sensul este « tren expres » (din limba italiană)< dacă, însă, vom căuta
la expres, găsim sensurile actuale – « tipul de cafea » şi « aparatul la care se prepară
această cafea »-, dar, la etimon, apare…franceza. Dacă autorul MDN-ului ar fi avut
curiozitatea să consulte un dicţionar recent al limbii franceze, de ex. din PR (în
bibliografia din MDN apare o ediţie din Dictionnaire alphabétique et analogique de la
langue française de Paul Robert din anul…1976, Micro-Robert. Dictionnaire du français
primordial, de acelaşi autor, din 1971 şi, cel mai « nou », Le Robert, 1987, în condiţiile
actuale, când, în librăriile noastre mari se găsesc toate soiurile de dicţionare străine recent
apărute!) ar fi constatat că în acesta, la express, se face diferenţa între sensurile legate de
tren etc. care au un etimon englezesc, atestat din 1849 iar –express-ul legat de cafea are
un etimon italienesc, atestat din 1957. Aici însă trebuie recunoscut că autorul, rămas, aşa
cum am semnalat mai sus, la ediţii foarte vechi ale diverselor dicţionare sau lucrări, nu
avea cum să afle aceste « subtilităţi » etimologice… Într-adevăr, domnia sa utilizează,
pentru a mai da câteva exemple Zingarelli, ed. a VIII-a din 1961, G. Vaccaro din 1967.
Sunt oare acestea instrumentele de lucru unde se pot întâlni « neologisme « ? şi asta în
condiţiile în care nu lipsesc ediţiile mai noi ale dicţionarelor ajunse, în unele cazuri, până
în anul în curs, de ex. Zingarelli – 2008, (ediţia a 12-ea), Petit Robert – 2008 şi chiar se
găsesc, alături de tot soiul de dicţionare străine recente, în librăriile româneşti (de ex. PR
2008). Este greu să fie comentate astfel de « lipsuri »ale unui Mare dicţionar de
neologisme! (subinierea noastră), ajuns la ediţia a IX-a, apărut în anul 2007 şi presupus a
avea într-adevăr « noutăţi » odată ce ediţia precedentă, a VIII-a, datează din anul 2006 »
(pp. 121-122)…

În încheiere considerăm că nu ar fi lipsit de interes de făcut o paralelă şi, cu acest

prilej, « o distincţie majoră între gastronomia italiană şi cea românească. Nu neapărat în
termeni de cantitate, deşi este mai mult ca sigur că aici îşi poate găsi rădăcinile
carcteristica principală deosebitoare: în timp ce în română diferenţele culinare sunt
regionale, deci relativ mici, în italiană acestea sunt dialectale şi, măcar relativ, mari. Într-
adevăr, mâncărurile, modalităţile de preparare al alimentelor etc. în Italia sunt specifice
câte unui spaţiu geografic diferit ca suprafaţă, explicabil nu numai prin despărţirea
« clasică » între nord şi sud ci datorită acelor separări dialectale care stăruie, fie şi numai
pe plan lingvistic, în interiorul acestora. Cantitatea mare a terminologiei gastronomice,
perpetuate istoric, este, deci, determinată de diferenţele dialectale: există sinonime
numeroase pentru aceeaşi noţiune culinară, dar, în linii mari, nu în contextul unei singure
regiuni geografice, deci, în fapt, nu poate fi vorba de sinonime « reale »…P. Camporesi,
editorul torinez din 1974 al volumului La scienza in cucina e l’arte di mangiar bene
(Firenze, 1891), avea perfectă dreptate când afirma despre Artusi, autorul cărţii, că acesta
a făcut pentru unificarea naţională mai mult decât Manzoni cu ai săi Promessi sposi ceea
ce trebuie înţeles în sensul că nu toţi (italienii) citesc, în timp ce absolut toţi mănâncă. În
ţara noastră bogăţia terminologiei culinare are explicaţii e x t e r n e, prin diversele
influenţe care au lărgit-o (pe lângă numele de mâncăruri moştenite din latină s-au adăugat
cele slave, turceşti, greceşti, maghiare, apoi mai de curând, germane, franceze, italiene,
anglo-americane; unele dinte ele au fost discutate de Sala în Aventurile, vol I şi II), în
timp ce bucătăria italiană, care a suferit ceva mai puţine înrâuriri străine (din greacă,
arabă, spaniolă, franceză, anglo-americană, dacă nu mă înşel), îşi datoreşte multitudinea
acestei terminologii, reflectare fidelă a realităţii, unor factori în special, geografici, deci i
n t e r n i. »(p. 124).
După ce am adus în discuţie atâtea feluri de mâncare din care se pot prepara variate
“meniuri”, nu « ne lasă gura apă » (în italiană există o expresie asemănătoare – « avere,
sentire, farsi venire l’ acquolina in bocca” (vezi Z 1959 s.v. acqua, Z 1990, 2008 s.v.
acquolina) studiată, în revista ieşeană Arhiva încă de acum 85 de ani – împreună cu alte
expresii comune limbilor italiană şi română – de către marele profesor, Iorgu Iordan în
lucrarea sa Dialectele ital.,publicatî în anul 1923, dar nu înţelegem cum această expresie
îşi mai justifică locul în Dicţ. Argou p. 151 apărut în anul 1998 când este unanim
cunoscută de atât de multă vreme…) după mâncăruri de tip italienesc? Suntem tentaţi să
recunoaştem că “da”! chiar dacă, conform unui citat din dicţionarul PR 2008, s.v.
gastronomie, compatriotul nostru Emil Cioran afirma: « On ne saurait surestimer
l’importance de la gastronomie dans l’existance d’une collectivité ».
Este sigur că nu toţi termenii prezentaţi în articolul de faţă se vor regăsi peste ani şi ani
în limba vorbită sau/şi scrisă a urmaşilor noştri. Limba română îşi va face, cum
procedează de secole, datoria, pe de o parte, de a selecta şi reţine ce îi este necesar, şi, pe
de altă parte de a elimina ce consideră, în anumnite etape ale istoriei sale, a fi superfluu,
deci să nu avem teamă de neologismele de azi deoarece multe dintre ele poartă
« progresul » şi numai unele dintre ele vor dăinui. Oricum specificul estetic al limbii
noastre va rămâne intact, aşa cum ne-am obişnuit de veacuri. O emoţionantă poezie din
perioada franceză a scriitorului de origine română Ilarie Voronca este intitulată, optimist,
« Rien n’obscurcira la beauté de ce monde », pe care o putem parafraza, cu acelaşi
optimism, dar bine temperat, « rien n’obscurcira la beauté de notre langue »…

Florica Dimitrescu Bucureşti, ianuarie, 2013

 BIBLIOGRAFIE – SURSE – SIGLE

Adev.-Adevărul, ziar, înainte şi după 1990, Bucureşti

Adev. Lit. Art – Adevărul literar şi artistic, supliment al ziarului Adevărul, Bucureşti
Arhiva – Arhiva, revistă, înainte de 1990, Iaşi
AS – Formula AS, revistă, după 1990, Bucureşti
Av. – Avantaje, revistă,după 1990, Bucureşt
C – Curentul, ziar, după 1990, Bucureşti
Cortelazzo, Annali – Michele Cortelazzo, Annali del lessico contemporaneo italiano, Neologismi,
Padova, 1995
Cot – Cotidianul, ziar, după 1990, Bucureşti
D – Dilema, revistă, după 1990, Bucureşti,
DAS – M. Bucă, I. Evseev, Fr. Kiraly, D. Craşoveanu, Livia Vasiluţă, Dicţionar analogic şi de
sinonime al limbii române, Bucureşti, 1978
DCR – Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, Bucureşti 1982
DCR 2 – Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, ed. a II-a, Bucureşti, 1997
DCT – E. Suciu, Dicţionarul cuvintelor româneşti de origine turcă, Bucureşti, 2010
DER – Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, 2001 (ediţia
originală, în limba spaniolă, a apărut în 7 fascicule, în 1954-1966)
DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, 1997
DEX-S – DEX-Supliment, Bucureşti, 1988
Dicţ argou – Anca Volceanov, George Volceanov, Dicţionar de argou şi expresii familiare ale
limbii române, Bucureşti, 1998
DD – D come devotione, D come durevole, studi in onore della professoressa Doina Derer,
Bucureşti, 2009
Dimitrescu – C. – Florica Dimitrescu, Din « biografia unui cuvânt – casată în LL III-IV, 2009
Dimitrescu, Câmp semantic – Florica Dimitrescu, Un câmp semantic « defrişat: numele de monedă
în SCL, LVIII, nr.1, Bucureşti, 2007
Dimitrescu – Dinamica,- Florica Dimitrescu, Dinamica lexicului românesc, Cluj-Napoca, 1995
Dimitrescu, D. r. – Florica Dimitrescu, Denumirile româneşti ale unor textile de origine italiană în
DD, Bucureşti, 2009
Dimitrescu, El. it. – Florica Dimitrescu, A propos des éléments italiens récents en roumain în
RRL, XLII, 5-6, Bucureşti, 1997
Dimitrescu, ERI – Florica Dimitrescu, Elemente recente italiene în lexicul gastronomic românesc
în LRDL, Bucureşti, 2008
Dimitrescu, Franceza-sursă – Florica Dimitrescu, Franceza – sursă de îmbogăţire a lexicului
românesc actual în SLFR, Bucureşti, 2007
Dimitrescu, Lat-rom. – Florica Dimitrescu, Elemente latino-romanice non-franceze în limba
română, în Omagiu Sala, Bucureşti, 2007
Dimitescu, Neol. – Florica Dimitrescu, Un dicţionar de neologisme « vechi » în Dimitrescu,
Dinamica, Cluj-Napoca, 1995
Dimitrescu, SEL – Florica Dimitrescu, Din semantica elementelor lexicale gastronomice de
origine italiană în româna actuală în DR, XIV, 2, Cluj-Napoca, 2009
Dimitrescu – C. – Florica Dimitrescu, Din « biografia unui cuvânt – casată în LL III-IV, 2009
DÎLR – Gheorghe Chivu, Emanuela Buză, Alexandra Roman Moraru, Dicţionarul împrumuturilor
latino-romanice în limba română veche (1421-1760), Bucureşti, 1992
DLR – Dicţionarul limbii române, Bucureşti, seria nouă din 1956
DOOM 2 – Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, coordonator Ioana
Vintilă Rădulescu, ediţia a II-a, Bucureşti, 2005
DN3 – C. Maneca, Florin Marcu, Dicţionar de neologisme, Bucureşti, 1978
DPN – M. Cortelazzo, U. Cardinale, Dizionario di parole nuove, 1964-1984, Torino, 1966
DR – Dacoromania, revistă, înainte şi după 1990, Cluj-Napoca
G – Gândul, ziar, din 1995, Bucureşti,
Gal, A. – Ana Maria Gal, Alimente şi preparate culinare din bucătăria românescă şi
internaţională, Bucureşti, 2007
Ioana – Ioana, revistă, după 1990, Bucureşti
Iordan, Dialectele. ital. – Iorgu Iordan, Dialectele italiene de sud şi limba română în Arhiva, Iaşi,
din 1923
Iorga, S D – Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. I-XIV,
Bucureşti, 1901-1907
JN – Jurnal naţional, ziar, după 1990. Bucureşti
Lupu, Monede – Coman Lupu, Din istoricul numelor de monede în limba română, Bucureşti, 2006
LL – Limbă şi literatură, revistă înainte şi după 1990, Bucureşti
LRD – Limba română. Dinamica limbii, dinamica interpretării, coordonator Gabriela Pană
Dindelegan,Bucureşti, 2008
LR SAC – Limba Român., Stadiul actual al cercetării, coordonator Gabriela Pană Dindelegan,
Bucureşti, 2007
MDN – Florin Marcu, Marele dicţionar de neologisme, Bucureţti, 2007
Mots – Sergio Correa da Costa, Mots sans frontières, Paris, 1999
Naţ. – Naţional, ziar, după 1990, Bucureşti
Omagiu Sala – Limba română, limbă romanică. Omagiu acad. Marius Sala la împlinirea a 75 de
ani. Coordonatoare Sanda Reinheimer Rîpeanu, Ioana Vintilă Rădulescu, Bucureşti, 2007
PN – Ottavio Lurati, 3000 parole nuove. La neologia degli anni 1980-1990, Bologna, 1990
PO – Palia de la Orăştie, ediţie de Viorica Pamfil, Bucureşti, 1968
PR 2008 – Le Petit Robert, sous la direction de Josette Rey-Debove etr Alain Rey, Paris, 2007
ProTV Magazin – Pro TV Magazin, Program TV, după 1990, Bucureşti
Reinheimer-Rîpeanu, Cartoccio – Sanda Reinheimer-Rîpeanu, Cartocciuo, cartuccia. Despre
împrumuturile italieneşti ăn limbile romanice în SCL 1 2008
RL – România liberă, ziar înainte şi după 1990, Bucureşti
R.lit. – România literară, revistă înainte şi după 1990
RRL – Revue roumaine de linguistique, revistă, Bucureşti, înainte şi după 1990
Sala, Aventurile cuv. rom., I, II, – Marius Sala, Aventurile unor cuvinte româneşti, vol. I, II,
Bucureşti, 2006
SCL – Studii şi cercetări lingvistice, revistă, Bucureşti, înainte şi după 1990
Siamo – Siamo di nuovo insieme, revistă lunară a Asociaţiei italienilor din România, serie nouă,
din 2007, Bucureşti
SLFR – Studii de lingvistică şi filologie romanică, Hommage offerts a Sanda Reinheimer Rîpeanu,
editori Alexandra Cuniţă, Coman Lupu, Liliane Tasmowski, Bucureşti, 2007
SLI – Studi di lessicografia italiana a cura dell’Accademia della Crusca. Volume XVII, Firenze.
Le Lettere, 2000
Stăncioi, L.it. – Mădălina Stăncioi, Limba italiană, subcapitol din teza de doctorat (sub conducerea
mea, F.D.), Elemente lexicale recente în limba română; aspecte etimologice – Bucureşti, 2010
(în
manuscris)
Th.L. – Thesaurus Larousse, sous la direction de D. Péchoin, Paris, 1991
Topoliceanu, Obs. it. – Harieta Topoliceanu, Observaţii asupra italienismelor recente din limba
română în L R S AC, Bucureşti, 2007
U – Unica, revistă, după 1990, Bucureşti
Z 1959 – Nicola Zingarelli, Vocabolario della lingua italiana, novissima edizione (VIII), Bologna,
1959
Z 2008 – Nicola Zingarelli, Vocabolario dellla lingua italiana,ed. a XII-a, ristampa 2008 della
dodicesima edizione, f.l., 2008
Zafiu, D.C – Rodica Zafiu, Diminutive culinare în R.Lit. 18, 2008, p. 15.
Zafiu, It. – Rodica Zafiu, Italienisme culturale în R.lit. 38, 2004, p. 12
II. ŞI NU NUMAI
1. (PREA) SCURTE EVOCĂRI
 Prima oră

... şi nu Ultima oră, cum se intitulează excelenta piesă a lui Mihail Sebastian, unul dintre
autorii descoperiţi de Alexandru Rosetti, deoarece pot afirma, cu oarecare mândrie, ca m-am
considerat „eleva“ sa din prima oră când am avut şansa să-l ascult, în anul I de facultate, în tot
mai îndepărtatul 1947.
Îl ştiam pe Alexandru Rosetti din faimă, în special din „manualele“ de limba română – scrise
în colaborare cu un alt mare filolog, Jacques Byck – recomandate de neuitatele noastre
profesoare de la Şcoala Centrală de fete din Bucureşti, Ricu Simian şi Anina Rădulescu-
Pogoneanu; încă din perioada liceului Al. Rosetti îmi apărea ca o adevărată instituţie, mai ales
că intuisem ceva din spectrul larg al preocupărilor sale din lectura unor numere răzleţe din
„Revistele Fundaţiilor Regale“ unde numele lui se afla la loc de cinste. De altfel, ceea ce
învăţasem din capitolul lingvistic al cărţilor din ultima clasă m-a determinat ca, la admiterea 1a
Facultatea de Filologie, unde la „scris“ era de ales între o temă de literatură şi una de limbă, să
o prefer fără ezitare pe a doua, spre surprinderea viitorilor colegi, toţi veniţi aici cu gândul la
literatură.
Auzisem că la catedra cu numele puţin ciudat de „Istoria limbii române şi dialectele ei“
profesor era tocmai Al. Rosetti şi eram nerăbdătoare să-l văd şi să-1 ascult. Dar mai aflasem că
la orele lui Al. Rosetti era mare aglomeraţie ca, de altfel, şi la acelea ale celuilalt colos al
Facultăţii de Filologie, G. Călinescu, de care Al. Rosetti era legat printr-o mare prietenie, într-
un „gol“ de personalităţi echivalente, dovadă bileţelul transmis de Călinescu lui Rosetti în
timpul unei lungi şi plicticoase şedinţe la Academie: „în jurul nostru vid e / Þi-o spune
loanide“. Pentru a avea siguranţa unui loc de unde să putem nu doar urmări cursul ci şi lua
notiţe, am hotărât, împreuna cu mai multe prietene, foste centraliste admise la Filologie, ca,
strategic, să venim cu o oră mai devreme în amfiteatru şi deci să asistăm de formă la prelegerea
precedentă celei a lui Al. Rosetti. Grupul nostru a sosit puţin înainte de ora 15 (cursul lui Al.
Rosetti era programat la ora 16) şi am „ocupat“ primul rând dinspre uşă, loc pe care aveam sâ-1
păstrăm în toţi anii studenţiei, indiferent în care dintre cele trei amfiteatre – Odobescu,
Bălcescu sau Hasdeu, ca în cazul de faţă se ţineau cursurile. Eram atât de „prinse“ de ideea de a-
1 vedea în carne şi oase pe legendarul Rosetti că nici măcar nu ne-am interesat ce materie se
preda înaintea lui. În sală şi-a făcut apariţia un bătrânel de vreo 60 de ani, micuţ la stat, cu un
glas subţiratec trădând o anumită nervozitate, grăbit în a transmite studenţilor cât mai multe
cunoştinţe, care ne-a ţinut o lecţie despre „dialectele din Sudul Dunării“. Nu ştiam cum se
numeşte profesorul şi nici nu ne puteam lăuda că ascultam cu prea mare atenţie prelegerea sa –
mai ales că ne înşira multe exemple fără a le comenta în vreun fel – dar nici nu puteam pretinde ca
nu ne-a deschis pofta de a afla cât mai multe despre „dialectologie“. Surpriza a fost ca, la sfârşitul
orei, profesorul a făcut să circule printre noi o foaie de hârtie pe care toţi cei prezenţi erau
obligaţi să se înscrie la cursul lui (pe timpul acela, înainte de Reforma învăţămâtului din 1948,
cursurile erau opţionale), ceea ce însemna frecventare şi a altor ore, de curs şi de seminar. De-
abia mai târziu am descoperit că profesorul se numea Tache Papahagi, că era un dialectolog şi un
folclorist redutabil de la care se pot învaţă multe, că a scris enorm în aceste arii ale cercetării; în
fine, prin indiscreţia unor colegi din anii superiori, am aflat că era un mare solitar dar că se purta
afabil cu tinerii şi că nu se înţelegea deloc cu Al. Rosetti, cu care a întreţinut chiar o polemică
acerba (la sfârşitul anului al II-lea, ca,,recompensă“ că i-am urmat regulat cursurile, Tache
Papahagi mi-a dăruit un teanc de cărţi ale lui, printre care şi o broşură în care se „lupta“ cu Al.
Rosetti). A urmat pauza în care profesorul Tache Papahagi s-a strecurat cu paşi repezi către
culoarul întunecat, parcă de teama de a nu da ochii cu „rivalul“ său...
Şi a apărut Alexandru Rosetti: în sală a intrat un personaj falnic, de o rară distincţie, într-o
ţinuta impecabilă, purtând un costum gri-deschis, „asortat“ cu bogatul sau păr argintiu. Prima sa
mişcare – şi-o va repeta deseori, la curs şi la seminarii – a fost să deschidă larg geamul de lângă
catedră pentru a lăsa să intre aerul proaspăt al înserării. Era în noiembrie şi – aveam să aflu mult
mai târziu, chiar din casa maestrului căruia admirabila sa şotie, Maria Rosetti, îi păstra cu
sfinţenie afişele conferinţelor – tocmai se întorsese de la Paris, unde ţinuse la cea mai înaltă
instituţie de învăţământ francez – College de France – un ciclu de prelegeri despre limba
română.
Şi, pe urmă, celor din bănci le-a deschis fereastra unei discipline absolut noi, vorbindu-le
despre originea limbii române şi istoria ei şi despre nişte misterioase – pentru „boboci“ – „legi“
fonetice. Pe vremea aceea cursurile se ţineau cu toţi studenţii laolaltă, „defalcarea“ pe ani şi pe
grupe făcându-se numai la seminar. Cu rigoarea sa bine cunoscută colegilor mai mari dar
neobişnuită pentru cei din anul I şi cu inimitabilul său „daca vreţi“, ne purta printr-o lume străină
nouă, într-un domeniu aparent rigid dar căruia ştia să-i lumineze unele dintre captivantele sale
ascunzişuri. Din acea primă oră de curs am început să apreciem claritatea carteziană a ideilor
profesorului nostru, ca şi logica de fier a argumentelor sale hărăzite să-şi convingă auditoriul sau
să anihileze ipotezele adverse. Dar poate că mai mult decât de ceea ce ne spunea, eram atraşi de
modalitatea degajată a expunerii, de comportamentul său elegant, de nobleţea firească ce-i
însoţea fiecare gest.
În acea primă oră de curs din 1947, pe uşa amfiteatrului Hasdeu nu intrase un profesor
universitar obişnuit ci un veritabil domn şi savant, aşa cum a continuat să ne-o dovedească în toată
rodnica sa viaţă închinată, cu infinit devotament, ştiinţei lingvistice şi culturii române.
Şi peste ani, mi-a rămas gravată în memorie senzaţia de aer proaspăt şi de noutate a acelei
prime ore de curs ţinute de inegalabilul nostru profesor Alexandru Rosetti.

(Al. Rosetti în evocări, Bucureşti, 1995, pp. 109–111)

 Un mare profesor

La 19 oct. a.c. s-au împlinit 100 de ani de la naşterea unuia dintre exponenţii de
seama ai şcolii lingvistice bucureştene, Jacques Byck, excelent profesor şi erudit de o mare
supleţe de spirit.
Cum 1-am cunoscut pe cel care, exact cu 50 de ani în urma, îmi va deveni nu numai
profesor ci, mai presus de orice, îndrumător ştiinţific?
Mai întîi l-am întîlnit pe Jacques Byck pe... coperta manualului de Gramatică a limbii
române, recomandat de minunata noastră profesoară de română de la Şcoala Centrală de
Fete din Bucureşti, Aurelia Simian. Cartea era scrisă în colaborare cu celălalt neuitat
maestru al meu de la universitate, Alexandru Rosetti, prietenul de o viaţă al lui J. Byck.
Gramatica aceasta mi-a purtat noroc în sensul că, la examenul de admitere la Facultatea
de Litere, în 1947, în loc să aleg subiectul de literatură ca majoritatea candidaţilor, 1-am
preferat pe cel de limbă – o scurtă trecere în revistă a etapelor de dezvoltare ale limbii
române, fără a bănui că viaţa mă va călăuzi pe acest drum plin de frumuseţi nebănuite...
Evident că în tratarea subiectului m-am călăuzit după cele învăţate din volumul profesorilor
Byck şi Rosetti, îngemănaţi şi astfel în destinul meu ulterior...
Apoi 1-am întîlnit pe profesorul J. Byck „în came şi oase“ la orele de „gramatică“ pe
care ni le preda în anul I. Cursurile sale, dar mai ales seminariile, ne-au demonstrat că
„gramatica“ nu este deloc un obiect „arid“ ci, dimpotrivă, plin de farmec: profesorul
nostru, transportat parcă, cu ochelarii ridicaţi pe creştetul capului, ne eşafoda, de fiecare
dată, construcţii solide, susţinute de o imensă cantitate de exemple şi de argumente care de
care mai convingătoare, în acelaşi timp nu ne ascundea că mai sînt multe de cercetat
pentru a înţelege în profunzime gramatica românească. Dornic de dialog, el aprindea prin
simpla sa prezenţă flacăra schimbului de păreri în care ne încuraja să spunem ce credem
despre partea de gramatică discutată, înţelegând astfel să ne dezvolte simţul critic, puterea de
judecată şi obişnuinţa de a verifica fiecare afirmaţie, chiar a celor mai mari autorităţi.
Pentru mine a făcut ceva cu totul neobişnuit: la examenul de sfîrşit de an mi-a „căzut“ un
bilet despre „pronume“, parte de vorbire cu multe probleme în suspensie. După ce am
dezvoltat aşa cum m-am priceput subiectul, mi-am exprimat nedumerirea asupra explicării
unor forme, asupra posibilităţilor lor topice-etc. Atunci profesorul s-a uitat lung la mine şi mi-
a spus firesc că, poate, odată, voi contribui şi eu la dezlegarea unor semne de întrebare din
domeniul limbii române... Este de înţeles uimirea mea de studentă timidă şi atît de
neştiutoare întru ale gramaticii care este aproape „invitată“ la o „colaborare“ cu un profesor
universitar... De atunci nu ştiu în ce măsură am reuşit să clarific vreo problemă a limbii
române, dar ştiu că măcar m-am străduit să nu-mi dezamăgesc dascălul!
Dar, în afară de gramatică, profesorul nostru mai avea un centru major de interes: limba
română veche pe care o cunoştea ca nimeni altul; în tot timpul activităţii sale la catedră a
încercat din răsputeri să insufle studenţilor şi tinerilor cercetători interesul pentru această
pasionantă arie a lingvisticii şi a filologiei. Pe mine m-a antrenat către limba veche
propunîndu-mi încă din anul al II-lea subiectul tezei pentru Examenul de Stat – Eminescu
şi limba veche. Tot el este cel care m-a luat propriu-zis „de mînă“ şi m-a dus la Biblioteca
Academiei Române – în anul al III-lea, cînd studenţii nu aveau acces; aici! –, m-a familiarizat
cu „fişierul“ şi apoi m-a dus în sala de manuscrise de la etajul I, unde mi-a arătat un
exemplar din Tetraevanghelul lui Coresi (1561) îndrumîndu-mă spre editarea lui. Ca
urmare am lucrat ani de zile în acea sală pînă am dus la bun sfîrşit ediţia dorită de
profesorul Byck. Şi cine altul decît el s-a bucurat, în 1963, la apariţia acestei ediţii? Între
timp profesorul înfiinţase la Institutul de Lingvistică din Bucureşti o adevărată „şcoală“ de
„texte vechi“ pentru care prevăzuse un vast program şi stabilise criterii stricte de editare.
Iar astăzi cei mai mulţi dintre bunii editori de texte vechi se pot mîndri că i-au fost
ucenici.
Profesorul meu mi-a fost alături şi m-a încurajat şi atunci cînd i-am expus planul
elaborării Dicţionarului limbii române din sec. al XVI-lea. Dar, într-un fel, din „fericire“
(pentru că se prăpădise în 1964), n-a putut asista, în 1975, la dispariţia – după 10 ani de
muncă asiduă a unui colectiv de 15 specialişti, într-un incendiu izbucnit în incinta
Academiei Române (şi ale cărui cauze nu au fost căutate niciodată) –a celor circa
1.000.000 de fişe ordonate alfabetic, cu unele „litere“ redactate, gata de predare la tipar...
Şi a venit vremea despărţirii de profesorul meu... Ştiam că este grav bolnav şi 1-am revăzut –
împreună cu un alt bun prieten al său, profesorul Alexandru Balăci – în ultimele sale zile într-o
rezervă la spitalul Colentina; era tare slăbit dar cu spiritul tot viu... Iar la înmormîntare, pe o zi
mohorîtă din toamna anului 1964, am fost pusă în trista situaţie de a rosti, pentru prima oară,
un necrolog. Îmi aduc aminte şi astăzi cu durere cît de greu mi-a fost să trec verbele de la
prezent la trecut despre o fiinţă dragă în acel cuvînt de adio!
Cum aş fi putut răsplăti tot ce mi-a dăruit acest mare cărturar decît printr-o carte?
Am ţinut să-i aduc omagiu „adunîndu-i numele pe o carte“, mai ales că nu a fost prea fericit
cu lucrările lui: nu şi-a văzut visul de a elabora Gramatica istorică a limbii române pentru
care adunase impresionant de mult material dar niciodată suficient pentru a răspunde
exigenţei sale poate exagerate, n-a văzut apărută monumentala ediţie Hasdeu în 5 volume,
predată editurii, iar Cazania lui Varlaam, calificată de venerabiluol său profesor I.A.
Candrea „prima lucrare de acest fel la noi în ţară“, a apărut în 943... fără numele său din
cauza legilor rasiale din acea epocă... În plus, J. Byck a fost „criticat“ pentru „puţinătatea“
operei sale. Sigur că, dat fiind tezaurul său de cunoştinţe, opera sa ar fi putut fi mai
voluminoasă dar nu trebuie uitat că a lăsat – totuşi! –10 ediţii de text (Budai-Deleanu,
Hasdeu, Odobescu etc.) şi peste 80 de articole publicate. Este mult? Este puţin? Şi să nu se
uite calitatea şi originalitatea textelor ieşite de sub pana lui, adevărate bijuterii de fină
gîndire lingvistică! Non multa sed multum!
În 1967 am reuşit să public într-un volum care-i poartă numele – Jacques Byck, Studii
şi articole – cam o pătrime din „producţia“ sa ştiinţifică exprimată în articole risipite prin
reviste. Este tot ce am putut înfăptui pentru memoria admirabilului meu profesor, cu gîndul
la studenţii şi la cercetătorii ce vor descoperi în Jacques Byck un ilustru specialist care a
slujit şi a iubit limba română cu toată forţa sa.

(România literară, 44 / 1997, p. 10)

2. RECENZII
Pierre Guiraud, Les locutions françaises, Presses universitaires de
France, Paris, 1961, 126 p.

Pierre Guiraud, paralel cu studiile sale speciale consacrate vocabularului scriitorilor şi

metodei statistice, şi-a dedicat, în ultima vreme, mai multe lucrări popularizării – în
sensul bun al termenului – unor însemnate probleme de lingvistică, redactînd mici
monografii ale gramaticii, semanticii, stilisticii, argoului etc. Ultima din această serie se
ocupă de „locuţiunile franceze“ şi a apărut, ca şi celelalte, în colecţia,,Que sais-je?“.
După ce defineşte – în sens restrîns şi în sens larg – locuţiunile şi declară că va analiza
locuţiunile limbii franceze considerate din punctul de vedere al uzajului francez (p. 5), P.
Guiraud trece la studiul propriu-zis în care îşi propune să prezinte istoria locuţiunilor
„celor mai curioase, mai obscure sau, uneori, mai tipice“ (p. 11).
Locuţiunile sînt clasate, la început, după origine. După P. Guiraud locuţiunile sînt
datorate fie moştenirii sociale, fie moştenirii culturale, fie în fine, moştenirii lingvistice.
„Moştenirea socială“ cuprinde o serie de locuţiuni generate de viaţa zilnică (prendre le
taureau par les cornes, dormir comme une marmotte) sau de viaţa economică şi socială
(mettre à l'index, trouver le défaut de la cuirasse – le point faible, donner le ton, dorer la
pilule). În capitolul „Moştenirea culturală“ se discută fapte de limbă păstrătoare ale unor
tradiţii legate de mitologia greacă şi latină (tomber de Charybde en Scylla, une force
d'inertie), de Biblie (porter sa croix, trouver son chemin de Damas), de literatură (tu l’as
voulu Georges Dandin), de istorie (aller à Canossa, l'oeuf de Christophe Colomb). În
capitolul „moştenirea lingvistică“ autorul porneşte de la ideea justă că, în limbă, nu numai
viaţa „depune“ forme moarte şi care au încetat de a fi înţelese, ci limba însăşi (p. 37).
Astfel apar în locuţiuni termeni păstraţi izolat în formule împietrite (chercher noise
„dispute“, p. 39) sau în construcţii inuzitate (à chaque jour suffit sa peine, p. 46, în care
verbul apare după subiect într-o propoziţie introdusă printr-un complement sau un
adverb).
Urmează capitolul consacrat „formelor stilistice“ ale locuţiunilor (metafora,
exclamaţia, elipsa, aliteraţia – un loc deosebit i se acordă fenomenului de
„remetaforizare“ prin care autorul înţelege (p. 57) procesul de reconcretizare a imaginii
întunecate din cauza folosirii frecvente – de ex. cînd se spune pesez vos mots se regăseşte
imaginea antică originară în penser – şi altul, în care sînt trecute în revistă „accidentele
lingvistice manifestate în locuţiuni (contaminări de sens: faire bonne chère, încrucişări de
forme: avoir des yeux de Lynncée devenită în gura poporului avoir des yeux de lynx) etc.
În capitolul ultim, „jocurile limbii“, autorul urmăreşte calambururile onomastice (Aller
à Rouen – se ruiner) jocurile omonimice (prendre Paris pour Corbeil din prendre panier
pour corbeille) etc.
Lucrarea se încheie cu un indice alfabetic al locuţiunilor prezentate.
În cuprinsul lucrării, P. Guiraud expune o serie de idei originale şi dă explicaţii noi,
mai bine fundate din punct de vedere istoric, unor locuţiuni mult discutate, de ex. croquer
le marmot (p. 71–72), découvrir le pot (p. 60–63), tailler une bavette (p. 78) şi uneori,
prea rar însă, pune în paralel locuţiuni din limbi diferite (franceză-engleză, p. 17–18,
franceză-latină, p. 30), fără însă a se pronunţa în privinţa monogenezei sau poligenezei
locuţiunilor. Elocventă pentru această atitudine a autorului este afirmaţia de la p. 28, în
care declară că „nu e totdeauna uşor de a stabili sau de a determina originea unor
locuţiuni ca tirer une épine du pied sau rentrer dans sa coquille cu echivalente în limba
latină“.
Important ar fi fost ca măcar asupra originii unor locuţiuni să se fi pronunţat, cu atît
mai mult cu cît problema a format obiectul multor discuţii anterioare.
Cartea lui P. Guiraud suferă de absenţa unor consideraţii teoretice generale, absolut
necesare într-o astfel de lucrare. Lipsită de observaţii de ordin general, lucrarea face
impresia unui repertoriu (şi acela, inevitabil, incomplet) al ciudăţeniilor locuţionale ale
limbii franceze. Din concepţia autorului asupra caracterului „bizar“ al locuţiunilor rezultă
şi opinia sa, falsă după părerea noastră, cel puţin pentru o bună serie de cazuri, că
locuţiunile ocupă un loc marginal în limbă (ideea revine de mai multe ori, de ex. la p. 6–
7, 11, 50, 104 etc.), s-ar putea declara însă, de ex. că locuţiunile faire face, être au
courant de, se mettre en garde contre, prendre note de, tomber d'accord, prendre attitude
etc. trăiesc la marginea limbii normale, cum afirmă, generalizînd, P. Guiraud (p. 11).
Răspunsul este, evident, negativ. De asemenea, nu putem fi de acord cu ideea că
arhaismul este marca aproape a tuturor locuţiunilor (p. 7). Chiar dacă multe locuţiuni
conţin arhaisme de sens sau de conţinut, aceasta nu se poate generaliza; dacă situaţia ar fi
aceasta, cu greu am putea încadra printre locuţiuni construcţii ca: prendre contact, rire au
nez à, avoir en vue, jetter de la poudre aux yeux de quelqu'un.
În al doilea rînd i s-ar putea reproşa autorului că, deşi porneşte de la o definiţie corectă
a locuţiunii (o expresie constituită din unirea mai multor cuvinte care formează o unitate
sintactică şi lexicologică – p. 5), în lucrare ia în consideraţie şi alte unităţi, de ex. expresii
ca: la pomme de discorde, la boite à Pandore, le talon d'Achille (p. 29), la couronne
d'épines (p. 32), proverbe: noblesse oblige, errear ne fait pas compte (p. 43), tant va la
cruche à l'eau (p. 46), replici celebre: qu'allait-il faire dans cette galère? („pourquoi s'est
il lance dans cette affaire?“), vous etes orfèvre, monsieur Josse, se dit de quelqu'un qui
donne un conseil interessé (p. 35) sau simple comparaţii: fier comme un paon, riche
comme Crésus, long comme un jour sans pain (p. 55), clair comme de l'eau de vaisselle
(p. 53), ceea ce poate deruta pe un cititor neavertizat. Conceptul de locuţiune apare astfel
dizolvat în lucrarea lui P. Guiraud.
În fine, şi aceasta nu este o lipsă mai puţin serioasă a lucrării, nu transpare în Les
locutions françaises, interesul pentru cercetările mai noi în domeniul studiat. Faptul este
cu atît mai curios cu cît în celelalte cărţi ale sale sau în articole, P. Guiraud se dovedeşte a
fi bine informat. Pe lîngă faptul că nu aminteşte de lucrări mai vechi (iar cînd face
aceasta, de obicei nu citează cu tot aparatul necesar – v. referirea la Jeanroy, p. 71 şi la
Doutrepont, p. 87) consacrate locuţiunilor limbii franceze (de ex. Lars Lindberg, Les
locutions verbales figées dans la tangue française, Uppsala, 1898; O. G. Renkonen, Sur
l’origine des gallicismes, „Annales Universitatis Turkmenis“, tom. XXIX; Ed. Nicolin,
Les expressions figurées d'origine cynégétique en français, Uppsala, 1906; Ch. A.
Sachehaye, Locutions et composées, „Journal de Psychologie“ XVIII, 1921, articolele lui
L. Foulet apărute în „Romania“, consacrate unor locuţiuni ale limbii franceze etc.), dar nu
ia în consideraţie puncte de vedere noi, structuraliste, referitoare la tratarea locuţiunilor
din lucrările mai recente ale lui L. Zawadowski, Constructions grammaticales et formes
périphrastiques, Krakow, Wroclaw, Warszawa, 1959; E. Benveniste, Les verbes
délocutifs, în „Studia Philologica et litteraria in honorem“; L. Spitzer (p. 57 ş.a.), Bernf
1958; A.J. Greimas, Idiotismes, proverbes, dictons, în „Cahiers de lexicologie“, I, 1960,
p. 47 ş.a.
Aşa cum se prezintă, lucrarea lui P. Guiraud este o carte utilă în care se pot surprinde
multe explicaţii subtile şi serviciile pe care le aduce publicului larg sînt considerabile;
lipseşte însă calitatea de a fi o lucrare de concepţie care să cuprindă analiza problemele
mari, generale, ale locuţiunilor atît de numeroase şi de interesante ale limbii franceze.

(Revista de filologie romanică şi germanică, VII, 1/1963, pp 201–202)

 Poezie aromână cultă

La sfîrşitul anului trecut au apărut două cărţi importante referitoare la aromâni: una
din perspectivă istorică, Chestiunea aromână, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994,
de Max Demeter Peyfuss – de îndepărtată origine aromână – profesor de istorie sud-
dunăreană la Universitatea din Vnoiena, cealaltă – de care ne vom ocupa în rîndurile
următoare – de sorginte poetică. Di nuntru şi-di nafoarâ. Stihuri armâneşti. / Din
năuntru şi din afară. Stihuri aromâne, Cartea Românească, 1994, Bucureşti, de
Matilda Caragiu Marioţeanu. Autoarea este cunoscută în ţară şi peste hotare prin studiile
sale de lingvistică, în special consacrate dialectului natal aromân, în continuarea
tradiţiei instaurate de mari înaintaşi, precum Th. Capidan, Pericle Papahagi şi
Tache Papahagi.
De data aceasta, prin volumul de faţă, Matilda Caragiu Marioţeanu ne propune o
valenţă nouă a sa, lirică. Lingvist şi poet? De ce nu? Este adevărat că nu sînt prea
multe cazuri de acest fel în spaţiul românesc, cu excepţia notabilă a lui Ov.
Densusianu. Provenită dintr-o stirpe cu un puternic filon artistic – fratele, neuitatul actor
Toma Caragiu, sora, Geta Caragiu Gheorghiţă, sculptoriţă, toată familia pasionată de
cîntul vocal – nu este surprinzător că Matilda Caragiu Marioţeanu, zeci de ani profesoară
de lingvistică românească la Universitatea din Bucureşti, ascundea şi un
temperament de poet... Un poet hărăzit cu talent care ni se dezvăluie prin poezii
din care spicuim cîteva versuri-meditaţie: Dzâţemu: cumata di la mardzini / casili di la
mardzini /... / omlu di la mardzini? / A curi mardzini? /A meauă, a tauă, a noastră... /... /
Lumea nu-ari mardzini! // Zicem: bucata de la margine /casele de la margine /... /
omul de la margine? / A cui margine? / A mea, a ta, a noastră... /.../ Lumea nu are margine!
(p. 36-39) sau Ni-u doru di-aumbra fârâ urmâ, / di oara aţea, unâ, / a-Nsirăril'ei / cându
Vinita şi Vgata / si-mpriunâ... // Mi-e dor de umbra fără urmă, / de clipa aceea unică / a
Înserării, cînd Venitul şi Plecatul se-mpreună (p. 16-17). Iată şi alte stihuri alcătuite
exclusiv din verbe grupate lîngă un singur substantiv, cuvîntul, dedicate – se putea
oare altfel la o lingvistă? – forţei vorbelor: Ma vârnu di eali (zvici) nu tal'i, nu dischicâ /
nu sapâ, nu ardi / nu seamnâ / cumu tal'i, cumu dischicâ / cumu sapâ, cumu seamnâ,
cumu vatâmâ / ZBORLU // Dar nici unul din ele (din bice) nu taie, nu despică / nu sapă, nu
arde / nu însemnează / cum taie, cum despică /cum despică, cum însemnează / cum ucide /
CUVÎNTUL (p. 44-45). Nu lipsesc din volum nici tablouri din natură prinse în instantanee
precum: Tu oara di-amurdzitâ / aburu tricutu tu sitâ – / pomlu-i ţearâ asteasâ / fântâna-i f uni
groasâ // La ceasul amurgului / – abur trecut prin sită – pomu-i ceară stinsă / fîntîna-i funie
groasă (p. 26-27).
Cu tonalităţi foarte variate – situate între tandreţe (de ex. versurile de factură
populară pentru fiica sa: Hil'ea-ni, birbicuşa-ni, / zbuldzlu-a meu di neauâ / ocl'iu di
mârdzeauâ / peru di aruseauâ / truplu di luneauâ / boaţi di pirdhyeauâ / Tâni-ni, ţâni mâna-
ni... // Fia-mi, berbecuşa-mi, / bulzul meu de nea / ochiul de mărgea / părul de-arusea / trup de
alunea / voce de turturea – Tine-mi, ţine mîna-mi… (p. 10-11), şi duritate (blestemele „de
şagă“, de ex. cel adresat, cu năduf, soţului plecat în America: Mi cripâ, budza şi-1'i creapâ! /
Cioarâ di-arinâ şi adarâ / S-nu-şi aibâ altâ hâiri! / Pi dinţâ şi-lu vede, lea sor' care însă
sfîrşeşte prin: Şi-l'i agiutâ Dumnidză! // M-a crăpat, buza să-i crape! / sfoară din nisip să
facă! / N-aibă nici o pricopseală! Vedea-1-aş pe dinţi întins, mort, cu faţa în jos / tu, sor'
/... / Să-i ajute Dumnezeu! (p. 108-110). Poezia Matildei Caragiu Marioţeanu revelă o lume
aparte, cea a comunităţii aromâne în care centrul îl reprezintă familia „fumeal'ea“; ea
este alcătuită în jurul unei „mame durute“ (mamă iubitoare, care suferă) „fără pereche în
lume“, cu strămoşi „pachi-strâpachi“, bunic „papu“ şi, neapărat, copii „fumeal'ea“
(acelaşi cuvînt cu cel ce desemnează „familia“!) – ficiorl'i şi featili“. Celălalt pol al casei
este „tatăl armân“, de obicei „păcurar“ (cioban), care-şi lasă regulat satul „hoara“ cu ale
sale turme „cupie“ în „lupta pentru-un loc de iarbă-naltă“, hrana oilor şi a caprelor, avuţia
sa de preţ. Cercul se lărgeşte odată cu glorificarea „gintei“, a „a natului“, identificat
cu limba: Câtu limba armâneascâ aşi va si-arâsunâ / nu cheari-Armânlu! Nu! / Ca
NATLU şi-LIMBA-su UNÂ! // Cât limba armânească aşa o să răsune / nu piere-
armânul! Nu! / Că NAT şi LIMBÃ-s UNA (p. 78-79). Acoperind noţiunile cele mai
importante ale orizontului aromânilor; nu este de mirare că termenii subliniaţi se bucură
de o frecvenţă superioară celorlalte cuvinte. De asemenea este de relevat, pentru
importanţa lor în viaţa de. transhumanţă a aromânilor, mulţimea verbelor de tipul:
trec (muntele), se mută, coboară, se întorc, fug, cură, urcă.
De un patetism reţinut; frumoase versuri sînt închinate demnităţii şi mîndriei
aromânilor „falnici“, dragostei lor pentru pămîntul de baştină, mentalităţii lor
simple şi de bun simţ după care: Nu l'i-u l'eai a omlui / aţeauâ ţi l'i-u deadişi! / Câ
easti lucru datu / aţea ţi eaşti datâ! // Nu-i iei omului / aceea ce i-ai dat-o! / Că este lucru
dat / aceea ce este dată! (p. 14-15). În aceste poezii alimentate de concretul biografic,
viaţa aromânilor, conservatoare, pulsează şi prin obiecte specifice, mai apoetice, dar
cu darul de a închega o atmosferă şi de a contura un „nat“ de ciobani: tende “corturi
păstoreşti”, cârlibana “ciomagul păcurarului aromân”, ghiumele “vase de aramă pentru
apă”, pociu “oală de lut“, bucală “un anumit fel de mîncare de om sărac”, pe lîngă
altele, cunoscute şi în aria dacoromână: caş, tălăngi, vatră, agru, hoceag, caval,
samar... Iar nu în ultimul rînd, traiul zilnic al aromânului transpare din obiceiurile lui
ancestrale, prezente în versuri ca: Trecu muntili, di vali / Armânil'i cu cupiili / ... /
Câ paplu di strâeti / u ştii-aest-adeti; / dininti sta yumarlu – / ncârcatu l'i-easti sâmarlu /
cupia di-oi u duţi / la loclu de la cruţi // Trec muntele, de vale / Armânii cu (ale lor) turme
/... / Că moşul din vechime / ştie cum se cuvine: / înainte e măgarul – / încărcat îi e
samarul, / turma de oi o duce / la locul de la cruce (p. 66-67) sau: Hil'ea-ni /... / Þi nu
şidzuşi ascumtâ, s-ţ-aducâ insusitlu / Ti nu ti-adraşi-nveastâ fârâ si-lu ştii bârbatlu // Fia-
mi / ... / Care nu ai stat ascunsă, să ţi (se) aducă logodnicul / care nu te-ai făcut mireasă fără
să-1 ştii bărbatul (p. 8-9).
 Spre deosebire de alte cărţi de poezie aromână (de ex. antologia intitulată
Carabeu, lăi carabeu. Editura Minerva, Bucureşti, 1985, în totalitate apărută în idiomul
aromân), volumul supus discuţiei – aşa cum s-a putut constata din fragmentele
citate mai sus – este transpus în dacoromâna literară, procedeu care prezintă avantajul că
poeziile pot fi gustate de o sferă mai largă de cititori. Deci, pe lîngă caracterul lor
emoţional în sine, versurile de aici au încă cel puţin două calităţi: pe de o parte, ele
prezintă într-o formulă lirică, principalul dialect românesc din sudul „apei care
uneşte“ – Dunărea – şi, pe de altă parte, dovedesc că fondul comun cu
dacoromâna este practic acelaşi, în ciuda unor diferenţe de „înfăţişare“. „Proba“
prin poezie este mai convingătoare decît ore întregi de teorie!
Se poate afirma că, dacă în 1975 Matilda Caragiu Marioţeanu a dăruit lingvisticii
româneşti un valoros Compendiu de dialectologie română, acum ea ne-a oferit un
autentic „compendiu poetic“ al spiritualităţii aromâne!

P.S. În 1991 „Electrecord“ a difuzat un disc cuprinzînd – într-un număr redus de

exemplare – 30 dintre poeziile conţinute în volum. Nu s-ar putea reedita discul împreună
cu volumul discutat, ca un ansambln? Ar fi o plăcere pentru cititori care s-ar apropia de
aromână citind-o şi ascultînd-o, în graiul ei, pe autoare! Iar pentru studenţii de la
filologie, discul ar putea juca un rol didactic! Poate cineva din Ministerul Culturii ia în
consideraţie această sugestie şi o pune în aplicare...

(România literară, 7 / 1995, 1 martie, p. 5)

 La o reeditare

Destul de rar se întîmplă ca o lucrare de lingvistică să fie reeditată, evident, cu

excepţia unor dicţionare uzuale, de obicei bilingve. Dar cînd apare din nou o carte de
lingvistică ea trebuie salutată cum se cuvine. Cu atît mai mult cu cît reeditarea se face nu
după zeci de ani, ci după numai patru, cum este cazul cu Dicţionarul de ştiinţe ale limbii
(pentru economie de spaţiu îl vom indica mai departe prin D), publicat pentru prima dată
la Editura Ştiinţifică în 1997, epuizat repede şi retipărit în 2001 la Editura Nemira.
Această nouă ediţie, impresionantă încă de la prima vedere prin cele peste 500 de pagini
ale sale, ne prilejuieşte cîteva reflecţii.
Colectivul de autoare – toate membre ale Catedrei de limba română a Facultăţii de
Litere (Bucureşti) şi anume Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-
Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan – a rămas acelaşi şi s-a dovedit a
fi format o echipă; aceasta explică omogenitatea în – totuşi! – diversitatea atît de
accentuată a diferitelor articole.
Acest dicţionar novator prin scopurile propuse şi, mai ales, prin ducerea lor la bun
sfîrşit n-a avut nici tradiţie şi nici predecesori. Ceea ce s-a mai scris în domeniu a fost
extrem de redus şi cu prea puţine note de modernitate şi de internaţionalitate precum
dicţionarul de faţă. Marele merit al D-ului, este că, pe lîngă articolele privitoare la
disciplinele clasice ale limbii, a pus un accent deosebit, pe de o parte, pe ramurile noi ale
lingvisticii ca şi pe metodele moderne de cercetare şi, pe de altă parte, pe o serie de
sectoare de graniţă, la intersecţia a diferite ştiinţe în relaţie cu lingvistica, de ex.
sociolingvistica, etnolingvistica, psiholingvistica, lingvistica matematică,
neurolingvistica, toate elaborate cu multă atenţie. Uneori chiar s-au surprins specialităţi
„în curs de constituire“ ca de ex. frazeologia! Acestea toate dau D-ului un aer de
prospeţime şi înfăţişează o imagine extrem de largă asupra lingvisticii de azi.
La fiecare „intrare“ nu se dau în D, ca în dicţionarele obişnuite, numai definiţii
(riguroase) ci se fac adevărate analize ale conceptului respectiv, articolele devenind astfel
mici concentrate de lingvistică. De asemenea trebuie specificat că unele articole
reprezintă, de fapt, succinte studii de ex. limbaj, lexicon, gramatică, sem, tranzitiv.
Aproape fiecare articol este însoţit de ilustrări adecvate alese cu deosebită grijă din cei
mai de seamă scriitori... Celui care consultă D-ul nu-i va scăpa elementul estetic de bună
calitate care îl întîmpină în special la articolele de poetică, de stilistică, de naratologie etc.
Socotim, de asemenea, că este de reliefat că informaţiile din articole nu se mărginesc la
textul propriu-zis al articolului X: dacă cititorul vrea să-şi lărgească sfera noţiunilor, el
poate merge mai departe consultînd şi trimiterile aflate la sfîrşitul articolelor. Un singur
ex., la metodă se trimete la analitic; analiză; (metodă) comparativ-istorică; (Gramatică)
generativă; lingvistică matematică; model; modelare; pragmatică; sintetic;
structuralism. Prin lectura acestui conglomerat de texte cel ce consultă D va căpăta
multiple cunoştinţe despre metodă! La unele articole se face, în plus, „istoricul“ noţiunii
respective, de ex. la performanţă se începe prin a se preciza că este un concept introdus
de N. Chomsky, la performativ că acest termen îi aparţine lui J. L. Austin. Considerăm
însă că numai citarea celui care a introdus o nouă noţiune lingvistică nu este suficient
dacă nu se indică unde şi cînd s-a întîmplat aşa ceva. Dacă la Austin lucrurile par simple
pentru că la Bibliografia de la sfîrşitul volumului nu este menţionată decît o singură carte
a sa, la Chomsky nu este prea uşor de detectat în care dintre cele 7 lucrări ale autorului
american – prezente în Bibliografie – apare, pentru prima dată, noul concept. La fel, la E.
Coşeriu, frecvent amintit, înregistrat la Bibliografie cu nu mai puţin de 12 lucrări, este
aproape imposibil de înţeles în care anume a expus o anumită teorie. Normal ar fi fost să
se procedeze, constant, ca la complementizare, dicţionar, fond, insulă, unde numele
autorilor apar însoţite de anul apariţiei volumului în speţă. În alte situaţii nici măcar nu se
aminteşte de cel care a pus în circulaţie o anumită noţiune. Astfel, la prefixoid şi la
sufixoid nu există nicăieri numele lui B. Migliorini, care a discutat, primul, despre aceşti
formanţi în lucrări din 1931 şi din 1951. Evident, la „indice“ degeaba căutăm numele
cunoscutului lingvist italian! Uneori se întîmplă însă ca unele nume să apară în articole,
de ex. la glosematică este citat V. Brøndal, dar la Bibliografie – nici urmă de acest
reprezentant de frunte al Şcolii lingvistice de la Copenhaga. La fel, dintre lingviştii
autohtoni, J. Byck, amintit la fond, nu figurează în Bibliografie. Un caz ceva mai curios
apare la semantică: L. Şăineanu, despre Semasiologia (1887) căruia C. Tagliavini afirma
că este „la prima monografia generale sulla semantica di una lingua romanza“ (Le origine
delle lingue romanze, ed. a 6-a, Bologna, 1969, p. 45), este citat după M. Bréal (1897)
deşi ordinea cronologică ar fi cerut inversarea! În toate aceste situaţii considerăm că ar fi
trebuit ceva mai multă atenţie; procedîndu-se peste tot la fel, nu s-ar fi putut aduce acestui
D – altfel indispensabil instrument de lucru – reproşul de inconsecvenţă...
Oricum, această vastă sinteză terminologică este un mijloc de informaţie nu doar
pentru specialişti ci şi pentru persoanele cultivate din alte domenii dar care au interesul şi
curiozitatea de a şti mai mult şi din aria lingvisticii. Adevărul este că D-ul, indiferent la
orice pagină ar fi deschis, reprezintă o mină de cunoştinţă din care poate învăţa oricine
ceva nou – chiar şi specialiştii în lingvistică ce vor să recunoască cu sinceritate că nu se
pot pricepe, în egală măsură, la toate ramificaţiile de azi ale lingvisticii. Pe bună dreptate,
tocmai pentru a-l îmbogăţi şi a-l aduce la zi, în ediţia a doua autoarele au adăugat un
număr de 140 de articole. Printre acestea observăm că se numără şi unele scăpări din
prima ediţie, cum ar fi noţiuni destul de bine cunoscute mai de mult precum xenism,
etnonim, fond, vocabularul fundamental, deraiere lexicală. Acest din urmă fenomen
lingvistic a fost cercetat de Al. Graur şi de I. Iordan şi este prezent în unele opere literare.
Dintre autorii de azi, Paul Goma excelează în formaţii lexicale bazate pe „deraiere“ şi nu
numai. Nu ştim cît se ştie că P. Goma şi-a adunat creaţiile lingvistice proprii dintr-un
Dicţionar în mai multe volume (needitat). În D, cele mai numeroase intrări aparţin însă,
aşa cum se cuvine, unor noţiuni (mai) recente, de ex. anisocronie-isocronie, anominaţie,
antistaxă, circumlocuţiune, concatenaţie, co-text, naratar, narator, sinafie, transferastic
etc. etc. De observat că aceste noi articole sînt tratate îndeobşte cu deosebită grijă, ceea ce
nu ne scuteşte ca la unele să avem nedumeriri, de ex. la tabù nu înţelegem de ce, printre
cei care s-au ocupat, la noi, de acest fenomen lingvistic de mult cunoscut şi cercetat dar
care continuă să intereseze pe contemporanii noştri (v., de ex., Matilda Caragiu
Marioţeanu, care a scris Tabuul – cauză a schimbării lingvistice: arom. ţalu în SCL, 1-4,
1997, pp. 71-74) nu a fost citat şi I. A. Candrea care, de altfel, nu apare deloc la
Bibliografie deşi serviciile făcute limbii române prin operele sale, pe diverse planuri, au
fost enorme! De asemenea, în acelaşi capitol este greu să ne lăsăm convinşi că
„patrulaterul roşu“, “o asociaţie din anii '90, a patru partide politice româneşti de
orientare de stînga” este un caz evident de tabù!
Credem că listei de noi intrări ar fi trebuit să i se adauge şi alte cuvinte din aria
lingvisticii care figurează în interiorul unor articole dar nu au statut de articole de sine
stătătoare sau, măcar, de trimiteri. Este cazul lui incluziune, înglobat în corpul articolului
hiponim, la fel lingua franca prezent în sabir, guvernor şi guvernat în articolul caz,
supracompus în compus etc. O sintagmă mult utilizată după Revoluţia din Decembrie
despre limbajul din vremea totalitarismului – căreia i s-au consacrat numeroase articole şi
cel puţin un simpozion – este limba de lemn, care considerăm că neapărat trebuia să
figureze în D.
Noua ediţie a D-ului cuprinde o substanţială „remaniere“ şi la capitolul „sensuri noi“
la articolele existente în ediţia primă precum acord, anaforă, diastratic, macrostructură,
stare etc. Credem însă că chiar o seamă dintre noile intrări ar trebui să fie îmbogăţite, de
ex. la insulă s-a adăugat, în ediţia a II-a, pe lîngă accepţia din gramatica generativă,
sensul de Insulă lingvistică, semnificaţie aplicabilă şi limbii române dar socotim că, în
afară de izolarea geografică inclusă în acest concept s-ar cuveni să fie prezentă şi izolarea
culturală. Dacă prima nu poate fi schimbată, a doua este supusă modificării; aici exemplul
limbii române este edificator: separată de celelalte limbi romanice şi geografic şi cultural,
din sec. XVII-lea, al XVIII-lea – în special prin Stolnicul Cantacuzino şi D. Cantemir – s-
au reluat legăturile cu limbile şi culturile romanice apusene şi, astfel ne-am „integrat“ în
Europa. De asemenea, nu ar fi lipsit de interes să se adauge la articolul trunchiere rolul
jucat de aceasta în formaţiile moderne de cuvinte (v. Mioara Avram, Compuse de tip
tematic în presa actuală în „Studia Universitatis Babeş Bolyai – Philologia“, XLII, 4,
1997) unde se exemplifică, printre altele, cu alconaut alcătuit din alco-, trunchiat din
alcool. Un ex.: directocrat (din directo-, provenit din director), creaţie a analistului
politic Andrei Cornea, cum am menţionat în Dicţionarul de cuvinte recente 2, p. 7.
Între prima şi a doua ediţie există şi o deosebire de cu totul alt ordin: în prima ediţie
unele articole erau scrise pe două coloane, ca în general în dicţionare, iar altele pe tot latul
paginii. Primele articole cuprindeau noţiuni lingvistice cu caracter specific iar cele
dispuse pe lat reprezentau noţiuni cu cel mai înalt grad de generalizare. În ediţia de faţă
toate articolele sînt prezentate pe două coloane şi considerăm că este o inovaţie binevenită
cu atît mai mult cu cît nu de puţine ori ne-am întrebat, consultînd prima ediţie, de ce
termenul X nu intră în categoria 1 cînd el era trecut în categoria 2. Cum „linia“ de
demarcare dintre cele două categorii nu este deloc uşor de trasat, iar gradele de diferenţă
sînt foarte subtile, degradeurile dintre ele extrem de transparente, reducerea la un numitor
comun a echivalat, de fapt, cu eliminarea unor elemente absolut subiective care nu-şi
aveau loc într-o operă ştiinţifică de anvergura acestui D. Pentru a nu mai aminti şi de
uşurarea operaţiunilor de tehnoredactare!
D. este o lucrare de referinţă care îngemănează calităţile unui manual cu ale unei
enciclopedii. Credem că după epuizarea celei de a doua ediţii, Editura Nemira ar trebui să
ia iniţiativa traducerii D-ului într-o limbă de largă circulaţie, sugestie exprimată în revista
noastră cînd, în urmă cu patru ani, am prezentat prima ediţie a volumului supus discuţiei
acum. Ţinuta acestui D., veridic „portret“ al evoluţiei lingvisticii pînă în stadiul actual –
odată remediate lipsurile semnalate – o impune!

(România literară, 26 / 2002, 3 iulie, p. 4)

 Un dicţionar ceh al scriitorilor români

Nu, nu este vorba de un dicţionar românesc al scriitorilor români ci de unul elaborat în

Cehia, calificat undeva de principala sa autoare, Libuše Valentová (L.V.) drept un
dicţionar „mic al unei literaturi mari“, referindu-se prin „mic“ la caracterul redus al
Dicţionarului scriitorilor români (Praga, 2001) şi prin „mare“ la valoarea literaturii
române. Libuše Valentová, cunoscută cititorilor revistei noastre ca fiind corespondenta
„României literare“ în Cehia, este profesoară la secţia de română a Institutului de Studii
Romanistice al Universităţii din Praga şi secretara activei Asociaţii Cehia-România. În
toate aceste ipostaze, L.V. se evidenţiază ca o neobosită propagatoare a literaturii şi a
culturii române în ţara sa.
Notele de mai jos sînt simple însemnări tardive (am tot aşteptat să apară vreo recenzie
propriu-zisă din partea celor direct interesaţi dar, dacă nu mă înşel, în afară de o
prezentare a dicţionarului făcută de L.V. în nr. 3 din 2002 din revista noastră, de un
dialog tot cu L.V. în „22“ nr. 5 din acelaşi an ca şi de o scurtă ştire în „Observator
cultural“, nu am mai întîlnit altceva), care nu vin din partea unui specialist întru ale
literaturii şi nici din partea unui slavist. Am pornit însă de la credinţa că nici un umanist,
astăzi, cînd este atîta „foame“ de instrumente de lucru, nu poate rămîne indiferent în faţa
unui Dicţionar al scriitorilor români redactat în străinătate. De fapt, titlul acesta este
numai traducerea celui real, Slovník Rumunských spisovatelŭ (SRS), dicţionar apărut la
sfîrşitul anului 2001 la prestigioasa Editură Libri din Praga. Istoria acestui dicţionar a
început acum mai bine de 20 de ani (ţinînd seama de anii de lucru, premergători
apariţiei): în 1984 s-a publicat, la Editura Odeon, dedicată special literaturilor străine,
Slovník spisovatelŭ – Rumunsko, elaborat de un mic colectiv de 4 persoane (printre care şi
L.V.) condus de profesoara de română Marie Kavkova, cunoscută la noi din anii ’50, cînd
era o inimoasă ataşată culturală a ţării sale. Acest prim dicţionar ceh al scriitorilor români,
la rîndul său de mult epuizat, trebuia înlocuit cu altul care, în mod firesc, urma să aducă
punctul de vedere şi să exprime sensibilitatea generaţiei următoare. Astfel, în timpul
record de 3 ani, L.V. a redactat aproape în întregime noul dicţionar al scriitorilor români
ajutată, în ultimele luni, de trei colaboratori: Jiři Našinec a scris o serie de articole despre
literaţi din sec. al XX-lea, iar Vitalie Ciobanu şi Vasile Gârneţ au elaborat articole despre
scriitori din Basarabia. În anii de lucru L.V. a făcut mai multe călătorii de studii la
Bucureşti, unde a căpătat sprijinul unor colegi români, mai ales dintre cercetătorii de la
Institutul G. Călinescu, şi anume Dorina Grăsoiu, Magdalena Popescu, Iordan Datcu şi
Andrei Nestorescu.
Dicţionarul, cu o frumoasă copertă străjuită de tricolorul românesc stilizat, are 260 de
pagini dintre care primele 32 conţin două studii introductive. Primul, datorat
coordonatoarei dicţionarului, face o trecere în revistă a evoluţiei scrisului românesc
începînd de la textele din epoca veche şi pînă la generaţia „nouăzeciştilor“, iar al doilea,
semnat de V. Ciobanu, se opreşte asupra destinului complicat al literaturii româneşti din
Basarabia. Dicţionarul propriu-zis cuprinde un număr de 310 de articole care încep cu
Gabriela Adameşteanu şi sfîrşesc cu Vlad Zografi, admirabili exponenţi a două generaţii
de scriitori români. Avînd un ţel primordial informativ, fiecare articol cuprinde
elementele de bază ale vieţii ca şi, în principiu, totalitatea titlurilor scriitorului respectiv
şi, în rîndul al doilea, atitudini critice iar, cînd autorul respectiv a format obiectul unor
cercetări literare cuvenitele referinţe bibliografice. Cu obiectivitatea necesară unei
asemenea lucrări ştiinţifice, autorii s-au străduit să facă să figureze în dicţionar
personalităţile literare de vîrf ale tuturor epocilor din trecut, acordînd un spaţiu privilegiat
perioadei actuale.
Printre calităţile, nu puţine, ale acestui dicţionar, trei aspecte ne-au atras atenţia
îndeosebi: prezenţa scriitorilor români aflaţi, acum sau mai de mult, în exil, prezenţa
literaturii din Basarabia şi prezenţa tinerilor scriitori. Evident că, din motive detestabile
din trecutul nostru dominat de totalitarism de pînă la Revoluţia din decembrie 1989,
despre prima categorie nu putea fi vorba în ediţia din 1984 a dicţionarului. În articolul
publicat în „România literară“ în nr. 3 din 2002, L.V. îşi aminteşte că formula consacrată
utilizată de Ambasada RSR de la Praga despre scriitorii „fugiţi, rămaşi“, era „nu mai e
scriitor român“, ca şi cum această nobilă însuşire se putea „pierde“ cînd cineva se afla în
afara graniţelor sau i s-ar fi putut retrage! În SRS ne întîmpină numeroase articole
dedicate scriitorilor români din exil precum Ion Caraion, E. M. Cioran, Mircea Eliade,
Paul Goma, Eugen Ionescu, Virgil Ierunca, Mircea Iorgulescu, Monica Lovinescu,
Gabriela Melinescu, Bujor Nedelcovici, Ion Negoiţescu, Dorin Tudoran, Mihai Ursachi,
Matei Vişniec etc. Evident că numărul lor este mult mai mare (astfel ar fi putut figura aici
şi alţi literaţi semnificativi precum Celan, Dumitru Radu Popa, Bazil Munteanu, Lucian
Raicu, Al. Papilian – în Dicţionarul discutat apare însă un articol închinat bunicului său,
doctorul-scriitor Victor Papilian) dar, din fericire, avem acum pe lîngă o serie de lucrări
datorate lui Cornel Ungureanu, Nicolae Florescu, Mircea Popa – volumul Evei Behring,
Rumänische Schriftsteller im Exil. 1945-1989 apărut în limba română la sfîrşitul anului
2001 şi, în original, la Stuttgart în 2002. Un spaţiu relativ mare este acordat, perfect
justificat, scriitorilor basarabeni (39 de articole din totalul de 310); aflăm, astfel, date
importante despre scriitori preţuiţi nu numai în Basarabia, ca de ex. poeţii G. Vieru, V.
Leviţchi, prozatorii I. Druţă, V. Vasilache sau criticii şi istoricii literari M. Cimpoi, V.
Coroban. De asemenea, numărul mare de articole consacrat tinerilor scriitori este
îndreptăţit cu prisosinţă. Apar astfel unii pentru prima dată într-un dicţionar! – scriitori şi
critici din ultimele generaţii ca Mircea Cărtărescu, Ioan Groşan, Florin Iaru, Dan C.
Mihăilescu, Irina Nechit, Monica Spiridon, Vlad Zografi. După gustul nostru lista (încă)
tinerilor s-ar fi putut lărgi – deşi ştim că spaţiul tipografic a fost drămuit – cu Adriana
Bittel, Mariana Marin, Denisa Comănescu, Marta Petreu aşa cum, din literatura şi critica
actuală nu credem că ar fi trebuit să lipsească C. Tonegaru, I. D. Sârbu, Iordan Chimet
sau Cornelia Ştefănescu, iar din cea veche – Coresi. Sigur, aici intervine factorul
subiectiv dar nu credem că aceştia ar putea fi socotiţi mai prejos decît, de ex., Horia
Bădescu, N. Davidescu sau Elena Farago... Cum s-ar mai putea căpăta spaţiu pentru o
viitoare ediţie? Poate printr-o restrîngere a textului acordat unor scriitori, de ex. articolul
despre D. Matcovschi este mai mare decît cele consacrate lui Adrian Marino sau lui
Mircea Martin, cel al lui Ştefan Petică conţine mai multe rînduri decît al lui Cezar
Ivănescu, la fel în cazul Leonidei Lari faţă de Alexandru Ivasiuc, al lui G. Meniuc în
raport cu Augustin Buzura, al lui H. Bonciu faţă de Emil Botta etc. În general, cu cît un
scriitor a publicat mai mult, cu atît i se dă un spaţiu mai mare deşi se ştie bine că nu toate
lucrările pot avea o valoare egală. Sugerăm autorilor să aplice aici o selecţie (mai) strictă
alegîndu-se operele definitorii pentru fiecare (ceea ce, trebuie recunoscut, nu este tocmai
uşor...). În plus, considerăm că titlurile apărute într-o limbă de circulaţie internaţională nu
ar mai avea nevoie să fie traduse, de ex.: Cioran, Exercices d’admiration sau D.
Ţepeneag, Roman de gare. De asemenea, pentru a cîştiga spaţiu, poate că s-ar putea
renunţa la menţionarea numelor avute la naştere de unii scriitori (Ion Dobre, numele real
al lui Nichifor Crainic) sau la indicarea pseudonimelor altora (Cornel Barborică a scris şi
sub pseudonimul Andrei Severin), ca şi la traducerile efectuate de unii dintre autori.
Socotim a fi foarte bună iniţiativa de a se prezenta succint şi critic unele curente
literare, de ex. gîndirismul, semănătorismul, simbolismul, literatura de avangardă. De
asemenea trebuie spus un cuvînt de laudă pentru informaţia „la zi“ a autorilor articolelor.
Apărut în 2001, SRS conţine titluri din ultimii doi ani, 1999 şi 2000 (la Eminescu,
volumul Dulcea mea doamnă, 2000, sau M. Cimpoi, Mă topesc în flăcări, 1999, la Emilia
Galaicu-Păun, Poezia după poezie, 1999, la Horia Vintilă, A murit un sfînt, 2000, la
Ileana Mălăncioiu, Linia vieţii, 1999, la C. Ţoiu, Barbarius, 2000, la V. Zografi, Viitorul
e maculatură, 1999, sau chiar din 2001, anul apariţiei dicţionarului ceh, de ex. volumul
Cine sînt eu de Ana Blandiana. Efortul de precizie şi de actualizare a datelor este absolut
remarcabil.
Extrem de rar am observat unele lipsuri sau inadvertenţe în Dicţionar, de ex. Ov. S.
Crohmălniceanu a fost profesor la Universitatea Bucureşti cu două decenii înainte de anul
1967 care apare în SRS; unii autori nu sînt trecuţi strict alfabetic, de ex. Nechit este
înregistrată după Negrici şi Negruzzi; la Ionel Teodoreanu este omis din lista cărţilor sale
romanul Crăciunul de la Silvestri (1934) (rămînînd în spiritul criteriului „totalităţii“
operei adoptat în SRS); la Sorin Titel se notează ca an al apariţiei romanului Lunga
călătorie a prizonierului, 1972, în timp ce în Dicţionarul esenţial al scriitorilor români
(2000) este indicat anul real, 1971. Evident însă că astfel de amănunte, pe lîngă faptul că
sînt inerente într-un asemenea Dicţionar, sînt, poate, discutabile şi nu pot întuneca în nici
un fel calitatea sa cu totul deosebită.
Excelentul Dicţionar alcătuit sub conducerea şi, mai ales, ivit aproape în întregime din
intensa muncă personală a profesoarei Libuše Valentová, se impune prin informaţie, prin
rigoare, prin efortul de a sintetiza şi reprezintă un model de urmat. Cum prezenţa
scriitorilor români în dicţionarele din alte ţări este (extrem de) redusă, n-ar fi necesar să se
elaboreze în România un dicţionar al scriitorilor români, concis dar reprezentativ, care să
fie tradus în limbile de mare circulaţie şi, apoi, să fie difuzat în străinătate prin librării dar,
poate, să fie chiar oferit unor mari biblioteci străine şi unor Universităţi, unde se predă
limba şi literatura română. Un asemenea instrument de lucru care ar avea datoria de a
informa corect pe cei dornici să ştie ce se petrece în literatura românească ar putea atrage
şi o parte, cultivată, a publicului zis „larg“. Am cere prea mult ca această idee să fie luată
în consideraţie de Uniunea Scriitorilor, de Academia Română sau de alte foruri
competente, nu în ultimul rînd de Ministerul Culturii? Este mai mult ca sigur că o lucrare
precum un dicţionar de scriitori români (eventual şi o scurtă istorie a literaturii române)
conceput special pentru străini ar aduce nebănuite servicii cunoaşterii culturii noastre în
lume.

(România literară, 15/2003, p. 6)

 Pe marginea unui excelent dicţionar român-polon

Numai cine s-a ocupat de lexic şi a lucrat măcar la un glosar sau, cu atât mai mult, la
un dicţionar, poate să aprecieze, în cunoştinţă de cauză, migala, acribia, într-un singur
cuvânt, m u n c a nu îndeajuns de preţuită pe care o depune cel care, chiar şi o singură
dată în viaţă, redactează un tip de lucrare lexicografică. Aceasta presupune, de la bun
început un devotament fără limite al specialistului pentru „obiectul” activităţii
lexicografice – c u v â n t u l – în încercarea sa de a elabora norme riguroase conform
cărora „să clădească” un mai mic sau mai mare „monument” al unei limbi…Începând de
la glosare sau de la minuscule dicţionare „de buzunar”, de obicei bilingve, sau de la
dicţionare pentru uz şcolar etc., toate impun un imens volum de lucru în ceea ce priveşte
stabilirea concepţiei dicţionarului, a principiilor care-l guvernează, a dimensiunilor
viitoarei opere lexicografice, apoi referitor la strângerea materialului şi, în fine, la
elaborarea propriu-zisă a fiecărui cuvânt-titlu. Şi aceasta cu atât mai mult când este vorba
de un dicţionar de ţinută ştiinţifică. Reflecţiile de mai sus ne-au fost prilejuite de apariţia,
la Cracovia, a unui masiv volum de 990 de pagini denumit Marele dicţionar român-polon
(în original, Wielki slownik rumunsko-polski) de Halina Mirska Lasota şi Joanna
Porawska; acesta este un minunat exemplu de ceea ce înseamnă un foarte serios dicţionar
bilingv publicat în remarcabile condiţii grafice, pe o hârtie de calitate, cu o legătură
rezistentă, aşa cum se cuvine unui dicţionar ce, cu siguranţă, va fi des nu numai răsfoit, ci
consultat cu încredere. Mai departe vom folosi pentru dicţionarul supus discuţiei în acest
articol sigla M d r-p.
Deşi istoricul dicţionarelor reciproce între limbile ro,ână şi polonăromâno-polone nu
este de loc prea bogat, istoria lor este destul de veche – ele fiind iniţiate dinaintea celui de
al doilea război mondiale – şi, mai ales, destul de sinuoasă.! Despre unele dintre
tratativele duse pentru pentru ne aminteşte ilustrul nostru profesor Iorgu Iordan în
Memoriile sale. Aici, în volumul al III-la – în capitolul al VII-lea, intitulat La Academie –
autorul relatează despre un turneu mai îndelungat al său – în calitate de vicepreşedinte al
Academiei Române – pentru a stabili relaţii cu Instituţii similare din străinătate cu ţelul de
a stabili o serie de contacte pentru colaborare în probleme comune. Astfel, printre alte
ţări, Domnia Sa a întreprins, în anul menţionat mai sus, o călătorie în Polonia, la
Varşovia: „Din R.D. Germană am plecat, în continuarea misiunii, la Varşovia, cu acelaşi
scop, adică încheierea unei convenţii cu Academia de Ştiinţe a R.P. Polone. Şi aici
problema de căpetenie a fost elaborarea unui dicţionar român-polon şi polon-român
(sublinierea noastră), la care s-au adăugat schimburile de cercetători şi de publicaţii” (pp.
156-7). În voiajul său în ţara vecină Iorgu Iordan a avut drept ghid pe o fostă studentă
poloneză a Facultăţii de Filologie din Bucureşti, Irena Haraszimowicz, specializată în
literatura română (şi-a dat teza de doctorat la literatură cu profesorul O. Crohmălniceanu).
La Varşovia se afla şi o altă fostă studentă la Bucureşti, Halina Mirska, specializată în
lingvistică. Ambele fuseseră colege de an, dar drumurile lor s-au despărţit în Polonia
tocmai din cauza specializării lor. Halina Mirska a fost atrasă de cercetările lingvistice şi
era doctorandă a profesorului Alexandru Graur cu o teză intitulată Aspectul verbal în
limba română (pe baza comparaţiei între limba polonă şi limba română), susţinută ceva
mai târziu, în 1974. La Varşovia, Halina Mirska preda cu bune rezultate limba română la
Universitate şi, în acelaşi timp era responsabilă la Agenţia Polonă de Presă (PAP) pentru
întregul sector ziaristic din sud-estul Europei, sarcină extrem de dificilă, de care, de
asemenea, s-a achitat în mod impecabil, aşa cum am constatat personal în 1959 când am
vizitat-o de câteva ori la PAP şi am văzut nu numai cu cât profesionalism acţiona ci şi cât
era de respectată şi de apreciată ca „şef”. Despre istoria ulterioară a dicţionarului am aflat
din articolul „Text cultural” scris de Joanna Porawska care predă cu asiduitate limba
română de ani de zile la celebra, nu numai prin vechime, Universitate Jagelonă din
Cracovia. Ca urmare a acordului între Academia Română şi Academia Polonă de Ştiinţe
(PAN) a apărut la Varşovia, în 1970, primul Dicţionar român-polon – Slownik rumunsko-
polski, 703 p., sub redacţia prof. dr. Jan Reychman, care, după cum afirmaţia Halina
Mirska, era specialist în maghiară şi nu ştia româna, drept care a fost finisat de dr.
A.Weinsberg; acesta este şi autorul Schiţei de gramatică a limbii române – Zarys
gramatyki jezyka rumunskieg – pe care o conţinea dicţionarul. Acest dicţionar s-a bazat
pe un material lingvistic de dinainte de 1955 şi anume pe Dicţionarul limnbii române
literare contemporane(1955-1959) şi pe Dicţionarul limbii române moderne (1958).
În ceea ce priveşte dicţionarul corespunzătorolar, cel polon-român credem că trebuie
amintit aici despre vechiul manuscris al unui dicţionar polon-român redactat de un
eminent specialist polonez, cu excelente cunoştinţe de română, Stanislaw Lukasik (1897-
1962) care, terminat probabil înainte de al doilea război mondial, nu a văzut lumina
tiparului şi a fost depus în arhiva Academiei Polone de Ştiinţe din Cracovia. St. Lukasik
era profesor la aceeaşi Universitatea Jagelonă şi a scris o monumentală lucrare Pologne et
Roumanie. Aux confins des deux peuples et des deux langues, Paris-Varşovia- Cracovia,
1938, neîntrecută nici până azi. Revenind la situaţia din ţara noastră unde urma să se
lucreze dicţionarul polon-român prin efortul cercetătorilor din Institutul de lingvistică din
Bucureşti, trebuie spus că acesta a avut aceeaşi tristă soartă: nu s-a mai publicat deşi se
pare că prima sa versiune a fost terminată relativ recent, prin anul 2000 de un singur
lexicograf care, însă, nu a mai avut puterea, poate nici interesul, să se lupte pentru el, cel
puţin după cele mărturisite de Halina Mirska în ultima ei vizită în România în 2005…
Este adevărat că, între timp, au apărut două dicţionare de mici dimensiuni, la care a
colaborat, din partea românească, remarcabilul cunoscător al limbii polone, clasicistul
Vladimir Iliescu, iar din partea poloneză, Zdzislaw Skarzynski, renumit lexicograf. În
1977 s-a publicat un dicţionar tehnic bilingv iar în 1980 a apărut la Bucureşti un
Dicţionar polono-român de mici dimensiuni elaborat de Anda Mareş şi Nicolae Mareş.
Între timp, la comanda editurii Wiedza Powszechna, Halina Mirska, specialistă de o
rară eficienţă, s-a apucat relativ repede de munca la un nou dicţionar român-polon care,
deşi era o operă lexicografică de mari proporţii şi a fost parţial redactat în timpul convenit
cu editura, nu a fost niciodată publicat, ne explică Joanna Porawska în articolul său
Identitatea, la p. 291, probabil dată fiind schimbarea situaţiei economice a editurilor de
după 1989. Oricum, dicţionarul început de Halina Mirska nu este o continuare sau o
versiune a dicţionarului din 1970. A fost o muncă independentă, materialul de bază fiind
furnizat de DEX (1975, 1996) şi de numeroase alte dicţionare româneşti publicate mai
târziu (dicţionare de neologisme, de sinonime, sau reprezentând diverse specialităţi) plus
exemple excerptate din presă. Joanna Porawska de acord cu Halina Mirska, a luat
hotărârea de a-l actualiza (un singur exemplu îl constitue utilizarea, în ultima fază a
redactării, a Noului dicţionar universal al limbii române de I.Oprea, C. G. Panfil, R.Radu,
V. Zăstroiu, Chişinău. 2006) şi de a-l duce la bun sfârşit, de data aceasta „la două mâini”
ceea ce s-a şi întâmplat până în 2006 când Halina Mirska s-a stins din viaţă la 76 de ani.
Joanna Porawska nu numai că nu a renunţat, ci a continuat lucrul la dicţionar cu
minuţiozitatea-i specifică şi a reuşit să-l încheie în anul 2009, nu cu puţine sacrificii.
Activitatea sa, a constat, în principal, cel puţin în fazele de început, în reorganizarea şi
sistematizarea întregului material lexical adunat anterior dar, mai ales, adus la zi. Acesta
într-un fel, era „datat” deoarece reflecta limba română de acum aproximativ 20 de ani iar
Joanna Porawska a făcut un efort considerabil pentru a îmbogăţi vocabularul pentru în M
d p-r, ajungându-se la numărul de „aproximativ 45000 de cuvinte-titlu (intrări) şi de
câteva ori mai multe sensuri şi exemple (împreună aproximativ 200.000)” (v. Porawska,
Cuvântul introductiv la M d r-p, p. XIII, v. şi Marele Dicţionar în MI nr. 10, octombrie
2010, p. 54). Astfel, evident, s-au adăugat la foarte multe lexeme. unele noi accepţii
achiziţionate în ultima vreme, fie prin împrumut, fie prin dezvoltări proprii limbilor
română şi polonă. De asemenea Joanna Porawska a trebuit să facă faţă unor numeroase
cerinţe de ordin strict tehnic-redacţional deoarece se edita un dicţionar în limba română
într-o ţară unde nu existau nici redactori şi nici corectori cunoscători ai limbii române. În
aceste condiţii nu exclusiv partea lexicografică şi de minuţioasă corectură (în fazele
precedente Halina Mirska a făcut nu mai puţin de 5 corecturi sucesive!) i-a incumbat
acum unicii autoare, ci şi cea propriu-zis tehnică (v. Porawska, Problemele elaborării p.
295) Aici şi lectora de română de la Universitatea din Cracovia, dr. Gabriela Gavril
Antonesei, a jucat un mare rol, Domnia Sa verificând, în ultima fază, totalitatea
materialului românesc
Cum am o anumită experienţă în privinţa elaborării de dicţionare – pe care am
început-o acum 64 de ani prin redactarea la Dicţionarul Academiei din anul 1949 şi am
sfârşit-o prin publicarea ediţiei a treia din DCR apărut în anul în curs, în 2013; noua ediţie
este mult îmbogăţită în raport cu primele două (ca volum, ediţia a treia reprezintă dublul
ediţiei a doua) – cred că pot constata, în calitate de lexicograf, cu deosebită plăcere, că în
cazul de care ne ocupăm aici, dicţionarul român-polon s-a realizat în cele mai bune
condiţii. Opera iniţiată, cu mult entuziasm, cu nenumăraţi ani în urmă de regretata H.
Mirska Lasota – a fost continuată exemplar, cu aceeaşi râvnă, de inimoasa profesoară
Joanna Porawska care se auto-numeşte în M d r-p, cu o modestie ce-i face cinste, simplu
co-autoare. Aceasta s-a născut, amănunt poate semnificativ, oricum, demn de relevat, în
orăşelul Wadowice, acelaşi cu locul de naştere al viitorului Papă, cel care, devenise
episcop la Cracovia în anul 1958 când, din luna septembrie, am avut şi eu fericitul
privilegiu de a mă afla în acest încântător oraş polonez. În vremea aceea episcopul Karol
Woityla slujea în minuscula biserică Sfânta Barbara (aceasta în raport cu impozanta,
pentru mine chiar copleşitoarea Biserică Mariacki, aflată în Piaţa Mare, cunoscută şi la
noi cu câţiva ani în urmă când de acolo s-a transmis, prin televiziunile din România,
ceremonia înmormântării Preşedintelui Poloniei, Kacinski, dispărut împreună cu aproape
100 de alţi înalţi demnitari polonezi, într-un dezastruos accident de avion), din Piaţa Mică
a oraşului unde-mi plăcea să merg fie la mesele de duminica, fie când treceam către
clădirea vechii Universităţi Jagelone şi către vetustul sediu de pe atunci al catedrei de
română.
În Cuvântul introductiv al dicţionarului, Joanna Porawska ne informează asupra
conţinutului acestuia ca şi asupra structurii lui. Aici, precum şi în alte lucrări ale sale, de
ex. în Punct de întâlnire, se precizează că acest amplu dicţionar a fost conceput de la
început pentru a servi unei largi categorii de cititori, cu nivele de pregătire diferită, drept
care s-a evitat pe cât posibil terminologia lingvistică de specialitate. În mod special, cea
dintâi dorinţă a autoarelor a fost ca acest dicţionar să devină „user friendly” cititorului.
Aşa cum a reieşit din cele de mai sus, autoarele – care aveau la îndemână primul corpus
de exemple din versiunea elaborată numai de Halina Mirska în anii 80 ai precedentului
secol – l-au pregătit pentru publicare modernizându-l. De aceea. în cursul redactării, ele
au eliminat multe exemple existente anterior şi le-au înlocuit cu altele, actuale, tocmai
pentru a reliefa schimbările din mentalitatea celor două popoare cărora le era destinat
noul dicţionar. Astfel M d p-r este util nu numai traducătorilor din cele două limbi-ţintă şi
studenţilor de la cele două discipline inseparabile, româna şi polona, dar şi persoanelor în
general interesate, însă lipsite de o cultură de specialitate, cu alte cuvinte, „publicului
larg” (v. Porawska, „Text cultural” p.p. 33-34). Articolele-titlu cuprind în acest dicţionar
lexicul de toate zilele al limbii române căruia i s-au adăugat o seamă de termeni din
diverse domenii de specialitate, şi, în plus, unele arhaisme şi regionalisme „fără a căror
cunoaştere traducerea textelor literare ar fi cu neputinţă”(p. XIII). De asemenea au fost
incluse în dicţionar numeroase sintagme uzuale tipice precum şi o serie de proverbe.
Din cele de mai sus se poate deduce o calitate de preţ a dicţionarului în discuţie:
volumul său, densitatea termenilor discutaţi, pentru care vom opera o simplă comparaţie
cu DEX-ul, care, după cele relatate de Joanna Porawska (v Problemele elaborării p.204)
a stat la baza acestui dicţionar român-polon. Trebuie însă amintit că cele două dicţionare,
deşi au apărut cam în acelaşi timp, nu sunt perfect „contemporane”: DEX-ul s-a publicat
în anul 2012, deci este avantajat, din perspectiva noutăţilor, în raport cu M d r-p-ul apărut
cu trei ani mai devreme, în anul 2009.
O caracteristică remarcabilă a acestui din urmă dicţionar este acurateţea redactării
articolelor-titlu. Ne referim în special la faptul că s-a acordat o atenţie specială nu numai
unei bune definiţii a sensurilor ci, mai ales, la împrejurarea că s-a atras atenţia asupra
unor anumite sintagme mai frecvente în care intră termenul de bază în „eşantioane” ale
limbii vii. Dacă luăm ca exemplu termenul baghetă, se constată că, raportat la termenul
corespunzător din DEX 2012 apar aceleaşi sintagme din muzică – sub bagheta şi bagheta
arcuşului, – din metalurgie – baghetă de metal, – dar, în plus, şi bagheta magică a
scamatorilor sau din poveşti. Deosebirea exclusiv formală dintre cele două dicţionare
constă în împrejurarea că toate aceste sintagme în DEX apar cu caractere cursive iar în M
d r-p cu caractere grase, ceea ce este mai evident pentru cel care consultă dicţionarul,
fiind o scoatere în relief mai clară. Din ambele însă regretăm absenţa semnificaţiei mai
recente a substantivului baghetă în domeniul alimentar, şi anume în panificaţie: „Am
cumpărat de la magazin o baghetă proaspătă”. În alte situaţii însă se observă că
dicţionarul român-polon conţine un număr mai mare de sintagme decât DEX 2012. Este
cazul substantivului broască unde, cu sensul din zoologie, ne întâmpină sintagme des
folosite precum „când o face broasca păr” sau „lac să fie că broaşte se-adună” dar şi
altele mai rare „ a se face, a se grămădi, a se lipi broască la pământ sau, cu referinţă la
sensul „mecanism montat la uşi, la sertare…”, sintagme ca broască cu cifru, broască
yale, broască de siguranţă inexistente în articolul similar din DEX 2012, extrem de utile
într-un dicţionar bilingv, dar, credem, nu mai puţin şi într-unul general precum DEX-ul…
Un alt exemplu îl poate constitui, în acelaşi sens, termenul carte: În M d r-p sunt
înregistrate la sensul „volum, scriere” sintagmele carte de bucate, carte de telefoane,
carte de citire precum şi a şti sau a nu şti carte, ştiutor de carte, carte de imobil, iar la
semnificaţia „carte de joc”, „un pachet de cărţi de joc”, „a amesteca şi a tăia cărţile, a
juca cărţi”, care nu se regăsesc, aşa cum s-ar cuveni, în DEX 2012. De remarcat că din
amândouă dicţionarele lipseşte o expresie frecvent utilizată, uneori chiar abuziv,
actualmente în română, „a fi în cărţi”. De asemenea, la lup nu apare sintagma lup tânăr,
referitoare nu la regnul animal ci la cel uman, şi aceasta, astăzi, destul de răspândită. De
altfel nu rareori o serie de accepţii mai noi nu apar în nici unul din cele două dicţionare
discutate, de ex. este absent sensul „bodygard” la gorilă. În M d r-p nu s-a ţinut cont nici
de sensul mai recent al lui plajă ”distanţă”, neindicat nici în DEX. Nici la plasmă nu
figurează sensul din modernul (probabil în Polonia introdus ceva mai înainte decât la noi)
„televizor cu plasmă”, care nu se întâlneşte nici în paginile DEX-ului 2012, deşi, cum am
specificat mai sus, acesta este mai „bătrân” cu 3 ani în raport cu dicţionarul polon-român
şi ar fi fost normal, fiind un dicţionar al limbii române, să conţină mai multe sensuri decât
un dicţionar bilingv. La cod se observă în M d r-p absenţa sintagmei foarte răspândite cod
genetic. La guler apare în M d r-p semnificaţia referitoare la spuma făcută de bere, dar nu
s-a consemnat sintagma apărută, este drept, mai de curând, folosită de obicei la plural,
gulere albe „funcţionar” care nu este consemnată nici în DEX 2012.
Este lăudabil însă că sunt înglobaţi în M d r-p o serie de termeni mai rari din domenii
diverse, de ex. teorbă (din limbajul muzical), fularda (aparţine lexicului textilelor),
pebrină (din aria limbajului veterinar), minologhion (cuvânt din spaţiul bisericesc), toţi
prezenţi şi în DEX 2012, deşi J. Porawska îşi face un fel de „autocritică” în prefaţă
arătând că „trebuie să fim conştienţi de faptul că terminologia de specialitate mai are
nevoie de multe completări” (p. XV).Totuşi este interesant de observat că în M d r-p apar
şi unele cuvinte mai vechi, de ex. şiac „tip de stofă”, sau agrominim, (în pol.
agrominimum), la care în DEX se întâlneşte indicaţia „ieşit din uz”, dar şi un neologism
deja bine cunoscut în română precum teflon (deşi trebuie precizat că pentru sintagma
românească ferestre cu termopan polonezii folosesc curent sintagma okna
termoizolacyjne). De altfel trebuie menţionat că în M d r-p au fost înregistraţi mulţi
termeni neologici pentru concepte mai noi ancorate în realitatea zilnică de acum dominată
de internet precum e-mail, (a) faxa, bionică, biomedicină, contraceptiv, Sida, telescaun,
telespicher, virusologie, dar lipseşte, de ex. (a) zapa; termenul, cu o altă accentuare şi cu
o altă calitate gramaticală decât cea de verb, apare în M d r-p, însă cu o semnificaţie
onomatopeică, în română corespunzătoare interjecţiei hau. Alteori nu s-au înregistrat
semnificaţii mai recente ale unor termeni, de ex. la celular sau la sinonimul său perfect,
mult mai frecvent în română, mobil, ambele corespunzând în polonă termenului komórka.
De remarcat, spre meritul dicţionarului român-polon, că la unii dintre aceşti termeni s-au
înregistrat şi câteva sintagme specifice, de ex. la e-mail: „a verifica, a-şi instala un e-
mail”, „a-şi face cont, căsuţă de e-mail”. O curiozitate: termenul fax nu apare în M d r-p,
dar există în DEX, în schimb, verbul a faxa nu este înregistrat în DEX, dar este inclus,
cum am indicat mai sus, în dicţionarul român-polon! La gorilă se observă absenţa
sensului actual „bodigard”; de altfel nici în DEX nu apare acest sens mai nou, exprimat,
în română, mai înainte, prin sintagma „om de mână”. Internet este prezent în M d r-p într-
o serie de expresii, de ex. în pagină de internet, a căuta pe internet, a scoate un fişier de
pe internet, dar în DEX este tratat insuficient odată ce nu apare decât definiţia, fără nimic
în plus!. La fel se pune problema la cont unde în M.d.r-p figurează sintagma juridică
curtea de conturi, dar în DEX aceasta nu este înregistrată nici la termenul curte şi nici la
termenul cont. În M d r-p este lucrat foarte bine lexemul formă, cu diverse sensuri,
expresii sau sintagme în care apare; astfel este prezentă sintagma viciu de formă care nu
este inclusă în DEX nici la formă şi nici la viciu; pentru că tot suntem în sfera semantică
juridică putem observa că în M d p-r la viciu apare, în plus în raport cu DEX-ul, şi
sintagma viciu de fond.
O problemă care ne întâmpină în DEX şi care se reflectă şi în M d r-p este orânduirea
unor o m o n i m e . Iată două exemple: la pară este înregistrat întâi pară „flacără” şi
urmează pară „fructul părului”; la fel la gol este rânduit pe primul loc gol „în sport” şi în
al doilea rând gol ”fără îmbrăcăminte”. Considerăm că, mai ales în DEX unde se dau
etimologiile, succesiunea omonimelor ar fi fost firesc să fie alta, trebuia procedat invers:
pe primul loc urma să figureze pară cu cea mai veche etimologie şi cu cel mai vechi sens
”fruct”; la fel la gol, trebuia să primeze termenul cu semnificaţia „fără îmbrăcăminte” de
sursă slavă şi apoi cel din sport, de origine engleză. Este adevărat că dicţionarul discutat
acum s-a orientat după DEX unde, în nici un caz nu trebuia procedat astfel. Se observă
clar că sensul cel mai vechi prezintă şi etimologia cea mai veche!
Ca orice dicţionar care se respectă, şi M d r-p reflectă anumite elemente de cultură şi
de civilizaţie specific româneşti, de ex. substantivul ie explicat prin, „haftowana bluzka
ludowa”, în traducere „bluză populară brodată” sau substantivul doina „ rumunska
ludowa piesn liryczna”, în româneşte ”cântec liric popular românesc”. Pentru a judeca
corectitudinea acestor definiţii-explicaţii putem să le comparăm cu ce găsim în alte
dicţionare bilingve. Astfel, dacă luăm D r-it., constatăm că aici unele elemente, exact cele
tipic româneşti nu sunt exprimate. De ex. la ie apare definiţia „blusa, camicetta (da
contadina)”, unde nu întâlnim ceea ce este obligatoriu particular unei astfel de buze,
broderia (de fapt, este vorba mai curând de „râuri”, cusături cu motive geometrice sau
florale), iar la doină definiţia este „canto popolare romeno” unde lipseşte tocmai aspectul
definitoriu „lirismul” prezent în M d r-p. Chiar dacă ţinem seama de diferenţa de volum
între cele două dicţionare – cel pentru limba polonă fiind „mare”, iar cel pentru limba
italiană de proporţii mai mici – trebuie spus că, cel puţin raportându-ne la cuvinte
ilustrative ca cele de mai sus, dicţionarul destinat publicului polonez este superior celui
care se adresează publicului italian.
O inovaţie binevenită a acestui dicţionar constă în introducerea unei părţi, destul de
dezvoltate (pp. XXIX –CIV) consacrată prezentării sistematice, în limba polonă (vedem
în aceasta consecvenţa cu care s-a urmărit în M d r-p principiul „adecvării la cititor”) a
unor probleme ale gramaticii române, care are la temelie o Scurtă gramatică a limbii
române elaborată destul de demult, în anul 1964, de Halina Mirska, dar actualizată. Aici
s-a ţinut seama în special de diferenţele dintre cele două limbi (amănunte şi bogate
exemplificări se găsesc şi în Porawska, „Text cultural”, pp. 37-41) care fac parte, la
origine, din familii lingvistice deosebite – latină şi slavă – dar care, mai ales la nivelul
lexicului, ilustrat în deosebi în paginile dicţionarului de faţă, se întâlnesc în cel puţin două
perioade ale istoriei lor şi anume, mai întâi, cea a perioadei vechi, de influenţă slavă
asupra românei şi, în al doilea rând, cea a perioadei recente, trăită paralel, când ambele
limbi primesc o serie de influenţe occidentale, franceze, italieneşti dar preponderent
anglo-americane etc. Însă mai trebuie ţinut seama, în plus, şi de un alt factor care leagă
cele două limbi: împrejurarea că o serie de elemente de sursă latină au pătruns în română
mai târziu şi nu direct ci prin filieră polonă aşa cum reiese cu claritate din DÎLR p. 13;
fenomenul a fost relevat de Graur în Tendinţe, p. 278 ((v. şi Dimitrescu, Dicţionar, p.
130). Astfel unii termeni latini au fost incluşi în română exclusiv prin intermediul limbii
polone, de ex. aritmetic în DÎLR p.p. 99-100, elecţie p. 177, rezident p. 307, alte lexeme
au pătruns în limba noastră prin polonă şi rusă (comandă p.139, proviant p. 295 (v. şi
Dimitrescu, Dicţionar, p. 130) – sau, alteori, chiar prin filiera mai multor limbi non-
romanice dintre care şi limba polonă (consul prin germană, neogreacă şi polonă p.150).
În fine, o altă noutate figurează la sfârşitul compactului volum al dicţionarului discutat
unde, pentru a facilita utilizarea în bune condiţii a acestuia, autoarea a adăugat trei scurte
anexe cuprinzând ce conţin o serie de nume proprii geografice şi de persoană, de
prescurtări ale judeţelor româneşti ca şi de unele dintre cele mai răspândite sigle ale
principalelor instituţii sau de abrevieri curente în limba română. La prima anexă
observăm unele inconsecvenţe, uşor de „reparat” la o nouă ediţie viitoare. Astfel dacă la
toponimicul Botoşani apare botoşenean şi botoşeneancă, la fel la Brăila, la Cluj etc., dar
la Lvov se consemnează derivatul lvovian pe care câţi dintre români îl folosesc sau măcar
îl aud? Invers, apare derivatul buzoian, dar numele oraşului Buzău nu este inclus, cum nu
este înregistrat Oradea lângă derivatul orădean etc. De asemenea considerăm că
abrevierile şi siglele, aceste adevărate izvoare de dezvoltare ale vocabularului – de la p.p.
985-990 – ar trebui îmbogăţite cu altele care apar în o serie de dicţionare româneşti
special dedicate acestora cum ar fi, spre a da numai două exemple – DAS şi DNAR. În
legătură cu acestea am vrea să ne exprimîm părerea de rău că acest dicţionar român-
polon, atât de impunător, nu cuprinde indicaţii asupra „bibliografiei” sale, pe care o
presupunem, după rezultatele excelente reflectate chiar în M d r-p, extrem de
dezvoltată…

Un punct special ar trebui acordat autoarelor pentru modalitatea foarte bună a tratării –
pe larg şi corect – a prepoziţiilor şi a conjuncţiilor (de ex. de, pe, să); acestea, se ştie că,
în general, pun probleme numeroase care dau multă bătaie de cap oricărui redactor şi, cu
atât mai abitir cuiva care nu cunoaşte nativ o limbă, în cazul în speţă limba română.

M d r-p este o lucrare de înaltă ţinută academică, care a utilizat o admirabilă strategie
pentru a oglindi cât mai veridic etapa de azi a dezvoltării lexicale, ce reflectă societatea
actuală precum şi rezultatele de ultimă oră ale experienţelor umane. În puţine cuvinte este
un dicţionar modern bilingv pe care îl recomand cu căldură tuturor celor interesaţi. Dacă
ar fi să exprim un regret este că a văzut lumina tiparului atât de târziu şi că, dintr-o
perspectivă strict egoistă, în din ce în ce mai îndepărtaţii ani 1958 şi 1959 nu m-am putut
bucura să-l am la îndemână. Atunci, graţie excepţionalului profesor Alexandru Rosetti,
am avut singura mea bursă din viaţă şi, datorită acesteia, prima mea, neuitată, „ieşire” în
străinătate, timp de 6 luni, la Cracovia. Iar acum, tot din splendidul vechi oraş Cracovia
ne parvine acest preţios dar, Marele dicţionar român-polon.

Nu pot încheia fără a evoca, cu nostalgie, lunile petrecute la Cracovia de la cumpăna

anilor 1958 şi 1959 când l-am cunoscut, la apusul vieţii lui, pe profesorul Emil
Biedrzycki, o persoană total devotată predării şi cercetării limbii române, şi când mă
găseam împreună cu colegul meu de studenţie şi de catedră Constantin Cruceru, pe atunci
lector de română în acelaşi mirific oraş. Cum n-aş putea aminti pleiada reputaţilor
profesori cărora le-am frecventat cursurile şi seminarele: slaviştii Tadeusz Lehr-
Splawinski, Franciszek Slawski, St. Urbanczyk, romanistul Zygmunt Czerny sau marele
specialist în lingvistica generală Jerzy Kurylowicz; în plus, în primitorul apartament al lui
J. Kurylowicz am zăbovit multe duminici discutând nu numai despre lingvistică (tocmai
apăruse volumul al doilea din Slownik staropolski lucrare monumentală, – pompt
recenzată de St. Urbanczyk – ce m-a inspirat pentru Dicţionarul limbii române din sec. al
XVI-lea) ci şi, împreună cu minunata lui soţie, despre tot ce înseamnă cultură într-o ţară
cu un număr impresionant de intelectuali pe metrul pătrat; îmi rememorez că tocmai
apăruse pe ecrane legendarul film Popiul i diament (Cenuşă şi diamant) al fenomenalului
regizor Andryej Wajda, cu tânărul Zbigniew Cybulski în rolul principal şi cu o splendidă
actriţă blondă originară din Cracovia. În legătură cu interesul meu totdeauna viu pentru
spectacole îmi aduc aminte că, pentru a nu fi deranjată de comentariile altora în timpul
derulării unui film sau al unei piese de teatru, luam bilete numai la „pierwszyi rzad”, –
rândul întâi – nu prea cerut de alţii. În locuinţa profesorului J. Kurylowicz l-am cunoscut
pe vechiul său prieten, strălucitul lingvist Roman Jakobson venit din America. Pe acesta
l-am reîntâlnit, în toamna următoare, în casa din fundul curţii de pe strada Dionisie Lupu
a neuitatului meu mentor, Al. Rosetti, clădire astăzi căzută sub barbaria târnăcoapelor.
Dintre studenţii de la „română” din Cracovia, se remarca atunci Stanislaw Widlak, cel
care-i va urma lui Emil Biedrzycki la catedra de română şi care era atras în egală măsură
de românistică şi de italienistică, drept care s-a apropiat mult de soţul meu, şi el captivat
din adolescenţă de limba italiană. La Universitatea Jagelonă i-am cunoscut pe viitorii
polonişti, deveniţi profesori la Universitatea din Bucureşti, regretaţii Elena Linţa şi Ion
Petrică. Cât de mică este lumea am constatat – a câta oară? – când, peste mult timp, la
sfârşitul anilor 80, Elena Linţa aflându-se la Bucureşti a colaborat cu fiul nostru, Adrian
Niculescu; el se găsea în Italia unde preda la Universitatea Catolică din Milano, fiind pe
atunci refugiat politic. Punctul lor de întâlnire – sintagmă bine cunoscută din limba
germană – Punkttreffung – utilizată şi de J. Porawska în unul dintre articolele sale
dedicate dicţionarului în discuţie – a fost prilejuit de o ediţie în limba italiană a lucrării
Autobiografia di uno starets (Praglia, 1988) a lui Paisie Velicikovski (1722-1794), pe
care Elena Linţa o tradusese din slavonă în română, iar Adrian Niculescu--din română în
italiană. Peste alţi ani, după Revoluţia din 1989, a lucrat un semestru la Cracovia, în
calitate de lectoră de limba română, admirabila profesoară a Universităţii din Timişoara
Smaranda Vultur care, mai înainte, la începutul anilor 90, predase ca nimeni alta româna
şi la Paris. Ea a fost caracterizată de profesorul Alexandru Niculescu, care conducea în
acea vreme catedra de română de la Sorbona IV, drept ”o colaboratoare perfectă”
(Peregrinări, p. 290), aşa cum s-a dovedit, ceva mai târziu, şi în alte locuri unde a onorat
specialitatea noastră, de ex. la Pisa în Italia şi la Cracovia în Polonia. Probabil că şi
Smaranda Vultur – ca şi alţi tineri universitari români perindaţi prin diversele oraşe cu
lectorate de română din Polonia, pentru a nu mă include şi pe mine cu mulţi ani înainte –
a simţit lipsa acută a unui dicţionar român-polon de ţinută, ca cel pe care am avut bucuria
de a-l supune discuţiei în rândurile de mai sus şi despre care Joanna Porawska afirmă – ne
permitem să presupunem, cu o anumită melancolie – că „va fi, probabil, ultimul mare
dicţionar român-polon scos în formă tradiţională „pe hârtie” (Identitatea, p. 295. Chiar
dacă nu pot împărtăşi întru totul această opinie, o consemnez, iar viitorul va arăta celor de
după noi ce înfăţişare va avea următorul Mare dicţionar român-polon ca şi, să sperăm,
omologul său, polon-român. De fapt – indiferent că suportul următoarelor dicţionare va fi
unul tradiţional sau /şi electronic – esenţa va consta în e x i s t e n ţ a şi în u t i l i z a r e a
lor de către un cerc cât mai mare de români şi de polonezi.
Înainte de a încheia nu pot să nu mă declar de perfect acord cu constatările şi
comentariile colegului nostru de la Universitatea din Cluj, domnul Mircea Borcilă, care,
în Contextul dezbaterilor, pp. 133-135 se apleacă, pe bună dreptate, asupra a trei calităţi
ale dicţionarului supus analizei: concepţia lucrării, valoarea sa practică şi caracteristica sa
de a reflecta modificările de tip lexico-semantic din ultimii ani. Aici ţin să subliniez o
idee rodnică a profesorului clujean conform căreia o serie de expresii idiomatice care, în
viziunea lui Kr.Sandfeld încă din 1933, erau considerate a fi explicabile exclusiv prin
comunitatea limbilor balcanice, se dovedesc a se regăsi, şi într-un idiom destul de departe
de Balcani, în limba polonă! În acest caz Dicţionarul discutat „poate sluji ca o piatră de
temelie sau un foarte bun suport investigaţional” (Contextul dezbaterilor p. 134) pentru
delimitarea unui „nucleu comun, nu doar balcanic, ci est european”. Affaire à suivre!
Acest dicţionar are calitatea rară de a răspunde atât necesităţilor publicului larg cât şi
de a corespunde exigenţelor specialiştilor!
O operă lexicografică ce pune atâtea probleme şi care prezintă atâtea deschideri
precum M d r-p este, fără umbră de îndoială, o lucrare ş t i i n ţ i f i c ă de prim rang care
poate servi drept m o d e l pentru alte dicţionare bilingve şi nu numai.
Omagiu autoarelor!

(text inedit, 2013)

BIBLIOGRAFIE – SURSE – ABREVIERI

- Borcilă, Contextul dezbaterilor – Mircea Borcilă, „Marele Dicţionar român-polon” în contextul

dezbaterilor de lingvistică integrală în L A L, Year VIII
- DAS – Dicţionar de abrevieri şi simboluri de Silvia Pitiriciu şi Dragoş Vlad Topală, Bucureşti,
1998
- DCR – Dimitrescu, Florica, Dicţionar de cuvinte recente, ed a 3-a, Bucureşti, 2013
- DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. a 2-a, rev., Bucureşti, 2012
- Diaspora – Diaspora culturală românească: paradigme lingvistice, literare şi etnofolclorice,
volum îngrijit de Daniela Butnaru, Elena Dănilă, Amalia Drăgulănescu, Ofelia Ichim, Cecilia
Maticiuc. Iaşi (în curs de editare)
- Dimitrescu, Dicţionar – Florica Dimitrescu, Un dicţionar de neologisme vechi, în Dimitrescu,
Dinamica Cluj, 1995
-Dimitrescu, Dinamica – Florica Dimitrescu, Dinamica lexicului românesc – ieri şi azi, Cluj, 1995
- DÎLR – Gheorghe Chivu, Emanuela Buză, Alexandrina Roman Moraru, Dicţionarul
împrumuturilor latino-romanice în limba română veche (1421-1760) Bucureşti, 1992
-DNAR – Elena Trifan, Adrian Ioan Trifan, Dicţionar de neologisme şi abrevieri curente, Ploieşti,
2003
- D. r-it – Dicţionar român-italian de Alexandru Balaci, Bucureşti, 1991
- Graur, Tendinţe – Alexandru Graur, Tendinţele limbii române, Bucureşti, 1968 -Identitatea –
Identitatea culturală românească în contextul integrării europene, volum îngrijit de Marius-
Radu Clim, Ofelia Ichim,. Laura Manea, Florin-Teodor Olariu, Iaşi 2006
- L.A.L – Lingua A. Linguistics, revistă după 1990, Year VIII,Cluj-Napoca, 2009
- M d r-p – Marele dicţionar român-polon (Wielki slownik rumunsko-polski) de Halina Mirska
Lasota, Joanna Porawska, Krakow, 2009
M.I. – Magazin istoric, anul XLIV, serie nouă – nr. 10 Bucureşti, octombrie 2010
- Niculescu, Peregrinări – Alexandru Niculescu, Peregrinări universitare europene, Bucureşti,
2009.
- Porawska, Marele dicţionar – Joanna Porawska, Marele dicţionar român-polon în M.I.Bucureşti,
2010
- Porawska – Problemele elaborării – Joanna Porawska, Problemele elaborării noului dicţionar
româno-polon. în Identitatea… Iaşi, 2006
- Porawska – Punct de întâlnire – Joanna Porawska, Marele dicţionar român-polon. – un punct de
întâlnire între limbile romanice şi cele slave. Despre necesitatea prezentării diferenţelor
gramaticale fundamentale între limbi în opera lexicografică, în Diaspora
- Porawska – „Text cultural” – Joanna Porawska, Marele dicţionar român-polon ca un „text
cultural” în L.A.L. Year VIII, Cluj-Napoca, 2009.
3. NECROLOAGE
 Antonia Constantinescu

(13 octombrie 1940–24 iulie 1999) – in memoriam

S-a stins din viaţă, la Paris, în ziua de 24 iulie 1999, în urma unei boli
necruţătoare cu care a l u p t a t cu eroism şi demnitate, Antonia Constantinescu,
fosta mea studentă şi, apoi, prietenă fidelă atît în ţară, cît şi în exil.
O cunosc pe Antonia Constantinescu de 40 de ani, din 1959, cînd a intrat în anul I
al Facultăţii de Limba şi Literatura Română. Parcă o văd – micuţă de stat, cu o faţă de
porţelan, încadrată de un păr de abanos ondulat, cu ochii sfredelitori – în colţul din
dreapta al mesei lungi unde ţineam seminarul de limba română, la etajul I din Edgar
Quinet... Antonia, strălucind de inteligenţă, de delicateţe şi de bună creştere, era
nedespărţită de prietenele ei Ileana Cerbu (apoi Littera) şi Ioana Lipovanu, cu care
mergea la bibliotecă sau la spectacole. Le-am întîlnit şi eu, de pildă la Teatrul Bulandra,
însoţite de tatăl uneia dintre ele. într-un moment cînd competenţa mai conta încă şi chiar
reuşea să biruiască, Antonia a fost reţinută la Universitate, la catedra de Literatură
universală şi teoria literaturii. Aici s-a remarcat printr-o serioasă activitate ştiinţifică, ale
cărei rezultate au apărut în paginile acestei reviste sau în Limba şi literatura română
(editată tot de S.Ş.F.), între 1969 şi 1980: Indici de predictibilitate în poezia lui Ion
Barbu (Ciclul „Joc secund“) – în colaborare cu Ileana Littera, în Limbă şi literatură,
vol. 20, 1969; Observaţii asupra comparaţiei în proza lui Camil Petrescu – în
colaborare cu Ileana Littera, în Limbă şi literatură, vol. II, 1973 (serie nouă); Opera
literară ca obiect semiotic, în Limbă şi literatură, vol. I, 1974; analiza de text la
Octavian Goga: „De demult“, în Limbă şi literatură, II, 1980; Figuri de compoziţie în
„Pseudo-kynegetikos“, în Limba şi literatura română, nr. l, 1980, precum şi în alte
publicaţii de specialitate: Comparaţie şi metaforă în perspectivă modernă, în Studii de
literatură universală (S.Ş.F.), vol. 18, 1974; Universul comparaţiei în romanele lui
Proust şi Camil Petrescu, în Studii de literatură universală, vol. 19, 1976; Repliques
(sur les posthumes d'Eminescu), în Synthesis, 2, 1975; Realitate şi evaziune în teatrul lui
Jean Anouilh, în Studia bibliologica, 3, 1972. După cum se poate uşor observa, toate
aceste studii au o tematică unitară: teorie literară şi poetică.
Antonia Constantinescu a semnat şi t r a d u c e r e a – operaţie dificilă, dar rar
apreciată la adevărata ei valoare – a două lucrări esenţiale pentru specialitatea sa: Grupul
μ, Retorica generală – în colaborare cu Ileana Littera – Editura Univers, 1974, şi Pierre
Fontanier, Figurile limbajului, volum căruia i-a asigurat, pe lîngă traducere, prefaţa şi
notele (Editura Univers, 1977). Nu trebuie uitate nici eforturile făcute de Antonia
Constantineseu la elaborarea unor opere colective în care partea ei a fost substanţială:
Dicţionar de sinonime (Editura Albatros, 1972), Dicţionar de expresii şi locuţiuni ale
limbii române, Editura Albatros, 1984, de pe coperta căruia însă a fost eliminat
numele ei, „pedeapsă“ aplicată de comunişti tuturor intelectualilor „fugiţi“... De altfel,
toată viaţa Antoniei Constantinescu s-a desfăşurat sub semnul l u p t e i , începînd de la
liceul pe care 1-a urmat pe „bucăţi“, în diverse locuri din Bucureşti, din cauza...
„dosarului“; la fel la Universitate, de unde, în 1973, a fost aruncată la... Institutul de
Petrol şi Gaze din Ploieşti ca să-i înveţe pe studenţii străini limba română. Pentru a ajunge
la Ploieşti, o pornea voiniceşte dis-de-dimineaţă din Drumul Taberei, totdeauna în servietă
cu o carte pe care o citea în tren. Antonia Constantinescu şi-a onorat cu onestitate şi
atribuţiile acelea, mult sub posibilităţile ei intelectuale şi, evident, fără nici o legătură cu
specialitatea sa. Dar şi aici şi-a atras, ca şi la Universitatea din Bucureşti, stima
colegilor şi dragostea studenţilor, prin calităţile ei omeneşti şi prin darurile ei
pedagogice. La Ploieşti participa la viaţa ştiinţifică a Institutului, ţinînd, de exemplu,
comunicări la sesiunile şi simpozioanele organizate anual.
Dar nu a fost suficient că a fost îndepărtată de la Universitatea din Bucureşti, nu i
s-a permis nici să-şi dea doctoratul din cauza aceluiaşi „dosar“: tatăl ei, inginerul
Ovidiu Constantinescu, fusese aruncat în închisoare, nevoit apoi să se „mulţumească“
cu posturi de muncitor „încărcător-descărcător“...
În plus, pentru Antonia Constantinescu nu s-a putut găsi un loc la Institutul de
Istorie şi Teorie Literară al Academiei...
Tracasată de nenumărate asemenea nedreptăţi şi supusă multor umilinţe (ca şi
soţul ei, pentru care şi modestul post de tehnoredactor la Luceafărul părea prea
„important“ pentru a fi ocupat de cineva provenit din „burghezo-moşierime“...), minată
de dorul libertăţii şi plină de curaj, Antonia Constantinescu a ales, la începutul anilor
'80, calea grea a exilului într-o ţară de a cărei cultură era de mult îndrăgostită, dar în
care, practic, nu avea pe nimeni cunoscut menit să o ajute... Totuşi, cu firea ei deschisă
şi gata să lucreze orice, Antonia Constantinescu a cîştigat repede încrederea multora din
exilul militant de la Paris şi, cu sprijinul doamnei Monica Lovinescu, şi-a găsit un „loc
de muncă“ – devenit pentru ea o adevărată m i s i u n e – la revista bilunară cu nume
predestinat pentru ea, Lupta. Aceasta a fost înfiinţată în toamna anului 1983 (primul
număr a apărut la 7 septembrie 1983) prin generozitatea domnului Mihai Korné, fiul
generalului Korné, pierit în temniţele comuniste. Inimosul director al revistei i-a lăsat
mînă liberă Antoniei Constantinescu, care, în calitate de redactoare, a făcut din acest
larg cîmp de bătaie împotriva comunismului o revistă dinamică, modernă, citită cu interes
nu numai de cei din exil (din Franţa, din Europa, din Statele Unite – unde apărea o ediţie
în limba engleză – sau din... Africa), dar şi de cei din ţara noastră, chiar şi înaintea
Revoluţiei din 1989; se ştie poate prea puţin că Lupta era trimisă în ţară, în plicuri fără
antet şi fără menţionarea unui destinatar anume, ci pe adresele neutre ale unor mari
instituţii: Academia Română, universităţi, biblioteci publice, pînă şi la... C.C. al P.C.R. –
ca să se ştie că se ştie! Plicurile acestea, veritabile sticle cu mesaje aruncate în mare,
ajungeau uneori în mîna celor care, dornici de a respira aerul curat al libertăţii, o citeau
cu nesaţ şi, în secret, o transmiteau şi altora, după cîte am aflat mai tîrziu, în ţară. Model
de presă necenzurată românească, Lupta a fost pentru toţi cititorii ei un far care
transmitea şi comenta realităţile nefardate din ţară şi combătea cu intransigenţă orice
manifestare a comunismului, a totalitarismului ceauşist. Aşa cum afirma Antonia
Constantinescu într-un interviu luat de dl. Alexandru Papilian la Radio France
International în 1996 (şi redifuzat la 31 iulie a.c., după plecarea Antoniei dintre noi),
„Lupta constituie o a r h i v ă a memoriei exilului românesc“. În toţi anii cît a
asigurat apariţia Luptei, în biroul ei de la St.-Cloud, pus la dipoziţie de dl. Mihai Korné,
Antonia a funcţionat cu abnegaţie ca un fel de „centrală“ a exilului românesc din Franţa.
Neostenită, cu o ţinută politică impecabilă, ea răspundea cu zîmbetul pe buze tuturor
solicitărilor şi, cu o disponibilitate ieşită din comun, dădea noilor refugiaţi adrese şi
informaţii utile, ca şi recomandări, şi îi susţinea moral, insuflîndu-le curaj. Iar după orele
„nenormate“ dăruite Luptei, Antonia Constantinescu îşi găsea liniştea în „oaza“ ei de
acasă, unde o aştepta devotatul ei soţ, poetul Dan Constantin, care a ocrotit-o şi îngrijit-o
pînă în ultima clipă cu o dragoste nemărginită, aşa cum merita Antonia pe deplin.
Pe lîngă activitatea istovitoare, dar atît de îndrăgită de la Lupta, Antonia îşi găsea
timp să facă cercetări şi să publice şi studii ştiinţifice, de exemplu: La strategie du titre
dans l'oeuvre de Mallarmé, în Actes du Congrès International de lingitistique et de
philologie romanes, Aix-en-Province, 1983; La Mircea Eliade se făcea coadă pe
întuneric, în Limite, Paris, nr. 48–49, 1986, sau să ţină comunicări la „Maison roumaine“
din Paris. În acelaşi răstimp a strîns un imens material pentru a elabora – singură! – o
Istorie a exilului românesc, urmărind „valurile“ de refugiaţi de la începuturi, din 1945,
pînă la cei din urmă, separînd cu grijă refugiaţii „politici“ de exilaţii „economici“,
adevăratul „exil“ de „diasporă“ etc. Cine se va încumeta să continue investigaţiile
Antoniei, l u p t a ei acerbă pentru realizarea acestei lucrări atît de necesare pentru
cunoaşterea trecutului nostru apropiat? În ultimii ani a fost secretara exemplară a
Asociaţiei pentru Fundaţia Memorialului Sighet, iar tot după 22 decembrie 1989, a
reînceput să publice articole în ţară, de exemplu în revistele România literară, Cronica,
aşa cum, în anii tinereţii, o făcuse în Luceafărul de sub direcţia regretatului Ştefan
Bănulescu.
Acum, cînd Antonia Constantinescu nu mai este p r i n t r e n o i decît cu
spiritul, în n o i, ne rămîne imaginea luminoasă a unei adevărate l u p t ă t o a r e
înarmate cu cele trei virtuţi teologale – dragostea, credinţa şi speranţa – toate puse în
slujba a d e v ă r u l u i . În ultima Luptă din iunie a.c., Antonia, cu forţele tot mai
diminuate de atunci, a scris cu ardoarea-i caracteristică ceea ce a devenit cel din urmă
articol semnat de ea: Vizita sanctităţii sale Ioan Paul al II-lea, 7–9 mai 1999, cu
subtitlul În Bucureşti parcă s-a mutat ţara toată! (p. 4, 5 şi 7). Nici nu se putea un
subiect mai adecvat pentru a-şi lua rămas bun de la statornicii ei lectori... Dar la p. 8 a
revistei ne întîmpina un anunţ mai neobişnuit: „Lupta nu apare în lunile de vară, iulie şi
august“. De obicei, „vacanţa“ Luptei şi, implicit, a Antoniei, era numai în august, acum
va fi ceva mai lungă... Şi dacă din aceeaşi pagină 8 eram obişnuiţi să aflăm despre
decesele din ţară şi din străinătate, acum, ştirea despre dureroasa veste a pierderii Antoniei
nu a avut unde să apară la Paris, în absenţa altei publicaţii româneşti în Franţa. Cu ajutorul
ziarului România liberă şi al revistei 22, totuşi, s-a putut anunţa la timp în ţară dispariţia
acestei personalităţi de seamă a exilului românesc.
În amintirea Antoniei Constantinescu, o editură ar putea să-i „adune numele pe-o
căite“, publicîndu-i studiile de specialitate. Dar, mai presus de orice, ar trebui ca opera
sa capitală, Lupta, să fie reeditată; ea reprezintă nu numai o pagină de prim ordin a
istoriei exilului românesc, ci şi o mărturie a tenacităţii şi a patriotismului redactoarei sale,
Antonia Constantinescu.

(Limbă şi literatură, 2 / 1999, pp. 119–121)

 Paula Diaconescu

(1929–2005)

A mai dispărut o parte componentă din ceea ce însemna mai demult Catedra de istorie
a limbii române, clădită de marele profesor Alexandru Rosetti: de vineri 29 iulie, a trecut
în lumea umbrelor draga noastră colegă Paula Diaconescu. Născută la 14 martie 1929 în com.
Drăgăneşti-Vlaşca, jud. Teleorman, Paula a fost remarcată ca studentă şi, imediat după
terminarea Facultăţii, luată ca preparator la catedra „noastră“, unde neuitatul A. Rosetti
intronase drept unic criteriu de selectare valoarea, din care Paula avea cu asupra de măsură.
Astfel, din 1953, Paula Diaconescu a trecut prin diversele grade ale învăţâmîntului
universitar devenind asistent, lector şi conferenţiar. Prea normal era, date fiind rarele ei
calităţi didactice şi ştiinţifice, să ajungă şi profesoară, dar momentul politic nefast de atunci nu
a permis aşa ceva – ca şi în alte cazuri răsunătoare la Facultatea de Filologie: Matilda Caragiu-
Marioţeanu, Nicolae Manolescu, Mihai Zamfir. Important era că Paula, fâcîndu-se abstracţie de
„titluri“, era apreciată drept unul dintre cele mai serioase şi mai devotate cadre didactice ale
facultăţii, împrejurarea că, auzind de dispariţia ei, foşti studenţi mi-au telefonat exprimîndu-şi
sentimentele de gratitudine faţă de buna lor profesoară mi-a umplut inima de bucurie în aceste
zile triste...
Paula Diaconescu a fost o profesoară excelentă şi cărţile râmase de la ea, ivite din
experienţa ei didactică, sînt o dovadă. A fost preocupată de Structura şi evoluţia în
morfologia substantivului românesc (1970), pentru care a luat – în 1974 – un binemeritat premiu
al Academiei. Această lucrare reprezenta, în acei ani, o inovaţie, fiind printre primele în care
erau aplicate metodele moderne de cercetare a limbii, structuralismul, în primul rînd. Mai apoi
studiile Paulei s-au concentrat în jurul limbii literare româneşti, în cărţile ei (ieşite tot din practica
didactică, dar mult îmbogăţite, faţă de faza lor primară, de „predare“) s-a ocupat în special de
sec. al XlX-lea, primul cu adevărat „literar“: Elemente de istorie a limbii literare modeme.
Probleme de normare a limbii literare modeme (1830-1880) (197'4) şi Evoluţia stilului artistic
în sec. al XIX-lea (1975). Dar Paula ne-a rămas datoare cu strîngerea într-un volum a studiilor ei
ulterioare consacrate limbii literare din sec. al XX-lea: analizele asupra prozei lui Marin Preda,
asupra poeziei lui Nichita Stănescu etc. (totdeauna şi-a ales cu exigenţă autorii pe care-i
supunea studiului) sînt nu numai de o mare subtilitate şi eleganţă, ci, mai ales, profunde. Ele, în
special pentru că pun accentul pe valoarea culturală a limbii, pot servi drept model de cercetare
pentru oricine îşi încearcă puterile în domeniul poeticii. Din păcate, publicarea unora în
reviste mai puţin cunoscute fac ca bogăţia de idei risipită în ele să fie prea puţin sau aproape
deloc accesibilă. De aceea, de cîte ori vorbeam cu Paula îi aminteam că are obligaţia de onoare
de a-şi aduna articolele într-un volum. Dar, din modestie (mereu mă contrazicea: „pe cine crezi
că mai interesează?“) nu a făcut-o...
În viaţa de toate zilele Paula era discreţia întruchipată, departe de toate micimile cotidiene.
Am locuit în acelaşi bloc şase ani, ne petreceam mult timp împreună folosindu-ne una de
biblioteca celeilalte, în acea perioadă eram adjuncta lui Al. Rosetti la vol. al lV-lea al unei mari
Istorii a limbii române (dispărute în neant după 1989...). De faptul că formam o familie învăţasem
cu toţii cei care, în îndepărtaţii ani '50, alcătuiam Catedra de istorie a limbii române. De multe ori ne
petreceam concediile (la Buşteni sau la mare) şi sărbătorile împreună, ne bucuram toţi de succesele
celorlalţi, nimic din viaţa colegilor noştri nu ne era indiferent. Rosetti – singur sau împreună cu
neuitaţii Iorgu Iordan şi/sau Jacques Byck – ne vizita acasă de ex., cînd unul dintre noi avea un
eveniment mai deosebit, decernarea unui premiu, naşterea unui copil. Chiar şi după ce acest
tip de catedră – nucleu-cocon – a dispărut prin pensionarea nedorită a coagulantului ei,
Alexandru Rosetti, spiritul catedrei „noastre“ a rămas celor puţini de atunci, aşa încît şi în anii
'80 şi '90 tot împreună ne adunam, măcar unii dintre noi, de Crăciun, de Anul Nou etc. în
locuinţele noastre din Bucureşti – la Tili Caragiu, la Vali Guţu, la Tudor Hristea, la noi – sau,
dacă eram în străinătate, la noi la Padova ori la Paris sau la Paula şi Marcus în oaza de linişte de
la Gif sur Yvette. Probabil că şi pe lumea cealaltă ne vom revedea în aceeaşi formaţie bine sudată...
Dar deocamdată cred că singurul mod de a cinsti memoria iubitei noastre prietene ar fi
întocmirea unui volum de poetică cu numele Paulei pe copertă.
La revedere, Paula dragă, poate şi Sus este nevoie de puţină „poetică“...

(România literară, 32 / 2005, p. 15)

 Lingvista Matilda Caragiu Marioţeanu

???
 Lamento pentru Cristina Hăulică

Cum nu este normal ca un copil să se stingă înaintea părinţilor săi, tot aşa de nefiresc
este ca o veche profesoară să deplângă dispariţia absolut neaşteptată a unei excepţionale
studente a ei aşa cum este
cazul acum cu draga noastră Cristina. Am cunoscut-o de mică, elevă la şcoala primară,
ca fiică unică – în toate sensurile – a iubitului ei tată, dl. Mihai Isbăşescu, colegul nostru
ceva mai mare de la catedra de germană a Facultăţii de Filologie. Cu acesta aveam în
comun şi locurile natale ale părinţilor noştri, la mine,- mama, la el, tatăl,-care, ambii, se
trăgeau din părţile Câmpulungului Muscel. Mergeam cu acelaşi tren personal, pe care-l
schimbam la Goleşti, şi în centrul discuţiilor noastre era totdeauna lumina ochilor lui,
Cristina. Dar nu se poate spune că ea a fost răsfăţată de viaţă deorece, de la început, a
devenit orfană de mamă, dispărută la naşterea Cristinei.Este adevărat că nu a cunoscut
iubirea de mamă, dar dl. Isbăşescu a avut grijă să o ocrotească prin toate forţele sale,
ajutat de admirabila sa mamă care i-a dat o educaţie deosebită. Toţi prietenii eram
consternaţi de voinţa tatălui ei care niciodată nu s-a gândit măcar să-şi refacă viaţa tocmai
pentru a nu împărţi cu absolut nimeni dragostea lui faţă de Cristina. Peste ani am avut
prilejul să o revăd pe Cristina în ipostaza de studentă – o tânără cu foarte multe calităţi,
dintre care se evidenţiau setea de a învăţa căt mai multe şi nobleţea caracterului – care şi-
a ales ca specialitate spaniola, re-înfiinţată de curând la Facultatea noastră. Catedra era
condusă de neuitatul profesor Iorgu Iordan care o
preţuia pe Cristina, drept care a numit-o preparatoare imediat după absolvirea
Facultăţii. Ţinea mult la ea şi ca probă este că apărea nelipsit în casa lor din strada
Docenţilor la 30 august, ziua de naştere a Cristinei. Nici mai apoi, în viaţă, Cristina nu a
fost lipsită de episoade negre, în special când, în anii 50, tatăl ei a fost eliminat, evident
fără nici o motivaţie, cum se obişnuia pe atunci, de la Universitate şi a ajuns cu greu să
ţină ore la Institutul de Construcţii. La fel i s-a întâmplat Cristinei, mult mai târziu, când a
trebuit să caute, precipitat, de la o zi la alta, o locuinţă la Paris atunci când i s-a făcut o
mare nedreptate soţului ei, Dan Hăulică: acesta a fost scos brusc din postul de Ambasador
al României la Unesco pe care-l onorase impecabil …
Probabil că de la Dl. Isbăşescu a moştenit Cristina darul prieteniei: tatăl ei a rămas
până la sfârşitul vieţii fidel prietenilor săi din tinereţe, fiecare reprezentant al unei alte
limbi străine: Alexandru Balaci,- italiana,- Valentin Lipatti,- franceza,- Mihnea
Gheorghiu,- engleza; la acest grup de autentici intelectuali se adăuga minunata profesoară
Zoe Dumitrescu Buşulenga, naşa de cununie a Cristinei şi a lui Dan. Cu toţii, sau cu o
parte dintre ei, am petrecut mult seri senine în casa marelui nostru profesor, Alexandru
Rosetti, şi el ostracizat în aceiaşi întunecaţi ani 50…Cristina era înzestrată cu un acut
sentiment al prieteniei, manifestat, după câte ştiu, în special faţă de dragele ei colege de la
Liceul Caragiale – toate aflate sub tutela profesoarei Graziela Ştefan – dintre care le ştiu
bine pe eminentele mele foste studente Gabriela Pană Dindelegan şi Ioana Vintilă
Rădulescu, devenite profesoare universitare şi cercetătoare ale limbii române de cea mai
înaltă clasă.
Între timp, viaţa Cristinei se împlinise prin căsătoria cu alesul ei, Dan Hăulică – de pe
atunci factorul determinant al celei mai deschise reviste din anii întunecaţi ai „epocii-
lumină”, „Secolul 20” – singura aducătoare a aerului proaspăt din Occident, pentru
conducerea căreia erau necesare tone de curaj şi de tact – şi, mai apoi, prin apariţia
adoratei lor Lisandra. Imi amintesc că nu am putut participa la căsătoria lor pentru că mă
aflam în Italia cu soţul meu, profesor la Universitatea din Padova. Dar Cristina mi-a
povestit, mai târziu, că cele mai frumoase urări – deşi cred că exagera – pentru nunta ei
le-a primit de la doamna care se ocupa pe atunci de îngrijirea fiului nostru; aceasta ştiind
cât de mult ţineam la Cristina – pe care o văzuse de mai multe ori pe la noi acasă, uneori
însoţită de Dan – mi s-a substituit şi, intuindu-mi, perfect, gândul, i-a spus ce credea ea că
i-aş fi dorit eu. Au trecut anii şi, imediat după Revoluţia din Decembrie, ne-am revăzut la
Paris unde Cristina seconda cu devotament activitatea plină de râvnă şi de strălucire a lui
Dan Hăulică, în calitatea de ambasador Unesco. Care dintre românii aflaţi în acea
perioadă la Paris ar putea uita că Dan a adus în capitala Franţei tot ce era mai
reprezentativ din cultura noastră mai veche sau actuală, de ex. spectacolele de teatru ale
lui Andrei Şerban, sculpturile regretatului Mircea Spătaru sau impozanta expoziţie
dedicată inpresioniştilor români la Bagatelle în anul 1991, deschisă timp de trei luni! Nu
pot uita că la una dintre manifestările culturale iniţiate de ambasador la Unesco. Cristina
ne-a dat, în după amiza zilei de 21 mai 1991 năucitoarea ştire a asasinării lui Ioan Petru
Culianu în Statele Unite…
Cu un admirabil sens al recunoştinţei, după ce „Doamna Zoe”, devenită Maica
Benedicta, şi-a încetat periplul pe pământ, Dan şi Cristina au organizat anual, vara,
colocvii de amintire şi au scos acele splendide Caiete de la Putna cu participări naţionale
şi internaţionale. Amîndoi au cultivat ideea că un om de ţinută trebuie să aibă o viziune
largă, să fie deschis către valorile universale. Această atitudine este confirmată cu
prisosinţă de prietenia temeinică ţesută între ei doi şi dl. Federico Major, luminatul
director general al Unesco-ului în acel timp. Dar la Paris Cristina nu a stat, cum se zice în
Franţa despre soţiile Preşedinţilor, „să inaugureze crizanteme”, deci să aibă doar un rol
decorativ, pasiv, ci, îndrăgostită de profesia ei de dascăl, a continuat activitatea din ţară
predând la Universitatea din Marne la Valée (Paris) cu titlul de şefă a departamentului de
hispanistică. A făcut-o până de curând alături de dna. Marie Del Sol, o altă profesoară
născută nu făcută cum era şi Cristina.
În ultima lună era preocupată exclusiv de dificultăţile cardiace ale soţului ei despre
care vorbeam seară de seară la telefon. Îmi spunea că o aştepta pe fiica lor, Lisandra,
devenită o apreciată cineastă, să vină de la Paris pentru a-şi vizita tatăl la spital. Tot
atunci Cristina se oferise, cu spontaneitatea ce o caracreriza, să vorbească cu bunul lor
prieten George Banu pentru unele probleme ale soţului meu, şi suferind în Oraşul
Luminilor. Dar apoi telefonul lor suna în gol. De-abia acum câteva zile, când l-am văzut
întâmplător la Târgul Gaudeamus pe dl. Eugen Simion, acesta mi-a dat greaua veste că
este internată şi Cristina la spital pentru o afecţiune hepatică despre care ea nici nu-mi
amintise, poate pentru că, îngrijorată de Dan, nu se mai gândea de loc şi la sănătatea ei.
Dar prietenele din liceu aflaseră de boala de ficat care o măcina şi s-a dovedit fatală în
mod brutal…
Personalitate culturală de prim rang, cu un adevărat cult al valorilor, Cristina lasă în
urmă o operă însemnată, axată atât pe lucrări lingvistice cât şi literare, ca şi pe numeroase
traduceri, printre care se reliefează cele din marele Borges, pecete a gustului ei fără cusur.
Născută într-o casă cu cărţi, ea a contribuit decisiv, prin alte cărţi, la răspândirea
cunoştinţelor despre Spania şi despre limba spaniolă nu numai în ţara noastră, ci şi în
străinătate. Poate că şi în Cerurile unde s-a dus este nevoie de ştiinţa ei.Dar aici, pe
pământ, ar fi fost, poate, şi mai multă trebuinţă de o făptură nemaipomenită precum
Cristina. Oricum, ne va rămâne amintirea ei de neşters ca o fiinţă nobilă, discretă,
optimistă, luminoasă ca puţine altele.. Iar cei care au avut parte de căldura neasemuită a
prieteniei sale, o vor purta în suflet atât cât le va permite viaţa.
Dumnezeu să o primescă în Împărăţia Sa…

( ???)
4. VARIA
 Basil Munteanu, un „artizan“ al literaturii

Profesorul român Basil Munteanu, dispărut acum 20 de ani, a fost un fidel promotor al
culturii franceze în România şi un mesager al literaturii române în Franţa.
Născut la Brăila la 9 noiembrie 1897, Basil Munteanu a urmat cursurile secundare şi
universitare în România şi le-a continuat în Franţa din 1922. În timpul cît a studiat la
Paris a locuit la Şcoala română de la Fonteney-aux-Roses – „instituţie de prietenie franco-
română şi de gîndire liberală pe care a fondat-o Nicolae lorga şi pe care regimul comunist
din România s-a grăbit s-o distrugă“5. Primul articol publicat de Basil Munteanu în
Franţa, în 1923, a fost dedicat unui scriitor francez mai puţin cunoscut, unui spirit
neliniştit, Sénancour. Alegerea nu a fost chiar întîmplătoare, deoarece toată viaţa lui Basil
Munteanu, ca şi a lui Sénancour „al său“ a fost lupta unui suflet frămîntat de întrebări şi
chinuit de absolut. Foarte curînd, Munteanu devine colaborator la prestigioasa Revue de
littérature comparée – la care semnează nume celebre precum H. Hatzfeld, J. Fabre, M.
Raymond, R. Etiemble – unde atacă subiecte privind raporturile literare între România şi
Franţa (ca, de ex., un studiu original asupra lui Voltaire en Roumanie, 1928). Devenind
cunoscut prin fineţea analizelor şi prin puterea lui de sinteză, i se solicită, pentru colecţia
Panorama des littératures contemporaines, un volum despre Literatura română. În 1938
apare, în Editions du Sagittaire, volumul de Littérature roumaine, o culme în opera lui
Basil Munteanu. Valoarea acestei reuşite este atestată prin autoritatea durabilă pe care a
cucerit-o în spaţii largi, lucrarea fiind tradusă în patru limbi: în engleză în 1939, în
italiană în 1947, în germană în 1955 şi în portugheză în 1969. Studiind creaţia literară din
România, autorul demonstrează că e divizată între două tendinţe antagoniste, între
„autohtonie“ şi „universalitate“. Din punctul de vedere al receptării acestei opere de către
specialiştii din România, sînt semnificative unele pasaje din scrisorile adresate lui Basil
Munteanu, în care se întîlnesc aprecieri critice importante, menite să sublinieze calităţile
volumului:
„J'ai été frappé par les formules heureuses à propos de nos écrivains, formules
appelées à faire fortune, tant elles s'imposent par leur justesse“.
(N. Condeescu, 18 iunie 1938)6
„Am recitit unele capitole şi i-am admirat [cărţii] calităţile: judecăţi de valoare drepte,
fine şi nuanţate, o formă sintetică perfectă, cuprinzînd în puţine rînduri foarte mult,

5
E. Turdeanu, RER, 13–14, 1974, p. 224.
6
Corespondenţe, Ethos, 1979, Paris, p. 330 (volum apărut sub îngrijirea soţiei savantului,
doamna Emmanuelle Munteanu).
arhitectură latină. E o carte absolut remarcabilă, indispensabilă celor ce se vor ocupa în
viitor de literatura noastră contemporană“.
(C. C. Giurescu, 4 august 1938)7
„Ne-ai dat mai mult decît spui în titlu, ne-ai dat evoluţia spiritului românesc, urmărind
cultura naţională în toate direcţiile ei... Caracterizările şi portretele, unele schiţate cu
umor. altele lucrate migălos, toate vii şi elegante, nu sînt cel mai mic merit al cărţii“.
(D. Russe, 8 august 1938)8
„Am citit în (sic!) o enormă bucurie Ist. lit. rom. După umila mea părere, e cea mai
bună lucrare de acest fel asupra literaturii româneşti. Obiectivitatea Domniei Voastre şi
stilul strălucitor o fac unică“.
(M. Streinul, 22 sept. 1938)9
„Preţuiesc lucrarea Dtale drept une oeuvre maîtresse, cum critica noastră literară n-a
produs de mult. Folosind perspectiva străinătăţii (despre care o vorbă celebră spunea că
este posteritatea contemporană), judecăţile Dtale au de cele mai multe ori o preciziune
definitivă“.
(T. Vianu, 12 iulie 1938)10
„Je suis vraiment ému de la lecture de notre magnifique livre...
La préface seule vaut tout un livre. Et si moi-meme qui connaît à la source les
problèmes que vous traitez j'ai pu être si passionné par cette lecture combien le lectuer
étranger auquel vous vous adressez plus particulièrement saurait trouver une nourriture et
un charme inoubliables. Je pense que la littérature française doit vous savoir gré tout
autant que la littérature roumaine“.
(Il. Voronca, 20 juin 1938)11
Revenirea în România (1939–1946) – unde este numit membru corespondent al
Academiei Române şi, apoi, profesor de limba şi literatura franceză la Universitatea din
Bucureşti – îi dă lui Basil Munteanu ocazia de a-şi reconsidera experienţa sa franceză şi
îmbelşugatul material acumulat şi frămîntat de-a lungul anilor. Şi, la capătul frecventării
asidue – legate, desigur, şi de cursurile sale – a lui Descartes, Corneilie, La-Bruyère,
Rousseau, Vigny. Giraudoux şi după un omagiu plin de recunoştinţă adus fostului său
profesor Paul Hazard – Basil Munteanu publică în româneşte o carte densă, bogată în
perspective, Permanenţe franceze. De la Descartes la Giraudoux (Bucureşti, 1946).
„Permanenţele franceze“ în lume şi „literatura română în relaţie cu Europa“, iată cele
două constante ale preocupărilor lui Basil Munteanu. Dacă această lucrare exprimă prima
dintre aceste preocupări, un amplu studiu despre La littérature roumaine et l'Europe
(apărut în Bulletin de l'Institut roumain de Sofia, I, 1942, p. 307–371) o reflectă pe a
doua. În acelaşi sens, al încercărilor (reuşite!) ale lui Basil Munteanu de a face cunoscută
literatura română în străinătate, în speţă în patria sa adoptivă, în Franţa, stau ca mărturie o
serie de articole sau de recenzii substanţiale precum Les littératures etrangères: Un
chapitre de l’influence des Lettres françaises en Roumanie, in Revue Bleue, .Anul 63, nr.
22, Paris, 21 nov. 1925, p. 549–551, Ch. Drouhet, Vasile Alecsandri şi scriitorii francezi,

7
id. Corespondenţe, p. 448.
8
Ibidem, p. 655.
9
Ibidem, p. 657.
10
Ibidem, p. 659.
11
Ibidem, p. 670.
în Revue de littérature comparée (RLC), anul VI, l, ian.-martie 1926, p. 174–184, Basile
Alecsandri, Chantre de la renaissance humaine, în 14,e l'Europe Centrale, III, nr. 4, 27
oct. 1928, p. 85–87, Un poète roumain d'avant-garde: Ilarie Voronca, în l'Europe
Centrale, VIII nr. 23, 10 VI 1933, p. 367–368 etc. Unele extrase din scrisorile primite de
Basil Munteanu de la cei despre opera cărora a scris sînt edificatoare:
„Mi-a făcut o mare plăcere primirea celor două numere din Revue Bleue cu analiza aşa
de pătrunzătoare pe care ai făcut-o despre „Vasile Alecsandii“ al meu. Sînt încîntat de
serviciul netăgăduit ce mi l-ai adus informînd publicul francez despre rezultatul unor
cercetări de istorie literară, pe care le-am urmărit cu stăruinţă de aproape cincisprezece
ani şi care erau de natură să-l intereseze. Dările D-tale de samă aşa de clare şi care scot
aşa de bine în relief tot ce am vrut să fac vor înlocui, pentru Francezii care ignorează
limba noastră, cetirea volumului meu si cred vor facilita chiar unor Români
comprehensiunea deplină a lui.“
(Ch. Drouhet, 23 XII 925)12
„Sînt profund mişcat de studiul atît de important şi de generos pe care ai binevoit să-l
scrii în «Europa Centrală» despre cartea mea «Ulysse dans la Cité»".
(Ilarie Voronca, 30 iunie 1933)13
„Îţi mulţumesc încă odată pentru interesul nedesminţit purtat poeziei mele“.
(I. Pillat, 26 febr. 1937)14
Revenit în Franţa în 1946, ca expert la Conferinţa pentru Pace şi ca Director adjunct la
Şcoala Română de la Fonteney-aux-Roses, înţelege fractura politică prin care România
este dată pe mâna comunismului şi se decide să rămînă în ţara studiilor sale din tinereţe.
Pînă la sfîrşitul zilelor sale a fost un exilat ros de dorul patriei pierdute, pentru a cărei
libertate nu a încetat să lupte. A trăit drama exilului, păstrîndu-şi demn statutul de refugiat
român, fără a ceda nici unui fel de compromis.
Secretar general, din 1952, al celebrei Revue de littérature comparée, la care a scris
încă de cînd era tînăr, Basil Munteanu se dăruie fără preget muncii exaltante si acaparante
de redacţie. Această revistă a fost pentru Basil Munteanu o oază culturală şi obiectul unei
mari pasiuni, după cum mărturiseşte însuşi directorul revistei, cunoscutul critic Marcel
Bataillon: „On peut rappeler avec mélancolie et avec une gratitude sans reserve combien
le z èle de la Revue de Littérature comparée fut devorant pour cet homme toujours
insatisfait qui se dépensait sans relâche à preparer et organiser nos fasciculles“15.
Paralel cu activitatea redacţională, acest cărturar înveterat şi cititor neobosit era
absorbit şi de lucrările sale elaborate în calitatea de cercetător (maître de recherche) la
CNRS, unde intrase din 1948.
Domeniul român al cercetărilor literare a rămas în întreaga sa carieră o temă
privilegiată a reflecţiilor sale, aşa cum dovedesc paginile predate la YEARBOOK de

12
Ibidem, p. 353.
13
Ibidem, p. 663.
14
„B. M. scrie despre Ion Pillat încă din 1927: cf. E. C. anul I, nr. 31, 7 mai 1927, p. 631. –
În studiile despre Goethe et l'influence allemande en Roumanie, în: E.C., anul 9, nr. 3, 20 ian.
1934, p. 49–51, şi II, nr. 4, 27 ian., p. 64–65, B. M. vorbeşte despre poezia lui Ion Pillat. – A mai
scris oare şi în 1936, precum ar decurge din scrisoarea VII?“ (scrisoarea din care am desprins
fragmentul reprodus mai sus, n.n.) (Corespondenţe, p. 629).
15
Revue de Littérature Comparée, 46, 1972, p. 321.
Chapel Hill, cu subiectul La littérature comparée chez les Roumains, comunicarea despre
Moments vénitiens dans la littérature roumaine, prezentată în 1955 la primul Congres al
Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată de la Veneţia sau comunicarea sa la al
Treilea Congres ţinut la Utrecht în 1961, intitulată La vocation européenne et humaniste
de la littérature roumaine. Din dorinţa de a face să intre în patrimoniul universal scriitori
români de prim rang, el abordează opera prietenului său Lucian Blaga 16, neasemuit poet
contemporan: articolul său La poésie de Lucian Blaga, precedat de o Introduction à
l'etude du lyrisme roumain (Mélanges Mario Roques, 1950), constituie o adevărată
invitaţie către străini de a învaţă limba română pentru a putea descifra, în original,
comorile poeziei filozofului-poet. Aceeaşi problemă a necunoaşterii unui mare poet din
cauza limbii sale o pune şi cu ocazia celebrării, în 1950, a centenarului lui M. Eminescu,
în RLC. Iată care este comentariul lui M. Bataillon la articolul scris de Munteanu despre
Eminescu: „[Basil Munteanu] expliquait en dernière analyse par sa difficile simplicité
qu'un des plus profonds lyriques du siècle dernier restât â l'étranger ignoré ou méconnu:
une langue «d'une incomparable saveur poétique... mais de faible extension», une qualité
de lyrisme «qui este toute fluidité musicale», il y a de quoi désespérer les traducteurs“17.
În 1955 Basil Munteanu scrie o foarte importantă prefaţă, care jalonează un adevărat
program şi emite idei ce măcar acum, după Revoluţia din 22 decembrie '89, ar trebui luate
în consideraţie de cercetătorii literaturii noastre, la vasta antologie L'homme et la terre
roumains, apărută în exil, în Franţa, alcătuită de scriitorul Minai Niculescu după un plan
original. Marile proiecte nutrite de Basil Munteaiu se fârîmiţează cu trecerea timpului şi
se răspîndesc în articole, comunicări, memorii de tot felul. În 1967, a strîns rodul
cugetării sale teoretico-estetice timp de 15 ani (1950–1965) în frumosul volum cu titlul
Constantes dialectiques en littérature et en histoire. Problèmes, recherches, perspectives
(M. Didier, Paris), dedicat devotatei sale soţii şi colaboratoare, Emmanuelle. Mulţi
specialişti şi-au exprimat perplexitatea că nu a inclus în acest volum – care avea să fie
ultimul... – un foarte însemnat articol intitulat La solitude de Rousseau (apărut în Annales
J. J. Rousseau, Geneva, 1950). Sigur că ne-ar fi greu să răspundem noi la această
nedumerire, dar probabil că nu a făcut-o pentru că Basil Munteanu pregătise un alt volum,
special consacrat lui Rousseau – unul dintre preferaţii meditaţiilor sale – şi care urma să
se numească Solitude et Contradictions de Jean-Jacques Rousseau. Din păcate, nu avem
ştire ca această carte despre care, în 1974, prof. E. Turdeanu afirma 18 că era sub tipar la
casa de editură Nizet din Paris, să fi apărut...
Cu dispariţia lui Basil Munteanu, decedat la Paris la l iulie 1972, studiile literare din
România şi din Franţa au pierdut o figură de elită, un erudit de largi orizonturi sau, cum îi
plăcea să se definească, cu modestia caracteristică adevăratului savant: „Je suis un
orfèvre“. „Je trouve [declară E. Turdeanu19] cette confession dans son article Moments
vénitiens dans la littérature roumaine (1956). Je l'ai entendu la proclamer de vive voix
dans sa communication presentée au Congrès de littérature comparée d'Utrecht (1961). II

16
O dovadă a prieteniei strînse care i-a legat o constituie visul avut de Lucian Blaga cu
puţin timp (48 de ore) înainte de dispariţia sa, despre care a fost vorba recent în revista „Apostrof“,
anul III, nr. l, 1992, Cluj, p. 13 (cf. Corespondenţe, p. 186.
17
RLC, 46, 1972, p. 325.
18
RER, 1974, 13–14, p. 227.
19
Ibidem, p. 226.
me l'a souvent répetée dans nos conversations antérieurs. II y tenait. «Orfèvre», c'est à
dire ciseleur, polisseur d'idée et de style, forgeron de matériaux nobles“. Dar orfèvre mai
are şi sensul de „bijutier, aurar“. Şi Basil Munteanu a ştiut să etaleze, cu o nedesminţită
eleganţă şi cu toată ponderea sa ştiinţifică, juvaerurile literaturii române în faţa
străinătăţii!

(Apostrof, III, 1992, nr. 12, p. 16–17, 23)

 Un savant devotat culturii române – L. Gáldi

Limba română a format obiectul preferat de studiu a numeroşi lingvişti străini, atraşi
de specificul ei, în special printre limbile romanice. De aceea dintre romanişti s-au
„recrutat“, cu precădere, atenţi cercetători străini ai limbii române, care au ştiut să
observe unele caracteristici rămase mai puţin „vizibile“ celor cure o studiau „din
interior“. Din pleiada lingviştilor din afara graniţelor ţării noastre care s-au aplecat nu
numai cu interes dar şi cu dragoste asupra particularităţilor ei se numără lingvistul şi
filologul romanist Laszlo Gáldi de la a cărui dispariţie se împlinesc, în acest an, 20 de ani
(1910–1974).
Născut la Miskolc, după ce a urmat cursurile liceale la Arad, într-un mediu bilingv –
maghiar şi român – L. Gáldi a făcut strălucite studii universitare la Budapesta şi la Paris.
Spirit deschis noutăţilor, poliglot dotat, Gáldi a lăsat o operă vastă, care îmbrăţişează
domenii numeroase. În toată viaţa sa profesorul de la Budapesta a pledat pentru
apropierea dintre studiile stricte de limbă şi cele de literatură. Romanist şi românist de
prestigiu, interesul său multilateral manifestat pentru cultură, literatură şi muzică explica
predilecţia sa pentru zonele plasate la graniţele dintre aceste domenii, pentru cercetarea
limbii literare şi a stilisticii, mai ales, domenii in care a adus contribuţii pătrunzătoare şi
fundamentale. Lucrările lui, caracterizate prin rigoare ştiinţifică, o impresionantă
informaţie şi multe soluţii personale, s-au răsfrînt asupra a numeroase limbi: maghiara,
româna, italiana, franceza, rusa.
În cele ce urmează vom încerca să schiţăm portretul operei sale dedicate exclusiv
limbii noastre. Se poate afirma fără urmă de dubiu că L. Gáldi a pus cea mai mare parte a
energiei sale creatoare în slujba limbii române pe care o vorbea la perfecţie şi ale cărei
subtilităţi i-au trezit totdeauna interesul. Contribuţiile sale la o mai bună cunoaştere a
etapelor importante ale limbii române literare poartă pecetea personalităţii sale, a
metodelor sale ştiinţifice pline de rafinament. Este semnificativ să menţionăm, din acest
punct de vedere, că, după ce a publicat, pînă în 1938, vreo zece articole consacrate limbii
române, Géldi a prezentat pentru titlul de „privat-docent“ o teză asupra relaţiilor româno-
greceşti, Les mots d'origine néogrecque en roumain à l'époque des phanariotes. Lucrarea,
publicată în 1939, a fost bine primită de critica epocii şi îşi conservă pînă astăzi întreaga
actualitate; de altfel, altă lucrare dedicată acestui subiect important n-a mai fost scrisă. L.
Gáldi a continuat să aducă lămuriri suplimentare în acest domeniu al istoriei limbii
române în numeroase studii ulterioare, elaborate între 1948 şi 1968. Dar nu numai
influenţa greacă asupra limbii române l-a preocupat pe savantul maghiar ci şi alte
influenţe, în special lexicale. Astfel, el a cercetat relaţiile lingvistice slavo-române,
maghiaro-române, italo-române.
Anul 1944, cînd L. Gáldi a tipărit Dictionarium valachico-latinum al lui Samuel Micu
a însemnat o alta dată importantă în istoricul lucrărilor sale, o nouă dovadă despre
interesul purtat de el limbii române.
În decursul anilor, atenţia lui L. Gáldi s-a concentrat asupra limbii poetice române în
cercetări care . ajung pînâ în epoca actuală, preferinţele sale mergând către Eminescu şi
Blaga. După ce a studiat timp de treizeci de ani diferitele aspecte ale poeziei lui
Eminescu, Gáldi a publicat monumentala lucrare Stilul poetic al lui Mihai Eminescu
(Bucureşti, Ed. Academiei, 1964, 472 p.), cea mai bogată exegeză asupra limbii şi stilului
lui Eminescu. L. Gáldi a supus creaţia lui Eminescu unei analize minuţioase în care, ca
fundal, figurează literatura europeană. Această operă, concepută de autor ca „un modest
început, o treaptă, în sensul arghezian al cuvîntului, la dispoziţia generaţiilor viitoare de
erudiţi“ (p. 430), constituie o lucrare fundamentală, un corolar al celebrei cărţi Eminescu
sau absolutul (trad. rom. de M. Papahagi, 1990) datorată unei alte iubitoare a culturii
noastre, profesoara italiană Rosa del Conte.
L. Gáldi i-a dedicat lui L. Blaga o monografie entuziastă: (Bucureşti, 1972, 205 p.) în
care plasează prozodia lui Blaga în cadrul istoriei literaturii române şi a versificaţiei
româneşti. Perspectiva istorică îi dă lui Gáldi posibilitatea de a scoate în evidenţă o serie
de particularităţi ale versului blagian, privind originalitatea, factura sa foarte elaborată,
armonia sa. L. Gáldi a conceput această lucrare ca o tentativă de „a servi cauza
solidarităţii popoarelor, furnizînd o serie de indicaţii tuturor acelora care vor să cerceteze
mai adînc arta lui Blaga“ (p. 188–189).
Investigator neobosit al poeziei româneşti, Gáldi era predestinat să-şi consacre studiile
unei opere de ansamblu asupra versificaţiei româneşti. După ce a publicat o istorie
succintă a versificaţiei româneşti mai întîi în limba maghiară (1960) şi apoi în franceză
(1964), L. Gáldi a prezentat publicului românesc o operă de proporţii: Introducere în
istoria versului românesc (Bucureşti, Minerva, 1971, 483 p.). Această Introducere,
rezultatul cercetărilor sale pasionate, constituie o amplă sinteză căreia i se simţea de mult
lipsa: mai ales că autorul, după o concepţie dragă lui, a conceput-o în perspectiva culturii
europene. Opera lasă cîmp larg deschis noilor cercetări. În concluzie autorul ne
împărtăşeşte intenţia sa de a scrie într-o zi – poate nu prea îndepărtată – «cronica»
rezultatelor ultimului sfert de secol, de care depinde de asemenea, evident, viitorul
poeziei române“ (p. 380). Dar timpul nu i-a mai dat răgazul necesar.
Între timp, L. Gáldi elaborase cu mari sacrificii, deoarece în ultima sa perioadă de
viaţa suferea de o gravă boală de ochi pe care o suplinea printr-o memorie prodigioasă – o
impozantă Introducere în stilistica literară a limbii române, lucrare apărută postum (ed.
Minerva, Bucureşti, 1976, ed. îngrijită de Florica Dimitrescu). Este sigur că şi această
ultimă lucrare, adăugată întregii sale opere, mărturiseşte despre ataşamentul lui Gálidi
faţă de limba română la fel ca şi comunicarea sa, pregătită din timp, dar neţinută, pentru
al XIV-lea Congres Internaţional de lingvistică şi filologie romanică (Napoli, 15–20
aprilie 1974), intitulată Arhaisme şi neologisme în limbajul poetic al lui Lucian Blaga. Şi
poate că ar trebui ştiut că, ultim omagiu adus de L. Gáldi ţării noastre, a lăsat cu limbă de
moarte ca, după incinerare, cenuşa sa să fie aruncată în Dunăre pentru a ajunge pe
meleagurile ţării atît de iubite de el... Dorinţa acestui devotat cercetător al culturii noastre
i-a fost îndeplinită!

(Jurnalul literar, sept. 1994, p. 6)

 O mărturie

În zilele de 24 şi 25 noiembrie 1994, Institutul de Lingvistică din Bucureşti şi-a serbat

45 de ani de existenţă. Am primit din partea direcţiei Institutului o scrisoare datată din...
1 noiembrie 1994 în care eram invitată „a fi alături“ de actualii colaboratori, în aceste
zile festive. Am socotit de datoria mea să particip, de departe, cu o „mărturie“
referitoare la activitatea din trecutul mai îndepărtat al Institutului dar invitaţia era
formală şi textului meu nu i s-ar.fi găsit locul în cele două ore – „maximum“, cum mi s-a
comunicat la apelul meu telefonic – dedicate acestei sărbătoriri la Academia Română...
Pentru a scoate la suprafaţă fapte şi oameni poate uitaţi, ai/ale culturii noastre din trecut
am crezut oportun să încredinţez luminilor tiparului unei reviste de istorie literară acest
text, fie şi într-o variantă a lui mult redusă în raport cu cel redactat iniţial.

0. Sînt printre puţinii cercetători care au colaborat la Institutul de Lingvistică din

Bucureşti încă de la întemeierea sa şi pînă în 1985, cînd am fost obligată de autorităţile în
vigoare atunci să mă retrag oficial din viaţa didactică şi ştiinţifică şi de cînd lucrările mele
– ca şi ale altor colegi plecaţi în străinătate – nu au mai intrat in bibliografii sau au fost
citate numai cu titlul (de ex. Dicţionarul de cuvinte recente) dar fără numele autorului, ca
şi cum ar fi fost opere anonime... Lucrînd neîntrerupt timp de 36 de ani, la catedra de
Istorie a limbii române a Universităţii din Bucureşti, pot afirma că am conlucrat, paralel,
la Institut, exact acelaşi număr de ani. Colaborarea aceasta am considerat-o totdeauna ca o
necesitate ştiinţifică, o datorie şi o onoare.
1. Solicitată de profesorul Iorgu Iordan – primul director al Institutului – şi cu
agrementul şefului de catedră, marele nostru Al. Rosetti, am lucrat la Institut din 1949,
cînd eram încă studentă. În întâiul sediu al Institutului, din str. Spătarului, am început prin
a alcătui fişe pentru Dicţionarul Academiei din cărţile indicate de profesorul Boris
Cazacu, al cărui rol pozitiv în „detectarea“ tinerilor interesaţi de lingvistică nu trebuie
neglijat. În acest fel, am ajuns să extrag fişe din, pe atunci foarte proaspătul volum,
Întîlnirca din pămînturi de Marin Preda şi, atrasă de „subiect“, să scriu un mic articol
despre Limba lui Marin Preda, unul dintre puţinele texte în care Marin Preda era
examinat din perspectivă lingvistică. Mai tîrziu am trecut la redactarea de cuvinte pentru
Dicţionar şi nu pot uita atmosfera serioasă, chiar severă – în optica celor tineri de atunci!
– de lucru a Institutului. În jurul lungii mese de la etajul I se adunau, ca într-o Arcă a lui
Noe, lingvişti reputaţi, dar care nu mai puteau preda, fiind îndepărtaţi de la posturile lor
de regimul comunist; acolo i-am cunoscut pe profesorii Th. Capidan, dat afară de la
Universitatea din Cluj, pe I. Şiadbei, „epurat“ de la Universitatea din Bucureşti, pe D.
Marmeliuc, eliminat de la Universitatea din Cernăuţi. Alături de ei, trudind zi de zi asupra
manuscriselor Dicţionarului Academiei, la această „masă a umbrelor“ le revăd pe Lia
Manoileiscu şi pe Florica Ficşinescu, atotştiutoare întru ale lexicografiei, pe Rodica-Roiu
şi pe Georgeta Ianovici, ambele din Iaşi, pe Ana Canarache şi pe lulia Manoliu, pe N.
Dănilă, pe Tcaciuc-Albu sau pe etern prezentul „Ghedemuţă“, fiul, cunoscutului folclorist
Gh. Dem. Theodorescu, cu toţii gata să-i introducă în tainele dicţionarului pe cei aflaţi
atunci încă pe băncile Universităţii. Mai tîrziu, la colaboratorii aceştia, de primă oră, s-au
adăugat generaţii noi de absolvenţi, pentru că trebuie precizat că în anii '50, prin
profesorii ei valoroşi, lingvistica atrăgea pe tineri mai mult decît literatura, care intrase în
conul de umbră al lui I. Vitner et Co. Odată cu lărgirea cercului de colaboratori, s-a
amplificat şi diversificat şi activitatea Institutului care şi-a pus „în plan“ şi alte lucrări
decît Dicţionarul Academiei, din păcate nici pînă acum terminat. Cît despre expresia sa
redusă, DEX-ul, el suferă de pe urma faptului că nu este, periodic pus la punct şi
îmbogăţit cu ultimele apariţii lexicale. Publicarea în deja îndepărtatul 1988 a
„Suplimentului“ a rămas fără alţi „urmaşi“, cum s-ar fi cuvenit şi cum se procedează, în
alte ţări, cu dicţionarele uzuale...
2. În Institutul mutat în sediul mai mare din Calea Victoriei s-a luat iniţiativa editării
unor texte vechi româneşti; în mod firesc, conducerea colectivului nou creat i-a revenit
profesorului J. Byck, a cărui dispariţie, cu 30 de ani în urmă a fost comemorată la 10 oct.
1994 la Facultatea de Limba şi Literatura Română prin grija fidelei sale colaboratoare,
Stela Toma. Aşa cum am mai scris, evocînd personalitatea lui J. Byck în paginile
Jurnalului literar nr. 35–38/1994, acesta a creat o şcoală de filologie şi a schiţat
desfăşurarea activităţii de editare de texte vechi pentru o perioadă mai lungă. Stabilind
priorităţile, J. Byck a preconizat editarea vechilor scrieri prin metoda strictă a
transliteraţiei, astăzi abandonată fără temei în favoarea transcrierii interpretative, care nu
se poate sustrage subiectivităţii editorului... Discuţiile din cadrul sectorului de „texte
vechi“ erau extrem de vii, cum la fel erau aprinse şi cele ale colectivului de „gramatică“,
condus de profesorii Al. Graur, J. Byck, A. Rosetti, şi uneori, venit special de la Cluj
pentru unele chestiuni spinoase de fonetică şi de fonologie, Emil Petrovici. Participam –
la început în calitate de învăţăcei şi apoi de colaboratori activi – la reuniunile ţinute la
„Casa Universităţii“, unde se dezbăteau – nu de puţine ori în contradictoriu – problemele
puse de elaborarea primei ediţii a Gramaticii Academiei.
3. Să mai amintim lucrările colectivului de „formare a cuvintelor“, animat de Al.
Graur şi de J. Byck, soldat cu un număr de volume de specialitate extrem de utile, sau
cele ale sectorului de „lingvistică romanică“, în speţă alcătuirea voluminoasei Crestomaţii
romanice de sub conducerea lui Iorgu Iordan. Coeziunea noastră din anii '50 şi '60, cînd
munceam, cot la cot, la efectivele amintite mai înainte, nu s-a realizat mai tîrziu, probabil
din cauza numărului prea ridicat de colaboratori. O reunire a tuturor lingviştilor
bucureşteni a încercat Al. Rosetti în anii elaborării acelei mari Istorii a limbii române în
patru volume, concepute şi dirijate de el, pe baza unei bibliografii impresionante datorate
regretatului Aurel Nicolescu. În zadar însă! Această preţioasă operă – unică prin
materialul conţinut şi prin noutatea interpretărilor – este şi azi – dacă o mai exista prin
sertarele vreunei edituri! – needitată... Ultima dată cînd l-am întîlnit pe profesorul Rosetti,
la sfîrşitul anilor '80, la Paris, îmi vorbea cu amărăciune despre această neîmplinire...
4. Tot astfel s-a stins neîmpăcat şi profesorul Byck, pe de o parte, deoarece nu şi-a
sâvîrşit Gramatica sa istorică şi, pe de alta, pentru că nu a putut vedea Dicţionarul limbii
române din sec. al XVI-lea, conceput de semnatara acestor rînduri. Din nefericire, nici
astăzi, la mai bine de 30 de ani de cînd a fost iniţiat, dicţionarul – pentru care s-a extras o
cantitate de aproape 1.000.000 de fişe – nu există decît sub forma unei machete de... 6
cuvinte – prezentată în 1971 secţiei de specialitate a Academiei şi reprodusă în cartea mea
Contribuţii la istoria limbii romane vechi, 1973, p. 26–29 – şi... a unui pumn de scrum!
Motivul ? Un „incendiu“ declanşat în februarie 1975 în clădirea Academiei, exact în sala
unde erau depuse fişele, clasificate alfabetic, gata pregătite pentru redactarea finală... Ce –
sau cine – a provocat acest incendiu?
5. Colaborarea aceasta, timp de mai bine de 36 de ani, dacă socotim si reluarea
legăturilor după Revoluţie, nu putea să nu ducă şi la stabilirea unor relaţii de prietenie. Să
sperăm că ele vor continua – nu numai sub înfăţişarea unor invitaţii de „a fi alături“ de
formă – ci şi prin conlucrări deschise, sincere.

(Jurnalul literar, nr 49–52, dec. 1994 – ian. 1995, p. 6–8)

 ... din facultate şi din viaţă

Dedic rândurile de mai jos inegalabilei mele soeur d'election MATILDA

CARAGIU MARIOŢEANU. În prietenia noastră sans nuages de peste o jumătate de
veac, un loc de seamă 1-a jucat culoarea, în toate sensurile ei. Oricum, Tili mi-a
dăruit multe clipe colorate; am nădejdea că, măcar uneori, s-a petrecut şi inversul...

Alexandru Gica: Doamnă Dimitrescu, aş vrea să ne spuneţi câteva cuvinte despre

momentul de început al prieteniei dumneavoastră cu doamna Matilda, despre momentul
studenţiei.

Florica Dimitrescu: Noi i-am zis întotdeauna Tili Caragiu. Cu Tili Caragiu ne-am
cunoscut din anul 1947. '47 însemna anul în care am început facultatea. Poate nu din
primul an, dar din al doilea s-a închegat între cinci dintre noi, cei care eram la Facultatea
de Română, o puternică prietenie. Am fost şi am rămas ca degetele unei mâini: Tili
Caragiu, Valeria Guţu-Romalo, Aurel Nicolescu, Alexandru Niculescu şi cu mine. Am
intrat cu toţii în 1947 şi am ieşit în 1951. Între timp, unii la sfârşitul lui 1949, alţii la
începutul lui 1950, am fost numiţi cu toţii preparatori la Catedra de Istorie a Limbii
Române condusă de profesorul Alexandru Rosetti.
Profesorul Rosetti îşi alegea mai tinerii colaboratori dintre studenţii pe care-i
remarcase el în mod special, nu atât la curs ci la seminar (acolo se făcea separarea
între cei care doar participau fizic şi cei care lucrau, citeau, căutau să afle şi să
exprime ceea ce au înţeles şi nu au înţeles – nu e nici o ruşine să nu înţelegi nişte
lucruri; important este să întrebi şi, după aceea, să pricepi). Deci, am fost cinci care
am rămas preparatori la această catedră. Din păcate, unul dintre noi nu mai este:
este vorba de Aurel Nicolescu, despre care noi nu ştiam atunci că este cu 10 ani mai
în vârstă decât noi. Dar nu din cauza acestei diferenţe de ani a murit în 1978, ci
pentru că a avut o boala necruţătoare.
Am rămas patru, dintre care doi ne-am şi căsătorit: eu şi Alexandru Niculescu. În
ziua în care ne-am căsătorit (10 septembrie 1951), am primit şi hârtia prin care eram
înaintaţi asistenţi; am primit astfel un dar cu totul deosebit!

A.G. Ce seminarii aţi făcut în timpul facultăţii?

 F.D. În anul în care am intrat noi, funcţiona încă vechiul sistem de învăţământ,
care era destul de complicat, dar în acelaşi timp uşor. Uşor, în sensul că nu eram obligaţi
la frecvenţă. Complicat, din cauză că la începutul primului an ni s-a dat o listă întreagă
de materii la care trebuia să dăm examen, dar nu era obligatoriu să le dăm în anul I
sau II sau III sau IV; puteam să le dăm oricând. Important era că, dacă dădeam examene
cât mai multe în primii ani, aveam timp în ultimii doi ani să ne ocupăm de teza de
licenţă. Am dat enorm de multe examene. Cel mai important a fost totuşi cel dat cu
profesorul George Călinescu (şi Tili l-a dat; acesta era obligatoriu, celelalte erau la
alegere). Examenul care a fost hotărâtor pentru noi, cei cinci despre care am vorbit, a fost
cel de Istorie a Limbii Române. Vă spuneam că profesorul Rosetti avea obiceiul acesta de
a fi extrem de atent la felul cum se comporta şi cum răspundea un student la seminar.
Noi nu ştiam însă că Rosetti avea şi un alt obicei. Şi anume: la examenul de sfârşit
de an (se dădea într-unul din marile amfiteatre: Odobescu sau Haşdeu – nu mai ţin
minte) el a venit, s-a aşezat la catedră şi, înainte de a da subiectele, a spus: „următorii
studenţi (şi a înşirat o listă nu foarte lungă) au răspuns excelent la seminarii, au dat
dovadă că îi interesează materia, aşa încât eu îi scutesc de examen“. Era o formă poate
niţel ilegală, dar el şi-o permitea ca şef de catedră (şi în acelaşi timp mai era şi rector al
Universităţii). A fost un sistem care a stimulat foarte mult pe cei care erau în sală, nu
numai pe noi, cei care am fost numiţi să nu mai dăm examen, dar şi pe ceilalţi.
Din primul an, Rosetti a început să facă această selecţie. El era ajutat de prietenul lui
de o viaţă, profesorul Jacques Byck, cu care dădeam examen de Gramatică a Limbii
Române. Am mai dat examene de Lingvistică Romanică. Eu ştiu că am mai urmat un
curs special de Stilistică a Limbii Române cu profesorul Iorgu Iordan, care în
momentul acela era decanul facultăţii noastre. În anul acela (1947) se întorsese de la
Moscova (el fusese ambasador acolo). Venise de la Iaşi la Bucureşti şi s-a stabilit aici.
Acest seminar special de Stilistică era urmat de foarte puţini studenţi (cred că Tili nu
participa la acel seminar). Profesorul Iordan era foarte fericit, într-un fel, că puteam
discuta lucrarea lui Stilistica Limbii Române. El scrisese această carte şi la seminar
aplicam anumite aspecte din cartea lui. Pe de altă parte, făceam şi interpretări de text din
Caragiale. Bineînţeles, interpretarea noastră era destul de stângace, nu prea ştiam noi ce-
i aceea stilistică dar profesorul Iorgu Iordan ne ajuta enorm de mult cu calmul şi cu
ştiinţa lui de a se purta cu studenţii, de a le cunoaşte psihologia.
Un alt profesor a fost Tache Papahagi, la ale cărui ore sigur a fost şi Tili Caragiu,
pentru că era materia care va deveni specialitatea ei principală, Dialectologia şi
Aromâna. Profesorul Tache Papahagi era un om deosebit de ceilalţi profesori ai noştri.
În timp ce toţi ceilalţi (să-1 amintesc aici, neapărat, şi pe Tudor Vianu, pe care-l
aveam la Teoria Literaturii) – Rosetti, Byck, Iordan, Vianu – se prezentau ca
adevăraţi domni (foarte elegant şi îngrijit îmbrăcaţi, cu o ţinută cu totul şi cu totul
deosebită – Rosetti se parfuma cu lavandă iar Byck cu apă de colonie 7114),
profesorul Papahagi era cu totul altfel. Noi, la început, nici n-am ştiut că-i profesor. Ne
gândeam: „cine o fi domnul ăsta care a intrat aici şi este la catedră?“. Era un domn
mititel de statură, cu nişte haine ponosite, vorbind repede-repede şi destul de irascibil.
Adică o atitudine cu totul alta decât a celorlalţi care erau marţiali, într-un fel, în
atitudinea lor, sau foarte protocolari. Profesorul Papahagi nu era nimic din toate astea;
el era un om extrem de simplu. Foarte plăcut – când l-ai cunoscut. Cu el făceam două
materii. Una mai grea, una mai uşoară. Cea grea era pentru mine Dialectologia
pentru că eu, bucureşteancă fiind, nu mă prea pricepeam la graiurile din celelalte
regiuni. Iar la dialectele din sudul Dunării, cu atât mai puţin. Uşor era (şi foarte
plăcut) cursul de Folclor. La acest curs, el recita cu foarte multă plăcere şi pasiune
versuri din folclorul românesc (nu era vorba de folclorul din sudul Dunării), pasaje care
totdeauna m-au impresionat şi unele din ele mi-au rămas până astăzi în memorie. Să
dau două exemple care îmi vin acum în minte. O poezie de dragoste: „Nu-mi trimite
atâta dor / pe gurile tuturor, / Trimite-mi mai puţintel / dar vino mata cu el“; sau alta,
care mie mi se pare, în naivitatea ei, o chintesenţă a ideii de dragoste. Versurile erau:
„Doar un bade: tu şi tu. / Un alt bade: nu şi nu“. Deci iubirea fixată pe o singură
persoană. Ce poate să fie mai frumos în viaţă?

A.G. Era atunci un moment de fractură în istoria României, în sensul că era o

schimbare de regim. Cum aţi perceput atunci această schimbare de regim? A existat o
presiune asupra dumneavoastră atunci sau mai târziu?

F.D. Ne-am dat seama destul de greu noi, cărora puţin ne păsa pe vremea aceea de
politică (şi multora dintre noi, nici până astăzi), de schimbarea din facultate. Am
observat însă două lucruri, întâi: că facultatea a fost invadată de tot felul de personaje
(în special la catedra de Literatură Română, dar şi la Teoria Literaturii, la Literatura
Universală, la bietul Vianu care a fost înconjurat de tot felul de neaveniţi). Au invadat
facultatea o serie de oameni care nu fuseseră niciodată profesori, care nu avuseseră
pregătire didactică, dar care erau foarte „buni“ din punct de vedere ideologic. Adică
ei ştiau litera partidului şi nu făceau decât s-o aplice şi mai mult – nimic. Unul era şeful
catedrei de Literatură Română: I. Vitner, care fusese dentist. Asta nu e nici o ruşine, e
minunat să ai această profesiune, dar de ce se băga în literatură şi cum de nu ştia mai
mult decât să ţină un curs despre Neculuţă timp de un an de zile, asta n-am înţeles. N-
am rămas cu absolut nimic din cursul ăla.

A.G. Cum aţi perceput îndepărtarea lui Tache Papahagi şi Theodor Capidan din
lumea universitară?

F.D. Pe Theodor Capidan am avut ocazia să-l cunosc (cum îl cunoştea şi Tili
foarte bine) dar nu în lumea universitară. Din 1949 s-a înfiinţat Institutul de Lingvistică
din Bucureşti. Avea localul pe strada Spătarului şi acolo conducea profesorul lorgu
Iordan, care a fost extrem de generos cu oameni din generaţia lui sau mai în vârstă
decât el, care erau daţi afară de peste tot; el a reuşit să-i adune acolo pentru a lucra la
Dicţionar, între ei era şi Capidan (el a fost profesor numai la Cluj).
Papahagi a fost marginalizat. V-am spus că avea o fire dificilă, era un om care nu
se putea stăpâni uşor şi cred că ăsta e motivul pentru care nu era prea iubit de către
colegii din corpul profesoral. Dar noi, studenţii care aveam mult respect pentru el, îl
vizitam, atunci când a fost dat afară din facultate, acasă la el, în strada Ursuleţului nr.
8 (vizavi de statuia lui Kogălniceanu), într-o cameră mică de tot. Avea un pat amărât şi
deasupra patului şi în toată încăperea cărţi peste cărţi. Trăia greu. Ne era teribil de
milă de el. Dar a fost un mare savant, un om care a lăsat acel dicţionar monumental al
aromânei, multe lucrări de dialectologie, cursul lui Aromânii etc. Aşa că amintirea lui
pentru noi, ca foşti studenţi, a fost excelentă.

A.G. În vremurile acelea dificile era greu să nu faci compromisuri, în lumea noastră,
doamna Matilda este respectată şi pentru asta, pentru faptul că s-a ţinut foarte dreaptă,
departe de compromisuri. Cât de simplu sau cât de greu era? Unii făceau compromisuri,
alţii nu.

F.D. Era o alegere individuală. Din anul nostru erau foarte puţine „cozi de topor“. Îi
ştiam şi-i răs-ştiam, unii sunt şi azi printre noi. Mulţi se bat în piept pentru ceea ce
altădată blamau. Alţii mai puţin, dar sunt tot în fruntea bucatelor. Chiar anul trecut,
când aniversam 50 de ani de la terminarea facultăţii, unul dintre aceştia a fost nevoit să
părăsească amfiteatrul unde ne adunasem. Noi ne ştiam foarte bine între noi. Aveam
încredere cei care ne ştiam şi nu ne păsa de ceilalţi. Ceilalţi erau şefii noştri la U.T.M.,
la U.T.C. Ei erau şefi şi noi eram masa care făceam ce ştiam, ne vedeam de munca
noastră.
Alegerea noastră... sau mai bine zis noi am fost aleşi. Nu noi am făcut alegerea
către lingvistică. Noi am fost, poate, studenţi buni şi la materiile de literatură şi la
materiile de limbă. Dar în timp ce la literatură nu se ocupa nimeni de noi (cei nou veniţi
pentru că nu-i interesa decât ideologia lor, iar unul ca George Călinescu pentru că trăia
într-o sferă îndepărtată), la partea de lingvistică şi profesorul Rosetti şi profesorul Iordan
şi profesorul Byck ne-au ajutat enorm de mult şi sigur că am fost atraşi de partea
de lingvistică. A doua mare calitate a lingvisticii e că nu era legată de ideologie.
La un moment au apărut ineptele „teze“ ale lui Stalin, dar cine a fost atent la ele?

A.G. Din cine era compusă catedra în 1951?

F.D. În 1951 catedra era alcătuia aşa: Rosetti era profesor, conferenţiar era Byck,
lectori erau Cazacii şi Coteanu. Asistentă era Mara Rădulescu. Noi, cei cinci de care
am vorbit, am ajuns în 1951 din preparatori asistenţi. Din seriile mai mari era Constantin
Măciucă (a trecut apoi la Literatură), Andrei Rusu (a trecut apoi la Editura de
Literatură), Ion Z. Marin. Dintre cei mai mici ca noi au venit Grigore Brâncuşi, Paula
Diaconescu ş.a.

A.G. Voiam să vă întreb de teza dânsei de licenţă. Este o idee destul de inedită să-
ţi cercetezi propria familie, e destul de nestandard.

F.D. Da. E o idee originală şi foarte fructuoasă. Teza ei a fost extrem de bine primită.
Cred că a făcut-o sub conducerea profesorului Rosetti. A fost o teză excelentă. Dovadă e
că a putut s-o publice. Şi astăzi, această lucrare este considerată un element de bază în
cercetarea dialectologiei.

A.G. Vroiam să vă mai întreb ceva despre doamna Matilda. Dânsa are un aer foarte
exigent. Şi cu cei din jur şi cu dânsa. De unde îi vine starea asta de spirit? Tânără fiind,
era tot aşa?
 F.D. Da. Starea asta de spirit poate că o avea înnăscută, nu pot să spun. Dar starea
asta de spirit ne-a venit, la toţi cei cinci, de la profesorii noştri. Profesorii noştri au
fost într-adevăr modele din toate punctele de vedere: rigoare ştiinţifică, seriozitate, ei
practicau o cercetare profundă, atentă. Nimic nu era superficial. Totul era făcut să
rămână. Nu erau lucrări făcute ca azi să le scrii şi mâine să le arunci. Nu. Textele pe
care le-am lucrat sub îndrumarea lor cred că pot fi consultate şi astăzi cu folos, aşa încât
se poate spune că fiecare dintre noi a pus o pietricică la edificiul limbii române.

A.G. Circulă o legendă, despre care nu ştiu dacă e frumos să vă întreb, dar o fac. Se
spune că Rosetti şi Iordan erau îndrăgostiţi (platonic evident) de doamna Matilda. Îi
purtau o simpatie specială sau e doar o exagerare?

F.D. E o întrebare dificilă. Nu i-am auzit pe profesorii noştri să aibă sau să exprime
admiraţia faţă de niciuna din colegele noastre (ca femeie). Poate o gândeau şi probabil
că o gândeau a propos de Tili, pentru că era cea mai frumoasă din catedră. Subţire,
înaltă, cu un păr extraordinar de bogat, ochi foarte frumoşi. Ce n-avea ea frumos? Totul
era minunat. Plus – şi în primul rând – mintea. Ăsta e lucrul care rămâne. Celelalte se
mai schimbă. Nu cred că profesorii noştri au făcut vreodată vreun gest nelalocul lui!

A.G. Coteanu şi Graur în anii 55-57 au lansat ipoteza că aromâna,

meglenoromâna şi istroromâna n-ar fi dialecte ci limbi aparte, în opoziţie cu Rosetti.
Ţineţi minte ceva din disputa asta?

F.D. S-a discutat foarte mult. Graur nu era la noi la catedră. A vorbit despre asta,
probabil, la cursul de Lingvistică Generală şi, desigur, în articolele lui. În schimb, la
noi la catedră era Coteanu care, îmi pare rău s-o spun, dar aşa era, a cochetat enorm de
mult cu marxismul, cu tezele lui Stalin despre lingvistică pe care le aplica până la
extrem. La fel şi Alexandru Graur din păcate, care era un om extrem de inteligent şi un
fin analist al limbii române.

A.G. Aş vrea să-mi spuneţi ceva despre momentul '82, despre momentul pensionării
doamnei Matilda Caragiu (oarecum forţată de împrejurări, fiica dânsei plecând în
străinătate).

F.D. Brânduşa s-a căsătorit în 1977 şi a plecat relativ repede apoi. Sceleratele
legi comuniste nu permiteau să ai „rude în străinătate“. Parcă dacă pleci în străinătate
îţi laşi patriotismul odată cu ţărâna de pe pantofi la graniţă. Tili a fost, într-adevăr,
nevoită să renunţe la catedră, catedră pe care o adora şi căreia i se dăruise. Noi toţi
cinci ne-am dus viaţa în şi pentru facultate. Facultatea era locul în care noi trăiam.

A.G. Afinităţile dintre oameni stau sub nişte legi misterioase. Cum s-a produs
apropierea dintre dumneavoastră şi doamna Matilda?
 F.D. În modul cel mai firesc, aşa cum se leagă prieteniile, întâi, cred că ne-am
apropiat din cauză că citeam aceleaşi cărţi, urmam aceleaşi cursuri, după '49 ne
întâlneam în catedră şi discutam. Profesorul Iorgu Iordan făcea nişte minunate
preseminarii pentru că noi, ultimii veniţi, nu aveam experienţă didactică şi
pedagogică. Am fost genul de oameni care au fost aruncaţi în apă şi a trebuit să
înotăm singuri. Dar în această singurătate eram urmăriţi de minunaţii noştri profesori.
Prietenia noastră a fost întâi una ivită din colegialitate. Cu timpul s-au dezvoltat
sentimentele astea omeneşti de afecţiune, de dragoste, care nu ne-au părăsit niciodată.
Ne-a ajutat şi faptul că bărbaţii noştri s-au înţeles între ei şi deci ne puteam vedea în
patru. S-au născut apoi copiii (e o mică diferenţă între ei). Ne-am cunoscut apoi cu toţi
din familiile noastre. O cunoşteam dinainte pe Geta, i-am cunoscut părinţii, bineînţeles
pe Toma.
Tili cunoştea toate rudele mele (de exemplu pe dragele mele mătuşi de la Buzău). Tili
cu soţul ei au fost odată la mama, la ţară. Eram, într-un fel, ca surori şi ne lipsea doar
sângele comun, care însă nu ne-a împiedicat să considerăm că facem parte din aceeaşi
familie spirituală.
Am să vă dau un singur exemplu ca să vedeţi cum avem aceeaşi reacţie fără să
ştim una de alta: am fost alaltăieri la editura în care se pregăteşte volumul ei de poezii
şi editorul mi-a pus în faţă două coperţi cu o figură feminină foarte stilizată, într-una,
această figură privea către titlul cărţii, în cealaltă privea spre cotorul ei. Editorul m-a
întrebat: „care dintre coperţile astea credeţi că e mai bună?“ Fără să ezit am spus: „aceea
unde silueta fetei este îndreptată spre titlul cărţii“. Editorul mi-a zis apoi: „aveţi aceeaşi
idee cu doamna Tili Caragiu“ (evident fără ca eu să ştiu care e părerea ei).
Avem deci reacţii foarte apropiate. Poate din cauză că am stat foarte mult împreună, ne
cunoaştem foarte bine. Noi ne-am văzut foarte mult şi în străinătate. Ea a fost profesor la
Salzburg, eu am fost în vizită la ea. Pe urmă, bărbatul meu preda la Padova, ea a venit în
vizită la noi... Am fost împreună în insula Malta la un congres apoi ne-am revăzut de
multe ori la Paris.

A.G. Puteţi să ne spuneţi ceva despre poezia Cruci Malteze? A scris-o în Malta?

F.D. Da. Eu nu pot să uit din această perioadă poezia Venus. E vorba de o statuie a
unei femei mari, imense, care exprimă maternitatea, exprimă forţa pământului. Tili a
scris o excelentă poezie pe tema asta.

A.G. Când aţi luat cunoştinţă de înclinarea dânsei spre poezie?

F.D. Destul de târziu. Nu prea vorbea despre această preocupare. Poate chiar în Malta
am aflat. Nu-mi dau seama.

A.G. Aţi scris de curând un articol despre culori. Dacă ar fi s-o asociaţi pe doamna
Matilda cu o culoare, ce culoare i-aţi asocia?

F.D. Albastru, albastru ca cerul. Ca cerul şi ca infinitul.

 A.G. Dacă ar fi să alegeţi dintr-o mulţime de amintiri comune, spuneţi-ne una mai
emoţionantă sau câteva.

F.D. Toată viaţa am fost împreună. Aproape ne e greu, şi mie şi ei, să vină seara şi
să nu stăm de vorbă. Cred că nu există seară în care ori una ori alta să nu ne dăm
telefon, chiar dacă vorbim puţin (câteodată vorbim enorm de mult), dar trebuie să ne
spunem ce-am făcut în ziua aia, ce gânduri mai avem, la ce mai lucrăm, adică
lucrurile astea fireşti (şi simple) ale vieţii: ce mai croim (şi eu şi Tili ne pricepem la
croitorie), ce flori am mai plantat şi cum li se dezvoltă bobocii, despre copiii noştri,
despre viaţa şi problemele lor. Îmi spunea că atunci când eu nu sunt aici (şi s-a
întâmplat să lipsesc chiar ani de zile – nu din vina mea ci din cauza unei împrejurări
neprielnice) îi lipsea că nu putem să comunicăm. Sigur, comunicam prin scrisori dar asta
nu ne suplinea lungile noastre ore de telefon. Nevoia de comunicare, pentru noi, a fost
permanentă şi cred că prin asta ni s-au întreţesut vieţile.
Ceea ce mă leagă de Tili Caragiu mai e şi faptul că mă simt înconjurată
(indiferent dacă sunt în casa mea de la Bucureşti sau în cea de la Paris) de tot felul de
lucruri dăruite de ea. Am aici portretul lui Toma, am un vas mare de ceramică foarte
frumos, o pomieră (un platou înalt pe un suport), am plante de la ea. Ne place la
amândouă să brodăm, să coasem (eu cu mâna, ea coase cu maşina). La Paris am un nud
lucrat în tuş de Geta. Deci legăturile dintre noi sunt chiar ca firele de aţă, ca firele
gândurilor, adică multiple.

A.G. Cum o vedeţi integrată în lumea aromână? Cum vedeţi relaţia ei cu lumea
aromână?

F.D. Este o integrare normală. Ea este aromâncă. Deci este fiică a acestei părţi a
neamului românesc. Am văzut-o odată agitându-se (nu pot s-o uit nici acum) la teatrul
din piaţa Amzei, care azi se numeşte Creangă (atunci era teatrul „Studio“ al Teatrului
Naţional) la un spectacol aromânesc prezentat de Caramitru împreună cu Brânduşa,
care avea pe atunci 17-18 ani. Şi nu pot să uit cu cât drag a îmbrăcat-o Tili cu tot felul
de lucruri aromâneşti pe Brânduşa. Cu un ilic foarte frumos (parcă-l văd – era negru,
cred că de catifea), cu salbele lor atât de bogate, cu tot ceea ce este specific aromânesc.
Pentru ea, a fi aromâncă şi a fi româncă înseamnă, cred, acelaşi lucru. Merg acum la
partea ştiinţifică. Pe ea o doare foarte mult faptul că aromânii din lume (din Germania,
din Franţa, din America) nu se înţeleg între ei. Şi nu numai că nu se înţeleg ca oameni,
nu se înţeleg nici în privinţa felului de a scrie aromâna. Pe urmă educaţia pe care o dau
copiilor: mulţi dintre aromâni nu-i mai învaţă pe copii limba strămoşească. La Tili
Caragiu a fost invers. Brânduşa ştie aromâna, soţul lui Tili ştia perfect, aşa cum şi soţul
sorei ei ştie să vorbească perfect aromâna. Mi se pare normal ca această Dimândare
părintească să treacă din generaţie în generaţie.

A.G. Aş vrea să încheiem acest interviu cu un mesaj pentru ziua dânsei de naştere.

F.D. Aş vrea să-i transmit să aibă în continuare zile senine în care, o rog – din
partea lingviştilor şi a (nu mă pot substitui aromânilor) celor care-o iubesc, să nu
cumva să nu termine dicţionarul aromân. Şi, bineînţeles, îi mai doresc să fie cât mai mult,
cât e posibil, alături de draga ei Brânduşa.

(Interviul a fost făcut pe 8 iulie 2002)

(Carte de iubire pentru Matilda CAragiu MArioţeanu, Bucureşti, 2002, pp. 31–39)
 Cu Florica Dimitrescu în cartierul Gării de Est

— Doamnă profesor, v-aţi născut şi aţi copilărit într-un cartier care ar putea fi
socotit, de alţii, zgomotos şi aspru, un cartier industrial. Dar pentru dumneavoastră el
are o energie, o lumină aparte, care se cere împărtăşită.
— Da, este spaţiul copilăriei şi al adolescenţei mele, pentru că, la douăzeci şi trei
de ani, atunci când am terminat facultatea şi m-am măritat, am plecat de acolo. Am
locuit prima perioadă de viaţă în cartierul Gării de Est. Este un cartier popular şi
foarte modest. Modest din două puncte de vedere; întâi pentru că acolo trăiau şi, poate
acum mai puţin, dar pe vremea aceea trăiau oameni extraordinar de simpli, mulţi
muncitori. Pe vremea aceea, toţi oamenii aceştia care lucrau în cartierul de fabrici în
care m-am născut se numeau lucrătorii. Unii erau oameni extrem de nevoiaşi, extrem
de săraci. În al doilea rând, e un cartier modest pentru că e lipsit de monumente
demne de acest nume. Dar, dar, este un dar, este un cartier care a produs foarte mult,
deci important din punctul de vedere al productivităţii. În anii '20-'30, avea, şi are
până astăzi, dar astăzi nu mai e chiar periferie, o salbă de fabrici,:de exemplu, de
panificaţie, cum erau Assan sau Gagel, fabrici de uleiuri, ca Phoenix sau acest
Hermes, în incinta căruia m-am născut. Cartierul Gării de Est are şi astăzi două părţi
distincte, despărţite de o axă reprezentată prin calea ferată, care duce spre Constanţa
şi, în acest loc al Gării de Est, se încrucişează cu o axă perpendiculară, care merge
către oraş şi această axă se numeşte astăzi, din nou, Bulevardul Ferdinand. Timp de ;
mai bine de patruzeci de ani s-a numit Bulevardul Dimitrov. Peste linii, în partea de
periferie, e o stradă care continuă Bulevardul Ferdmand şi poartă numele romantic de
Strada Ziduri între V, unde m-am născut. De ce se numeşte aşa? Pentru că, în
vechime, acolo erau foarte multe vii, iar la capătul străzii se afla o fostă cetate, se
zice, a lui Matei Basarab. Astăzi nu ştiu exact care e situaţia, dar acum şaizeci de ani
acolo erau nişte ruine în care ne jucam noi, toţi copiii din cartier.
— Cum arătau ruinele? Erau fragmente de zid sau nişte pietre în iarbă?
— Se vedeau nişte arcade, zidurile erau încă destul de înalte, se vedea că a fost o
clădire impozantă, nu o casă oarecare. Fabrica în care am locuit se numea Hermes;
atunci cînd, în clasa întâi de liceu, am învăţat la şcoală despre zei, cînd s-a vorbit
despre Herme, mi se părea ceva banal. Pentru celelalte colege, erau nume rare din
mitologia grecească, pentru mine, Hermes era ceva aşa cum era Ion sau Gheorghe. Se
numea Fabrica Hermes, pentru că aparţinea unor greci, cred că Lichiardopol. Eu
personal nu-mi amintesc de ei, nu i-am văzut niciodată în carne şi oase, numai în
fotografii cu tatăl meu i-am văzut. Erau fotografiaţi cu personalul fabricii.
— Tatăl dumneavoastră lucra acolo şi de aceea aţi copilărit în acel spaţiu.
— Da, bineînţeles, nu numai că lucra acolo, a lucrat tot timpul acolo, până în anul
1951, când a ieşit la pensie, dar el era obligat să locuiască acolo, pentru că era
inginerul şef al fabricii şi regulamentul intern cerea acest lucru, vom vedea şi de ce.
Era o fabrică de uleiuri, care se produceau din tot felul de seminţe, de floarea soarelui,
de rapiţă, de măsline, de nucă de cocos, iarăşi o raritate pe vremea aceea. Lumea nu
prea ştia exact ce este cocosul, noi, acolo, eram obişnuiţi în interiorul fabricii cu
aceste mingi exotice. Fabrica era alcătuită dintr-o mare uzină, din uzina mecanică,
dintr-un laborator de chimie relativ mic, aşa mi se părea mie, nu erau decât două-trei
camere la un subsol, o clădire administrativă, iar cel mai mare spaţiu al fabricii era
ocupat de magazii, depozite, chiar putem să le spunem silozuri, în care se acumulau
recipientele imense cu diverse tipuri de uleiuri. Pe urmă era cantina muncitorilor, la
numărul l, pe Strada Ziduri între Vii, şi două case identice, cu grădină, la numărul l
bis. Într-una dintre ele am locuit noi, cealaltă casă era a electricianului, un neamţ, se
numea Wesner şi avea o fată, Frieda, care era prietena mea şi cam de aceeaşi vârstă
cu mine. Mai târziu, în incinta fabricii s-a ridicat o clădire modernă, în stil cubist, prin
anii '30, începutul anilor '40, în care locuiau alţi ingineri. Nu erau obligaţi să locuiască
în fabrică, dar sigur că era foarte comod pentru ei, în special chimişti. Casa noastră,
ca şi fabrica, uzina, totul era din roşu, cum se spunea, din cărămidă. Era o casă relativ
modestă, trei camere şi dependinţe. Noi am avut dreptul, ceva mai târziu, să mai
construim o cameră supraetajată, unde, o vreme, a locuit o mătuşă foarte bătrână, care
fusese profesoară de franceză la Academia Comercială. Era o femeie interesantă,
pentru noi era chiar curioasă, asta am descoperit mai târziu, cât era de interesantă,
pentru noi, copiii, era doar curioasă, în sensul că era de o agilitate nemaipomenită,
curioasă în sensul că era o mare feministă, curioasă în sensul că făcea spiritism, în
care noi, copiii, nu credeam, nici tata. Mama parcă mai credea un pic, pentru că, odată
mi-a găsit un medalion pierdut datorită meşteşugului ei întru spiritism. Mai târziu, am
aflat că a scris enorm de multe cărţi, că a făcut Sorbona şi a terminat-o în 1916, că şi-
a dat teza de doctorat în literatura franceză, că pe urmă a scris despre Erasmus şi
Elogiul nebuniei şi multe alte cărţi, ale căror titluri le-am găsit pe coperta interioară,
într-unul din volumele ei care ne-au mai rămas.
— Cum se numea?
— Se numea Eliza Constantinescu Bagdad. Ea, de acasă, se numea Eliza
Constantinescu şi, când era foarte tânără, pe la 16 ani, s-a măritat cu un doctor
Bagdad, cu care însă nu prea s-a înţeles, era o diferenţă de vârstă şi ea era extrem de
ambiţioasă şi, având bani, probabil, a plecat în Franţa, a studiat acolo, era colegă de
cameră, la Cité Universitaire, la Paris, şi prietenă cu Raluca Ripan. Mai târziu, în
camera aceea a locuit fratele meu, când a devenit ceva mai măricel. Caracteristic
pentru casa aceea în care locuiam, şi nu numai pentru casă, ci pentru toată fabrica, era
că nu aveam electricitate de la oraş, cum se spune, ci era un generator al fabricii. De
ce ştiu asta? Pentru că tata, care era obligat să ştie tot timpul, chiar şi când nu era în
serviciu, ce se întâmplă în fabrică, trebuia să fie anunţat de orice incident s-ar fi
întâmplat, şi anunţul era făcut prin clipirea luminii de trei ori. Sigur, asta era pe timp
de noapte, sau seara, în timpul zilei, venea un lucrător şi-l anunţa. Aveam o curte
destul de măricică, cu o magazie de lemne, la început casa nu avea calorifer, mai
târziu, în anii '40, s-au pus calorifere, bucătărie de vară, în faţă aveam ronduri de flori,
erau foarte frumoase zorele, şi, în faţă de tot, erau doi plopi maiestuoşi, care mai
există şi astăzi. Clădirile fabricii, mi se părea mie atunci, erau prăfuite, vechi, dar noi
toţi ne iubeam enorm de mult fabrica noastră. Acest noastră nu era un adjectiv
posesiv obişnuit, care însemna apartenenţa, ci era un adjectiv al afectului, al
ataşamentului nostru faţă de fabrica în care toţi erau solidari, de la ultimul ungător,
era meseria cea mai umilă din fabrică, până la… să spunem, arhitectul fabricii, care
era un italian, Enrico Gottero, sau la doctorul fabricii, doctorul Diaconiţa, care mai
târziu a devenit soţul profesoarei Lucia Djamo de la facultatea noastră, profesoară de
slavistică. Şi la fel simţeau tinerii ingineri, era inginerul Reşetnic, refugiat din
Basarabia, era Puiu Peret, soţul colegei melc de liceu Simona Soru, era domnişoara
Jeruzalmi, o chimistă venită din Constanţa, era Puiu Nenciulescu, îi numesc cu
numele mic pentru că aşa m-am obişnuit stând cu ei. Puiu Nenciulescu era nepotul, nu
ştiu prin ce încrengătură, al patronului fabricii. Tatăl său era profesor la arhitectură şi
constructorul palatului regal. Puiu era singurul legat printr-o rudenie cu patronii
fabricii. Vreau să spun prin asta că în fabrică nu exista ceea ce se numeşte nepotism.
Inginerii, muncitorii, toată lumea era clasată şi recrutată după criteriul productivităţii,
după criteriul competenţei. Nu exista ideea asta că îmi aduc fiul, că îmi aduc nepotul,
că îmi aduc cumnatul. Era, se poate spune, şi foarte multă democraţie în fabrica
noastră, a noastră, n-aş putea să spun altfel, dacă douăzeci şi trei de ani am trăit acolo
şi e primul micromediu pe care 1-am cunoscut. Era democraţie chiar şi în privinţa
unui lucru care nu ştiu dacă mai există astăzi, în privinţa tainului. Tainul era ceea ce
se dădea fiecărui om, că era ungător, că era muncitor calificat, că era tehnician, că era
inginer, uleiul lunar. Se dădeau patru kilograme de ulei pe lună. Fiecare primea
aceeaşi cantitate. Dar nu era numai foarte productivă această fabrică a noastră, era şi o
şcoală pentru cei tineri, în special pentru junii chimişti care aici îşi învăţau într-adevăr
meseria, pe care sigur că o învăţaseră la facultate, dar teoretic. Şi ca dovadă ar fi că
unul din aceşti, pe vremea aceea tineri chimişti, Puiu Peretz, a devenit, în anii '60,
inginer la marea întreprindere L'Oreal de la Paris, de unde a ieşit pensionar. Mai era
acolo şi o şcoală, să spunem politică, în sensul că ei participau, aceşti tineri, de bună
voie, evident, la momentul de după masă, când se discuta, în anii aceia, anii '40, ce se
asculta la BBC, ce se întâmplă în lume. În general, era o atitudine antinazistă. Era o
mare solidaritate între toţi şi a fost, cred, un singur moment greu, de divergenţă, când,
la rebeliunea legionară din ianuarie 1941, câţiva salariaţi, atraşi de acest nefast curent,
i-au închis pe ingineri într-un beci în fabrică, şi nimeni nu-i putea vedea, nu aveam
dreptul să le aducem de mâncare, de băut, au fost câteva zile îngrozitoare, bineînţeles
nu atât de grele cât au avut să le sufere evreii.
— Aţi trecut prin experienţe aparte, trăind într-un colectiv.
— Adevărat. Aceste fabrici din apropiere, în special fabrica Phoenix, care era la o
sută de metri de a noastră, nu erau pe vremea aceea bine protejate şi tot timpul lua foc
vreuna. Ştiu că mama avea o valijoară cu acte, bani, şi când suna sirena a foc, era un
sunet special pe care noi, cei din cartier, îl cunoşteam foarte bine, fugeam din casă şi
ne refugiam pe un teren viran al fabricii, unde, iarăşi fiecare, indiferent de poziţia de
pe statul de funcţiune, avea un loc unde cultiva ce voia. Noi, de exemplu, ştiu că
aveam o crescătorie de ciuperci.
— Cunoşteaţi sunetul alarmei. Aţi trăit vreun incendiu acolo?
— Eu personal, îmi aduc aminte de un singur incendiu, care a avut loc prin anii
'46-'47, când a luat foc laboratorul şi a trebuit, pe domnişoara Jeruzalmi, chimista de
acolo, să o scoată pe o ferestruică, dar nu i-au putut salva picioarele şi fata a rămas
fără ambele picioare.
— Cumplit! Se plătea un tribut greu cu aceste incendii. Cât a lucrat tatăl
dumneavoastră acolo, a fost singurul?
— Alt incendiu foarte grav, de care eu nu pot să-mi aduc aminte, pentru că pe
vremea aia abia mă născusem, a fost în anul 1928, eu m-am născut în aprilie, probabil
asta a avut loc în iunie-iulie, un incendiu îngrozitor, în care luase foc întreaga fabrică,
şi tata, ca să poată să oprească, eu ştiu, o explozie, a trebuit să învârtă o manivelă,
ceva de genul ăsta, a reuşit s-o facă, deci a stopat o mai mare nenorocire, dar el a fost
ars grav. Ştiu că şi-a pierdut şi verigheta în aventura asta, s-a luat odată cu pielea şi a
trebuit să stea luni de zile, să fie îngrijit. Pe vremea aceea, probabil, nu te ducea la
spital pentru aşa ceva, mama l-a îngrijit acasă, drept care mie nu mi-a mai dat nici un
pic de atenţie, eram prea mică, ei erau căsătoriţi numai de doi-trei ani, sigur că la el s-
a gândit întâi, dar se vede că am avut multă vitalitate şi trăiesc şi nu am nici un fel de
sechele din faptul că nu am băut destul lapte la origine.
— Un cartier industrial presupune riscuri mai mari decât altele.
— Acest cartier era alcătuit în special din fabrici, dar şi din depozite de lemne,
ceea ce explică iarăşi rapiditatea cu care se propagau incendiile.
— La început, nu exista nici podul peste calea ferată, alt inconvenient.
— Ca să mergi în oraş, trebuia să ajungi la Gara de Est, care era despărţită de noi
de cam o sută de metri. Dar ca să ajungem să putem lua un tramvai sau un autobuz
spre oraş (în zona noastră nu exista aşa ceva, nu trecea nimica, acum trece un
troleibuz pe Strada Ziduri între Vii, pe vremea aceea nu era absolut nimic), trebuia să
ajungem la Gară, să trecem printre trenuri. Erau foarte multe mărfare, ne trebuia
multă agilitate. Sigur, întâi ne uitam dacă trenul nu e în mişcare, dacă n-are
locomotiva, dar chiar când avea locomotiva, ce puteai să faci? Treceam rapid pe sub
tren şi ajungeam în partea cealaltă. N-am auzit să se fi întâmplat accidente în perioada
aceea. Oamenii aveau obişnuinţa asta, şi bătrânii şi tinerii.
— Totuşi, era un risc, mai ales pentru un copil.
— Abia în 1938 s-a ridicat un pod peste linii, un loc sigur de traversat, nu mai
putea să fie nici vorbă de accidente. Noi îl numeam pasarelă, pentru că era foarte
subţire, seamănă oarecum cu cel de la Gara Basarab. De unde ştiu că era în 1938, n-
am citit în nici o carte, dar ştiu din amintirile melc, intram în clasa a patra primară şi
am fost foarte fericită că, trecând pe podul acesta, nu-mi era frică de accidente de
tren, nu, asta nici nu intra în mintea noastră, dar nu mă mai murdăream pe şorţuleţ,
asta era grozav, la şcoală nu aveam voie să ajungem cu şorţul murdar.
— Cum arătau vecinătăţile gării pe atunci?
— Din faţa gării începea Bulevardul Ferdinand. La colţul dinspre dreapta era un
ştrand destul de mare, unde mergeau toţi copiii cartierului, vara. Eu nu mă prăpădeam
după aşa ceva, mie îmi plăcea să înot într-o apă mare, ori în Buzău, când mergeam la
casa părintească a tatălui meu, ori în mare. Urma cazarma de pompieri, foarte
importantă pentru zona asta atât de vulnerabilă şi, vizavi de cazarmă, era aşa numitul
cămin. O curte imensă, cu foarte multe clădiri, foarte solide, cu câte patru etaje, nu
aveau ascensor, există până astăzi, şi acolo locuiau exclusiv funcţionari ai
Ministerului de Interne. Pe urmă, era o serie de locuinţe ceva mai mici, dar foarte
frumoase, vile, vilişoare, iarăşi, tot cartierul acesta există până astăzi, către Cimitirul
Armenesc, cartier în care locuia, de exemplu, tânărul, pe atunci şi până astăzi, pentru
că a murit la 25 de ani, compozitorul Mihail, care are un monument extraordinar de
frumos ridicat de mama lui, în Cimitirul Belu. Tot acolo, locuia într-o casă mai mică
viitorul regizor Miron Niculescu, primul soţ al colegei mele de liceu, actriţa Liliana
Tomescu. Pe urmă, după 23 august, ştiu că într-o casă de acolo a locuit Bodnăraş.
— Erau locuri pe unde treceaţi zilnic.
— În fata căminului exista un parc, foarte bine întreţinut, cu flori, îmi aduc aminte
de nişte cane imense, superbe, de culoare grena, pomi, o bordură de ciment pe care se
mai aşezau bătrânii la sfat. În faţa gării, întorcea maşina 44, căreia, popular, i se
spunea paş-pa. În continuare, către oraş, era tot un cartier foarte frumos, de vile
cochete cu câte un etaj, maximum cu două, toate aproape cubiste, deci din anii '30.
Mai către centru, să spunem, erau alte case, una dintre ele a colegului meu de catedră
Grigore Brâncuşi. Într-o altă casă, locuia doamna Vera Călin, în spatele acestor vile
era o mică şcoală primară, care mai există şi astăzi, este o şcoală sportivă. Noi am
urmat clasele primare la şcoala numită Regele Ferdinand, o şcoală masivă cu faţada
gri, care era pe colţul a două străzi, clădire împărţită în două: înspre Strada Avrig era
intrarea băieţilor şi, separat, pentru fete, era intrarea pe Ferdinand. Fiecare şcoală avea
şi o clădire mai mică în care locuiau directorii. La noi era doamna Vlădescu
directoare şi chiar învăţătoarea noastră, prima noastră şi dragă învăţătoare. În partea
cealaltă, era şcoala de băieţi, fratele meu o avut şi el, întâmplător, ca învăţător, pe
directorul şcolii, domnul profesor Marinescu. Astăzi şcoala aceasta e o şcoală de
muzică şi de arte plastice.
— E şi un cinematograf în zonă, punct de atracţie pentru copii.
— Imediat după şcoală, s-a clădit la sfârşitul anilor '30 cinematograful Aurora de
astăzi, pe vremea aceea numit Florida. Avea probabil o rezonanţă prea americană şi,
după 23 august, i s-a zis, mai tovărăşeşte, Aurora. Cinematograful ne era foarte drag
pentru că era singurul al cartierului şi pentru că dădeau foarte multe filme pe care noi,
copiii, le apreciam, filme comice şi, ceva specific pentru vremea aceea, pentru tot
Bucureştiul, nu numai în cartierul nostru, filmele se dădeau câte două, nu unul singur,
iar în pauză era un mic spectacol de music-hall, era totdeauna un pian acolo, se cânta
la pian şi se pare că foarte mulţi dintre actorii noştri, importanţi mai târziu, pe vremea
aceea ne distrau pe noi, dar nu ştiam numele lor.
— Acest loc era un fel de centru civic al cartierului!
— Vizavi, în diagonală, era clădirea impozantă, cu turnuleţe, a liceului lulia
Haşdeu, iar în, iarăşi un fel de vizavi oblic, era casa cu un etaj a doctorului cartierului,
doctorul Orenstein, şi imediat după el, asta era pe Avrig, în partea şcolii băieţilor,
Biserica, singura a cartierului, cu o curte, aşa cum se întâmpla pe vremea aceea, dar
astăzi, pur şi simplu ascunsă între blocuri. Ştiu că ultima dată am văzut-o pe la
începutul anilor '80, din apartamentul regretatul Marin Bucur şi al soţiei sale, Victoria
Ana Tăuşan.
— Biserica aceea e numită Oborul Nou.
— Aşa e. Spuneam că vizavi e liceul Iulia Haşdeu, liceu pe care l-au urmat
aproape toate colegele mele de clasă, pentru că era cel mai apropiat. De exemplu, aici
a terminat marea noastră cântăreaţă Emilia Petrescu. Ea cred că era cu un an mai mare
decât mine, tatăl ei era un serios şi foarte plăcut om, X vatman de tramvai, al
tramvaiului nostru 24, şi locuia tot în cartierul nostru. Băieţii din cartier mergeau
puţin mai departe, până la staţia Horea, de unde se duceau cu toţii la liceul Mihai
Viteazul. Pe mine m-au dat însă, din motive legate de femeile din familia mea, ia
Şcoala Centrală, aşa că tot de acolo, din colţul unde se întretaie Bulevardul Ferdinand
cu Mihai Bravu, la capătul tramvaiului 16, unde ajungeam cu 24, luam acest tramvai
16 şi ajungeam la Grădina Icoanei, la liceul meu. Interesant e că directoarea de la
liceul Iulia Haşdeu din vremea aceea, o profesoară de geografie, mititică de tot, dar
foarte temută, doamna Halunga, şi-a dat cele două fete, Speranţa şi Cruciţa, ca şi pe
mine, la Şcoala Centrală. Ambele erau puţin mai mari decât mine.

(Victoria Dragu Dimitriu, Poveşti ale Doamnelor din Bucureşti, Bucureşti, ed. Vremea, 2004,
pp. 218–227)
 Ce a însemnat Şcoala Centrală în viaţa mea?

Sunt născută în anul 1928 şi despre Şcoala Centală de fete am auzit cu mult înainte de
a intra pe porţile ei, pentru a da „admiterea“ în anul 1939. Am auzit, pentru că la noi în
casă se vorbea despre această Şcoală ca despre ceva nemaipomenit, în special de către
cele două surori ale tatălui meu care, la începutul secolului trecut, fuseseră eleve acolo şi-
mi arătau fotografii cu Şcoala, cu elevele de pe vremuri, aducându-şi aminte cu respect,
cu dragoste şi cu nostalgie de Şcoala lor. Pe urmă au urmat una medicina şi cealaltă
chimia, dar spuneau că nicicând, în anii tineri, nu s-au simţit mai bine decât în atmosfera
exigentă dar caldă a Şcolii Centrale... A propos de exigenţă, îmi aduc aminte că ne
spuneau că erau obligate să înveţe două limbi străine, ca de altfel şi pe vremea mea, dar
cu o „mică“ deosebire: pentru a le face să nu se simtă stingherite când vor avea ocazia, în
viaţa de mai târziu, să vorbească cu un străin limbile studiate la liceu (în cazul lor,
franceza şi engleza), erau obligate ca, între ele, să vorbească o limbă şi a doua zi, să se
exprime în cea de a doua. Evident că greşeau, că nu ştiau nici toate cuvintele şi nici toate
regulile, dar măcar treceau de testul greu al exprimării într-o limbă străină cu cineva din
străinătate. Ele între ele făceau din asta o joacă, extrem de utilă mai târziu… Era o
metodă care ar trebui aplicată şi astăzi...
Copil, am locuit la Gara de Est, iar primele patru clase le-am făcut în cartierul nostru,
la Şcoala Ferdinand. Colegele mele, când a fost să intrăm în liceu, au dat admiterea la
liceul cel mai apropiat, care era Liceul Iulia Hasdeu. Pe mine însă m-au trimis la Şcoala
Centrală, foarte departe de casă: luam tramvaiul 24 de la capăt, de la Gara de Est, şi-l
schimbam cu tramvaiul 16, tot de la capătul lui care era, în anii 1939-1947, chiar vis a vis
de „Iulia Hasdeu“. De obicei făceam drumul acesta cu o verişoară a mea care învăţa la
Pitar Moş, la o staţie distanţă de Şcoala Centrală. Este foarte greu să spun tot ce am
învăţat (de) la Şcoala Centrală pentru că, sunt tentată să spun, cu mâna pe inimă,
„t o t u l “... Ce înseamnă asta? Egalitatea între oameni, în cazul în speţă, între eleve –
distinse numai prin calităţile minţii şi ale inimii – dragostea de adevăr, de bine şi de
frumos, credinţa în Dumnezeu, iubirea de aproapele, devotamentul pentru o idee, pentru
un crez în viaţă, onestitatea, disciplina, discreţia, simplitatea, solidaritatea cu cei umiliţi şi
(în măsura în care se poate pune un şi atunci când este vorba de o serie de principii
călăuzitoare în viaţă…), nu în ultimul rând, democraţia, chiar înainte de a fi învăţat, la
istoria antică, despre acest nobil concept. Un singur exemplu: în clasa noastră erau fete de
ministru, de mari politicieni ai vremii, de profesori universitari, deveniţi, unii, decani sau
rectori, de avocaţi sau de doctori vestiţi, era fata guvernatorului Băncii Naţionale sau a
celui mai mare constructor din toate timpurile din ţara noastră, dar şi fete de muncitori
sau de ţărani. Astfel, nu pot uita că tatăl unei bune eleve din clasa noastră umbla cu
cobiliţa din poartă în poartă, iar ea a devenit o deosebită doctoriţă. Cele două fete de
foarte bună condiţie amintite mai sus veneau dimineaţa după ce, în anumite zile, urmau
de la 6 sau de la 7 dimineaţa, cursuri de cusut şi de croitorie. Aşa se înţelegea atunci a se
face educaţia pentru viaţă a fetelor, chiar a celor mai avute dintre noi. Şi ce bine le-au
prins aceste deprinderi în viaţa lor de mai târziu, când nu le-au ocolit lipsurile de toate
felurile… O comparaţie cu viaţa copiilor de azi ai aşa-ziselor VIP-uri nu se poate, din
păcate, face. Profesoarele noastre nu „protejau“ pe nimeni, pentru ele nu interesa decât
cum suntem pregătite la ore, preţuiau mult interesul deosebit al unora dintre noi pentru
câte o disciplină şi dădeau, totdeauna, notele pe drept, după meritul fiecăreia. Îmi
amintesc de o întâmplare hazlie din prima clasă de liceu: la matematică, materie pe care
nu am reuşit să o înţeleg niciodată (deşi în familia mea, tata, fratele meu, un unchi erau
buni matematicieni), pe trimestrul al doilea, nici eu nu ştiu prin ce minune am luat nota 8,
în timp ce colega mea de bancă a primit 4 şi a început să plângă. Ce am făcut? Am luat
cele două teze, fără să ştie colega mea şi m-am dus la profesoară, care era şi diriginta
noastră, D-na Didona Dumitrescu (sora marelui fizician, părintele fizicii atomice la noi şi
descoperitorul elementului numit de el Moldavium, care însă nu a avut şansa de a fi
omologat în Tabelul lui Mendeleev, Horia Hulubei) cu rugămintea de a face „media“
între notele noastre şi să ne dea la amândurora câte un 6! Asemenea bazaconie nu mai
auzise profesoara, care mi-a explicat, foarte calm şi fără pic de duritate, de ce nu este
posibil aşa ceva şi m-a trimis frumuşel în banca mea…
Pentru rectilinitatea lor, pentru efortul de a face din noi „oameni“ adevăraţi, aş vrea să
aduc aici prinosul meu de recunoştinţă celor care au reprezentat cel mai preţios bun al
Şcolii Centrale, p r o f e s o a r e l e noastre. Sigur, conta pentru noi că am trăit 8 ani într-o
admirabilă clădire ce purta semnătura lui Mincu, sigur că eram înconjurate de un colorit
al culoarelor nemaiîntâlnit în alte locuri. Sigur că treceam zilnic pe lângă o replică a
celebrului Trophaeum Traiani. Sigur că aveam clasele dotate cu mobilier din stejar şi
dintr-un material nou şi pe atunci, vinilul, adus din America, făcut cadou Şcolii de
inginerul N. Malaxa, fratele directoarei noastre, Dra Elena Malaxa. Sigur că aveam, de la
începutul anilor ’40, o excepţională sală de festivităţi, confiscată la un moment dat de
autorităţile comuniste, care zvoniseră că este „o creaţie a regimului popular“, apoi
rezervată unei şcoli de învăţământ politic, evident „marxist“; noroc că, mai târziu, a intrat
în circuitul cultural şi a devenit o parte a importantului teatru Bulandra, pe scena căruia s-
au perindat cei mai buni regizori români, în frunte cu extraordinarul Liviu Ciulei şi cei
mai mari artişti ai noştri… Dar cine mai ştie, cu excepţia vechilor eleve, pentru că
profesoarele de atunci nu mai sunt de mult, că această sală a fost ridicată, cu discreţia
caracteristică marilor conştiinţe, tot din generozitatea lui N. Malaxa? Ar fi prea târziu ca,
măcar acum, să se pună o placă comemorativă cu numele lui N. Malaxa., cel care a
ctitorit-o? Cei de astăzi, tineri sau mai în vârstă, nu au de unde şti despre istoricul sălii de
teatru actuale… Tudor Arghezi are un vers care cred că se potriveşte acestei situaţii
aberante: „Stau ca-ntre trestii, noaptea, călătorul şi nu ştiu cine-i binefăcătorul“. Măcar să
se ştie acum, în ceasul al doisprezecelea, cine a fost „binefăcătorul“ (nu agreez deloc
ideea actuală de „sponsor“, pentru că prea se etalează azi orice fapt de acest gen…),
măcar ca recunoştinţă pentru sora sa, directoarea noastră timp de 8 ani de zile, care a avut
un anumit rol în îndemnul dat fratelui său şi care, după 1948, mai întâi a fost dată afară
din Şcoală şi apoi azvârlită în temniţele comuniste… O reparaţie de acest gen, chiar dacă
vine târziu, este binevenită!
Şi pentru a mă întoarce la ceea ce a fost mai valoros în Şcoala Centrală,
p r o f e s o a r e l e , să mi se permită a evoca pe cele ale seriei noastre care, mie cel puţin,
mi-au marcat viaţa şi activitatea de mai târziu. Pe multe le-am avut în tot cursul liceului şi
ne-au urmărit evoluţia în cei 8 ani de şcoală. Astfel, am avut, fără întrerupere, 8 ani
profesoare de elită precum dra. Simian la română, dna Hulubei la franceză, dna Şeicaru la
religie, dna Piperescu la geografie, dna Chirescu, la istorie, dra Bolohan la ştiinţele
naturale, dna Demetriad la muzică, dna Roşală la gimnastică (fiica ei, colegă de clasă cu
noi, a devenit, la rândul ei, profesoară de gimnastică la Facultatea de Litere!). Dintre
profesoarele de mare nobleţe care ne-au predat doar câte 6 ani, pentru că materia lor
începea mai târziu sau se termina mai înainte, amintesc pe dna Rădulescu-Pogoneanu la
filozofie, pe dra Moscuna la latină, pe dna Dumitrescu la matematică, pe dna Codreanu la
fizică şi la chimie. Nu am nici un dubiu în a afirma că, pentru mine, formarea ca om o
datorez liceului meu şi nu Universităţii. Desigur, nu vreau să generalizez, spunând că la
Universitate nu am avut şi profesori admirabili care erau preocupaţi de studenţii lor,
numai că, venind la Litere din dragoste pentru „literatura română“, tocmai aici am nimerit
o perioadă în care la Facultate erau profesori de literatură persoane fără operă, fără nici un
fel de profil intelectual, numite exclusiv după criterii politice. Noroc că la cursurile
consacrate „limbii române“ am întâlnit oameni de carte adevăraţi, dedicaţi studiului şi
devotaţi învăţământului ca Alex. Rosetti, Iorgu Iordan, Jacques Byck, Boris Cazacu, care
din anul întâi ne-au urmărit cu atenţie iar încă din anul al treilea pe cinci dintre noi ne-au
numit preparatori la catedra de Istorie a limbii române. Acestor profesori de la
Universitate le mulţumim şi le suntem adânc recunoscători şi nu universităţii în abstract,
în nici un caz celor care i-au dat afară de la Litere pe George Călinescu sau pe Tudor
Vianu şi le-au luat locul, fără jenă, fără onoare… Dar nu pot să nu menţionez că şi la
Facultate am avut o dublă relaţie cu Şcola Centrală: la primul contact cu Facultatea de
Litere am recunoscut în directorul bibliotecii pe care urma să o frecventez cu asiduitate,
pe dl. Muster, pe care-l ştiam de la Şcoala noastră deoarece făcea parte, împreună cu
profesorii universitari de pedagogie Narly şi Gabrea (tată a trei băieţi – dintre care unul
este marele cineast de astăzi – toţi născuţi pe când eram elevă la Centrală de soţia sa, Dna
Maria Gabrea, profesoară de latină, la alte clase însă), din Seminarul Pedagogic de pe
atunci, care califica pe viitori profesori de liceu ce-şi ţineau lecţiile de probă la noi în
clase. Dl. Muster era un adevărat „model“ de probitate şi de „exemplu“ pentru studenţii
de la Litere prin felul cum ne învăţa să preţuim, să îngrijim şi să iubim cărţile. Dar
legătura cea mai strânsă am avut-o încă din anul I, cu „Doamna Zoe“, cum era numită, cu
dragoste, pe atunci tânăra asistentă Zoe Dumitrescu a marelui om de cultură Tudor Vianu,
care era şi ea centralistă. Nu o ştiam din Şcoală pentru că, fiind exact cu 8 ani mai mare
decât seria noastră, tocmai absolvise liceul, când noi de-abia intram. Fusesem, însă,
colegă de serie cu sora ei, Elvira Dumitrescu, dar am aflat de-abia mai târziu de strânsa
lor legătură de rudenie. Dna Zoe, în acele vremuri întunecate când am făcut Facultatea,
era o lumină pentru noi atât prin ţinuta ei intelectuală, cât şi prin exemplul ei moral şi de
credinţă în Dumnezeu pe care nu şi l-a ascuns niciodată şi care s-a concretizat, intrând la
sfârşitul vieţii sale‚ în cinul monahal, devenită maica Benedicta. Mergeam împreună,
duminica, la biserică (mai ales la „Domniţa Bălaşa“, unde corul era condus de soţul
profesoarei noastre de istorie, marele compozitor Ion Chirescu), în acele vremuri vitrege
când credinţa în Dumnezeu era oprimată, având privilegiul de a mă considera prietenă. La
fel s-a ţesut prietenia dinte soţul meu şi soţul ei, bunul Tulică Buşulenga, izvorât dintr-o
dârză familie de aromâni cu care aveam legătură şi prin intermediul colegei mele de
catedră de la Litere, cea mai extraordinară prietenă a mea până când moartea ne-a
despărţit, în urmă cu 2 ani. Este vorba de Matilda Caragiu- Marioţeanu, sora
excepţionalului Toma Caragiu, al cărui nume îl poartă cu dreptate, ca pe un steag biruitor
peste timp, Teatrul din sala de festivităţi a Şcolii Centrale. Nu pot uita că numai datorită
Doamnei Zoe m-am putut înscrie la concursul pentru postul de profesor; eram
conferenţiar „numai“ de 22 de ani, şi mi se ascundea de conducerea comunistă de atunci a
Facultăţii punerea la concurs a postului: doamna Zoe m-a înştiinţat în taină şi astfel am
putut să mă înscriu în timp util şi să devin, prin concurs, profesoară în anul 1982.
Dar pentru a mă întoarce la dragele noastre profesoare de la Centrală, îmi este extrem
de greu să aleg căreia anume să încerc să-i schiţez portretul, dar o voi face evocând numai
pe două excelente profesoare.
Prima este, fără nici o îndoială, dna Anina Rădulescu-Pogoneanu.
Doamna Anina Rădulescu-Pogoneanu era, de departe, cea care strălucea cu precădere
în această Arcadie a adolescenţei noastre. În raport cu colegele din alte clase care o
cunoşteau pe „doamna Anina“ – cum o numeam cu afecţiune în Şcoală – exclusiv în
calitate de exemplară profesoară de filozofie, cele care ne aflam între anii 1939 şi 1947 în
seria „B“ am avut-o şi ca dirigintă.
Doamna Anina a modelat gândirea şi conştiinţele a numeroase serii de centraliste prin
exemplul puternicei sale personalităţi. Pasiunea pentru profesiunea aleasă, altruismul,
demnitatea, delicateţea sufletească, deschiderea către „nou“ erau câteva dintre calităţile ei
principale. Orele Doamnei Anina ne aduceau nu numai cunoştinţele obligatorii la
filozofie în acel timp; niciodată nu ne preda după un manual anume ci „de la ea“, după o
metodă care-i era proprie, obligându-ne să mergem la textul filosofic şi să-l interpretăm
cu libertate de spirit. Cu dăruire şi cu un tact pedagogic aparte, Doamna Anina conducea
elevele către orizonturi nebănuite, absolut noi, în sincronie cu cele ale lumii occidentale,
devansându-şi timpul. Doamna Anina ne-a familiarizat cu cultura franceză al cărui produs
nobil era – urmase Filosofia la Paris. Este de ajuns de amintit că de la Doamna Anina am
auzit pentru prima dată de scriitori – evident neintraţi în programa şcolară! – ca Sartre,
Giraudoux, Anouilh, Saint-Exupéry. Nu a fost însă scutită de invidia şi de răzbunarea
unor „inspectoare“ comuniste care ne invadaseră şcoala după ’45. Una dintre acestea a
fost vajnica Theodosia Ioachimescu-Graur20, care „condamna derogările“ de la
programă…
Îndrăgostită de teatrul francez, Doamna Anina regiza cu mână de expert spectacole
aplaudate din Giraudoux şi Anouilh jucate de eleve în sala de festivităţi. Tot de la
Doamna Anina am aflat despre dadaism, despre suprarealişti, despre scriitorii de origine
20
Theodosia Ioachimescu-Graur este de tristă amintire şi pentru că a deţinut postul de
ataşat cultural la Paris atunci când a fost distrusă – din păcate, şi cu ajutorul lui Ion Coteanu, căruia
i s-a interzis apoi intrarea în Franţa – Şcoala Română de la Fontenay-aux-Roses, fondată de marele
N. Iorga…
română din străinătate, despre Eugen Ionescu sau despre Ilarie Voronca. Atunci când
profesoara de română – minunata domnişoară Ricu Simian – era absentă, cine altcineva
decât Doamna Anina putea să ne vorbească despre Eminescu? Ea ne-a interpretat
Luceafărul şi Glosa în ore memorabile (peste ani va publica o analiză a Glosei în nr. 21 al
Revistei Scriitorilor Români de la München); tot aşa au rămas gravate în memoria noastră
şi cursurile de istorie a artei pe care le ţinea, facultativ, sâmbăta după-amiaza, la şcoala
Popa Rusu, într-o sală întotdeauna arhiplină…
Apropiată de eleve, Doamna Anina ne invita uneori la ea – şi acesta un obicei total
neobişnuit pe atunci. Care dintre noi ar putea uita după-amiezele petrecute în casa ei de
pe str. Arh. Louis Blank nr. 19, cu încăperile şi scara interioară înţesate de cărţi? În
primăvara anului ’68, când am avut prilejul nesperat de a mă afla la Paris pentru prima şi
– credeam eu – ultima dată, am vizitat-o pe Doamna Anina în str. Jean Mermoz. Am
regăsit-o neobosită, implicată activ în viaţa exilului românesc, plină de optimism. Dar
boala necruţătoare i-a măcinat trupul fragil şi fragilizat de lipsurile îndurate cu fruntea
sus, în ţară, departe de fiica sa, Vivi Vulcănescu, şi obligată, după 1947, să lucreze la…
Bolintinul din Vale şi să sufere în închisoare.
Această fiinţă excepţională provenea dintr-o familie de înalte valori intelectuale:
mama sa, Elena Rădulescu-Pogoneanu, profesoară şi autoare de manuale de franceză,
fusese directoare a Şcolii Centrale până în 1939, tatăl, profesorul universitar Ion
Rădulescu-Pogoneanu, era un discipol fidel al lui Titu Maiorescu. A avut doi fraţi,
distinşi diplomaţi, a fost căsătorită cu filosoful-martir Mircea Vulcănescu şi era vară cu
Eugen Ionescu (a cărui soţie este tot centralistă). Din aceste adânci rădăcini izvorau
patriotismul, dragostea ei de libertate şi de cultură care au însoţit-o toată viaţa. În exil, la
Paris ţinea cursuri la Colegiul Sainte Marie din Neuilly, scria în publicaţiile exilului şi
ţinea conferinţe urmărite cu mare interes de auditori. Chiar şi când era internată la o
clinică în afara Parisului era totdeauna la curent cu tot ce se întâmpla în lumea literară şi,
mai general, culturală a Franţei. În anii ’80, ore întregi vorbeam cu Doamna Anina la
telefon, după ce trecea, dimineaţa, medicul să o vadă…
Nu sunt mulţi cei cărora li se poate aplica următoarea frază a unui alt scriitor francez
îndrăgit de Doamna Anina, Albert Camus: „Il y a des êtres qui justifient le monde, qui
aident à vivre par leur seule présence“ (Le premier homme, Gallimard, 1997, p. 39).
Doamna Anina se numără printre astfel de făpturi superioare…
Pentru a vorbi despre a doua profesoară trebuie să mă refer la materia numită
„religie“, pe care ne-a predat-o admirabil, echilibrat, fără urme de bigotism, Dna Şeicaru,
dar nu 8 ani, cum am afirmat mai sus, ci doar 7 – dintr-un motiv „binecuvântat“: urma să
aibă un copil şi şi-a luat un an de zile concediu de naştere. Într-adevăr, a născut o fetiţă cu
care, mai târziu, am rămas în legătură şi care, în anii ’60, când s-a prăpădit Dna Şeicaru,
m-a chemat la înmormântare.
Cine a venit, timp de un an, în 1943-44, să ne predea religia? Am rămas surprinse
când pe uşa Amfiteatrului şcolii – unde era repartizată clasa noastră în acel an – a intrat o
profesoară extrem de frumoasă şi, mai ales, de tânără, oricum, neverosimil de tânără în
raport cu celelalte profesoare ale noastre. Am aflat că se numeşte Mariana Ionescu, că era
în ultimul an la Teologie şi că fusese până de curând elevă tot la Şcoala Centrală. Ne
preda într-un fel nou, neobişnuit, atipic, îmbinând ariditatea materiei cu gluma şi cu
anumite ştrengării inerente vârstei ei. În acel moment (eram în clasa a IV-a) la religie se
studia Istoria Bisericii ortodoxe române şi aveam, ca în fiecare an, manualul („bleu“) al
mitropolitului Moldovei Irineu Mihălcescu, dispărut în temniţele comuniste. Dar noi nu
învăţam după manual – care ne folosea numai pentru textele reproduse din scriitori
bisericeşti – ci din explicaţiile drei Ionescu această materie relativ uscată (în care ni se
preda despre opera lui Coresi, Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanu etc.). Dra Ionescu,
dotată cu o inteligenţă vie şi un dar pedagogic deosebit, ştia să se apropie de aceste feţe
bisericeşti din trecut şi, cel puţin mie mi i-a făcut familiari. Tot datorită drei Mariana am
deprins scrierea chirilică – ceea ce mi-a prins grozav de bine în studenţie, la Facultatea de
Litere. În plus, pot spune că drumul pe care am mers în Facultate a fost, într-un fel,
determinat de aceste ore de religie din clasa a IV-a când am îndrăgit textele vechi
româneşti cu care am luat contact pentru prima oară la lecţiile drei Mariana. Astfel, sub
conducerea neuitatului meu profesor de la Facultate, Jacques Byck, am redactat pentru
examenul de stat din 1951 o teză despre Eminescu şi limba română veche iar mai târziu,
în 1963, am publicat la Editura Academiei o ediţie a primului text mare tipărit de
diaconul Coresi, Tetraevanghelul (1561) comparat cu Evangheliarul lui Radu de la
Măniceşti (1574). Evident că, după apariţia cărţii, primul exemplar l-am oferit dnei
Mariana Ionescu. Tot de la dna Mariana am auzit pentru prima dată de celebrul călugăr
Paisie Velicicovski şi despre „rugăciunea inimii“. Absolut întâmplător, peste zeci de ani,
fiul nostru, Adrian, care atunci preda la Universitatea Catolică din Milano, a fost solicitat
să traducă din română în italiană opera principală a lui Paisie, ceea ce s-a întâmplat în
1988. Este sigur că datorez profesoarei mele din îndepărtaţii ani 1943-44 aplecarea către
textele vechi şi că nimic din acest domeniu pasionant nu aş fi realizat fără întâmplarea
fericită care ne-a adus-o pe dna Mariana la orele de religie din clasa a IV-a. Îi sunt extrem
de recunoscătoare pentru aceasta şi îi mai sunt profund îndatorată pentru prietenia pe care
mi-a arătat-o peste 58 de ani în care am rămas permanent în legătură: m-a invitat la
căsătoria ei de la Biserica Regiei, în 1946 (când eram elevă în clasa a VI-a), la căsătoria
fiului său, Andrei, eminent politehnician care în studenţie mă chema la el la Facultate să
le vorbesc colegilor lui despre literatura şi limba veche românească… De fapt, dna
Mariana m-a onorat cu prietenia ei toată viaţa. Ne vedeam împreună cu soţii noştri (era
căsătorită cu profesorul diacon Emilian Vasilescu, distins dascăl de apologetică şi apoi de
istoria religiilor la Facultatea de Teologie), iar mai târziu, când, în 1986, am luat calea
exilului în Franţa, ne scriam des. Când, acum 10 ani, am vizitat-o acasă cu gândul să
găsesc unele fotografii vechi cu Şcoala pentru aniversarea a 150 de ani de la înfiinţarea
Şcolii Centrale, mi-a făcut o adevărată surpriză: pe masă era un teanc de… scrisori,
ilustrate, telegrame de-ale mele trimise de oriunde mă găseam în ţară sau în străinătate. Pe
toate le păstrase Dna Mariana… Când, după Revoluţia din 1989, am putut reveni în ţară şi
am fost chemată de decanul de atunci, prietenul meu E. Vasiliu, să ţin din nou ore, am
invitat-o, la rândul meu, pe Dna Mariana la deschiderea cursului unde a avut locul de
cinste, în prima bancă a amfiteatrului Bălcescu. Aceasta este, cred, istoria unei statornice
prietenii pentru care nu voi fi niciodată destul de recunoscătoare iubitei mele profesoare
Mariana Ionescu – şi nici Şcolii Centrale care ne-a prilejuit-o.
Şi cum aş putea încheia înainte de a aminti o întâmplare relativ recentă, legată tot de
Şcoala Centrală? În cadrul Facultăţii de Litere unde am început să lucrez acum 62 de ani,
după anul 2000 am primit însărcinarea de a conduce o serie de teze de doctorat. Printre
candidatele la titlul de doctor în Litere s-a numărat şi o persoană fragilă dar plină de
energie şi, mai ales, dotată cu bucuria de „a iscodi“ limba română de astăzi, care anul
trecut a susţinut o excepţională teză de doctorat încununată cu cel mai înalt calificativ,
summa cum laude. Aceasta este profesoară de română, unde altundeva decât la Şcoala
Centrală, şi se numeşte Mădălina Stăncioi-Scarlat, cu care sper să colaborez în continuare
la redactarea unor lucrări de lingvistică atât cât voi mai fi în viaţă şi voi mai putea ţine
creionul (vorba vine, azi trebuie schimbat dictonul punând în loc de creion sau condei,
computerul!) în mână…
Şi oare poate fi mai mare fericire pentru un profesor decât să vadă că învăţătura lui
rodeşte şi încă pe „terenul“ care l-a format ca fiinţă interioară, Şcoala Centrală?
Cercul relaţiilor mele cu Şcoala Centrală, începute în 1939, la 11 ani, se continuă,
deci, şi acum, în anul 2011, la 83 de ani şi când, cu ajutorul Celui de Sus, încă mai pot
sluji limbii române, liantul de veacuri al românimii. Toate cărţile şi studiile mele au fost
semnate cu numele meu de la naştere – Florica Dimitrescu – ceea ce nu l-a deranjat pe cel
cu care m-am căsătorit în urmă cu 60 de ani, dragul meu coleg de an, lingvistul
Alexandru Niculescu, şi nici pe fiul nostru, istoricul Adrian Niculescu, pus uneori în
situaţia de a da explicaţii de ce mama sa are un alt nume decât cel purtat de el… Numele
meu, aşa cum se găsea în „catalogul seriei B“ dintre anii 1939 şi 1947 de la Şcoala
Centrală mi-a purtat noroc!
Mulţumesc pentru tot, draga mea Şcoală Centrală!
Et in Arcadia ego!

(Spaţii, Bucureşti, 2011, pp. 7-12)

 Eugen Simion – o ipostază, probabil, necunoscută

Din gândurile unei vechi profesoare…

Într-un recent articol omagial (La persoana I singular, în De ce am devenit lingvist?

Omagiu academicianului Marius Sala, Bucureşti, 2012, pp. 88 ş.urm.) am declarat că, în
viaţa mea, am fost norocoasă în primul rând pentru că, încă de la liceu, de la Şcola
Centrală de fete din Bucureşti, am avut şansa şi bucuria de a avea profesoare pe neuitatele
Anina Rădulescu-Pogoneanu (filozofie şi dirigintă timp de 6 ani), Aurelia Simian
(română), Amalia Chirescu (istorie), Margareta Piperescu (geografie), Alice Hulubei
(franceză), Lia Moschuna (latină), Tarquinia Şandru (ştiinţe naturale), Gabriela Şeicaru şi
Mariana Ionescu-Vasilescu (religie), Mărioara Codreanu (fizică şi chimie). Când am
intrat la Facultatea de Litere în anul 1947, cu intenţia de a mă specializa în literatura
română, am avut marea şansă să pot urma cursurile unor iluştrii profesori dintre care
marii literaţi George Călinescu sau Tudor Vianu şi eminenţii lingvişti Alexandru Rosetti,
Iorgu Iordan, Jacques Byck. Aceştia trei din urmă au pus pe neo-studenţii de atunci în faţa
unui orizont absolut nou, cel al limbii române, dar cu totul altfel decât îl ştiam din liceu
din care nu prea învăţasem mai mult decât gramatică şi ceva noţiuni de istorie a limbii
române, acestea aflate în manualul din ultima clasă, pe atunci a opta, datorat lui
Alexandru Rosetti şi lui Jacques Byck. La Facultate, în primii doi ani am urmat cursuri de
limbă română care ne deschideau teritorii şi direcţii nebănuite care se numeau istoria
limbii române, gramatică istorică, dialectologie, fonetică istorică, limbă română
contemporană, stilistică. Alexandru Rosetti, care aprecia în mod special activitatea
studenţilor din timpul seminariilor, m-a luat absolut pe nepregătite numindu-mă la catedra
sa de Istorie a limbii române din anul al treilea, în 1949, la fel cum a făcut cu colegii mei
de an şi de o viaţă Matilda Caragiu-Marioţeanu, Valeria Guţu-Romalo, Alexandru
Niculescu şi Aurel Nicolescu, plecat prematur dinttre noi. Am avut, astfel, noroc de
profesori şi, după cum se va vedea, la rândul meu şi al nostru – al celor de curând numiţi
la catedra lui Alexnadru Rosetti – am avut o serie de întâmplări favorabile care m-au
făcut să am o serie largă de studenţi deosebiţi dintre care se vor ridica vârfuri ale
literaturii române contemporane, ale criticii literae, ale redacţiilor de edituri, de la
Radio şi Telerviziune, intelectuali de bază ai culturii noastre în general, pentru a nu uita
categoria profesorilor, de orice nivel, în afara cărora nu poate exista educaţia celor de
după noi. Evident că, prin natura preocupărilor mele lingvistice, m-au interesat
îndeaproape, viitorii specialişti în limba română. În anii, mulţi, care au trecut din 1947 şi
până acum, am fost norocoasă că am avut atât la cursuri cât şi, mai ales la seminar –
adevăratul nostru „laborator”pentru viitorii oameni de cultură – o serie întreagă de
excelenţi viitori specialişti în ambele domenii, literatură şi limbă română. Întâii au fost
studenţii din anul al doilea, cel de dinaintea noastră, la care am ţinut, în 1949, primele ore
sub directa supraveghere a profesorilor noştri. Eu am predat în special dialectologia –
disciplină pe care o făcusem foarte amănunţit cu un excelent, dar cam prea tipicar
profesor, Tache Papahagi – viitorilor mei colegi de catedră Grigore Brâncuş şi Emanoil
Vasiliu ca şi colegilor de la Institutul de lingvistică: Stela Toma, Laura-Stoca-Vasiliu,
Fulvia Ciobanu. A urmat un lung şir de foşti studenţi şi de studente Printre cei mai buni
foşti studenţi de la „română”amintesc, într-o, de sigur, imperfectă ordine cronologică şi
cu scuze pentru o serie de involuntare absenţe, pe Mioara Grigorescu-Avram, Paula
Diaconescu, Ecaterina Ionaşcu, Theodor Hristea, Valica Gobjilă-Hristea, Liviu Călin,
Marius Sala, Valeriu Râpeanu, Romulus Vulpescu, Şt. Cazimir, Maria Simionescu, Elena
Ciobanu, Zizi Ştefănescu-Goangă, Mariana Costinescu, Florentina Zgraon, Magdalena
Georgescu, Maria Manoliu-Manea, Elena Şerban, Rodica Bogza–Irimie, Ileana
Zamfirescu, I. Şerb, N. Ilin, Alexandra Roceric, George Gană, Gabriel Dimisianu,
Georgeta Naidin-Dimisianu, Valentin Hossu-Longin, Lucia Hossu-Longin, Cezar Baltag,
Mihaela Macovei, Gheorghe Caragiani, Emanuela Buză, Alexandra Roman-Moraru,
Lucia Negoiţă, Nicolae Scurtu, Anca Gherman, Gabriela Pană-Dindelegan, Mihaela
Mancaş, Mihai Zamfir, Mircea Martin, Mihai Marta, Ioana Diaconescu, Angela Bidu-
Vrânceanu, Carmen-Suzana Dumitrescu, Gabriela Nani-Nicolescu, Gh. Doca, Coman
Lupu, Dumitru Radu Popa, Nicolae Saramandu, Luminiţa Saramandu, Cristina Călăraşu,
Ruxandra Pană, Mioara Cătănescu, Silviu Angelescu, Adriana Stoichiţoiu-Ichim,
Gabriela Pană-Dindelegan, Gheorghe Chivu, Ioana Vintilă-Rădulescu, Camelia Stan,
Emil Ionescu, Mircea Cărtărescu, Corina Ciocârlie, Gilda Lazăr. Dar am avut norocul
unor studenţi minunaţi nu numai la „română” ci şi la limbi străine de ex. pe Tudora
Şandru, Cristina Isbăşescu-Hăulică de la spaniolă, pe Sanda Reinheimer-Râpeanu,
Luminiţa Brăileanu de la franceză, pe Doina Derer, Mariana Stănciulescu, Andreea
Roman de la italiană, iar de la ziaristică pe Florica Ichim şi pe Nicolae Popescu.
În lunga înşirarea de mai sus nu am amintit aici, conştient, pe nimeni dintre o serie
foarte veche, cea care a intrat la Litere în anul 1952, seria în care se afla sărbătoritul de
acum, profesorul şi academicianul Eugen Simion; era la trei ani distanţă de când fusesem
numită preparatoare şi la un an după ce fusesem avansată ca asistentă. Pe vremea aceea,
alături de colegii de catedră numiţi cu trei ani mai devreme, ţineam seminarii la cam toate
materiile, aşa că eram în contact direct cu mai tinerii studenţi care dăduseră admiterea de
curând. Aşa s-a făcut că am cunoscut bine seria intrată în anul 1952, din care au făcut
parte studenţi minunaţi deveniţi, unii, colegi la diverse catedre universitare, alţii
cercetători la Institutele de Lingvistică sau Literatură ale Academiei Române, conducători
de edituri sau valoroşi profesori la licee cu reputaţie. A fost o serie la care am ţinut mult,
poate din cauză că diferenţa de vârstă nu era de loc mare. Cu aceştia am lucrat la mai
multe materii, la seminare. În seria 1952 am avut ore la trei limbi: la franceză, la
slavistică şi, evident, la română; am avut parte de studenţi foarte buni la limba franceză
precum Modest Morariu, Andreea Dobrescu-Warodin, Vali Petrovan-Grigorescu, iar la
slavistică pe Virgil Nestorescu . Dar cei mai buni au fost studenţii de la „română”. Printre
ei evidenţiindu-se, de ex, Ecaterina Grigore-Goga, Elena Mihai, Viorica Dănăilă, Ion
Dănăilă, Georgeta Otavă-Mitran, Mircea Mitran etc, etc . La „română”, din seria intrată în
1952 m-am ataşat în mod special de o grupă cu care am făcut multe ore de seminar chiar
pe coridorul catedrei nosatre, la et. I din stânga holului mare, a treia uşă pe stânga. Nu îmi
aduc perfect aminte numai acest „amănunt” ci şi cum stăteau în bănci noii studenţi, de
obicei după preferinţele sentimentale: Nichita Stănescu, blondul poet ploieştean cu
Magdalena Petrescu, tot ploieşteancă, devenită asistentă la catedra de lingvistică
romanică a profesorului Iorgu Iordan; ei s-au căsătorit în anul al doilea şi, odată, venind
în vizită la mine acasă, Nini, cum i se spunea pe atunci lui Nichita Stăescu, a remarcat în
bibliotecă o ediţie mai veche a Arhanghelilor lui I, Agârbiceanu pe care mi-a cerut-o
împrumut. Cum citisem cartea din liceu şi dorind să-i fac o plăcere, i-am dăruit-o. M-au
invitat la nuntă, dar nu îmi anmintesc ce anume m-a împiedicat să merg, deşi mi-ar fi
făcut plăcere; mi-a povestit „cum a fost” prietena mea de la „limbi clasice”, regretata
Floricica Demetrescu, care şi ea fusese invitată. Mai erau în această grupă Marica Rosetti,
devenită redactor de preţ la Editura Didactică sau Căliman Călin, interesat de pe atunci de
cinematografie, devenit critic de film. ca şi, ajungem astfel la numele celui sărbătorit
astăzi pentru o vârstă frumoasă, Eugen Simion. Subţire, foarte politicos, el se găsea mereu
în preajma Adrianei-Diana, venită, dacă nu mă înşel, de la Constanţa, cu care s-a căsătorit
la sfârşitul Facultăţii. De la Adriana – care s-a stins, prematur, pe neaşteptate, înainte de
a-şi vedea realizat visul de a fi bunică – am învăţat termenul „vaporean” pe care nu-l mai
auzisem niciodată mai înainte. Adriana a fost o eminentă profesoară de română la liceul
„Iulia Haşdeu”, singurul liceu de fete din cartierul unde m-am născut (Gara de Est). Am
aflat de la fostele mele colege din şcoala primară (denumită Regele Ferdinand ca şi
bulevardul unde era clădită), care acum aveau fete eleve la „Iulia Haşdeu”, că Adriana era
foarte bine cotată printre profesoarele acestui liceu de vază. Acum, fiind la Bucureşti, nu
am la îndemână edţia princeps a Dicţionarului etimologic al limbii române de
I.A.Candrea şi Ov. Densusianu, pe care-l utilizam frecvent la seminariile de „ istorie a
limbii române” care m-ar fi putut ajuta să evoc şi numele altor colegi din acesată grupă.
De ce tocmai dicţionarul citat m-ar fi ajutat? Pentru simplul motiv că pe ultima sa pagină
notasem tot „catalogul” grupei ploieştenilor Eugen Simion şi Nichita Stănescu.
Dicţionarul amintit se află acum în biblioteca din locuinţa noastră de la Paris, din vremea
exilului, când am trimes acolo tot ce aveam mai preţios, adică lucrările de lingvistică,
volumele de literatură română şi, cu evidenţă pentru un lingvist, diversele dicţionare… -
L-am cunoscut pe Eugen Simion de pe vremea când era un băiat sfios, bun la carte, un
tânăr însetat de cunoştinţe, de cultură. A devenit, cu trecerea anilor, după perioade de
mari greutăţi şi sacrificii, dar printr-o muncă intensă, neîncetată, un profesor respectat
care, într-o vreme puţin spus tulbure, a ştiut cum să-şi îndrume studenţii către adevăratele
valori, către cultura autentică. Paralel cu activitatea didactică a devenit şi un critic literar
de prestigiu, un mentor ascultat şi urmat ca viziune şi idei. A avut principii ferme, dorind
„toată viaţa lui să fie doar un comentator receptiv şi lucid al fenomenului românesc”,
după chiar cuvintele sale întâlnite în prefaţa la volumul În ariergarda avangardei, p.7.
Îmi amintesc cu bucurie cum în consiliul Facultăţii de Litere, pe care a slujit-o cu
competenţă şi fidelitate zeci de ani, avea – alături de colegul său de catedră Nicolae
Manolescu, preţuit de către întreaga Facultate – un glas de evidentă autoritate. De
asemenea, a rămas un om de bine care, în special când a fost la cârma Academiei Române
în calitatea de Preşedinte – pe care a avut-o ca şi un alt consătean al său din Chiojdeanca,
profesorul jurist Andrei Rădulescu – a încercat – şi a reuşit, cu simplitate şi cu discreţie! –
să-şi ajute semenii, în special pe cei bolnavi, vârstnici sau lipsiţi de mijloace materiale, în
diferite chipuri.
Eugen Simion a scris nenumărate cărţi, şi mult mai multe articole şi studii în reviste
literare sau de cultură, a înfiinţat o revistă în care cuvântul-cheie este „critic”, Caietele
Critice, dar a mai inovat şi în alt domeniu, a mai creat şi altceva… Lingvistă fiind, nu am
putut să nu observ că, urmărind cu interes şi cu bucurie evoluţia fostului meu student, nu
s-a limitat la creaţie în sens literar-pedagogic pentru studenţii săi şi, mai în general, pentru
publicul larg care i-a apreciat în special volumul de amintiri de pe vremea când preda ore
despre literatura noastră în Franţa, la Sorbona, în calitate de lector de română, intitulat
Timpul trăirii, timpul mărturisirii, Bucureşti, 1977. Nu, Eugen Simion nu s-a mărginit la
creaţii în aria culturală a profesiunii sale stricte, literatura română, ci a trecut şi pe terenul
afin, al limbii române pe care a îmbogăţit-o cu câteva cuvinte, a fost, deci, „creator” şi în
domeniul lingvistic; într-adevăr, în unele pagini scrise de Eugen Simion am notat o serie
de vocabule noi, făurite de el pe care le-am remarcat în prefaţa la Dicţionarul de cuvinte
recente, ed. a doua, Bucureşti 1997,p. 12 alături de alte lexeme recente „născute” de alţi
oameni de cultură în următoarea formulare: „La unii termeni s-a detectat, până la proba
contrarie, „paternitatea”: Andrei Cornea pentru directocrat, Tatiana Slama-Cazacu pentru
bogata „familie” trogloditic, trogloditism, troglodizare, troglodiţie, Eugen Simion pentru
calendaritate, restauratorul Cipriani din Veneţia pentru carpaccio” Acest citat poate fi
comentat cel puţin din două perspective: mai întâi din punct de vedere strict ştiinţific ar
trebui remarcată afirmaţia care îndeamnă la prudenţă „până la proba contrarie”; aceasta
exprimă o (uşoară) îndoială privitoare la exactitatea celor cuprinse în întregul citat. Într-
adevăr, „paternitatea” unor cuvinte ca şi „actul de naştere” al termenilor unei limbi sunt
două probleme intens discutate în literatura de specialitate străină, dar prea puţin la noi,
deşi reprezintă o pistă de cercetare foarte „ofertantă”. Pentru termenii citaţi, însă, din
1997 nimeni nu a venit cu un argument măcar că lucrurile ar sta altfel decât le-am
prezentat acolo şi atunci. Al doilea punct de vedere este adecvarea cuvintelor la specificul
domeniului fiecăruia dintre „autorii” amintiţi: Andrei Cornea a creat un termen în aria sa
de predilecţie care este politica, regretata psiho-lingvistă Tatiana Slama Cazacu a
inventat, pornind de la termenul troglodit, cu un sens binecunoscut, alţi patru termeni
referitori la una dintre caracteristicile unei părţi a societăţii româneşti de după Revoluţia
din decembrie 1989; Eugen Simion a făurit, în spaţiul dominant al literaturii cuvântul
calendaritate, iar, dacă mergem pe un teritoriu din afara limbii române, la limba italiană,
vestitul restaurator din Veneţia, G. Cipriani, a dat unui tip de preparare a cărnii, la
origine, numele marelui pictor Carpaccio (1465-1526) cu ocazia unei expoziţii din
Veneţia a acestuia, în anul 1963. După N. Zingarelli, Vocabolario della lingua italiana,
Bologna, 2008; s-a pornit de la culoarea roşie din opera picturală a lui Carpaccio
asemănată cu nuanţa cărnii crude tăiate în felii extrem de fine, aproape transparente,
asezonate cu diverse ingrediente. Acest termen care s-a dezvoltat semantic trecând de la
carne la peşte şi apoi la legume şi chiar la unele prăjituri, interesează şi limba română în
care este atestat din anul 1997, în ediţia a treia, din 2013, a Dicţionarului de cuvinte
recente . Pentru a reveni la cuvântul creat de Eugen Simion, trebuie observat că
substantivul calendaritate este un termen livresc, cu semnificaţia „cronologie”, atestat din
anul 1993 în Lit. 16 VI. p. 3. De altfel Eugen Simion este la baza şi a unui alt termen care
apare frecvent în scrierile sale, în special cele relative la „jurnalul intim” şi anume diarist
care apare în două ipostaze: 1) substantiv cu accepţia „Persoană care îşi notează într-un
carnet întâmălările (intime) de zi cu zi, precum, de ex. Iorga, Lovinescu etc”, atestat în
Eugen Simion în 1993 în Lit.16 VII p.3, 6/1994, p. 3, 20-22/ 1994, p. 3 ş care s-a
răspândit apoi în alte publicaţii precum „22”, Cot., R.lit; şi 2) adj. cu semnificaţia
„propriu unui jurnal (intim), diaristic, consemnat în „22, 1995, Obs. Cult. 2003 etc. (v.
Florica Dimitrescu, Drumul neîntrerupt al limbii române, vol. al doilea, Cluj- Napoca,
2003, p. 132). În acest caz trebuie specificat că meritul lui Eugen Simion nu este de a fi c
r e a t acest termen ci de a-l fi i m p l a n t a t în română, cuvântul existând în mai multe
limbi, atât în italiană cât şi în franceză şi engleză. Dar meritul lui E. S. este, în plus, că i-a
format termenului discutat o familie: astfel a creat substantivul diarism, atestat mai întâi
în Lit, 16 VII 1993, p. 3 rezultat din diarist prin substituţie de sufix ca şi adjectivul
diaristic întâlnit în 1997 în D. 215/1997, p. 13. Toţi aceşti termeni au pornit de la diarist,
p u s în c i r c u l a ţ i e de Eugen Simion, cuvânt care are avantajul de a concentra într-o
singură unitate o noţiune care se exprima de obicei printr-o sintagmă destul de lungă
„persoană care ţine un jurnal intim”. Dar nu am terminat cu termenii creaţi de acest
intelectual cu valenţe multiple, Foarte de curând, în aprilie 2011, Andrei Grigor a utilizat,
probabil consemnat pentru prima dată în scris, în volumul mai sus amintit În ariergarda
avangardei, convorbiri cu Andrei Grigore, Bucureşti, 2012, termenul caietismul, în
legătură cu denumirea Caietelor critice Iată contextul: Andrei Grigor afirmă: „Caietismul
este o stare de spirit care vi se datorează”..
Eugen Simion: Caietismul? Accept termenul. Caietele…reprezintă o iubire care, iată,
a trecut de 20 de ani. M-am simţit bine şi mă simt, în continuare, bine în redacţia acestei
publicaţii atipice. Atipică pentru că nu are, de fapt, bani, nu are redactori, nu are decât
iubirea spirituală a câtorva tineri…”Caietismul este un sentiment durabil-„Caietiştii” apar
şi dispar, „caietismul” rămâne.(p.105)”. Se poate pe loc observa rapiditatea cu care Eugen
Simion admite („acceptă”) noul termen, dar, mai ales, dezinvoltura cu care crează, ad-
hoc, unul nou – caietist. Nu ştim dacă până acum s-a mai semnalat această carcteristică de
creator de cuvinte noi a lui Eugen Simion. Oricum unui lingvist îi era greu să nu o
remarce…, ceea ce am şi făcut acum!

Comentator neobosit al fenomenului litertar românesc, dotat cu un acut spirit critic,

autor de sinteze ale unor perioade importante din istoria literaturii autohtone, E. Simion a
rămas credincios principiului amintit mai sus, pe care şi l-a impus încă de la începutul
activităţii profesorale. Astăzi, ajuns la vârsta senectuţii trăite, însă, cu energie tinerească,
ar putea spune, precum profesorul Iorgu Iordan – când acesta trecuse de 90 de ani! – „eu
nu sunt bătrân, sunt longeviv!”
Mulţi ani înainte, cu aceeaşi tinereţe spirituală, dragă Eugen Simion!

(Eugen Simion la 80 de ani, Bucureşti, 2012, pp. 45-50)

 Gânduri răzleţe după un excelent spectacol de teatru

Trebuie să încep printr-o mărturisire: în pofida dragostei mele vechi faţă de

dramaturgie în general şi faţă de interpreţii rolurilor în special, nu prea mă încumet să
merg la teatru şi explicaţia ar fi vârsta mea înaintată (86 de ani, vârsta „cronologică“,
după expresia matematicianului Solomon Marcus la o memorabilă emisiune televizată din
seara zilei de 5 ianuarie 2014). De fiecare dată când citesc sau aud cât de interesant a fost
un anumit spectacol, mă învinovăţesc că nu m-am străduit îndeajuns să îl văd. De aici
bucuria mea că o bună prietenă (Viorica Matei, cunoscută acum peste 16 ani ca
admirabilă redactoare la cartea Din exil, după exil a fiului meu, Adrian Niculescu, precum
şi, câţiva ani mai târziu, cu ocazia ediţiei mele a textului Datoria vieţii noastre de marele
istoric Vasile Pârvan, ambele cărţi apărute la editura Univers, pe atunci sub direcţia
valorosului critic literar Mircea Martin) m-a convins, de curând, să asistăm la un
spectacol de teatru. Am urmărit, astfel, cu multă atenţie şi cu o egală curiozitate, o
minunată reprezentaţie, la Teatrul Bulandra, a piesei La grande magia de Eduardo di
Filippo (1900-1984), personalitate artistică de prim ordin din Italia. Am fost încântată,
încă de la început, de aleasa ţinută a întregii montări, de impresionanta şi colorata
scenografie a lui Octavian Neculai, de costumaţia actorilor atât de variată şi uimitor
adecvată personajelor; notele cele mai mari trebuie însă date originalei şi alertei regii a lui
Eli Malka şi Alexandru Darie; ultimului i se datoreşte, în plus, şi splendidul joc de lumini
al scenei (dar de ce, în programul de sală al piesei i se spune, pretenţios, în limba engleză,
„lighting design“? Dacă ziariştii, mai grăbiţi în genere, de natura muncii lor, folosesc fără
limitele cerute de necesităţile reale, engleza, de ce ar face-o oamenii de teatru, iarăşi, în
general, ceva mai ponderaţi? Pentru că am ridicat această problemă „lingvistică“ trebuie
adăugat că nu se înţelege de ce nu s-a tradus şi titlul piesei de teatru odată ce nu toată
lumea este obligată să cunoască limba italiană şi acesta ar putea fi chiar o „barieră“ pentru
ca unii amatori de teatru, înţelegând dintre cei trei termeni ai titlului doar unul, magia, să
nu-şi dorească să vadă spectacolul. Ar fi o reală pierdere!). Cu o asemenea „punere în
scenă“, greu ar fi fost ca rezultatul să nu fie remarcabil, dar… totul, în fond, depinde de
talentul actorilor ca şi de distribuirea lor în rolurile cele mai potrivite. Şi aici ajungem la
centrul de greutate al piesei: inutil să-mi exprim satisfacţia dată de acest spectacol care ar
trebui văzut neapărat pentru măiastra performanţă a unor actori consacraţi ca, de
exemplu. Virgil Ogăşanu şi Răzvan Vasilescu, cei doi „piloni“ ai piesei, precum şi Vlad
Zamfirescu, Anca Androne sau Valeria Ogăşanu, dar trebuie observat că şi alţi artişti mai
puţin cunoscuţi, cel puţin mie personal, s-au reliefat, de ex. interpretul valetului de la
hotelul Metropol, care a arborat cu naturaleţe o inteligenţă scenică demnă de un mare
actor; este vorba despre Silviu Geamănu, un nume de reţinut care mâine, punându-şi la
bătaie elanul şi prospeţimea tinereţii, indiferent în ce rol va fi distribuit credem că va juca
la fel de personal şi de viu, pentru că este ştiut că un bun artist reuşeşte să se evidenţieze
în orice situaţie ar fi, oricâte minute se află pe scenă; acesta este, probabil, motivul că
premiile Oscar sau cele decernate la Cannes, la Berlin etc. etc. revin şi „rolurilor
secundare“ în care, nu de puţine ori, se întâlnesc numele unor actori de imens şi vechi
prestigiu. Privindu-l pe „valet“ nu puteam să nu mă gândesc, în cazul teatrului românesc,
la un moment din activitatea de debut a excepţionalului actor Victor Rebengiuc, pe care
mi-l amintesc bine la începutul anilor ’50, pe scena de la „Bulandra“, când, înalt şi suplu,
într-o vestă în dungi, a dus o tavă, dar printr-o simplă şi îndelungată curbare a spatelui şi-
a „desenat“ perfect rolul; acest gest spunând mult despre felul cum şi-a construit
personajul şi despre imensele calităţi actoriceşti revelate pe deplin abia ceva mai târziu,
atât pe scenele teatrelor cât şi în filme. În fine, dar nu ultimul dintre atuurile spectacolului
menţionat a constat în traducerea textului. Oana Turbatu şi Eva Simon au dovedit că se
bucură de o nuanţată cunoaştere a limbii italiene (şi nu numai a celei literare, dar şi a
graiului specific regiunii Neapole, prezent nu rareori în piesă), dar au reuşit şi să
surprindă, în numeroase replici, ceea ce este destul de rar într-o tălmăcire, sensurile
absconse, doldora de subtilităţi, ale termenilor utilizaţi, bine „prinse“ apoi de actori şi
perfect interpretate. O singură mostră despre modalitatea de exprimare a graniţei abia
perceptibile dintre iluzie şi realitate în această piesă în care nucleul impalpabil îl are
magia: „Prin zidul ăsta nu vezi marea?... Dacă aici ar fi fost un zid, ne-am fi rănit în el,
dar noi am trecut cu uşurinţă. Ce e un zid? Ce înseamnă un zid, doar o iluzie? Trebuie să
fii de acord cu mine că el nu există. O piatră e o piatră şi asta e marea“. Obsesia „celui
de-al treilea ochi“ se repetă în piesă întărind vraja care nu numai că ne înconjoară, dar se
află, de fapt, (şi) în noi, chiar dacă nu o conştientizăm prea des… Textul piesei –
„ţesătura“ sa internă – este superb şi ar trebui urmărit vorbă cu vorbă şi, atât cât este
posibil, asimilat după capacităţile de fantezie ale fiecărui spectator (sau cititor al textului).
De ce afirm acest lucru? Îmi aduc aminte de o vorbă auzită mai întâi la tatăl meu şi, apoi,
şi la alţi cunoscuţi ce erau departe de a aparţine tagmei artistice: „eu nu merg la teatru
pentru că mi-e de ajuns să joc o piesă în capul meu când o citesc“. Într-adevăr, despre tata
nu-mi amintesc să ne fi dus, de copii, pe mine şi pe fratele meu, la teatru; în schimb, el se
ocupa în special de educaţia noastră prin lecturi pe care o stimula prin cărţile primite de la
„Moş Crăciun“ şi prin vizitele la librării. Astfel, retrăiesc şi azi clipele de fericire când ne
lua de mână şi ne ducea, de pe când eram în şcoala primară, la librăria Cartea Românescă
– aflată lângă Universitate, pe Bd. Elisabeta, vis à vis de restaurantul Mircea (fratele celui
care a înfiinţat faimosul, până azi, local Carul cu bere) – şi ne lăsa în voia noastră să ne
luăm ce ne plăcea direct de pe mesele care te îmbiau cu cărţi de toate felurile; dintre toate
noi ne repezeam la mult aşteptatele noi apariţii din seria emoţionantelor volume ale lui
Sadoveanu sau la ediţia cu copertele gri-bleu din volumele lui Jules Verne. Treceam, mai
apoi, în stânga librăriei, cam pe unde era Magazinul Copiilor, astăzi o bancă, la
anticariatul lui Pach, aflat într-o încăpere îngustă şi lungă, unde tata alegea, pentru noi –
după ce începusem să deprindem franceza, eu la Şcoala Centrală şi fratele meu la liceul
Mihai Viteazul – cărţi precum Tartarin de Tarascon sau Les lettres de mon moulin de
Alphonse Daudet, sau, ceva mai târziu, în traducerea în franceză, o ediţie în trei volume
din La résurrection des dieux a lui Merejkovski. Părinţii noştri considerau că şcoala este
extrem de importantă şi bine au făcut, pentru că aceasta, pe atunci, ne obliga mai puţin să
memorăm date sau să reţinem formule cât punea accentul gândirea, în formare, a elevilor,
pe modelarea noastră ca viitori oameni cu conştiinţă; astfel, şcoala primară şi, apoi, în
special, liceul ne-a înzestrat, pe nesimţite, cu bunuri spirituale din care nu am încetat să
ne hrănim până astăzi. Atât eu cât şi fratele meu am avut şansa de a ne naşte în Bucureşti
la sfârşitul anilor ’20 ai secolului trecut, când Capitala abunda în teatre unde ne ducea
destul de des numai mama noastră. De ce tata nu ne însoţea? Am pus asta – evident, când
ne-am făcut mai mari şi înţelegeam câte ceva din biografia tatălui nostru – pe seama unei
întâmplări dramatice din viaţa lui, care l-a făcut să ocolească în general orice fel de
distracţii: tânăr inginer se însurase, înainte de Primul Război Mondial, cu o doctoriţă de
origine din Bulgaria, colegă de Facultate, la Bucureşti, cu una dintre surorile lui; era
perioada când în special prin medicină şi prin matematică excela învăţământul nostru
superior, către care se îndreptau mulţi tineri din Balcani. Dar destinul a vrut ca atât tata
cât şi sora lui să-şi piardă partenerii de viaţă – el – soţia, sora lui – logodnicul – din cauza
tifosului exantematic care secera vieţile pe atunci. Tata nu şi-a mai revenit decât foarte
târziu, de-abia peste vreo zece ani, când s-a căsătorit cu mama noastră. Acesteia, care era
mare doritoare de spectacole în general, i-a revenit plăcuta sarcină să meargă cu noi la
teatru, mai ales în sala Teatrului Naţional din Piaţa Amzei. Acolo, dar nu numai acolo, am
văzut spectacole pentru copii şi adolescenţi, teatru clasic românesc şi străin, jucat de
proeminenţi artişti ai vremii ca, dintre actriţe, Maria Filotti, Marioara Voiculescu, Tanţi şi
Dina Cocea, Elvira Godeanu, Marietta Anca, Marieta Deculescu, Mimi Enăceanu, Lili
Carandino, Maria Mohor (soţia excelentului animator de teatru V.I. Popa, care deschisese
un teatru al lui, pe Uranus, dacă nu mă înşel, numit Muncă şi voie bună, cu specific
popular-muncitoresc, cu multe reprezentaţii la matineu, unde mergeam când eram
liceancă) sau Lucia Sturdza Bulandra, care „a oficiat“ până la bătrâneţe la Teatrul
Bulandra; dintre actori, i-am văzut şi auzit pe marii Calboreanu, Iancovescu, Vraca,
Birlic, Finteşteanu, Costache Antoniu (căruia-i dădea replica foarte tânăra Marcela Rusu,
la Teatrul Naţional, în piesa Ultima oră, scrisă de – pe nedrept discriminatul, în acele
vremuri de tristă amintire – Mihail Sebastian (1907-1945), a cărui Stea fără nume a
trebuit să apară ca fiind opera altcuiva), Emil Botta, care juca şi la Naţional şi la Teatrul
Mogador de pe strada Romană, aproape de colţul cu Viitorului; ceva mai târziu, ca
studentă, i-am aplaudat pe tinerii Victor Rebengiuc, Liviu Ciulei şi Iurie Darie, ultimii doi
pe scena teatrului de pe str. Eforie. Dacă unii dintre actorii amintiţi au trecut într-un
nemeritat con de umbră, numele altora a rămas, pe bună dreptate, şi astăzi în amintirea
multora dintre spectatorii de odinioară, pentru a nu mai vorbi de pildă de marele Radu
Beligan – pe care l-am văzut pentru prima oară, printre „binale“, în O noapte furtunoasă
– care joacă cu mare succes, de exemplu în Egoistul eminentului scriitor francez Jean
Anouilh, până astăzi, la 95 de ani, fiind socotit cel mai longeviv actor de teatru din lume,
onorat şi la şedinţa din 19 decembrie 2013 de Academia Română, al cărei membru este
din 2004.

Toate aceste amintiri mi-au fost trezite de valorosul sectacol de la „Bulandra“ cu La

grande magia, dar tare mi-aş dori să pot citi şi textul românesc integral al piesei, tocmai
pentru a putea reflecta pe marginea unor replici, chintesenţă a gândirii nu numai
actoriceşti ci şi, îndrăznesc să spun, cu caracter filosofic, a lui Eduardo di Filippo. În ceea
ce mă priveşte, toată viaţa – din 1949 şi până în ziua de azi – mi-am consacrat-o predării
istoriei limbii române la Facultatea de Litere din Bucureşti; fiind specializată în filologie,
am convingerea că vorba scrisă este primordială în raport cu limba vorbită, pentru că
numai asupra celei dintâi poţi medita, după cum spun şi înţeleptele cuvinte latineşti
scripta manent, verba volant. Oricât ne-ar răsuna în urechi glasurile unor actori de
însemnătate majoră care au rostit replici celebre în teatru, ecoul acestora încetează când
cei care le-au ascultat şi admirat nu mai trăiesc... De aceea aş vrea să mi se îngăduie o
propunere şi anume ca la orice spectacol teatral să existe posibilitatea să se poată cumpăra
– precum se procedează în unele teatre importante din lumea largă – în afară de
programul de sală, şi textul piesei respective, indiferent că este, la origine, românesc sau o
tălmăcirea în limba noastră. Aceasta ar constitui o modalitate educativă practică de
răspândire a culturii româneşti şi universale. Numai cu textul în faţă putem revedea unele
pasaje care ne-au interesat sau mişcat în special. Numai aşa am putea cunoaşte mai bine
unii autori, români şi străini, de o mare şi durabilă calitate, pe care din ce în ce mai rar îi
vedem jucaţi. Mă refer aici, în mod special, dintre români, la Camil Petrescu (1894-
1957), ale cărui piese nu intră prea des în repertoriul teatral, dar care nu numai prin
replicile din opera sa dramatică, dar şi prin amănunţitele sale „indicaţii“ de tip regizoral
pot dezvălui profunzimea gândirii strălucitului scriitor, ca şi viziunea sa asupra sufletului
omenesc; chiar dacă astăzi dramele lui Camil Petrescu nu corespund gustului tuturor
criticilor literari, nutrim speranţa că în anii viitori lucrurile vor căpăta un alt curs. Şi
pentru că l-am evocat aici pe Camil Petrescu, prietenul de o viaţă al neuitatului nostru
profesor de la Literele din Bucureşti, Alexandru Rosetti – veritabil ctitor al culturii
moderne româneşti – amintesc un fapt extrem de trist: mormântul de la Bellu al lui Camil
Petrescu pe lespedea căruia scrie simplu Un om între oameni a fost vandalizat de ani buni
şi s-a furat… mica sculptură a capului său fără ca cineva, cel mai probabil de la
departamentul teatral al Ministerului Culturii, să se sesizeze şi să ia măsurile de cuviinţă.
Credem că nu este prea târziu a trage alarma chiar şi acum, în ceasul al doisprezecelea
(sau ne aflăm deja în cel de-al treisprezecelea şi se va invoca depărtarea în timp pentru a
se mai încerca o remediere) doar-doar se va urni ceva…

Nu pot încheia înainte de a cita câteva cuvinte din – după opinia multor critici literari
francezi şi străini – cel mai bun dramaturg de azi din Hexagon, Eric-Emmanuel Schmitt
(1960), care s-a impus în scurt timp, în circa 20 de ani, cu piese de teatru precum Noaptea
la Valogne (1991), urmată de Vizitatorul (distins cu trei premii Molière), Libertinul,
Oscar şi tanti roz, toate jucate de mari actori (de exemplu, ultima de, pe drept cuvânt
(încă) frumoasa şi longeviva, Danielle Darieux – la peste 90 de ani – a cărei vervă am
aplaudat-o în urmă cu un deceniu la Théatre des Champs Elysées), cu imens succes pe
scene din lumea întreagă, printre care şi la Teatrul Naţional din Bucureşti. Dramaturgia
lui E.-E. Schmitt, dar şi nuvelele, povestirile şi romanele sale, din care nu lipseşte
niciodată o ispititoare tentă filosofică, i-au adus nu numai o faimă binemeritată pe multe
meridiane, unde a fost tradus în peste 40 de limbi, dar şi importante premii şi distincţii
literare. În volumul Concert în memoria unui înger – apărut în original în 2010 şi redat în
română într-o frumoasă traducere de experimentata Simona Brânzaru în seria coordonată
de, dacă mi se permite să-mi exprim părerea, cea mai bună editoare de la noi, Denisa
Comănescu – pe ultima pagină (214) ne întâmpină următoarele fraze:
„O carte începe să trăiască atunci când scriitorul ei a terminat-o.
Începând din această seară, nu mai sunt autor. De acum înainte, autorii ei vor fi
cititorii…
Voltaire spunea că cele mai bune cărţi sunt scrise pe jumătate de imaginaţia
cititorului.“
Se putea o mai bună „argumentare“ pentru sugestia ca la teatre să se difuzeze, în seara
spectacolului, textul tipărit al operei puse în scenă şi, de ce nu?, şi al altor lucrări cu
caracter dramatic? Sperăm că numele mari invocate mai sus vor putea determina forurile
competente să ia deciziile pragmatice necesare, acestea însemnând un mare pas înainte
atât întru educarea spectatorilor cât şi întru stimularea imaginaţiei acestora…
A bon entendeur – salut!

(Observator cultural, nr. 709, 7 febr. 2014)

 (Pentru coperta IV)

În colecţia ROMANICA, au apărut:

1. Roxana UTALE (ed.), De rebus Italiae, 2009.
2. Ion GIURGEA, Pronoms, déterminants et ellipse nominale. Une approche
minimaliste, 2010.
3. Coman LUPU (editor), Las lenguas románicas y la neología,2010.
4. Renáta BOJNIČANOVÁ, Los bandoleros y su reflejo en la tradición oral. La prosa
popular. Comparación catalano-eslovaca, 2011.
5. Mária SPIŠIAKOVÁ, Cómo hablan los jóvenes de hoy. El habla de los jóvenes
mexicanos en Veracruz. Estudio monográfico, 2011.
6. Coman LUPU (coordonator), Lengua, cultura e identidad románicas, 2011.
7. Oana BALAŞ, Joan LLINÀS, Jordi SANTIAGO PUCHADES, Coman LUPU
(coordonator), Gramatica catalana, 2011.
8. Oana BOŞCA-MĂLIN, Spectacularizarea prozei italiene. Tendinţe actuale în
raport cu cititorii, lumea editorială şi manifestările celebrative, 2011.
9. Anamaria GEBĂILĂ, Intrecci dei sensi e intrecci delle parole. Visione comparativa
sulla sinestesia in francese, italiano e romeno, 2011.
10. Alexandru CIOLAN, Misterele cuvintelor, 2012.
11. Mihai ENĂCHESCU, ‘Homo’ – ‘Vir’ – ‘Mulier’ en latín y en las lenguas
románicas (español y rumano), 2012.
12. Sorina-Dora SIMION, La Retórica del discurso en la obra de Enrique Vila-Matas,
2012.
13. Coman LUPU (coordonator), Traductologie. Teorie şi analiză, 2012.
14. Radana ŠTRBÁKOVÁ, La dinámica del léxico de la moda en el siglo XIX:
estudio de neología léxica, 2013.
15. Coman LUPU. Din istoricul numelor de monede în limba română. Ediţia a doua,
revăzută şi adăugită, 2013.
16. Dan CEPRAGA, Coman LUPU, Lorenzo RENZI (editori), Études romanes. I-II.
Hommages offerts à Florica DIMITRESCU et Alexandru NICULESCU, 2013.
17. Mianda CIOBA; Introducción a la edición crítica de manuscritos castellanos
medievales, 2013.

18. Alessandro ZULIANI, Politiche e pianificazioni linguistiche in Bessarabia:

romenità, russificazione, moldovenismo.