„Stresul este un vierme care ne nelinişteşte în fiecare zi şi totuşi o doză adecvată de

tensiune ne poate ajuta să înfruntăm viaţa. Fiecare dintre noi are un nivel al său de prea mult,
puţin sau suficient stres.Important este să înţelegem care este nivelul nostru ideal. În realitate,
stresul devine o capcană doar dacă îi permitem, sau dacă ne simţim dezarmaţi în faţa
dificultăţilor vieţii.”
(Luban Plaza)
De origine engleză, cuvîntul „stres” circumscrie o serie de substantive înrudite ca înţeles,
dar ce au totuşi nuanţe uşor diferite: presiune, apăsare, efort, solicitare, tensiune, constîngere,
încordare nervoasă.
Cel care lansează în limbajul medical, încă din 1936, conceptul de stres este fiziologul
canadian Hans Selye. Încă din vremea cînd era student în medicină la Universitatea din Praga,
Selye a fost intrigat de sindromul general al maladiei, sindrom descris de pacienţii afectaţi de
boli infecţioase, prezentînd toţi acelaşi simptoame, însă fără vre-un simptom specific. Selye
deduce din aceasta că trebuie să fie vorba de un răspuns nespecific al organismului la boală.
Tot în anul 1936, descrie „sindromul general de adaptare” (SGA) ca fiind efortul făcut de
organism pentru a răspunde solicitărilor mediului şi concluzionează că răspunsul la diferiţi agenţi
stresori este dominat de hiperactivitatea cortexului suprarenal.
Conform concepţiei lui Selye, tensiunile care produc stresul fac parte din viaţa cotidiană.
Stresul caracterizează o reacţie psihologică complexă extrem de intensă şi relativ durabilă a
individului confruntat cu noi şi dificile situaţii existenţiale.
DRAG este un sentiment de afecțiune față de cineva sau de ceva; dragoste când spunem
drag ne referim la ceva ccare este iubit, scump, neprețuit pentru cineva, pe care cineva îl iubește,
îl prețuiește, care exprimă iubirea, prețuirea; care este plin de afecțiune; plăcut (ochiului). Îl
folosim şi în expresii precum ”Când ți-e lumea(sau viața) mai dragă”, atunci când are loc o
întâmplare neprevăzută și stresantă sau într-un moment când erai liniștit, fericit.

Omul se confruntă deseori şi cu situaţi adaptive inedite, intens solicitate şi faţă de care nu
are întodeauna reacţii adaptative eficiente, dinainte elaborate.
Asemenea situaţii sunt de natură să perturbe prin ineditul şi dramatismul lor schemele
adaptative deja elaborate şi existente şi să-l oblige pe individ la identificarea altora noi.
 Variaţiile individuale explică de ce una şi aceeaşi persoană reacţionează diferit de la un
moment la altul, de ce amploarea, intensitatea, durata reacţiilor psihofiziologice se modifică în
timp ca rezultat al familiarizării sau dimpotrivă al sensibilizării cu unii agenţi stresori. Stresul
este o stare a organismului care rezultă din interacţiunea, confruntarea unică sau repetată a
individului cu situaţia. O situaţie poate fi stresantă pentru majoritatea oamenilor, dar ea poate să
nu fie evaluată şi trăită în acelaşi mod de o persoană sau alta.
Unii oameni sunt capabili să se adapteze mai eficient. Un stresor îi capacitează pe unii să
achiziţioneze mai mult şi le poate structura viaţa într-un mod foarte interesant. De exemplu:mulţi
indivizi învaţă şi studiază mai bine în condiţii de stres ale unui examen viitor. Înfăptuirea
căsătoriei sau pierderea locului de muncă, deşi destulde stresante, pot conduce la reimprospătarea
relaţiilor şi la o mai mare emulaţie. Alte persoane nu se adaptează tot atît de bine şi acest fapt are
ca rezultat nu numai o slabă performaţă şi o productivitate scăzută, ci şi îmbolnăvirea.
Stresul traumatic este rezultatul şocului provocat de o tragedie copleşitoare, cum ar fi un
viol, un accident sau un dezastru natural. Mulţi dintre veteranii de război şi dintre supravieţuitorii
lagărelor de concentrare suferă de acest tip de stres. Printre simtomele stresului traumatic se
numără rememorări vii ale traumei suferite, chiar şi după mai mulţi ani, însoţite de o sensibilitate
mărită la întîmplări nesemnificative.
Un agent stresor unic precum pierderea cuiva drag prin acţiunea bruscă şi violentă produce
tresul traumatic.
„Întrucît stresul este reacţia nespecifică a corpului la orice solicitare, toţi se află
întodeauna într-o anumită stare de stres”
Dr.Hans Selye.
Un gram de stres nu dăunează, poate adăuga sare şi piper vieţii, dar să nu exagereze. Este
un „vierme” care ne nelinişteşte în fiecare zi şi totuşi o doză adecvată de tensiune ne poate ajuta
să înfruntăm viaţa. Fiecare dintre noi are un nivel al său de prea mult, puţin sau suficient stres.
Important este să înţelegem care este nivelul nostru ideal. În realitate, stresul devine o capcană
doar dacă îi permitem, doar dacă ne simţim dezarmaţi în faţa dificultăţilor vieţii.
Ca să putem cînta, un violonist trebuie să-şi încordeze instrumentul - dar într-un anumit fel.
Dacă coardele sunt prea întinse, vor plesni, dar dacă nu sunt suficient de întinse, nu vor produce
nici un sunet. Tensiunea potrivită este undeva între aceste două extreme. A găsi nivelul adecvat
de stres înseamnă a acorda vioara propriei existenţe. La fel stau lucrurile şi în cazul stresului.
Prea mult stres poate fi dăunător, dar ce putem spune despre lipsa totală a stresului? Realitatea
este că avem nevoie de stres cel puţin într-o anumită măsură. De exemplu – imaginaţi-vă că în
timp ce traversaţi strada, dintr-o dată observaţi că o maşină se îndreaptă spre dvs., stresul este
cel care vă ajută să evitaţi cu rapiditate adccidentul.
Dar stresul este folositor nu doar cînd vă aflaţi în situaţii limită, aveţi nevoie de stres şi
pentru a vă achita de responsabilităţile zilnice. Cu toţii suntem tot timpul într-o anumită stare de
stres. Doctorul H.Selye spune că: stresul este prezent atît în timpul recreerii, cît şi în timpul
somnului, întrucît inima trebuie să bată în continuu, iar plămînii trebuie să funcţioneze.
Sresul provoacă o varitate de răspunsuri la oameni diferiţi. De exemplu : unora tremură
mîinele, dinţii le sun încleştaţi şi obrăjii roşii. Aceste mecanisme de apărare erau foarte utile
omului primitiv, dar pentru omul modern ele sunt jenate şi dau naştere unui stres şi mai puternic.
Personalitatea poate avea o influenţă importantă asupra senzaţiei de stres. Ea afectează
atât gradul de percepţie a potenţialilor agenţi ca fiind stresanţi în fapt, cât şi tipul de reacţii care
apar.

Cercetările efectuate timp de 8 ani de zile de cardiologii Meyer Friedman şi Ray

Rosenman au dus la identificarea a doua tipuri de personalităţi: personalităţile de tip A cu un
nivel ridicat de stres şi risc înalt de infarct miocardic şi personalităţile de tip B cu un nivel de
stres mai redus şi cu risc mai scăzut de infarct miocardic.
Personalităţile de tip A sunt caracterizate în principal prin: nerăbdare, expresie tensionată
a feţei, nemulţumire faţă de postul actual şi dorinţa de a avansa, competiţie la lucru, jocuri şi
sporturi, certuri frecvente, vorbire rapidă şi cu tonul ridicat, grăbirea sau intreruperea
interlocutorului.
Este mai probabil ca indivizii de tip A să exprime reacţii fiziologice adverse ca răspuns la
stres, cum ar fi: tensiune sanguină mărită, puls accelerat şi modificări în compoziţia chimică a
sângelui. Evenimentele frustrante, dificile sau competiţionale sunt cele în măsură să provoace
astfel de reacţii adverse.

Personalităţile de tip A va manifesta furia ca o metoda de a luptă, de a apărare. Întrebări

ca: "de ce el?"/"de ce eu?" nu-şi gasesc imediat raspunsul, iar durerea se amplifică. Apar tot felul
de resentimente. Furia se poate îndrepta împotriva oricui inclusiv a celui decedat ("de ce mi-ai
facut una ca asta?"), a echipei medicale, spre mediul înconjurator, ajungăndu-se pănă la religie-
Dumnezeu. Personalităţile de tip A vor accepta gradual ca au pierdut pe cineva drag .Treptat,
starea de spirit se îmbunătăţeşte. Persoana îndoliată se împacă, mai întai, cu sine. Apoi, cu toata
lumea. Găseşte timp pentru ea. Vrea sa traiască. Se gândeste cu tristeţe la decedat, dar durerea nu
mai este insuportabila. O suferinţă fizică poate afecta imaginea propriei persoane şi încrederea în
forţele proprii, dacă nu-şi poate continua viaţa normală. Pierderea unei persoane dragi este unul
din cele mai distructive evenimente

Într-o primă fază personalităţile de tip A vor manifesta hiperactivitate – agitaţie care este
liniştită, descarcată prin tot felul de activităţi. Această reacţie o întălnim frecvent la văduvele
care se ocupă de toate treburile legate de înmormăntare, de parastasele de după şi este unul dintre
efectele terapeutice al obiceiurilor religioase legate de moartea cuiva.

Bineînţeles, modul în care reacţionează o persoană la sres poate depinde de o mulţime de

alţi factori, cum ar fi constituţia fizică sau soluţiile practice la care recurge pentru a face faţă
situaţiilor stresante. Totuşi, stresul poate fi ţinut sub control indiferent care ar fi cauta lui. Este
adevărat, acest lucru nu este uşor. Dr.RachelYehuda face următoarea remarcă: „A-i unei
persoane să se liniştească este acelaşi lucru cum a-i spune unei persoane care suferă de insomnie
să adoarmă”.

Bibliografie

1. Baba A.I, Giurea R., „Stresul, adaptare și patologie”, Ed. Academiei Romane, București,
1993
2. Bonchis E., „Dezvoltarea umană – aspecte psihosociale”, Oradea, 2000
3. Clegg B., „Dezvoltarea personală”, Polirom, Iași, 2003
4. Dudău Fl., „Poate fi uitat stresul?”// Tribuna învățămîntului, 2002
5. Popescu-Neveanu P., „Dicționar de psihologie”, Albatros, București, 1978