Professional Documents
Culture Documents
Secretul lunii
821.135.1
Printed in ROMÂNIA
VIRGINIA PARASCHIV
SECRETUL
LUNII
5
și imateriale, ar fi cam tot ce datorăm, per
individ, ca urme ale trecerii prin tăvălugul
existenței noastre pe acest pământ cu cap
turtit. Dar când n-ai nimic din cele clasic
juruite, vei da ghes unor porniri ceva mai
ingenioase și sofisticate. Le aduci pe toate,
prin imaginarul din capul tău privat, unic și
irepetabil, îngrămădite într-o carte, virtuală
și, după posibilitățile pecuniare, chiar și niște
exemplare printate, pentru autentificare și
punere la păstrare în depozitele din
biblioteci. De voie și fără de voie, intri în
rândul protipendadei literare locale, cu
deplinătatea drepturilor de autor. Scrâșnind
din dinți, cu ochii scoși din orbite, din apă,
foc și scrum, te identifici, în vecii vecilor, ca
scriitor. O carte ESTE. Das Sein din nimic
pentru nimic. Din fericire, cartea nu se mai
citește. Pui în ea ce te taie capul, ce găsești
de-a gata de la alții, și te-ai mântuit. Cum o
fi nu mai contează, carte să fie.
6
NOAPTEA URII GRAȚIOASE
10
— Uoooooo, ruşine lor, să-l chinuie pe
bietul popor. Uoooooo, să defileze câinii cu
facturile în coadă.
Teleobiectivul surprinse imaginea unui
poliţist văzut din spate, şchiopătând, cu capul
descoperit. Urma mama cu pruncuţul într-o
poză statuară. Un pâlc de fecioare se mlădia
în jurul ei. Cercul se desfăcu şi se mulă într-o
spirală ce se derula lent. Vestalele intrară
printr-o cadenţă apăsată, crescendo, până la
vertijul unui ritm nebun, iraţional, păgân.
Coardele de scutieri şi de mitingişti se palpau
şi se îmbrăţişau iniţiatic. Piaţa guvernului
trepida: „ Două fire, două paie, ia guvernul la
bătaie!”
O incantaţie universală, fără bariere,
frontiere şi prejudecăţi. O ploaie de stele
albastre cădea din elicopterele venite din
senin. Totul se rostogolea şi şerpuia în
ondularea magică. Spectacolul de sunet şi
lumini nu omitea nimic. Elicopterele se
roteau în jurul pieţei, elevat, solemn,
silenţios. Spiritul comunitar extatic plana
peste mulţime. O revoltă folclorică
spectaculoasă îşi ţesea scenariul. Ici, acolo,
mai apărea câte un acces identitar, răzleţ. Un
11
domn îşi duse mâna speriat la buzunar. Îi
dispăruse portofelul. „Hoţii, hoţii!” O
doamnă corpolentă îl puse scurt la punct:
— Ei, hoţii, sunt altfel decât noi, dar
sunt ai noştri. Fiţi tolerant şi generos!
Domnul se conformă placid, nu sparse bucla
spiralei, ci se lăsă înfăşurat de semenii lui ce
aderau din mers la potenţarea enigmelor
ordonatoare.
Brigada antitero fu străfulgerată de un
fascicul de steluţe în picaj. Grupul negru de
introvertiţi deveni imprudent de imprevizibil.
— Puneţi-vă ochelari! răcni
conducătorul trupei de elită atemporală.
Trupa se execută şi se afundă sub
acoperirea anonimatului istoric legalizat.
Unul din mascaţii cu cagulă fredonă ca
pentru el: „ Două fire, două paie,/ Ia civilii la
bătaie,/ Ca să facă vânătaie,/Hop şi aşa!”.
Apostolii Puterii prinseră din zbor
parola şi o clamară în cadenţa unui marş
eroic. Mica abatere stilistică de la distihul
neelegiac, trecu neobservată. Ţeava
inoxidabilă scuipa pe gură jeturi de lumini
portocalii.… Luna se piti în nori, însingurată
şi mâhnită.
12
Un cerşetor rămase pironit, cu mâna întinsă.
Se codea să intre în corul nemulţumiţilor.
Mâna sa jelindă nu avea mână pereche.
Unica lui mână, harică, cerea de parcă ar fi
vrut să dea.
— Hai, bătrâne, fă un ultim şi suprem
efort integrator! îl apostrofă un mistic
militant.
Misticii şi cerşetorul cel beteag pluteau
deasupra unor lespezi de beton
transcedentale. Clădirea guvernului era
scăldată într-un nimb albastru. Era o noapte
transparentă. Îngrijitoarele băteau mocheta
cu papucii de serviciu. Lustrele se clătinau
legănate. Guvernul se golise de obiectul
muncii. Serpentine de hârtie ieşeau prin
faxuri şi fluturau printre perdele. Vuia
răscolitor solul şi subsolul strămoşesc.
În aval, pe-o gură de canal, premierul
şi locoteneţii săi lucizi, coborau o pantă lină.
Echpa oficială intră într-un buncăr din
patrimoniul de protocol. Pe ecranul de sticlă
antiglonţ, nu puteai desluşi făpturi umane, de
atâta praf şi fum. Crainica îşi irosea privirea
în eter. O pânză de păianjen se balansa din
tavanul scund.
13
— Domnule Premier, cât ne mai ţineţi
în suspens, n-a căzut nici acum guvernul?
vociferă cu arţag tânăra femeie.
— Fă-te blondă, pentru credibilitate,
se auzi o voce în subteran.
— Daţi-mi un pont, o ştire, o
minciună convenabilă, o informaţie, ce-o fi,
din culisele Puterii. Trebuie creată iluzia
accederii la marile secrete de stat.
Publicitate. Urmează reclama cu crema
hidratantă pe care o vom anihila cu clăbucii
de la reclama pentru detergent.
— Dă-te la o parte, şedinţa de cabinet
se va derula în direct. Urmează Apelul către
ţară. Punctul unu: guvernul e viabil.
— Puteaţi să mă lăsaţi pe mine să
anunţ. Tot mă ia cu somn şi-mi scade cota de
audienţă.
— Lasă, că te ţine tatăl tău pentru
mandatul următor, conchise vocea
inconfundabilă a purtătorului de cuvânt.
Premierul e între colegi. Sughiţă şi i se văd
sechelele din vechiul sistem. Cedează timpul
de antenă ministrului globalizării. Premierul
va bea apă ca să-i treacă sughiţul şi va pleca
de bunăvoie în opoziţie pe stradă. Vrea la
14
aer, e mahmur. Preia ştafeta energicul
ministru al globalizării. Domnia sa vă va ţine
un discurs. Vorbiţi liber, maestre, vorbiţi
liber.
— Mulţumesc, colega, pentru
introducerea în situaţie. Fiica mea, retrage-te
în plan secund. Deci, iubită naţiune,
psihogramele centralizate atestă o
recrudescenţă a melancoliei pe plan mondial.
Deşi, ca specie, am ieşi cu brio din stadiul
puberal, persistă păguboasa suferinţă a crizei
de identitate. Apolinicii şi dionisiacii,
dilematicii şi evazioniştii, vizionarii
mesianici, cabotinii, snobii şi rebelii,
frustraţii, s-au coalizat vremelnic într-o
proferare solidară de interjecţii nihiliste.
Limbajul comunitar e surmenat de arhaisme
şi de regionalisme reziduale, de înjurături
incoerente. Existenţa tubulară, cap-coadă,
coadă-cap, este perturbată de isterici. Deci ce
e de făcut cu maniacii umanişti? Simplu,
vom subvenţiona o televiziune tehnocrată.
Vom renunţa la televiziunea umanistă, o
copie palidă şi aproximativă a realităţii. Vom
construi o televiziune esenţială, non-
figurativă, şi enunţiativ-afirmativă. În faza
15
de tranziţie, ecranele vor emite triunghiuri,
cercuri şi pătrate. Telespectatorii se vor
calma şi vor reveni la normal. M-am
consultat cu ministrul psihologiei colective.
Dânsul are o opinie tranşantă în subiect. Vă
poate confirma.
— Adevăr vă zic vouă, sunt ministru
psiholog.
— Ministrul captării publice este
adept al suspendării televiziunii primitive.
Vă va vorbi.
— Totul va fi bine, sunt ministru
captator.
— Sunete celeste vor vectoriza fluidul
informaţional. Realitatea nu e ce se vede, ci
ceea ce se crede. Este o opinie neechivocă a
ministrului trecutului istoric. Va lua
cuvântul.
— Cred la fel ca antevorbitorii.
— Am fost avertizat asupra
magnetismului viabil din paradigma timpului
încremenit, de către ministrul mitologiilor
active. Îşi va exprima părerea.
— Am, ca toată lumea, o identitate în
pustiu. Mentor stilistic mi-a fost ministrul
artei de a trăi.
16
— Sunt un hedonist larvar, mă
conformez şi gata.
— Mi s-a atras atenţia asupra
pierderilor suspecte în resurse şi idei. Se
poate vorbi de instaurarea sindromului
cuprins în paradigma „ dor de ducă”. Este
încredinţarea fermă a ministrului circulaţiei
virtuale.
— Aşa este.
— Vom recurge la o nouă generaţie de
biotipuri guvernatoare. Părintele societăţii
civile lucrează la geneză.
— Exact, mai e puţin şi renaştem din
cenuşă.
— Ne vom debarasa de cutumele
tribale. Ne vom elibera de veacul obsedant.
Vom peria limbajul de stereotipia idioată.
Vom reforma limbajul ca să ieşim din criza
de comunicare. Vom subvenţiona orezării.
Vom profesa o guvernare cerebrală. Vom
liberaliza inteligenţa.
— Tati, e o delegaţie de hackeri în
studio. Cică vor să penetreze până la tine şi
să intre în dialog. Nu mă cred că nu ştiu unde
eşti. Zi-le tu ceva, dă-le „bună-seara”.
17
— De unde ai informaţia că e seară?
De ce nu-ţi vezi de treaba ta şi-i agasezi pe
oameni cu spectrul nopţii? La ora când zici
tu „ bună seara”, milioane de oameni
veghează şi lucrează pe interfaţa luminoasă a
globului. Pe unii îi arde soarele în cap, fac
insolaţii, sub dogoarea soarelui torid, diurn.
Alternanţa ciclică zi-noapte va fi abrogată
printr-un edict de urgenţă.
— Tată, asta mai lipsea, să mă faci pe
mine vinovată. Măi, băieţi, lăsaţi-mă în pace.
Nu mă loviţi, mă doare. Vă rog, nu mă
trageţi de păr. Vă jur că nu ştiu unde este
tata. Nu mai daţi în mine, nu mai daţi, sunt
doar o piesă componentă a marelui sistem.
— Guvernul, cu organigrama
remaniată, finalizează Edictul de Urgenţă.
Televizorul face purici pe ecran.
Manifestanţii s-au oprit din tropăit. Liderii s-
au retras pentru negocieri. Oamenii de ordine
au luat repaus pentru mic dejun. Din
pământul reavăn adus pentru gazon, răsare o
râmă în spirală cognitivă.
18
LENTILA DE CONTACT ȘI
DAMIGEANA
Viforniţa nocturnă din Piaţa Centrală
îşi epuizase energia militantă şi obturase
coerenţa statului ordonator. Cei dintâi au dat
semne de plictis oamenii în uniformă şi fără
chip. Primiseră gamelele de ceai, pâine şi
câte o conservă pe care o desfăcuseră
meticulos. Urma mâncatul propriu zis. În
dreptul gurii îşi croiseră cu briceagul o
deschizătură pentru dumicaţii regulamentari.
Dar când muşca omul din pâine, îl gâdilau
fărâmiturile sub barbă, pe după urechi, pe
după gât. Altul îşi gresa mustaţa cu pasta de
carne, în loc s-o ducă la gură. Pâinea udă,
pasta unsuroasă, ceaiul opărit, o dură
contradicţie între a vrea şi a putea să sorbi, să
mesteci şi să înghiţi.
19
— Oare mai ţinem mult cârpa sub
obrazul nostru identitar? Se semeţi retoric
către comandant o namilă care muşcase
năpraznic din gamelă, crezând că e tartina.
— Fiule, am ostenit cu toţii în
exerciţiul funcţiunii. Dezinhibaţi-vă, flăcăi.
Ridicaţi cagulele şi rulaţi-le sub formă de fes.
Săltaţi în sus şi ochelarii.
— Aşa mai merge, domn’ comandant,
arătăm a oameni de treabă, grăi un oacheş
mustăcios. Oare dumneavoastră cum vă stă
cu fes?
— Iertaţi-l de întrebare, atâta îl duce
mintea de brută iniţiată. Ascultă, măi
intrusule cu caş la gură, tu nu ştii că domnu
comandant care ne este ca un tată, lucrează
tot timpul sub acoperire, şi are nu numai
cagulă, ci şi lentile de contact? interveni un
veteran cu tactul necesar şi oportun al
subalternului vocaţional.
— Soldat, de unde ai informaţia cu
lentile de contact?
Veteranul înlemni. „ M-am dat de gol
ca prostu.” Numai eu am fost tâpitul care era
să fie prins în dormitorul şefului, când mă
hârjoneam cu nevastă-sa. Am stat, ca în
20
comediile ieftine, sub pat, o noapte întreagă,
silindu-mă să nu strănut, de câte ori sub
arcuri, cădea câte un smoc de câlţi îmbibaţi
cu praf. Mi-a zis nebuna de muiere să ne
jucăm de-a cucu bau prin casă. Băieţii m-au
avertizat că nebuna are fantezie frenetică, dar
ce mi-au văzut ochii şi ce mi-au auzit
urechile în noaptea aceea m-au copleşit.
Când a intrat omul în casă, femeia nu avea pe
ea decât scufiţa albă şi un şoţuleţ decorativ
de dantelă. Aşa cum era, a ţâşnit în faţa
bărbatului, a făcut o reverenţă, a pus
mânuţele la ochi şi a început să debiteze:
— Mi-a fost dor de tine, nestemata
mea cazonă, m-am jucat de-a gospodina,
friptura miroase a fum, am dat-o la sărmani,
ştii, am avut o viziune…
L-a luat de mână, tipul o urma, moale
şi ascultător, a intrat în jocul de-a cucu bau
cu ea, s-a lăsat mânat în dormitor. Nebuna se
simţea bine cu el în pat şi cu mine dedesubt.
Când dădea omu să închidă ochii, ea, „cucu”.
Amorţit de somn, bărbatul răspundea la
parolă, apoi, la porunca ei, cobora din pat,
cotrobăia după şoşonii ei de pluş. Nemeritul
bâjbâia cu mâinile sub pat, tipa se tăvălea de
21
râs, îşi arunca din nou şoşonii, şi tot aşa.
Într-un târziu au adormit. Peste noapte se
făcuse frig. Dârdâiam de încordare, ochii îmi
lăcrimau. Când am simţit că şeful doarme
adânc, am vrut să mă subtilizez. Şugubeaţa
m-a simţit şi mi-a dat un avertisment sever,
aplecându-se spre mine şi pocnindu-mă în
creştet cu şoşonii. M-am retras strategic, m-
am îndârjit şi eu, am tras de pled, ea ţinea de
învelitoare cât putea. În cele din urmă, s-a
înfăşurat ea singură cu tot pledul, noi doi, eu
şi el, am cedat cavalereşte, numai să ne lase
în pace maniaca. M-am simţit solidar cu
şeful meu, ca de la bărbat la bărbat. Ba mai
mult chiar, când omul se echipa, dimineaţa,
şi a scăpat o lentilă de contact, începând să
orbecăiască după ea, eu i-am înmânat-o
personal. L-am scutit de efortul de a scotoci
prin covorul prăfuit. Recunăscător şi tandru,
mi-a sărutat mâna, mi-a mulţumit şi mi-a urat
somn uşor, să fiu frumoasă şi cumninte. Cum
stăteam cu pielicica goală, singur singurel,
chior de somn, neajutorat, m-a cuprins un
dor arhaic de tiparul matricial:
— Mamă Venus, tu cea cu întreite
atribuţii, mamă, senzor erotic şi stăpână a
22
lumii din cer, din străfund de ape şi de pe
pământ! Sunt trist şi cu popoul gol în
infinitul cosmogonic.
— Acoperă-mi goliciunea, tu, maică
ocrotitoare, măcar cu o cămaşă şi un
pantalon! Trăzneşte-l cu puterea ta divină pe
soţul încornorat, dă-i un condur zeiesc în pat,
scapă-mă de curtea marţială. Zeiţa a avut
milă de mine, muierea adormită a chicotit în
somn un „cucu bau”. Bietul om, aşa cum sta
de-a buşilea, în contemplare şi extaz, a
tresărit înspăimântat şi s-a lovit cu fruntea de
muchea patului. La slujbă i se vedea cucuiul
de sub năframa protectoare. Eu am reuşit să
scap de beleaua de femeie pentru că ludica
dormea neîntoarsă. Am ieşit din casă
deghizat în coana lăptăreasă. Ştiam secretul:
ochii şefului erau căprui, lentilele albastre.
— Soldat, nu mi-ai răspuns la
întrebare.
— Domnule comandant, cu tot
respectul, vă informez că de câte ori am dat
cu gaze lacrimogene în manifestanţi, ochii
dumneavoastră au rămas uscaţi şi reci. Am
intuit că, din motive de maximă securitate,
ochii dumneavoastră sunt blindaţi.
23
— Acum, că tot plecaţi la vatră, vă pot
spune aşa, ca de la om la om, că puterea este
încopciată între secret şi paradox. De pildă,
fiecare dintre voi s-a legănat, pe rând, cu
iluzia că nevastă-mea îmi pune coarne. Mai
întâi că nu am avut nicio nevastă. Muieruşca
pe care aţi abordat-o era o simplă practicantă
de la departamentul de sexologie fricţionară.
Era musai să vă testăm comportamentul în
situaţie de criză. În mare parte, v-aţi
descurcat foarte bine. Aţi trecut cu brio testul
de fideliatte.Toţi aţi făcut stagiu de o noapte,
goi, goluţi, pe după draperie sau sub pat. Ştiu
că nu v-a fost comod. Puteaţi să mă asasinaţi,
să-mi daţi foc la casă, să-mi haliţi
antricoatele din frigider. Niciunuia nici nu i-a
dat prin gând măcar umbra vreunei fapte
infamante. Poate m-aţi invidiat, poate m-aţi
urât, poate v-ar fi plăcut să vă bateţi joc de
mine, sau să-mi umblaţi prin fişier şi să-mi
extrageţi documente. Am privit cu multă
atenţie înregistrările video. Nu vă uitaţi aşa la
mine. Eu, comandantul vostru, mi-am regalat
puterea în maieu şi pijama. Asta în vreme ce
rezerviştii de la guvernare, se dau de ceasul
morţii să ţină situaţia sub minimul de control,
24
cu diagnoze, prognoze şi cu secretare sexy.
Cabinetul mesianic se pregăteşte să plece în
exil. Cine ştie dacă vor reveni? Din păcate
vor lua cu ei şi solda voastră. Bieţii de voi
sunteţi un pachet de nervi şi muşchi. Aş pune
de o dictatură militară, dar sunteţi în criză de
idei şi de timp. Prin mijloacele mele
specifice de informare, am aflat că dinspre
depoul de tramvaie vine o procesiune de
obsedaţi în căuturea adevărului absolut şi
istoric. Nu e tactic să le stăm în cale.
Abandonaţi efectele, inclusiv tăbliţele de
înmatriculare şi bocancii. Păstraţi-vă fesul,
pentru că în trenuri şi camioane este curent.
Dispersaţi-vă silenţios printre manifestanţi.
Am încredere în steaua norocoasă a
iminentei corporaţii de dezertori. Sunteţi
liberi să fugiţi. Privatizaţi-vă rapacitatea.
Băieţii stăteau înmărmuriţi, niciodată
şeful nu le ţinuse un discurs. Se vede treaba
că se întâmplase o mare nenorocire.
Comandantul se întoarse cu spatele la ei, se
îndepărtă agale şi gârbovit, silueta lui fu
înghiţită de ceaţă, bocancii erau încărcaţi
într-o furgonetă de nişte indivizi în halate
albe, armele rugineau văzând cu ochii, sediul
25
fostului guvern era împresurat de bălării, un
stol de ciori tăcute îşi căutau un punct de
sprijin, o damigeană goală împrăştia un damf
de cloroform. O ţinea în braţe un tânăr ce
dormea în iarbă, descălţat, cu fesul tras pe
ochi. „ Cine a tras în noi”, se tânguia o
frunză din plopul secerat în unduirea ei
nătângă, acolo, în oraşul cu memoria
castrată. După zece ani: „Băgaţi site-ul
cultural în dubă” zise omul fără chip.
26
CADE, NU CADE
30
strategic în colibă. Domnul se îndreptă spre
ei, cu intenţia expresă de a le mulţumi.
— Moşulică, stai acolo unde eşti, ca
să te spele ploaia.
— Domnilor, aş vrea să vă mulţumesc,
nu vreau să deranjez. Mi-aţi salvat viaţa, vă
sunt profund recunoscător.
— Lasă gargara, tataie, dă-ne talonul
de pensie, tichetele de masă, pantofii,
cravata şi sacoul. Pe aici nici morţii nu trec
nevămuiţi, se răsti un ciufulit cu păr roşcat,
sârmos.
Demnitarul solitar nici nu crâcni,
execută orbeşte instructajul.
— Să zici mersi că nu ţi-am luat şi
pantalonii. Dă-ne şi cureaua. Na-ţi o sfoară şi
o treanţă uscată. Puneţi-o pe cap, interveni al
doilea păros, cu plete negre şi lucioase.
Ciufulitul cu claia aurie nu zicea nimic, căsca
a somn şi a plictiseală.
Domnul în şosete era neliniştit. Nu
avea tichete şi nici talon de pensie. Nu ştia
cum să le spună binefăcătorilor săi tristul
adevăr. Din fericire, roşcatul se mulţumi cu
harnaşamentul aşa cum era, fără să facă
inventar. Luă lucrurile, le băgă de-a valma
31
într-un sac, şi se refugie în adăpost. Ploaia
deşănţată îşi făcea de cap, isteric. Domnul
dârdâia şi privea cu jind către tufişul
ocrotitor.
— Mână, bre, la drum, nu te mai holba
la noi. Ne deochi ecosistemul.
Întristat de noncomunicare, demnitarul
simplificat la rang de cetăţean al străzii, se
urni din loc, lăsându-i în plata lor pe
boschetarii mizantropi. O luă pe o cărare ce
se ghicea prin parc. Merse drum lung, sau,
poate, oboseala mărea excesiv durata. Simţea
că, dacă se va opri, se va prăbuşi în neştire.
Ploaia gâlgâia indiferentă. Fobia de
brotaci îl împingea din spate, să iasă, să iasă
din natura cea cleioasă. Melcii umflaţi lăsau
dâre translucide prin lăstăriş. Râmele se
lăbărţau insidios pe drum. În cele din urmă
poteca ieşi din parc şi continuă spre şosea. În
pribegia sa, exclusul zilei ajunse la margine
de oraş. Ploaia plescăia pe carosabil. Şosetele
îl gâdilau la tălpi, când picioarele întâlniră
pietrişulşi petice bombate de asfalt. Crengile
ude şi noduroase se întindeau spre el, cu
duioşie sclerozată. Degeaba. Omul nu avea
apetit pentru natura vegetală. Prefera să stea
32
cu zarea gândului la câmp deschis, cu pieptul
costeliv ciocănit de darabana ploii. Se opri pe
un dâmb de piatră mai stabil, inspirat de o
zicere de mânie acră la adresa mamei sale
spirituale, patria energofagă:
— O patrie, tu maşteră cu fiul tău, ales
al naţiunii! Cu ce-am greşit de-mi generezi
electorat primitiv şi visceral? Cu ce-am
păcătuit, de m-ai împresurat cu o bandă de
tâmpiţişi trădători? Cum să te guvernez, când
mârlănimea mă invidiază şi mă priveşte
chiorâş în direct şi la televizor? Ai tu idee
cum plebeii m-au făcut să sufăr, cum mi-au
lezat mândria, cum mi-au maculat imaginea,
cum m-au împroşcat cu invective? Ştii tu
oare ce se scrie despre mine pe garduri şi
pereţi?
— Le-ai studiat subconştientul
subversiv? Ştii tu, augusto şi frigido, cu câte
babe m-am pupat, câţi ţânci au făcut pe mine,
când m-am pozat cu ei în braţe, cât mălai de
dat la vrăbii îmi atârna prin buzunar? Le-am
dăruit cândva, baloane, tricouri, pungi de
plastic, calendare, brelocuri şi găleţi. Câtă
sponsorizare am băgat pentru portofoliul
guvernamental! Unde e recunoştinţa
33
individului massificat? Am rămas singur în
ploaie, ud din cap până în picioare, mi-au
spart sticla cu tărie, mi-au luat cravata de la
gât, sacoul şi cureaua de la pantaloni, m-au
descălţat de pantofii mei de protocol. Pe
mine m-apucă bâlbâiala de foame şi de frig,
iar vulgul din oculta din boscheţi se-nfruptă
cu hartane din vaca sacrificată. Ce timpuri!
Ce moravuri! Ce muget polifonic social mi-a
rănit auzul!
— Mama ei de viaţă patria vulgata!
Mă duc unde-oi vedea cu ochii, în exil.
Şi se porni la drum ministrul exilat.
Merse el ce merse, cu demnitatea refăcută de
discursul de clarificare sufletească, şi văzu o
flacără ce pâlpâia la sol. La început crezu că-
i bântuit, că are halucinaţii. Lumina
învăpăiată rămânea pe loc, în timp ce el se
apropia. Mergea pâş-pâş, atent să nu-şi
zdrelească unghiile de vreun pietroi mai
ascuţit. Cămaşa-i ieşise demult din pantaloni
şi atârna îngreunată de apa ce şiroia de pe
umeri până la poale. Era un om liber, în
confruntarea cu stihiile naturii, nu-i mai păsa
de aparenţe. Realitatea brută avea ceva
provocator în ea. Focul perceput din
34
depărtări era aievea. În jurul lui stăteau trei
doamne cu fuste colorate, lungi cu trenă.
Focul pâlpâia portocaliu în noaptea ce
îmbrăţişa cu nori de câlţi câmpia.
— Sărut mâna, bună seara, doamnelor,
grăi solemn ex demnitarul itinerant. Aş vrea
să mă primiţi, dacă se poate, pentru o noapte,
la focul dumneavoastră. M-am luat cu
jogging-ul şi m-am cam rătăcit.
— Bonsoir, domnule dragă, aşează-te
pe o buturugă. Scoate-ţi oroarea aceea de ţol
de pe cap. Vă umpleţi de insecte dăunătoare
şi nu cadrează cu night clubul unde adăstaţi
acum.
— Vă mulţumesc, zise drumeţul, şi se
conformă spuselor doamnei cu zulufi zglobii,
de lângă buturuga sa. Îşi scoase ţolul de pe
cap, îl puse în faţa buturugii, se şterse bine
de noroiul de pe tălpi, apoi se cuibări tacticos
cu faţa către foc. Se pripăşise convenabil şi
încerca din răsputeri să facă o bună impresie.
— Aşadar, cu cine am onoarea?
întrebă politicos bărbatul.
— Poţi să ne spui pe numele de scenă.
Eu sunt Lisa ciufulita (când auzi
cognomenul, oaspetele tresări cu spaimă,
35
faptul trecu neobservat în bezna nopţii), ea e
Taisa scofâlcita, şi cea care adună vreascuri,
este Vanesa troglodita. Suntem surori după
mamă, taţii sunt cam dispersaţi. Băgaţi
tărtăcuţa sub umila noastră copertină, trageţi
buturuga mai spre foc, să nu vă gâlgâie
ploaia pe după gât.
— Cum aţi călătorit până la noi? Se
băgă în conversaţieTaisa, ciugulind din poală
nişte seminţe de bostan.
— Cum să vă spun, aş zice că am avut
noroc, devreme ce am ajuns până aici. Ştiţi,
s-ar putea să mă cunoaşteţi, am condus ca
prim ministru cabinetul de vizionari.
Complotiştii m-au gonit, iar gărzile de corp
m-au lăsat din strânsura lor vigilentă. Am
plecat pe străzi, era să cad într-o groapă...
Vanesa veni cu un mănunchi de
vreascuri şi începu să înteţească focul.
Cioatele de lemn erau ude şi fumegau, în loc
să dea lumină şi căldură. Vanesa se îmbufnă
şi scormoni jarul cu un băţ. O pală de fum îi
dădu în ochi. Vanesa cea înlăcrimată drăcui.
— Fă nebuno, o interpelă Taisa, ţine-ţi
clanţa, că spargi nucleul narativ.
36
Drumeţul se uită neliniştit la cele trei
vedete rutiere. „Asta-i bună, te pomeneşti că
se iau la păruit în gineceu”!
Lisa, care până atunci picotise sub
dogoarea focului, se învioră brusc şi o
fulgeră cu privirea pe Vanesa.
—Vezi ,vezi, să nu te frig la gioale cu
un retevei. Ieri, când te-am trimis după
ghebe, ai venit cu mâna goală.
— Lisa, ţi-am spus că misionarii
vegetarieni cheliseră pădurea de ciuperci.
— Lisa, Vanesa, nu vă mai fandosiţi,
lăsaţi omul să cuvânte. Iar tu nu mai
martiriza lacrimogen, freacă-te la ochi şi-ţi
trece.
Vanesa bodogăni ceva în legea ei şi se
calmă. Lisa privea meditativ, sprijinită cu
bărbia într-un făcăleţ. Din focul pâlpâind se
deşirau iluzii nutritive.
— Şi dumneata, străine, ce-ai amuţit?
Revino în spaţiul colocvial, te-ai oprit la
episodul cu gărzile de corp din guvernul
perimat. Ziceai că rătăceai pe nişte străzi cu
dâmburi şi hârtoape, sau aşa arată, cel puţin
în mentalul tău de marginalizat,
infrastructura barocă tradiţională.
37
— Domnule, sări din culinara ei
visare, Lisa, sora mea, Taisa, posedă un
registru lexical izbit de o dambla divină, nu
sunteţi de acord?
— Ştiu şi eu, domnişoară, cum să mă
pronunţşi să nu vexez pe cineva dintre
dumneavoastră....
— Domnule, se vede treaba că nu te-
ai degresat politic, ai încă apucături de om la
vârf, te scalzi în compromisuri artizanale, vai
de capul tău, ai luat un şut de la electoratul
anarhist.
— Lisa, se băgă în vorbă Taisa, lasă-l
să vorbească, bietul om nu are nici măcar o
folie antipluvială. Dacă-l cauţi en detail, e ud
leoarcă, sub cămaşă şi sub cracii de la
pantaloni.
— Taisa, eu nu pun mâinile mele fin
părpălite pe amărâtul ăsta ud şi desuet.
Vanesa, poate tu eşti curioasă.
— Doamnelor, nu vă osteniţi. Nu am
nici bani, nici tichete pentru zahăr şi
untdelemn, nici cupon de pensie, nu am
nimic să vă ofer pentru ospitalitate. Am fost
gentil cu boschetarii care m-au salvat de la
căderea în abis.
38
— Cică să te iei după aparenţe,
mormăi Vanesa. Îţi faci milă de el, că-i
bătrân şi decăzut din funcţii, iar el
cochetează prin boscheţi.
— Fantezii electorale, surioară. Nu-l
băga în seamă. Oricum ghiujul ăsta e mai
pudic decât secretarul tău de stat.
— Taisa, tu m-ai trimis acolo. Mi-ai
spus că am talent şi că voi zdrobi inima
puterii. L-am flagelat pe internet până i-am
tăbăcit toate fişierele. Şi baza de date a PIB-
ului e plină de echimoze.
— Vanesa, nu fi regresivă,
scormoneşte jarul, s-or fi copt cartofii. Hai că
mi-e foame şi pic de somn.
Vanesa luă trei andrele şi le înfipse cu
precizie. Cu abilitate le trase iute, să nu se
încingă de dogoare. În vârful ţepelor
improvizate sfârâiau cartofii. Vanesa înfipse
andrelele în pământul umed. Fiecare fată se
pregătea de ritualul cinei sub cerul liber.
Bătrânelul se uita cu jind, dar nu ar fi
îndrâznit să ceară. Era mulţumit că nu-l
goniseră de lângă foc. Se chirci pe buturugă,
moţăind cu capul în piept. Nici că-i mai păsa
de ploaie, de bigrafia sa secretă, de borna
39
kilometrică fosforescentă de peste drum.
Îmbătrânise într-o zi cât alţi muritori în zece.
Îmbătrânea şi dormita. Fetele mâncau şi
şuşoteau.
— Mai este un cartof în plus, nu-i dai
şi lui?
— Pssst. Tu taci şi înteţeşte focul, că
mă ia cu frig, grăi Taisa. Lisa, ce zici, îi dăm
şi lui?
— Pune-i-l acolo, sub preşul de la
picioare. E totuşi om şi el, chiar dacă a minţit
poporul cu televizorul. Dă-l dracului de
boșorog epuizat și expirat.
40
EȘARFA PURPURIE
48
— Lasă,domnule, vrăjeala, zi ce vrei şi
cine eşti, că nu mă bag în vorbă cu
necunoscuţi.
— Domnişoară, sunt un biet celibatar
itinerant, o abordă prudent bătrânul pe regina
nopţii de pripas. Mi-e dat să fac o haltă
nocturnă sub acest şopron de sticlă şi beton
armat, monologă străinul, arătând cu vârful
ascuţit al umbrelei protectoare, către hotel.
Acordaţi-mi compania dumneavoastră. Ne
vom plictisi tihnit în doi, ne vom târşâi
papucii, de comun acord, vom viziona,
episod după episod, serialul cu gândaci
dresaţi, pe sticlă.
— Domnule…
— Siderius, aşa mă cheamă, de când
măicuţa anonimă m-a născut şi tatăl meu
oficial m-a declarat la primărie.
— Domnule Siderius, sunteţi, mă
scuzaţi, predicatorul maniac la televizor, care
le-a băgat pe Miţa, Siţa şi Miliţa, prietenele
mele, la servici, cu stat de plată şi cu
concediu de austeritate?
— Desigur, domnişoară…
49
— Vanda mi se zice, bănuiesc că ştiţi
cu ce ne ocupăm.
— Cum vă spuneam, duduie Vanda,
filiaţia mea…
— Apetitul dumneavoastră epic este
ceva de speriat, îl întrerupse Vanda. Ca damă
de consum ce sunt, m-am deprins să fiu
operativă şi practică. Ziceaţi de o odaie, dacă
v-am înţeles eu bine, haideţi că mă plouă,
mi-ar prinde bine un aperitiv prenupţial, la
căldurică, pe cheltuiala domniei tale.
Moşul se îndreptă de şale, cu porii
dilataţi de mulţumire.
— Aveţi dreptate, domnişoară, nici eu
nu aş opera tranzacţii cu nesimţiri frigide.
Urmaţi-mă, vă sunt client cu trup şi suflet, cu
banii mei din portofel, în cel mai mercantil
nivel semantic al termenului. Cu banii nu se
pune problema, nu voi putea să-i cheltuiesc
în brevitatea probabilă a unicei mele vieţi.
Totuşi nu strică să-mi comunicaţi chiar
dumneavoastră tariful uzual.
— Păi cât să fie? Pentru fandoseala
lexicală, trei cenţi pe cuvânt, cu spor de
stress pentru gemete şi gâfâieli, în alternanţă
sacadată cu şoaptele intimizante.
50
Zis şi făcut. Domnul Siderius se
îngropă într-o tăcere aprobatoare. Femeia nu
era o primitivă neaoşă, ci o profesionistă
riguroasă şi o stilistă cu care se putea păşi
decent în feeria cognitivă. Se silea să-şi ţină
trupul drept şi demn, ignorând avertismentul
dureros al spondilozei torţionare.
Cuplul improvizat intră în ambianţa
specific hotelieră: marele hol cu pluşul
disponibil pentru călcatul în picioare, cu
ghete, cizme, şlapi lipăitori şi lăbărţaţi, sau
cu pantofii proţăpiţi cu toc, candelabrul
ultracentral, cu camere ascunse în ugere de
sticlă, sub formă de bobiţe rubinii. Până la
lift, femeia se poză din faţă, din profil.
— Pe aici, domniţă, zise craiul
triumfal. O să facem numaidecât duşul
fumigen preliminar.
Femeia se conformă şi apăsă butonul
filtrului de sterilizare. Se simţi pierdută în
ceaţă, printre vaporii dezinfectanţi. Puţeau ca
deobicei a apă de colonie autohtonă, simţea
pe limbă un gust înţepător, dulce acrişor.
Domnul se ţinea cu mâinile de nas şi gură, să
nu tuşească în faţa unei doamne. Odată
libaţiunea încheiată, intrară în camera de
51
locuit. Jetul fumigen se imprimase în
memoria corpului.
— Mata aşează-te pe taburet şi bea-ţi
cana de lapte, eu trebuie să-mi spun
rugăciunea de seară.
Omul era creştin fervent din noul val,
secta misticii private. Îşi puse cu pedanterie
laptopul peste genunchi, îl deschise şi se
conectă la marea lui familie spirituală. După
predica de seară, tastată de un contabil afro-
asiatic, urmă binecuvântarea cifrelor de
afaceri, a lichidităţilor de prin saltele, a cotei
de audienţă a spoturilor publicitare pentru
vigoarea comerţului politic, apoi bătrânul
participă smerit la o chetă virtuală, în
beneficiul negustorilor politici falimentari,
târnosiţi de presă şi de datorii pe mapamond.
Prozeliţii misticii private pupară sincronizat
monitorul relelor vestiri şi închiseră fişierul
sacru.
Purificat de ispitele balastiere, omul
religios o măsură din cap până în picioare pe
Vanda. Aceasta era descumpănită. Nimerise
cât se poate de prost. Ceva auzise ea de pe la
surate, dar în plan real nu pusese niciodată
piciorul în acest hotel, o rezervaţie pentru
52
amorezii lacto-vegetarieni. I se făcuse rău
privind cana cu lapte, dar nu avea încotro,
sub ochii vigilenţi ai clientului, dăduse
laptele pe gât, zicând în gând ceva de dulce
fermelor de vaci. Multe văzuse şi pătimise la
viaţa ei, mai avusese de-a face cu puritani
perverşi, dar ca deshidratatul ăsta chelios, nu
o mai tratase nimeni în halul ăsta de ascetic.
— Şi acum, femeie, că m-ai văzut, m-
ai ascultat şi m-ai urmat, îţi vei face datoria
civică până la capăt. Mă vei percepe aşa
cum sunt, fără „ vreau la mama”, sau „du-mă
la restaurant”. În seara asta îmi vei citi
cărticica de statistică până voi adormi. Mâine
te iau oficial de nevastă. Te salt din condiţia
de concubină prezidenţială. Vei merge la
reşedinţa mea, sub pază militarizată, şi vei
rămâne în custodia mea. În rest, om trăi şi
om vedea, rosti Siderius în timp ce se băga
sub plapumă, într-o ţinută relativ lejeră,
maiou, iţari cu breteluţe, şi şosete de mătase
vişinie. Vandei îi aruncă peste pat, ca să se
îmbrace de noapte, halatul şi boneta roşie de
infirmieră.
Aşa se face că strada a fost epurată de
ultima tentaţie a eternului anarhic feminin.
53
Corpul electoral fusese stabilizat şi
echilibrat. Siderius guverna în linişte şi pace.
Prezenţa afrodisiacă a Vandei îl inspira
politic. Cât despre viaţa lui erotică, este
adevărat că până la convieţuirea cu prima şi
ultima lui femeie, Vanda, aceasta se
petrecuse într-o lungă acoladă digresivă.
Acum recupera intesiv capitolul erotic
restant. Uneori, între două tele-conferinţe,
dădea fuga fuguţa în dormitorul conjugal şi
se implica activ în jocul lui erotic preferat. Îi
plăcea la nebunie ipostaza de amant terifiant.
Dădea buzna peste Vanda, agitând o eşarfă
purpurie, rugând-o să urle şi să plângă de
groaza strangulatorului potenţial. Odată
Vanda îl lăsase chiar să-i înfăşoare gâtul cu
eşarfaşi să strângă puţintel de ea. Pentru
comprehensiunea ei subtilă, Siderius era
profund recunoscător. Avea să-i facă şi o
surpriză, s-o lase să cuvânteze în spaţiul
public. Nici că se putea prilej mai nimerit
decât împurpurata defilare. Siderius fremăta
uşor neliniştit. I se curmase amintirea şi-l
săgeta vezica urinară de durere. Idila cu
massele unduitoare începea să nu mai aibă
haz. O strânse din răsputeri pe Vanda de
54
încheietura mâinii, dar femeia nu reacţiona,
parcă amorţise senzorul durerii. „Ia te uită,
iar are căutătura aceea curioasă, i-o fi amorţit
simţul datoriei conjugale. Şi te pomeneşti că
mi-a pus pamperşi subţiri”, gândi în sinea lui
Siderius, simţind că parcă îl trece umezeala
prin pantaloni. Se pipăi cu mâna dreaptă în
buzunar. Adulmecă răcoarea binefăcătoare a
eşarfei şi începu să tragă cu delicateţe de
mătasea fină şi uşoară. Era momentul
culminant al grandioasei manifestări
dansante. Siderius scoase încet eşarfa pe care
avea s-o fluture în semn de rămas bun,
maiului muncitoresc aniversar. Vanda se
cripăşi deveni lividă, simţind boarea eşarfei
peste faţăşi peste gât. Îşi ascunse cu
dexteritate chipul şi suspină înfricoşată.
Lacrimi mari i se prelingeau peste obraji.
Femeia murmură încet, ca pentru ea, cu
vocea înecată de plâns:
- Siderius, ajunge,
Eşarfa rău mă strânge,
Trupul mi se frânge,
Viaţa mi se stinge…
55
CĂRAREA ÎNGERILOR
56
hilara goliciune până la baie, unde se curăţa
de jegul zilei. Spălat şi parfumat ca o cocotă
flască, ofilită, se înfăţişa nevestei în
deplinătatea domesticităţii unui soţ
cuviincios, înfăşurat în halat şi pijama.
Confortul languros al căminului conjugal îl
stingherea. Avea o uitătură etern buimacă
până când Elvira îl îndruma : Dobitocel, la
uşă, Grăsunel, în hol, în bucătărie, Lăcomel,
Crănţănel, în sufragerie, la televizor, cazarea
în dormitorul mic, noapte bună, orfănel.
Elvira îl seconda cu stăruinţă să nu se abată
de la tabietul marital. Dietă, siluetă, program,
verificare, asceză, diureză, conformare.
Junghiul datoriei nu-l lăsa să doarmă
decât iepureşte. Dis-de dimineaţă somnola în
capul oaselor, rezemat pe perna roz. Se freca
la ochi cu mâinile pufoase şi dolofane şi îşi
plimba căutătura peste degetul cel mare de la
piciorul drept, iţit din aşternut. Singur
singurel în aşternutul său, îşi savura cu o
secretă voluptate clipa evadării din sistem.
Suporta cu stoicism cocoloşeala oţărâtă a
Elvirei. Degetul de la picior semnaliza febril
că se apropia perfid cota de avarie a revenirii
la realitate. Elvira îl fulgera cu îndelung
57
premeditată perplexitate pe omuleţul în
pijama vărgată cu dungi portocalii, pus pe
violarea intimităţii consoartei, cu susurul
şerpuitor al întrebării idioate: „ Scuză-mă
dragă, chiloţii, unde sunt chiloţii, de unde-mi
iau chiloţii?
— Chiloţi, iar te prefaci că nu-ţi
găseşti chiloţii? Ţi i-am presărat prin toată
casa, cu decenţă şi prudenţă.
— În vaza japoneză nu-s, sub Codul
de drept Civil, nici atât, sub saltea nicio
pereche, în buzunarele de la haină, nu, pe
sârmă la uscat, nimic, în şosete am găsit două
batiste înflorate, şomoiog, ieri au fost chiloţi
acolo...
Marin dădea raportul stins, cu ceasul
biologic bătând alarma întârzierii la serviciu.
— Sub faţa de pernă, ai dormit pe ei, ţi
i-am pus sub nas, poate-ţi adulmeci obsesia
cazonă, obscenă şi perversă. Du-te-n
stabilimentul tău de şef, cu harnaşament cu
tot şi cu nevolnicia ta ocultă.
Elvira vegeta apoi stereotip în luxul ei
capitonat cu tabieturi şi manii. Lăcaşul
sufletului ei, sterp, pustiu şi vlăguit. Imună la
cleveteala otrăvită a târgului justiţiar şi
58
moralizator, a ignorat cei şapte ani de la
ingropăciunea băiatului hotărniciţi pentru
parastasele de pomenire. Plictis de
adolescent, arţag domestic, etern
iresponsabila crizetă de teribilism, damful
precoce de alcool, crăişor rutier adorat de
mami şi de tati, a apăsat cu patimă smintită şi
voiasă pe pedala de acceleraţie a limuzinei
şparlite din garajul procurorului Iustin, vecin
de palier cu familia Marin. A fost, după
coliziunea de pe pod, moarte subită. Cinci
trestii necugetătoare s-au curmat în accident.
Cinci vieţi netrăite, frânte. În cursa
nebunească, în geana de răsărit a zilei de
după bairamul de la discotecă, fusese rândul
lui Marius la depăşire, după ce Luiza şofase
în avans, în chiotele răguşite de triumf ale
celor trei amici de gaşcă, şi ei puştani de
lume bună. S-au dus la cer, râzând. Licuresc
pe cer cinci stele. Într-o simetrică şi rece
însoţire, două câte două şi mai sus, pe boltă,
încă una, pâlpâind stingher în tărâmul cernit
al nimănui.
...Elvira a rămas să lâncezească în
simulacrul ei de viaţă, îmbălsămat cu iz de
cloroform. Ea nu ieşea deloc în lume, chema
59
acasă, după program, zile şi ore fixe,
coafeza, manichiurista, cosmeticiana,
croitoreasa şi maseuza. Damele cu pricina nu
se intersectau, bine plătite, prestau la
domiciliu, serviciu silenţios, discret. Bunicii
materni o învăţaseră de mică pe Elvira că
onomastic şi dinastic ea se distingea de
Mărioara, Geta, Catrina, Leana sau
Gherghina, dar şi de noul val de parveniţi
urban, Georgiene, Andree, etc. Fetiţe isteţe şi
vioaie, dar alergice isteric la avatarurile
partiturilor de Chopin. Părinţii, mai
pragmatici, s-au integrat formal în noile
direcţii: autobiografii redactate la îndemnuri
şi recomandări condescendente, carnetul roşu
de partid, carieră umilă şi versatilă, dar certă,
resemnare plată între seceră, ciocan şi
lozinci. Planul de urbanizare şi de
sistematizare a adus într-o bună zi buldozerul
concret şi progresist. Casa bătrânească,
nucul, curtea cu gazon, sobele de teracotă
azurii, chioşcul de vară, aleea cu pansele,
crini, regina nopţii, au murit de moarte
naturală în movila de moloz. Câinele de casă,
un caniche anarhist şi tont, s-a însoţit cu o
maidaneză din vecini, nu au urlat
60
melodramatic după bunii lor stăpâni, ci s-au
îmbârligat sănătos, câineşte, s-au prăsit fără
desuete prejudecăţi, s-au impus şi s-au extins
autoritar, după tradiţionala luptă corp la corp,
după principiul dinte pentru dinte, în stilul
care pe care, pentru statuarea sferei de
influenţă în tufişuri şi boscheţi, din noul
cvartal de blocuri în devenirea lor semeaţă.
Concurenţi, rivali adversari, s-au supus fără
crâcnire convenabilei condiţii de câini
clientelari.
Bunicii, părinţii şi fetiţa, au fost
repartizaţi la bloc, într-un apartament de trei
camere, dar cu sufrageria nedecomandată.
Bunicul s-a răzvrătit, a murit scurt şi
malițios, după trei luni. Bunica, paşnică, s-a
pus pe respectarea cotei de supravieţuire
logenvivă, cu scleroza ei cu tot. A blocat ani
buni dormitorul de la intrare, drept care fiica,
absolventă de liceu şi de facultate (dreptul la
fără frecvenţă), a prestat doar jumătate de
normă la locul ei de muncă, la Consiliul
Popular, în restul timpului a slujit-o pe
mămica până la deces, cu tot dichisul:
pastilele, linguriţa, scutecele pentru ud,
muşamaua, plosca, iar când se mai stabiliza,
61
oliţa. Ginerele, inginer de drumuri şi poduri,
era mai mult plecat, pe şantiere, poposea mai
rar pe acasă, distant şi taciturn. Elvira,
copilul şi speranţa de viitor a casei, era
conştiincioasă şi premiantă. Exersa muteşte
pe clapele de la pian. Auzea fiorul muzicii în
gând. A crescut pe neştiute, frumoasă şi
cuminte. Camera bunicii oportun defuncte a
permis ursuzului tată să se adune de pe
drumuri, instalat în fine, comod, acasă, pe
fotoliul personal. A adus cu sine zestrea de
relaţii uzuale. În apartament se perindau, prin
camera Elvirei, amatori de table şi de pocker,
bancuri şi glume neaoşe, băutori de cursă
lungă, truditori nocturni la chiolhan privat.
Stăpâna casei se culca devreme, imună la
voia bună şi la mizeria din baie. Se regăsea
pe sine la serviciu, unde lucra acum cu
normă întreagă şi unde rămânea de bună voie
pentru ore suplimentare. Stătea cu drag peste
program. Elvira nu a intrat la conservator. S-
a măritat rapid. Căsătoria cu Marin a fost
aranjată de grijuliii ei părinţi. Marin avea
referinţe excelente, chiar dacă prea molatec
pentru un şef de penitenciar. Orfan din faşă
de ambii săi părinţi, Marin fusese crescut de
62
stat, corect, principial, cuviincios. Istoria cu
pruncul lepădat la leagăn de către o minoră
vagaboandă nu avea suport legal. Un zvon
răutăcios, atât, un zvon. La rubrica părinţi-
mamă şi tată, pe certificatul de naştere al lui
Marin, scria negru pe verde, Mioara şi Ion.
Elvira a păşit cu dreptul în cariera ei
maritală. Socrul mic nu s-a îmbătat la nuntă,
nici nu a dat pe acolo. Proaspăt avansat în
carieră, a şters-o de acasă cu o puiculiţă
proletară şi s-a făcut uitat într-un hotel.
Mirele s-a ocupat de nuntă. Toată lumea a
plecat sătulă, distrată şi multţumită. În viaţa
de alcov a fost o mică vânzoleală. Elvira era
creştin ferventă şi oarecum inapetentă în
patul conjugal. Marin a înţeles şi a consimţit
la abstinenţă, de îndată ce a avut
încredinţarea că va avea urmaş. Elvira a avut
tot confortul psihic în dormitorul ei
capitonat. Băieţelul a fost dat la creşăşi apoi
la grădiniţa cu orar prelungit. Marin i-a fost
şi tată şi mamă băieţelului. Mama era
sensibilă la zgomot. Copilul nu se smiorcăia
nici când îl durea în gât. Când s-a învoinicit
pentru cruzimile învăţăturii de la şcoală, o
fostă deţinută, condamnată pentru un delict
63
minor, altminteri o fată de ispravă şi
cuminte, s-a oploşit pe lângă casa domnul
comandant şi a vegheat cu grijă asupra
copilului. A rămas în casă până la tragicul
accident. După moartea băiatului, Victoriţa
s-a măritat cu un sublocotenet. Acum se
produce un hiatus narativ.
Revenind asupra dimineţii când Marin
nu şi-a găsit chiloţii nici sub pernă, omul
nostru şi-a luat mapa şi s-a dus direct la
penitenciar. În puşcărie ziua de lucru se
anunţa normală, fără evenimente. O bună
parte dintre deţinuţi erau plecaţi din zori, la
fermă, la cules de vie. Ca să-i mai treacă
timpul, domnul comandant s-a hotărât să dea
o raită pe acolo. Ploua mărunt, vremea era
supărată, iar Marin a aţipit în maşină. Larma
din vie l-a trezit din somn. Aerul l-a înviorat.
Grăsuliu şi jovial, Marin trecea agale printre
culegători, deţinuţi şi subalterni înfrăţiţi într-
o bachică devălmăşie. Marin a pus ochii pe
un strugure mai acătării. S-a aplecat cam
brusc după ciorchine, unul cu boabe
brumărite, rubinii. A auzit la început un
chicot, apoi un hohot, un hohot de râs
64
clocotitor. Marin a înţeles că a pleznit
cusătura de la pantaloni. Nu avea chiloţi.
S-au auzit pocnetele de la împuşcături.
Marin îşi descărca pistolul şi se învârtea în
cerc. Gloanţele spărgeau tăcerea îngropată în
pământ. O voce stinsă: „Săracu domn
comandant, a înnebunit!”
...Elvira vegetează în elegantul ei
apartament netulburată. Nici nu se mai pune
problema spaţiului locativ excedentar. E
văduvă de militar. Legea e mai permisivă.
65
TURMA BÂNTUITĂ
73
Ciobănașul muntean a început să
vândă oaie cu oaie. vindea la preț de nimic,
nu mai avea încotro. Mărunțișul primit de la
vânzare, îl cheltuia la bodega lui nea Fanea,
când avea mai mult, dădea de băut la țărani și
se îmbăta alături de ei. Jeleau viața lor
nefastă, jeleau patria cea osândită la ruină și
la faliment, jeleau cu gând de dor de ducă.
Jeleau și adormeau cu capetele prăvălite
peste mesele de lemn. Ciobănașul a băut și a
jelit până la ultima oaie din ce fusese cândva
o turmă. Avea el o vagă bănuială că nea Fane
l-a cam înșelat la numărat, dar bănuiala
nedovedită rămâne bănuială. Și apoi,
munteanul înțelept știa că va veni și ziua
ultimei oițe de vânzare, mai devreme sau mai
târziu.
Când țăranii au simțit că e falit, au
început să-l ocolească, nu s-au mai băgat cu
el în vorbă, brusc și-au adus aminte că e
cioban și doar atât, un simplu cioban, fără
casă și fără pământ. Adică un bețiv milog
prin sat. L-au gonit într-o bună zi, până
dincolo de sat. până și câinii de la stână l-au
lătrat și l-au hăituit, pentru că stăpânul, în
drumul de pierzanie de la munte până la
vale, uita de ei, iar când îi avea în fața
ochilor, arunca adesea cu reteveiul după ei,
74
împroșcându-i cu înjurături nedemne și
nedrepte. A ajuns din mândru ciobănaș , un
cerșetor cu o straiță murdară în spinare, cu
sumanul zdrențuit și jigărit. Câteodată mai
dădea la vaci prin grajduri, ca să fie lăsat să
doarmă la adăpost de implacabilele
intemperii. Mai primea de pe la gospodine
câte ceva de ale gurii. Învățase drumul spre
biserici, stătea în pragul lor, ca un
pomanagiu versat, și se pierdea cu gândul în
dangăte de clopot și vocile imperative
popilor, emanate de stațiile de amplificare. În
rest, nu se mai poate urmări traseul biografic,
personajul nu are măreție, așadar nici destin.
Are și el o soartă pierdută în marele
anonimat al oamenilor amărâți și rătăciți.
Din corectitudine auctorială mai pot spune
doar atât, cum că într-o lizieră de pădure a
fost găsit un om mort, otrăvit de la niște
ciuperci coapte la jar și consumate. Când a
fost găsit de trecători, omul nu mai avea
suflare de viață. Se zice că s-au găsit asupra
lui un amnar, o brișcă și un chimir. Și un
bilet de tren, expirat de ani buni…
Să revenim la ultimul din triada
păstorească ciobănașul moldovean
contemplativ. Feciorașul moldovean intrase
în adormire, după ce se troznise voinicește cu
75
niște trascău adus cândva de niște creștini
vizitatori. Când s-a trezit, s-a spălat în apa
de izvor și cu mintea limpezită de netrebnica
și rușinoasa mahmureală, s-a uitat în jurul
stânii. Bântuia o liniște nătângă. Miorița
behăia a pagubă. Ciobănașul moldovean și-a
chemat câinii și a intrat în întunecimea
adâncă a codrului. A mers la pas, a ajuns la
o gură de peșteră, a dat pietrele și crengile
deoparte, meticulos. S-a auzit un behăit
colectiv, de oi flămânde. Contemplativ sau
nu, ciobănașul moldovean fusese pus în
gardă de mioara lui prevestitoare, cu privire
la jaful ce se punea la cale. Cât timp frații
trădători șușoteau și urzeau în taină planul
lor malefic, ciobănașul moldovean, într-o
vrednicie de-a dreptul suspectă, a muls oile
în amurgul magic. A dat cu grijă la o parte
câteva din cele zdravene și fătătoare, și le-a
mânat în peșteră. Tovarășii lui s-au furișat în
miez de noapte, nu au stat să numere oile
din turmă.
Ciobănașul moldovean, unic rezident
rămas la stână și pe pajiștea cu iarbă grasă,
și-a adus mioarele din peșteră, în bună stare.
Oile au intrat nestingherite în procesul de
perpetuare, ciobănașul moldovean și-a
întocmit o turmă frumoasă și rentabilă.
76
Vestea turmei fermecate behăind pe vârf de
munte, s-a întins prin lume. Veneau
negustori de brânzeturi și de miei, veneau
turiști naționali și internaționali să
poposească în vacanțe eco-culinare.
Ciobănașul își tocmise niște ucenici, el nu
mai avea altceva de făcut decât să stea în
vârf de băț și să cânte din fluieraș de soc.
Stâna a fost renovată din temelii, s-a extins și
pentru ospitalitate pastorală. Ciobănașul
sorbea acum băuturi fine, de la oraș. Avea și
păhăruțe pentru musafiri cu care stătea de
vorbă, pe îndelete. Iarna își trecea zilele în
singurătate îndestulată, câinii fioroși păzeau
mioarele de fiarele sălbatice. Într-o bună zi,
zi divină de primăvară, la ușa stânii s-a
arătat un fecioraș bălai, angelic, fața palidă,
ochii melancolici și întrebători. Ținea un
buchețel de toporași în mână și își ascundea
căutătura printre genele plăpânde.
Ciobănașul nostru, obișnuit cu vizitatori
flămânzi și însetați, îi făcu semn să intre și să
se așeze pe scaun, la masă. Îi pune o carafă
de lapte proaspăt muls și o bucată de
mămăligă rece. Apoi se duse să îngrijească
de un mieluț mai pirpiriu, parcă nu se îndura
să-l taie pentru carne, era numai piele și os,
nu se alegea nimic din el. Îl hrănea cu
77
biberonul, oaia mașteră îl abandonase și se
readunase cu turma la păscut. Stătea așa,
îngândurat, cât era de subțiat hotarul dintre
viață și moarte, și se trezi cu feciorașul cel
bălai, timid întrebător. Avea nevoie musai
de-o oglindă. Ciobanul nostru il trimite să se
oglindească în luciu de apă, nu era departe.
Bălăiorul narcisiac făcu ce făcu o grimasă de
nemulțumire, și se mulțumi cu oglindirea
ancestrală. S-a făcut că nu aude că trebuia să
ia și un ceaun pentru spălat, mânușițele sale
nu suportau funinginea. Narcisistul tot
nemulțumit, ceru să i se dea un gel mai
parfumat, să miroasă a zambile. Ciobanul
făcu urechea toacă, se luă cu treburile lui.
Blonduțul, după el era flămând, dar nu voia
să stea locului la masă. Brânzăria îi mirosea
urât, se ținea cu mâinile de nas. Ciobanul îl
mână afară, îi dădu un scăunel să șadă unde o
vrea, numai să nu-i stea în cale. Feciorașul
delicat și iritabil se foia fără astâmpăr, îi
admira părul ciobanului, negru ca pana
corbului. Mirosul și strălucirea de la seu, îl
smulgeau cu brutalitate din accesul său de
calofilie. Șampon, șampon și gel de duș,
șoptea el cu intensitate apocaliptică. Cum să
scape de străinul obsedat și exaltat, se gândea
ciobanul care nu mai apuca nici să-și spună
78
rugăciunea. Un pas dacă făcea, copilandrul
după el, cu lacrimi de obidă, ba că pute stâna,
ba că nu are cabină de duș și toaletă cu hârtie
fină. Cum să întrebuințeze el frunze
ștergătoare?! Ziua se trecu cu stiluri
ireconciliabile de abordare și de comunicare,
în sensul că ciobanul trăgea la oile și câinii
de la stână, copilandrul răsfățat, pripășit și în
perpetuă inadaptare, nu se împăca nicidecum
cu viața pastorală ancestrală. Serile se
consumau între virtute și candoare.
Ciobănașul moldovean rânduise pentru
plângăcios, un pat cu un rând de așternuturi
de la oraș, în cele din urmă a trimis să se
aducă traiste cu cosmetice de soi, cu
bomboane, ciocolată, sucuri și cafea, citrice,
banane, hăinuțe de mătase albă, cu dantele,
ghetuțe verzi și roșii, cu un toculeț discret,
umbreluțe, o poșetuță cu garnitură de
mărgele, măsline și brânză franțuzească, pe
scurt, bălăiorul avea tot ce râvnea , inclusiv
cabină de toaletă personalizată. Bălaiul cu
chip angelic nu mai dorea oglinda, luciul
apei era prielnic pentru oglindire unduioasă.
Se obișnuise să petreacă ceasuri lungi de
răsfrângere a chipului său în apă. Se știe bine
că oamenii frumoși sunt făcuți să petreacă
ceasuri lungi de adorare a sinelui, de ce ar
79
face excepție neo narcisistul pastoral.
Primăvara prinsese vigoare, cu toată forța
vitalității ei native. Blondul părea că prinsese
rădăcini adevărate și ferme, cu atât mai mult
cu cât și rândașii dădeau semne de
sensibilitate și gingășie. Se spălau pe mâini și
înainte și după sfânta masă, se spălau cu sârg
și pe picioare, la culcare, gălețile pentru lapte
sclipeau și pe dinăuntru și pe dinafară, ața
pentru mămăligă era de unică folosință ,
ruptă dintr-un mosorel păstrat într-o cutiuță.
Seara cântau melodios din fluier, nu mai
înjurau prea des, cămășile pe ei erau curate,
este adevărat că de mers tot desculți
mergeau, cu gleznele atinse de roua
dimineții. Și-au dat jos claia de păr de pe
capete, s-au tuns frumos, cu breton, nu se
mai scărpinau maniacal, foloseau șampon,
ca și fratele lor, blondul pripășit. Foloseau
gel pentru luciu, își tratau tenul cu mască din
ouă și buruieni. Într-un cuvânt, un aer de
igienă magică, pusese stăpânire peste tainicul
imaș. Staulul oilor era curat, iar gardul ce
făcea ocolul stânei, era împodobit cu
cununițe din flori proaspete, necomestibile,
oile nu le mâncau, erau și ele grijulii cu
formatul decorativ al patrimoniului floral. În
amurg, băieții stăteau la cafea și la o tainică
80
țigară, și visau în comun frumusețea vieții în
vale, la oraș. Încă nu se dădeau duși, traiul
lor în libertate magică, îi ținea pe loc. Era o
armonie magică la stână. Blondul, cu
privilegiile sale particularizate, nu stârnise
pizmă printre băieți. Toți, până la unul, îl
adorau. Orice început, fie el frumos
armonios, are până la urmă și un sfârșit.
Bălaiul cu părul de aur, nu mai socializa
voios cu ei, nu mai zâmbea la masă, nu se
mai hârjonea cu ei. Stătea mai mult izolat de
viața patriarhală de la stână, se oglindea
aproape zi lumină în luciul de la izvor. Oile
așteptau cu resemnare să se însereze, ca să se
adape. Rândașii, nici nu îndrăzneau să sufle
prin preajma apei cristaline de la izvor. Beau
apă clocită din găleți, ca să-și stingă setea,
mai ales după câte o dușcă de rachiu.
Ciobanul de acum îmbătrânit și ostenit,
stătea mai mult la umbră, cu un ștergar peste
ochi, să nu i se piardă imaginile
contemplative ale visării și ale melancoliei.
Devenise mai mult decât sedentar și întristat.
Percepea conflictul mocnit între generații, și
asta dăuna grav oieritului și, în subsidiar,
cașului de oaie. La izvorul monopolizat de
bălaiul nostalgic, nu se întâmpla nimic
deosebit. Băiatul se uita la sine însuși, și, din
81
când în când tulbura cu mâna lui finuță, apa
lin curgătoare. Oglindirea nu-l mai
mulțumea. Nu-i mai plăcea aproape nimic,
nici mâncarea, nici sulemenelile puse la
păstrare prin desagi, nici așternutul rânduit
numai pentru el. Murmura o doină de dor și
jale, oile ciuleau aproape imperceptibil
urechile, și se întorceau la ale lor, la
pășunatul uzual alături de niște vaci intruse
în teritoriul lor. Băiatul luă o decizie și într-o
zi se prezentă la ciobanul care îl luase cu
drag în custodie. Ciobanul molcom
moldovean. I-a spus că-și strânge bocceluțele
dacă i se permite să ia cu el cele de minimă
trebuință, haine, încălțări, merinde , obiecte
de igienă personală… Ciobanul cu sufletul
pustiit de părere de rău, n-a stat în calea
băiatului. I-a dat nu numai cele de cuviință,
îndesate în desăgi învelite cu folii de plastic,
să nu intre umezeala în zestrea băiatului, ci și
o sumă de bani pentru instalarea decentă în
viața de la oraș. L-a întrebat ce bai îl mână
dintr-odată în lume. Băiatul a răspuns sec și
hotărât.
— Mă duc la prietenele mele,
Bergonele, au mare nevoie de mine să le
organizez și să am grijă de ele.
Și dus a fost.
82
La stână, oaia cobitoare nu mai avea
demult audiență. Tăcută și neprevestitoare,
se însingurase. Turma de oi se risipise pe la
casele oamenilor. Se pripășeau și ele care
cum putea, pe unde le semnaliza talanga că
sunt în transhumanță spontană și ilicită.
Ciobanul contemplativ și sapiențial a murit
de moarte bună, bătrân sărac și celibatar.
Moarte fără spovedanie la popă și fără car
alegoric cu stele și cu lună.
Pe o cărare a codrului magic și
întunecat, s-a găsit un trup fără suflare, un
trup al unui tânăr cu țeasta spintecată, cu
părul blond udat de frunze și cu desagii goi
goluți. Nu s-a găsit nici măcar ploscuța
pentru apă. Părea că doarme, fiarele sălbatice
îl ocoliseră cu duioșie. Niște creștini l-au
îngropat și l-au jelit. Niciun rândaș de la
stână nu s-a arătat să-l pomenească și să-l
plângă. Ceva sau cineva îl opriseră pe băiat
din drumul lui cel întristat, spre Bergonele.
83
BERGONELE PE CÂMPII
89
ORAȘUL MEU
94
CONFESIUNEA CLEMENTINEI
97
— Pardon, eu sunt femeie divorţată,
sunt apolitică de când mă ştiu, mariajul cu
personajul de care aţi pomenit a fost o
experienţă de probă existenţială. A fost
interesant cum domnii îşi lipeau privirea de
decolteul meu generos, iar eu, femeie
provizoriu măritată, îmi puneam la piept
mâna stângă cu verigheta avertisment.
— Vă stă bine decolteul şi fără
verighetă, sunteţişi mai fermecătoare ca
femeie liberă, lipsită de obligaţii.
— O da, din păcate sunt nevoită de
intemperii să-mi ascund şi umerii şi
decolteul.
— Pelerina vă dă o notă de mister
şieleganţă, nu vă faceţi griji.
— Mi-ar fi plăcut să fie verde, dar aşa
a fost să fie, galben olive, cromatica
Partidului Libertăţii Raţionalizate. O am
dintr-o defunctă camapanie electorală, când
cu partajul de după divorţ, mi-am făcut lobby
cu ajutorul adversarilor indezirabilului meu
soţ.
— Mi-aduc aminte cu plăcere de
îndârjirea cu care v-aţi obţinut drepturile
materiale şi libertatea. A fost un scandal de
divorţ exemplar pentru doamnele din oraş şi
pentru domnii zurbagii şi încrezuţi. Aţi
98
dobândit o avere frumuşică, eraţi invidiată şi
adulată de public. Îndrăznesc a crede că aţi
gestionat banii cu înţelepciune şi chibzuinţă.
— Pe dracu, bani, după divorţ şi partaj
m-au asediat debitorii şi recuperatorii. Ghiţă
a dispărut cu bani cu tot, m-a lăsat falită şi
pradă executărilor silite. Nu vă puteţi
imagina prin ce chinuri sufleteşti am trecut.
Într-o bună zi m-am trezit la viaţă, m-am rupt
de trecutul conjugal păgubos. Am băut cu
sete şi cu dor de răzbunare o damigeană de
vişinată, apoi am dat cu damigeana de
tabloul de la nuntă, i-am spart capul mirelui
infam, rochia de mireasă a crăpat cu geam cu
tot, şi mi-am schimbat reşedinţa într-o locaţie
proletară de cartier. M-am acomodat
cutumelor tribale cum am putut şi eu. Mai
greu a fost cu autobuzul, că tinerii strigau la
mine că mă caută moartea acasă, şi, ceea ce e
de-a dreptul copleşitor, mi-au zis „mamaie”.
Empatia omului legii atinse cote înalte când
auzi cuvântul „mamaie”, în corelaţie
spontană cu „tataie”, apelativul puştilor din
faţa blocului reuniţi solidar la fumat şi la
scuipat . Domnul Costiniu se simţea tot mai
bătrân şi ostenit de când pierduse dreptul de
a purta savuroasa uniformă şi devenise ţinta
puştilor famelici şi ostili. Dictatura străzii îşi
99
avea legile ei secrete în oraşul fantomatic,
bătrânii nevolnici se împăcaseră cu soarta,
tinerii nu aveau decât forţa vârstei de partea
lor. În rest se plictiseau cu sârg de dimineaţa
până seara, noaptea hălăduiau prin boscheţi
şi străzile întunecate, prin halele ruinelor
industriale. Costiniu ura să fie „tataie” şi
tocmai de aceea obida doamnei Clementina îl
sensibiliza. Imbecilii, să insulte astfel o
doamnă poetă.
— Am o votcă terapeutică, dacă nu vă
supăraţi vă pot oferi expres o duşcă
clandestină.
— Şi un pahar cu lapte pentru bichon.
Aici se cade a face o pauză explicativă,
pentru poveste în poveste, o poveste leşioasă
despre o stâpână cu bucle blonde şi un căţel
bichon. Pe vreme rea, Clementina avea ca
accesoriu de avarie un manşon de astrahan
din care îşi scotea boticul un bichon
seducător. Doamna Clementina îşi plimba
bichonul de două ori pe zi, odată dimineaţa,
la ora 8, pentru sesiunea uzuală de marcare a
teritoriului, a doua oară la ora 18 p.m., pentru
socializarea de bon ton cu diva de la trei.
Lumea rea şi bârfitoare zicea că bichonul
avea pe stânga blana năpârlită, i se vedea
pielea vineţie, unele zvonuri făceau vorbire
100
despre râie, vecinele de la parter se puseseră
de acord că bichonul era belit pentru că îl
opărise chiar stăpâna lui. Dar astea îs poveşti
de cartier, insignifiante, doamna colonel nu
se amesteca deloc cu vulgul, îi plăcea să stea
singură pe bancă şi să ronţăie seminţe
laxative. Bichonul lipăia şi el un biscuite
aromat. Doamna scuipa cojile de seminţe
într-o batistuţă bej cu monogramă, un
vestigiu simbolic din viaţa anterioară când
fusese femeie măritată. Acum bichonul
zăcea-n manşonul fleşcăit, aşezat prudent sub
masă. Clementina legăna subtil bichonul cu
şoşonul drept. Poliţistul se făcu că nu aude, e
drept că nici Clementina nu a insistat. Era cu
ochii pe clondirul cazon din care tocmai
trăsese o înghiţitură, pe care Costiniu l-a pus
cu grijă înapoi în dulapul cu efecte.
— Povesteaţi aşa frumos, nu vreţi să
ne întoarcem pe alee, în parc? încercă
poliţistul să aducă dialogul pe făgaşul
cercetării oficiale. Clementina, toropită de
căldură şi de votcă, începu să plângă cu
lacrimi vopsite de rimel, era un plâns
liniştitor, o lăcrimare îngemănată cu un rictus
de melancolie.
La ceasul când deapăn povestea pe
umila tastatură, mă macină observaţia unui
101
lector sofisticat. Mi-a reproşat că personajele
de care mă ocup sunt uscate, reci, şi că e de
datoria mea să le umanizez psihologic. Ce ar
mai fi de spus despre Clementina după
răsunătorul proces de divorţ? Nimic
senzaţional nu s-a mai petrecut, Clementina a
ieşit din viaţa publică. S-o aducem gradual
din timpul evocării în timpul relatării.
Femeia, ca atâtea femei lăsate vraişte de
bărbat, şi-a luat viaţa de la capăt cu multă
străduinţă, primul ei pas către regenerare şi
consolare a fost să stea pironită la oglindă.
Ore în şir făcea ce ştia ea să facă mai bine, îşi
răsucea cârlionţii blonzi într-o textură etajată.
Agrafele se împlântau în bucle şi şuviţe
zurlii, iar Clementina defila apoi triumfătoare
cu bichonul permanent la purtător. Îi plăcea
la nebunie să vândă lucrurile din
apartamentul proletar unde-şi făcuse noua
reşedinţă. Afacerea comercială a mers ca pe
roate până în ziua în care s-a luat la ceartă cu
domnul de la consignaţie. Ea zicea că vinde
o lebădă de porţelan, domnul nici nu voia să
audă, hotărâse irevocabil că în faţă i se arată
doar o raţă, o raţă rustică şi proastă.
Clementina s-a simţit jignită şi a dat cu
lebăda de masă, lebădă sau raţă ce-o fi fost,
de nervi cucoana Clementina dădea din
102
mâini cu lebăda nedeterminată, domnul a
dat-o afară pe clienta impertinentă.
Clementina şi-a luat bichonul şi-a pornit hai
hui pe străzi, în oraşul în care ploua
necontenit. Gluga de la pelerină şiroia de
apă, zulufii blonzi modelaţi cu fixativ se
pleoşteau pe frunte, rimelul lăsa dâre pe
obrajii bucălaţi, bichonul chelăcăia de frig,
biata noastră Clementina dârdâia şi ea, în
parc se auzea doar ropotul de ploaie. Într-un
târziu din capătul aleii cu castani se întrezări
o siluetă gârbovită agitând în vârf de băţ o
cârpă albă în semn de capitulare. Era Renata,
fosta primadonă de la teatrul de revistă.
Renata se clătina şi sughiţa. Era tare
supărată. Prietenul ei adusese un mort cu
dricul personal la cimitir. Profitase de
transportul mortuar şi pusese sub sicriu o
sacoşă cu prune uscate şi cozonaci pentru
pomană. Normal era ca Renata să aibă partea
ei de pradă, era cea mai bună bocitoare din
breasla sopranelor funebre, e adevărat că la
ultima ceremonie se petrecuse un incident.
Renata băuse ţuică pe nemâncate şi când a
dat să plângă, a apucat-o sughiţul etilic din
străfunduri de viscere. S-a pus în aplicare
planul de rezervă, B, playback-ul mântuitor.
Numai că Renata nu se mai putea opri din
103
sughiţ, iar bocetul de jale răsuna cu poticneli,
lumea de la mort s-a pus pe râs, popa s-a
mâniat pe enoria şi a ciuntit din slujbă cât a
vrut. Mortul a rămas în bună pace, mort,
moştenitorii însă s-au certat ca chiorii de la
bani, chiar pe buza gropii. Şi multe altele s-
au petrecut la acea înmormântare de pomină
şi toate pentru că Renata sughiţa. Sughiţa ca
şi acum când a nimerit în ploaie pe alee. Se
gândea la prunele pierdute şi la cozonac, dar
mai ales la pierderea locului de muncă, cică
dricarul adusese pentru prestări servicii
mortuare o bergonelă de pe centură, o
sclifosită şi o miorlăită păcătoasă. Renata
avea ce pune pe masă de două ori pe zi, avea
pensie pe card, avea şi bonuri de masă din
care îşi cumpăra ţigări, alune şi palincă.
Clementina stătea cu privirea la bichonul
rebegit de frig, n-o văzuse pe Renata. Nici
Renata n-a zărit-o pe Clementina, făcea
slalom prin băltoace şi cum am spus-o în
repetate rânduri, sughiţa. Cele două femei se
uitau chiorâş una la alta din timpuri
imemoriale. Speţa e simplă de tot, simplă şi
banală. Renata avea lipici la bărbaţii
spectatori, Clementina aflase despre nişte
flori şi o consumaţie într-un separeu, oprim
episodul aici, nu sufocăm sensibilităţile cu
104
detalii vulgare şi nerelevante. Cert este că
Renata avea de gând să poposeacă tot pe
banca ocupată de Clementina. Nu se mai
putea opri din sughiţat şi nici picioarele nu
puteau ţine drumul drept. Simţea nevoia să
oprească şi să-şi tragă sufletul nu oriunde, ci
acolo pe banca de sub salcâmul jelitor. N-a
mai apucat că a făcut un hâc hiperbolizant, s-
a împleticit ireversibil, a căzut pe brânci în
băltoacă. Acolo a rămas Renata, într-un
repaos oarecum forţat. Între timp, de sub
gluga de la pelerină, ochii Clementinei au
detectat postura rivalei din tinereţe. A privit
scârbită şomoiogul urduros şi lipicios cu faţă
umană, şi a plecat pâş-pâş din zona de alertă.
Când să iasă de pe alee, bichonul s-a cerut
afară, Clementina l-a lăsat lângă un copac să
se uşureze, apoi a luat boţul îmblănit şi l-a
pus înapoi în manşon. Ghinion apocaliptic,
un şoşon a râmas înţepenit în noroi, nu s-a
mai lăsat dat dus, iar Clementina a rămas cu
un picior desculţ, într-o ipostază indecentă şi
umilă. Ce să facă, ce să facă statuara
Clementina? Simplu, s-a dus întors din
drum, s-a apropiat de Renata care horcăia a
somn, trântită într-o rână pe alee, i-a smuls
acesteia galoşul după ce a tras fermoarul,
galoş impermeabil, cam neguros, de doliu,
105
dar funcţional pentru plimbat sub tropotitul
pluvial. Clementina s-a pornit din nou la
drum încălţată cu un galoşşi un şoşon.
Nararea episodului din parc în stilul
indirect vine din dorinţa de a merge totuşi
mai pe scurtătură. Costiniu a stimulat-o pe
Clementina,( vezi ultima replică de dialog
mai sus), dar ea a împleticit firul acţiunii,
ademenită de clondir. Unde mai pui că nici
Costiniu nu era un model de abstinenţă, în
fapt cei doi s-au pus cu vrednicie pe băut
până au scuturat clondirul de picătura ultimă.
Costiniu a rămas vigilent pe tot traseul
dialogal:
— Bun, când i-aţi luat galoşul,
precizaţi pentru necesitatea de fineţe
nuanţată lexical, sforăia sau horcăia?
Clementina nu se mai putea concentra.
Obosise de atâta povestit.
— Ziceaţi că a căzut pe brânci, cum se
face că avea noroi pe partea dorsală şi pe
ceafă?
— I-am dat un şut în fund, am aşteptat
o viaţă s-o văd curmată în faţa mea.
— I-aţi pus piciorul cu şoşon pe ceafă?
—Am pus-o cu botul în apă, să se
răcorească.
106
— Păi s-a răcorit, definitiv. A murit
uşor, în somn. Nici nu şi-a dat seama că i-aţi
luat galoşul. Cum comentaţi decesul
Renatei? Aveţi a vă reproşa ceva?
— Da, domnule Costiniu, dacă ziceţi
că era moartă de tot, trebuia să iau şi galoşul
celălalt. Mi-a dat mie prin cap să iau ambii
galoşi, da nemernica mişca.
Ajuns în acest punct al confesiunii
Clementinei, domnul Costiniu îş işterse
fruntea transpirată. În ochii lui ceţoşi, mijea
un licăr de tristeţe. Şi el dusese Renatei
cândva flori şi o invitase în ştiutul separeu.
Clementina nu avea să afle asta niciodată. E
mai bine pentru ea. A fost chemat un agent
care a condus-o în camera de odihnă şi
reflecţie pentru infractorii vulnerabili. A fost
un singur moment de cumpănă. Bichonul.
Clementina nu se dădea dusă şi îngâna duios,
hai la mama, hai la mama, uite biscuitul.
Costiniu şi agentul erau nedumeriţi. În
cele din urmă au înţeles. Manşonul cu căţelul
de cârpă de sub masă. I-au dat fetişul cu
blândeţe. Bătrâna tuşea periculos. Oraşul se
scufundă în noapte. Costiniu păşeșt a agale
sprijinindu-se de stâlpi şi de pereţi. În oraş
domnește juruita ordine parohială, fără
zgomot, fără violenţă.
107
Azilul are acum două locuri vacante.
Poliţistul avea dosarul pe lista de priorităţi.
Iar în orașul meu viața mustește clandestin,
surd și rece.
108
DOAMNA DE LA A IV-A B ȘI
LITERELE CU ZULUFI
116
VIS PONTIFICAL
117
Mă flagelez isteric în fel şi chp, îmi
dau palme peste palme, peste ochi, peste
obraz, fără milă. În vremurile de fadă
normalitate, nu mă pedepseam cu atâta
vrăjmăşie de sine, aveam o paletă cu care îi
vânam, sau îi absorbeam cu furtunul de la
aspirator. Într-o noapte am tras o spaimă soră
cu moartea. Îi potolisem pe cei mici din
hârjoneală, am crezut că i-am lăsat dormind,
după ce i-am învelit şi am stins veioza.
Stăteam în camera de alături, de veghe cu
ţânţarii, frunzărind anemic un volum de
logică patriarhală, când, deodată am auzit
urletul fetiţei. Ţipa copilul îngrozit:
— Şarpele, mamă, şarpele în pat.
Mamă, şarpele.
Nu ştiu cum am ţâşnitşi cum am ajuns
în camera copiilor, cu mâna pe întrerupător.
— E mama aici, nu e niciun şarpe, ai
visat urât.
— Şarpele, uite şarpele, ia-l, mamă, de
pe mine.
Am smuls cearceaful. Fetiţa ţipa cât o
ţinea guriţa, dar nu mişca, ţinea mânuţele pe
piept, cu ochii îndreptaţi cu fixitate spre
tavan. Acolo nu era nimic, decât poate
nălucirea ei, avea coşmar copilul, am dat s-o
iau din pat. Băiatul părea că doarme profund,
118
nu mişcaşi nu scotea niciun sunet. M-am
aplecat cu grijă să iau în braţe fata, s-o
liniştesc, şi, mai degrabă din instinct, l-am
dezvelit şi pe băiat. Am înţepenit. Băiatul
părea că doarme dus, cu masca de gaze pe
figură. Se vede treaba că furtunul de la
mască o îngrozise pe fetiţă. L-am scuturat de
umăr pe băiat.
— Scoate-ţi porcăria asta de pe tine,
uite cum ai speriat-o pe surioară. El, nimic.
— Tu nu auzi ce-ţi spun? Te ţii de
glume proaste? Scoate-ţi singur masca, te-ai
jucat destul.
Băiatul tăcea mâlc.
Îmi venea să-i trag vreo două, dar fata
sughiţa de plâns, aşa că mi-am abţinut
pornirea de mânie. Şi apoi, orice poznă ar fi
făcut, băiatul avea replică la toate, în cine şi
de ce să dai, că nu apucam să fac pe supărata,
histrionul meu, în baza dreptului cutumiar de
cel dintâi născut, juca scena candorii
neprihănite, cu o prezenţă de spirit şi cu
umor de căpiere, de începeam instantaneu să
râd. Chiar şi acum, cum stătea cu masca de
cauciuc peste mutriţă, arăta comatic. Până şi
fetiţa se mai potoli, se uita cu interes la
fratele mai mare, nu părea deloc străină de
jocul de-a masca.
119
— Daniel, nu te face că nu auzi, ia-o
pe Cristina lângă tine, şi scoate de pe faţă
prostia de cauciuc, nu-mi pune răbdarea la
încercare, ridicai strategic tonul, apucându-l
uşurel de mână…Era inertă…Am tras de
mască, tremuram ca varga, băiatul nu avea
aer, se asfixia.
— Adu foarfeca la mama, Cristina, du-
te fuguţa acolo, ştii tu unde e, vino repede cu
ea, vezi să nu te împiedici, spiriduş.
L-am întors pe Daniel într-o parte, fata
mi-a adus foarfeca, încercam să tai, dar
cauciucul opunea rezistenţă, până la urmă m-
am trezit cu masca în mână, am aruncat-o
speriată, băiatul era vineţiu la faţă, a început
să tremure cu spasme.
— Respiră, Daniel, respiră.
Din vânăt s-a făcut galben ca turta de
ceară, şi a început să verse. Toată noaptea i-
am ţinut ligheanul şi i-am pus prosopul ud pe
frunte. Nici a doua zi nu putea ţine capul sus
pe pernă, şi-a revenit încet din greaţă şi
torpoare. Cristina nu s-a dezlipit de lângă el,
se ţinea de fratele mai mare ca o umbră
şoptitoare:
— Daniel, mai e şarpele în burtică?
120
După ani şi ani, cu o noapte înainte ca
Daniel să dispară de acasă, a venit în toiul
nopţii la mine şi m-a întrebat din uşă:
— Mamă, dacă murea Cristina încă de
atunci, în noaptea jocului cu masca, mai
eram copilul tău?
M-am uitat la el nedumerită.
— Lasă, nu e greu să intuieşti că pe
Cristina o ciupeau ţânţariişi eu o apăram cu
masca până adormea, numai că atunci, bestia
de mască s-a înţepenit pe faţa mea. Norocul
nostru, pentru că în nicio noapte Cristina nu
a murit cu masca pe figură.
— Închide uşa, Daniel, miroşi
dezgustător a băutură.
Şi Daniel a ieşit spăsit, a închis cu
grijă uşa…
…Oare să fie adevărat că spiritele
celor morţi şi dispăruţi suflă în lumânare? Iar
reverenţa delicată a zveltei lumânări, cu
licărirea-i scurtă, prevestitoare de întuneric,
să fie semnalul avertizor că am luat-o razna,
ciupită de ţânţari, prin habitatul senzorial?
De unde şi până unde mi-a venit ideea să
confer corporalitate şi consistenţă narativă
unor biete umbre pâlpâind înfricoşate pe
pereţi? De nu o fi să fie înfiripare narativă,
asta e, mă duc mâine seară cu o pagină cerată
121
şi le zic colegilor de cenaclu că revelaţia
figurativă este obturată pe pereţi. Le dau
foaia la control şi-i las pe ei să se descurce cu
runele de ceară pe care le întipăresc cu vârful
ascuţit al pixului.
Aşa să fie, dar mai întâi să bâjbâi după
brichetă, fac lumină ca să presar pe albul
paginii, picăturile firbinţi ale lacrimilor de
ceară. Nu-i a bună, mi se năzăreşte o femeie
verde şi strălucitoare, miniaturală, pe podea.
E o femeie goală goluţă, un nud armonios, o
siluetă decupată dintr-un vis, un vis diafan,
în acelaşi timp angelic şi obscen, un vis
pontifical. E frumoasă când stă cu mâinile
lipite pe lângă corp, apoi, acelaşi corp
miniatural perfect, se lăbărţează sau se
chirceşte în fel şi chip, lasciv, provocator.
Întind mâna mea strâmbată de reumatism
spre ea, dar creatura nu se sinchiseşte, îşi
face numărul, imperturbabil. Nu sunt
pudibondă, nu am prejudecăţi, dar nici să
stau bot în bot cu o stripteuză de bordel, fie
ea şi miniaturală, parcă nu am nici răbdare şi
nici chef. O preoteasă a amorului perversă,
numai asta îmi lipsea, parcă-mi face cu
ochiul şmechereşte, ca să-i aştern
melodramatica poveste pe hârtie. Poţi să dai
din fund şi din buric, cucoană, du-te la
122
autoare feministe, piei din ochii mei,
cocotină fosforescentă! Ia te uite nesimţita,
cum se răsuceşteşi se rostogoleşte, se crede
eroină de scandal în „Strania Poveste a
Nimfomanei în Delir”.
Şi totuşi e reală, nu e nălucire, e
bricheta pe care mi-a dat-o Kuki lunea
trecută. Chiar nu e decât bricheta, o aprind la
lumină, nu se vede nimic, o sting, nu se vede
nimic, dacă o ţin pe verticală, dacă stă
culcată pe suprafaţă plană, începe să dea din
mâini şi din picioare fata, de era să cred că a
dat nebumia imaginativă peste mine. Bravo,
Kuki! Te duceai afară la fumat nu din sfială
faţă de noi, adulţii, şi nici spre a reflecta
asupra erorilor gramaticale monitorizate de
Carlos, pur şi simplu te duceai să-ţi priveşti
dama dezbrăcată.
Beleaua de brichetă a creat o breşă
prin fumul de ţigarăşi de lumânare.
Şi dacă-mi râde în nas un poeţel
empiric, laolaltă cu gaşca lui de liceeni, nu
face nimic, râsul e semn de sănătate. Poate ar
fi fost mai înţelept din partea mea să nu-l
opresc din râs pe Daniel, când fabula tot felul
de drăcării, într-o poveste cu un moş şi o
gară în care bâzâiau greieraşii electronici,
toată stratagema lui avea în vedere să fenteze
123
răspunsul la întrebarea despre note şi despre
teme. Tot aşa şi puştimea de la cenaclu e
pusă pe succes instant şi pe destructurare
normativă. Scrâşniţi sau fulguranţi,
adolescenţii îşi profesează plictisul ca artă de
a fi. Nu degeaba Carlos îi sancţionează
drastic pentru impostură şi tupeu:
— Na-vă genericul de rumegat, „Vaca
şi salcâmul”. Faceţi să trepideze burta vacii
umflată de floare de salcâm! Voi, gaşcă
liceală, scutiţi-ne de teoria „meta” şi de
serialul cuvintelor compuse: metabolism,
metaforă, metamorfoză, metadonă,
metalurgie, mă mir că aţi sărit peste
metastază.
— Exact, metastazele Cristinei, mă
trezii şi eu glăsuind mecanic.
— Pauză pentru fumat, decretă Carlos
placid.
Asta a fost lunea trecută. Diseară o să
invoc o scuză infantilă că nu am găsit
acoperirea în cuvinte pentru ideea visului
pontifical… Daniel, pripăşit prin Occident,
nu s-a mai întors în ţară, niciodată, nici viu
nici mort. A dispărut din lista nouă de
recensământ.
.
124
SALEUL PROVIDENȚIAL
131
— Vedeţi, băi, cât bănet trece prin voi,
că de aia e bine să vină omul la cenaclu, să
stea regulamentar pe scaun, să dea pe piaţă
artă literară, nicidecum scamatorii lingvistice
precum Stagirita, care e de a noastră, nu zic
nu, dar să nu-i nenorocească pe cititori cu
epitete şi verdicte personale. Când te uiţi pe
foaie, gata, strada şi grămada, şi un politician
despre care autoarea îşi dă cu părerea, în loc
să-i lase pe seama judecăţii noastre
pertinente. Să fie Stagirita dură la ea acasă,
nu în frăţia noastră spirituală.
— Carlos, fii suav, dă-mi voie să zic şi
eu ceva, că v-am lăsat pe toţi să vorbiţi, n-am
întrerupt pe nimeni şi n-am rostit nicio
silabă, susură insidios Vertex, antroposoful
bizantin.
Managerul simţi că i se urcă sângele la
cap.
— Vertex, toată stima mea, dar fii
scurt, nu divaga şi nu băga strâmbe şi
şmecherii socratice. Ştiu că ţii cu Stagirita,
din motive pe care toată lumea le cunoaşte şi
le tolerează, mă rog, e treaba ta, n-am nimic
cu gustul omului, dar când te-am recrutat în
grupul nostru, rolul tău era să fii mai bătăios,
să faci scântei cu pixul, nu să ne dai tocmai
nouă la cap, cu eseuri erudite, de mă înjură şi
132
prietenii şi duşmanii, şi fata de la calculator.
Universalismul tău misterios îmi ţine pe loc
tirajul de la vânzare. Şi mi-am găsit beleaua
cu încă o mostră de esoterism, un Sfinx cu
fustă, care destructurează legile naraţiuniişi
ironizează temele fundamentale, viaţa,
moartea şi natura. Şi credinţa, punctă cu
promptitudine Clodius trezorieul. Şi monştrii
au dreptul la mântuire.
Vertex mototoli pachetul cu ţigări. Se
simţea cu musca pe căciulă. Era adevărat că,
tacit, legase un fel de legământ cu mine, un
pact de neagresiune, tolera spiritul meu ludic,
deşi panseurile mele poate nu-i spuneau
nimic. El agrea regatul ideatic al condiţiei
umane, îi psihanaliza pe cavalerii erorilor
criptate, era sarcastic cu tot felul de „isme”
nivelatoare, avea idiosincrazie la bătutul
zgomotos pe burtă, nu se inflama
sentimental, îşi purta cu stoicism stigmatul
de inteligent nerentabil. Omul suferea de
viciul analogiilor interzis. Spiritul său
hermeneutic şi universalist trezeşte multora
instincte reziduale, până şi cei mai serafici
caligrafi visează să-i facă şniţele din creier.
Carlos îl acceptă ca pe un rău necesar.
Vertex, o versiune interesantă de intelectual,
nu se supără pe oamenii conjuncturali, nu-şi
133
iroseşte timpul în martiraje reactive, el scrie
ce gândeşte, cum respiră, iar Carlos, după
mârâieli şi cârâieli, îl publică şi-l lasă să
înoate singur prin boicotul general.
Antroposoful e distant faţă de locurile
comune ale ideaţiei, aşa cum sunt şi eu
detaşată faţă de anti eroii mei imaginari, de
unde şi discreta empatie dintre noi. Carlos, şi
când zbiară, pune suflet, aşijderea şi Clodius,
suferă şi se frământă de focul decăderii mele
din paradisul inocenţei primordiale. Odată
m-a întrebat dacă nu mi-e teamă că voi fi
lapidată.
— Nu se mai poartă bolovănirea
magică prin Europa, i-am spus eu dintr-o
suflare. De altminteri nici nu mai este
necesară excluderea prin ritual. Exită uzanţe
administrative, mai practice şi mai operative.
Mă gândeam desigur la experienţa mea strict
personală cu executorii judecătoreşti.
Clodius S-a uitat la mine cu reproş. Din
punctul lui de vedere eram incurabilă. Noroc
cu Carlos, care are darul trecerii rapide din
sacru în profan şi l-a repezit pe Kuki, care
nenorocise un text sublim cu o cacofonie ce
l-a adus în pragul exasperării şi l-a făcut să
pună capăt, brusc, controverselor:
134
— Gata, sunteţi o adunătură de
diletanţi, dacă nu vă băgaţiminţile în cap, vă
tai sponsorizarea şi-mi caut oameni serioşi.
Şi se făcu o linişte de puf în cenaclu.
Isaura făcea ordine în vraful de manuscrise.
Începu o conversaţie mai paşnică, se
comentau ultimele veşti de presă şi de la
televizor. E o temă în care nu mă mai
amestec. Portăreii m-au curăţat de toate
obiectele de uz casnic, inclusiv televizorul.
Nici nu-mi pare rău după el. Sistemul mi-a
făcut un mare bine. Petrec acum o noapte
liniştită. Am răgaz să mai agăţ o tramă
narativă, să palpez un personaj viabil, fără să
mai iau act de viaţa fermentată într-un
tronson de ştiri. Poate-mi găsesc şi eu un mic
segment de cititori, sub aripa oblăduitoare a
lui Carlos. Păcat că nu am fost ageră şi nu
am subtilizat din inventarul bibliotecii
confiscate, „Decalogul hărţuirii cotidiene” pe
care Vertex m-a rugat mai demult să i-l
împrumut. Recunosc că am fost căscată,
Vertex nu e omul să te roage de două ori,
oricum, acum o să fiu mai atentă, o să-i spun
să caute cartea la anticariat. Îmi pare rău de
icoana orbului, cumpărată într-o zi de târg de
la Obor, o icoană pe sticlă, de buzunar,
făcută de unul dintre copiii de la şcoala de
135
nevăzători. Nu ştiu cum îl cheamă, erau vreo
şapte băieţei, are de care mai vioi, s-au ţinut
scai de mine, nu m-au lăsat în pace până ce
n-am cumpărat bucata de sticlă colorată. Era
s-o arunc la primul coş de gunoi, dar nu m-
am îndurat, am avut parcă o strângere de
inimă, am dus-o acasă şi am lăsat-o la vedere
pe birou. Când au venit hamalii şi au ridicat
mobila şimaşina de scris, icoana a căzut pe
jos, printre ziare şicărţi, hamalii au călcat-o
în picioare, praful s-a ales de ea, m-am tăiat
la mână cu cioburile colorate. Tot răul spre
bine, cine ştie ce reacţie ar fi avut Clodius,
dacă i-aş fi dăruit-o, e foarte posibil să mă fi
pus la index, cu încă o blasfemie. Nici tactul
Isaurei nu m-ar fi scos basma curată. Se zice
că cioburile de oglindă poartă ghinion, dar n-
am habar cum e cu cioburile de icoană. L-aş
întreba pe Steriade, iacobinul esteticii
epistolare, el e foarte avizat în superstiţii
optice. Mai bine sa nu-l zădărăsc şi pe ăsta,
să nu creadă că vânez cine ştie ce interes.
Steriade trage sfori la centru, să-l pună în con
de umbră pe Carlos şi gruparea lui. În fapt, el
a aderat mai mult formal la procedura
cenaclului municipal, el este ochiul de veghe
asupra fantasmelor provinciei spirituale. Cică
locuieşte într-o cazemată blindată, pavoazată
136
cu grafitti, de la barosanii consacraţi. De n-
ar fi firul telefonic decuplat, i-aş da un
telefon lui Vertex, mai mult ca sigur mi-ar
răspunde cu amabilitate, nu s-ar mira că-l sun
aşa târziu, mi-ar da ca temă de reflecţie
necesară, miracolul fluidului din Cupă şi
limitele scrutătorilor ferestrelor fractale. Mă
simt bine în timpul meu subiectiv, în care
clipele îmi par o veşnicie. S-a stins şi becul,
m-au debranşat, aprind o lumânare cu
bricheta, e ca un făcut, am rămas şi fără
ţigări. Trebuie să mă adun în jurul unei idei,
bearcă, stearpă, cum o fi, numai să aibă
cursivitate narativă şi pregnanţă a eului
auctorial. Se face deja luni şi mi se va face
executare silită. Sper să mă încadrez în timp.
Mai am până la ziuă câteva ceasuri, pe urmă
mă mut într-o baracă părăsită, am acolo un
pat, o pătură şi o cană. Cu duşul am aranjat
cu Bebe, băiatul de la centrală. Din luni în
luni o să particip şi la cenaclu, membrii
grupului sunt colegi de treabă, o să-i rog să
nu se mire şi să nu se supere că-mi fac
provizii de saleuri, vor înţelege situaţia, aşa
cum e, fără întrebări curioase, iau şi eu
saleuri până luni. Cât despre chelfăneala
pentru stil, aceasta n-o să dureze, o veşnicie,
mi-a spus Isaura să am răbdare, că trebuie să
137
las şi eu de la mine, că şi Carlos, e om şi el, o
să obosească de atâta dădăceală şi o să-mi
dea pace. Pâlpâie nerăbdător silueta unui
personaj , pe un perete. Mai văd unul şi încă
unul, e în regulă, vin eroii mei pe coala de
hârtie. Pe rând, drăguţilor, nu vă grăbiţi, e loc
pentru fiecare la „Serata mitului de ceară”!
.
138
SECRETUL LUNII
150
RAUL, STRĂJERUL VOIOȘIEI
167
MAJORETELE ELECTORALE
173
Și mai era ceva, acel ceva învăluit în cel mai
mare mister. Lipseau protagoniștii, liderii
partidului pentru care se dăduse startul
tevaturii festive. Liderii partidului, de la mic
la mare, de la primarii comunali și
municipali, în ordine urmau factorii puterii
regionale, și apoi, ca un corolar întregitor în
suișul pe treptele ierarhice, ar fi urmat să se
petreacă în desfășurare, șirurile de limuzine
de la centru. În miezul atenției populare,
urma să se arate la fereastra automobilului
blindat, să se arate și să facă alene un salut
cu mâna delicată, marele lider absolut,
liderul ovaționat de câteva decenii, la fiecare
primenire a turului de scrutin. Primenire
care-l valida mereu și iar mereu. Mahărul
politic și guvernul lui, mai dădeau câte o
raită și prin coclaurii provinciali, așa, mai
mult ca să se întindă pe la câte un chiolhan,
la adăpost de ochii lumii cârtitoare. Acolo, în
geospațiul mirific patriarhal, majoretele
evlavioase puneau bucatele din oalele de lut
înfășurate în ștergare artizanale, ștergare
imprimate la prăvălia cu tricouri pentru puștii
microbiști. Ștergarele aveau chipurile
convivilor, pe două părți, pe una era
fizionomia vip-ului flămând și însetat, verso
era înfățișat același chip, dar sătul și adăpat
174
peste măsură. Aceleași majorete, după ce se
debarasau de șorțulețele stropite cu sosurile
condimentate, îi însoțeau pe oaspeți pe
scările abrupte întocmite din lemnul
preistoric, îl îndrumau cu grație pe fiecare
sătul și adăpat, în dormitor, îl stropeau cu
apă de busuioc, și îngânau cântece de leagăn
pentru drumeții osteniți. Iar acum, blestemul
meteo al unei ploi, a stricat toată rânduiala
atent planificată. Marele om, în limuzina lui
capitonată, să fi ordonat o schimbare
imprevizibilă în program? Să se fi dus în
ospeție pe la nevrednicii lor vecini, cu oile
lor costelive și fezandate în oțet de mere
împuțite? Unde să fie milostivul lor
conducător? Zumzetul de zvonuri croncănea
cu ciudă înfiorată de misterul de nepătruns.
Fanfara mai scâncea a nevolnică și nemerită
cântare pe sub streșinile potopite cu găinațul
de porumbei de pe acoperișul ocrotitor.
Mulțimile necuvântătoare și împotmolite
moțăiau din picioare. La un colț de stradă un
manifestant se pupa frenetic cu o
contramanifestantă.
În sfârșit, pe telefonul fără fir s-a
întrupat în creștere un zvon lămuritor.
Marele om fusese condamnat. Forțele de
ordine l-au arestat, l-au băgat în dubă și l-au
175
mânat la pușcărie. Miniștrii au luat-o la
sănătoasa peste granița mântuitoare. Oamenii
săraci, rămași fără gălețile și pliantele
cadou, au compensat din mers daunele
materiale. Au confiscat niște automobile și
le-au făcut clocitoare pentru ouăle de
prepeliță, în așteptarea boom-ului avicol.
Majoretele electorale s-au întors în satele
natale, la casa părintească, pentru cosit și
măritiș cu nuntă și cu popă.
Deținutul era cazat într-o celulă
proaspăt văruită și capitonată să nu se audă
dezvăluirile și bocetul de singurătate
nocturnă. O majoretă i-a făcut o vizită în sala
de primire, la comun, i-a spus cu mare
bucurie că va avea un urmaș, peste patru
luni, că-l va face cu mândrie tătic, în ciuda
opreliștelor politice și sociale. Marele om
înțepeni de uluire, din ce știa el însuși despre
sine. Era steril ca boul de tracțiune, dar ce
mai conta asta acum. Majoreta bolborosea
cum vor avea ei dreptul la camera
matrimonială de după zăbrele, după ce popa
din penitenciar le va pune pirostriile pe cap.
Deținutul, fostul premier numit democratic,
după votul poporului anesteziat cu țuică
naturală și cu bâtele ordonatoare, dădu din
cap aprobator. Era gata de însurătoare. Își
176
luă cu demnitate pachetul cu alimente, zâmbi
anemic la majoretă, prea dulce născătoare.
Își trecea zilele de pușcărie, în celula lui
confortabilă, cotrobăind alimentele din
pachetul adus de majoretă. Ceapa roșie și
usturoiul le-a a dat la coș din prima zi,
miasma străbună nu-i pria. Roșiile strivite
miroseau a pește , majoreta îi pusese generos
un păstrăv la grătar. Prăjiturelele de casă erau
fărâmițate. Pentru friptura grasă de porc avea
contraindicații de la nutriționist. Pâinea
fusese scobită de vigilenții gardieni, care
dăduseră miezul proaspăt la câinii de asalt de
lângă zidurile pușcăriei. Din aproape în
aproape, scotocind cu meticulozitate,
locatarul din celulă nu găsi nimic comestibil,
în afară de două mere pricăjite. Luna și
pachetul, în celula capitonată, pentru
deținutul scotocitor.
177
VIRGINIA PARASCHIV
NOTE BIOGRAFICE
CURRICULUM VITAE, cu precizări privind
activitatea publicistică, artistică, şi de critic literar şi
de arte plastice, desfăşurată în exclusivitate după
Decembrie 1989. Înainte de Decembrie 1989 m-am
putut realiza în exclusivitate prin cariera profesională
de profesor de limba şi literatura latină. Am realizat
performanţe naţionale de excepţie, prin calitatea
pregătirii asigurate elevilor mei din liceele din
Focşani, elevi încununaţi cu premii şi lauri la
Olimpiadele Naţionale de Limbă Latină.
Născută la 11.08.1947, Buzău.
- Absolventă a Liceului Mihai Eminescu, Buzău
1961-1965
- Admisă la Facultatea de Limbi Clasice,
Universitatea Bucureşti 1965
- Absolventă a Universităţii de Limbi Clasice
1970;
- Diploma de absolvent al Facultăţii de Limbi
Clasice, Bucureşti, media 10
- -Gradul I didactic, media 10
- -Activitatea profesională, didactică apreciată în
toţi anii de carieră cu calificativul FOARTE
BINE, iar în anul 2000, calificativul
EXCEPŢIONAL
- - Diplome judeţene şi naţionale pentru
performanţa didactică în pregătirea elevilor la
Olimpiadele de limba latină
178
- În perioada studenţiei, membru fondator al
trupei de teatru contestatar şi de
avangardă,Podul(spectacol memorabil:
Conu’Leonida faţă cu reacţiunea, lectură a piesei
clasice ,într-o versiune aluzivă la atmosfera
comunisto-patriotardă);
- Membru al Societăţii de Studii Clasice;
- Actriţă principală în spectacolul din partea
României, amfitrioană a Congresului de Latină
Restitută;spectacolul regizat sub egida Teatrului
Naţional, a fost susţinut integral, în limba latină,
după textul lui Erasmus din Rotterdam,
“Senatulus muliercularum”. Am strecurat în rol,
profitând de ignoranţa “organelor”, un paragraf
de protest la adresa politicii demografice a lui
Ceauşescu(1970).
- Mentori spirituali:Cicerone Poghirc,Petru Creţia,
Eugen Cizek, Iancu Fischer, Mihai Nichita, Dan
Mihai Sluşanschi, Gheorghe Ceauşescu, Traian
Zeccheru.
- 1970- Repartiţie guvernamentală la Focşani, la
Liceul Unirea şi Liceul Al.I.Cuza; nu mi se
respectă repartiţia.
- 36 de ani de carieră didactică, profesor de limba
latină, marginalizat de autorităţile locale
1985 – profesor I, gradul didactic I, Lucrarea
ştiinţifică “Poetica lui Lucreţiu”’
-membru în comisiile naţionale de propunere de
subiecte şi de corectură la olimpiadele locale şi naţionale,
nicio contestaţie în activitatea mea de profesor
- evaluator, la şcoală, la bacalaureat şi la olimpiade
- 1989 – Proiect de reformă a latinităţii predate în
învăţământul preuniversitar, “Poetica latină în
179
şcoli”publicat în Revista Noastră, Focşani;
Principiile emise în proiect vor intra în programa
şcolară liceală, de după 1989;
- Profesor preparator( secţiunea literatură) al
reprezentanţei elevilor din România pentru
Olimpiada Internaţională CERTAMEN
CICERONIANUM, de la Arpino
- Profesor evaluator la Licitaţia 010, anul 2000
pentru manualele de limba latină, numit prin
Ordin de Ministru
- Membru al rezistenţei anticomuniste, cu un
puternic şi sever autocontrol al eticii în spatiul
public comunitar
- 1970-2009 căsătorită cu expertul în istoria
mentalităţilor europene, Florin Paraschiv.
Excelentă solidarizare în idei şi acţiuni,
parteneriat cultural cu Florin Paraschiv. După
moartea acestuia, mi-am propus să caut sprijin
pentru publicarea postumă a celor două volume
care nu au apucat să vadă lumina tiparului:”Viaţa
cotidiană în Imperiul Roşu”, “Prinţul Terorii,
Saint Juste”. Viaţa cotidiană în Imperiul Roşu
a apărut în 2015, după o muncă de restituire
postumă a manuscrisului, cu ajutorul partenerului
actual de viaţă, doctor-scriitor şi editor, Mihai
Ganea
- 1990, Consilier Şef la Inspectoratul de Cultură
Vrancea, numit de ministrul Andrei Pleşu, la
propunerea CPUN Vrancea, şi la recomandarea
Facultăţii de Studii Clasice;
- 1990-1996 militant al opoziţiei democratice,
purtător de cuvânt Alianţa Civică
Vrancea,PNŢCD Vrancea, Convenţia
Democratică Vrancea;
180
- Colaborator al ziarului “Cotidianul”(1991-
1994);
- Colaborator al revistei rezistenţei anticomuniste
din Paris,”Lupta”,susţinută moral şi mediatic în
ţară de Antonia Constantinescu
- Publicist, pamfletar, editorialist al ziarelor locale
vrâncene;Milcovul Liber, Unirea, Informaţia
zilei
- Membru fondator al Asociaţiei Culturale Duiliu
Zamfirescu;
- Prozator, proză politică, şi redactor “Oglinda
literară”;
- Cercetător ştiinţific în domeniul esoterismului
pitagoreic, finalizată cu analiza comparată a
poeticii în limba latină a lui Milton, cu poetica lui
Ovidiu;
- Traducător din Milton, secţiunea poemelor în
limba latină;
- Unul din colaboratorii sociologului Michel Dion
în activitatea lui de cercetare şi investigare a
adevărului despre evenimentele din 1989 , cu
focusare pe judeţul Vrancea. Am intrat adesea în
polemică tranşantă cu privire la perspectiva
cercetării sale istorice, dar am devenit erou
privilegiat în cartea sa “Essai sur le fanatisme
contemporain, Des hommes nouveaux de
Roumaine aux combattants d’Allah”
editura L’HARMATTAN, 2002, Paris( Michel
Dion, membre du CNRS). Am dedicate mai
multe capitole unde sunt caracterizată ca personaj
Jean d’Arc de Roumaine , personaj asimilat
rezistenţei morale antisistem definite de Vaclav
Havel şi acceptate de Michel Dion.
- Comentator de texte:române, proze scurte,
poezie, studii umaniste şi esoterice;
181
- Promotor de resurse umane talentate, sensibile şi
ignorate mediatic;
- Membru al Cenaclului Asociaţiei Duiliu
Zamfirescu,Focşani;
- Autor al unui studiu de caz literar deosebit, atipic
în literatura română postdecembristă, LOLI,
Ed.Transilvania/2002;
- Colaborator al revistei Agero, Stuttgart,
Germania;
- Autor al volumului de proza , ”Noaptea urii
graţioase”;
- Colaborator al cotidianului Ziarul de Vrancea,
autor al unui triptic analitic, “Vrancea franceză”;
- Membru al Comisiei Naţionale de Limba Latină,
coautor al programelor şcolare din gimnaziu şi
liceele româneşti, după Decembrie 1989
- Aplicaţie în activitatea didactică permanentă a
ideei europene, agreate şi promovate în
comentariile literare ale elevilor de liceu.
- 2010, Căsătorită cu romancierul şi poetul Mihai
Ganea, care, în dubla sa calitate, de scriitor şi de
om de ştiinţă, mă sprijină în realizarea unor
proiecte de comun acord, în spiritul ideii
europene de tradiţie umanistă.
- Redactor critică literară revista virtuală FALEZE
DE PIATRĂ, Londra
- Redactor critică literară revista print şi virtuală
ITHACA, Dublin
- Administrator şi coordonator de proiect la site-ul
cultural Cititor de proză
- Coordonator de proiect, împreună cu scriitorul şi
jurnalistul Mihai Ganea, al site-ului CENTRUL
DE EXCELENŢĂ PENTRU PROMOVAREA
CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI PORŢILE
NORDULUI- România, Baia Mare
182
- Realizator emisiune tv Plus cultura, la studioul
TL plus, Baia Mare
- Autor a peste 300 de texte publicate: proză,
eseuri, critică literară şi de arte plastice, cronici
de teatru, texte de atitudine civică împotriva
monopolului în artă şi cultură practicat de vechii
slujitori ai dictaturilor comuniste, stalinişti şi
ceauşişti, mulţi din ei cosmetizaţi cu aura
confecţionată a dizidenţei de lux.
- Redactor de carte, prefaţator la editura
Transilvania al unor cărţi semnificative în spaţiul
culturii româneşti, prin ineditul informaţiei şi
prin valenţele formatoare ale bunului gust în
cultura umanistă
- Moderator al unor emisiuni de Dialog Cultural cu
personalităţi de excelenţă ale artelelor: artişti
plastici, regizori de teatru , interviuri postate pe
Centrul de Excelenţă Porţile Nordului
- Colaborare permanentă cu UAP, Sucursala Baia
Mare, în vederea promovării manifestărilor de
artă susţinute de artiştii plastici băimăreni şi
maramureşeni
- Promovarea, continuă, prin textele scrise şi
publicate, a necesităţii dezvoltării în România
postdecembristă a alternativei de asociere liberă a
oamenilor de cultură în afara sistemului moştenit
de la la sistemul comunist defunct
- Redactor al revistei PORŢILE NORDULUI,
print şi on line, o revistă de cultură şi civilizaţie,
care selectează valori de creaţie artistică,
ştiinţific-umanistă, din România şi Diaspora
- Realizator de evenimente culturale în spaţiul
maramureşean, evenimente de ţinută, cu ecou
public de prestigiu.
183
- Invitat de onoare la vernisajele de artă plastică
din Baia Mare şi din ţară, pentru a susţine
punctul meu de vedere aplicat, hermeneutic,
asupra artistului şi operei sale
- Activitate susţinută la evenimentele de lansare de
carte, literatură, istorie, artă, invitată de către
autori să prezint Cuvântul de Întâmpinare. O
lansare deosebită a fost aceea organizată on line,
cu ajutorul site-lui Cititor de proză, pentru unul
din evenimentele editoriale ale Editurii
Transilvania, consacrat în exclusivitate
scriitorului MIHAI GANEA, pentru
BATALIONUL DE PEDEAPSĂ, o carte-
rechizitoriu la adresa abuzurilor criminale ale
sistemului comunist în domeniul practicii
medicale
184
deduce şi din dosarul obţinut postmortem de la
CNSAS, pentru Florin Paraschiv. O piesă de teatru,
Striveşte firele de iarbă, scrisă în 1982, a avut parte
de recunoaştere publică de abia în 2010, deci după 28
de ani-Premiul II la Festivalul Naţional de Teatru
Mihail Sorbu.
- Personaj demn de respect în studiul de istorie şi
sociologie al prestigiosul cercetător MICHEL DION -
ESSAIS sur le FANATISME CONTEMPORAIN; Des
Hommes Nouveaux de Roumanie aux combattants
d’Allah, editura L’HARMATTAN, 2002, Paris
(Michel Dion, membre du CNRS)
Notă: Activitatea mea de natură umanist culturală,
precum şi opiniile şi acţiunile mele civice sunt reflectate
prin comentariile din presa naţională şi internaţională,
vizibile pe internet.
Virginia Paraschiv
Baia Mare – iunie 2019
185
CUPRINS
TIPĂRIT ÎN ROMÂNIA
VIRGINIA PARASCHIV
ISBN 978-606-8423-35-7
Baia Mare