Publicistica lui Mihai Eminescu

Primele articole ale lui Eminescu sunt cele aparute în “Federatiunea”, ziar care aparea la Buda-
Pesta sub conducerea lui Alexandru Roman, membru al Academiei Române. În Federatiune din
1870, publica trei articole asupra situatiei politice a românilor si celorlalte natiuni din Austro-
Ungaria

În anul 1876, dupa o lunga perioada de întrerupere, Eminescu îsi reia activitatea publicistica la
ziarul Curierul de Iasi, unde scrie frumoase critici teatrale, interesante priviri generale asupra
românilor de pretutindeni si mai ales frumoase articole care vor ramâne un titlu de glorie în
presa din acea vreme.

Anul 1877 îl gaseste pe Eminescu activant la cotidianul bucurestean “Timpul” fiind chemat de la
Iasi de Ion Slavici, într-o perioada critica pentru “Timpul”. Slavici initiaza o campanie de presa,
care este inaugurata de Eminescu cu articolul “Dorobantii”. Eminescu este numit în februarie
1880 redactor sef si începe sa dea orientare politica ziarului.

Publica o serie de articole "Studii asupra situatiei", concentrându-se mai ales pe viata politica
interna. Este o perioada de maxima intensitate în activitatea sa. La 1 ianuarie 1882, este înlocuit
la conducerea ziarului “Timpul” unde vine ca redactor-sef Grigore G. Paucescu. Eminescu
ramâne redactor pentru partea politica. Publica trei articole pe saptamana si urmareste presa
straina, în special cea germana. Totusi activitatea sa publicistica, începând cu anul 1883, nu mai
este la fel de intensâ.

Se înscrie în “Societatea Carpatii” înfiintata în 24 ianuarie, cu scopul de a sprijini lupta nationala

a românilor de sub stapâniri straine. Îsi reia activitatea publicistica in noiembrie 1888 prin
colaborarea la “România libera”. Pledeaza în articolele sale pentru schimbarea relatiilor de
munca pentru a veni în sprijinul “celor nemultumiti”. De la "România libera" trece la "Fântâna
Blanduziei" cu care colaboreaza în perioada decembrie 1888 si în ianuarie 1889. Publica
articolul ”Fântâna Blanduziei”, ca editorial programatic, cu aprecieri asupra filozofiei germane si
vietii politice europene. În 11 decembrie apare editorialul “Fond si forma”, pledoarie pentru
reforme în sprijinul populatiei productive.

Pe 1 ianuarie 1889, îsi încheie activitatea jurnalistica, în “Fântâna Blanduziei”, cu articolu ”Ziua
de mâine” pledând pentru mentinerea pacii în Europa. Este internat la 2 februarie, în Spitalul
Marcuta, de unde este transferat la “Institutul Caritatea”. Mihai Eminescu moare în 15 iunie
1889 în casa de sanatate a doctorului Sutu. Este înmormântat în cimitirul Bellu din Bucuresti.

Care este contributia lui Mihai Eminescu la dezvoltarea presei românesti si a particularitatilor ei
stilistice? Raspunsul ar fi ca, în conditiile în care publicistica romaneasca de pana la Eminescu
era in general tributara unui stil mai degraba bombastic, îndatorat modelelor presei
revolutionare de la 1848, si patosului romantic specific acelei perioade, lui Eminescu i se
datoreaza instituirea unui stil modern, neologic, elevat, dar totodata logic si accesibil, inspirat
de tezaurul de proverbe, regionalisme si expresii populare românesti.
Articolele publicate în paginile “Timpului” nu numai ca au atras atentia contemporanilor,
provocând mare vâlva, dar impresioneaza si astazi prin vibratia lor patriotica, prin admiratia
fata de barbatia si spiritul de jertfa al ostasilor români în Razboiul pentru independenta
nationala din 1877, ca si prin luciditatea cu care poetul judeca realitatile din actualitatea social-
politica a acelor ani. Totusi publicistica eminesciana nu a fost supusa unei analize care sa-i
evidentieze continutul si valoarea stilistica, fapt cu atat mai straniu, cu cât Eminescu nu si-a
recunoscut, în mod oficial, decat o singura profesiune, aceea de jurnalist. Publicistica lui
Eminescu a fost în mod paradoxal marginalizata, ceea ce a generat o apreciere unilaterala a
scrisului sau, desi numai împreuna ele pot oferi o imagine completa a creativitatii eminesciene.
Eminescu s-a realizat ca ziarist la nivelul tuturor formulelor, s-a exprimat în toate genurile
jurnalistice, a fost promotorul diversificarii speciilor publicistice, a cultivat stirea, cronica
dramatica, cronica muzicala, revista ziarelor, recenzia si editorialul, reprezentând un moment
decisiv în procesul de “profesionalizare” al gazetarilor.

Putem distinge trei perioade în evolutia stilului eminescian: perioada începuturilor, anii 1870-
1876, cand Eminescu a colaborat la Albina, Familia, Federatiunea, Convorbiri literare si
Românul, perioada consacrarii anii 1876-1877 la Curierul de Iasi când se dovedeste vocatia
culturala polivalenta a poetului si perioada apogeului 1877-1883, faza care apartine mai ales
comentariului politic, articolele cu caracter polemic devenind deosebit de vehemente în critica
bine-cunoscutelor “forme fara fond”.

Publicistica lui Eminescu se ridică la nivelul Poeziei lui Eminescu

Eminescu este geniul poeziei, dar şi al publicisticii româneşti. Argumentul este dat de vasta
operă cu caracter cultural, ştiinţific, social, politic, adică al ştiinţei şi artei conducerii societăţii
româneşti. Folosirea poeziei, dar şi a publicisticii eminesciene, în şcolile de toate nivelurile şi în
viaţa societăţii româneşti reprezintă probleme de actualitate, de permanenţă spirituală şi
morală.

Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independenţă, a proclamării şi

recunoaşterii independenţei. În articolele sale Eminescu s-a ocupat de toate problemele
societăţii româneşti din vremea sa. Eminescu îşi dorea ca interesul naţional să fie dominant, nu
exclusiv: “Dar ceea ce credem, întemeiaţi pe vorbele bătrânului Matei Basarab e că ţara este, în
linia întâia, elementul naţional şi că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine
soarta şi caracterul acestui Stat”. /… / “Dacă ne place uneori a cita pe unii din Domnii cei vechi
nu zicem cu asta că vremea lor se mai poate întoarce. Nu”.

Pentru Eminescu legea supremă în politică, adică în ştiinţa şi arta conducerii societăţii
româneşti, era conservarea naţionalităţii şi întărirea statului naţional: “/ … / toate dispoziţiile
câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte înainte de toate din suprema
lege a conservării naţionalităţii şi a ţării / … /”.
 Fundamentale sunt ideile eminesciene pentru tineri: “Părerea mea individuală, în care nu
oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ( ştiinţa şi arta conducerii societăţii româneşti – n.n. )
ce se face azi în România / … / adevărata şi deplina înţelegere a instituţiilor noastre de azi ne
trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi
place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a
generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni / … /“.

Eminescu ţinea atât de mult la aceste idei încât spunea “/ … / sufletul meu ţine ca la el
însuşi“.

Românii au inoculat în sânge sentimentul şi cultul pentru Eminescu şi le evidenţiază mereu.

Ne aflăm în deceniul 2005-2014, intitulat de către UNESCO şi ONU, drept “Deceniul Educaţie
pentru Dezvoltarea Durabilă”

Mihai Eminescu a generalizat genial, Dumnezeiesc faptele Eroilor: “Crist a învins cu litera de
aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea,
cellalt apărătorul evangelului ei” / … / “Reprezintantele libertăţii, martirul omeniei lănţuite,
Crist, / … / Tot ce lumea a visat mai mare, tot ce abnegaţiunea a legiuit mai nobil, tot ce pune
pe om alături de om: Libertatea!”. ” / … /. ( Mihai Eminescu. Scrieri esenţiale. Vol. 5,
Corespondenţă. Ed. Fortuna 2003, pg. 544-547 ).

În anul 2007 am Celebrat 125 de ani de la dezvelirea Statuii lui Ştefan cel Mare, la 5 iunie
1883 şi tot 125 de ani de la lansarea poemei “DOINĂ”, de Mihai Eminescu, de către autor, în
aceeaşi zi, după amiază, tot în Iaşi. În poemul “Doină” Mihai Eminescu îl preamăreşte pe Marele
Domnitor Ştefan cel Mare “Atlet al Creştinismului“, atribuindu-i puteri Dumnezeieşti:

“Ştefane, Măria Ta,

……………………..

Doar s’a ‘ndura Dumnezeu

Ca să-ţi mântui neamul tău!”

Despre monumente, statui, şi prin aceasta Poetul este actual în articolul: “Monumente“, în
care motivează necesitatea ridicării de monumente, problemă atât de mult discutată, astăzi, la
noi: “De la o vreme încoace publicul românesc a început a încuraja prin subscrieri ridicarea de
monumente întru amintirea Voivozilor, care au asigurat existenţa sau au ridicat vaza ţărilor
noastre, şi a acelor cărturari care, la începutul veacului nostru, au dat începutul mişcării
intelectuale. Astfel, Mihai – Vodă cel Viteaz, care a realizat pentru câteva zile trecătoarea
coroană a Daciei / … /, acel bun ostaş / … / are astăzi statua sa la Iaşi;” ( M. Eminescu, Scrieri
Esenţiale. Publicistică, vol. 4, Ed. Fortuna – 2003, pag. 279-280 ).

De asemenea, Poetul Naţional arăta: “Oare n-am uitat cumva că iubirea de patrie nu e
iubirea brazdei, a tărânei, ci a trecutului?” ( Statul 1. Funcţiile şi Misiunea sa. M. Eminescu. Ed.
Saeculum I.O., Bucureşti, 1999. Antologie, prefaţă, note şi comentarii de Dimitrie Vatamaniuc,
“Geniul neamului românesc”, pg. 134 ). Despre semnificaţia trecutului românilor Mihai
Eminescu spunea: “Trecutul nostru nu e decât înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii, al
civilizaţiunii“. ( Mihai Eminescu. Scrieri esenţiale. Vol. 5, Corespondenţă. Ed. Fortuna 2003, pg.
547 ).

Eminescu a definit eroismul românilor prin următoarele: “În firea mea a mai rămas un
grăunte de optimism, desigur moştenit de la strămoşi, / … /, optimism însufleţit de paginile
măreţe scrise cu sângele său de nobil popor românesc, mă îndeamnă să urc calvarul vieţii mai
uşor” ( Mihai Eminescu. Scrieri esenţiale. Vol. 5, Corespondenţă. Ed. Fortuna 2003, pg. 568-
569 ) “/ … / Statul român o fiinţă de sine stătătoare, un produs al istoriei unui vechi şi vrednic
neam, o manifestare a geniului nostru popular” ( Mihai Eminescu. Scrieri esenţiale. Vol. 5,
Corespondenţă. Ed. Fortuna 2003, pg. 471-472 ). “/ … / Maiestatea poporului român, norodul,
cum zicea Matei Basarab” ( Mihai Eminescu. Scrieri esenţiale. Publicistică, Vol. 4, Ed. Fortuna
2003, pg. 504).

Poetul Naţional a avut cele mai înalte reflecţii: “De ce Hristos e aşa de mare? Pentru că prin
iubire el a făcut cearta între voinţe imposibilă. Când iubirea este, şi ea este numai când este
reciprocă, şi reciprocă absolut va să zică universală. Când iubirea e, cearta e cu neputinţă, şi de
e cu putinţă, ea nu e decât cauza unei iubiri preînnoite şi mai adânci încă de cum fuse-nainte“.

Despre limba română Eminescu defineşte: “/ … / Vrednica limbă a strămoşilor noştri“.

( Mihai Eminescu. Scrieri esenţiale. Vol. 5, Corespondenţă, Ed. Fortuna 2003, pg. 48 )

De aceea, Eminescu este voievodul limbii române, contemporanul nostru.

Eminescu a preţuit pe înaintaşii săi. El ştia că Herodot, părintele istoriei şi al geografiei

afirma în anul 514 î.Hr., despre strămoşii noştrii că sunt: “cei mai viteji şi mai drepţi dintre
Traci“, iar Eminescu arăta că pământul ţării este: “un pământ roditor şi înzestrat cu toate de la
natură“. Nicolae Iorga spunea: “Ţara noastră suntem noi toţi; noi toţi şi ceva mai mulţi: toată
datoria teribilă care vine de la cei care au întemeiat-o“.

Cu o operă excepţională, atotcuprinzătoare, totuşi, Eminescu se caracteriza: ” / … / Deşi nu

tocmai vorbăreţ de felul meu“. (Mihai Eminescu. Scrieri esenţiale. Vol. 5, Corespondenţă, Ed.
Fortuna 2003, pg. 31 ).

Suntem motivaţi să actualizăm această Celebrare, urmând ceea ce spunea Mihai Eminescu:
“/ … / Însă generaţiunea ce creşte ( generaţia tânără de azi – n.n. ) are şi ea datorii de împilnit,
precum le are fiecare generaţiune, ce se înţelege pe sine însăşi, şi e lesne de presupus că
membrii ei, îndată ce au cunoscut răul, au cugetat şi la remedii contra lui” / … / “O întrunire /
… / ar putea să constituie şi altceva decât numai o serbare pentru glorificarea trecutului nostru
şi că, cu o ocaziune atât de favorabilă în felul său, am putea să ne gândim mai serios asupra
problemelor ce viitorul ni le impune cu atâta necesitate. Viitorul e însă continuarea, în cazul cel
mai bun, rectificarea trecutului” / … / “Nu restabilirea trecutului; stabilirea unei stări de lucruri
oneste şi sobre, iată ţinta la care se mărgineşte oricine din noi“. (Mihai Eminescu. Scrieri
esenţiale. Vol. 5, Corespondenţă, Ed. Fortuna 2003 )
 Eminescu definea: “Vorba nu e decât o unealtă pentru a exprima o gândire, un signal pe
care-l dă unul pentru a trezi în capul celuilalt, identic, aceeaşi idee şi când suntem asprii, nu
vorbele, ci adevărul ce voim a-l spune e aspru“. (Statul 1. Funcţiile şi Misiunea sa. Mihai
Eminescu. Ed. Saeculum I.O., Bucureşti 1999, pg. 170 ).

De asemenea, Eminescu mai definea: “Educaţiunea e cultura caracterului, cultura e

educaţiunea minţii. Educaţiunea are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa mintea“.
(Mihai Eminescu, Statul, I. Funcţiile şi misiunea sa, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti 1999 ).

Dezvoltarea culturii depinde de dezvoltarea economică. Ne bazăm pe ideile lui Eminescu:

“Calităţile morale ale unui popor atârnă – abstrăgând de climă şi de rasă – de la starea sa
economică. Blândeţea caracteristică a poporului românesc dovedeşte că el în trecut a trăit
economiceşte mulţămit, c-au avut ce-i trebuia. Deci condiţia civilizaţiei Statului este civilizaţia
economică. A introduce formele unei civilizaţii străine fără ca să existe corelativul ei economic e
curat muncă zădarnică“. (Mihai Eminescu, Statul, I. Funcţiile şi Misiunea sa, Ed. Saeculum I.O.,
Bucureşti, 1999, pg. 40 ).

Analizând societatea din vremea sa, despre constatările, cauzele, soluţiile pentru efecte
maxime, Eminescu arăta: “Materia vieţii de stat e munca, scopul muncii trai, averea, deci
acestea sunt esenţiale. De aceea se şi vede care e răul cel mai mare: sărăcia. Sărăcia e izvorul a
aproape tuturor relelor din lume; boala, darul beţiei, furtişagul, zavistuirea bunurilor altora,
traiul rău în familie, lipsa de credinţă, răutatea, aproape toate sunt câştigate sau prin sărăcie
proprie sau, atavistic, prin sărăcia strămoşilor“. ( Mihai Eminescu, Statul, I. Funcţiile şi Misiunea
sa, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1999, articolul “Frază şi adevăr”, pg. 39 ).

Eminescu ne îndeamnă permanent: “Ceea ce simţim cu toţii sunt relele reale care bântuie
ţara / … / şi pentru a căror îndurare nu se cere dialectică şi oratorie, ci muncă, echitate,
adevăr“. ( Mihai Eminescu. Scrieri esenţiale. Publicistică. Vol. 4, Ed. Fortuna 2003, pg. 566 ).

/ … / “Reţeta în contra sărăciei: fiecare să mişte numai din mâini, fără să producă obiecte de
utilitate şi nu va mai exista sărăcie / … / Un singur remediu există în adevăr în contra acestor
rele, dar trebuie aplicat cu toată rigoarea, cu tot exclusivismul: munca, acest corelat mecanic al
adevărului; adevărul, acest corelat intelectual al muncii. Dar muncă, nu nimicuri, nu mânare de
muşte la apă; şi adevăr, nu fraze lustruite şi negustorie de vorbe“. ( Mihai Eminescu. Scrieri
esenţiale. Publicistică. Vol. 4, Ed. Fortuna 2003, pg. 511 ) Acest remediu, aplicat cu toată
rigoarea, se recomandă imperios şi pentru însănătoşirea societăţii româneşti din zilele noastre.
“Cu vorbe însă nu s-a făcut de când lumea nimic, decât negustorie de vorbe, nefolositoare
nimănui, ci numai celui ce le debitează“. ( Mihai Eminescu. Scrieri esenţiale. Publicistică. Vol. 4,
Ed. Fortuna 2003, pg. 538 ).

“Singura cale a avuţiei e munca, singura a înălţării sociale, meritul. / … / Corupţia şi

malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică / … /. Cei care nu pot să te ajungă, ai dori
să te admire?“. ( Mihai Eminescu. Scrieri esenţiale. Publicistică. Vol. 4, Ed. Fortuna 2003, pg. 567
) Prin acestea subliniem actualitatea lui Eminescu.
 Pentru a actualiza ideea eradicării sărăciei din zilele noastre, menţionăm că, în anul 1995
Adunarea Generală a ONU a proclamat perioada 1997-2006 ca primul Deceniu al Naţiunilor
Unite pentru Eradicarea Sărăciei, având ca temă: “Eradicarea Sărăciei un imperativ etic, social,
politic şi economic al umanităţii“, aceasta după ce la 22 Decembrie 1992, prin Rezoluţia 47/196,
Adunarea Generală a ONU a decis ca la 17 Octombei să se sărbătorească “Ziua Internaţională
pentru Eradicarea Sărăciei“.

De asemenea, Eminescu ne învaţă: “A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate / … / ci o

datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ,
care este moştenirea exclusivă şi istorică a neamului românesc“. ( Mihai Eminescu, Statul, I.
Funcţiile şi Misiunea sa, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1999, pag. 136 )

Prin excelenţă, Eminescu dă viaţă spuselor, mereu actuale, ale lui Platon “Un lucru ca să fie
bine judecat, trebuie judecat de cei pricepuţi, iar nu de cei mulţi“.

Eminescu spunea: “A nu munci şi a nu avea – just. A nu munci şi a nu avea – superb! / A

munci ca mine şi a nu avea – deplorabil! / A munci şi a avea – just“. ( Mihai Eminescu. Scrieri
esenţiale. Vol. 5, Corespondenţă, Ed. Fortuna 2003, pg. 539 ). Şi prin acestea Eminescu este
actual azi.

Acestea se pot îndeplini azi, prin traducerea în viaţă a prevederilor din Constituţia
României, privind Nivelul de trai, art. 47 (I) “Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare
economică şi de protecţie socială, de natură să asgure cetăţenilor un nivel de trai decent”.

Conceptul de POET s-a asociat mult prea strâns şi nedrept de restrictiv, de numele celui care
a strălucit fără egal în toate genurile literare, dar şi în multe alte domenii, poate, în toate
domeniile. Astfel, Eminescu a strălucit în egală măsură, în literatură, ştiinţă, cultură, filosofie,
istorie, conducerea administraţiei publice, politică, ştiinţele economice, domeniu social ş.a.
Aşadar, Mihai Eminescu aparţine literaturii, poeţilor, scriitorilor, dar nu numai, ci tuturor
românilor, tuturor domeniilor de activitate, tuturor profesiilor, tuturor oamenilor din diversele
sisteme ale societăţii româneşti, ale societăţii omeneşti.

…………………………………………………………………………………………………………………….

Materialul integral îl puteţi obţine contactându-l pe Col. (r) ing., ec. Nicolae Grosu,
Preşedinte al Fundaţiei Protecţiei Sociale Generale din România – Filiala Cluj, Preşedinte al
Asociaţiei Judeţene Cluj a Cetăţenilor Români, Refugiaţi – Strămutaţi, Expulzaţi şi Deportaţi din
Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi Cadrilater în perioada 1940 – 1945, coautor al
Federaţiei Naţionale a Românilor Persecutaţi Etnic “Pro Memoria 1940-1945″, împreună cu un
reprezentant al refugiaţilor datorită Dictatului de la Viena.