ASIGURARI SI REASIGURARI I

CUPRINS

Capitolul 1. TIPOLOGIA RISCURILOR ŞI FORME DE PROTECŢIE..............

1.1 Tipologia riscurilor.............................................................................
1.2 Forme de protecţie împotriva riscurilor..............................................

Capitolul 2. DEFINIREA ŞI CLASIFICAREA ASIGURĂRILOR.........................

Capitolul 3. ELEMENTELE ASIGURĂRILOR ŞI CARACTERISTICILE CONTRACTULUI DE

ASIGURARE……................................
3.1 Elementele asigurărilor …..............................................................
3.2 Caracteristicile contractului de asigurare........................................

Capitolul 4. ASIGURĂRI DE VIAŢĂ........................................................................

4.1Consideraţii generale.............................................................................
4.2 Forme ale asigurărilor de viaţă............................................................
4.3 Condiţii contractuale şi clauze suplimentare.......................................

Capitolul 5. ASIGURĂRILE DE ACCIDENTE.........................................................

Capitolul 6. ASIGURĂRILE DE SĂNĂTATE..........................................................

6.1 Consideraţii generale.........................................................................
6.2 Categorii de asigurări private de sănătate.........................................

Capitolul 7. ASIGURAREA DE PROPRIETĂŢI ŞI BUNURI..................................

7.1 Tipuri de bunuri................................................................................
7.2 Elemente specifice contractului de asigurări de bunuri.....................
7.3 Tipuri de asigurări.............................................................................
1. Asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora împotriva
incendiilor şi a altor calamităţi......................
2. Asigurarea maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor împotriva avariilor
accidentale......................................................................
3. Asigurarea lucrărilor de construcţii – montaj şi a răspunderii
constructorului.............................................................................
4. Asigurarea bunurilor şi valorilor împotriva furtului prin efracţie sau acte de
tâlhărie.......................................................................
5. Asigurarea geamurilor, oglinzilor şi altor bunuri casabile..........
6. Asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice............
7. Asigurarea animalelor.................................................................
Asigurarea culturilor agricole......................................................
Capitolul 1

TIPOLOGIA RISCURILOR ŞI FORME DE PROTECŢIE

Tipologia riscurilor

Riscul este definit în general ca un pericol potenţial sau ca o pierdere posibilă. Natura acestor pericole sau
pierderi se referă la:
- viaţa sau integritatea corporală a oamenilor;
- pierderi materiale ale persoanelor fizice sau juridice;
- pierderi financiare ale persoanelor fizice sau juridice.
Evenimentele sau cauzele ce pot determina apariţia acestor efecte nedorite pot fi grupate în două categorii:
a) evenimente independente de voinţa oamenilor sau de activitatea acestora. Le numim evenimente obiective şi
ne referim la catastrofele naturale;
b) evenimente legate de comportamentul oamenilor, individual, colectiv sau la nivel social-economic. Sunt
factori restrictivi ce pot fi localizaţi în două grupe: catastrofe tehnice şi riscuri financiare.
Diversitatea şi multitudinea acestor evenimente generează în permanenţă pentru viaţa oamenilor sau
tranzacţiile economice în care sunt implicaţi aceştia, adesea într-o proporţie substanţială, atât riscuri cât şi incertitudini.
Menţionăm distinct cele două noţiuni, cea de risc şi cea de incertitudine, deoarece din punct de vedere
probabilistic ele se diferenţiază şi această distincţie devine importantă şi în unele sectoare ale economiei, inclusiv în sfera
serviciilor de asigurare.
Riscul se referă la situaţiile în care probabilităţile apariţiei diferitelor evenimente pot fi calculate pe baza unei
date statistice anterioare. Se creează astfel posibilitatea unui calcul raţional privind selectarea unei alternative.
Din contră în cazul incertitudinii nu se poate determina cât de cât riguros probabilitatea obţinerii diferitelor
rezultate posibile. Lipsa sau insuficienţa datelor privind frecvenţa şi intensitatea evenimentelor din perioada precedentă
face imposibil calculul probabilităţilor obiective ale acestora şi alegerea raţională între alternative. Probabilităţile obiective
pot fi înlocuite cu probabilităţi subiective ce pot diminua într-o anumită măsură gradul de incertitudine, acoperind din
distanţa ce separă incertitudinea de risc. Anumite tehnici de extragere de probabilităţi subiective din mediul economic sau
al altor tipuri de activităţi favorizează acest demers. Din fericire incertitudinea nu apare în mod tipic în domeniile legate de
asigurări. Ea caracterizează unele riscuri speciale pe care asiguratorii le preiau ocazional şi pe baza unei analize
distincte. Acceptarea incertitudinii nu trebuie văzută doar în potenţialul de a genera în mod aleatoriu pierderi. O anumită
incertitudine este prezentă în multe situaţii şi acceptarea lor poate constitui chiar o sursă de profit, inclusiv în cazul unor
produse noi din sfera asigurărilor.
În sfera asigurărilor sunt prezente riscuri diversificate aferente atât persoanelor fizice cât şi celor juridice.
Persoanele fizice sunt afectate de riscuri specifice evenimentelor de viaţă (deces, boală, invaliditate) sau de
riscuri de natură financiară, ambele categorii având ca factori determinanţi catastrofe naturale, accidente tehnice,
acţiunea altor persoane.
La nivelul persoanelor juridice pot fi analizate de asemenea mai multe categorii de riscuri.
O primă delimitare se poate realiza între riscurile speculative şi riscurile pure, pe baza următoarelor
caracteristici:
a) Riscurile speculative sunt determinate de activitatea pe care un agent economic o desfăşoară, ele fiind
acceptate sau nu în funcţie de gradul de aversiune pe care îl are decidentul faţă de risc. Riscurile pure nu sunt acceptate
pentru că apariţia lor face ca agentul economic să suporte o pierdere şi niciodată aceste riscuri nu reprezintă o sursă de
câştig.
b) Riscurile speculative sunt delimitate de sfera de activitate, agentul economic putând să decidă angajarea
activităţii sale în limitele unui buget corespunzător (pentru publicitate, cercetare, etc.). Riscurile pure nu sunt şi nu pot fi
delimitate pentru că agentul economic nu poate să evalueze şi să decidă, înainte de apariţia unui fenomen, care sunt
pagubele care se pot produce şi mărimea lor, existând posibilitatea ca fondurile constituite de agentul economic pentru
acoperirea pagubelor să fie mai mici decât nivelul acestora.
c) Riscurile speculative se realizează în timp şi sunt datorate activităţii agentului economic, deci
preîntâmpinarea şi restricţionarea stărilor de risc se poate realiza după o anumită perioadă, fapt care dă posibilitatea
stabilirii unor concluzii privind mărimea şi intensitatea riscurilor prezente şi viitoare. Riscurile pure nu se realizează în
timp, sunt imprevizibile, apar fără manifestarea unor semnale precedente, nu sunt total dependente de activitatea
desfăşurată.
d) Riscurile speculative sunt controlabile, agenţii economici putând să-şi dea seama de fenomenele care pot
apare în activitatea desfăşurată, luând în consecinţă măsurile care se impun şi considerate raţionale de către aceştia.
Riscurile pure sunt greu de controlat, iar posibilităţile de intervenţie sunt reduse.
 Riscurile speculative sunt dependente de apariţia sau existenţa unor factori:
- decizia puterii publice (fiscalitatea, drepturile şi obligaţiile sociale comerciale);
- tehnici de producţie (brevete, informaţii);
- factori financiari (buget, contabilitate, investiţii);
- factori umani (vârstă, sex, nivel de pregătire);
- factori organizatorici şi de structură (organizare, fuziune, absorbţie).
Aceşti factori sunt controlabili, iar riscurile pot fi diminuate sau limitate prin aplicarea unor tehnici specifice de
gestiuni şi marketing.
Riscurile pure sunt consecinţa unor evenimente accidentale sau fortuite. La prima vedere s-ar părea că provin
ca urmare a întâmplării, prin acţiunea unor forţe exterioare, necontrolate, care produc evenimente de forţă majoră
(uragane,inundaţii) sau au ca suport comportamentul psihologic al omului în sistemul economic şi social existent (război,
atentate, vandalism). De fapt ele au o anumită probabilitate de apariţie. Dificultatea constă în stabilirea timpului de apariţie
şi a intensităţii fenomenelor, de a găsi mijloacele de intervenţie şi protecţie şi de a le aplica.
Concluzia generală care se deduce este faptul că în timp ce riscurile speculative provin din voinţa agenţilor
economici şi sunt rezultatul activităţii pe care o desfăşoară, riscurile pure sunt determinate de factori externi şi nu depind
de voinţa acestora. În prezent riscurile pure sunt frecvent conectate la riscul decizional, iar realizarea sau creşterea
probabilităţii de apariţie poate avea la bază o decizie strategică eronată a agenţilor economici. Deci creşterea
vulnerabilităţii este rezultatul interdependenţei dintre riscurile pure şi riscurile speculative.
Riscul speculativ la origine apare într-o anumită perioadă de funcţionare a societăţii comerciale şi este
determinat de strategia agenţilor economici. El poate fi generat şi de relaţiile conjuncturale externe (concurenţă, sabotaj,
dispariţia unui client important, oprirea activităţii principalului furnizor, confiscarea de active ca urmare a unei decizii
publice, modificarea unor regulamente, etc.).
Riscul pur este consecinţa unor factori externi cum ar fi:
- naturali – variaţia anormală de temperatură, climă, uragane, cutremure, etc.;
- tehnico-economici – privesc patrimoniul întreprinderilor şi pot afecta direct, fizic, bunurile altor întreprinderi;
- psiho-sociali – acte de vandalism, sabotaje.
Anumite riscuri, ca urmare a caracteristicilor şi intensităţii de acţiune a fenomenelor, produc consecinţe diferite
putând afecta: persoanele, securitatea financiară a firmei şi care generează dificultăţi în derularea corespunzătoare a
activităţii agenţilor economici.
Riscurile care afectează persoanele sunt legate de condiţiile de muncă şi/sau de rezultatele activităţii pe care le
oferă sau impune agentul economic. Ele se referă la accidentele de muncă care atrag responsabilitatea administraţiei.
Aceste riscuri pot avea ca sursă şi accidente cauzate de salariaţii însăşi sau de terţe persoane sau de acţiunea factorilor
naturali.
Riscurile care afectează securitatea financiară a agenţilor economici, constatate de decidenţi, direct şi în timp,
au la bază riscurile speculative şi riscurile pure existente sau probabile. Pierderile financiare, ca rezultat al diminuării
lichidităţii şi creşterii obligaţiilor neonorate, afectează buna funcţionare a activităţii agenţilor economici. Sursa de realizare
este apariţia evenimentelor care pot determina pagube materiale (degradarea maşinilor, utilajelor, explozii), urmare a
posibilităţilor financiare reduse de efectuare a reviziilor, reparaţiilor.

O altă clasificare a riscurilor presupune delimitarea lor în funcţie de implicaţii şi natură:

1. Riscurile fundamentale – sunt acele riscuri care, prin efectele producerii lor, afectează o mare parte a
societăţii sau a lumii şi nu numai anumite persoane. Astfel, un risc fundamental presupune elementul de catastrofă. Atunci
când riscurile fundamentale au un potenţial de dezastru foarte mare, ele apar ca fiind neasigurabile din punct de vedere al
asiguratorilor. Dat fiind extinderea foarte mare a efectelor în spaţiu şi, de cele mai multe ori în timp, se consideră că ele
sunt probleme ale societăţii întregi care trebuie rezolvate la nivelul guvernelor sau chiar la nivel internaţional. Este esenţial
de menţionat că asiguratorii sunt constituiţi pentru a obţine profituri pe termen lung şi de aceea nu pot fi obligaţi să
accepte preluarea unor riscuri care, din punct de vedere strict al afacerilor, nu pot să genereze câştiguri.
2. Riscurile particulare – sunt riscurile ale căror consecinţe sunt relativ limitate sub aspectul întinderii efectelor.
Cele mai multe riscuri asigurabile sunt riscuri particulare, rezultând o pierdere pentru un număr relativ mic de persoane.

Din punct de vedere al teoriei managementului riscului, riscurile sunt de două tipuri:
1. Riscuri statice – considerate drept riscuri asigurabile deoarece producerea lor generează numai pierdere sau
menţinerea status-ului.
2. Riscuri dinamice – identificate cu riscurile comerciale tipice care pot genera profituri sau pierderi, fiind deci
neasigurabile.

Din punct de vedere al impactului asupra asigurabilităţii, riscurile pot fi:

1. Riscuri asigurabile – acelea pe care asiguratorii le preiau şi pentru care oferă protecţie asiguraţilor.
Ele se subdivid în:
riscuri generale – care sunt incluse de regulă în aşa-numitele condiţii generale de asigurare: incendiu, explozie,
coliziune, cutremur de pământ, erupţie vulcanică, sacrificiul în avaria comună, etc.
riscuri speciale – care se pot produce ca urmare a acţiunii oamenilor (război, greve, revoluţie, insurecţie, stare
de război declarat sau nedeclarat, etc.) sau cele care ţin de natura mărfii (ruginire, coclire, spargere, alterare, mucegăire,
etc.). Aceste riscuri se asigură separat, la solicitarea expresă a asiguraţilor, contra unei prime de asigurare suplimentară,
de regulă, individual, pentru fiecare risc. Ele nu sunt incluse în condiţiile generale menţionate mai sus.
2. Riscuri neasigurabile (excluse) – sunt acele riscuri pe care asiguratorii nu le acceptă. Aici se includ acele
evenimente a căror producere este certă sau se apropie de certitudine, sau cele care sunt cauzate de către asigurat,
cunoscute de către acesta şi ascunse asiguratorului.
Riscurile sunt grupate şi sunt oferite de cele mai multe ori în “pachet” sub forma “condiţiilor de asigurare” care
poartă diferite denumiri, în funcţie de natura bunurilor asigurate şi de riscurile incluse în asigurare. Fiecare societate de
asigurări are libertatea de a-şi grupa riscurile după cum consideră că este optim pentru asiguraţi şi pentru ea însăşi.
Totodată, includerea unui anumit risc într-una din categoriile menţionate nu are neapărat un caracter permanent. În
funcţie de criteriile de asigurabilitate, de dimensiunea posibilă a daunei şi de politica de subscriere a asiguratorului, este
posibilă trecerea acestuia dintr-o categorie în alta.

Selecţia riscurilor
Legat de diversitatea tipologică a riscurilor apare ca necesitate principiul selecţiei categoriilor de riscuri
acceptabile pentru o societate de asigurări. La baza criteriilor de selecţie a riscurilor se află cumularea de evenimente
independente.
În general, cu cât este mai mare numărul de evenimente independente care sunt puse în comun, cu atât este
mai puţin probabil să apară rezultate extreme. Această cerinţă a independenţei explică de ce poliţele de asigurare
normale exclud războaiele şi alte situaţii în care anumite cauze comune acţionează asupra tuturor unităţilor asigurate, O
cauză comună care afectează în mod serios toate unităţile asigurate în acelaşi mod este mai puternică decât principiul pe
care se bazează asigurarea. De aceea o societate de asigurări obişnuită se ocupă cu evenimente repetate în care
probabilitatea fiecărui subiect asigurat de a deveni un pretendent la despăgubire este independentă de probabilitatea
oricărui alt subiect de a deveni, de asemenea, pretendent la despăgubire.
Legat de selecţia riscurilor, companiile de asigurări trebuie să ia în considerare şi unele efecte induse de
comportamentul uman şi care pot definite drept hazard moral şi selecţie adversă.
Hazardul moral este reprezentat de acea schimbare de comportament a persoanelor asigurate care îi face să
se preocupe mai puţin de prevenirea riscurilor împotriva cărora s-au asigurat. Rezultatul este perceptibil în statistica
riscurilor ce depind de activitatea oamenilor sau a celor independente de aceasta, dar ale căror efecte sunt amplificate de
neglijenţa premergătoare a asiguraţilor. În primul caz se constată că evenimentul împotriva căruia ne-am asigurat capătă
o probabilitate mai mare de a se produce comparativ cu situaţia în care nu ne-am fi asigurat (de exemplu incendiul, furtul
bunurilor din casă, furtul autoturismului, etc.). În cel de-al doilea caz rata daunei creşte nu datorită probabilităţii crescute
de producere a evenimentului (dacă vorbim de calamităţi naturale), ci ca rezultat al unui grad de distrugere mai mare
favorizat de neglijenţa celor asiguraţi (spre exemplu ignorarea unor principii de construcţie mizând pe faptul că vei asigura
ulterior acea construcţie împotriva trăsnetului, furtunii, cutremurului etc.).
Selecţia adversă se referă la tendinţele oamenilor care sunt expuşi riscului mai mult decât media populaţiei de
a decide să se asigure într-o proporţie mai mare decât cei mai puţin expuşi riscului. Calculul primei de asigurare funcţie
de riscul mediu al populaţiei îi avantajează pe cei din grupa de risc mai mare şi îi dezavantajează pe cei din grupa de risc
mai mic cărora le este oferită o asigurare prea scumpă. Cei din urmă renunţă în bună măsură la asigurare ceea ce face
ca primele de asigurare antecalculate să devină subdimensionate.
Companiile de asigurări încearcă să surmonteze aceste dificultăţi prin definirea unui număr corespunzător de
grupe distincte prin expunerea la risc şi calculul unor prime de asigurare diferenţiate. Gestionarea mai multor grupe de
risc creşte costurile operaţionale ale asiguratorilor, ceea ce diminuează efectul pozitiv al reducerii dispersiei din interiorul
fiecărei grupe. Obiectivul societăţilor de asigurare va fi, ca rezultat al acţiunii selecţiei adverse, de a găsi un echilibru între
cele două tendinţe. O soluţie practică este şi atragerea în asigurare a unor grupuri mai numeroase în detrimentul
eforturilor de mobilizare a clienţilor marginali sau grupurilor mai mici dar cu riscuri specifice ridicate.
Revenind la analiza riscurilor să menţionăm că se analizează de multe ori comparativ catastrofele naturale şi
catastrofele tehnice. Statistica internaţională oferă date cuprinzând numărul şi efectele, în pierderi de vieţi omeneşti şi
daune totale sau daune asigurate, ale celor mai mari catastrofe. Pe termen scurt ele diferă de la o regiune la alta şi de la
un an la altul.
Pe termen mai lung se pot desprinde următoarele concluzii:
a) Sub raport numeric catastrofele tehnice sunt mai numeroase decât cele naturale.
b) Catastrofele naturale produc mai multe victime comparativ cu cele tehnice.
c) Volumul de daune asigurate ce cade în sarcina catastrofelor naturale îl depăşeşte pe cel al daunelor
determinate de catastrofele tehnice. Acest raport devine statistic evident din ultimul deceniu al secolului precedent (până
atunci, respectiv în anii ’70 şi ’80, se poate remarca un aproximativ echilibru între efectele despăgubite ale celor două
tipuri de catastrofe).

Forme de protecţie împotriva riscurilor

Acţiunile persoanelor fizice sau juridice în direcţia diminuării sau acoperirii riscurilor se pot încadra în
următoarele categorii:
1. Evitarea sau prevenirea riscului, ceea ce echivalează cu luarea acelor măsuri care să facă imposibilă
producerea unui anumit risc.
2. Limitarea pagubelor produse de evenimente prin măsurile luate de persoanele interesate, după producerea
evenimentelor, pentru reducerea pe cât posibil a efectelor distructive ale acestora.
3. Crearea de rezerve în vederea acoperirii, din resurse proprii, a eventualelor pagube.
4. Trecerea riscului asupra altor persoane ce doresc să-l preia. Există tendinţa, într-un fel naturală şi explicabilă,
de a utiliza această modalitate consecutiv celor precedente, respectiv când acestea nu pot fi implementate datorită unor
factori precum natura şi mărimea riscului, capacitatea economică a persoanei fizice sau juridice interesate sau costul
prohibitiv al soluţiilor respective.
Pentru susţinerea acţiunilor întreprinse de persoanele fizice sau juridice în scopul prevenirii riscurilor, diminuării
sau acoperirii efectelor distructive ale evenimentelor se pot constitui următoarele tipuri de fonduri:
a) fonduri de rezervă individuale;
b) fonduri de rezervă centralizate;
 c) fonduri de asigurare propriu-zise.
Fondurile de rezervă individuale se constituie la nivelul persoanelor fizice sau juridice, fiind denumite şi fonduri
de autoprotecţie sau de autoasigurare. Avantajul acestor fonduri este disponibilitatea lor imediată. Timpul de reacţie
înseamnă de multe ori reducerea efectelor materiale sau financiare ale producerii evenimentelor nedorite.
Acest avantaj este însă contrabalansat de perioada îndelungată de constituire a unui nivel adecvat, suficient de
mare, al unor astfel de rezerve băneşti, dar şi de costurile de constituire şi menţinere a acestor fonduri, costuri ce sunt
superioare celor aferente unei asigurări propriu-zise. Aceste costuri cresc datorită:
- necesităţii de a asigura o lichiditate sporită a fondului, ceea ce presupune o pierdere de randament comparativ
cu plasamentele pe termen mai lung;
- impozitului pe partea de profit din care se constituie fondul de rezervă (spre deosebire de primele de asigurare
aferente asigurărilor propriu-zise care, fiind ale costurilor de producţie, nu sunt impozabile).
Fondurile de rezervă (şi/sau de asigurare) centralizate se constituie în bugetul de stat sau în bugetele locale din
contribuţii mult mai mici din partea agenţilor economici comparativ cu efortul acestora în cazul constituirii propriilor fonduri
de autoasigurare. Este o modalitate specifică sectorului economic de stat. Prin efortul financiar mic pe care îl presupune,
această cale subminează preocuparea conducerii societăţilor comerciale pentru buna gestionare a bunurilor şi prevenirea
pe această cale a pagubelor.
Fondurile de asigurare propriu-zise constituie cea mai importantă formă de asigurare din cele trei şi singura de
altfel care întruneşte caracteristicile asigurării. Aceste fonduri se constituie prin intermediul unor organizaţii specializate ce
îmbracă forma societăţilor comerciale de asigurare sau a organizaţiilor mutuale de asigurare. Specific aici este
constituirea descentralizată a fondurilor prin colectarea primelor de asigurare sau cotizaţiilor de la cei interesaţi a se
asigura şi utilizarea centralizată a acestor resurse, de către organizaţiile respective, în folosul celor afectaţi de anumite
evenimente.
Se caracterizează această modalitate de asigurare prin următoarele:
- constituirea fondului de asigurare este condiţionată de existenţa unei comunităţi de risc formate din
persoanele fizice şi juridice ameninţate de existenţa unor riscuri comune şi care acceptă participarea cu prime de
asigurare;
- mărimea acestor prime sau cotizaţii trebuie să fie considerabil mai redusă faţă de mărimea pagubei posibile
astfel încât această modalitate să fie mai atractivă şi mai eficientă comparativ cu modalităţile alternative;
- constituirea fondului îmbracă în mod necesar forma bănească deoarece numai în acest mod se pot satisface
operativ reconstituirea unor bunuri sau satisfacerea altor necesităţi a căror structură materială nu poate fi cunoscută
dinainte;
- utilizarea fondului de asigurare se face pe principiul mutualităţii, în sensul că daunele financiare ale
asiguraţilor sunt distribuite între toţi asiguraţii. Compensarea celor care suferă pagube se realizează din fondurile create
prin contribuţia tuturor deţinătorilor de poliţe.
Capitolul 2

DEFINIREA ŞI CLASIFICAREA ASIGURĂRILOR

Asigurarea poate fi definită ca fiind operaţiunea prin care un asigurator, organizând pe principiul mutualităţii un
număr mare de asiguraţi, expuşi la anumite riscuri, îi indemnizează pe aceia dintre ei care suferă pierderi la producerea
acestor riscuri din fondul comun constituit din primele de asigurare sau cotizaţiile încasate.
Această definiţie pune în evidenţă caracteristica esenţială a asigurării, aceea de a fi o operaţiune complexă,
antialeatorie de luptă colectivă împotriva hazardului. Cu cât numărul de participanţi este mai mare, cu atât şi eficienţa
acestei lupte este mai mare. Definită astfel, asigurarea capătă percepţia de utilitate publică sau de grup, ceea ce este mai
aproape de realitate decât imaginea de joc al hazardului între două părţi contractante, pe care o inspiră definiţia
contractului de asigurare din legislaţiile diverselor ţări.
În legea nr. 136 din 1995 privind asigurările şi reasigurările în România modificată prin legea 172 din 2004,
asigurarea se defineşte astfel:
“Prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la
producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit despăgubirea ori suma
asigurată, denumită în continuare indemnizaţie, rezultată din contractul de asigurare încheiat în condiţiile prezentei legi, în
limitele şi la termenele convenite”.
Definiţia reflectă natura obligaţiilor bilaterale esenţiale între cele două părţi contractante, dar nu ne sugerează în
nici un fel că numai un număr mare de astfel de contracte poate să genereze un fond de asigurare suficient de mare, prin
contribuţii individuale suficient de mici astfel încât să se asigure atractivitatea şi eficienţa acestui joc colectiv de ajutor
mutual.
Cei care participă la acest joc complex sunt, generic vorbind, asiguraţii şi asigurătorii.
Asiguraţii sunt persoanele fizice sau juridice care doresc să se asigure, în beneficiul lor sau al altor persoane.
Aceştia generează cererea de asigurare ca funcţie a unor factori de natură economică şi socială.
Asigurătorii generează, sub forma modalităţilor şi instrumentelor de asigurare concepute, oferta de asigurare.
Ea se particularizează diferenţiat la nivelul celor două categorii distincte de asigurători:
- societăţi comerciale de asigurare;
- asociaţii mutuale de asigurare.
Societăţile comerciale de asigurări îşi desfăşoară activitatea pe principiul obţinerii de profit. Toate aspectele ce
ţin de organizare şi funcţionare sunt strict reglementate de lege şi monitorizate de o autoritate a pieţei de asigurări
deoarece se cer protejate interesele unui număr considerabil de asiguraţi.
Asociaţiile mutuale îşi desfăşoară activitatea în scopul într-ajutorării reciproce a membrilor fondatori, fără a
urmări şi obţinerea de profit. Numărul participanţilor este mai restrâns şi categoriile de riscuri mai puţin diversificate.
Fiecare membru al asociaţiei are o dublă calitate: şi de asigurat şi de asigurător. Fiecare participă cu contribuţia care i-a
fost stabilită, la formarea fondului comun de asigurare. Din acest fond se dezdăunează cei care înregistrează pierderi
materiale sau financiare din categoria celor prevăzute în statutele acestor asociaţii. La sfârşitul anului se procedează la
regularizarea contribuţiilor funcţie de mărimea efectivă a despăgubirilor.
O categorie aparte de asociaţii mutuale o constituie tontinele1. Tontinele sunt asociaţii constituite pentru o
perioadă determinată de timp (de exemplu 15 ani) în decursul căreia membrii ei subscriu la fondul comun o cotizaţie
anuală ce variază funcţie de vârstă pentru a capitaliza acest fond şi a-l distribui ulterior supravieţuitorilor sau beneficiarilor
desemnaţi.
O menţiune distinctă trebuie făcută referitor la corporaţia Lloyd’s din Anglia deoarece prin forma de organizare
reprezintă mai mult decât o simplă societate comercială de asigurări. Ea cuprinde o corporaţie profesională, o comunitate
de subscriitori de asigurări şi o piaţă de asigurări (inclusiv un centru mondial de informaţii maritime).
Organizaţia Lloyd’s a fost creată spre sfârşitul secolului al XVII-lea de armatori şi oameni de afaceri care
frecventau cafeneaua lui Edward Lloyd din Londra în scopul de a se informa asupra navelor, mărfurilor transportate şi
tranzacţiilor comerciale perfectate. Ea a fost recunoscută ca o instituţie de interes general pentru comerţul maritim printr-
un act al Parlamentului britanic din 1871. Activitatea ei se îndreptase între timp preponderent spre zona asigurărilor
maritime, dar nu numai.
Lloyd’s nu este o societate propriu-zisă de asigurări deoarece ea nu efectuează asigurări în nume propriu şi nici
nu îşi asumă răspunderi pentru asigurările încheiate de membrii săi. De fapt nici membrii săi, denumiţi subscriitori, nu are
contracte directe cu asiguraţii. Asigurarea nu se poate face decât prin intermediul unei companii de curtieri Lloyd (Lloyd’s
Brokerage Company). Curtierul (brokerul) Lloyd reprezintă interesele asiguratului şi prezintă cererea lui de asigurare în
primul rând subscriitorilor Lloyd. La fiecare poliţă pot să subscrie chiar şi zeci de subscriitori. Ei preiau riscurile pe cont
propriu, cu răspundere personală nelimitată.
Compania Lloyd’s nu are însă rolul pasiv de a pune la dispoziţia subscriitorilor birourile necesare încheierii
asigurărilor, ci întocmeşte şi controlează respectarea condiţiilor şi procedurilor de perfectare a contractelor şi celor legate
1
Denumirea provine de la numele bancherului italian Lorenzo Tonti care a inventat sistemul în secolul al
XVII-lea şi după ce l-a experimentat în Italia, l-a promovat în Franţa.
de solvabilitatea membrilor subscriitori. Cei din urmă sunt obligaţi să depună la Lloyd o garanţie în valoare de 15% din
suma asigurărilor pe care le acoperă personal. Ei varsă primele de asigurare colectate la fondul central de prime din care
se plătesc despăgubirile, cheltuielile de administraţie şi beneficiile. Subscriitorii contribuie şi la fondul central de rezervă
destinat acoperirii eventualelor pierderi ale vreunui membru. Numărul de subscriitori depăşeşte cifra de 10.000 şi sunt
grupaţi în sindicate, pe ramuri de asigurare (maritimă, auto, aviaţie, etc.).

Clasificarea asigurărilor se poate face după mai multe criterii, astfel:

A. După domeniul la care se referă:
1. Asigurări de viaţă;
2. Asigurări generale (non-viaţă).
B. După forma juridică de realizare a asigurării:
1. Asigurări obligatorii (prin efectul legii);
2. Asigurări facultative (contractuale).
C. După zona geografică de cuprindere:
1. Asigurări interne;
2. Asigurări externe.
D. După localizarea raporturilor juridice:
1. Asigurări directe;
2. Asigurări indirecte.

A. Clasificarea asigurărilor după domeniul acoperit presupune două categorii mari de asigurări – de viaţă şi
generale – care conţin la rândul lor mai multe clase de asigurări. Legislaţia românească s-a adaptat recent celei europene
şi prin definirea aceloraşi tipuri şi clase de asigurări, după cum urmează (din anexa 1 la Legea 403/2004):
A1. Asigurări de viaţă
Tipuri de asigurări care au o bază contractuală:
a) asigurări de viaţă care includ: asigurarea la termen de supravieţuire, asigurarea de deces, asigurarea la termen de
supravieţuire şi de deces (mixtă de viaţă), asigurarea de viaţă cu rambursarea primelor, asigurarea de căsătorie,
asigurarea de naştere;
b) anuităţi:
c) asigurări de viaţă suplimentare: asigurări de deces din accident, asigurări de vătămări corporale, asigurări de
incapacitate permanentă de boală, asigurări de incapacitate permanentă din accident, asigurări de incapacitate temporară
din boală, asigurări de incapacitate temporară din accident, asigurări de spitalizare, asigurări de cheltuieli medicale,
asigurări de boli grave, asigurări de şomaj, când acestea sunt subscrise suplimentar unui contract de asigurări de viaţă;
d) asigurări permanente de sănătate.
Clasele de asigurări de viaţă:
I. Asigurări de viaţă, anuităţi şi asigurări de viaţă suplimentare, prevăzute la lit. A a), b) şi c), cu excepţia celor
prevăzute la pct. II şi III.
II. Asigurări de căsătorie, asigurări de naştere.
III. Asigurări de viaţă şi anuităţi care sunt legate de fonduri de investiţii, prevăzute la lit. A a) şi b).
IV. Asigurări permanente de sănătate, prevăzute la lit. A d).

A2. Asigurări generale

Clasele de asigurări generale:
1. Asigurări de accidente (inclusiv accidentele de muncă şi bolile profesionale), pentru care se acordă:
- despăgubiri financiare;
- despăgubiri în natură;
- despăgubiri mixte (financiare şi în natură);
- despăgubiri pentru vătămări corporale suferite de persoane în timpul transportului.
2. Asigurări de sănătate, pentru care se acordă:
- despăgubiri financiare;
- despăgubiri în natură;
- despăgubiri mixte (financiare şi în natură).
3. Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare), care acoperă:
- daune survenite la mijloacele de transport terestru cu motor;
- daune survenite la mijloacele de transport terestru, altele decât cele cu motor.
4. Asigurări de mijloace de transport feroviar, care acoperă:
- daune survenite la mijloacele de transport feroviar care se deplasează sau transportă mărfuri ori persoane.
5. Asigurări de mijloace de transport aerian, care acoperă:
- daune survenite la mijloacele de transport aerian.
6. Asigurări de mijloace de transport maritim, lacustru şi fluvial, care acoperă:
- daune survenite la mijloace de transport fluvial;
- daune survenite la mijloace de transport lacustru;
- daune survenite la mijloace de transport maritim.
7. Asigurări de bunuri în tranzit, care acoperă:
- daune suferite de mărfuri, bagaje şi alte bunuri transportate.
8. Asigurări de incendiu şi alte calimităţi naturale, care acoperă:
- daune suferite de proprietăţi şi bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6 şi 7), cauzate de:
- incendiu;
- explozie;
- furtună;
- alte fenomene naturale în afara furtunii;
- energie nucleară;
- surpare de teren.
9. Alte asigurări de bunuri, care acoperă:
- daune suferite de proprietăţi şi bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6 şi 7), atunci când aceste daune
sunt cauzate de grindină sau îngheţ, furt, altele decât cele prevăzute la pct. 8.
10. Asigurări de răspundere civilă pentru autevehicule, care acoperă:
- daune care rezultă din folosirea autovehiculelor terestre (inclusiv răspunderea transportatorului).
11. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, care acoperă:
- daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport aerian (inclusiv răspunderea transportatorului).
12. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport maritim, lacustru şi fluvial, care acoperă:
- daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport maritim, lacustru şi fluvial (inclusiv răspunderea
transportatorului).
13. Asigurări de răspundere civilă generală, care acoperă:
- daune din prejudicii produse terţilor, altele decât cele menţionate la pct. 10, 11 şi 12.
14. Asigurări de credite care acoperă următoarele riscuri:
- insolvabilitate;
- credit de export;
- vânzare în rate;
- credit ipotecar;
- credit agricol.
15. Asigurări de garanţii pentru:
- garanţii directe;
- garanţii indirecte.
16. Asigurări de pierderi financiare, care acoperă:
- riscuri de şomaj;
- insuficienţa veniturilor;
- pierderi datorate condiţiilor meteorologice nefavorabile;
- nerealizarea beneficiilor;
- riscurile aferente cheltuielilor curente;
- cheltuieli comerciale neprevăzute;
- deprecierea valorii de piaţă;
- pierderile de rentă sau alte venituri similare;
- pierderile comerciale indirecte, altele decât cele menţionate anterior;
- pierderile financiare necomerciale;
- alte pierderi financiare, conform clauzelor contractului de asigurare.
17. Asigurări de protecţie juridică, care acoperă:
- cheltuielile cu procedura judiciară şi alte cheltuieli, cum ar fi: recuperarea pagubei suferite de asigurat printr-o procedură
civilă sau penală, apărarea ori reprezentarea asiguratului într-o procedură penală, administrativă sau împotriva unei
reclamaţii îndreptate împotriva acestuia.
18. Asigurări de asistenţă a persoanelor aflate în dificultate în cursul deplasărilor sau absenţelor de la domiciliu ori de la
locul de reşedinţă permanentă.

Autorizaţiile de funcţionare acordate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor pot fi acordate simultan pentru mai multe
clase de asigurare şi vor purta denumiri condensate, ca de exemplu:
a) clasele nr. 1 şi 2 se acordă sub denumirea “Asigurări de accidente şi boală”;
b) clasele nr. 1 (a patra liniuţă), 3, 7 şi 10 se acordă sub denumirea “Asigurări auto”;
c) clasele nr. 1 (a patra liniuţă), 4, 6, 7 şi 12 se acordă sub denumirea “Asigurări maritime şi de transport”;
d) clasele nr. 1 (a patra liniuţă), 5, 7 şi 11 se acordă sub denumirea “Asigurări de aviaţie”;
e) clasele nr. 8 şi 9 se acordă sub denumirea “Asigurări de incendii şi alte daune la proprietăţi”;
f) clasele nr. 10, 11, 12 şi 13 se acordă sub denumirea “Asigurări de răspundere civilă”;
g) clasele nr. 14 şi 15 se acordă sub denumirea “Asigurări de credite şi garanţii”.
Asiguratorul autorizat să subscrie un risc principal dintr-o clasă poate să subscrie riscuri cuprinse într-o altă
clasă, fără ca autorizaţia să prevadă aceste riscuri, dacă acestea:
- sunt legate de riscul principal;
- privesc obiectul care se află sub incidenţa riscului principal; şi
- sunt garantate prin contractul care reglementează riscul principal.
Clasificarea asigurărilor în asigurări de viaţă şi asigurări non-viaţă (generale) ţine seama de trăsăturile riscurilor
asigurate. Deosebirile dintre ele provin din natura relaţiei contractuale, durata şi tipul de risc. În cazul asigurărilor de viaţă,
riscul care se asigură este decesul. Deşi acest eveniment este cert, el este un risc asigurabil deoarece contractul de
asigurare se încheie pentru o anumită durată, iar momentul în care se produce decesul este incert. Deci elementul de
incertitudine se referă la momentul producerii riscului şi nu la însuşi riscul. La asigurările non-viaţă, pe perioada
contractuală evenimentul asigurat se poate produce sau nu.
Altă deosebire se referă la durata contractului. În timp ce asigurarea de viaţă este un contract pe o durată mai
mare (minim 5 ani), contractele de asigurări non-viaţă sunt încheiate pe termen scurt (de regulă pentru un an sau pentru
un anumit eveniment care poate dura chiar câteva ore). De asemenea, administrarea contractului, tipurile de rezerve care
trebuie create, modul de stabilire a primelor de asigurare şi a rezervelor şi, în general, întregul sistem de administrare
sunt foarte diferite. Această clasificare determină şi limite diferite de capital pentru constituirea societăţilor de asigurări
pentru cele două categorii.
Prezentarea comparativă a asigurărilor de viaţă şi non-viaţă
Asigurări de viaţă
- se asigură riscul de deces ca acoperire principală
- decesul este un eveniment sigur, dar momentul producerii
este incert
- scopul: protecţia financiară a familiei sau dependenţilor
(pot fi combinate cu posibilitatea economisirii sau
investiţiei)
- evaluarea riscului (underwriting) se face la vârsta de
intrare în risc, indiferent de modificarea lui pe parcursul
relaţiei contractuale
- în contractul de asigurare pe viaţă există obligatoriu trei
părţi implicate: asiguratul, asigurătorul şi beneficiarul.
Uneori contractantul asigurării este altă persoană decât
asiguratul
- nu sunt contracte de indemnizaţie (despăgubire)
- stabilirea sumei asigurate se determină în funcţie de
nevoia de protecţie şi posibilităţile financiare ale
asiguratului
- nu există conceptul “supraasigurare”
- beneficiarul poliţei este o terţă persoană în cazul
decesului asiguratului
- în cazul producerii evenimentului asigurat asiguratorul
plăteşte beneficiarului suma asigurată
- sunt contracte pe termen mediu sau lung (minimum 3-5
ani, până la 35-40 ani sau chiar mai mult)
- primele de asigurare se plătesc pe toată durata
contractului, generând periodic încasări pentru asigurător
- portofoliul asigurătorului are un caracter relativ stabil pe o
perioadă îndelungată
- se stabilesc rezerve matematice pentru crearea fondului
asigurărilor de viaţă din care se plătesc sumele asigurate
- expunerea la risc este în scădere pentru asigurător de-a
lungul contractului, datorită creării rezervelor matematice
- reasigurarea se încheie pentru suma expusă riscului care
scade în fiecare an, datorită creării rezervelor matematice.
Suma supusă riscului scade periodic
Asigurări non-viaţă
- se asigură alte riscuri, cu excepţia riscului de deces în
acoperirea principală
- producerea riscului asigurat, ca eveniment este incertă,
probabilă, posibilă
- scopul: compensarea pierderilor materiale sau financiare
generate de producerea evenimentului asigurat, respectiv
menţinerea situaţiei patrimoniale şi financiare a asiguratului
- evaluarea riscului se face în momentul încheierii
contractului în funcţie de întreaga perioadă de expunere
- în contractul de asigurare există de regulă numai două
părţi: asiguratul şi asigurătorul. Uneori apare şi beneficiarul
care încasează contravaloarea despăgubirii
- sunt contracte de indemnizaţie (despăgubire)
- limita despăgubirii nu poate depăşi valoarea bunului în
momentul producerii riscului
- nu există conceptul “supraasigurare”, dar nu se acceptă
- beneficiarul despăgubirii este, de obicei, aceeaşi
persoană cu asiguratul
- în cazul producerii evenimentului asigurat asiguratorul
despăgubeşte asiguratul în limita sumei asigurate,
reprezentând limita maximă a indemnizaţiei
- sunt contracte pe termen scurt (până la 12 luni,
reînnoibile)
- primele de asigurare se plătesc pe durata redusă a
contractului
- asigurătorul va trebui să se preocupe permanent de
găsirea de noi afaceri, datorită duratei reduse a
contractelor
- se stabilesc rezerve tehnice pentru crearea fondului de
asigurare din care se vor plăti indemnizaţiile
- riscul este relativ constant pe întreaga durată a
contractului
- reasigurarea se încheie pe aceeaşi valoare pe toată
durata contractului de asigurare sau reasigurare. Suma
expusă riscului este relativ constantă

B. După forma juridică de realizare a asigurării vorbim de asigurări obligatorii (prin efectul legii) şi asigurări
facultative (contractuale).
Asigurarea prin efectul legii (obligatorie) este stabilită prin reglementările legale şi se realizează automat dacă
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege privind bunurile sau persoanele care intră sub incidenţa acestora. Ea are la
bază anumite interese care aparţin societăţii în ansamblul său şi nu necesită acordul de voinţă al persoanelor fizice sau
juridice vizate. În cele mai multe ţări (ca şi în România), forma de asigurare obligatorie este asigurarea de răspundere
civilă pentru pagube produse din accidente de autovehicule. În altele, ca asigurări obligatorii avem asigurările de
răspundere profesională.
Asigurarea contractuală (facultativă) are la bază un contract de asigurare între asigurat şi asigurător, fiind o
expresie a voinţei părţilor. Este forma de asigurare mai flexibilă decât asigurarea prin efectul legii deoarece se încheie ca
urmare a nevoii de protecţie a asiguratului, răspunzând astfel mai bine necesităţilor şi intereselor acestuia.

Prezentare comparativă a asigurărilor obligatorii şi a celor facultative

Asigurări obligatorii Asigurări facultative
- sunt impuse prin lege - sunt la opţiunea asiguratului
- drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, asiguratul şi - drepturile şi obligaţiile părţilor sunt formulate, în baza legii,
asigurătorul, sunt stabilite prin lege de către asigurător şi agreate de asigurat (uneori
negociate)
- este o asigurare totală, cuprinzând toate bunurile şi - nu este totală, cuprinzând de regulă numai o parte a
răspunderea civilă de acelaşi fel bunurilor sau persoanelor asigurabile, inclusiv pentru
răspunderea civilă
- este fără termen, acţionând tot timpul cât există bunul
asigurat sau răspunderea civilă legală
- intră în vigoare în mod automat, din momentul în care
asiguratul intră în posesia bunului respectiv sau intră în
categoria celor cu răspundere civilă legală faţă de terţe
persoane
- suma asigurată se stabileşte prin lege, sub formă
normativă, la valoarea minimă a bunurilor de acelaşi fel
- este în general limitată în timp pe o perioadă clar definită
prin contract
- intră în vigoare numai după îndeplinirea condiţiilor
prevăzute în contractul de asigurare, în primul rând plata
primei de asigurare
- suma asigurată se stabileşte la propunerea asiguratorului,
fără a depăşi valoarea reală a bunului

C. După zona geografică de cuprindere vorbim de asigurări interne şi asigurări externe.

Asigurările interne sunt cele în care:
- părţile contractante domiciliază în aceeaşi ţară;
- bunurile, personale şi răspunderea civilă care fac obiectul lor se află în aceeaşi ţară;
- riscurile asigurate se pot produce pe acelaşi teritoriu;
- primele de asigurare, despăgubirile şi sumele asigurate se exprimă şi se plătesc, de regulă, în moneda
naţională.
Asigurările externe sunt cele în care:
- una din părţile contractante sau beneficiarul asigurării domiciliază în altă ţară;
- obiectul asigurării se află în altă ţară;
- răspunderea civilă legală a asiguratului rezident se manifestă în altă ţară;
- riscul asigurat se poate produce pe teritoriul altei ţări;
- primele de asigurare, despăgubirile sau sumele asigurate se exprimă şi se plătesc, de regulă, în valută.
În categoria asigurărilor externe intră: asigurarea pe timpul transportului extern a mărfurilor ce fac obiectul
comerţului internaţional, asigurarea mijloacelor de transport în trafic internaţional, asigurarea creditelor de export,
asigurarea de răspundere civilă avută în afara ţării, asigurarea construcţiilor şi a răspunderii civile a constructorului pentru
obiectivele realizate în străinătate etc.

D. După localizarea raporturilor juridice vorbim de asigurări directe şi asigurări indirecte.

În asigurările directe se stabilesc raporturi juridice între asiguraţi, persoane fizice sau juridice (excluzând
societăţi de asigurări) şi asigurători fie în baza legii, fie în baza contractului de asigurare facultativ. Includem aici şi
coasigurarea, adică asigurarea aceluiaşi risc în cote-părţi cu mai mulţi asigurători, în baza unor contracte bilaterale între
asigurat şi fiecare coasigurător în parte.
Asigurările indirecte sunt perfectate între două societăţi de asigurare dintre care una are statutul de reasigurat,
iar cealaltă de reasigurător, în baza unui contract de reasigurare. Se urmăreşte cedarea către reasigurător a unei părţi din
răspunderea pe care asiguratorul şi-a asumat-o printr-o asigurare directă. În acest fel reasiguratorul ajunge să suporte o
parte din riscul la care este expus un asigurat fără să încheie cu acesta vreun contract.
Capitolul 3

ELEMENTELE ASIGURĂRILOR ŞI CARACTERISTICILE CONTRACTULUI DE ASIGURARE

3.1 Elementele asigurărilor

Conţinutul complex şi formele în care se perfectează asigurările sunt foarte variate. Cu toate acestea, ele au
anumite elemente comune:
1. Subiectul asigurării – asigurarea implică o serie de părţi sau subiecte, persoane fizice sau juridice, între
care se nasc raporturi juridice pe temeiuri legale sau contractuale. Aceşti subiecţi sunt:

a. asiguratorul – este persoana juridică (societatea de asigurări) care, în schimbul primei de asigurare încasate
de la asiguraţi, îşi asumă răspunderea: de a acoperi pagubele bunurilor asigurate provocate de anumite calamităţi
naturale sau accidente, de a plăti suma asigurată la producerea unui anumit eveniment în viaţa persoanei respective sau
de a plăti despăgubiri pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde, în baza legii, faţă de alte persoane;

b. asiguratul – poate fi:

- persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare plătite asiguratorului, îşi asigură bunurile
împotriva anumitor calamităţi naturale sau accidente, ori
- persoana fizică care se asigură împotriva unor evenimente care pot să apară în viaţa sa, precum şi
- persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejudiciul pe care îl poate produce unor terţe persoane.
La asigurările de bunuri apare ca asigurat atât persoana fizică, cât şi persoana juridică, în timp ce la asigurările
de persoane pot fi asigurate doar persoanele fizice.

c. contractantul asigurării – persoana fizică sau juridică care poate încheia asigurarea, fără a obţine prin
aceasta calitatea de asigurat (ex.: un agent economic poate să încheie asigurarea pentru salariaţii săi – transportaţi la şi
de la locul de muncă).
În general, noţiunile de contractant şi beneficiar se întâlnesc numai în asigurările de persoane. La asigurările de
bunuri, asiguratul îndeplineşte, simultan, rolul de contractant şi de beneficiar al asigurării. La asigurările de răspundere
civilă, beneficiarul asigurării este terţa persoană care a suferit paguba.

d. beneficiarul asigurării – este persoana care are dreptul să încaseze asigurarea sau despăgubirea, fără să fie
neapărat parte în contractul de asigurare. Există situaţii în care beneficiarul poate fi desemnat explicit în contractul de
asigurare sau acest lucru se face în cursul executării contractului, prin declaraţie scrisă comunicată societăţii de asigurare
sau prin testament. În alte situaţii, beneficiarul este desemnat prin condiţiile contractului de asigurare. De asemenea, pot
exista mai mulţi beneficiari, cu drepturi egale asupra sumei asigurate sau cu drepturi diferenţiate, dacă s-a dispus astfel.

2. Obiectul asigurării – poate fi reprezentat de:

a. bunuri – asigurările de bunuri implică plata unor despăgubiri de către asigurator în favoarea asiguratului, în
cazul în care, datorită unor calamităţi, accidente, se produc pagube, prejudicii bunurilor asigurate;

b. persoane – acestea pot constitui obiect în asigurare prin faptul că asiguratorul garantează persoanei fizice –
ca asigurat – sau unei terţe persoane – ca beneficiar în asigurare – plata sumei asigurate, la ivirea evenimentului în
funcţie de care s-a perfectat asigurarea;

c. răspundere civilă – asiguratorul preia asupra sa obligaţiile de despăgubire pe care asiguratorul le-ar putea
avea faţă de o terţă persoană fizică sau juridică, căreia asiguratul i-a produs un prejudiciu.

3. Interesul în asigurare – reflectă manifestarea de voinţă favorabilă promovării raporturilor de asigurare între
părţi. Interesul în asigurare este motivat de risc, într-un context social, tehnico-economic, de mediu, etc., dar poate
constitui şi efectul unui act educaţional, a forţei financiare a persoanei fizice sau juridice în mediul de referinţă.
În asigurarea de bunuri interesul asiguratului se naşte din raporturile persoanei cu privire la un anumit bun
asigurabil, pe care îl deţine sau îl posedă.
Interesul reflectă valoarea pecuniară, expusă pierderii, a bunului asigurat sau valoarea patrimonială ce poate fi
pierdută de asigurat ca urmare a sinistrului. Reiese că, interesul asiguratului trebuie să aibă un caracter economic şi să fie
evaluabil în bani.
În asigurarea de persoane, interesul este în strânsă legătură cu evenimentele sau riscurile sub incidenţa cărora
se află persoanele. Interesul asigurabil apare ca o opţiune pentru o măsură de prevedere şi ca un mijloc de economie pe
termen lung.
 În asigurările de răspundere civilă, interesul se referă la patrimoniul celui responsabil, ameninţat a fi micşorat în
caz de sinistru, cu sumele datorate de asigurat terţului păgubit sau vătămat pentru acoperirea prejudiciului de care este
răspunzător.

4. Riscul – noţiunea de risc este esenţială şi caracteristică în ansamblul elementelor generale ale asigurărilor.
Riscul are semnificaţii multiple: pericol sau primejdie posibilă sau eveniment incert, posibil şi viitor, care ar putea afecta
bunurile, capacitatea de muncă, sănătatea, viaţa, etc.
Riscurile pot fi provocate de forţele naturii, acestea putând acţiona cu caracter accidental (forţă majoră,
incendiu etc.) sau cu caracter permanent (ex.: uzura). Riscurile pot fi provocate, de asemenea, de forţe umane ca urmare
a unor interese individuale deosebite, a influenţelor economice etc. Riscurile mai pot fi provocate de imperfecţiunile
comportamentului uman.
Riscul asigurabil este fenomenul, evenimentul sau un grup de fenomene sau evenimente care, odată produs,
datorită efectelor sale, obligă pe asigurator să plătească asiguratului despăgubirea sau suma asigurată.
Noţiunea de risc asigurabil are, de regulă, mai multe sensuri:
- risc asigurabil folosit în sensul de probabilitate de producere a evenimentului. Cu cât acest eveniment are o
frecvenţă mai mare, cu atât este mai mare pericolul de producere a pagubei şi apare mai necesară asigurarea;
- un alt sens este posibilitatea de distrugere parţială sau totală a bunurilor de unele fenomene imprevizibile
(grindină, incendiu, seism etc.).
În cazul asigurărilor de persoane, riscul asigurabil este elementul neprevăzut, dar posibil de realizat, care,
odată produs, conduce la pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă a asiguratului.
Fenomenul care a fost deja produs se numeşte caz asigurat sau sinistru.
- Riscul asigurat mai poate fi întâlnit şi în sensul de mărime, dimensiune a răspunderii asumate de asigurator
prin încheierea unei asigurări.
În asigurare nu pot fi cuprinse toate fenomenele care produc pagube, ci numai acelea care îndeplinesc
cumulativ următoarele condiţii:
• producerea fenomenelor, pentru care se încheie asigurarea, să fie posibilă, cu o anumită regularitate în
producere şi un grad de dispersie teritorială cât mai mare, pentru că altfel nu se poate manifesta interesul pentru
asigurarea lui, nu se poate constitui nici mutualitatea necesară formării unui fond de asigurare de dimensiuni
corespunzătoare;
• fenomenul trebuie să aibă, în toate cazurile, caracter întâmplător;
• înregistrarea fenomenului să se poată realiza în evidenţa statistică. Existenţa unor date referitoare la
producerea riscului pe o perioadă cât mai îndelungată, permite stabilirea, cu un grad de precizie sporit, a răspunderii
asiguratorului şi, implicit, a primei de asigurare;
• producerea fenomenului să nu depindă de voinţa asiguratului sau a beneficiarului asigurării.
Un bun poate fi asigurat împotriva unuia sau mai multor riscuri.
Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operaţia prin care se stabileşte valoarea bunurilor, în vederea
cuprinderii lor în asigurare. Această valoare este necesar să fie stabilită în deplină concordanţă cu valoarea reală a
bunului respectiv, deoarece orice exagerare, într-un sens sau în altul, poate avea consecinţe negative pentru asigurat.
Astfel, supraevaluarea duce la slăbirea preocupării asiguraţilor pentru prevenirea pagubelor, iar subevaluarea nu permite,
în caz de pagubă, acordarea unei despăgubiri cu care asiguratul să-şi poată acoperi întreaga pierdere.
Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului respectiv, înregistrată în
evidenţa contabilă sau stabilită la preţul de vânzare-cumpărare practicat pentru acel bun pe piaţă, în momentul încheierii
asigurării.
Valoarea în asigurare este un element pe care îl întâlnim numai în asigurările de bunuri.

5. Suma asigurată – conform contractului de asigurare, este partea din valoarea asigurării pentru care
asiguratorul îşi asumă răspunderea, în cazul producerii fenomenului pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată
este limita maximă a răspunderii asiguratorului şi ea nu poate depăşi valoarea reală a bunului asigurat.
În asigurările obligatorii, asiguratul nu-şi poate stabili suma asigurată, aceasta fiind prevăzută de lege, restrictiv
sau alternativ, purtând denumirea de normă de asigurare. La cele facultative, aceasta se stabileşte în funcţie de
propunerea asiguratului, cu condiţia ca asiguratorul să fie de acord. La asigurările de persoane, suma asigurată se
stabileşte în funcţie de înţelegerea dintre asigurator şi asigurat.

6. Prima de asigurare – suma de bani pe care o plăteşte asiguratorul pentru ca acesta să constituie fondul de
asigurare necesar plăţii indemnizaţiilor în cazul producerii riscului asigurat.
Societatea de asigurare are obligaţia să mai constituie şi alte rezerve sau fonduri prevăzute prin dispoziţiile
legale.
Valoarea primei de asigurare se stabileşte înmulţind suma asigurată cu cota-primă, stabilită la 100 u.m. sumă
asigurată.

7. Durata asigurării – perioada de timp cât există raportul de asigurare între asigurat şi asigurator, aşa cum au
fost stabilit prin contractul de asigurare. Durata asigurării este specifică asigurărilor specifice facultative: la asigurările de
bunuri, contractele de asigurări durează între câteva luni şi un an; la asigurările de viaţă – durata este mai extinsă (5 – 30
ani). Durata asigurării exercită o influenţă deosebită asupra mărimii primei de asigurare.

8. Paguba sau dauna – reprezintă pierderea, exprimată valoric, suferită de un bun asigurat, ca urmare a
producerii unui fenomen împotriva căruia s-a încheiat asigurarea. Aceasta nu poate fi decât mai mică sau cel mult egală
cu valoarea bunului asigurat. Astfel, paguba poate fi:
- totală – bunul a fost distrus în întregime;
- parţială – pierderea este mai mică decât valoarea bunului asigurat.
 9. Despăgubirea de asigurare – suma de bani pe care asiguratorul este obligat să o plătească, cu scopul de a
compensa paguba produsă de riscul asigurat. Despăgubirea nu poate depăşi suma asigurată şi este mai mică sau egală
cu valoarea pagubelor, în funcţie de principiul de răspundere al asiguratorului care a fost aplicat la acoperirea pagubei.
În practica curentă se utilizează trei principii valabile la acordarea despăgubirii:
• principiul răspunderii proporţionale – despăgubirea este stabilită în aceeaşi proporţie faţă de pagubă în care
se află suma asigurată faţă de valoarea bunului asigurat. În cazul în care suma asigurată este egală cu valoarea reală a
bunului asigurat, atunci despăgubirea este şi ea egală cu paguba suferită de bunul respectiv;
• principiul primului risc – se aplică mai des, la bunurile la care riscul de producere a pagubei totale este mai
redus (ex.: la asigurarea clădirilor). Valoarea sumei asigurate este considerată ca reprezentând maximum de pagubă
previzibilă pentru bunul respectiv. La acest principiu, raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului nu mai
influenţează nivelul despăgubirii. Despăgubirea este egală cu paguba, în limita sumei asigurate.
Principiul primului risc este mai avantajos pentru asigurat decât principiul răspunderii proporţionale, pentru că
pagubele sunt compensate într-o măsură mai mare, dar şi nivelul primelor de asigurare este mai mare;
• principiul răspunderii limitate (clauza cu fanciză) – se caracterizează prin faptul că despăgubirea se acordă
numai dacă paguba depăşeşte o anumită valoare prestabilită. Astfel, o parte din pagubă va cădea în răspunderea
asiguratului, numită franciză. Aceasta poate fi:
- atinsă sau simplă – asiguratorul acoperă în întregime paguba, până la nivelul sumei asigurate, dacă aceasta
este mai mare decât franciza;
- deductibilă sau absolută – aceasta se scade, în toate cazurile, din pagubă, indiferent de volumul pagubei.
Asiguratorul asigură numai partea din pagubă care depăşeşte franciza.
Indiferent de tipul de franciză, nu se acordă despăgubire dacă valoarea pagubei se încadrează în limitele
francizei.

3.2 Caracteristicile contractului de asigurare

Legea asigurărilor defineşte contractul de asigurare ca acel contract prin care asiguratul se obligă să plătească
asiguratorului o primă, iar acesta se obligă ca, la producerea acelui risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului
despăgubirea sau suma asigurată, în limitele şi la termenul convenit.
Contractul de asigurare are următoarele caracteristici juridice:
• caracter consensual, formându-se prin simplul acord de voinţă al părţilor. Dovada încheierii contractului şi
existenţa lui se poate face prin poliţa sau certificatul de asigurare, adică înscrisul prin care se manifestă voinţa
asiguratului de a încheia contractul;
• caracter sinalagmatic – părţile au obligaţii reciproce, interdependente una faţă de cealaltă, şi anume:
asiguratul se obligă să facă declaraţii reale, să plătească primele de asigurare, iar asiguratorul se obligă să acopere riscul
prin despăgubire;
• caracter aleatoriu – pentru că efectele acestui contract, pentru părţi, depind de un eveniment viitor, incert;
• caracter oneros – pentru că părţile urmăresc realizarea anumitor scopuri, a unor interese materiale, a unor
contraprestaţii băneşti, a căror înfăptuire are loc pe toată durata de valabilitate a contractului;
• caracter succesiv – contractul de asigurare comportă o realizare în timp variabilă, în funcţie de forma de asigurare, de
obiectul şi riscurile asigurate etc.
Contractul de asigurare are valenţele unui contract de aderare: formalizarea clauzelor din contract aparţine
societăţilor de asigurare, asiguraţii având latitudinea să le accepte sau nu, în totalitate. În cazul asigurărilor de bunuri,
societatea de asigurare aduce în discuţie un proiect de contract, a cărui definitivare are loc cu acordul părţilor. Trebuie
remarcat faptul că reglementările în materie diferă de la o ţară la alta, dar, în cadrul naţional, organele de supraveghere a
societăţilor de asigurare impun încadrarea contractului de asigurare, prin conţinut şi structură, în anumite coordonate
juridice de fond şi formă.
Contractul de asigurare este unic în raport cu întreaga perioadă de asigurare, chiar dacă plata primei de
asigurare are loc prin divizare. În fapt, unicitatea contractului generează consecinţe juridice, între care faptul că, contractul
de asigurare este guvernat de condiţiile iniţial stabilite, pe întreg parcursul perioadei de realizare. Stabilirea primei anuale
are în vedere întreaga durată a contractului de asigurare.
Contractul de asigurare implică buna-credinţă, pe de o parte, din partea asiguratului, cu ocazia perfectării
asigurării, apoi în legătură cu realitatea pagubelor reclamate pentru stabilirea despăgubirilor, iar pe de altă parte din
partea asiguratorului în legătură cu: clauzele impuse, răspunderea asumată, modul de evaluare a pagubelor şi stabilirea
despăgubirii.
Înscrisul constatator al asigurării poartă denumiri diferite: poliţă de asigurare, contract de asigurare, contractare.
Acest document poate fi, după caz:
• nominal;
• la ordin;
• la purtător.
Contractul de asigurare îşi defineşte specificul în funcţie: de ramura de asigurare, de riscurile asigurate şi de
caracterul asigurării.
Capitolul 4

ASIGURĂRI DE VIAŢĂ

4.1 Consideraţii generale

Asigurările de persoane au drept scop protecţia persoanelor fizice împotriva unor riscuri care pot afecta
integritatea corporală sau viaţa asiguratului.
Protecţia prin asigurarea persoanelor se realizează de către societatea de asigurare, prin garantarea plătii unei
indemnizaţii, în ipoteza producerii evenimentului asigurat.

În funcţie de riscul acoperit, asigurările de persoane pot fi structurate în:

A. Asigurări de viaţă, care pot fi:
1. asigurări de supravieţuire;
2. asigurări de deces;
3. asigurări mixte de viaţă.
B. Asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă, respectiv:
1. asigurări de accidente;
2. asigurări de sănătate (de boală).
Ambele categorii de asigurare au ca obiect persoanele fizice.
În primul caz, prin prisma protecţiei de risc, este vizată viaţa, iar în al doilea caz, prin prisma protecţiei pentru
riscuri de accidente, boala şi alte riscuri.

Între cele două ramuri specifice de asigurări există o serie de elemente comune:
1. asiguratul poate să încheie, după caz, unul sau mai multe contracte de asigurare împotriva aceluiaşi risc sau
a unui complex de riscuri, pentru sume variate (acest tip de asigurare se încheie, în general, condiţionat de vârstă, starea
sănătăţii, etc.);
2. au ca titular persoana, dar, în anumite forme de asigurare, pot avea ca referinţă grupuri de persoane (familia,
un grup profesional);
3. suma asigurată se stabileşte în mod forfetar, de către asigurat, în funcţie de posibilităţile şi necesităţile sale
financiare;
4. la producerea evenimentului asigurat, asiguratul sau beneficiarul de asigurare poate fi indemnizat pentru
toate contractele de asigurare încheiate cu diferite societăţi de asigurare;
5. suma asigurată se plăteşte asiguratului indiferent de drepturile care i s-ar cuveni din alte contracte de
asigurare;
6. suma asigurată cuvenită beneficiarului nu poate fi urmărită de creditorii asiguratului;
7. asiguratorul nu plăteşte suma în cazul în care evenimentul asigurat s-a produs prin comiterea de către
asigurat a unor fapte penale în mod intenţionat sau a fost cauzat de acţiuni de război;
8. beneficiarul de asigurare este exclus din această calitate dacă a provocat intenţionat decesul asiguratului.
Între asigurarea de viaţă şi alte asigurări de persoane, deşi înrudite prin subiectul asigurării, există şi deosebiri. Astfel,
acestea se deosebesc prin riscul sau complexul de riscuri asigurate şi, mai ales, prin mecanismul asigurării şi prin
tehnicile de asigurare. Este motivul pentru care asigurările de accidente şi asigurările de sănătate sunt cuprinse în
categoria asigurărilor generale (non-viaţă). Riscul nu este viaţa asiguratului, ci producerea unui accident sau a unei
îmbolnăviri, cu consecinţele financiare corespunzătoare asupra celui asigurat şi familiei sale. Deoarece şi decesul poate fi
în unele circumstanţe consecinţa unui accident sau a unei boli, decesul din astfel de cauze este preluat opţional şi în
contractele de asigurări de viaţă.

4.2 Forme ale asigurărilor de viaţă

Asigurarea de viaţă se defineşte ca fiind contractul în virtutea căruia societatea de asigurări se angajează, în
schimbul primelor încasate de la o persoană fizică sau juridică (contractantul) să plătească asiguratului sau unui terţ
beneficiar, o anumită sumă, în cazul decesului asiguratului şi/sau al supravieţuirii lui după vârsta înscrisă în contract.
Formele simple, tradiţionale, ale asigurărilor de viaţă sunt următoarele:
1. asigurarea de supravieţuire;
2. asigurarea de deces;
3. asigurarea mixtă de viaţă.

Asigurările de deces (de viaţă): Asigurarea de deces încheiată pe termen limitat obligă pe asigurător să achite
suma înscrisă în contract dacă decesul asiguratului a avut loc în perioada de valabilitate a acestuia. Dacă la expirarea
contractului asiguratul este în viaţă, asigurătorul este exonerat de orice obligaţie faţă de asigurat, decurgând din
contractul respectiv. Cum decesul este un eveniment viitor şi sigur, dar incert ca dată, asigurătorii folosesc diverse forme
de asigurare, care să satisfacă cele mai diferite preferinţe. Astfel, într-o formulă asigurarea acoperă riscul de deces la
orice dată ar surveni aceasta. În acest scop, pentru a beneficia de o asemenea protecţie, asiguratul se angajează să
plătească prime toată viaţa. Există şi o soluţie care, limitează totuşi, plata primelor la o anumită perioadă de timp: pe o
durată de n ani, până la data x, până la ieşirea la pensie a asiguratului etc.
Asigurările de supravieţuire: în cazul asigurărilor de supravieţuire, asigurătorul se angajează să plătească
asiguratului, la expirarea contractului, suma asigurată, cu condiţia ca acesta să fie în viaţă. În perioada de valabilitate a
asigurării, asiguratul, plătind primele datorate, acumulează o sumă la dispoziţia sa, sumă care devine exigibilă la
expirarea contractului. Potrivit condiţiilor contractuale, asiguratul intră în posesia sumei asigurate numai în cazul în care
este în viaţă la expirarea contractului. dacă, însă, acesta a decedat anterior expirării termenului de valabilitate a
contractului, asigurătorul se consideră eliberat de angajamentul luat prin contract, ca urmare, nu are nici o obligaţie faţă
de moştenitorii asiguratului. Suma acumulată de asigurat pe parcursul valabilităţii contractului rămâne de drept
asigurătorului, după decesul prematur al asiguratului.
Asigurările mixte de viaţă: pentru a veni în sprijinul asiguraţilor, asigurătorul oferă un “produs” care acoperă
ambele riscuri de deces şi de supravieţuire printr-un singur contract, denumit asigurare mixtă de viaţă.
Datorită acoperirii celor două riscuri alternative într-un contract de asigurare unic, nu dispare caracterul contradictoriu al
celor două riscuri, ci se creează numai impresia că asiguraţii câştigă în cazul producerii oricărui risc: în cazul decesului
asiguratului, beneficiarul asigurării intră în posesia sumei asigurate, iar în caz de supravieţuire, asiguratul încasează
personal suma asigurată prevăzută în contract. Este adevărat că asiguratul câştigă în ambele împrejurări, dar lucrul
acesta îl obţine cu preţul aferent acoperirii celor două riscuri distincte, adică cu suportarea primelor datorate atât pentru
riscul de deces, cât şi pentru cel de supravieţuire.
Societăţile de asigurări au căutat să facă cele trei produse de bază tot mai atractive pentru asiguraţi. Acest deziderat s-a
transpus în practică pe două căi:
- prin restructurarea contractelor de către asigurători, ceea ce a generat produse noi de asigurare, oferite ca atare;
- prin oferta de clauze opţionale suplimentare pentru produsele oferite, ceea ce dă posibilitatea chiar clientului să
restructureze unele aspecte ale contractului, de la bun început sau pe parcursul derulării acestuia, conform noilor cerinţe
sau posibilităţi financiare.
În ce priveşte prima modalitate de diversificare a contractelor, se pot menţiona următoarele căi:
1. Pentru asigurările de viaţă (de deces):
Principala componentă inovativă o constituie ataşarea posibilităţii de economisire, în diverse scopuri şi cu mai multe
variante de utilizare a resurselor acumulate.
a) utilizări în scop personal:
Este cazul asigurărilor permanente de viaţă (viagere) care oferă asiguratului, spre deosebire de asigurarea temporară de
viaţă, avantajul capitalizării primelor de asigurare. De asemenea poliţa poate fi răscumpărată parţial, valoarea sumelor
asigurate micşorându-se cu valoarea răscumpărării. În plus se poate oferi şi posibilitatea de a obţine împrumuturi în baza
poliţei.
Din punctul de vedere al duratei de plată a primelor, se oferă asigurarea permanentă de viaţă obişnuită, în care primele se
vor plăti toată viaţa, dar şi varianta cu plata limitată ca durată şi cu menţinerea valabilităţii asigurării până la vârsta de 95
sau 100 ani a asiguratului.
Mărimea primelor de asigurare poate fi de asemenea flexibilizată, existând variante cu prime fixe (nivelate) sau cu prime
variabile (primele cresc în mod normal odată cu avansarea în vârstă a asiguratului).
Flexibilitatea contractului se obţine şi la capitolul sumei asigurate la deces care poate fi constantă, la nivelul
prevăzut iniţial, sau crescătoare, cumulând o parte din valoarea capitalizată.
Formele tradiţionale de asigurări de viaţă nu ofereau posibilitatea satisfacerii de către asigurat a unor cheltuieli
inopinate pe seama poliţei de asigurare. S-au realizat însă variante ce dau dreptul la retrageri parţiale din economiile
acumulate.
b) utilizări pentru alţi beneficiari:
Beneficiarii asigurării de viaţă (deces) sunt cei desemnaţi în poliţă să primească indemnizaţia de asigurare sau
dacă nu sunt menţionaţi, indemnizaţia va fi plătită moştenitorilor legali ai asiguratului, conform legilor în vigoare. Pe durata
contractului asiguratul poate să modifice beneficiarul sau beneficiarii asigurării, iar în cel din urmă caz poate modifica de
asemenea procentele de alocare a beneficiului în caz de deces între aceşti beneficiari.
c) utilizări pentru copii:
Aceste asigurări de viaţă sunt menite să ofere la decesul asiguratului în perioada de valabilitate a contractului, un sprijin
financiar pentru copii, prin preluarea de către asigurător a plăţii primelor restante până la sfârşitul perioadei contractuale
de plată a acestora şi plata sumei economisite fie printr-o singură tranşă, fie în rente eşalonate pe durata studiilor.
2. Pentru asigurările de supravieţuire:
Principala componentă inovativă adăugată variantei clasice de plată integrală a sumei asigurate la expirarea poliţei, o
constituie asigurarea de rentă, care presupune plăţi periodice cu titlu de rentă, din fondul constituit fie pe seama unei
prime unice achitate de asigurat la încheierea contractului, fie pe seama primelor achitate treptat pe perioada de
valabilitate a contractului.
Plata rentelor poate fi structurată de asigurat să înceapă imediat după expirarea contractului sau la o dată ulterioară,
sincronizată eventual cu ieşirea la pensie a asiguratului. Aceste rente pot constitui o pensie suplimentară, eşalonată pe o
perioadă mai scurtă (în sume mai mari) sau mai lungă de timp (în sume mai mici).
3. Pentru asigurările de viaţă:
Variantele de diversificare au mers pe următoarele direcţii:
a) economisire;
b) investiţii;
c) pachete bancare.
a) Componenta de economisire este aferentă riscului de supravieţuire. Suma asigurată pentru supravieţuire, spre
deosebire de suma asigurată pentru deces, nu poate fi, în general, modificată pe parcursul contractului, dar raportat la ea
societatea de asigurări oferă clientului:
- o rată garantată a dobânzii;
- o participare la profit, în general în mărime de 90% din dobânda câştigată ca urmare a investirii soldului contului de
participare la profit (rezerva matematică plus sumele alocate la aniversările anterioare ale contractului) plus 90% din
dobânda câştigată peste cea garantată ca urmare a investirii rezervei matematice.
La fiecare a treia aniversare a contractului clientul are posibilitatea, dacă a ataşat la încheierea contractului această
opţiune, să majoreze atât suma asigurată la supravieţuire, cât şi suma asigurată la deces, cu 10, 20 sau 30 de procente,
fără evaluare medicală.
b) Componenta de investiţii a apărut şi în România începând cu anul 1998, fiind ataşată asigurărilor de viaţă. Aceste
asigurări sunt denumite, datorită mecanismului investiţional, asigurări de tip unit-linked.
Asigurările de viaţă de tip unit-linked sunt asigurări pe bază de investiţii, care oferă nu numai protecţia prin asigurare, ci şi
posibilitatea investirii. Prima pe care o plăteşte asiguratul este investită într-unul sau mai multe fonduri de investiţii puse la
dispoziţie de către asigurător, din care asiguratul primeşte apoi o cotă-parte (un anumit număr de “unit-uri”). Asiguratul are
dreptul de a opta pentru fondurile şi structura în care se vor investi primele plătite de el, având posibilitatea ca pe
parcursul derulării asigurării să schimbe această structură. Condiţia pentru a putea participa la aceste fonduri de investiţii
este de a cumpăra o asigurare de viaţă.
Dacă în cazul asigurărilor de viaţă tradiţionale riscul investiţiei aparţine companiei de asigurări (în consecinţă, asigurătorul
va investi banii cu mare prudenţă, de obicei în depozite bancare şi obligaţiuni de stat care, deşi nu aduc profituri mari,
sunt sigure), la asigurările unit-linked riscul investiţiei aparţine contractantului. Astfel, beneficiile obţinute din investiţii
depind de performanţa fondurilor de investiţie create şi puse la dispoziţie de asigurător.
Aceste produse pot avea în structura lor următoarele componente:
Protecţia, care este reprezentată de o asigurare de viaţă pe termen nelimitat, pentru care plata primelor eşalonate se face
până la împlinirea vârstei de pensionare, iar pe perioada protecţiei suma asigurată (aleasă de client) este garantată de
asigurător. În cazul decesului asiguratului, beneficiarul va încasa valoarea maximă dintre suma asigurată şi valoarea
contului sau la momentul respectiv, unde suma asigurată este stabilită de către client între o valoare maximă şi una
minimă, în funcţie de vârsta sa şi de prima plătită, iar valoarea contului este reprezentată de echivalentul valoric al unit-
urilor deţinute în fondurile financiare ale asigurătorului.
Investiţia – constă în cumpărarea de unităţi de cont (unit-uri) în fondurile financiare
constituite de asigurător. Aceste fonduri sunt fonduri interne, închise, reprezentând un portofoliu de diverse tipuri de active
financiare administrate de asigurător exclusiv în scopul asigurării.
Contractantul asigurării va avea acces la aceste fonduri doar prin intermediul asigurărilor unit-linked, iar prima de
asigurare plătită va fi destinată în întregime achiziţionării de unit-uri în fondurile financiare. Plata primelor se poate face
anual, semestrial, trimestrial, lunar, dar şi în orice moment, atunci când se doreşte mărirea părţii de investiţie.
Contractantul poate alege procentul în care prima se va aloca între diferitele fonduri şi poate în orice moment să schimbe
gratuit aceste procente de alocare.
Valoarea unui unit se stabileşte săptămânal, la momentul evaluării fondurilor, regăsindu-se în mărimea preţului de
vânzare, preţ care este folosit în evaluarea costului asigurării de viaţă, în momentul în care clientul doreşte retragerea de
lichidităţi sau atunci când întrerupe contractul şi doreşte să obţină echivalentul valoric al contului său.
Componenta rentelor – apare doar în cazul asigurărilor unit-linked la care există posibilitatea transformării contului şi
constă în transformarea la sfârşitul perioadei de plată a primelor (la vârsta pensionării) a valorii contului contractantului în
rente lunare, plătibile atât timp cât asiguratul este în viaţă. Unele societăţi plătesc rentele pe o perioadă garantată
indiferent dacă asiguratul decedează sau nu în acest interval.
Preţul de cumpărare reprezintă preţul la care clientul poate cumpăra unit-uri în fondurile financiare menţionate, iar banii
plătiţi de client sub forma primelor de asigurare sunt transformaţi în funcţie de acest preţ.
Produsele unit-linked prezintă următoarele trăsături:
1. prima de asigurare nu este fixă, clientul poate modifica oricând mărimea primelor de asigurare;
2. clientul poate alege suma asigurată între un minim şi un maxim stabilite în funcţie de vârsta asiguratului şi de valoarea
primei plătite, iar această sumă este garantată pe toată durata contractului şi poate fi modificată oricând;
3. plata primelor de asigurare este eşalonată şi există posibilitatea modificării frecvenţei de plată la fiecare aniversare a
contractului;
4. clientul poate oricând să retragă o cotă din numărul unit-urilor în contul său, cota exprimată ca procent sau sumă fixă;
5. în cazul în care clientul nu mai poate plăti primele de asigurare, contractul unit-linked se transformă într-un contract cu
suma asigurată redusă, adică noua sumă asigurată va fi egală cu valoarea contului contractantului la momentul încetării
plăţii primelor;
6. în cazul unui contract cu suma asigurată redusă, clientul are dreptul să facă retrageri periodice prin reducerea contului
sau reduceri care se pot face sub formă de cote procentuale sau în sumă fixă, atât timp cât contul nu este nul;
7. contractantul asigurării are dreptul, de regulă o dată pe an, să transforme unit-uri între fondurile financiare în care se
află banii săi.
8. În cazul asigurării de tip unit-linked, ca şi în cazul celorlalte asigurări de viaţă, se pot adăuga clauze suplimentare cu
deosebirea că prima corespunzătoare clauzelor se va deduce lunar din contul contractantului prin reducerea numărului de
unit-uri.
În alegerea unei asigurări de viaţă de tip investiţional nu trebuie uitat că riscul investiţiei aparţine clientului. Acesta poate
selecta din oferta de programe de investiţii concepute de asigurător pe cele mai puţin riscante (având în componenţă
numai titluri de stat şi depozite bancare) sau risc moderat sau cu un risc ridicat (formate de exemplu din 30% obligaţiuni şi
70% acţiuni cotate pe pieţele internaţionale).
c) Asigurările mixte de viaţă cu pachet bancar opţional este o modalitate de a cupla asigurarea cu unele servicii şi
produse bancare precum utilizarea contului curent, a cardurilor de debit şi accesarea creditului ipotecar pe termen mai
lung.
În general, pentru alegerea unei poliţe de asigurare de viaţă din oferta diversificată a societăţilor de asigurări, potenţialul
client ar trebui să compare primele de asigurare practicate pe piaţă, să aleagă un agent sau broker şi să verifice dacă
societatea de asigurări este una pe care se poate baza pe termen lung.
Ofertele companiilor de asigurări includ, de regulă, grafice şi cifre ce reprezintă proiecţii în viitor ale derulării contractului
de asigurare. Aceste proiecţii cuprind atât valori garantate, cât şi valori care nu sunt garantate. Elementele care nu sunt
garantate, cum ar fi acumularea banilor la poliţele de asigurare mixtă de viaţă, se bazează pe experienţa şi previziunile pe
care le face compania de asigurări. Este de reţinut că este vorba numai despre nişte estimări şi că sumele respective nu
sunt garantate.
Poliţele de asigurare de viaţă cu acumulare de capital trebuie să aibă atât o creştere suficient de mare (excluzând rata
inflaţiei, bineînţeles), cât şi valori de răscumpărare bune. Deşi s-ar putea ca asigurătorul să prezinte o ilustrare a valorii
sumelor acumulate pe parcursul derulării contractului, aceasta nu este neapărat şi suma care va fi primită în cazul
răscumpărării poliţei. Între două poliţe cu aceeaşi sumă asigurată, cu aceeaşi rată de acumulare şi cu aceeaşi primă de
asigurare, poliţa cu cea mai mare valoare de răscumpărare este, probabil, şi cea mai bună.
Poliţa se poate cumpăra fie direct de la compania de asigurări, fie prin intermediul unui agent de asigurări sau broker.
Costul va fi acelaşi, dar explicaţiile suplimentare şi ajutorul primite de la un consultant nu sunt de neglijat.
Înainte de semnarea unei cereri de asigurare, ar trebui verificată compania de asigurări aleasă. Din păcate, unele
companii de asigurări cu un management defectuos pot întâmpina probleme financiare şi chiar pot intra în faliment.
Există constituit, conform legii, un fond special pentru protecţia asiguraţilor în caz de faliment al societăţilor de asigurări,
dar din acest fond vor fi plătite numai valorile de răscumpărare ale poliţelor, dacă aceste există, valori care în primii ani de
contract sunt mai mici decât suma primelor de asigurare plătite. În plus, durează, de regulă, destul de mult până la
declararea falimentului unei companii de asigurări, stabilirea celor care au dreptul la despăgubiri şi plata efectivă a
acestor bani. Pentru a se evita astfel de neplăceri, este necesară verificarea cu atenţie a solidităţii şi bonităţii companiei.
Agenţiile de rating pot oferi o indicaţie deosebit de preţioasă în acest sens.
În contextul diversificării poliţelor de asigurare de viaţă, pe lângă asigurările individuale la care ne-am referit până acum,
se cer menţionate şi asigurările colective (de grup).
Aceste asigurări se încheie fie de către angajatori (în calitate de asiguraţi) în beneficiul propriilor angajaţi (în calitate de
beneficiari ai asigurării) fie de către societăţi comerciale sau bancare în favoarea unui grup generic de clienţi debitori. De
regulă, în asigurarea colectivă sunt cuprinse toate persoanele care alcătuiesc grupul respectiv, cu condiţia ca fiecare în
parte să-şi exprime acordul la această asigurare. Acest acord este necesar şi datorită faptului că deseori o parte din prima
de asigurare este suportată de angajat, iar în cazul clienţilor debitori prima poate fi plătită integral de aceştia.

Asigurările colective de viaţă prezintă următoarele avantaje:

- constituie pentru multe firme o modalitate suplimentară de stimulare şi fidelizare a personalului, mai ales când plata
primelor de asigurare este preluată, parţial sau integral de către angajator;
- este o cale de asigurare a riscului financiar de neplată pe motiv de deces a ratelor scadente la vânzările în rate sau
leasing;
- prezintă avantajul că evită selecţia riscurilor specifică asigurărilor individuale şi din acest motiv asigurarea de grup este
mai ieftină decât asigurarea individuală.

4.3 Condiţii contractuale şi clauze suplimentare

La asigurările de viaţă asigurătorii condiţionează acceptarea clienţilor în asigurare şi selectează cerinţele de

durată a asigurării, primă şi sumă asigurată de un set de factori de subscriere, precum:
- Vârsta. Rata mortalităţii este corelată cu vârsta. În general, cu cât solicitantul este mai în vârstă, cu atât prima
este mai mare.
- Sexul. Femeile au o speranţă de viaţă mai mare decât bărbaţii, la aceeaşi vârstă. De aceea, femeilor li se
aplică de obicei prime de asigurare mai mici decât bărbaţilor.
- Statura. Statura se referă la legătura dintre înălţime, greutate şi talie. Ratele de mortalitate sunt substanţial
mai mari pentru persoanele supraponderale.
- Condiţia fizică. În funcţie de suma asigurată dorită, solicitantul ar putea fi supus la anumite teste, pentru a i se
determina condiţia fizică. Aceste teste includ: analiza sângelui, testele de urină pentru a detecta bolile de rinichi, testul
SIDA, o electrocardiogramă pentru detectarea bolilor de inimă.
- Starea sănătăţii în trecut. Solicitanţii sunt întrebaţi dacă au suferit anumite boli în trecut, dacă au beneficiat de
tratament pentru consumul de droguri sau alcool sau dacă în trecut li s-a refuzat solicitarea pentru asigurarea de viaţă sau
li s-a oferit această asigurare la cote de primă mai mari decât cele standard.
- Antecedente în familie. Ţinându-se seama de faptul că anumite afecţiuni ale sănătăţii sunt ereditare, solicitanţii
sunt chestionaţi cu privire la bolile existente în familia lor (boli de inimă, cancer, diabet şi alte boli greu de tratat).
- Fumatul. Datorită faptului că fumătorii au rate de mortalitate mai mari decât nefumătorii, solicitanţii sunt
întrebaţi dacă fumează sau când au întrerupt fumatul.
- Practicarea sporturilor periculoase. Unele sporturi sunt periculoase şi pot creşte riscul de deces. Aceste
activităţi includ schiul nautic, planorismul, cursele de maşini.
- Obiceiuri. Solicitanţii sunt chestionaţi cu privire la folosirea alcoolului şi a drogurilor. Totuşi, alcoolicii care au urmat cu
succes un tratament sau nu au mai consumat alcool pentru un anumit număr de ani pot fi asiguraţi la cote de primă
standard. Sunt luaţi în considerare şi alţi factori, inclusiv problemele financiare serioase, ca falimentul.
- Domiciliul. Ratele de mortalitate variază în lume datorită standardelor diferite de viaţă, climei, răspândirii
bolilor, condiţiilor de salubritate, războaielor şi altor factori. Solicitantul poate avea în vedere să locuiască într-o ţară
străină sau să călătorească şi trebuie chestionat în legătură cu acest lucru.
- Ocupaţia. Anumite meserii prezintă rate ale accidentelor relativ mari, în timp ce altele expun muncitorii la
anumite tipuri de boli profesionale. Locurile de muncă cu un grad ridicat de pericol includ: exploatările miniere, fabricile de
cherestea, construcţiile, fermele şi alte meserii în care muncitorii sunt expuşi la praf şi substanţe toxice.
 Intrarea în asigurare este condiţionată apoi de plata unei sume denumită anticipaţie, compusă din valoarea
celei dintâi rate de primă plus taxa de poliţă. Asigurările sunt de regulă disponibile în două variante, cu primă unică sau cu
primă eşalonată.
Menţinerea în asigurare se pune în cazul asigurărilor cu plata eşalonată a primelor. În caz de neplată la termen
a unei rate scadente de primă, asiguratul are dreptul să o plătească într-un termen de păsuire stabilit (de exemplu 90
zile). Dacă rata de primă nu se achită nici în acest termen contractul prevede următoarele variante:
a) dacă este asigurare fără constituire de rezervă de prime, contractul se reziliază. Este cazul asigurărilor
temporare de deces;
b) la toate celelalte tipuri de asigurări de viaţă se constituie rezerve de prime şi contractele prevăd:
- rezilierea fără valoare de răscumpărare (în primii 3 ani);
- rezilierea cu valoare de răscumpărare (după primii 3 ani);
- transformarea contractului în contract liber de plata primelor, la solicitarea clientului (după primii 3 ani).
Contractul continuă cu o valoare redusă, dar opţiunile suplimentare vor fi reziliate.
Valoarea de răscumpărare este suma pe care asiguratul este îndreptăţit să o primească în cazul denunţării
unilaterale a contractului sau a întârzierii plăţii primelor dincolo de limitele admise.
Valoarea de răscumpărare există de la început pentru contractele cu plata anticipată şi integrală a primei de
asigurare, dar apare numai din al patrulea an de asigurare în cazul contractelor cu primă eşalonată.
Valoarea de răscumpărare se calculează astfel:
- la contractele cu primă unică şi la contractele cu sumă asigurată redusă sau libere de plata primelor: 95% din
rezerva de poliţă şi participarea la profit;
- la contractele cu primă eşalonată: 95% din rezerva de poliţă şi participarea la profit la care se adaugă primele
plătite şi neconsumate şi se scad primele datorate şi neplătite.
Reactivarea contractului este prevăzută în contractele cu constituire de rezerve de primă. Asiguratul care a
încetat plata primelor are dreptul să reactiveze contractul fie prin plata primelor restante, fie prin prelungirea duratei
asigurării cu timpul cât nu s-au plătit prime, fie printr-o combinaţie a celor două modalităţi.
Dreptul la suma asigurată rezultând din rezerva de prime este imprescriptibil. Acest drept îl are, după caz,
asiguratul, beneficiarul desemnat sau moştenitorii legali. Creditorii asiguratului nu au dreptul să urmărească suma
asigurată cuvenită beneficiarului asigurării.

Asigurătorul nu plăteşte suma asigurată:

- dacă beneficiarul a produs intenţionat decesul asiguratului. Suma se plăteşte eventualilor alţi beneficiari sau
moştenitori;
- dacă decesul asiguratului a survenit cu ocazia comiterii cu intenţie a unor fapte penale.
La unele asigurări mixte de viaţă suma asigurată poate fi plătită înainte de expirarea termenului de valabilitate
al contractului, prin sistemul tragerilor de amortizare. Suma aferentă combinaţiilor câştigătoare de la tragerile la sorţi se
achită imediat de către asigurător. Dacă amortizarea este parţială, contractul de asigurare rămâne în vigoare pentru restul
sumei asigurate, iar prima de asigurare se reduce corespunzător.
Reevaluarea contractului se poate face pe parcurs în baza:
- reevaluării riscului din punct de vedere ocupaţie/hobby/sport, în baza declaraţiei asiguratului cu privire la
schimbările intervenite faţă de declaraţia iniţială;
- reevaluării medicale cu ocazia creşterii sumei asigurate la deces sau/şi a ataşării de asigurări sau opţiuni
suplimentare.
Modificările contractului pot fi operate şi la solicitarea asigurătorului, pe toată durata acestuia sau numai la
aniversarea contractului.

1. Modificări posibile pe toată durata contractului:

a) Schimbarea contractului asigurării, dar fără schimbarea persoanei asigurate. Este importantă această
posibilitate în contextul în care asiguratul sau contractantul iniţial nu mai pot face faţă plăţii primelor şi această obligaţie
financiară este preluată de o altă persoană.
b) Schimbarea beneficiarilor asigurării. Dacă persoana contractantului este diferită de cea a asiguratului,
schimbarea beneficiarilor se face în baza solicitării scrise a contractantului şi cu acordul asiguratului. Pot fi modificate în
acelaşi timp şi procentele de alocare ale beneficiarului în cazul decesului asiguratului.
c) Schimbarea modalităţii de plată se poate face între variantele disponibile la un moment dat, ca de exemplu
prin cupoane, ordine de plată sau transfer bancar.
d) rezilierea asigurărilor suplimentare.

2. Modificări posibile la aniversarea contractului:

a) Adaptarea la inflaţie. Se are în vedere ajustarea, după caz, atât a sumei asigurate la deces, cât şi a sumei
asigurate la supravieţuire, dar acest calcul se face diferit:
- pentru suma asigurată la deces procentul de ajustare se aplică la suma asigurată;
- pentru suma asigurată la supravieţuire procentul de ajustare se aplică la prima de asigurare, iar suplimentul
de primă va fi folosit pentru a cumpăra o sumă asigurată suplimentară.
b) Modificarea sumei asigurate la deces. Se poate face în sensul creşterii, pe baza unei noi evaluări a riscului
de către asigurător şi fără ca asiguratul să fi depăşit vârsta de 65 ani, sau în sensul reducerii sumei asigurate, dar fără a
coborî sub minimul preconizat în contract.
c) Creşterea garantată a sumei asigurate. Se poate exercita în general la fiecare a 3-a aniversare a
contractului, fără evaluare medicală. Contractantul poate majora cu 10, 20 sau 30 de procente atât componenta de
protecţie, cât şi componenta de economisire a contractului.
d) Schimbarea frecvenţei de plată a primelor de asigurare.
 e) Ataşarea de asigurări şi opţiuni suplimentare. Acestea pot fi:
- asigurare suplimentară de deces din accident;
- asigurare suplimentară de invaliditate permanentă din accident;
- asigurare suplimentară de invaliditate permanentă şi deces din accident;
- asigurare suplimentară de sănătate (spitalizare sau chirurgie din accident sau îmbolnăvire);
- opţiunea de scutire de plată a primelor.
Caracteristic asigurărilor suplimentare este faptul că pot fi denunţaţi unilateral oricând pe durata contractului şi
că îşi încetează valabilitatea la transformarea contractului de asigurare în contract liber de plata primelor sau la rezilierea
lui.
Capitolul 5

ASIGURĂRILE DE ACCIDENTE

Asigurările de accidente sunt asigurări de persoane care fac parte din categoria asigurărilor generale (non-
viaţă). Această clasificare se referă la produsele de asigurare oferite de sectorul privat al asigurărilor.
În mod distinct, în multe ţări, ca şi în România (prin Legea 346/2002), asigurarea pentru accidente de muncă şi
boli profesionale, ca parte componentă a domeniului mai larg al asigurărilor de accidente, a fost inclusă în sistemul
asigurărilor sociale garantate de stat. Ea a devenit în România obligatorie din anul 2005 pentru toţi cei care utilizează
forţă de muncă angajată cu contract individual de muncă.
În cele ce urmează ne vom referi doar la asigurările de accidente practicate de societăţile private de asigurări.

Asigurările de accidente se încheie în următoarele variante:

a) asigurarea de accidente, denumită de noi “standard”;
b) asigurarea familială de accidente;
c) asigurarea de accidente “Turist”;
d) asigurarea complexă a elevilor şi studenţilor;
e) asigurarea de accidente a călătorilor transportaţi de întreprinderile particulare cu autovehicule proprii;
f) asigurarea facultativă a vânătorilor;
g) asigurarea facultativă, suplimentară, pentru cazurile de invaliditate temporară din accident.

Asigurarea de accidente “standard” se încheie de persoane în vârstă de la 16 ani împliniţi. Condiţia de vârstă
minimă (de 16 ani împliniţi) se mai cere la asigurarea de accidente “Turist”, precum şi la asigurarea familială de accidente.
La aceasta din urmă, pe lângă asiguratul principal, mai sunt cuprinşi, fără adaos de primă, soţia (soţul), precum şi copiii,
indiferent de numărul lor, în vârstă de la 5 la 16 ani neîmpliniţi. La celelalte variante de asigurări de accidente, nu sunt
stabilite condiţii de vârstă.
Asigurările facultative de accidente, fără excepţie, acoperă riscurile de invaliditate permanentă şi de deces
provocate de accidente. Câteva dintre asigurările la care ne referim, concepute ca asigurări complexe, acoperă în plus
bunurile casnice şi gospodăreşti (asigurările de accidente familiale, “Turist” etc.), precum şi răspunderea civilă a
asiguraţilor. Sfera cea mai largă de cuprindere o prezintă asigurarea complexă a elevilor şi studenţilor, care include
asigurarea bunurilor casnice şi gospodăreşti luate oriunde de elevul ori studentul asigurat în afara domiciliului (la şcoală,
la facultate, în tabără, în excursie etc.), asigurarea de accidente a elevului şi studentului asigurat, precum şi asigurarea de
răspundere civilă legală ca urmare a avarierii sau distrugerii unor bunuri din culpa elevului ori a studentului asigurat.
Durata asigurării este, după caz, de o lună, de trei luni, sau un multiplu al acestora, de un an, rareori de până la
doi ani.
În baza contractului de asigurare de accidente “standard”, asigurătorul plăteşte suma asigurată în caz de
invaliditate permanentă sau de deces al asiguratului, ca urmare a unui accident produs în perioada de valabilitate a
asigurării.
La asigurarea familială de accidente, suma asigurată se plăteşte:
a) asiguratului principal, în caz de invaliditate permanentă a acestuia; de invaliditate sau de deces al copiilor şi de deces
al soţiei (soţului), în calitate de beneficiar;
b) soţiei (soţului) asiguratului principal, în caz de invaliditate permanentă a acesteia (acestuia) şi de deces al asiguratului
principal, în calitate de beneficiar;
c) copiilor, în caz de deces simultan al părinţilor, în calitate de beneficiari.
La asigurarea de accidente “Turist”, în caz de invaliditate permanentă din accident sau de distrugere a bunurilor casnice
şi gospodăreşti, suma asigurată se plăteşte asiguratului; în caz de deces al asiguratului, suma asigurată se plăteşte
beneficiarului asigurării.
La majoritatea tipurilor de asigurări de accidente contractele se încheie pentru sume fixe (mărimi standard sau
un multiplu al acestora), stabilite la niveluri diferite, în funcţie de riscul asigurat, mai mari pentru invaliditate permanentă şi
mai mici pentru deces.
La asigurarea complexă a elevilor şi studenţilor, contractele se încheie pentru sume asigurate, stabilite în mod
distinct pentru: bunuri casnice şi gospodăreşti, invaliditate permanentă, deces şi răspundere civilă legală.
La asigurarea facultativă a vânătorilor, vânătorii sportivi cu domiciliul în România, membri ai Asociaţiei Generale
a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi, care posedă permise de vânătoare, sunt asiguraţi pentru cazurile de: a) răspundere
civilă ca urmare a vătămării corporale sau a decesului terţelor persoane, în legătură cu activitatea de vânătoare şi b)
accidente ale vânătorilor sportivi întâmplate în legătură cu activitatea de vânătoare. La acest tip de asigurare, contractul
se încheie pentru sume asigurate fixe, stabilite în mod distinct pentru invaliditate permanentă, deces şi răspundere civilă.
La asigurarea facultativă, suplimentară, pentru invaliditate temporară din accident, suma asigurată se stabileşte
sub forma indemnizaţiei zilnice de spitalizare, pe care asigurătorul urmează să o suporte pentru zilele de spitalizare a
asiguratului, precum şi pentru cele de convalescenţă, stabilite de medic.
Primele de asigurare se stabilesc, de regulă, pe perioada de valabilitate a contractului, în raport cu sumele
asigurate.
Asigurarea de economie şi invaliditate permanentă din accidente se încheie cu persoane în vârstă de la 16 ani,
pentru sume fixe pe durate de 5-10 ani. Tipul de asigurare la care ne referim constituie atât un instrument de economisire,
cât şi unul de protecţie a asiguraţilor. Această dublă funcţie se realizează prin faptul că suma asigurată se plăteşte, la
expirarea asigurării, asiguratului aflat în viaţă, precum şi în caz de invaliditate permanentă a asiguratului provocată de
accidente.
La expirarea contractului, suma asigurată de plată se majorează cu o anumită cotă procentuală de excedent;
această sumă se achită de asigurător indiferent de plăţile făcute anterior pentru invalidităţi permanente.
Primele de asigurare se plătesc anual sau în rate lunare, anticipat. Durata de plată a primelor este egală cu cea
de valabilitate a asigurării.
Asigurarea managerilor pentru riscurile de accidente se încheie cu persoanele desemnate în calitate de
manageri ai unor societăţi comerciale, în vârstă cuprinsă între 24 şi 65 de ani, pe o durată de 4 sau 5 ani, dar nu mai mult
decât până la împlinirea vârstei de 70 de ani. Suma asigurată, stabilită de asigurat, nu poate fi mai mică decât cea
stipulată de asigurător în Condiţiile speciale.
Asigurarea de care ne ocupăm acoperă următoarele evenimente:
a) accidentele produse în timpul obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu acestea, inclusiv în cadrul deplasărilor
în interes de serviciu în ţară sau străinătate;
b) decesul produs din alte cauze decât accidentele, dar în legătură cu activitatea profesională desfăşurată,
inclusiv ca urmare a unui efort fizic sau intelectual excesiv;
c) incapacitatea temporară de muncă, survenită în urma unui accident produs în legătură cu activitatea
profesională;
d) pierderile de venituri ale societăţii comerciale, ca urmare a erorilor involuntare de management.

În baza contractului de asigurare, asigurătorul se obligă să plătească:

a) în caz de invaliditate permanentă ca urmare a unui accident – suma asigurată, în total sau în parte, în funcţie
de gradul de invaliditate;
b) în caz de deces al asiguratului din accident – dublul sumei asigurate;
c) în caz de deces al asiguratului din alte cauze – suma asigurată, iar după cel de-al doilea an de asigurare –
suma asigurată majorată cu cote de excedent;
d) în caz de incapacitate temporară de muncă a asiguratului, ca urmare a unui accident, o anumită indemnizaţie
zilnică, în raport cu suma asigurată, pentru cel mult 180 de zile, fără a putea depăşi suma asigurată;
e) în caz de pierderi de venituri ale societăţilor comerciale, produse ca urmare a erorilor involuntare de
management, începând cu cel de-al doilea an de asigurare, până la 75% din suma asigurată;
f) la expirarea asigurării, dacă asiguratul va fi în viaţă – suma asigurată majorată cu o anumită cotă de
excedent.
Prima de asigurare, stabilită de asigurător în raport cu suma asigurată, cu vârsta asiguratului la încheierea
contractului şi cu durata acestuia, se achită anual, anticipat.
Suma asigurată se plăteşte: asiguratului în caz de invaliditate permanentă sau temporară şi de supravieţuire a
acestuia; beneficiarului asigurării în caz de deces al asiguratului, şi societăţii comerciale la care a fost angajat asiguratul
ca manager, în caz de pierdere de venituri de către societatea comercială în cauză, produse ca urmare a erorilor de
management, precum şi în caz de răscumpărare a asigurării.
În afara asigurărilor individuale de persoane, de care ne-am ocupat până aici, societatea de asigurare încheie şi
anumite asigurări colective (de grup) de persoane.
Printre acestea se numără: a) asigurarea pentru cazurile de accidente ale angajaţilor, contractată de persoane
juridice; b) asigurarea personalului navigant profesionist, a personalului nenavigant angajat şi a elevilor din aeronautica
civilă, precum şi a sportivilor din cadrul aeronauticii sportive; c) asigurarea pentru cazurile de accidente a persoanelor
transportate cu autovehiculele persoanelor juridice, fără plata transportului sau numai cu plata carburantului; d)
asigurarea călătorilor pentru cazurile de accidente; e) asigurarea turiştilor pentru cazurile de accidente.
Toate aceste asigurări au un caracter facultativ.
Redăm, succint, principalele caracteristici ale acestor asigurări.
Asigurarea pentru cazurile de accidente ale angajaţilor (membrilor), contractată de persoane juridice, se încheie
la cererea şi în contul persoanelor juridice cu sediul în România, ca şi la cererea şi în contul firmelor străine, pentru
accidente ale angajaţilor (membrilor) lor.
Sunt primiţi în asigurare, după caz, toţi angajaţii de o anumită profesie (ocupaţie) sau numai unii dintre aceştia,
independent de vârsta acestora. Sumele asigurate se stabilesc de către persoanele juridice care încheie asigurarea
(denumite contractante), de comun acord cu asigurătorul.
Potrivit contractului, asigurătorul se obligă să plătească întreaga sumă asigurată în caz de deces şi de
invaliditate permanentă totală, ca urmare a unui accident produs în timpul valabilităţii contractului de asigurare, dacă
decesul sau invaliditatea s-a ivit în decurs de un an de la data accidentului.
Dacă invaliditatea permanentă este parţială, asigurătorul plăteşte, în limita sumei asigurate pentru invaliditate
permanentă totală, o parte din această sumă, corespunzătoare gradului de invaliditate permanentă stabilit, majorată cu
25%.
În acest context, noţiunea de accidente cuprinde o gamă largă de evenimente întâmplate în timpul funcţionării
sau folosirii maşinilor, aparatelor, mecanismelor, armelor sau a oricăror instrumente ori scule, precum şi explozia, arsura,
degenerarea, îngheţul, înecul, acţiunea curentului electric, trăsnetul, insolaţia, lovirea, inclusiv înţeparea, tăierea şi altele
asemenea, atacul din partea altei persoane sau a unui animal, alunecarea, prăbuşirea de teren, căderea oricărui obiect
sau a asiguratului, asfixierea şi intoxicarea din cauze subite. Aici mai sunt cuprinse evenimente întâmplate ca urmare a
circulaţiei mijloacelor de transport sau din cauza accidentelor suferite de acestea.
Contractul de asigurare poate fi încheiat şi cu limitarea răspunderii asigurătorului la accidente suferite de
asiguraţi, numai ca urmare a executării de către aceştia a obligaţiilor lor de serviciu, inclusiv în deplasările în interes de
serviciu.
Asigurarea se poate încheia în două moduri, şi anume:
a) cu indicarea numelui şi a profesiei angajaţilor asiguraţi, sau
b) cu indicarea numărului total al angajaţilor asiguraţi, pe profesii (ocupaţii). În prima ipoteză, suma asigurată poate fi
aceeaşi pentru toţi asiguraţii sau se stabilesc sume asigurate pentru fiecare asigurat în parte. În cea de-a doua ipoteză,
sumele asigurate vor fi aceleaşi pentru toţi asiguraţii care exercită aceeaşi profesie; persoana juridică contractantă are
obligaţia să asigure pe toţi angajaţii având aceeaşi ocupaţie.
Asigurarea personalului navigant, este rezervată anumitor categorii de personal din aeronautica civilă şi din cea
sportivă. Este vorba de: a) personalul navigant profesionist din aeronautica civilă; b) personalul navigant angajat la
unităţile aeronautice civile şi sportive, care execută zboruri în interes de serviciu; c) sportivii care se formează sau se
antrenează în cadrul unităţilor de aeronautică sportivă; d) persoanele care desfăşoară activitate de lansări cu paraşuta din
turnuri în cadrul unităţilor de aeronautică sportivă.
Sumele asigurate se stabilesc de către unităţile aeronautice civile sau sportive, de comun acord cu asigurătorul,
şi se plătesc în caz de deces sau de invaliditate permanentă, ca urmare a unui accident întâmplat în legătură cu zborul
(cu lansarea cu paraşuta din turnuri).
Asigurarea de accidente a persoanelor transportate cu autovehiculele persoanelor juridice, în baza obligaţiilor
contractuale de muncă sau la şi de la locul de muncă ori în alte interese ale persoanelor juridice respective.
Sunt cuprinse în asigurare numai persoanele care au calitatea de angajaţi ai persoanelor juridice contractante
şi care sunt transportate cu autovehicule proprii. Asigurarea este valabilă numai dacă transporturile se efectuează pe
drumuri publice, comunale, forestiere, de acces şi interioare pe care sunt admise autovehiculele, cu respectarea
itinerariilor stabilite în foile de parcurs. Asigurarea se face pentru aceeaşi sumă pentru fiecare persoană.
La contractarea asigurării persoana juridică în cauză are posibilitatea să opteze pentru una din următoarele
forme de plată a primelor: a) pe bază de tabele (liste nominale) ale angajaţilor transportaţi, întocmite înainte de efectuarea
transporturilor, şi care se anexează la foaia de parcurs şi b) în funcţie de capacitatea (numărul de locuri) autovehiculelor şi
de numărul de transporturi. În primul caz, prima se calculează de fiecare persoană şi transport efectuat, iar cel de-al
doilea – de fiecare loc şi transport.
Asigurarea călătorilor pentru cazurile de accidente se încheie cu persoane juridice, autorizate să efectueze
transport de călători. Prin această asigurare facultativă sunt protejaţi călătorii (inclusiv copiii care călătoresc gratuit
conform tarifelor de călătorie) pe timpul transportului organizat de societatea de transport, cu mijloace de transport la care
sunt admişi călătorii care circulă pe drumuri publice, pe căi ferate sau pe apă, precum şi în transporturile aeriene publice,
utilitare sau de serviciu, pentru:
a) cazurile de accidente corporale;
b) cheltuielile medicale necesare tratării invalidităţii permanente, precum şi pentru pierderea, avarierea sau
distrugerea bagajelor înregistrate şi a bunurilor aflate asupra călătorilor.
Asigurarea poate fi încheiată şi numai pentru cazurile de accidente corporale.
Călătorii sunt asiguraţi pentru cazurile de deces şi de invaliditate permanentă, totală sau parţială, ca urmare a
unui accident produs în timpul călătoriei şi în legătură cu aceasta, dacă decesul sau invaliditatea s-a produs în decurs de
un an de la data accidentului.
 În această asigurare nu este cuprins personalul mijlocului de transport când călătoreşte în această calitate; nu
sunt cuprinse nici anumite bunuri, cum ar fi: banii, hârtiile de valoare, documentele, registrele, titlurile, actele,
manuscrisele, obiectele de valoare artistică, ştiinţifică sau istorică, pietrele preţioase, obiectele de platină, de aur sau de
argint, mărcile poştale şi altele asemenea.
Răspunderea asigurătorului începe din momentul eliberării legitimaţiei de călătorie sau a documentelor care dă
dreptul la călătorie, iar pentru bagajele sau bunurile călătorilor – din momentul încărcării acestora în mijlocul de transport
şi încetează din momentul descărcării bunurilor din mijlocul de transport.
Sumele asigurate pe fiecare călător şi la fiecare călătorie în parte se stabilesc astfel:
a) pentru deces sau invaliditate permanentă, totală sau parţială, ca urmare a accidentelor, la nivelul propus de
societatea de transport şi agreat de asigurător;
b) pentru cheltuielile medicale necesare tratării invalidităţii permanente, în limitele unui anumit procent din suma
asigurată;
c) pentru pierderea, avarierea sau distrugerea bagajelor înregistrate, precum şi a bunurilor aflate asupra
călătorilor, în limitele unui anumit procent din suma asigurată (mai mic decât în cazul precedent).
Primele de asigurare se includ în preţul călătoriei, adăugând la costul legitimaţiei de călătorie sau al
transportului o cotă procentuală din acest cost.
Asigurarea turiştilor pentru cazurile de accidente se încheie cu persoane juridice, autorizate să organizeze
acţiuni turistice, interne şi externe pentru turişti, cetăţeni români sau străini.

Asigurarea are caracter facultativ şi protejează turiştii care participă la programe turistice interne şi externe
pentru:
a) deces sau invaliditate permanentă din accident;
b) cheltuieli medicale (medicamente şi spitalizare) impuse de tratarea invalidităţii, survenite ca urmare a unui
accident;
c) avariere, distrugere sau pierdere a bagajelor, ca urmare a unui accident;
d) cheltuieli legate de transportul corpului neînsufleţit al asiguratului decedat de la locul unde a survenit decesul
şi până la locul de înhumare;
e) sume pe care turistul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare pentru prejudicii de care răspunde şi
care au fost produse din fapta sa culpabilă, ca urmare a avariei ori a distrugerii unor bunuri.
Asigurarea se poate încheia fie într-o formă limitată la riscul de deces sau invaliditate permanentă din accident,
fie într-o formă mai largă care, pe lângă aceste două riscuri, mai cuprinde, la cerere, oricare dintre riscurile enumerate mai
sus.
Turiştii sunt asiguraţi pentru cazurile de deces şi de invaliditate permanentă totală sau parţială, ca urmare a
unui accident produs în perioada participării la programul turistic, dacă decesul sau invaliditatea s-a ivit în decurs de un an
de la data accidentului. Bagajele sunt asigurate pentru pagubele suferite în urma avarierii, distrugerii sau pierderii
acestora, ca urmare a accidentelor de circulaţie pe timpul transportului, a incendiului ori a calamităţilor naturale întâmplate
în timpul sejurului.
Sumele asigurate pe fiecare turist şi de fiecare program turistic se stabilesc de către societatea de turism
contractantă, în sume absolute pentru riscurile de deces şi de invaliditate permanentă, şi în procente din suma asigurată
pentru invaliditate permanentă, în limitele fixate de asigurător.
Primele de asigurare se includ în preţul programului turistic, adăugând la costul acestuia cote procentuale din
acest cost, calculate în mod diferenţiat pentru programele turistice interne sau externe.
Capitolul 6
ASIGURĂRILE DE SĂNĂTATE

6.1 Consideraţii generale

Asigurările private de sănătate sunt definite în România prin Legea 212/2004.

Asigurările private de sănătate pentru plata serviciilor medicale constituie un sistem facultativ, suplimentar celui de
asigurări de sănătate obligatoriu, care acoperă asiguraţilor serviciile medicale în condiţiile legislaţiei privind organizarea şi
funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate.
Asigurările private de sănătate pot fi, asigurări de tip complementar, suplimentar şi substitutiv.
Asigurările private de sănătate de tip complementar suportă total sau parţial plata serviciilor excluse parţial de către
asigurările sociale de sănătate din pachetul de bază.
Asigurările private de sănătate de tip suplimentar suportă total sau parţial plata pentru serviciile care excedează
pachetului de servicii de bază din sistemul asigurărilor sociale de sănătate privind furnizarea unui grad ridicat de confort,
accesul rapid la servicii medicale în cazul listelor de aşteptare, servicii medicale speciale în străinătate şi alte servicii.
Asigurările private de sănătate de tip substitutiv suportă total sau parţial plata pentru orice tip de servicii.
Sunt eligibile pentru serviciile oferite de sistemul de asigurări private de sănătate orice persoane, cetăţeni români, cetăţeni
străini sau apatrizi cu domiciliul sau, după caz, reşedinţa pe teritoriul României care, după îndeplinirea cerinţelor
obligatorii ale asigurărilor sociale de sănătate, încheie contracte cu societăţi de asigurări private de sănătate, denumite în
continuare asigurători, şi achită prima de asigurare.
Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, precum şi cetăţenii statelor cu care România a încheiat acorduri,
înţelegeri, convenţii sau protocoale internaţionale de cooperare în domeniul sănătăţii şi ştiinţelor medicale sunt eligibili
pentru serviciile oferite de sistemul de asigurări private de sănătate şi fără îndeplinirea cerinţelor obligatorii ale asigurărilor
sociale de sănătate, dacă acordurile, înţelegerile, convenţiile sau protocoalele încheiate între România şi ţara respectivă
nu prevăd altfel.
Asiguraţii sunt persoanele fizice care au un contract de asigurare privată de sănătate încheiat cu un asigurător, individual
sau de către o terţă persoană.
Angajatorii, persoane fizice sau juridice, pot să încheie contracte de asigurare privată de sănătate pentru angajaţii lor,
individual sau în grup, acordate ca beneficii adiţionale la drepturile salariale ale acestora, în scopul atragerii, selecţionării
şi stabilizării personalului angajat.
Orice unitate publică sau privată, autorizată, prestatoare de servicii medicale poate încheia contracte cu societăţile de
asigurări private de sănătate, autorizate.
Societăţile de asigurări private de sănătate, autorizate, pot înfiinţa cabinete medicale, spitale, farmacii şi alte unităţi de
servicii medicale.
Asigurările private de sănătate oferite de societăţile de asigurări private de sănătate sunt servicii medicale şi farmaceutice
ce se stabilesc de câtre fiecare societate de asigurări private de sănătate sub formă de pachete de servicii, în funcţie de
riscul individual.
În sistemul asigurărilor private de sănătate alegerea furnizorilor de servicii medicale de către asigurat şi asigurător este
liberă.
Activităţile de asigurări private de sănătate se derulează pe bază de contract cu furnizorii de servicii medicale şi
farmaceutice şi cu persoane fizice sau juridice, în calitate de asiguraţi sau asigurători.
Asigurarea privată de sănătate este operaţiunea prin care un asigurător constituie, pe principiul mutualităţii, un fond de
asigurare, prin contribuţia unui număr de asiguraţi expuşi la producerea unor riscuri, şi îi indemnizează pe cei care
apelează la utilizarea pachetului suplimentar de servicii medicale pe seama fondului alcătuit din primele încasate, precum
şi pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activităţii desfăşurate.
Asigurătorii trebuie să precizeze în contractul de asigurare pachetul suplimentar de servicii, serviciile medicale excluse
sau cele pentru care se aplică restricţii.
Asiguraţii au dreptul de a fi informaţi în detaliu de societatea de asigurări private de sănătate despre serviciile medicale
acordate, primele de asigurare, drepturile şi obligaţiile contractuale.
Informaţiile cuprinse în contract au caracter confidenţial şi nu pot fi divulgate de societatea de asigurări private de
sănătate unor terţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Asigurătorul poate solicita informaţii privind starea de sănătate a asiguratului, precum şi efectuarea unui examen medical
pentru evaluarea stării de sănătate a solicitantului de către un furnizor de servicii medicale desemnat de acesta.
Prezentarea cu rea-credinţă de informaţii false de către solicitantul de asigurare privitor la starea de sănătate poate
conduce la rezilierea contractului.
Cheltuielile cu asigurările private de sănătate, efectuate de persoana fizică sau de către angajator, sunt deductibile fiscal.

6.2 Categorii de asigurări private de sănătate

Principalele categorii de asigurări private de sănătate practicate sunt următoarele:

- asigurarea medicală standard;
- asigurarea medicală pentru boli incurabile;
- asigurarea medicală pentru intervenţii chirurgicale;
- asigurarea medicală extinsă;
- asigurarea colectivă de sănătate;
- asigurarea intervenţiilor stomatologice;
- asigurarea asistenţei medicale pe termen lung;
- asigurarea venitului în perioada de incapacitate de muncă;
- asigurarea pentru invaliditate temporară din boală;
- asigurarea medicală pentru călătorii în străinătate.
Asigurarea medicală standard
Este o formă de asigurare destinată acoperirii totale sau parţiale a costurilor de spitalizare, dacă spitalizarea
depăşeşte un anumit număr de zile consecutive (de obicei 3 sau 5), a costurilor tratamentului medical ca rezultat al unei
boli sau vătămări corporale în perioada asigurată sau acoperirea pentru boală sau compensarea veniturilor pe perioada
de boală.
Riscul de deces nu este asigurat.
Primele de asigurare sunt diferite pentru bărbaţi şi femei. Ca şi în alte tipuri de contracte de asigurări de
sănătate, se stabileşte o perioadă de aşteptare, numai după expirarea căreia acoperirea devine efectivă; aceasta poate fi
de 3-6 luni. Costurile acoperite pot fi:
- de spitalizare;
- de convalescenţă;
- de tratament la domiciliu după externare;
- indemnizaţie pentru maternitate;
- consultaţii la un medic generalist;
- consultaţii, diagnostic şi/sau taxe la specialişti (radiologie, ecografic, oncologie, etc.);
- intervenţii chirurgicale;
- servicii private de ambulanţă;
- închirierea unui scaun cu rotile, etc.
Nivelul primei de asigurare are în vedere şi categoriile ocupaţionale, datorită riscurilor diferite.
Sumele asigurate plătite pot îmbrăca următoarele forme:
- sume fixe, forfetare, reprezentând o indemnizaţie pe zi de spitalizare sau sumă fixă pentru intervenţii
chirurgicale;
- compensarea cheltuielilor de spitalizare sub forma unor indemnizaţii pentru servicii de spitalizare private,
tratament medical/chirurgical.

Asigurarea medicală pentru boli incurabile

Este o formă de asigurare ce poate fi o acoperire principală sau ca o clauză adiţională. Suma asigurată se va
plăti asiguratului la momentul diagnosticării uneia dintre bolile grave, incurabile, incluse pe o listă. Scopul plăţii acestei
sume este de a compensa cheltuielile cu tratamentul medical sau, pur şi simplu, de a trăi mai bine.
Suma asigurată poate fi:
- sumă plătită la momentul diagnosticării bolii. Sumele pot fi egale sau, mai frecvent, diferite pentru fiecare tip
de diagnostic;
- sumă plătită anticipat la diagnosticarea unei astfel de boli şi restul la momentul decesului. De exemplu, 50%
din suma asigurată se plăteşte în momentul diagnosticării şi 50% după producerea decesului;
- sumă ce se plăteşte separat şi în plus faţă de orice altă sumă.
Prin această formă de asigurare se oferă asiguraţilor protecţie pentru bolile incurabile cum sunt: cancer, infarct
miocardic, accident vascular cerebral, insuficienţă renală cu dializă, bypass arterial coronarian, transplant de organe
vitale, invaliditate, în funcţie de ocupaţie, până la vârsta de pensionare.
Factorii determinanţi în calculul primei de asigurare sunt următorii:
- frecvenţa apariţiei bolilor respective, care sunt destul de diferite între bărbaţi şi femei. Conform statisticilor
bărbaţii sunt mult mai expuşi la atacuri de cord între 40-50 de ani, în timp ce femeile sunt mai expuse la cancer, în special
între 30-60 de ani;
- vârsta maximă de intrare şi de ieşire din risc;
- dacă persoana este fumătoare sau nu;
- date statistice privind cauzele deceselor;
- sistemul internaţional de clasificare a bolilor, incidenţa principalelor boli conform statisticilor Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii;
- definirea medicală şi stabilirea criteriilor privind definirea bolilor acoperite.

Asigurarea medicală pentru intervenţii chirurgicale

Asigurarea se încheie pentru orice intervenţie chirurgicală efectuată de asigurat, inclusiv copiii acestuia, ca
rezultat al unei boli sau accident survenite în perioada de valabilitate a asigurării. Această formă de asigurare poate să
apară ca un produs distinct sau ca o clauză adiţională ce se poate ataşa la un produs deja existent.
Prima de asigurare ia în considerare unii factori specifici, date privind starea de sănătate a populaţiei, indicatori
de morbiditate, vârsta, numărul de intervenţii chirurgicale pe tipuri. Primele pot fi diferite pentru bărbaţi şi femei.
Suma asigurată va fi plătită în situaţia în care asiguratul suportă o intervenţie chirurgicală. Sumele asigurate
sunt fixe şi se stabilesc în funcţie de tipul intervenţiei chirurgicale. Clientul poate decide asupra nivelului acestor sume
între anumite limite minime şi maxime. Limita maximă este suma asigurată pentru acoperirea principală, iar cea minimă
este stabilită de asigurător pe baza datelor statistice privind costul intervenţiilor chirurgicale.
Intervenţia chirurgicală trebuie justificată de către un medic specialist, în spital. În cazul unei intervenţii
chirurgicale asupra unei persoane aflate în perioada asigurării, suma asigurată va fi plătită, asiguratul rămânând protejat
în continuare. Poliţa expiră la termenul menţionat, sau în caz de deces al asiguratului.
Contractul se poate încheia de persoane fizice sau juridice în calitate de contractanţi.
Persoana asigurată poate fi orice persoană fizică ce se încadrează în limitele de vârstă stabilite de asigurător
(de exemplu, 16-57 de ani). În cele mai multe cazuri, societăţile de asigurare acceptă şi copiii asiguratului, care pot fi
asiguraţi odată cu unul dintre părinţi în baza aceleiaşi poliţe.
 Beneficiarul poliţei este stabilit de către contractantul asigurării. De obicei, el este asiguratul însuşi sau, în cazul
în care asiguraţi sunt şi copiii, beneficiarul este părintele care va încasa suma respectivă.
Evenimentul asigurat este orice operaţie chirurgicală efectuată asiguratului sau copiilor datorită unei boli sau a
unui accident intervenite în cadrul perioadei de asigurare.
Operaţiile pentru care se plătesc sumele asigurate pot fi clasificate în funcţie de gravitate, în acest sens, sumele
asigurate pot fi multiplicate de câteva ori, conform acestor criterii, pe baza unor liste anterior elaborate de către asigurător.

Asigurarea medicală extinsă – scopul este de a preveni ruinarea financiară a asiguratului, ca urmare a survenirii
unei îmbolnăviri sau vătămări corporale deosebit de grave. Deoarece ea este foarte scumpă, majoritatea asiguraţilor
optează pentru includerea ei în planuri de asigurare colectivă.

Asigurarea colectivă de sănătate – este contractată de către agenţii economici care dispun de capacitatea
financiară de a plăti un preţ ridicat încheierii unei asemenea asigurări. Asigurarea aceasta este folosită de agentul
economic pentru a atrage un personal calificat, care va fi interesat să fie asigurat de către firmă.

Asigurarea dentară – este un tip de asigurare de sănătate care acoperă tratamentele stomatologice curente,
precum şi deteriorarea danturii ca urmare a unui accident.
Principalul avantaj al asigurării dentare este acela că îi ajută pe angajaţi să poată plăti costul tratamentelor
stomatologice. De asemenea, asigurarea îi încurajează pe asiguraţi să meargă cu regularitate la dentist, putând, astfel,
detecta sau preveni probleme dentare serioase.

Asigurarea asistenţei medicale pe termen lung. Asigurarea asistenţei medicale pe termen lung este un anumit
tip de asigurare a cheltuielilor medicale, pe baza căreia se plătesc despăgubiri în bani pentru îngrijirea medicală pe
termen lung, de care persoana asigurată beneficiază într-un sanatoriu, spital sau locuinţă.
Costul acestor servicii este foarte mare. Ca rezultat, multe persoane în vârstă au cumpărat asigurări pe termen
lung pentru a achita notele de plată implicate de o spitalizare prelungită într-un sanatoriu sau spital.

Asigurarea venitului în perioada de incapacitate de muncă – este o formă a asigurării de sănătate care plăteşte
o indemnizaţie periodică unei persoane care este în incapacitate de a lucra, ca urmare a unei îmbolnăviri sau vătămări
corporale.

Asigurarea medicală pentru călătorii în străinătate este disponibilă în varianta pentru turism sau pentru afaceri.
Ea acoperă îmbolnăvirea neaşteptată şi imprevizibilă, prejudicierea corporală ca urmare a unui accident şi decesul din
cele două cauze de mai sus.
Asigurătorul suportă cheltuielile privind:
- vizite medicale, medicamente, spitalizare;
- transportul cu salvarea;
- tratament stomatologic de urgenţă;
- repatrierea bolnavului sau a corpului său neînsufleţit.
În completarea asigurărilor de sănătate de sine stătătoare practicate sub forma contractelor menţionate mai
sus, societăţile de asigurări oferă componente de asigurări de sănătate, în pachete de bază sau sub formă de clauze
opţionale (beneficii suplimentare), ataşate asigurărilor de viaţă şi asigurărilor de accidente, ceea ce a amplificat extrem de
mult gradul de adaptare la cerinţele clientului şi volumul acestei pieţe.
Capitolul 7

ASIGURAREA DE PROPRIETĂŢI ŞI BUNURI

7.1 Tipuri de bunuri

De-a lungul timpului, oamenii au căutat să descopere şi să aplice diverse metode de protecţie împotriva
producerii unor evenimente ce pot determina avarierea sau distrugerea bunurilor şi proprietăţilor pe care le deţin.
Asigurarea este una dintre aceste metode, prin intermediul căreia se acoperă o parte a riscurilor cu care se confruntă
persoanele sau firmele în activitatea lor de zi cu zi.
Asigurarea de bunuri compensează cheltuielile impuse de repararea sau de înlocuirea acelor bunuri care sunt
avariate, distruse sau pierdute.
Până când nu suferă o pagubă, cele mai multe persoane nu realizează necesitatea unei asigurări. Foarte puţini
oameni se întreabă cum se vor descurca în momentul în care, de exemplu, vor pierde într-un incendiu toate bunurile pe
care le posedă. Numai atunci când se confruntă cu un astfel de risc, aceştia conştientizează importanţa asigurării.
Atunci când riscul nu se produce în perioada asigurată, nu putem afirma că primele plătite sunt pierdute, chiar
dacă asiguratul nu ajunge în situaţia de a fi despăgubit, el obţine, în schimb, un beneficiu psihologic (starea de siguranţă
pe care o oferă asigurarea).
Asigurările de bunuri în România sunt, începând cu anul 1996, facultative. Anterior au funcţionat unele asigurări
obligatorii: până în 1990 acestea au cuprins bunurile aparţinând unităţilor cooperatiste din agricultură precum şi clădirile şi
animalele aparţinând populaţiei. În perioada 1990-1995 a continuat asigurarea prin efectul legii, dar pentru clădirile şi
construcţiile aparţinând persoanelor fizice.
Prin “bun” se înţelege o valoare economică care este utilă pentru satisfacerea nevoii materiale şi spirituale a
omului şi este susceptibilă de apropiere sub forma dreptului de proprietate.
1. În funcţie de natura lor şi de clasificarea dată de lege, bunurile pot fi mobile sau imobile.
Bunurile mobile pot fi:
- mobile prin natura lor (bunuri corporale, transformabile);
- mobile prin determinarea legii (valori mobiliare);
- mobile prin anticipaţie (bunuri care prin natura lor sunt imobile, dar pe care părţile unui act juridic le consideră
ca mobile prin ceea ce vor deveni: fructele, recoltele neculese).
Bunurile imobile pot fi:
- imobile prin natura lor;
- imobile prin obiectul la care se aplică (sunt imobile prin obiectul la care se aplică uzufructul bunurilor imobile,
servituţile, acţiunile care ţin a revendica un imobil);
- imobile prin destinaţie (animale afectate la cultură, instrumentele de arat).

2. După regimul circulaţiei lor juridice avem:

- bunuri aflate în circuitul civil (acele bunuri care pot face obiectul actelor juridice, pot fi dobândite sau
înstrăinate prin act juridic civil);
- bunuri scoase din circuitul civil (bunuri care nu pot forma obiectul actului juridic civil, deci sunt inalienabile).
3. După modul cum sunt determinate:
- bunuri individual determinate (acele bunuri care se individualizează prin însuşiri proprii, speciale);
- bunuri determinate generic (acele bunuri care se individualizează prin însuşiri speciale sau ale categoriei din
care fac parte; individualizarea se face prin cântărire, măsurare, numărare etc.).

4. După cum pot fi sau nu înlocuite în execuţia unei obligaţii civile:

- bunuri fungibile (acel bun care, în execuţia unei obligaţii, poate fi înlocuit cu altul fără a afecta valabilitatea
plăţii);
- bunuri nefungibile (care nu pot fi înlocuite cu altele, în execuţia unei obligaţii).

5. După cum folosirea lor implică sau nu consumarea sau înstrăinarea lor:
- bunuri consumptibile (acele bunuri care nu pot fi folosite fără ca cea dintâi întrebuinţare a lor să nu implice
consumarea substanţei sau înstrăinarea lor: banii, combustibilii, alimentele);
- bunuri neconsumptibile (bunurile care pot fi folosite repetat, fără a fi necesară consumarea substanţei sau
înstrăinarea lor: construcţii, terenuri, maşini).

6. După cum pot fi sau nu împărţite fără să-şi schimbe destinaţia:

- bunuri divizibile (se pot împărţi fără să-şi schimbe prin aceasta destinaţia economică);
- bunuri divizibile (care nu pot fi împărţite fără să-şi schimbe prin aceasta destinaţia economică).

7. După corelaţia dintre ele:

- bunuri principale (bunuri care pot fi folosite în mod independent, fără a servi la întrebuinţarea unui bun);
- bunuri accesorii (bunuri care sunt destinate să servească la întrebuinţarea altui bun principal).

8. După modul de percepere:

- bunuri corporale (bunuri care au o existenţă materială, fiind perceptibile simţurilor umane);
- bunuri incorporale (reprezintă valori economice care au o existenţă abstractă).
 9. După cum sunt sau nu supuse urmăririi şi executării silite pentru plata datoriilor:
- bunuri sesizabile (bunuri ce pot forma obiectul executării silite a debitorului);
- bunuri insesizabile (bunuri care nu pot fi urmărite pentru plata unei datorii).
În contextul asigurărilor, pe baza clasificării oficiale din Legea 403/2004, putem determina trei categorii de
bunuri:
a) Proprietăţi şi bunuri – în care includem clădiri, construcţii şi conţinutul lor, maşini, utilaje, instalaţii, bunuri
casabile, inventar gospodăresc, hârtii de valoare (bani, titluri financiare, timbre), drepturi de proprietate intelectuală
(documente, manuscrise, soft), opere de artă, animale şi producţie agricolă.
b) Bunuri în tranzit – mărfuri care fac obiectul contractelor de transport terestru, maritim, fluvial sau aerian.
c) Mijloace de transport – terestru, maritim, fluvial sau aerian.

7.2 Elementele specifice contractului de asigurări de bunuri

În cazul asigurării de bunuri, societatea de asigurări se obligă ca la producerea riscului asigurat să plătească
asiguratului sau beneficiarului desemnat în poliţă, o despăgubire. Astfel, contractul de asigurare de bunuri este un
contract de despăgubire. Prin contractul de despăgubire, asiguratul este îndreptăţit să încaseze indemnizaţia de
despăgubire doar dacă a suferit o daună şi doar în măsura în care a suferit efectiv o pierdere financiară. Nu este
obligatoriu ca în baza unui contract de despăgubire, asigurătorul să plătească suma totală necesară pentru refacerea
situaţiei financiare a asiguratului care a suferit o daună, deoarece, în contract, pot exista prevederi care limitează suma
asigurată.
Contractele de asigurare de bunuri au la bază principiul despăgubirii – un principiu fundamental al asigurării.
Acest principiu presupune ca, prin încasarea indemnizaţiei de despăgubire, asiguratul revine în situaţia financiară pe care
a avut-o înainte de survenirea evenimentului asigurat.
Din contractul de asigurare fac parte integrantă:
- poliţa de asigurare;
- documentul justificativ care să ateste efectuarea plăţii primei de către asigurat;
- condiţiile generale şi specifice;
- declaraţia de interes patrimonial faţă de obiectul asigurat.
Asigurătorul este persoană juridică care se obligă să plătească asiguratului o anumită sumă de bani la
producerea evenimentului prevăzut ca risc asigurat în contractul de asigurare.
Asiguratul este persoana fizică sau juridică ce are un interes patrimonial faţă de bunul asigurat şi care, prin
intermediul contractului de asigurare, cedează riscul asigurătorului.
Beneficiarul este terţa persoană care, în baza contractului de asigurare, este îndreptăţită la încasarea
despăgubirii la producerea evenimentului desemnat în poliţă ca risc asigurat.
Interesul asigurabil este o cerinţă de bază pentru existenţa oricărui contract de asigurare. O persoană are un
interes asigurabil dacă producerea unui eveniment asigurabil poate cauza o pierdere financiară sau un prejudiciu
persoanei respective. În cazul asigurării de bunuri, prin interes asigurabil se înţelege valoarea pecuniară a bunului,
expusă pierderii, sau valoarea patrimonială ce poate fi pierdută pentru asigurat sau beneficiar, ca urmare a producerii
evenimentului asigurat.
Condiţiile esenţiale pentru existenţa unui interes asigurabil în cazul unui bun, sunt:
- trebuie să existe posibilitatea producerii unei daune ce poate fi evaluată în bani, pe care asiguratul o poate
suferi în caz de pierdere sau de degradare a bunului asigurat;
- bunul menţionat trebuie să constituie obiectul asigurării;
- asiguratul trebuie să fie într-o relaţie directă, recunoscută legal, cu obiectul asigurării, adică să aibă de suferit
în urma distrugerii obiectului asigurat. Altfel spus, asiguratul trebuie să aibă un interes patrimonial licit în conservarea
bunului respectiv.
Regula generală în asigurările de bunuri este ca interesul asigurabil să existe atât în momentul încheierii
asigurării, cât şi în momentul producerii riscului asigurat. Nici o instanţă de judecată nu poate sili o societate de asigurări
să plătească despăgubiri către sau în interesul asiguratului, dacă acesta nu are un interes asigurabil. Deci în asigurarea
de bunuri, interesul asigurabil decurge, de regulă, din statutul de proprietar al persoanei care doreşte să se asigure.
Există însă situaţii în care şi alte persoane, decât proprietarul, pot avea un interes asigurabil, în situaţii precum:
- Proprietatea în comun – o persoană care deţine în comun cu una sau mai multe persoane un bun sau o
clădire, are dreptul legal de a asigura bunul sau clădirea respectivă la întreaga valoare. Acest lucru nu înseamnă ca, în
caz de distrugere totală a bunului sau clădirii asigurate, persoana respectivă va fi singura care va fi despăgubită. Aceasta
va putea beneficia de despăgubire doar în limita dreptului său de proprietate, iar dacă încasează valoarea totală a
despăgubirii, ea va acţiona ca agent al celorlalţi proprietari, fiind obligată să le ofere partea ce li se cuvine din
despăgubire.
- Proprietate ipotecată – în cazul unui contract de ipotecă, ambele părţi au un interes asigurabil: debitorul
ipotecar în calitate de proprietar şi societatea ipotecară în calitate de creditor. În asemenea cazuri se încheie, de obicei, o
asigurare în numele ambelor părţi.
- Proprietatea închiriată – chiriaşul nu este obligat să încheie un contract de asigurare a proprietăţii închiriate,
însă, în cazul în care încheie o astfel de asigurare, el o încheie în numele şi în folosul proprietarului şi, deci, nu poate
pretinde încasarea despăgubirii în urma producerii unui risc asigurat, ci doar poate pretinde proprietarului restituirea
primelor de asigurare.
- Proprietate aflată în custodie – custodele are un interes asigurabil în ceea ce priveşte proprietatea sau bunul
pe care îl deţine în custodie, deoarece este responsabil din punct de vedere legal pentru orice daună produsă bunului
respectiv.
Persoanele din familia proprietarului – persoanele din familia proprietarului pot beneficia din utilizarea obiectului
asigurării, ceea ce determină existenţa unui interes asigurabil al acestora faţă de bunul respectiv.
Obiectul asigurării în contractele de asigurări de bunuri şi clădiri poate fi reprezentat de:
 - bunurile în proprietatea persoanelor fizice sau juridice;
- bunurile ce fac obiectul unor contracte de concesionare, închiriere sau locaţie de gestiune;
- bunurile primite în folosinţă;
- bunurile primite spre păstrare, separare, prelucrare, curăţare, vopsire sau expunere spre vizionare.
În principiu nu se pot asigura bunurile care, din cauza degradării, nu mai pot fi folosite potrivit destinaţiei.
Riscul asigurat
În asigurarea de bunuri există o clasificare a riscurilor în:
▪ riscuri civile – asociate clădirilor care folosesc ca locuinţe şi birouri şi bunurile din acestea;
▪ riscuri comerciale şi industriale – asociate clădirilor ce folosesc ca unităţi de producţie şi comercializare şi
bunurilor aflate în acestea.
În general, în asigurarea de bunuri riscurile preluate în asigurare de societăţile de asigurare sunt:
▪ incendiu;
▪ trăsnet;
▪ explozie;
▪ ploaie torenţială;
▪ grindină;
▪ inundaţie;
▪ furtună;
▪ cutremur;
▪ prăbuşiri şi alunecări de teren;
▪ greutatea stratului de zăpadă cu gheaţă;
▪ avalanşe de zăpadă;
▪ căderea pe clădiri a altor corpuri;
▪ lovirea de către un autovehicul.
Unele societăţi de asigurare oferă asigurare pentru maşini, utilaje şi instalaţii, pentru cazurile de avarie
accidentală. În astfel de poliţe sunt acoperite riscuri cum sunt:
▪ ruperi sau deformări în timpul funcţionării;
▪ ciocniri sau izbiri cu alte corpuri;
▪ explozii;
▪ efectele unor substanţe chimice;
▪ scurtcircuit etc.
Bunurile sau alte valori (numerar, timbre poştale) pot fi asigurate şi în vederea furtului sau jafului. Unele
societăţi tratează aceste riscuri ca fiind de sine stătătoare, în timp ce altele le asigură complementar, cu plata primei
corespunzătoare sau le refuză.
Cele mai multe societăţi de asigurări oferă produse de asigurare de bunuri pe mai multe niveluri, în funcţie de
riscurile acoperite. Astfel, există:
- poliţe de asigurare împotriva incendiului;
- poliţe de asigurare standard (care în general, acoperă riscurile de incendiu, trăsnet, explozie şi căderi corpuri);
- poliţe de asigurare extinse (care acoperă, pe lângă riscurile prevăzute în poliţa standard, şi câteva riscuri
suplimentare);
- poliţe de asigurare “toate riscurile” (în care nu sunt numite riscurile acoperite, ci doar excluderile).
Suma asigurată reprezintă partea din valoarea expusă la risc pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea în
cazul producerii riscului asigurat. Suma asigurată reprezintă limita maximă a răspunderii asigurătorului şi constituie unul
dintre elementele care stau la baza calculului primei de asigurare.
În cazul asigurării de bunuri, suma asigurată poate fi egală sau mai mică decât valoarea bunurilor respective.
Suma asigurată nu poate să depăşească valoarea de asigurare (valoarea reală a bunului în momentul încheierii
contractului de asigurare), deoarece asigurarea este astfel concepută încât să nu permită sub nici o formă acordarea unei
despăgubiri mai mari decât pierderile efective suportate de asiguraţi.
La asigurările obligatorii de bunuri, suma asigurată se stabileşte pe baza normelor de asigurare, iar cele
facultative, în funcţie de propunerea asiguratului, fără însă ca ea să poată depăşi valoarea bunului în momentul încheierii
asigurării sau, pentru unele bunuri, sumele stabilite de asigurător.
Pentru stabilirea sumei asigurate, în cazul asigurărilor de bunuri, se procedează la evaluarea de asigurare.
Evaluarea de asigurare reprezintă operaţiunea prin care se stabileşte valoarea bunurilor în vederea cuprinderii lor în
asigurare. Pentru ca un anumit bun să fie cuprins în asigurare, este necesar să se cunoască cât mai precis valoarea
acestuia, deoarece indemnizaţia de despăgubire plătită de asigurător în caz de producere a evenimentului asigurat se
stabileşte în funcţie de valoarea bunurilor asigurate. Valoarea cu care sunt cuprinse bunurile în asigurare trebuie să fie
stabilită în deplină concordanţă cu valoarea reală a acestora, deoarece orice subevaluare sau supraevaluare poate avea
consecinţe negative fie pentru asigurător, fie pentru asigurat.
Astfel, supraevaluarea bunurilor poate conduce la slăbirea preocupării asiguratului pentru prevenirea pagubelor.
Pe de altă parte, subevaluarea bunurilor nu permite, în caz de pagubă, acordarea unei despăgubiri cu care asiguratul să
poată compensa în întregime pierderea suferită. Pentru prevenirea subasigurării, majoritatea societăţilor de asigurări
utilizează metoda penalizării. Conform acestei metode, în condiţiile în care contractul de asigurare a fost încheiat pentru o
sumă inferioară valorii bunului, despăgubirea datorată se reduce proporţional cu raportul dintre suma asigurată şi
valoarea curentă a bunului respectiv (principiul proporţionalităţii).
Cea mai utilizată metodă pentru determinarea valorii curente a unui bun constă în scăderea deprecierii estimate
(procentul cu care a scăzut valoarea iniţială a bunului respectiv datorită uzurii) din valoarea de înlocuire a bunului
respectiv la costurile curente.
În concluzie, prin valoarea bunurilor la data asigurării se înţelege:
- la clădiri şi construcţii – valoarea de înlocuire (costul construirii sau achiziţionării clădirilor/construcţiilor
respective sau a unora similare din punct de vedere al parametrilor funcţionali sau constructivi, la preţurile uzuale de pe
piaţa locală) din care se scade uzura în raport cu vechimea, gradul de întrebuinţare şi starea de întreţinere a
clădirii/construcţiei asigurate;
- la mijloacele fixe şi obiectele de inventar – valoarea din nou a acestora (valoarea de înlocuire), din care s-a
scăzut uzura în raport cu vechimea, întrebuinţarea şi starea de întreţinere a bunurilor respective;
- la materiile prime, materiale, produse finite, mărfuri şi altele asemănătoare – preţul de cost sau preţul de
achiziţie al acestora;
- pentru bunuri casabile – valoarea de înlocuire;
- pentru bani în numerar, timbre şi librete de economii – valoarea nominală;
- pentru hârtii de valoare – preţul pieţei sau, după caz, cotaţia la închiderea bursei din ultima zi lucrătoare,
înainte de data completării cererii de asigurare;
- pentru metale nobile neprelucrate, bunuri din metale nobile, bijuterii, perle, pietre preţioase, precum şi altele
asemenea – preţul pieţei;
- pentru colecţii şi obiecte de artă – valoarea de circulaţie (de piaţă), determinată pe bază de cataloage şi/sau
expertize.
În asigurarea de bunuri se folosesc o varietate de limite în ceea ce priveşte suma asigurată. Astfel, în unele
poliţe se specifică o limită de suma asigurată pentru fiecare bun asigurat (“pe articol”), în timp ce în altele se prevăd limite
de suma asigurată “pe incident”. Aceste două metode sunt similare, în sensul că se acoperă fiecare articol asigurat sau
fiecare incident până la o anumită limită a sumei asigurate.
O limită specifică este o valoare bănească ce fixează limita superioară a despăgubirii pe care o va plăti
asigurătorul, “pe articol” sau “pe incident”, pentru fiecare pagubă asociată unui anumit bun sau unei anumite categorii de
bunuri. Atunci când o poliţă conţine mai multe limite specifice, aceste limite sunt considerate limite separate. Limitele
separate pot fi aplicate fiecăruia dintre cele câteva articole sau categorii de bunuri.
Limitele de sumă asigurată se pot aplica unui singur articol (clădire) sau unei categorii de bunuri (bunurile
personale). Bunurile personale nu sunt, de obicei, inventariate separat sau identificate şi, astfel, limitele de sumă
asigurată din cadrul poliţei se aplică tuturor bunurilor neidentificate aparţinând categoriei de bunuri acoperite. Însă, poate
exista situaţia în care bunurile sunt identificate, întocmindu-se o listă în care fiecare obiect este inventariat şi precis
identificat prin descrieri, număr de serie etc., în acest caz, se stabileşte o limită de sumă asigurată pentru fiecare bun
identificat.
Uneori, în cadrul aceleiaşi poliţe, sunt acoperite atât bunurile identificate, cât şi cele neidentificate; pentru
fiecare bun identificat se stabileşte o limită de sumă asigurată, iar pentru bunurile neidentificate se aplică o singură limită
în mod colectiv tuturor articolelor din cadrul acestui grup.
Prima de asigurare este un element foarte important al unui contract de asigurare şi reprezintă suma de bani pe
care o primeşte asigurătorul de la asigurat, în schimbul preluării în asigurare a riscului la care acesta este expus. Există o
relaţie directă între riscul preluat în asigurare şi mărimea primei de asigurare, deoarece aceasta exprimă, de fapt,
valoarea riscului, care este determinată pe bază de date statistice şi pe baza inspecţiei de risc.
Prima de asigurare se stabileşte aplicându-se cota de primă la suma asigurată şi se plăteşte anticipat integral
sau în rate. Cota de primă este diferenţiată în funcţie de felul bunului asigurat, de frecvenţa şi de intensitatea producerii
riscurilor asigurate.
În cazul asigurărilor de bunuri, societăţile de asigurare diferenţiază bunurile asigurate pe clase de risc, iar
pentru fiecare clasă se stabileşte o cotă de primă specifică.
În cele mai multe cazuri, cotele de prime asigurate sunt diferenţiate:
- pe tipuri de localităţi (municipii, oraşe, comune);
- pe grupuri de bunuri (locuinţe, mobilier, aparatură audio-video).
În cazul unităţilor de producţie, a magazinelor şi depozitelor, cotele de primă se diferenţiază în funcţie de natura
produselor folosite în procesul producţiei (combustibili, inflamabile, explozibile, nepericuloase).
Perioada asigurată reprezintă perioada pentru care asigurătorul este obligat să acopere daunele în baza poliţei.
În general, asigurarea de bunuri se încheie pe o perioadă de un an, dar, la cererea asiguratului, se poate încheia şi pe
perioade mai scurte.
Într-un contract de asigurare nu este suficientă doar stabilirea datei de începere şi de încetare a contractului de
asigurare, ci trebuie să fie specificat momentul precis (ora) de intrare în vigoare sau de expirare a perioadei de valabilitate
a contractului de asigurare.
Răspunderea asigurătorului începe la ora 000 a zilei menţionate în poliţă ca reprezentând începutul asigurării, cu
condiţia ca prima de asigurare să fi fost achitată, şi încetează la ora 2400 a zilei la care încetează asigurarea.
Răspunderea asigurătorului mai încetează şi în cazul în care contractul de asigurare este reziliat, situaţie ce apare în
următoarele împrejurări:
▪ prima de asigurare se plăteşte în rate, iar asiguratul nu a achitat o rată la termenul stabilit şi nici în termenul
de graţie oferit de asigurător;
▪ asiguratul a dat răspunsuri inexacte sau incomplete sau nu a comunicat asigurătorului schimbările esenţiale la
împrejurările privind riscurile.
După încheierea contractului de asigurare, producerea evenimentului asigurat a devenit imposibilă.
Obligaţiile asiguratului. În baza contractului de asigurare, asiguratul trebuie să îndeplinească o serie de obligaţii
specificate în condiţiile de asigurare, a căror neîndeplinire poate conduce la rezilierea contractului sau la refuzul
asigurătorului de a plăti despăgubirile. Există obligaţii corespunzătoare perioadei anterioare producerii unei daune şi
obligaţii referitoare la procedura ce trebuie urmată de asigurat la producerea unei daune.
Una dintre obligaţiile asiguratului este aceea de a întreţine şi de a folosi bunurile asigurate în bune condiţiuni şi
în conformitate cu dispoziţiile legale, în scopul prevenirii producerii evenimentelor asigurate. Asiguratul este obligat să ia,
pe cheltuiala sa, toate măsurile şi să se conformeze tuturor recomandărilor făcute de asigurător pentru prevenirea
producerii pagubelor, în conformitate cu prevederile legale şi/sau recomandările producătorului. De asemenea,
asiguratului îi revine obligaţia de a notifica asigurătorului, în scris, orice modificare faţă de datele comunicate la încheierea
asigurării, modificare ce poate agrava riscul asigurat. Asiguratul are şi obligaţia de a permite reprezentantului
asigurătorului să efectueze inspecţia de risc ori de câte ori consideră că este necesar şi să pună la dispoziţia acestuia
toate informaţiile necesare pentru evaluarea riscului.
În cazul producerii unui risc asigurat, asiguratul este obligat:
- să ia, pe seama asigurătorului şi în limita sumei asigurate, măsuri pentru limitarea pagubelor, prin protejarea,
salvarea, transportarea, depozitarea şi păstrarea resturilor valorificabile în condiţii corespunzătoare specificului fiecăruia;
- să înştiinţeze imediat, în caz de incendiu, explozie, furt, după caz, organele de poliţie, unităţile de pompieri
sau alte organe de cercetare, cerând întocmirea de acte cu privire la cauzele şi împrejurările producerii evenimentului
asigurat şi la pagubele provocate;
- să înştiinţeze imediat asigurătorul, personal sau printr-o persoană împuternicită, despre producerea pagubei.
În înştiinţare trebuie precizate:
- seria, numărul şi data emiterii poliţei de asigurare;
- felul bunurilor avariate sau distruse;
- locul, data, ora, cauzele şi împrejurările producerii evenimentului asigurat;
- locul unde se află resturile avariate sau distruse;
- mărimea probabilă a pagubei.
Întârzierea poate fi dăunătoare asigurătorului, dacă aceasta împiedică o investigare şi o soluţionare promptă.
Perioada de timp în care asiguratul este obligat să anunţe societatea de asigurare despre producerea daunei variază de
la o societate la alta şi poate fi exprimată sub forma unei perioade efective de timp (ore, zile) sau poate prevede ca
notificarea să fie făcută “imediat”. Aceasta înseamnă că înştiinţarea trebuie făcută cât mai repede posibil, în funcţie de
circumstanţe. Dacă anunţul nu a fost făcut suficient de prompt, sau dacă ar fi fost practic posibilă o înştiinţare mai rapidă,
este problema instanţei de judecată de a decide. De asemenea, este importantă măsura în care capacitatea
asigurătorului de a-şi apăra interesele a fost afectată de întârziere;
- să contribuie alături de asigurător la determinarea naturii şi a cuantumului pagubei. El trebuie să furnizeze
toate informaţiile şi probele documentare solicitate de asigurător şi să permită acestuia să facă toate investiţiile necesare;
- să conserve dreptul de regres al asigurătorului împotriva celor vinovaţi de producerea daunei.
Constatarea şi evaluarea daunei. Plata despăgubirii. Atunci când se produce un risc asigurat, în urma căruia
asiguratul înregistrează o pagubă, se declanşează automat mecanismul despăgubirii prin cerere de despăgubire înaintată
de asigurat asigurătorului.
În cazul în care, la data formulării cererii de despăgubire, mai există o asigurare, pentru acelaşi bun sau care
acoperă aceleaşi riscuri, asiguratul trebuie să declare existenţa acesteia, el neputând încasa de două ori aceeaşi
despăgubire. În acest caz, asigurătorul va contribui la despăgubire în mod proporţional, în limita sumei asigurate.
După efectuarea inspecţiei de daună şi după verificarea încadrării în riscurile acoperite prin poliţă, se evaluează
dauna şi se stabileşte valoarea despăgubirii. Despăgubirea se face în raport cu starea bunului din momentul producerii
evenimentului asigurat, iar valoarea acesteia nu poate depăşi cuantumul pagubei, suma asigurată şi nici valoarea bunului
în momentul producerii evenimentului asigurat.
Cuantumul pagubei se stabileşte în funcţie de tipul pagubei: totală sau parţială.
Prin paguba totală se înţelege:
• la clădiri – distrugerea clădirii într-un asemenea grad, încât refacerea prin reparare sau prin restaurare nu mai
este posibilă sau cheltuielile implicate ar depăşi suma asigurată;
• la bunuri a căror cantitate se exprimă în diverse unităţi de măsură – acea parte din cantitatea totală care a fost
distrusă în întregime sau a dispărut;
• la celelalte bunuri – distrugerea bunului într-un asemenea grad, încât refacerea prin reparare sau restaurare
nu mai este posibilă sau încât cheltuielile implicate ar depăşi suma asigurată.
Prin paguba parţială se înţelege:
• la clădiri – distrugerea sau deprecierea parţială a clădirii în aşa fel încât, prin refacere sau prin reparare sau
restaurare, aceasta poate fi adusă la starea în care se află înainte de producerea evenimentului asigurat;
• la bunuri a căror cantitate se exprimă în diverse unităţi de măsură – deprecierea acelei părţi din cantitatea
totală care a rămas după producerea evenimentului asigurat şi care diminuează valoarea bunurilor respective;
• pentru celelalte bunuri – avarierea bunului în aşa fel încât prin refacere, reparare, restaurare acesta poate fi
adus la starea în care se afla înainte de producerea evenimentului asigurat.
Cuantumul pagubei reprezintă:
a) în caz de daună totală:
- la clădiri – valoarea de înlocuire a clădirii distruse, la data producerii evenimentului asigurat, din care se scad
uzura şi valoarea, la aceeaşi dată, a resturilor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica;
- la bunuri a căror cantitate se exprimă în diverse unităţi de măsură – valoarea reală la data producerii
evenimentului asigurat a cantităţii de bunuri distruse în întregime sau dispărute;
- la celelalte bunuri – valoarea reală la data producerii evenimentului asigurat a bunului distrus sau dispărut, din
care se scade valoarea, la aceeaşi dată, a resturilor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica;
b) în caz de daună parţială:
- la clădiri – costul reparaţiei, din care se scad uzura şi valoarea, la data producerii evenimentului asigurat, a
resturilor ce se pot întrebuinţa sau valorifica;
- la bunuri a căror cantitate se exprimă în diverse unităţi de măsură – valoarea pierderii de calitate a acelei părţi
din cantitatea totală care a rămas după pagubă şi care diminuează valoarea bunurilor respective;
- la celelalte bunuri – costul reparaţiilor părţilor componente sau a pieselor avariate, ori costul de înlocuire sau
de recondiţionare a acestora, din care se scad uzura corespunzătoare pentru piesele noi sau recondiţionate şi valoarea
resturilor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica.
În limita sumei asigurate, societăţile de asigurare acordă despăgubiri şi pentru:
- cheltuielile făcute în scopul limitării daunei;
- cheltuielile legate de îndepărtarea resturilor de la locul producerii evenimentului asigurat;
 - daunele provocate bunurilor menţionate în contractul de asigurare, prin distrugeri sau avarii, datorită măsurilor
de salvare luate de asigurat pentru împiedicarea şi/sau limitarea consecinţelor producerii riscului.
După stabilirea valorii daunei, societatea de asigurări va decide asupra metodei de indemnizare. Există cel
puţin trei metode prin care se poate acorda despăgubirea:
1. Plata unei indemnizaţii. Majoritatea covârşitoare a cazurilor de despăgubire sunt soluţionate prin încasarea
de către asigurat a unui cec ce reprezintă contravaloarea pierderii suferite.
2. Repararea bunului sau clădirii avariate. În locul plăţii unei indemnizaţii, asigurătorul poate să repare bunul
sau clădirea avariată prin producerea evenimentului asigurat. De obicei, această metodă se utilizează mai ales în cazul
asigurării auto. Majoritatea asigurătorilor auto au contract de colaborare cu ateliere de service auto, care prestează
lucrările de reparaţii ale autovehiculelor asigurate. În ţările cu tradiţie în domeniul asigurărilor, există tendinţa ca societăţile
de asigurare să deţină propriile ateliere de service auto.
3. Înlocuirea bunului. Un exemplu de soluţionare prin înlocuire a unui caz de despăgubire este acela al
asigurării obiectelor casabile. Astfel, în cazul spargerii unui geam în urma producerii unui eveniment asigurat, o formă de
specialitate poate să-l înlocuiască în numele asigurătorului. De regulă, în astfel de cazuri, societăţile de asigurare
beneficiază de discount-uri, din partea firmelor de profil cu care colaborează.
Plata despăgubirii se face numai pe bază de acte care atestă existenţa daunei, mărimea acesteia, împrejurările
în care s-a produs, valabilitatea poliţei, calitatea de asigurat sau beneficiar a persoanei care revendică despăgubirea,
precum şi alte documente care au legătură cu dauna.
În condiţiile în care contractul de asigurare a fost încheiat pentru o sumă inferioară valorii bunului, despăgubirea
datorată se reduce proporţional cu raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului respectiv.
Dacă bunul asigurat este gajat sau ipotecat unei bănci – în vederea obţinerii sau garantării unui credit,
asiguratul este obligat să înştiinţeze societatea de asigurare pentru regularizarea eventualelor despăgubiri. În caz de
daună totală, despăgubirea se plăteşte băncii creditoare în limita sumei rămase până la achitarea creditului, iar
eventualele drepturi de despăgubire rămase se plătesc asiguratului. În caz de daună parţială, despăgubirea se acordă
asiguratului.
Sarcina de a proba că dauna produsă este consecinţa directă şi nemijlocită a unui risc asigurat revine
asiguratului.
După fiecare daună, suma asigurată se diminuează cu valoarea despăgubirii acordate, cu începere de la data
producerii evenimentului asigurat. Pentru restul perioadei de asigurare, asigurarea continuă pentru suma rămasă.
Revenirea la suma asigurată iniţial se poate face la cererea asiguratului, printr-o asigurare suplimentară, contra plăţii
diferenţei de primă corespunzătoare.
Asigurătorii nu datorează despăgubiri pentru două categorii de evenimente:
a) evenimentele produse intenţionat sau din culpa:
- asiguratului, contractantului, beneficiarului asigurării sau a unui membru din conducerea persoanei juridice
asigurate;
- persoanelor fizice majore care în mod statornic locuiesc şi gospodăresc împreună cu asiguratul, contractantul
sau beneficiarului asigurării;
b) excluderile formulate expres în contract, precum:
- pagubele indirecte provocate de scăderea preţurilor, a valorii după reparaţie etc.;
- pagubele produse prin întreruperea folosirii bunurilor sau sistarea producţiei;
- cheltuielile făcute pentru transformarea sau îmbunătăţirea bunurilor sau pentru repararea sau restaurarea
nereuşită;
- pagubele produse de război, revolte, terorism, sabotaj, vandalism, explozii atomice, radiaţii, contaminare;
- prejudicii în urma actelor de confiscare, naţionalizare, sechestrare luate de autorităţi.
Asigurătorii nu datorează despăgubiri nici pentru valori ale daunei ce se încadrează în limitele franşizei, dacă
prin contract s-a convenit acest sistem de partajare a răspunderii între asigurat şi asigurător.
Franşiza reprezintă partea din valoarea fiecărei daune care este suportată de către persoana asigurată. În
general, franşiza are următoarele funcţii:
- încurajează măsurile de control al riscului – anumiţi asiguraţi nu sunt dispuşi să-şi cheltuiască timpul, efortul
sau banii pentru a preveni pagubele care, dacă se vor produce, vor fi plătite de societatea de asigurare. De exemplu, o
persoană poate renunţa la instalarea unui sistem de alarmă contra spargerilor, atunci când ştie că societatea de asigurare
îi va acoperi pagubele rezultate în urma unui furt. În cazul în care, în poliţa de asigurare se prevede o franşiză, asiguratul
va fi încurajat să instaleze un astfel de sistem, deoarece este conştient că în caz de furt, va trebui să suporte o parte din
daună;
- reduce cheltuielile efectuate de asigurător în legătură cu despăgubirea – de cele mai multe ori, în cazul
despăgubirilor de mică valoare, cheltuielile administrative ale asigurătorului efectuate în vederea soluţionării cazului de
despăgubire pot fi mai mari decât suma plătită efectiv asiguratului ca despăgubire; existenţa unei franşize, implică
reducerea numărului de cereri de despăgubire, cu care se confruntă societatea de asigurare, deoarece sunt eliminate
cererile de despăgubire pentru pagubele de mică valoare;
- reduce nivelul primei de asigurare pe care asiguratul trebuie să o plătească – deoarece franşiza reduce
cheltuielile efectuate de asigurător în legătură cu despăgubirea, aceasta determină şi reducerea valorii primelor plătite de
asigurat.
Franşiza poate fi deductibilă sau atinsă. În cazul franşizei atinse, asigurătorul acoperă în întregime paguba –
până la nivelul sumei asigurate – dacă aceasta este mai mare decât franşiza.
Franşiza deductibilă se scade în toate cazurile din valoarea daunei, indiferent de volumul acesteia din urmă. Cu
alte cuvinte, în cazul franşizei deductibile, despăgubirea se acordă numai pentru partea de daună care depăşeşte
franşiza.
Franşiza se poate stabili pe evenimente sau ca sumă agregată. Franşiza pe eveniment se aplică fiecărei daune
în parte. Franşiza agregată se aplică pe o anumită perioadă de timp. În cazul în care, în aceeaşi poliţă de asigurare de
bunuri sunt acoperite mai multe articole, se poate stabili o franşiză pentru fiecare articol în parte sau o franşiză agregată
pentru toate articolele asigurate în cadrul poliţei respective.
În fine, în contextul problematicii despăgubirilor trebuie menţionat şi faptul că asigurările de bunuri, ca şi cele de
răspundere civilă, funcţionează pe principiul subrogaţiei. Acest lucru constituie o clauză distinctă a contractului de
asigurare şi permite asigurătorului să recupereze, parţial sau total, despăgubirile plătite asiguratului, de la terţele
persoane răspunzătoare de producerea pagubei, sustrăgându-se asiguratului în dreptul său de recurs asupra acestora.
Încetarea contractului de asigurare
Un contract de asigurare poate să înceteze să mai producă efecte juridice prin mai multe metode. Astfel, o
poliţă de asigurare poate să expire (la încheierea perioadei de asigurare), poate să nu mai fie reînnoită (societatea de
asigurare nu mai acceptă preluarea în asigurare a riscului pentru o nouă perioadă asigurată) sau poate să fie reziliată
(întreruperea acoperirii prin asigurare la cererea unei părţi).
O poliţă care expiră, în mod obişnuit, este reînnoită sau nu, la data aniversării sale, care specifică ziua şi luna în
care intră iniţial în vigoare. Data aniversării rămâne mereu aceiaşi. Datele de intrare în vigoare sau de expirare precizează
şi anul şi deci se schimbă în funcţie de ani. Poliţele cu perioade de asigurare a căror mărime este mai mare de un an
prevăd încheierea sau recalcularea primelor la fiecare aniversare.
În majoritatea cazurilor, un asigurat poate reînnoi poliţa când aceasta expiră. Asigurătorul poate refuza
acoperirea bunului pentru următoarea perioadă asigurată, însă, prin lege, sau prin contract, i se poate solicita trimiterea
unui preaviz de non-reînnoire asiguratului.
Deşi schimbarea asigurătorilor sau întreruperea poliţelor se face, de obicei, doar la aniversarea poliţei, există
posibilitatea de a rezilia poliţa la mijlocul termenului. Din această cauză este necesar ca poliţele de asigurare să includă
clauze care să indice dacă, când, şi în ce circumstanţe poate fi reziliată poliţa, cine are dreptul de a iniţia rezilierea, cu cât
timp înainte este necesar a fi anunţată rezilierea, ce proceduri trebuie urmate, cum se determină primele de plătit sau
rambursările.

Rezilierea poate fi realizată atât de către asigurat, cât şi de către asigurător.

Rezilierea de către asigurat.
De obicei, asiguratul poate rezilia poliţa în orice moment, cu condiţia să urmeze anumite proceduri. În mod
normal, rezilierea se poate realiza prin înapoierea poliţei către asigurător şi a unui anunţ scris, anticipat, privind data la
care poliţa va fi reziliată. Anunţul anticipat previne problemele ce pot apărea dacă s-ar permite un anunţ de reziliere
retroactiv. Un asigurat poate să solicite rezilierea la o dată anterioară, dacă în perioada precedentă nu s-au produs
pagube. Însă, dacă a survenit o pagubă pe timpul acestei perioade, asigurătorul va fi obligat să o acopere.
Asiguratul poate rezilia contractul de asigurare, în momentul în care altă persoană devine proprietarul bunului
asigurat. În aceste condiţii, asiguratul trebuie să facă o notificare scrisă asigurătorului, cu privire la data de la care doreşte
să rezilieze contractul.
Rezilierea de către asigurător.
Multe poliţe de asigurare pot fi reziliate de către asigurător înaintea expirării termenului de valabilitate al poliţei.
Totuşi, de obicei, asigurătorul nu poate cere rezilierea imediată. El este obligat, în general, să anunţe asiguratul, în scris,
cu un anumit număr de zile în avans faţă de data rezilierii. Anunţul anticipat trebuie să dea asiguratului timpul necesar
pentru a obţine o nouă asigurare. Creditorul ipotecar al asiguratului este, de asemenea, îndreptăţit la un preaviz de
reziliere. Asigurătorul poate rezilia contractul de asigurare în situaţiile specifice în condiţiile de asigurare şi care se pot
referi la: neplata primei de asigurare la data scadentă; constatarea relei credinţe a asiguratului; dispariţia obiectului
asigurării; imposibilitatea producerii riscului asigurat.
- Rambursarea primelor la rezilierea poliţelor.
Atunci când o poliţă este reziliată înainte de data normală de expirare, asigurătorului nu i se cuvin, de obicei,
primele pentru întreaga perioadă de asigurare. I se cuvin doar o parte, cele aferente timpului în care poliţa a fost în
vigoare. Presupunând că primele au fost plătite în avans, asiguratul este îndreptăţit la o rambursare a primelor
necuvenite. Dacă poliţa este reziliată de asigurător, prima rambursată este calculată proporţional cu mărimea perioadei în
care poliţa a fost valabilă. Dacă poliţa este reziliată de către asigurat, din prima rambursată se scade o penalizare, care
reprezintă valoarea cheltuielilor de emisiune a poliţei, care sunt suportate în continuare, chiar dacă nu s-a încasat prima
pentru întreaga perioadă. Asiguratului îi este restituită prima corespunzătoare perioadei în care el nu mai este acoperit,
atunci când rezilierea este generată de apariţia unor situaţii care nu depind de el.

7.3 Tipuri de asigurări

Din punct de vedere formal, societăţile de asigurare abordează diferit asigurările de bunuri şi proprietăţi. Unele
iau în considerare toate riscurile ce pot afecta aceste bunuri, în timp ce altele oferă poliţe doar pentru anumite riscuri. Să
vedem în continuare care sunt obiectul şi particularităţile următoarelor asigurări:
1. Asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora împotriva incendiului şi a altor calamităţi.
2. Asigurarea maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor împotriva avariilor accidentale.
3. Asigurarea lucrărilor de construcţii-montaj şi a răspunderii constructorului.
4. Asigurarea bunurilor şi valorilor împotriva furtului prin efracţie sau acte de tâlhărie.
5. Asigurarea geamurilor, oglinzilor şi altor bunuri casabile.
6. Asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice.
7. Asigurarea animalelor.
8. Asigurarea culturilor agricole.

1. Asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora pentru cazurile produse de incendiu şi altor
calamităţi
În ceea ce priveşte această categorie de asigurări există unele diferenţe în abordarea acestora de către
societăţile de asigurări, şi anume:
 - unele societăţi emit condiţii particulare unice privind asigurarea bunurilor împotriva incendiilor, indiferent dacă
acestea se referă la bunuri cu afecţiune civilă sau la bunurile cu destinaţie comercială sau industrială; alte societăţi
stabilesc condiţii particulare distincte privind poliţa de incendiu, după cum este vorba de riscuri civile, comerciale sau
industriale.
În ambele cazuri, însă, tarifele de prime se diferenţiază în funcţie de felul şi destinaţia bunurilor respective;
- unele societăţi cuprind în aceeaşi poliţă mai multe riscuri: de incendiu plus cel al calamităţilor naturii însă, alte
societăţi fac poliţe separate pentru riscurile respective sau la cererea asiguratului cuprind în aceeaşi poliţă mai multe
riscuri, însă acesta plăteşte o primă suplimentară.

a) Asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora pentru cazurile produse de incendiu şi altor
calamităţi
În acest tip de asigurare sunt cuprinse bunuri cum ar fi:
▪ clădirile şi alte construcţii care servesc drept locuinţe, birouri, depozite de mărfuri, teatre, muzee, restaurante,
clădirile în curs de construcţie, împrejurimile;
▪ maşini, utilaje, instalaţii, motoare, unelte, inventarul gospodăresc şi alte mijloace fixe;
▪ obiecte de inventar;
▪ mărfurile, materiile prime şi auxiliare, materialele, semifabricatele, produsele finite şi alte mijloace circulante
materiale.
Se asigură despăgubire în caz de pagube la bunurile asigurate, produse de următoarele riscuri: incendiu,
trăsnet, explozie, ploaie torenţială, grindină, inundaţie, furtună, uragan, cutremur de pământ, prăbuşire sau alunecare de
teren, avalanşe de zăpadă şi căderea pe clădiri sau alte construcţii a unor corpuri.
La clădiri şi alte construcţii se acordă despăgubiri şi pentru:
- pagubele produse clădirilor sau altor construcţii prin izbirea lor de către un autovehicul;
- cheltuielile reclamate de curăţenia locului unde s-a produs paguba în măsura în care sunt în legătură cu
riscurile asigurate şi sunt necesare pentru executarea lucrărilor de reparaţii;
- cheltuielile privind demontarea sau mutarea clădirii sau a altei construcţii pentru a se putea reduce paguba.
Pentru mijloacele fixe (altele decât clădiri şi construcţii) şi elementele materiale ale mijloacelor circulante se
acordă despăgubiri şi pentru pagubele produse acestora ca urmare a:
• carbonizării sau topirii acestora;
• avariilor accidentale produse la instalaţiile de gaz, apă, canal sau încălzire centrală;
• dărâmării, demontării sau mutării în alt loc a clădirilor sau a altor construcţii învecinate sau cele în care se
aflau bunurile asigurate, dacă aceasta se face pentru a opri întinderea pagubei;
• pierderii sau dispariţiei bunurilor asigurate, cauzate direct de riscuri asigurate;
• prăbuşirii clădirii sau a altor construcţii, în care se aflau bunurile asigurate, precum şi a izbirii lor de un vehicul.
Societatea de asigurări nu acordă despăgubiri în cazurile prevăzute în condiţiile generale de asigurare, precum
şi în următoarele situaţii, pentru:
▫ pagubele produse numai de fermentaţie, oxidare, căldură, afumare, pătare ori pârlire, provenită dintr-o sursă
normală de căldură;
▫ pagubele produse instalaţiilor electrice numai prin acţiunea curentului electric, dacă aceasta nu este urmată
de incendiu;
▫ pagubele produse aparatelor electrice numai prin acţiunea curentului electric, dacă aceasta nu este urmată de
incendiu, chiar dacă acţiunea curentului electric a fost cauzată de trăsnet;
▫ pagubele produse bunurilor puse la căldură sau la foc pentru prelucrare.
Suma asigurată se stabileşte în funcţie de cererea asiguratului:
- separat pentru fiecare clădire, construcţie, obiect, bun sau pentru unele bunuri din aceeaşi categorie
prevăzute în tariful de prime, aflate în clădiri sau construcţii;
- global pentru toate bunurile din aceeaşi grupă prevăzută în tariful de prime, aflate în clădiri sau construcţii.
Primele datorate de asiguraţi la acest tip de asigurare sunt diferenţiate:
▪ pe tipuri de localităţi;
▪ pe grupuri de bunuri, adică în funcţie de felul bunurilor cuprinse în grupă;
▪ după cum bunurile reprezintă clădiri, alte construcţii sau conţinutul acestora.
Pentru platforme industriale, combinate, uzine, etc., acceptarea contractării asigurării se face pe baza inspecţiei
de risc, din care să rezulte:
- unitatea care solicită asigurarea şi obiectul activităţii acesteia;
- suma pentru care se solicită asigurarea, separat pentru clădiri şi alte construcţii, respectiv pentru conţinutul
acestora;
- investigaţii şi constatări, îndeosebi în legătură cu obiectul activităţii; felul materialelor din care sunt executate
clădirile sau alte construcţii; felul materiilor prime, materialelor şi combustibilului care se folosesc în procesul de producţie;
tehnologiile utilizate care pot agrava riscurile asigurate;
- date statistice în legătură cu cuantumul pagubelor produse în ultimii doi ani şi cu cauzele acestora;
- aprecieri asupra riscului.
În cazurile mai complexe, mai deosebite, inspecţia de risc se efectuează cu ajutorul unor instituţii specializate.

b) Asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora pe baza poliţei de incendiu

A. Riscuri civile
În acest tip de asigurare sunt cuprinse următoarele categorii de bunuri:
- clădirile şi tot ce se află în jurul acestora şi care constituie proprietate comună;
- bunurile casnice, conţinutul cabinetelor profesionale şi al birourilor (mobilă, obiecte de artă, aparatură
electrică, îmbrăcăminte, cărţi etc.).
 Se acordă despăgubiri pentru daunele directe şi materiale cauzate bunurilor asigurate de incendii, precum şi
suplimentar pentru cele provocate de:
◦ stricăciuni pricinuite prin măsuri ale autorităţilor în scopul de a împiedica sau de a opri incendiul;
◦ explozie, care nu a fost provocată de dispozitive explozive;
◦ căderea aparatelor de zbor şi a vehiculelor spaţiale, a părţilor acestora şi a obiectelor transportate de acestea;
◦ lovirea de către vehicule rutiere;
◦ fum, gaz sau vapori;
◦ alte eventuale asemenea riscuri.
Prin plata de către un asigurat a unei prime suplimentare în poliţa de asigurare de incendiu mai pot fi incluse
riscuri cum ar fi: cutremur, inundaţie, fenomene atmosferice, avarii la instalaţiile de apă, prăbuşire sau alunecare de teren,
greutatea stratului de zăpadă, grindină.
Plata despăgubirii se face după scăderea prealabilă pentru fiecare eveniment, a unui anumit cuantum din suma
asigurată, care rămâne în sarcina asiguratului (franşiză).
B. Riscuri comerciale şi industriale
Sunt primite în acest tip de asigurare următoarele categorii de bunuri:
▪ clădirile folosite în acest domeniu;
▪ utilajele, echipamentele şi mobilierul;
▪ hârtii de valoare, bani, documente, registre;
▪ materii prime, materiale, semifabricate, produse finite, ambalaje;
▪ bunuri casnice şi obiecte de artă.
Ca şi riscurile civile, asigurătorul acordă despăgubiri pentru daunele directe şi materiale cauzate bunurilor
asigurate de incendiu, precum şi suplimentar pentru alte riscuri.
În plus, la acest tip de asigurare se acordă despăgubiri şi pentru daune indirecte, fenomene electrice, mărfurile
în refrigerare, unda sonică, erupţii vulcanice, cheltuieli de demolare şi evacuare la cererea asiguratului prin plata unei
prime suplimentare.
Determinarea daunei se face astfel: la clădiri se estimează valoarea la momentul producerii riscului asigurat,
apoi se estimează cheltuielile reclamate pentru construirea din nou a părţilor distruse sau pentru repararea celor avariate,
din care se scad: deprecierea suferită şi valoarea recuperabilă a părţilor rămase.
Pentru bunurile mobile se estimează valoarea bunurilor asigurate la momentul producerii evenimentului
asigurat în funcţie de calitate, uzură, starea de folosinţă etc. Diferenţa dintre valoarea astfel determinată şi valoarea
bunurilor rămase întregi, salvate sau recuperate, reprezintă dauna.
Pentru documente, registre, fişe, discuri şi benzi pentru maşini electronice, asigurătorul despăgubeşte numai
cheltuielile de refacere a acestora. Pentru titlurile de credit pentru care este prevăzută procedura de reconstituire,
asigurătorul acoperă numai cheltuielile ocazionate de reconstituirea acestora şi nu de valoarea nominală a acestora.
daunele indirecte precum lipsa de beneficiu, folosinţă sau chirie nu se despăgubesc. O despăgubire limitată
pentru astfel de daune (de exemplu la 10% din valoarea despăgubirilor pentru daunele directe) poate fi introdusă printr-o
clauză specială.

2. Asigurarea maşinilor, utilajelor şi a instalaţiilor pentru cazuri de avarii accidentale

Maşinile, utilajele şi instalaţiile aflate în dotarea unităţilor sau la domiciliul asiguratului pot fi asigurate pentru:
- ruperi sau deformări în timpul funcţionării, ciocniri sau izbiri cu alte corpuri, explozie, lipsa apei în cazane sau
recipiente, scurt-circuit, inducţie, supratensiune, trăsnet, cutremur de pământ, furtună, uragan, ploaie torenţială, căderea
pe maşini, utilaje sau instalaţii a unor corpuri, greutatea stratului de zăpadă sau gheaţă, avalanşe de zăpadă;
- defecte de construcţie, de materiale, de turnare sau de montare.
Asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru:
- pagubele care s-au produs din culpa asiguratului, a unui membru al familiei acestuia, a unui membru al
conducerii unităţii asigurate ori a unui prepus al asiguratului;
- pagubele produse în mod lent datorită uzurii sau întrebuinţării acestora;
- pagube produse de inundaţii, incendiu, prin furt, precum şi cele prilejuite de măsurile de stingere sau de
dărâmare în timpul incendiului sau după producerea acestuia.
Sumele asigurate se stabilesc potrivit cererii asiguratului, separat pentru fiecare maşină, utilaj sau instalaţie.
Primele de asigurare sunt diferenţiate pe grupe de bunuri sau după felul bunurilor din grupă, iar unele dintre
acestea şi în funcţie de ramura ori subramura în care lucrează.

3. Asigurarea lucrărilor de construcţii-montaj şi a răspunderii constructorului

Asemenea tip de asigurare se poate încheia de către societăţile din domeniul de construcţii-montaj, indiferent
dacă acestea au sediul în ţara noastră sau în străinătate, de forma de proprietate a capitalului şi de locul unde se execută
lucrări.
Această asigurare include două secţiuni distincte ale aceluiaşi contract, respectiv o asigurare de bunuri şi una
de răspundere civilă.

a) Asigurarea de bunuri
În această asigurare se cuprind:
□ bunuri încorporate în obiectivul de construcţii-montaj în curs de execuţie, indiferent dacă are caracterul unor
lucrări permanente sau al unora temporare;
□ materiale aduse pe şantier şi care urmează a fi încorporate în lucrare sau a servi la executarea acesteia;
□ instalaţiile şi echipamentele de construcţie;
□ maşinile de construcţie;
□ bunuri primite spre folosinţă, în păstrare sau cu chirie de la beneficiarul lucrării;
 □ cheltuielile de curăţare a terenului sau de înlăturare a resturilor rămase în urma unei pagube cuprinse în
asigurare;
□ cheltuielile făcute cu transportul bunurilor cuprinse în asigurare;
□ diferenţele de tarif pentru transportul aerian sau expres al unor bunuri;
□ taxe vamale, de timbru şi alte taxe legale;
□ cheltuielile pentru munca suplimentară, munca de noapte ori în zilele de sărbătoare;
□ cheltuieli făcute ca urmare a creşterii preţurilor şi a salariilor peste cele luate în calcul la întocmirea devizului.
Asigurătorul acordă despăgubiri pentru:
▫ pagubele materiale cauzate bunurilor de: incendiu, fenomene atmosferice şi ale naturii, căderea pe bunuri a
unor corpuri, accidente ale mijloacelor de transport în timpul transportului materialelor asigurate sau în timpul descărcării
şi încărcării acestora, furt prin efracţie din depozite, dispariţia unor unelte, echipamente cauzate direct de riscurile
asigurate;
▫ cheltuielile de curăţare a locului sau de înlăturare a resturilor rămase în urma producerii unui eveniment
asigurat;
▫ sumele datorate cu titlu de despăgubiri şi cheltuieli de judecată, pentru prejudicii de care răspunde în baza
legii;
▫ pagubele materiale cauzate construcţiei-montajului în perioada de garanţie.
Pagubele se despăgubesc numai dacă depăşesc cuantumul franşizei convenite. Părţile pot conveni ca
despăgubirea să se facă în numerar, prin înlocuire sau prin separare.
Nu se acordă despăgubiri pentru pagubele produse de:
▪ penalizări datorate ca urmare a nerespectării de către asigurat a termenelor de execuţie sau a altor obligaţii
contractuale;
▪ amenzi de orice fel şi cheltuieli penale;
▪ grindină, ploaie torenţială şi inundaţie pentru materialele ţinute în aer liber;
▪ război declarat sau nedeclarat, război civil, revoluţie, rebeliune;
▪ confiscarea sau distrugerea, pe baza regulilor de carantină sau vamale, din ordinul oricărui guvern sau
oricărei autorităţi publice;
▪ acţiuni de contrabandă, transport ilegal, import ilegal;
▪ întreruperea construcţiei-montajului;
▪ influenţe directe sau indirecte ale exploziei nucleare, ale radiaţiei sau infectării radioactive;
▪ pagubele indirecte, chiar dacă acestea sunt ca urmare a unui eveniment asigurat;
▪ pagubele pricinuite unor instalaţii subterane;
▪ pagubele produse culturilor agricole şi forestiere;
▪ pagubele produse autovehiculelor care au dreptul să circule pe drumurile publice sau pagubele pricinuite de
acestea terţilor, dacă au fost folosite în afara perimetrului şantierului sau fără legătură directă cu lucrările de construcţie-
montaj.

b) Asigurarea de răspundere civilă

În acest tip de asigurare se cuprinde răspunderea constructorului pentru vătămări corporale suferite de terţi,
precum şi pentru pagubele materiale pricinuite terţilor.
Asigurătorul îl despăgubeşte pe asigurat, în limitele prevăzute în contract, pentru prejudiciile de care asiguratul
devine responsabil în baza legii faţă de terţe persoane şi pentru care trebuie să plătească sume cu titlu de dezdăunare,
ca urmare a:
▪ vătămării corporale accidentale sau îmbolnăvirii;
▪ pierderii sau avarierii accidentale a bunurilor acestora întâmplate în perioada de valabilitate a contractului în
legătură cu construcţia asigurată, pe şantier sau în imediata apropiere;
▪ cheltuielilor de judecată pe care asiguratul trebuie să le plătească reclamantului.
Nu se acordă despăgubiri pentru:
- pagubele care se situează sub limita franşizei prevăzute în contract şi care rămân în sarcina asiguratului;
- cheltuielile pentru refacerea, repararea sau înlocuirea bunurilor cuprinse în asigurare;
- deteriorării produse oricărui bun, suprafeţe de teren sau clădiri de vibraţii sau prin deplasarea sau slăbirea
bazei de sprijin;
- răspunderea decurgând din vătămări corporale sau îmbolnăviri ale salariaţilor constructorului, beneficiarului
sau oricărei firme care are legătură cu construcţia asigurată sau ale membrilor familiilor acestora.
Asigurarea se încheie pentru suma declarată de asigurat, exprimată în lei sau valută prevăzută în contractul de
construcţii-montaj.
Suma asigurată reprezintă:
◦ pentru pagube materiale – valoarea totală a contractului de construcţii-montaj, plus valoarea maşinilor,
utilajelor, instalaţiilor, materialelor şi a altor bunuri folosite la executarea acestuia. La cererea asiguratului această valoare
poate fi întregită cu o anumită sumă reprezentând celelalte cheltuieli cuprinse în asigurare (transport, taxe, etc.);
◦ pentru răspunderea civilă legală a asiguratului faţă de terţi – o sumă apreciată de acesta, în funcţie de: natura
lucrării de construcţii-montaj pe care o execută, numărul de lucrători, maşinile şi utilajele folosite. Dacă lucrarea se
execută în străinătate, se va ţine seama de legislaţia şi uzanţele în materie, din ţara respectivă.
Asigurarea se încheie pe durata executării lucrărilor de construcţii-montaj, până la predarea definitivă a
obiectului către beneficiar, pe bază de proces verbal de recepţie, precum şi pe perioada de garanţie.
Plata primelor de asigurare se efectuează de regulă anticipat, însă dacă lucrările au o durată mai mare de şase
luni, la cererea asiguratului, plata se poate face şi în rate.
În cazul prelungirii perioadei de construcţie-montaj peste termenul convenit, la cererea asiguratului, durata
asigurării se prelungeşte în schimbul plătirii unor prime suplimentare.
 În situaţia de scurtare a perioadei de construcţie-montaj asigurătorul se angajează să restituie o parte din prima
încasată, în măsura în care pagubele înregistrate nu depăşesc, pe întreaga perioadă a asigurării, 50% din prima de
asigurare totală.
În cazul schimbării împrejurărilor esenţiale privind riscul în cursul executării contractului de asigurare, asiguratul
este obligat să înştiinţeze fără întârziere în scris pe asigurător.
Răspunderea asigurătorului începe în momentul deschiderii şantierului, sosirii primului lot de utilaje, materiale
sau alte bunuri şi se încheie la data predării obiectului către beneficiar.
Constatarea şi evaluarea pagubelor produse de riscul asigurat se efectuează de către asigurător împreună cu
asiguratul, prin împuterniciţii acestora sau cu ajutorul experţilor.
Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului asigurat în momentul producerii evenimentului asigurat.
Aceasta nu poate depăşi suma asigurată nici cuantumul pagubei şi nici valoarea bunului din momentul
producerii riscului asigurat.
Dacă contractul de asigurare s-a încheiat pentru o valoarea mai mică decât cea a contractului de construcţie-
montaj, despăgubirea se reduce corespunzător raportului dintre suma înscrisă în contractul de asigurare şi valoarea
contractului de construcţie-montaj la data producerii riscului asigurat.
Pagubele produse se despăgubesc până la costul construirii părţii distruse sau reparării părţii avariate inclusiv
celelalte cheltuieli cuprinse în asigurare.
Pentru răspunderea civilă a asiguratului faţă de terţi despăgubirea se stabileşte pe baza înţelegerii dintre părţi şi
cu acordul asigurătorului sau a hotărârii judecătoreşti în conformitate cu legislaţia din ţara în care se realizează
construcţia.
În schimbul unui adaos de primă, în asigurare pot fi cuprinse şi avariile accidentale produse la maşini, utilaje şi
pagubele produse în timpul seismelor.

4. Asigurarea bunurilor sau valorilor pentru cazurile de furt prin efracţie sau prin acte de tâlhărie
La acest tip de asigurare există unele diferenţe de abordare a acesteia de la o societate de asigurări la alta, şi
anume:
◦ unele societăţi emit poliţe distincte pentru cele două categorii de bunuri asigurate: cele din locuinţe şi birouri şi
cele din unităţile de producţie şi comercializare; alte societăţi acceptă asigurări fie pentru bunurile civile fie pentru bunurile
comerciale şi industriale;
◦ unele societăţi tratează furtul şi tâlhăria ca riscuri de sine stătătoare în timp ce altele le consideră evenimente
asigurate, pe care asiguraţii le acceptă în mod complementar, cu plata primei corespunzătoare, sau le refuză.

a) Asigurarea de furt şi tâlhărie pentru locuinţe şi birouri

Bunurile cuprinse în această asigurare pot fi:
- mobilă, tablouri, obiecte de artă, colecţii, argintărie, bunuri electronice şi electrocasnice;
- obiecte de îmbrăcăminte, blănuri, cărţi, aparate de filmat şi fotografiat, bijuterii;
- ustensile, mobilier, documente de arhivă şi alte bunuri necesare pentru birouri particulare sau cabinete
particulare care comunică cu locuinţa;
- bunurile din dependinţe, aflate în spaţii adiacente ce aparţin locuinţei.
Suma asigurată se stabileşte de asigurat în funcţie de structura, valoarea de înlocuire, starea de folosinţă a
bunurilor şi de alte criterii.
Asigurătorul adesea limitează cuantumul despăgubirii pe care se obligă să o suporte în cazul producerii riscului
asigurat, sub forma unei sume fixe pe obiect, a unui procent pentru anumite grupe de bunuri şi/sau sub forma unei sume
maxime pentru totalitatea bunurilor sustrase la producerea unui eveniment.
Asigurătorul despăgubeşte pagubele materiale şi directe de pierdere sau deteriorare a bunurilor cauzate de:
- furtul comis prin pătrunderea în locuinţă;
- tâlhăriei în locuinţă;
- acte de vandalism şi daune produse cu ocazia furtului sau tâlhăriei.
Pentru a putea beneficia de dreptul de despăgubire, asiguratul este obligat să ia o serie de măsuri vizând
mijloacele de închidere şi protecţie a clădirii în care se află bunurile asigurate.

b) Asigurarea de furt şi tâlhărie pentru riscuri comerciale şi industriale

Bunurile cuprinse în această asigurare sunt cele aparţinând unităţilor economice pentru care există riscul de a fi
sustrase prin furt sau tâlhărie. Este vorba de:
- produse finite, componente, materii prime;
- utilaje, echipamente şi mobilier;
- metale şi pietre preţioase;
- documente, registre, formulare, sisteme electronice de calcul.
Asigurătorul limitează cuantumul despăgubirilor pentru unele categorii de bunuri la un anumit procent din suma
totală asigurată.
Despăgubirea este acordată pentru daunele directe şi materiale, cauzate prin:
- furt comis prin: spargerea mijloacelor de închidere şi de protecţie, a zidurilor, pardoselilor sau a plafoanelor;
escaladare; utilizarea cheilor false sau originale prin sustragerea de la asigurat, familie sau angajaţi ai acestora;
- tâlhării produse în localurile de desfăşurare a activităţii;
- acte de vandalism şi daune cu ocazia furtului, tâlhăriei sau tentativelor de comitere a acestora.
În caz de producere a evenimentului asigurat, suma asigurată se diminuează, până la sfârşitul perioadei de
asigurare în curs, cu o valoare egală cu cea a daunei acoperite de asigurător.
La stabilirea despăgubirii, se ţine seama de franşiza convenită.

c) Asigurarea de furt şi tâlhărie limitată la anumite bunuri şi valori

 O astfel de asigurare se încheie de către persoanele juridice.
Se asigură facultativ:
- bunuri sau alte valori aflate în localul asiguratului, pentru riscul de furt prin efracţie sau acte de tâlhărie;
- valorile, pentru riscul de furt sau acte de tâlhărie asupra curierilor.

d) Asigurarea bunurilor sau valorilor în localul asiguratului

În această asigurare nu se cuprind bunurile care nu mai pot fi utilizate din cauza degradării, precum şi
următoarele categorii de bunuri sau valori:
- mijloacele fixe care prin volumul sau greutatea lor ori faptul că sunt zidite nu pot fi expuse furtului, precum şi
animalele;
- bunurile ce se află în localurile din afara localităţilor şi care nu au paznic permanent sau nu sunt locuite în
permanenţă;
- mărfurile sau orice produse aflate în vitrinele exterioare ce nu fac corp comun cu clădirea sau altă construcţie
arătată în contractul de asigurare;
- pietrele preţioase sau obiectele de platină, de aur şi valorile ce nu sunt păstrate în dulapuri de fier, cu excepţia
cazurilor când acestea sunt expuse în muzee sau expoziţii;
- bunurile sau valorile aflate în: gherete, chioşcuri, tonete, rulote sau alte asemenea, indiferent de materialele
din care sunt construite.
Se acordă despăgubiri pentru:
- pagubele produse prin furtul prin efracţie al bunurilor sau valorilor înscrise în contract, aflate în localuri
prevăzute în contract, cu condiţia să fie îndeplinite, măsuri de pază şi protecţie;
- pagubele produse prin spargerea sau deteriorarea pereţilor acoperişului, tavanelor, uşilor, ferestrelor şi
duşumelelor la clădiri, precum şi a mobilierului şi a sistemului de alarmă;
- - pagubele produse prin furtul, prin acte de tâlhărie, al bunurilor sau valorilor înscrise în contract, prin violenţă
sau ameninţări, în condiţiile prevăzute de codul penal, asupra uneia sau mai multor persoane din conducerea sau din
serviciul asiguratului;
- pagubele produse bunurilor sau valorilor înscrise în contractul de asigurare, prin întrebuinţarea cheilor
originale dacă acestea au fost însuşite prin acte de furt şi tâlhărie.
Sumele asigurate se stabilesc la cererea asiguratului fie global pentru toate bunurile din aceeaşi grupă
prevăzută în tariful de prime, fie separat pe fiecare bun sau pentru unele bunuri din aceeaşi grupă. Pentru obiectele de
muzeu, expoziţie etc., sumele asigurate se stabilesc separat pentru fiecare bun în parte.
Nu se acordă despăgubiri în cazurile prevăzute în condiţiile generale şi nici pentru pagubele săvârşite de orice angajat
sau prepus al angajatului.

e) Asigurarea valorilor pentru furt prin acte de tâlhărie asupra curierilor

Se acordă despăgubiri pentru pagubele produse prin furtul săvârşit prin acte de violenţă sau ameninţări, în
condiţiile prevăzute în codul penal, asupra unuia sau mai multor curieri.
Asigurarea se poate încheia fie cu indicarea fiecărui curier şi la sumele la care se face asigurarea pentru fiecare
curier, fie numai cu indicarea numărului curierilor şi a unei sume globale la care se face asigurarea.
Asigurătorul nu asigură despăgubiri dacă organele de poliţie nu confirmă furtul sau tentativa de furt prin efracţie
sau prin tâlhărie ori dacă la aceasta nu s-a înregistrat o reclamaţie în legătură cu furtul sau cu tentativa de furt.
Primele de asigurare sunt diferenţiate în funcţie de locul unde se săvârşeşte furtul şi de felul bunurilor sau
valorilor.

5. Asigurarea geamurilor, oglinzilor şi a altor bunuri casabile, pentru cazurile de spargere sau crăpare
Se încheie de persoane juridice pentru pagubele la geamuri, oglinzi sau alte bunuri casabile asigurate, produse
prin spargere sau crăpare de:
- incendiu, trăsnet, explozie, grindină, inundaţie, furtună, uragan, cutremur de pământ;
- faptele oamenilor;
- accidente de orice fel, inclusiv cele produse prin acţiunea animalelor;
- lucrări de montare, demontare sau mutare a bunurilor asigurate, precum şi greşita montare iniţială.
Sumele asigurate se stabilesc la cererea asiguratului, fie global pentru toate bunurile din aceeaşi grupă, fie
separat pentru fiecare dintre ele.
Nu se acordă despăgubiri în cazurile prevăzute în condiţiile generale şi nici pentru:
- pagubele conexe, cum ar fi: avarierea sau distrugerea ramelor geamurilor sau oglinzilor asigurate, a părţilor metalice
sau din lemn, a instalaţiilor electrice a lămpilor de neon, a instalaţiilor de apă sau de canal;
- pagubele produse becurilor electrice;
- pagubele produse bunurilor asigurate numai prin căldura provenită de la o sursă normală de căldură.
Cuantumul pagubei este egal cu valoarea bunurilor avariate sau distruse, asigurate la data producerii riscului
asigurat, din care se scade valoarea resturilor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica.
Primele de asigurare sunt diferenţiate în funcţie de felul bunurilor asigurate.

6. Asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice

Dintre toate poliţele de asigurare de bunuri, poliţa de asigurare complexă a gospodăriilor persoanelor fizice
reprezintă instrumentul cel mai flexibil şi cel mai util pentru asigurarea bunurilor mobile şi imobile pe care le deţin indivizii
şi familiile acestora, cât şi pentru asigurarea împotriva anumitor daune în care răspunderea lor civilă poate fi implicată.
Poliţele de asigurare a gospodăriilor oferă o acoperire largă, uşor de modificat şi flexibilă, putând fi ajustată în
scopul satisfacerii nevoilor specifice a deţinătorilor de poliţe.
Această poliţă este o poliţă pachet pentru că include:
- o asigurare de bunuri;
 - o asigurare de invaliditate permanentă şi de deces;
- o asigurare de răspundere civilă.

a) Asigurarea de bunuri
Această asigurare se referă la următoarele categorii de bunuri aparţinând persoanelor fizice:
- mobilier şi obiecte casnice;
- produse agricole, viticole, pomicole, animaliere şi alimentare;
- unelte agricole, viticole, pomicole, agricole şi pentru deservire zootehnică, stupi de albine, mijloace de
transport cu tracţiune animală, motociclete şi biciclete, produsele din lemn;
- furaje.
Se cuprind în asigurare atât bunurile asiguratului cât şi cele aparţinând persoanelor ce locuiesc şi gospodăresc
împreună cu acesta şi toate bunurile ce sunt depuse în locurile în care asiguratul este proprietar, la locul de muncă, în
drum spre acesta sau în alte locuri.
Nu se cuprind în asigurare următoarele categorii de bunuri:
- maşinile, instalaţiile, uneltele, aparatele, instrumentele şi alte bunuri din ateliere, motoarele şi electromotoarele
destinate producţiei;
- produse agricole, viticole, pomicole şi animaliere obţinute de asigurat în gospodăria sa şi care urmează a fi
valorificate;
- banii, hârtii de valoare, acte, documente, bijuterii, pietre preţioase;
- autovehicule şi ambarcaţiuni de orice fel;
- bunurile care nu mai pot fi folosite potrivit destinaţiei lor, din cauza degradării.
Se acordă despăgubiri în caz de pagube produse de:
- incendiu, trăsnet, explozie, inundaţie, grindină, furtună, cutremur, alunecare de teren, avalanşe de zăpadă,
greutatea stratului de zăpadă sau gheaţă;
- carbonizarea sau topirea bunurilor;
- avarii accidentale produse la instalaţiile de gaz, apă, canal sau încălzire centrală;
- dărâmare, demontare sau mutare a clădirilor sau construcţiilor în care se găseau bunurile asigurate, dacă
aceasta se face cu scopul de a opri întinderea riscului;
- distrugerea sau avarierea de către un risc asigurat a clădirilor sau a altor construcţii în care se aflau bunurile
respective;
- căderea unor corpuri pe clădirile sau alte construcţii în care se aflau bunurile asigurate ori prăbuşirea clădirilor
sau construcţiilor respective, precum şi izbirea lor de către un vehicul;
- pierderea sau dispariţia bunurilor asigurate;
- furt prin efracţie;
- spargerea bunurilor casabile din sticlă;
- pagubele produse bunurilor asigurate de avarieri sau distrugeri prilejuite de măsurile de salvare luate în timpul
producerii riscului asigurat;
- cheltuielile făcute pentru limitarea pagubelor.
Nu se acordă despăgubiri pentru pagubele produse de:
- cauze necuprinse în asigurare;
- explozii organizate în scop lucrativ;
- inundaţii produse în timpul formării unor lacuri de acumulare sau al schimbării artificiale a cursurilor de apă;
- comiterea furtului prin efracţie cu participarea unor persoane care locuiesc în acelaşi apartament cu
asiguratul;
- furtul prin efracţie al bunurilor asigurate în clădiri sau alte construcţii nelocuite sau părăsite.
Nu se acordă despăgubiri nici pentru pagubele indirecte şi nici pentru cele produse de operaţiuni militare în timp
de război, invazie, ocupaţie militară, rebeliune sau revoluţie.
Suma asigurată se stabileşte global pentru toate bunurile, potrivit cererii asiguratului, fără să depăşească
valoarea bunurilor respective, apreciată pe baza preţurilor cu amănuntul, mai puţin uzura.
Răspunderea asigurătorului începe după cinci zile de la expirarea zilei în care s-au achitat primele de asigurare
şi s-a întocmit contractul de asigurare şi încetează la ora 24 a ultimei zile din perioada pentru care s-a încheiat
asigurarea.

b) Asigurarea de invaliditate permanentă şi de deces

În această asigurare sunt cuprinşi: asiguratul, soţul sau soţia acestuia, părinţii şi copiii acestuia, dacă locuiesc şi
gospodăresc împreună cu asiguratul.
Sumele asigurate se plătesc în cazul în care invaliditatea permanentă sau decesul s-a produs de evenimente
subite, fără voinţa asiguratului, la locuinţa acestuia.
În caz de invaliditate permanentă, suma asigurată este de 100% din suma asigurată iniţial a tuturor bunurilor,
iar în caz de deces de 50% din aceeaşi sumă. Suma astfel calculată nu poate depăşi un anumit plafon stabilit de
asigurător.
Suma se plăteşte în întregime în caz de invaliditate permanentă totală, iar dacă aceasta este parţială, se
plăteşte doar o parte din suma asigurată, corespunzătoare gradului de invaliditate permanentă, majorată cu 25%.
Suma de asigurare plătită de acest tip de poliţă se plăteşte independent de alte sume de care beneficiază
asiguratul respectiv pentru cazurile de accidente, drepturi de pensie şi alte drepturi din sistemul asigurărilor sociale.

c) Asigurarea de răspundere civilă

La acest tip de asigurare se acordă despăgubiri pentru sumele pe care asiguratul şi membrii familiei acestuia
trebuie să le plătească cu titlu de despăgubiri şi cheltuieli de judecată pentru prejudiciile de care răspund în baza legii:
 - proprietarului imobilului în care se aflau bunurile asigurate, pentru pagubele datorate în calitate de locatar,
produse de incendiu sau explozie;
- terţilor, pentru accidentarea persoanelor şi avarierea bunurilor, la domiciliul asiguratului;
- locatarului imobilului învecinat, situat la acelaşi nivel sau la un nivel inferior, pentru pagubele la bunurile
asigurabile sau la pereţi, uşi, pardoseală, ferestre, instalaţii electrice, cauzate de o inundaţie produsă în apartamentul în
care se aflau bunurile asigurate, inclusiv ca urmare a infiltrării apei provenite din inundaţia respectivă.
Se acordă despăgubiri şi pentru cheltuielile făcute în procesul civil de asigurat şi membrii familiei acestuia dacă
au fost obligaţi la dezdăunări.
Nu se acordă despăgubiri pentru cazurile în care paguba s-a produs cu intenţie de asigurat sau de familia
acestuia.
Suma asigurată la asigurarea de răspundere civilă este egală cu suma asigurată pentru bunurile din
gospodărie, înscrisă în contractul de asigurare, fără a putea depăşi un anumit plafon stabilit de asigurător.

7. Asigurarea animalelor
Obiectul asigurării îl constituie:
- bovinele şi porcinele de peste şase luni;
- porcinele din îngrăşătorii aparţinând persoanelor juridice, de peste 40 kg şi indiferent de vârstă;
- ovinele şi caprinele de peste un an;
- cabalinele în vârstă de 1-15 ani.
Nu pot fi asigurate:
- animalele bolnave sau aflate în localităţi unde s-a instituit carantina;
- animalele din gospodării ce nu respectă regulile sanitar-veterinare de îngrijire, hrănire, întreţinere şi folosire a
animalelor;
- animalele aparţinând persoanelor fizice ce locuiesc în Delta Dunării.
Sumele asigurate se stabilesc pe baza propunerii asiguratului şi ţinând seama de următoarele criterii:
- în cazul persoanelor fizice, suma asigurată nu poate depăşi valoarea de pe piaţa locală a animalelor
respective;
- la porcinele din îngrăşătorii suma asigurată se stabileşte pe baza greutăţii medii şi a preţului de achiziţie a
cărnii în viu practicat de întreprinderile de industrializare a cărnii;
- la animalele de reproducţie procurate din import, suma asigurată corespunde valorii de procurare sau a celei
de inventar.
Riscurile asigurate sunt pieirea sau sacrificarea fortuită a animalelor ca urmare a următoarelor evenimente:
- accidente precum incendiul, explozia, trăsnetul, cutremurul, prăbuşirea, inundaţia, furtuna, grindina,
avalanşele de zăpadă, alunecările de teren, îngheţul, atacul animalelor sălbatice, intoxicaţia, leziunile interne, insolaţia,
asfixierea, înecul, căderile;
- îmbolnăviri, inclusiv şi anemia infecţioasă.
Răspunderea asigurătorului începe:
- în caz de accident, la pierirea animalului, după 5 zile de la data plăţii primelor de asigurare;
- în caz de boală, dacă pierirea animalelor s-a produs după 60 zile de la data plăţii primelor de asigurare.
Mărimea despăgubirii este dată de diferenţa dintre valoarea animalului şi valoarea recuperărilor (carne, piele,
lână etc.).
Valoarea animalului este stabilită pe baza:
- valorii, la data producerii riscului asigurat, pe piaţa locală, a unui animal sănătos din aceeaşi specie, rasă, sex,
vârstă, stare de întreţinere şi productivitate;
- valorii funcţie de greutatea în viu şi preţurilor de contractare practicate la momentul respectiv;
- nu se iau în considerare cheltuielile făcute de asigurat pentru prevenirea sau micşorarea pagubei
(medicamente, consultaţii medicale, taxe de sacrificare).
Nu se acordă despăgubiri la pierirea sau sacrificarea animalelor din fapte culpabile precum:
- furajarea sau adăpostirea necorespunzătoare;
- maltratarea sau uciderea intenţionată;
- neprezentarea la vaccinări şi tratament;
- neanunţarea organelor veterinare, în timp util, în cazuri de boală sau accident.
Primele de asigurare se stabilesc pe specii, rase şi grupe de vârstă de animale.
Pentru efectivele mari de animale se practică o asigurare globală care se încheie fără termen şi include toate
animalele din aceeaşi specie care au împlinit vârsta de cuprindere în asigurare. Volumul primelor de asigurare se
regularizează trimestrial funcţie de variaţia efectivelor de animale.

8. Asigurarea culturilor agricole

Asigurarea culturilor agricole se practică de către persoane fizice, asociaţii agricole şi societăţi comerciale
agricole şi are ca obiect culturile agricole sau rodul viilor, pomilor şi al hameiului.
Riscurile acoperite sunt în general următoarele: grindina, îngheţul târziu de primăvară, îngheţul timpuriu de
toamnă, ploile torenţiale, alunecările de teren, incendiul provocat de descărcări electrice, furtuna şi uraganul.
Sunt excluse riscuri precum: seceta, dăunătorii agricoli, asfixierea, bruma, crusta de gheaţă.
Asigurarea acoperă pierderile cantitative la recoltă, cu excepţia culturilor de tutun la care se asigură şi pierderile
calitative provocate de grindină.
Dacă la producerea riscului asigurat se constată că suma asigurată a fost stabilită la o valoare mai mare decât
cea reală, asigurătorul va despăgubi paguba reală, iar dacă suma asigurată a fost subdimensionată, asigurătorul are
obligaţia să acopere paguba numai în limita sumei asigurate.
Prima de asigurare se stabileşte pe grupe tarifare şi pe categorii de judeţe, funcţie de specificul culturii,
sensibilitatea ei la factorii de risc din teritoriu şi statistica daunelor din zona respectivă.
 Durata asigurării poate fi anuală sau multianuală. În cazul asigurărilor multianuale se practică un sistem de
prime bazat pe principiul Bonus-Malus. Dacă o cultură rămâne doi ani consecutivi fără daune şi despăgubiri atunci în anul
următor prima de asigurare se reduce cu 10% faţă de anul anterior. Dacă într-un an se despăgubeşte un anumit
prejudiciu prima pentru anul următor se majorează cu 10%.
Despăgubirea se stabileşte funcţie de starea culturilor la momentul producerii riscului asigurat dar fără a depăşi
valoarea producţiei probabile, cuantumul pagubei sau suma asigurată.
Cuantumul pagubei rezultă din înmulţirea producţiei probabile cu gradul de distrugere a riscului produs.
Producţia probabilă se stabileşte înmulţind producţia medie la hectar din ultimii trei ani cu recolte normale, cu
suma maximă ce se poate asigura pe unitatea de măsură specifică.
Gradul de distrugere se stabileşte prin raportarea numărului de plante distruse la numărul total de plante de pe
un număr de parcele de referinţă.
Răspunderea asigurătorului începe la date diferite funcţie de tipul riscului asigurat astfel:
- pentru culturile agricole însămânţate: din momentul însămânţării pentru riscurile de ploaie torenţială sau
alunecări de teren, sau din momentul răsădirii pentru riscurile de îngheţ, grindină, uragan, incendiu;
- pentru culturile agricole răsădite: din momentul răsădirii pentru toate riscurile cuprinse în asigurare;
- pentru rodul viilor, pomilor şi hameiului: din momentul înfloririi sau contra unei prime suplimentare, şi pe
perioada dintre apariţia inflorescenţei şi înflorire.
Răspunderea asigurătorului încetează din momentul recoltării sau culesului. Asiguraţii sunt obligaţi să respecte
toate regulile agrotehnice şi să ia măsurile specifice de prevenire a distrugerilor sau vătămărilor, iar în cazul producerii
riscurilor asigurate să înştiinţeze în scris asigurătorul în termen de cel mult cinci zile.
Prin legea 381/2002 privind acordarea de despăgubiri în caz de calamităţi naturale în agricultură, statul
constituie prin bugetul de stat sume destinate nu numai despăgubirilor excepţionale, dar şi pentru stimularea asigurărilor
propriu-zise prin subvenţionarea primelor de asigurare plătite de asiguraţi.
INTREBARI DE AUTOVERIFICARE

Capitolul 1

Explicati si exemplificati diferenta dintre notiunile de „risc” si „incertitudine”.

Care sunt riscurile specifice persoanelor fizice.
Care sunt riscurile specifice persoanelor juridice si ce deosebiri exista intre riscurile pure si cele speculative.
Ce sunt riscurile asigurabile, respectiv riscurile neasigurabile.
Ce inseamna „selectia riscurilor” pentru un asigurator.
Ce reprezinta „hazardul moral” si „selectia adversa”.
Ce forme de protectie impotriva riscurilor pot fi adoptate de catre persoanele fizice, respectiv juridice.
Ce tipuri de fonduri pot fi constituite pentru surmontarea efectelor producerii anumitor riscuri si care sunt avantajele si
dezavantajele lor.

Capitolul 2

Definiti categoria de „asigurare”.

Definiti raportul contractual de asigurare.
Cine constituie, intr-o economie moderna, cererea si oferta de asigurari si reasigurari.
Punctati deosebirile dintre societatile comerciale de asigurare, asociatiile mutuale de asigurare, tontine, organizatia
Lloyd’s.
Care sunt clasele de asigurari de viata si respectiv clasele de asigurari generale, definite prin Legea 403/2004.
Care sunt principalele deosebiri dintre asigurarile de viata si asigurarile generale (non-viata).
Prin ce se caracterizeaza asigurarile prin efectul legii (obligatorii) si respectiv asigurarile contractuale (facultative).
Ce sunt asigurarile interne si asigurarile externe.
Ce sunt asigurarile directe, respectiv asigurarile indirecte.

Capitolul 3

Detaliati elementele asigurarilor.

Ce conditii cumulative trebuie sa indeplineasca un fenomen pentru a putea fi cuprins in asigurare.
Care sunt principiile de despagubire si in ce situatii se aplica acestea.
Care sunt caracteristicile contractului de asigurare.

Capitolul 4

Punctati deosebirile dintre asigurarile de viata si asigurarile de persoane.

Definiti formele simple ale asigurarilor de viata: asigurarea de supravietuire, asigurarea de deces si asigurarea mixta de
viata.
Care sunt caile de diversificare a contractelor simple de asigurari de viata.
Caracterizati asigurarile de viata de tip „unit-linked”.
Ce elemente trebuie urmarite in diferentierea ofertelor de asigurari de viata ale companiilor concurente.
Prin ce se caracterizeaza asigurarile colective de viata.
Care sunt factorii de subscriere analizati de asigurator.
Care sunt conditiile de intrare si mentinere in asigurare.
Ce este valoarea de rascumparare a contractului.
Modificari posibile ale contractului.

Capitolul 5

Definiti asigurarile de accidente.

Care sunt cele mai uzitate tipuri de asigurari de accidente.
Ce prevederi contine asigurarea standard de accidente.
Care este obiectul asigurarii si modul de plata a indemnizatiei in cazul asigurarii familiale de accidente.
Care este obiectul asigurarii si modul de plata a indemnizatiei in cazul asigurarii de accidente „Turist”.
Care este obiectul asigurarii si modul de plata a indemnizatiei in cazul asigurarii managerilor pentru riscurile de accidente.
Care este obiectul asigurarii si modul de plata a indemnizatiei in cazul asigurarii calatorilor pentru cazurile de accidente.
Care este obiectul asigurarii si modul de plata a indemnizatiei in cazul asigurarii de accidente a angajatilor unei firme.

Capitolul 6

Delimitati asigurarile private de sanatate de asigurarile sociale de sanatate.

Definiti asigurarile private de sanatate de tip complementar, suplimentar si substitutiv.
Care sunt principalele prevederi ale Legii 212/2004 privind asigurarile private de sanatate.
Care sunt principalele categorii de asigurari private de sanatate.
Care este obiectul asigurarii si continutul indemnizatiei in cazul asigurarii medicale standard.
Care este obiectul asigurarii si continutul indemnizatiei in cazul asigurarii medicale pentru boli incurabile.
Care este obiectul asigurarii si continutul indemnizatiei in cazul asigurarii medicale pentru interventii chirurgicale.
Care este obiectul asigurarii si continutul indemnizatiei in cazul asigurarii medicale pentru calatorii in strainatate.

Capitplul 7

Interesul asigurabil in asigurarile de bunuri.

Riscurile asigurabile in asigurarile de bunuri.
Suma asigurata si determinarea valorii bunurilor asigurate.
Perioada asigurata si raspunderea asiguratorului.
Obligatiile asiguratului in asigurarile de bunuri.
Constatarea si evaluarea daunei si plata despagubirii.
Care sunt motivele de reziliere a contractului pentru asigurat, respectiv asigurator.
Care sunt principalele tipuri de asigurari de bunuri.
Obiectul asigurarii (bunuri, riscuri) si continutul despagubirii in cazul asigurarii cladirilor, a altor constructii si a continutului
acestora.
Obiectul asigurarii (bunuri, riscuri) si continutul despagubirii in cazul asigurarii masinilor, utilajelor si a instalatiilor.
Obiectul asigurarii (bunuri, riscuri) si continutul despagubirii in cazul asigurarii lucrarilor de constructii-montaj si a
raspunderii constructorului.
Obiectul asigurarii (bunuri, riscuri) si continutul despagubirii in cazul asigurarii complexe a gospodariilor persoanelor fizice.
Obiectul asigurarii (bunuri, riscuri) si continutul despagubirii in cazul asigurarii animalelor.
Obiectul asigurarii (bunuri, riscuri) si continutul despagubirii in cazul asigurarii culturilor agricole.