Ghid Practic

Colaboratori:

Tatiana Lungu, preşedinte Asociaţia „Prietenii copiilor”

Angela Pruss, asistent de proiecte Asociaţia „Prietenii Copiilor”
Tatiana Potapov, animator, specialist origami Asociaţia „Prietenii Copiilor”
Elena Creţu, animator, specialist în arte plastice Asociaţia „Prietenii Copiilor”

Echipa Ludotecii „Labirintul Magic” din Gimnaziul Internat Leova:

Maia Gospodinov
Raisa Bujoreanu
Gemma Caradjov
Lilia Gîrneţ
Svetlana Ciobanu
Angela Prepeliţă
Lucreţia Corobceanu
Oxana Beşan
Natalia Diaconu

Acest ghid a fost elaborat de Asociaţia „Prietenii Copiilor” cu sprijinul

Agenţiei Suedeze de Dezvoltare şi Cooperare Internaţională (Sida) şi al
Fundaţiei Soros-Moldova (FSM)” în cadrul proiectului „Vin-o cu noi nu
sta deoparte!”.

Asociaţia “Prietenii Copiilor”

Republica Moldova
Mun. Chisinau
MD-2069
Str. Calea Iesilor 13, oficiu 82
Tel: (+373 22) 59-59-31
Fax: (+373 22) 74-98-54
www.prieteniicopiilor.md
office@prieteniicopiilor.md
voluntariat@prieteniicopiilor.md
 CUPRINS

Introducere 2

Conceptul de joc.
Rolul jocului în viaţa copilului.
Teorii despre joc 4

Ludoterapia:
noţiuni, istoric şi valoareaterapiei 10

Ludoterapia
dereglărilor emoţionale şi
de comportament la copii: 12
- Agresivitatea
- Hiperactivitatea
- Anxietatea

Ludoteca – resursă de valoare a unei

comunităţi sănătoase 38

BIBLIOGRAFIA 42
 INTRODUCERE
Ideeea dezvoltării conceptului de ludoterapie în acest ghid cuprinde următoarele
noţiuni cheie: joc, dificultăţi emoţionale, sociale şi de comportament,
terapie/recuperare prin joc.
Structura ghidului cuprinde capitole cu noţiuni teoretice, recomandări practice şi
tehnici concrete de lucru cu copiii – jocuri şi exerciţii ludice.

Capitolul I este dedicat analizei conceptului de joc şi numeroaselor teorii despre joc
elaborate pe parcursul timpului care vin să ne răspundă la un şir de întrebări din cele
mai complexe şi dificile: Ce este jocul ca atare? Pentru ce simte copilul o nevoie atât de
imperioasă de a se juca? Ce fel de funcţii formative îndeplineşte jocul în dezvoltarea
psihică şi multilaterală a copilului? Care sunt şi cum se explică particularităţile
caracteristice ale jocurilor copiilor? Este jocul, cu adevărat, o activitate simplă?
Acest capitol ne va demonstra că jocul copiilor poate constitui un teren important de
descifrare a capacităţilor psihologice, inclusiv a celor intelectuale şi a trăsăturilor de
personalitate, a aspectelor mai importante ale sociabilităţii lui: aici copilul învaţă să
înţeleagă şi să aprecieze conduita celor din jurul lui, cunoaşte valoarea socială a
acţiunilor umane şi prezintă contagiuni importante în conduită (prin imitare activă şi
pasivă), însuşindu-şi numeroase modalităţi de a reacţiona, proprii mediului în care se
află (familia, şcoala, comunitatea).
Jocul este o activitate complexă, specifică copiilor în toate timpurile (copiii s-au jucat,
se joacă şi se vor juca).

Capitolul II cuprinde dezvoltarea conceptului de ludoterapie: noţiuni, orientări de

bază şi valoarea terapiei prin joc. Jocul reprezintă sursa dar şi resursele energetice ale
copilului, şi este calea minunată de a explora experienţele traumatizante sau
ameninţătoare. Ludoterapia, ca şi orice alt demers terapeutic, reprezintă un proces de
optimizare, de suport sau de recuperare a potenţialului atât de divers al copilului.
Însoţită de pasiune şi conştiinciozitate, libertate şi fantezie, ludoterapia oferă rezultate
uimitoare.

Capitolul III este adresat descrierii valorii terapeutice a jocului în relaţia cu copiii
agresivi, hiperactivi şi anxioşi. La început este prezentată o abordare teoretică a
noţiunilor, a cauzelor apariţiei dificultăţilor emoţionale şi de comportare. Apoi se
prezintă portretul psihologic al copilului cu probleme, indicatorii de identificare a lui şi
tehnici ludice concrete de depăşire a dificultăţilor emoţionale şi de comportament.

În ultimul capitol, vorbim despre „Ludoteca” ca resursă valoroasă a comunităţii ce

permite găsirea unor soluţii alternative şi participative pentru organizarea şi
administrarea timpului liber al copiilor şi adulţilor, responsabilizarea şi consolidarea
relaţiilor din comunitate într-un cadru pozitiv şi relaxant. De asemeni, ludoteca este o

2
„fereastră” pentru comunităţile sociale defavorizate, constituindu-se într-un punct de
referinţă atât ca spaţiu, cît şi din punct de vedere pedagogic, social, economic şi cultural
pentru copii şi adulţi. Activităţile centrului ludic reprezintă pentru fiecare o modalitate
de integrare şi de adaptare, favorizează comunicarea, permit corectarea într-o manieră
lejeră a anumitor carenţe ale personalităţii copilului reducând într-o anumită măsură
(sau chiar depăşind) aşa-zisele„deficienţe sau handicapuri culturale”.

Acest ghid este recomandat tuturor persoanelor implicate în procesul de educare a

copiilor: pedagogi, psihologi şi părinţi, care îi va ajuta să înţeleagă mai bine „copiii
dificili” şi să utilizeze tehnica jocului ca un remediu pentru o bună adaptare şi corectare
a dificultăţi emoţionale şi de comportare la copii.

“Jocul este singura atmosferă

în care fiinţa sa psihologică poate să respire
şi în consecinţă poate să acţioneze.
A ne întreba de ce se joacă copilul
înseamnă a ne întreba de ce este copil,
nu ne putem imagina copilărie fără râsetele şi jocurile sale.”

Eduard Claparède

3
CONCEPTUL DE JOC. ROLUL JOCULUI ÎN VIAŢA COPILULUI.
TEORII DESPRE JOC.
Conceptul de joc. Rolul jocului în viaţa copilului.

Conform dicţionarului Enciclopedic al Limbii Române, noţiunile de „joc” şi „ a se juca”,

au multiple sensuri. Astfel, cuvântul „joc” poate avea sensuri de amuzament, un sens
figurat ca de exemplu „jocul cu focul”, poate semnifica un lucru ieşit din comun, „jocul
naturii”, ori ceva întâmplător, aleatoriu cum e„jocul destinului”.
Verbul „a se juca” este folosit în sensul de amuzament, deconectare sau de interpretare
a rolului într-o piesă; în sens figurat poate desemna simularea (a juca o comedie), o
acţiune excitantă (a juca pe nervi), ocuparea unei anumite poziţii ierarhice (a juca un rol
conducător), riscul (a se juca cu viaţa), o atitudine uşuratică, nechibzuită faţă de ceva (a
se juca cu focul), manifestări de o deosebită voiciune şi strălucire (soarele joacă pe apă).
Noţiunea de „joc” a reprezentat iniţial anumite particularităţi la diferite popoare, astfel,
la vechii greci, cuvântul „joc”, desemna acţiuni proprii copiilor, exprimând în principal,
ceea ce noi numim acum„a face năzbâtii, copilării”.
La evrei, cuvântul „joc” corespunde noţiunii de glumă şi haz, în timp ce la romani, „ludo”
desemna bucuria, veselia.
În epoca contemporană, cuvântul„joc” a început să se extindă asupra unei largi sfere de
acţiuni umane, care pe de-o parte, nu presupune o muncă grea, iar pe de altă parte
oferă oamenilor veselie şi satisfacţie.
În această sferă atotcuprinzătoare, noţiunea modernă de “joc”, a început să cuprindă
totul, de la jocul copilului „de-a soldaţii” până la interpretarea eroilor tragici pe scena
teatrului, de la jocul copiilor pe surprizele de la pacheţelele de gumă, până la jocul de
bursă.
Renumitul biolog şi psiholog F.Buytendijk, oferă o analiză etimologică a cuvântului
„joc”, încercând să releve notele caracteristice ale proceselor desemnate prin acest
termen. El recomandă celor ce studiază fenomenul jocului, să ia în consideraţie
accepţiunea pe care termenul respectiv o are pentru copiii înşişi, apreciind că cel ce
deosebeşte cel mai bine ce este joc de ceea ce nu merită această denumire este tocmai
copilul.
Cu toate că o serie întreagă de cercetători au încercat să găsească elemente comune
între acţiunile cele mai variate şi calitativ diferite desemnate prin cuvântul „joc”, nici
astăzi nu dispunem de o delimitare satisfăcătoare a acestor comportamente şi nici de-
o explicare logică a diferitelor forme de joc, inclusiv a termenului „joc” care-i departe de
a fi o noţiune ştiinţifică a acestui cuvânt, ci mai curând un ansamblu de modalităţi de
manifestare care au fost denumite conduite de joc sau ludice.
„Jocul ca desfăşurare liberă şi ca plăcere a individului, constituie una din modalităţile
esenţiale de manifestare a spiritului uman. Un fenomen antropologic complex, care în
forme şi conţinuturi specifice se afirmă la toate vârstele, în toate civilizaţiile.”

4
(J.Huizinga)
Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate a copilului generată de
trebuinţe, dorinţe, tendinţele specifice preşcolarului, de aceea această formă de
manifestare se întâlneşte la toţi copiii tuturor popoarelor.
La vârsta preşcolară copiii sunt foarte activi şi activitatea lor desfăşurată prin joc este
foarte necesară pentru dezvoltarea lor fizică şi psihică.
Prin joc copiii îşi satisfac dorinţa firească de manifestare şi independenţă. Realitatea
înconjurătoare este foarte complexă şi copilul nu poate să o cunoască decât prin
intermediul jocului. De aceea unii psihologi consideră jocul ca o activitate de pre-
învăţare. Esenţa lui constă în reflectarea şi transformarea pe plan imaginar a realităţii
înconjurătoare. Jocul nu constituie pentru copil o simplă distracţie, jucându-se el
cunoaşte şi descoperă şi lumea şi viaţa într-o formă accesibilă şi atractivă . Pe măsură ce
înaintează în vârstă şi se dezvoltă, conţinutul jocurilor se extinde cuprinzând şi
realităţile sociale dintre oameni.
Încă de timpuriu copilul simte nevoia unei comunicări active cu cei din jur – cu părinţii.
Începând cu vârsta preşcolară copilul imită în jocurile sale într-un mod specific, viaţa şi
activitatea adulţilor. În situaţii imaginate, create prin joc, copilul îşi realizează tendinţe
şi dorinţe nerealizate – astfel în joc îşi imaginează că este doctor, aviator, învăţător, etc.
O altă caracteristică a jocului o constituie faptul că el reflectă relaţiile determinate ce se
stabilesc între oameni. Rolurile interpretate de către copiii reflectă funcţiile realizate de
maturii ce-i înconjoară. În realizarea subiectului unui joc, copiii îşi imaginează că
muncesc şi imită relaţiile de ajutor, trăiesc aceleaşi bucurii ca urmare a succeselor
obţinute în colectiv.
Prin toate jocurile dar mai ales prin cele de mişcare, se oferă posibilităţi multiple de
dezvoltare armonioasă a organismului, realizând multe dintre sarcinile speciale ale
educaţiei fizice.
Prin joc dezvoltarea intelectuală este puternic influenţată în sensul dobândirii de noi
cunoştinţe, pe de o parte şi a diversificării acţiunilor mintale, pe de altă parte. Jocul
favorizează dezvoltarea atitudinilor imaginative, a capacităţilor de creare a unor
sisteme de imagini generalizate despre obiecte şi fenomene, posibilitatea de a opera
mintal cu reprezentări după modelul acţiunilor concrete cu obiectele în timpul jocului.
Jocul este prilejul realizării educaţiei estetice a preşcolarului, care se iniţiază în tainele
frumosului şi învaţă să-l creeze. Din pricina aceasta, multiple sarcini revin jocului,
îndrumarea şi controlul acestuia de către adult este absolut necesar, poziţie care se
opune total teoriei educaţiei libere a neintervenţiei adultului în jocul copilului.
Intervenţia adultului în jocul copilului determină transformarea jocului simplu în jocuri
mai bogate, mai complete, cu informaţii complexe şi elemente simbolistice
numeroase.
Centrul de greutate al dirijării jocului este însă procesul transformării jocului în muncă,
fără a altera plăcerea elementului distractiv, pregătindu-l pe copil atât pentru
învăţătură cît şi pentru viaţa reală, personală şi socială.

5
 Teorii despre joc
Pentru elaborarea unei teorii ştiinţifice despre joc o însemnată contribuţie au adus
vederile unor pedagogi.
„Numeroase teorii despre joc elaborate pe parcursul timpului, unele contradictorii, iar
altele completându-se reciproc, vin să răspundă la o seamă de întrebări din cele mai
complexe şi dificile :
Pentru ce simte copilul o nevoie atât de imperioasă de a se juca? Ce fel de funcţii
formative îndeplineşte jocul în dezvoltarea psihică a copilului? Constituie jocul o formă
predominantă sau numai conducătoare de activitate a copilului preşcolar? Care sunt şi
cum se explică particularităţile caracteristice ale jocurilor de vârstă preşcolară? ”
Acestea sunt câteva întrebări la care pedagogii şi psihologii pe baza datelor observaţiei
şi ale cercetărilor experimentale au dat răspunsuri diferite.
Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate a copilului, constituie o formă
de manifestare întâlnită la copiii pe tot parcursul istoriei, este tovarăşul de nedespărţit
al copilăriei şi constituie una dintre formele cele mai importante de activitate a
preşcolarului. Preşcolarul este o fiinţă deosebit de activă, un copil sănătos, cu
organismul în creştere, nu poate să nu se joace, a-l opri să facă acest lucru înseamnă a-i
frâna dezvoltarea fizică şi psihică.
„Jocul deţine un rol atât de însemnat în viaţa copilului pentru că-i satisface dorinţa
firească de manifestare şi independenţă. Realitatea care-l înconjoară este mult prea
complexă. Cum să o cunoască, să se orienteze în mediul înconjurător? Jocul este
tocmai una dintre activităţile prin care copilul învaţă să cunoască lumea reală,
acţionând asupra obiectelor din jur, îşi satisface nevoia de mişcare şi înţelegere,
dobândeşte încredere în propriile puteri. Îmbrăcând forma jocului, această activitate
este tot atât de necesară dezvoltării fizice şi psihice a copilului ca şi lumina soarelui, de
aceea unii pedagogii afirmă că jocul este o activitate de pre-învăţare.”
Aristotel arată că până la al cincilea an de viaţă, copilul nu trebuie supus învăţării şi nici
unei munci aspre, pentru că prin acestea să nu dăuneze creşterii, ci trebuie să i se
asigure atâta mişcare cât îi este necesară. Această mişcare trebuie stimulată atât prin
diverse ocupaţii cât mai ales prin joc. Astfel, se conturează pentru prima oară ideea
folosirii jocului ca mijloc de educare.
Beatrice Tudor Bart în lucrarea sa demonstrează posibilităţile uriaşe ale jocului ca
metodă educativă, folosind expresia „învăţătura prin joc”. De fapt, întreaga copilărie
mică până la intrarea în şcoală realizează un astfel proces de instruire în care
modalitatea de bază o constituie jocul.
A.P. Usova se referă la joc ca o formă de organizare a întregii vieţi şi activităţi a copilului
în grădiniţă. Prin aceasta înţelegem valorificarea jocului atât ca pondere în educaţie cât
şi ca durată efectivă a procesului pedagogic. Autoarea menţionează că în acest context
jocul constituie un principiu de educaţie, nu numai un mijloc oarecare. El reprezintă o
cale către socializarea copilului. În acest mod acţiunea lui educativă se va răsfrânge
asupra copilului ca membru al societăţii de copii, asupra colectivului de copii.
6
Comenski a arătat de asemenea în „Informatorul şcolii materne” necesitatea jocului în
viaţa copilului ca mijloc de dezvoltare fizică şi psihică : „Cu cât copilul lucrează, aleargă
şi trudeşte mai mult, cu atât doarme, creşte şi digeră mai bine, cu atât se face mai
sprinten la corp şi minte; numai dacă băgăm de seamă să nu i se întâmple ceva rău. De
aceea trebuie să li se pună la îndemână locuri anumite şi sigure pentru alergări şi
exerciţii, să li se arate cum se pot juca fără pericol.”
E. Claparède interesat de jocurile copiilor a atras atenţia asupra faptului că ele
reproduc ceea ce impresionează copilul, fapt ce determină asimilarea realităţii,
încorporarea ei ca act de trăire, fapt ce va constitui treptat un vast bagaj de posibilităţi şi
disponibilităţi de a reacţiona. De asemenea, Claparède se referă la universalul joc cu
păpuşile şi susţine că în acest joc nu se exercită la copii instinctul matern, ci o infinitate
de stări afective, de disponibilităţi nuanţate subtil şi de trăiri necesare în procesul
adaptării; jocul realizează un pre-exerciţiu mai mult mental, psihologic.
Lazarus subliniază faptul că „jocul constituie tipul fundamental de activitate, adică
forma de activitate ce susţine în cea mai mare măsură dezvoltarea psihică prin
antrenarea psihomotorie, senzorială, intelectuală şi afectivă, la o tensiune cu totul
specifică, ce prezintă pentru procesul creşterii şi dezvoltării psihice o importanţă tot
atât de mare ca şi activitatea de instruire din anii de şcoală.”
V.S. Vîgotski susţine că în perioada preşcolară jocul alimentează foarte mult tendinţa
spre libertate, emancipare de tutela strânsă a adultului. El are funcţii formative care
sunt în principiu educative. Totuşi influenţa condiţiilor generale de tutelă şi de muncă,
structura condiţiilor de contact, sensibilitatea faţă de acestea vor determina valoarea
educativă a jocului. Jocul apare ca o activitate complexă a copiilor în care ei reflectă şi
reproduc lumea şi societatea, asimilându-le şi prin aceasta adaptându-se la
dimensiunile lor multiple.
K. Gross tratează jocul din punct de vedere strict biologic, consideră că acesta ar fi un
exerciţiu pregătitor pentru viaţa profesională de mai târziu a adultului în sensul că ar fi
un mijloc de exersare a„predispoziţiilor” instructive, în scopul maturizării lor.
„În realitate, jocurile copiilor se deosebesc calitativ de jocurile animalelor, generate de
factori de natură biologică(instinctele). În istoria dezvoltării umane instinctele se
transformă sub influenţa condiţiilor sociale. De aceea, în timp ce la animale jocul
rămâne un fenomen pur biologic, la om el devine un fenomen de esenţă socială.”
A.S. Makarenko a atribuit jocului o importanţă considerabilă în viaţa copilului. Prin joc
se realizează educaţia viitorului om de acţiune. Aşa cum se comportă copilul în joc, tot
aşa se va comporta şi în muncă în perioada maturităţii. De asemenea, stabileşte
asemănările dintre joc şi muncă care constau în următoarele trei elemente comune :
„a) atât în joc cât şi în muncă avem de-a face cu un efort fizic şi intelectual. Fără acest
efort, jocul devine pasiv, nu poate mobiliza forţele fizice şi psihice ale copilului. În mod
similar, nici munca nu dă randament dacă este lipsită de efort fizic şi intelectual.
b) a doua trăsătură comună constă în coloritul emotiv pozitiv propriu unui joc reuşit, la
fel ca şi al muncii, care duce la rezultatul prevăzut. Jocul şi munca produce în egală
măsură plăcere, s-ar putea spune că plăcerea în joc, pasiunea copilului pentru joc sunt
7
elemente intrinsece ale jocului, la fel ca şi plăcerea pe care o simte omul în desfăşurarea
muncii productive.
c) a treia trăsătură comună o formează simţul de răspundere, care apare atât în joc, cât
şi în muncă. În joc, simţul de răspundere se manifestă prin grija copilului faţă de jucării,
prin respectarea cerinţelor şi a regulilor jocului. Dar şi în muncă simţul de răspundere se
manifestă în grija pentru bunul obştesc, pentru gospodărirea lui raţională.”
Munca este o formă de activitate prin care omul participă la producţia socială, creează
valori materiale şi culturale. Jocul, dimpotrivă, nu vizează producerea unor asemenea
bunuri, cu toate acestea, jocul îl deprinde pe copil cu eforturile fizice şi intelectuale şi în
felul acesta îl pregăteşte pentru munca de mai târziu.
Jocurile copiilor trebuie să fie astfel organizate şi îndrumate de către adulţi, încât să
constituie nu numai o treaptă premergătoare, dar şi o formă de activitate care să-l
apropie pe copil de adevărata muncă.
K.D. Uşinski arată că : „Jocul e joc tocmai pentru că în el copilul e de sine stătător; de
aceea orice amestec al adultului în joc îi răpeşte forţa reală de dezvoltare. Adulţii nu pot
avea decât o singură influenţă asupra jocului, fără să distingă caracterul lui de joc, şi
anume furnizarea materialului pentru construcţii de care copilul se va ocupa însă
independent.”
K. Bühler arată că : „Jocul constituie o activitate care produce plăcere copilului, dar nu
numai plăcere. În timpul jocului, copiii adesea depun eforturi, încearcă sentimentul
dezamăgirii, al insuccesului, cu toate aceste stări emotiv negative, ei nu renunţă la joc.
Pe de altă parte, plăcerea resimţită de copil este adesea rezultatul final al eforturilor pe
care el le depune în desfăşurarea jocului.”
A. Adler întăreşte ideea că : „Jocul constituie forma specifică de activitate prin care
copilul se afirmă, cunoaşte lumea, învaţă să se orienteze în ea şi dobândeşte încredere
în propriile puterile. Prin joc copilul nu numai că nu se îndepărtează de realitate,
dimpotrivă, se apropie tot mai mult de ea.”
J.Piaget susţine ideea că : „Însuşirea şi respectare regulilor are o influenţă puternică în
formarea judecăţii morale a copiilor, în evoluţia lor morală bazată cooperare”.
M. Taiban afirmă că : „Jocul reprezintă un mijloc de familiarizare a copiilor cu viaţa
înconjurătore, constituie un mijloc de valorificare, de aplicare creatoare a cunoştinţelor
dobândite.” Asigură înţelegerea anumitor legături interne, a semnificaţiei activităţii
umane, în care copilul se încadrează treptat, nici un alt mijloc nu favorizează mai deplin
integrarea copilului în viaţa cotidiană, deoarece jocul este calea care reproduce viaţa
reală sub forma ei cea mai directă – acţiunea.
„Jocul este asemenea unui film retrospectiv, în care copilul îşi oglindeşte propriile
impresii şi le derulează de această dată ca participant direct şi nu numai ca spectator.
Or, nici o altă cale nu este mai propice înţelegerii vieţii decât participarea directă la
fluxul ei.”
Problema educativă care se pune este aceea a dirijării şi orientării diverselor surse de
inspiraţie ale jocurilor copiilor, în primul rând a surselor indirecte ca literatura, plastica,
teatrul, inclusiv teatrul de păpuşi.
8
Cu cât copii evoluează pe plan fizic şi psihic, ponderea elementului de joc scade.
Procesul de instruire se realizează în acest nou context în cadrul lecţiilor. Trecerea de la
joc la lecţie se face printr-o formă intermediară (lecţia sub formă de joc sau jocul
didactic).
Jocul didactic este un valoros mijloc de instruire şi educare, el poate fi însă şi o metodă
eficientă în procesul instructiv-educativ, de asemenea poate fi utilizat ca procedeu
însoţind alte metode educative şi în sfârşit poate să constituire o formă de organizare a
activităţii şi vieţii copiilor.
Ursula Şchiopu susţine ideea că: „Jocul apare ca o activitate fundamentală formativă şi
dominantă în copilărie, iar munca are aceleaşi caracteristici, din ce în ce mai pregnante,
pe măsură ce se depăşeşte copilăria, este un fel de anticameră vastă şi bogat ornată a
muncii.
Aşadar jocul trebuie privit drept activitate care formează, modelează inteligenţa, dar
pe de altă parte permite să se surprindă numeroase din caracteristicile ei.”
De asemenea, jocul prilejuieşte o refacere energetică, o relaxare, o odihnă activă
evidentă, pe când munca se realizează printr-un important consum de energie care
trebuie refăcut.
Jocul copiilor poate constitui un teren important de descifrare a capacităţilor
psihologice, inclusiv a celor intelectuale şi a trăsăturilor de personalitate, a aspectelor
mai importante ale sociabilităţii copilului. Ele pot surprinde prin modul în care se joacă.
„Jocul – consideră Ursula Şchiopu – stimulează creşterea capacităţii de a trăi din plin, cu
pasiune, fiecare moment, organizând tensiunea proprie acţiunilor cu finalitate, având
funcţia de o mare şi complexă şcoală a vieţii.”

9
 LUDOTERAPIA: NOŢIUNI, ISTORIC ŞI VALOAREA TERAPIEI.
Cel mai bun lucru în viaţa copiilor este jocul. Este posibil să supravieţuieşti fără joc, dar
nu să trăieşti. Toţi copiii sănătoşi se joacă.
Jocul aduce copiilor ocazia de a asimila ceea ce în viaţa reală ar putea fi dificil să
înţeleagă; aceasta este forma lor de auto-terapie, modul în care lucrează asupra
confuziilor, anxietăţilor şi conflictelor lor. Mulţi copii nu sunt capabili să exprime
nevoile, trăirile şi sentimentele proprii, atunci jocul devine un mijloc accesibil de
exprimare.
Terapeutul/pedagogul trebuie să înţeleagă şi să interpreteze acest limbaj al copilului,
pentru a comunica la nivelul lui. Aria ludoterapiei este special adaptată diferitelor
nevoi ale copiilor, pentru a le da acestora siguranţă, sentimentul căminului şi
posibilitatea unui contact normal cu cei din jur. Astfel, terapeutul/pedagogul are
nevoie de cunoştinţe vaste, nu doar privind reacţiile şi comportamentul normal al
copiilor, ci , mai ales, privind stările emoţionale şi psihice în diferite condiţii speciale,
care desigur cer mai mult timp şi implicare personală mai mare.
Jocul este un proces de învăţare care oferă un larg evantai de posibilităţi prin care
copiii şi adolescenţii îşi manifestă şi îşi dezvoltă fantezia şi aptitudinile. Jocul,
preocuparea activă, ajută şi influenţează pozitiv psihicul copilului aflat în dificultate şi
tocmai de aceea este un real mijloc terapeutic adjuvant al tratamentului medical.

Scurt istoric al orientărilor de bază în ludoterapie.

Psihologia copilului consacra pagini lungi în ceea ce priveşte terapia prin joc. Există
foarte multe opinii şi orientări, care au statutat că ludoterapia îşi atinge eficienţa şi
scopul în condiţii de aplicabilitate constantă şi angajată în standarde de calitate. Astfel,
începând cu anul 1920, psihanaliştii A.Freid şi M. Klain, G. Hag-Helmut introduc jocul
ca metodă în psihoterapie . Deoarece copiii nu erau preocupaţi de propriul trecut, în
lucrul cu ei nu putea fi administrată metoda asociaţiilor libere, fapt ce a favorizat
introducerea a două metode noi în psihoterapie: observarea jocului şi analiza
desenelor copiilor („Casă - Copac - Omuleţ”,„Desenul Familiei”). În această etapă jocul şi
desenul erau percepute doar ca instrumente de diagnosticare, considerate drept
mijloacele de bază ale comunicării copilului, fapt ce se datorează incapacităţii copiilor
de a exprima nevoile, trăirile şi propriile sentimentele. Jocul devenind un mijloc de
exteriorizare a traumei reuşeşte să-i diminueze intensitatea şi să-l facă pe copil să se
simtă mai bine.
În 1940, D. Levi dezvoltă ideea legată de manifestarea/trăirea conflictelor
emoţionale în cadrul jocului şi propune conceptul de „ludoterapie structurată” în
lucrul cu copiii ce au suferit o traumă psihică. Conform teoriei lui D.Levi, şedinţa de
ludoterapie constă din 3 etape:
1. Stabilirea contactului: prevede jocul liber al copilului, familiarizarea cu spaţiul
10
de joc şi cunoaşterea psihoterapeutului;
2. Introducerea în jocul copilului a situaţiei psihotraumante, asemănătoare celei
trăite de copil, prin intermediul jucăriilor. În procesul de reactualizarea a situaţiei
traumante copilul conduce jocul, reuşind astfel să treacă din poziţie pasivă de
victimă, în cea activă de conducător- fapt ce generează tratarea.
3. Continuarea jocului liber al copilului.
D. Levi propune principiul direcţionat al ludoterapiei, conform căruia iniţiativele din
cadrul jocului revin psihoterapeutului presupunând o bună pregătire tehnică şi
metodică a şedinţelor de ludoterapie. Ludoterapia lui Levi utilizează atât jocul liber al
copilului cît şi jocurile pe roluri.
În 1947, Virginia Axline introduce metoda „ludoterapiei nedirecţionate”, considerând
că jocul este mijlocul de maximă auto-manifestare a copilului, care permite
exteriorizarea totalmente a emoţiilor fără o eventuală implicare din partea adultului în
procesul de joc. Cercetând reacţiile emoţionale şi de comportament ale copilului în
diverse condiţii de joc, psihoterapeutul încearcă să înţeleagă trăsăturile lui de
personalitate, şi intervine cu anumite restricţii doar în cazul în care acesta iese din
limitele admisibilului.
În acest sens, V. Axline identifică următoarele sarcini/roluri ale psihoterapeutului:
· Observarea procesului de joc: cum se joacă copilul, cum manevrează obiectele, ce
alege, ce ignoră, ce stil de comportare adoptă, îi este dificil să treacă de la o stare la alta...?
· Analiza conţinutului jocului: ce subiect stă la bază (de singurătate, agresiv,
situaţii de accident...)?
· Aprecierea abilităţilor de comunicare a copilului: se simte contactul cu copilul,
care este nivelul de implicare a acestuia în joc?
· Stabilirea contactului cu copilul pe parcursul jocului: dacă în timpul jocului se
repetă una şi aceeaşi situaţie, psihoterapeutul poate interveni cu întrebări ce fac referinţă
la viaţa reală a copilului (de ex. „Dar acasă ţie îţi place să aşezi lucrurile la loc?”) .
· Atragerea atenţiei copilului asupra propriilor stări emoţionale pe parcursul
jocului : de ex.„Îmi pare că păpuşa – mamă nu este mulţumită de propriul copil?”
· Orientează copilul spre situaţii reale din viaţa lui: de ex.„Dar tu te-ai bătut vreo
dată ca aceşti doi soldaţi?”
· Să nu întrerupă evoluţia jocului copilului, în caz de necesitate să aştepte o
anumită perioadă de timp.
În prezent, ludoterapia foloseşte principiul combinat de abordare:
· Psihanalitică a Anei Freid şi Melani Klain
· Direcţionată a lui D. Levi
· Nedirecţionată a Virginiei Axline,
reuşind astfel să asigure un studiu multiaspectual şi profund al problemelor
emoţionale şi de comportament al copiilor şi o maximă depăşire a lor.
Deci, jocul reprezintă sursa dar şi resursele energetice ale copilului, şi este calea
minunată de a explora experienţele traumatizante sau ameninţătoare. Ludoterapia, ca
şi orice alt demers terapeutic , reprezintă un proces de optimizare, de suport sau de

11
recuperare a potenţialului atât de divers al copilului. Însoţit de pasiune şi
conştiinciozitate, de libertate şi fantezie, oferă rezultate uimitoare.

LUDOTERAPIA DEREGLĂRILOR EMOŢIONALE ŞI DE

COMPORTAMENT LA COPII
Distingerea comportamentului normal de cel deviant
Deşi ludoterapeuţii care se ocupă de copii împărtăşesc aceleaşi abilităţi şi competenţe
profesionale necesare distingerii comportamentului normal de cel anormal, există şi
diferenţe importante. Pentru a putea aprecia dacă un compotament e deviant sau nu,
este esenţial să înţelegem foarte bine manifestările fireşti şi comportamentale care
definesc în linii mari limitele conduitei medii sau normale. Un mijloc de a compara
comportamentul normal cu cel deviant este metoda de evaluare a celor „Patru D”:
deviance (devianţă), disfunction (disfuncţie), distress (detresă) şi danger (pericol).

Devianţa. Determinarea gradului de abatere de la normal a unui comportament se

poate face printr-o evaluare informală (interviuri, observări, scale de evaluare a
simptomelor). Ludoterapeuţii trebuie să ţină cont de faptul că multe afecţiuni au
caracteristici comune şi că, adesea, trebuie să culeagă date suplimentare pentru a
exclude sau a confirma existenţa unei anumite tulburări. În plus, unele tulburări apar
mai frecvent concomitent.

Difuncţia. Odată identificată o tulburare, trebuie determinat impactul său relativ

asupra vieţii copilului.

Detresa. Un element strîns legat de disfuncţie este gradul de detresă pe care-l

cauzează tulburarea. Adesea, copiii întîmpină dificultăţi în a-şi exprima sentimentele şi,
astfel, îi oferă ludoterapeutului prea puţine informaţii ca să-l ajute să evalueze acest
aspect, însă interviurile cu părinţii şi cadrele didactice pot furniza date suplimentare.

Pericolul. Pentru a determina dacă un anumit comportament prezintă riscuri pentru

un copil, se evaluează două aspecte majore: riscul de rănire a propriei persoane şi riscul
de rănire a celorlalţi. În trecut accentul se punea pe victimizarea şi maltratarea copiilor
(abuz sau neglijenţă), sau pe evaluarea riscului de rănire a propriei persoane (intenţie
de suicid).

Impactul abordărilor teoretice asupra acestor

comportamente.
Perspectivele teoretice pot ajuta la distingerea compotamentului normal de cel
deviant şi la selectarea intervenţiilor terapeutice adecvate stadiului de dezvoltare al

12
copilului.

Teorii bio-medicale. Teoriile biologice şi fiziologice analizează impactul factorilor

biologici şi genetici asupra diferenţelor individuale. Se observă o recunoaştere tot mai
largă a contribuţiei pe care o au influenţele de mediu (sănătate, nutriţire, sress) şi
genetice. Aceste teorii pun accentul pe factori precum temperamentul, ereditatea,
structura şi funcţia creierului. Un model bio-medical va încerca să determine care părţi
ale corpului sau ale creierului nu funcţionează corespunzător. Studiile pe gemeni au
oferit informaţii esenţiale asupra rolului pe care-l joacă eriditatea, iar abordările
neurologice, cum ar fi imagistica, au contribuit şi ele la identificarea unor modificări
cerebrale relevante la pacienţii cu anumite tulburări.

Teorii psiho-dinamice. Freud a considerat comportamentul anormal ca fiind rezultatul

fixaţiilor sau al regreselor cauzate de etapele de conflict anterioare, nedepăşite. Stadiile
dezvoltării psihosexuale pe care le identifică el pun în lumină porniri şi conflicte
inconştiente ce pot influenţa dinamica anumitor patologii. Rolul mecanismelor de
apărare inconştiente este de a proteja Eul vulnerabil de conflictele dintre sine
(principiul plăcerii primitive) şi supra eu (conştiinţa morală). Aceste mecanisme ne
ajută să înţelegem mai bine modurile de apărare mai primitive ale copilului, de pildă
negarea sau umorul. Erik Erikson susţine şi el ideea stadiilor de dezvoltare, însă etapele
psiho-sociale pe care le identifică se bazează pe sarcinile socio-emoţionale ce trebuie
stăpînite pentru a fi posibilă o dezvoltare de-a lungul vieţii. Conform lui Erikson în
primul an de viaţă principala sarcină este dobîndirea unui sentiment de încredere
primară/neîncredere. Preşcolarul dezvoltă un sentiment mai pregnant de autonomie,
fie, dacă este nesigur va fi descurajat de aceste experienţe generînd sentimente de
ruşine şi îndoială de sine. Şcolarul stăpîneşte subiectele legate de şcoală şi socializarea
cu semenii, iar acest lucru sporeşte sentimentul de competenţă prin opoziţie cu cel de
inferioritate. În adolescenţă sarcina priveşte identitatea/confuzia rolurilor.

Teorii comportamentale. Teoria comportamentală se bazează pe ideea fundamentală

conform căreia orice comportament este determinat de asocieri ce rezultă din
consecinţe pozitive şi negative. Consecinţele sunt pozitive dacă:
• aduc un beneficiu (...„dacă terminaţi ce aveţi de lucru în clasă, aveţi 10 minute
de pauză”);
• înlătură o consecinţă negativă sau ajută la evitarea ei („dacă terminaţi ce aveţi
de lucru în clasă, nu mai trebuie să rămîneţi în şcoală după ore”);
Consecinţele sunt negative dacă:
• determină o consecinţă negativă (pedeapsă);
• înlătură sau contribuie la evitarea unei consecinţe pozitive (penalizarea);

Teorii cognitive. Specialiştii în domeniul psihilogiei cognitive sunt interesaţi în primul

rînd de relaţia dintre gînduri şi comportamente şi de modul în care anumite

13
presupuneri greşite pot influenţa în mod negativ relaţiile sociale şi autoatribuirile.
Teoriile lui Jean Piaget au jucat un rol foarte important. În opinia lui copiii de la 2 la 7 ani
pot fi uşor induşi în eroare de elementele vizuale dominante, deoarece nu au
capacitatea de a se concentra asupra a două aspecte simultan. Un copil de vîrstă mică
va spune că e mai mult lichid într-un pahar înalt şi îngust, decît în unul scund, dar cu un
diametru mai mare, chiar dacă a văzut că în amîndouă s-a turnat aceeaşi cantitate.

Teorii privind ataşamentul şi stilul

educaţional al părinţilor .

John Bowlby a fost influenţat de teoria evoluţiei a lui Darwin. El considera că relaţiile de
ataşament din copilărie au o influenţă puternică de-a lungul întregii vieţi. Copiii mici
care manifestă un ataşament evitant faţă de persoanele ce-i îngrijesc par rareori
supăraţi atunci cînd urmau a fi separaţi de ele. În schimb cei cu ataşament puternic erau
adesea supăraţi la despărţire şi încearcă să reţină persoanele îndrăgite. Copiii crescuţi
de părinţi autoritari tind să fie agresivi şi necooperanţi, să se teamă de pedeapsă şi să
aibă un nivel scăzut al spiritului de iniţiativă. Copiii crescuţi de părinţi permisivi adesea
nu reuşesc să-şi dezvolte simţul responsabilităţii şi autocontrolului. Părinţii fermi
asigură condiţii de creştere optime, copiii lor au comportamente ce denotă nivelul
ridicat de încredere în sine, stimă de sine şi autocontrol.

Cel mai important însă este faptul că la originea problemelor copiilor stă modul cum
aceştia sunt crescuţi şi educaţi în familie, şcoală, instituţie.

Ce este agresivitatea ?
Agresivitatea este un termen de origine latină: agressio – atac, simptom. În legătură cu
fiinţa umană, agresiunea înseamnă un comportament negativ (distructiv), nemotivat,
care vine în contradicţie cu normele şi regulile oamenilor din societate, care provoacă
daune fizice şi morale celor asupra cărora este direcţionată agresivitatea, dezvoltând
stări şi emoţii negative: încordare, frică, depresie, ş.a. Agresiunea este un
comportament verbal sau acţional, ofensiv, orientat spre umilirea, minimalizarea şi
chiar suprimarea fizică a celorlalţi. Comportamentul agresiv poate fi orientat şi contra
propriei personae (autoagresivitate), ca în cazul unor tulburări psihice.
A.A. Rean propune să nu se identifice noţiunile: “agresiune” şi “agresivitate”. Acesta
defineşte că “agresiunea” e o acţiune intenţionată, îndreptată să facă pagube, să lezeze
o altă persoană, grup, ţară sau animale, eventual, “agresiunea” însă este o calitate a
individualităţii umane ce se exprimă prin pregătire de atac, de agresie. În felul acesta,
“agresia” este o acţiune, “agresivitatea” – pregătirea de a săvârşi atacul, agresiunea,
acţiunile de intervenţie. Alţi psihologi, cum ar fi Beron şi Riceardson, relevă următoarele
determinative principale ale “agresiunii”: de natură socială (frustrarea, atacul verbal şi
14
fizic, diversiunea, şantajul), externe (zăpuşeala, zgomotul, mulţimea, aerul poluat),
individuale (personalitatea, influienţa).
De obicei, agresiunea nu apare pe neaşteptate, ea poate apărea în rezultatul diferitor
relaţii între persoane, a provocaţiilor. De altfel, şi provocarea verbală şi cea neverbală
poate pricinui acţiuni fizice (violul, invazia…). Diversele particularităţi ale mediului, de
asemenea, ridică sau coboară probabilitatea apariţiei acţiunilor agresive. De exemplu,
în interioarele în care se simt mirosuri neplăcute, tranşante, nivelul agresiunii va fi mai
mare, decât într-un interior bine aerisit. În afară de aceasta, un mare rol în determinarea
reacţiilor agresive îl joacă particularităţile individuale ale omului. Printre persoanele
“normale” devin agresive cele impulsive, cu predispoziţie duşmănoasă, de asemenea,
persoanele cu un nivel scăzut sau ridicat al autocontrolului. De fapt, pentru cei agresivi
sunt caracteristice următoarele particularităţi individuale: insistenţa, predispoziţia
spre concurenţă, dorinţa de a se evidenţia, nerăbdarea, ostilitatea accentuată. Asfel de
oameni într-o mai mare măsură sunt afectaţi de bolile cardiovasculare.
Există mai multe ipoteze de elucidare a fenomenului agresivităţii. Acelaşi A.A. Rean
deosebeşte cinci direcţii de bază: teoria agresiei instinctuale (Z.Freuid, K. Lorenţ); teoria
agresiei frustraţionale (Dollard, Miller); teoria instructajului social (A.Bandura); teoria
transferului de excitabilitate (Zilmann); modele cognitive ale comportamentului
agresiv (Bercoveţ).
Z. Freuid corelează comportamentul agresiv al copilului cu etapele de dezvoltare
sexuală (1989). Reprezentantul teoriei instinctelor, K. Lorenţ, ca şi Freuid, socoate că
omului nu îi este dat să-şi stăpânească agresivitatea, el poate numai s-o îndrepte spre
albia necesară, utilă. După J. Dollard, agresiunea e o reacţie în urma unor frustraţii
(lipsire de drepturi, de bunuri). Efectul Katarsisului, se pronunţă aceştia, ajută omului
să-şi minimalizeze agresivitatea. Adepţii teoriei instructajului social, dimpotrivă, socot
că dacă acţiunile de agresivitate sunt săvârşite cât mai des, atunci ele devin fireşti în
comportamentul individului. În direcţia aceasta, un rol important îl au părinţii, care,
prin propriul exemplu, fără să conştientizeze, pot învăţa copilul să devină agresiv. După
părerea lui Bercoviţ, purtarea poate fi, totuşi, controlată. Zilmann, în schimb,
demonstrează că în anumite situaţii agresivitatea poate fi impulsivă şi se supune greu
unui control raţional.

Tipurile agresiunii
E. Fromm presupune existenţa a 2 tipuri de agresivitate: benignă –agresivitate
manifestată doar în momente de primejdie, alertă şi are caracter de protecţie; malignă
– agresivitate exprimată prin cruzime, cu caracter distructiv, apare spontan şi este
corelată structural cu personalitatea.
A. Bass şi A. Darki deosebesc 5 tipuri de agresivitate, care pot fi definite schematic în
felul următir:
1. agresiune fizică (acţiune fizică îndreptată împotriva altei personae);

15
2. iritare (irascibilitate, grosolănie);
3. agresivitate verbală (cuvinte necenzurate, înjurături, strigăte);
4. agresiune indirectă:
a) direcţionată (bârfe, glume răutăcioase);
b) nedirecţionată (strigăte în mulţime, tropăit cu picioarele);
5. negativism (comportament de opoziţie).

Toate aceste tipuri de agresivitate se pot observa în toate varietăţile de vîrstă, iar cîte o
dată se manifestă din copilăria fragedă. Mulţi factori influenţează formarea (stabilirea)
tipului agresiv de comportament, de exemplu, pot fi provocate de unele dereglări
somatice ori maladii a SNC, de asemenea, de mulţi factori sociali. În ultimul timp, au
apărut multe publicaţii bazate pe cercetări ştiinţifice care ar demonstra impactul cu
scenele de groază, violenţa de pe ecranele televizoarelor care măresc nivelul
agresivităţii spectatorilor.

Bineînţeles, este o corelaţie directă între agresivitatea copilului şi tipul de educaţie

acceptat în familie, s-a observat că copilul pedepsit pentru manifestarea agresiei se
învaţă a o ascunde faţă de părinţii ce nu garantează anularea agresiei în orice alte
împrejurări. Cât n-ar părea de paradoxal, copiii agresivi se întâlnesc destul de des în
familiile cu părinţi prea blânzi, cât şi în familiile cu părinţi prea duri (despotici): la
părinţii prea blânzi cu timpul copilul agresiv, probând agresiunea ca mod de
comportament ce nu întâlneşte obstacole, îl socoate ca mod de comportament
adecvat, probat. În cazul părinţilor despotici scenariul se desfăşoară după schema:
“răul naşte răul”. Numai în familiile unde se găseşte compromisul raţional, copilul se
învaţă a-şi controla agresivitatea.
Portretul copilului agresiv
Ca şi oricare altul copilul are nevoie de dragostea, răbdarea, ajutorul nostru, în primul
rând pentru că agresivitatea este o reflectare a disconfortului psihoemoţional al
copilului, incapacitatea reacţionării adecvate la mediul înconjurător, dificultăţi
intercomunicative între semeni, între copil şi adult.
Copilul agresiv deseori se simte respins, singuratic, este convins că nu este iubit. “Cum
să devin iubit şi util”- este problema nesoluţionată cu care se confruntă şi-l face să
acceseze diferite metode pentru a atrage atenţia. Spre regret, aceste tentative, deseori
greu acceptabile, nu-şi ating scopul, de multe ori agresivitatea este unica formă
cunoscută de copil de a se apăra şi el primeşte acest tip de comportament ca un
stereotip selectat din reacţiile comportamentale din familie. Copiii agresivi nu sunt
îndeajuns de bogaţi emoţional, reacţionând în diapazonul agresiv ca unicul cunoscut,
totodată, copiii nu se pot privi dintr-o parte pentru a clasifica obiectiv propriile reacţii.

16
 Comportamentul copiilor agresiv
Studiu de caz:

100 de băieţi de 4 ani, provenind dintr-un mediu cu nivel socio-economic scăzut, sunt
împărţiţi aleator în 2 grupuri a cîte 50 de persoane. Evaluatorii notează
comportamentul agresiv/neagresiv al fiecărui copil într-un interval de 15 minute, după
care primul grup va urmări desene animate violente şi grupul al doilea va viziona
desene animate non-violente. Personajul principal al desenului animat urmărit de
primul grup este implicat în mai multe scene de luptă cu săbii şi pistoale. Personajul
principal al desenului animat urmărit de grupul al doilea este ursuleţul Winni Pooh.
După vizionare este evaluat comportamentul fiecărui copil din punctul de vedere al
nivelului de agresivitate. Rezultatele arată că la copiii din grupul 1, numărul gesturilor
violente a crescut considerabil în al doilea interval de joacă, ele fiind încă manifestate şi
două săptămîni mai tîrziu.
Comportamentul copiilor agresivi deseori este neadecvat, distructiv, care poate
provoca pericole, dar în special emoţii şi stări neprevăzute. Din cauza aceasta,
problema învăţării lor, ca să-şi exprime prin forme compatibile furia, este una
importantă pentru cei maturi. De fapt, ce este furia? Este un sentiment de indignare
puternică, care e întreţinut de pierderea controlului de sine. Sinonimul acestei stări este
furia, înverşunarea. După părerea lui Kevin, există patru mijloace de exprimare a
indignării:
1. Exprimarea directă a sentimentelor (verbal sau nonverbal), prin aceasta
interioritatea umană se eliberează de emoţiile negative.
2. Exprimarea indirectă a furiei, transferând-o asupra unui alt om sau asupra
unui obiect, şi care să i se pară celui indignat nepericulos. Nereacţionând imediat, omul
respectiv, mai devreme sau mai târziu, poate să simtă necesitatea de a arunca din el
furia, însă nu asupra celui care a provocat-o, dar asupra celui care îi cade sub mână, care
e mai slab şi nu poate da replica. O astfel de exprimare a indignării a fost numită
transfer.
3. Să se înfrâneze furia, alungând-o în interior. În cazul dat stările negative se
vor depozita treptat şi vor cauza stresul. K. Izard a făcut un tablou clinic, care
demonstrează că dacă omul permanent îşi frânează furia, atunci acesta e mai supus
stresului, deranjamentelor psihosomatice. După părerea lui Holt, indignarea
neexprimată poate cauza astfel de boli, cum ar fi: artrita reumatică, urticăria, psoriazul,
migrena, hipertensiunea arterială.
4. Să se reţină emoţia negativă până în momentul invaziei acesteia,
neoferindu-i posibilitatea să se dezlănţuie, între timp omul îşi oferă timp să-şi explice
cauza furiei şi s-o îndepărteze cât mai repede.

Este reuşită practica de a învăţa copiii să-şi anunţe sentimentele şi emoţiile şi să-şi
exprime indirect furia prin intermediul jocului. Mulţi autori socot că unul din cele mai
17
bune mijloace de exprimare a indignării este exteriorizarea verbală directă, într-un fel,
confesiunea faţă de cel care este izvorul acestei indignări. Kempbell sfătuie să se
exprime furia direct, printr-o formă verbală amabilă. Dacă lucrul acesta e imposibil,
atunci ar fi bine să se ajungă la împăcare şi înţelegere cu partenerul de comunicare.
Pentru ca furia sau obida să nu rămână neexteriorizate, maturii, de ex., pot să-şi
împărtăşească sentimentele prietenilor, iar copiii–părinţilor. O tehnologie pertinentă,
prin care să învăţăm copilul să-şi exprime furia în mod verbal, într-o formă respectabilă
poate fi: ”Scara indignării” de Kempbell. Pe treapta de jos se situează una din cele mai
necoapte forme ale comportamentului agresiv – agresiunea pasivă, care înseamnă o
modalitate ascunsă oamenilor pentru a-ţi atinge scopurile personale. Copilul pasiv –
agresiv nu-şi va exprima deschis nemulţumirea după o convorbire neplăcută cu mama,
el poate simplu să tacă, iar mai târziu va începe să-şi demonstreze capriciile în cele mai
nepotrivite locuri (în rand la magazine, în ospeţie). Un asfel de copil poate în mod
special, fără să-l observe nimeni, să distrugă jucăria în cabinetul psihologului, se poate
îmbrăca ţipător, ca să şocheze învăţătoarea, să uite să-şi însemne teme pe acasă. Ca să-i
ajuţi unui asemenea copil, trebuie să-l înveţi să-şi exteriorizeze furia. Dacă copilul, care
a acţionat pe ascuns, anunţă la un moment dat stările sale agresive, aceasta va fi un
indicator al corectări. Cu cât mai multă furie va scoate din sinele său, cu atât va fi mai
bine, aceasta va rămâne mai puţină ca să se încadreze în minciună, furt, sex, narcotice şi
alte forme de expresie a comportamentului agresiv – pasiv.
Copilul, după ce s-a exprimat vulgar, folosind sudalme şi jargoane, a păşit pe treapta a
doua a scării indignării. În momentul confruntării cu un astfel de comportament e
necesar a stabili cu copilul un contact visual, să-l priveşti liniştit şi să-i dai voie să
vorbească. După aceasta, să-i povesteşti cum trebuia să procedeze corect, să-şi
exprime furia într-o formă potrivită.
Mijloacele de exprimare pozitivă a furiei sunt:
· Capacitatea de a îndrepta furia spre un obiect;
· Amabilitatea în comunicare/adresare;
· Tendinţa de a găsi o rezolvare constructivă;
· Formarea aptitudinilor empatice: încrederea, compasiunea, emoţia,
sensibilizarea;

Cum ajutăm copilul agresiv

În procesul programelor de corecţie se poate de explicat copiilor ce este furia şi care
sânt consecinţele distructive, de accentuat cât de urât şi fioros este omul la mânie –
motivaţie pentu a-şi controla şi a-şi dirija emoţiile. În acelaşi timp, nu se poate de
acumulat, depozitat emoţiile negative care într-o bună zi pot plesni şi afecta: în cazul
exteriorizării – o persoană nevinovată, sau finisa în isterie, sau în strigăte; în cazul
interiorizării pot duce la derglări somatice – cefalee, dereglări ale aparatului
cardiovascular, digestive. Holt: date clinice care demonstrează că sublimarea furiei este
cauza artritelor reumatoide, urticăriilor, psoriasului, ulcerului gastric, migrenei,
18
hiprtensiunii arteriale. Pentru copiii agresivi sunt caracteristice contracţiile musculare
în regiunea feţei şi mâinilor, din aceste considerente sunt binevenite orice exerciţii
relaxante. Astfel, copilul poate ţine în buzunar un mic indicator de circulaţie (STOP!), în
cazul când simte dorinţa de a agresa pe cineva va scoate din buzunar indicatorul şi în
gând sau în şoaptă va spune de câteva ori: stop! Un alt exerciţiu ar fi “Cald ca soarele,
uşor ca vântuleţul”: copilul închide ochii şi-şi imaginează o zi caldă şi însorită, pe cerul
albastru–albastru pluteşte un nouraş pe care-s plasate toate necazurile copilului, iar
vântuleţul uşor le poartă departe de copil. Alt exerciţiu ar fi: “Închide ochii, inspiră
adânc, expirând, zâmbeşte de câteva ori”- jocuri care favorizează relaxarea muşchilor
masticatori (relaxare maxilară caracteristică pentru copiii agresivi). Se pot folosi
ocupaţii în grup, cum ar fi jocul de roluri, cu înscenarea situaţiilor de conflict şi
propuneri de a soluţiona situaţia cu punerea în discuţie a oricărei propuneri, chiar şi a
celei agresive. În procesul disciţiei, copiii aleg cea mai efectivă variantă (Ce trebuie să
facă Pinochio pentru a nu nimeri în cămară? Ce trebie să facă iezii ca să nu-i mănânce
lupul?).
Empatia
Copiii agresivi, de regulă, au un nivel empatic scăzut. Motivul e în faptul că ei mai puţin
se emoţionează, nu-i atinge suferinţa celor din jur, ei, de fapt, nici nu-şi pot închipui că
altor oameni le poate fi greu, neplăcut. Se socoate că dacă un agresiv poate să-şi
compătimească jertfa, agresiunea lui, data viitoare, va fi mai moderată. Din cauza
aceasta, dezvoltarea sentimentală şi emotivă a agresivilor este foarte importantă. O
contribuţie însemnată, în acest sens, o aduce literatura prin poveşti, povestiri, romane
şi alte specii literare. De exemplu, dacă în grupă sau în clasă a avut loc o ceartă sau o
bătaie, atunci se poate de rezolvat situaţia prin următorul scenariu: se invită în ospeţie,
să zicem, un pisoi şi un tigru. În faţa copiilor se joacă scena care s-a petrecut, după care
ceilalţi copii sunt rugaţi să-i împace. Aceştia vor propune diferite modalităţi de
rezolvare, atenuare a conflictului. Se poate de împărţit grupul de copii în două părţi:
una va vorbi din numele tigrului, alta din numele pisoiului. Copiii sunt nedirijaţi în
alegerea poziţiei şi în apărarea intereselor. Nu e importantă poziţia în cazul dat, dar
faptul că aceştia pot trăi sentimentele, emoţiile altora, se pot pune în pielea lor. Astfel
de exerciţii îl vor ajuta pe copil să înţeleagă importanţa de a fi în locul celui vinovat sau
a celui ofensat. În consecinţă se va învăţa să răspundă pentru faptele săvârşite, fără a da
vina pe alţii.
Persoana care are în faţă copilul agresiv, ar fi bine să folosească pronumele “EU”, nu “TU”
în anumite situaţii. De exemplu: “Eu mă deranjez că nu ai pus jucăriile la locul lor”
(corect), şi nu: ”Tu de ce nu ai pus jucăriile la locul lor!” (incorect).

19
 Tehnici ludice de recuperare a copiilor agresivi
Jocul “Vocabularul emoţional”
Scopul: Dezvoltarea sferei emoţionale a copilului.
Conţinutul:
Copilului i se prezintă un set de fişe cu feţe ce redau diferite stări emoţionale şi i
se adresează întrebarea: ”Ce stări emoţionale sunt reprezentate pe cartonaşe?”.
Apoi copilului i se propune să-şi amintească când el a simţit o stare similară celei
din fişă. Ce simţea în starea dată? Ar dori el să se întoarcă în acea stare? Dar poate
această expresie a feţei să redea altă stare a omului? În ce alte stări redate în fişe
tu ai mai fost? Hai să le desenăm.”
Toate exemplele din viaţă prezentate de copil adultul le notează pe o foaie.
Peste 2-3 săptămâni jocul poate fi repetat, totodată comparând starea
emoţională anterioară a copilului cu cea prezentă. Se poate răspunde la
următoarele întrebări: “Ce fel de stări predominau 2-3 săptămâni în urmă:
negative sau pozitive? Dar ce poţi face tu pentru a trăi mai multe emoţii
pozitive? ”.

Jocul “Poreclele”
Scopul: Însuşirea tehnicilor ludice de descărcare acceptabilă a furiei cu
ajutorul mijloacelor verbale şi recepţionarea pozitivă a mesajului
agresiv.
Conţinutul:
Copiii transmit pe cerc mingea concomitent poreclindu-se cu cuvinte
neofensatoare/blânde. Acestea pot fi denumiri de fructe, legume, copaci,
ciuperci, flori etc. Fiecare adresare trebuie obligatoriu să înceapă cu cuvintele:
“Dar tu eşti….” (de ex. “Dar tu eşti o păpădie!”)
La final participanţii neapărat vor spune ceva plăcut, de ex. “Tu eşti o dulceaţă!”
Recomandare: jocul va fi mai eficient dacă se va organiza în tempou rapid, din
prealabil preîntâmpinând copiii că este doar un joc şi nu e bine să se supere unul
pe celălalt.
Acest joc este util nu doar copiilor agresivi dar şi pentru cei supărăcioşi.
Experienţa demonstrează faptul că oferind posibilitate copiilor de a exterioriza
emoţiile negative la permisiunea adultului, iar apoi a mai percepe cuvinte
plăcute/de încurajare la adresa propriei persoane diminuează dorinţa de a
acţiona agresiv.

Jocul “Micuţa stafie”

Scopul: Însuşirea formelor acceptabile de manifestare a agresivităţii/furie.
Conţinutul:
“Copii! Acum noi vom deveni “stafii” mici şi binevoitoare. Nouă ne-a venit un dor
de şotii: uşurel să ne speriem unul pe celălalt. La semnalul meu (lovitură din
20
 palme) voi veţi imita stafiile prin mişcări şi sunet: veţi rosti cu voce înfiorătoare
sunetul “U”. Atunci când eu lovesc încet din palme, voi o să rostiţi încet sunetul
“U”, dacă eu lovesc tare şi voi veţi “speria” pe cei din jur tare. Dar nu uitaţi că noi
suntem stafii bune şi vrem să speriem în glumă”
La sfârşit îi lăudăm şi-i rugăm să revină la starea “copil”.

Jocul “Miriapod”
Scopul: Dezvoltarea deprinderilor de relaţionare cu semenii şi crearea
atmosferei pozitive şi de coeziune a grupului .
Conţinutul:
Câţiva copii (5-10) se aşează unul după celălalt, ţinându-se de talia celui din faţă.
La comanda conducătorului “Miriapodul” începe să se deplaseze înainte, apoi se
aşează, sare pe un picior, trece printre obstacole( acestea pot fi scaune, blocuri
de construit etc.) şi execută alte sarcini. Sarcina de bază a participanţilor – e să nu
rupă “lanţul”, să păstreze Miriapodul întreg.

Jocul “Biluţe magice”

Scopul: Înlăturarea tensiunii emoţionale la copiii agresivi.
Conţinutul:
Copiii stau în cerc. Adultul îi roagă să închidă ochii şi să construiască din palme o
bărcuţă unde introduce fiecărui copil câte o biluţă de sticlă şi înaintează
instrucţia: ”Luaţi biluţa în palme, încălziţi-o, rostogoliţi-o în palme, suflaţi aer
cald în ea, oferiţi-i o parte din căldură şi mângâierea voastră. Deschideţi ochişorii
şi uitaţi-vă la biluţă. Iar acum pe rând povestiţi despre emoţiile, sentimentele
care v-au cuprins în timpul exerciţiului.”

Jocul “Papagalul meu drag”

Scopul: Dezvoltarea empatiei la copii şi formarea aptitudinilor de lucru în
grup.
Conţinutul:
Copiii stau în cerc. Adultul spune: “Copii! La noi în ospeţie a venit un papagal. El
doreşte să facă cunoştinţă cu noi şi să se joace. Cum credeţi ce trebuie să facem
ca el să se simtă bine la noi şi să mai dorească să vină?”. Copiii propun să
vorbească cu el gingaş, să se joace…Adultul atent oferă cuiva jucăria de pluş
”Papagalul”. Copilul, primind jucăria, trebuie să o strângă la piept, să o mângâie
pe cap, să-i spună ceva frumos, să o dezmierde după care să o dea altcuiva.
Jocul e bine să fie organizat în tempou moderat.

Jocul “Emoţiile eroilor”

Scopul: Dezvoltarea empatiei la copii şi formarea aptitudinilor de apreciere
a situaţiei şi comportamentului celor din jur.
Conţinutul:
21
 Adultul citeşte copiilor o poveste. Copiilor preventiv le-au fost distribuite
cartonaşe mici cu diverse stări emoţionale. Pe parcursul citirii copilul aşează pe
masă câteva cartonaşe, care după părerea lui, exprimă/redau stările emoţionale
ale eroilor în diferite situaţii.
La finalul citirii, fiecare copil explică în ce situaţie şi de ce lui îi pare că eroul era
vesel, trist, epuizat…
Acest joc se recomandă să fie organizat individual sau în grupuri mici. Textul
poveştii nu trebuie să fie prea lung şi trebuie să corespundă volumului de
memorie şi atenţie a copiilor de anumită vârstă .

Jocul “Lipiciul”
Scopul: Dezvoltarea abilităţilor de relaţionare cu semenii, diminuarea
tensiunii musculare şi dezvoltarea coeziunii grupului.
Conţinutul:
Toţi copiii se mişcă, aleargă prin cameră pe un fon muzical. Doi copii, ţinându-se
de mână, încearcă să prindă colegii, concomitent rostind: “Eu sunt lipici şi vreau
să te prind!”. Fiecare copil prins “lipiciii” îl iau de mână, alăturându-l la gaşca lor.
Apoi toţi împreună îi prind pe ceilalţi.
Când toţi copiii vor deveni “lipici”, ei sub o muzică lentă dansează pe cerc,
ţinându-se de mână.

Jocul “Copita de argint”

Scopul: Diminuarea tensiunii musculare , dezvoltarea încrederii în lumea
înconjurătoare, favorizarea coeziunii grupului.
Conţinutul:
Imaginează-ţi că eşti: un cerb mândru, frumos, zvelt, puternic, liniştit/blând,
înţelept. La piciorul tău stâng ai o copită de argint. Când loveşti de trei ori cu
copita, apar monede de argint. Aceste monedele sunt fermecate şi cu fiecare
nouă apărută tu devii mai bun, mai blând, mai tandru, gingaş. Cu toate că lumea
nu vede aceste monede, ea simte bunătatea, căldura şi gingăşia emanată de
tine. Ea vine către tine, ea te iubeşte şi te place din ce în ce mai mult.
Recomandare: Acest joc poate deveni un ritual de grup în colectivul de copii, o
posibilitate de soluţionare a conflictelor.

Mijloace de exprimare (exteriorizare) a furiei

· Interpretarea, cu voce tare, a cântecului preferat

· Aruncarea în ţintă (DARTS)
· Exerciţii cu coarda
· Folosirea păhăruţului sau săculeţului pentru strigăte
· Baia caldă în cada plină
· Baloane de săpun
22
· Sprint pe coridor
· Udarea florilor
· Ştergerea rapidă, cu mâna, a tablei
· Folosirea„foii indignării”
· Alergarea (câteva cercuri ) în jurul şcolii
· Fugărirea pisicii sau câinelui
· Schimbarea mobilierului de interior
· Exersarea baschetului, voleibalului, tenisului de masă
· Baterea cuielor într-o scândură
· Organizarea întrecerilor:„Cine mai tare strigă”,”Cine mai sus sare”...
· Mototolirea unui ziar şi azvârlirea lui cât mai departe
· Modelarea din plastelină sau lut a persoanei care te-a obijduit(apoi faci ce vrei
din ea)
· Desenează-ţi furia
· Frământarea aluatului ori modelarea lutului
· Ruperea ziarului în bucăţele mici – mici
· Înflă un balon, maximal posibil, şi întreabă-te: Văd ceva în afară de propria -mi
furie?
· Bate perna
· Scrie scrisoare persoanei care te-a obijduit şi arde-o
· Alternează contracţiile musculare şi relaxarea (a pumnilor şi a feţei)
· Exerciţii respiratorii (reţine suflarea la expiraţie)
· Spală-te cu apă rece
· Desenează portretul persoanei ce te-a supărat, după care rupe-l, şifoneaz-l,
etc.
· Spălarea veselei, podelei, geamurilor, etc.
· Baterea covoarelor.

Ce este hiperactivitatea?
Hiperactivitate – (lat. „activus” –activ, grec. ”hyper” - prea, excesiv, denotă depăşirea
normei) se manifestă printr-o dezvoltare (nespecifică vârstei) a neatenţiei, instabilităţii,
impulsivităţii şi hiperactivităţii.
Prin hiperactiv se înţelege o persoana mai activă în general, într-un mod lipsit de
finalitate, comparativ cu alte persoane de aceeaşi vârstă, în timpul mesei, somn,
lectură, studiu sau alte activităţi. Hiperactivul pare mereu in mişcare. Numai acest lucru
nu indică existenta unei anomalii sau dereglări.
Deseori hiperactivii sunt însoţiţi de astfel de probleme ca neînţelegerea cu cei din jur,
întîmpină dificultăţi în procesul de învăţare, se subiestimează. Totuşi , nivelul de
dezvoltare la copii nu depinde de gradul hiperactivităţii şi poate depăşi indicii
caracteristici vârstei lor. Primele observări de hiperactivitate se depistează la vârsta de
până la şapte ani, mai frecvent la băieţi.
23
Aceşti copii sunt deseori foarte impulsivi şi se angajează în orice activitate fără să o
gândească. Le este greu sa-şi planifice dinainte munca sau joaca, fapt ce derivă o
activitate neglijentă la şcoală şi senzaţii de intensă frustrare în timpul jocului şi în
cercul prietenilor, deasemeni fiind imposibilă supunerea regulilor unui joc si luarea în
considerare a sentimentelor prietenilor. În mod invariabil, dau vina pe alţii – părinţi,
rude, profesori sau prieteni – pentru orice eşec. În toate aceste situaţii nu pot fi
influenţaţi prin judecata logica, iar comportarea lor nu se schimbă în cazul aplicării unei
pedepse.
Există diverse opinii vis-a-vis de cauzele apariţiei hiperactivităţii: acestea pot fi legate
de factorii genetici, o serie de deficienţe cerebrale, traume în timpul naşterii, boli
infecţioase pe care le-a suportat copilul în primele luni de viaţă, ş.a.
Ca regulă, la baza hiperactivităţii stă disfuncţia cerebrală minimală (DCM), pe care o
depistează medicul neurolog după efectuarea unei diagnosticări. La necesitate sunt
indicate tratamente cu preparate medicamentoase.
Însă, tratamentul copilului hiperactiv şi adaptarea lui în colectiv depinde de mai multe
persoane: educatori, psihologi, învăţători, care lucrează nemijlocit cu părinţii, ei pot să
înveţe copilul metode efective de comunicare cu colegii şi maturii.
Fiecare profesor, lucrînd cu copilul hiperactiv, se ciocneşte de o serie de probleme şi
dificultăţi, totuşi nu trebuie să uităm, că, în primul rând suferă însăşi copilul. El nu poate
să se comporte cum vor maturii, şi nu pentru că nu vrea, dar din cauza problemelor
fiziologice.
Copii despre care vorbim pot sta doar câteva minute într-un loc şi chiar în acest timp
prezintă un neastâmpăr excesiv. Ei vorbesc prea mult în timpul orelor de clasă, au o
putere de concentrare redusă, se bat în mod frecvent sau îşi provoacă colegii, ei distrug
repede hainele şi jucăriile.
În toate aceste situaţii nu pot fi influenţaţi prin judecată logică, iar comportarea lor nu
se schimbă în cazul aplicării unei pedepse.
Pentru a obţine unele succese în relaţia cu copiii hiperactivi, e necesar:

-Să nu i se ceară să fie cuminte şi ascultător;

-Să se creeze relaţii de colaborare;
-Să se găsească un limbaj prietenos, de înţelegere.

Hiperactivitatea este o problemă serioasă, care deseori dispare de la sine pe parcursul

adolescenţei şi necesită forme particulare de tratament în această perioadă. Odată ce o
persoană şi-a finisat studiile, regulile devin mult mai flexibile şi individul are mai multe
oportunităţi de integrare în societate, el poate deveni atlet, cîntăreţ de rock, pompier,
asistent medical, ocupaţii care necisită multă energie fizică.

24
 Portretul copilului hiperactiv
Probabil, în fiecare grup din grădiniţă, în fiecare clasă se găsesc copii cărora le vine greu
să stea mult timp locului, să tacă, să se supună sarcinilor maturilor. Ei complică lucrul
educatorilor şi profesorilor deoarece sunt foarte activi, impulsivi, agitaţi şi fără nici o
răspundere. Copiii hiperactivi nu sunt atenţi şi scapă diferite obiecte, îşi împing colegii,
creînd situaţii de conflict. Sunt foarte supărăcioşi , dar nu ţin pică.
Renumitul psiholog american V. Oclender comletează aceste caracteristici,
menţionînd, că aceşti copii deseori au o coordonare defectuoasă a mişcărilor, au un
control muscular insuficient. Sunt neîndemnatici, împrăştie sau scapă lucrurile, de
exemplu: varsă laptele. Unui astfel de copil îi este greu să-şi controleze atenţia. Uşor se
deconcentrează. Înaintează multe întrebări, dar foarte rar aşteaptă răspunsuri.
Studiu de caz: Pentru a treia oară în ultimile 5 minute, îvăţătoarea a trebuit să-i spună
lui Ionel, elev în clasa a 4-a, să stea la locul lui şi să-si stăpînească mîinile. Băiatul se
poartă de parcă ar avea arcuri la picioare. Nu merge, sare; nu stă jos, se agită pe scaun şi
nu doar activitatea motorie îl diferenţiază de restul clasei, ci şi cea verbală. Vorbeşte în
permanenţă, nu rezistă tentiei de a-şi împărtăşi ideile, fie că sunt bune sau nu. În
momentul în care îi vin, Ionel strigă răspunsurilre la întrebări, deranjează clasa şi e un
factor de stress considerabil pentru învăţătoare a cărei activitate este deja dificilă.
Ionel este aproape opusul colegului său- Vasile, care este foarte tăcut şi participă
arareori la discuţiile din clasă, doar atunci cînd subiectul îl interesează întradevăr. Vasile
îşi petrece cea mai mare parte a timpului privind fix pe fereasteră sau în gol : „visează cu
ochii deschişi”. El pare întotdeauna să fie cel puţin cu un pas în urma tuturor celorlalţi şi
reuşeşte de piuţine ori să urmeze instrucţiunile; trebuie să i se atragă atenţia pentru a
reveni cu picioarele pe pămînt. Rezultatele sale şcolare sunt slabe. Acest elev pur şi
simplu pare sa nu fie pe aceeaşi mărime de undă cu restul clasei. La început,
învăţătoarea a crezut că Vasile învaţă mai încet, dar şi-a schimbat părerea cînd în clasă s-
a purtat o discuţie despre diferite programe de calculator, ocazire cu care a fost
surprinsă de cunoştinţele sofisticate şi de priceperea de care dă dovadă băieţelul în
acest domeniu. În acel moment, învăţătoarea a început să bănuiască faptul că
problema lui era de altă natură. În acest caz Ionel şi Vasile au în comun mai mult decît
aceeaşi clasă şi aceeaşi învăţătoare. Oricît de greu ar fi de crezut, este posibil ca ei să
manifeste simptome diferite ale aceleiaşi tulburări: Hiperactivitate şi deficit de atenţie.

Cum depistăm copilul hiperactiv?

Spre deosebire de copii de aceeasi vîrsta, cei cu hiperactivitate prezintă manifestări mai
intense în cel puţin trei domenii importante, ei atrăgînd atentia prin:
I. Deficitul atenţiei active
1. Îi vine greu să-şi menţină atenţia;
2. Nu ascultă cînd i se adresează;

25
3. Se apuca cu entuziasm de un lucru fară a-l duce la bun sfirşit;
4. Îi vine greu să se organizeze;
5. Des pierde lucrurile personale;
6. Se fereşte de ocupaţii complicate şi migăloase;
7. Deseori uită.
II. Hiperactivitatea motorică
1. Se poartă obraznic;
2. Prezintă semne de nelinişte (bate cu degetul pe masă, dă din picior);
3. Doarme puţin, chiar din fragedă copilărie;
4. Este vorbareţ.
III. Impulsivitatea
1. Începe să răspundă fară a asculta întrebarea pînă la urmă;
2. Nu-i capabil sa-şi aştepte rîndul, se amestecă în vorba altora;
3. Greu se concentrează;
4. Nu poate să aştepte recompensele mult timp;
5. Nu poate sa-şi controleze şi dirijeze coordonarea;
6. În timpul îndeplinirii sarcinilor are un comportament şi rezultate diferite.

Criterii ale impulsivităţii

(anchetă)
1. Raspunde rapid la întrebari, fără să gîndească;
2. Des îşi schimbă dispozitia;
3. Multe lucruri îl erită, îl scot din sarite;
4. Ii place lucrul pe care îl indeplineste repede;
5. Este supărăcios, dar nu ţine pică;
6. Uşor se plictiseste;
7. Decide repede fară a tărăgăna;
8. Poate refuza fară să-i pese;
9. De multe ori e deconcentrat de la lecţii, activităţi;
10. La agresiune raspunde cu agresiune;
11. Deobicei, este încrezut că se descurcă în orice situaţie;
12. Poate fi brutal cu parinţii, pedagogii;
13. Cîte o dată pare a fi supraîncărcat de energie;
14. Este copilul hotarit, ce nu poate gîndi si nici nu doreşte s-o facă;
15. Cere atenţie şi nu vrea sa aştepte;
16. Jucindu-se nu respectă regulile;
17. Se înfurie în timpul discuţiilor, mereu ridică vocea;
18. Uşor uită de indicatiile/sarcinile maturilor, se ia cu joaca;
19. Ii place să organizeze şi să conducă;
20. Laudele si recompensele acţionează mult asupra lui.

Daca în rubrica “DA” sunt acumulate 15-20 de raspunsuri, este vorba despre o
26
impulsivitate de grad mare; 7-14 puncte - grad mediu, 0-5puncte - grad mic.
Tehnici de liniştire:
Ritmul bătăilor din palme
Voce tare – şoaptă
Gimnastica degetelor
Scaunul cu întrebări

Cum ajutăm copilul hiperactiv?

Ajutorul de urgenţă pentru copilul hiperactiv:
1. A sustrage copilul de la capriciile sale;
2. A da posibilitate copilului să aleagă (o altă activitate la moment);
3. A-l provoca cu o întrebare;
4. A reacţiona într-un mod neobisnuit p/u copil (prin glume sau pantomime);
5. A nu interzice copilului acţiunea într-o formă categorică;
6. Să nu i se comande, dar să fie rugat;
7. A da copilului posibilitatea să-şi expună gîndurile;
8. A repeta cu aceeaşi tonalitate a vocii şi de mai multe ori rugamintea, în caz cînd
nu este auzit;
9. A-l aduce în faţa oglinzii sau de fotografiat copilul cînd este capricios;
10. A-l lăsa singur în cameră dacă nu este periculos;
11. A nu se insista să-şi ceară scuze;
12. A nu se citi notaţii, copilul nu percepe.

Pentru fiecare copil hiperactiv obisnuit trebuie gasită modalitatea de a-i asigura
progresul necesar la invatatura. Acest stil de învăţătură prezintă trei caracteristici:
o Copiii hiperactivi au nevoie de o încurajare constantă. Aceasta înseamnă că
trebuie să oferim copilului o recompensă (care poate fi un cuvint de laudă, o
bomboană, sau pur si simplu aprecierea «bine» sau «corect») dupa fiecare sarcină
îndeplinită, fie şi foarte mică. Dacă nu li se ofera prompt o forma oarecare de
recompensă, copiii îsi vor pierde rapid interesul pentru muncă şi vor trage concluzia că
nu au lucrat bine, comportare în contrast cu cea a copiilor obisnuiţi, care în mod normal
continuă să lucreze chiar daca nu sunt lăudaţi. O astfel de laudă sau recompensă
trebuie să urmeze cît mai repede posibil după ce copilul a facut bine un lucru, pentru ca
acesta să facă legatura logica dintre cele doua elemente şi să ştie ca-l recompensam
pentru rezultatul bun şi nu pentru urletul victorios pe care l-a scos la un minut dupa
rezolvare. Tot aşa copilul trebuie sa afle şi cînd nu a facut bine ceva, nu prin cearta sau
reproş, ci pur şi simplu informîndu-l.
o Copiii hiperactivi au nevoie de mai multe explicaţii la fiecare element nou
pînă ce îl asimilează. Aceasta explică felul exasperant de lent în care aceşti copii
înţeleg elementele simple din viaţa curentă. Pînă la urmă copilul va înţelege, daca

27
eforturile noastre persistă suficient de mult timp. Avem în acelasi timp avantajul ca el
uită şi ne iartă repede dacă din cînd în cînd ne pierdem răbdarea.
o Copiii hiperactivi au un mod de a lucra impulsiv. Atunci cind sînt confruntaţi
cu o problemă ei nu se gîndesc anterior cum trebuie rezolvată, ci o abordeaza în mod
impulsiv. Această lipsă de premeditare şi o proasta planificare dau rezultate slabe mai
ales atunci cind sarcina este complexă. De exemplu, ei nu citesc instructiunile înainte
de a construi o macheta.

Reguli de comportare cu copiii hiperactivi

sau cum ajutăm copilul hiperactiv
1. De lucrat cu copilul ziua şi nu seara;
2. De simplificat sarcina copilului;
3. De împartit ocupaţiile în perioade mai scurte, cu mai multe recreaţii, cu
alternarea exerciţiilor fizice;
4. De a fi un dascăl corect si explicit;
5. De minimalizat cerintele asupra acurateţei, pentru a obţine rezultate mai
bune;
6. De aşezat copilul în timpul activitaţilor lînga persoana matură;
7. De folosit contactul tactil (masaj, netezire);
8. De făcut întrevederi împreună cu copilul despre ocupaţiile viitoare;
9. De dat instructiuni scurte, clare;
10. De folosit o sistemă variată a remunerării şi a pedepsirii;
11. De lăudat copilul la moment;
12. A-i oferi copilului libera alegere;
13. A-l menţine într-o atmosferă calmă, a nu acţiona asupra lui dur şi categoric
(fără priorităţi).

Tehnici ludice de recuperare a copiilor hiperactivi

Jocul “Ghemul de aţă”
Scopul: Dezvoltarea abilităţilor de autocontrol.
Conţinutul:
Copilul agitat este invitat să depene un ghem din aţă viu colorată. Dimensiunea
ghemului de fiecare dată devine tot mai mare şi mai mare.
Adultul anunţă copilul că ghemul nu este unul simplu, ci fermecat…Odată ce fetiţa sau
băieţelul începe să-l depene, imediat devine liniştit…
Când asemenea joc se transformă la copil în deprindere, el desinestătător va cere de la
adult “aţele fermecate” ori de câte ori va simţi că este supărat, oboist sau agitat.

Jocul “Căsuţa iepuraşului”

Scopul: Dezvoltarea reacţiei de răspuns şi antrenarea abilităţilor de
28
 comunicare non-verbală în timpul relaţiilor cu copiii.
Conţinutul:
La joc participă de la 3 -10 persoane. Fiecare participant “iepure” desenează cu
creta în jurul său un cerc cu diametrul de 50 cm. Distanţa dintre cercuri să nu fie
mai mică de unu-doi metri. Un iepuraş nu are căsuţă, el conduce jocul. “Iepuraşii
” trebuie pe neobservate (prin mimică, gesturi) să se înţeleagă vis-à-vis de
“schimbul căsuţelor” şi să treacă în fugă din căsuţă în căsuţă. Sarcina
conducătorului constă în ocuparea unei căsuţe libere în timpul schimbului. Cel
ce a rămas fără casă conduce în continuare.

Jocul„Ce e nou?”
Scopul: Dezvoltarea capacităţii de concentrare a atenţiei asupra detaliilor,
antrenarea memoriei şi gândirii la copii hiperactivi, formarea
deprinderilor de autoreglare a comportamentului.
Conţinutul:
Adultul desenează pe tablă orice figură geometrică. Pe rând, copiii se apropie de
tablă şi desenează/adaugă diverse detalii creând astfel un tablou. În timp ce un
copil se află la tablă, ceilalţi trebuie să închidă ochii, şi deschizându-i la semnalul
adultului vor spune ce s-a schimbat. Cu cât mai mult durează jocul, cu atât mai
dificilă devine identificarea noilor detalii.

Jocul “Peştişorul de aur” (joc dinamic)

Scopul: Dezvoltarea reacţiei de răspuns şi antrenarea coordonării
mişcărilor.
Conţinutul:
Toţi participanţii se aşează în cerc, strâns lipind unul de celălalt umerii, şoldurile,
picioarele şi ţinându-se de mâini. Aceasta este o plasă. Conducătorul “peştişorul
de aur” stă în cerc, având drept sarcină – ieşirea din cerc. Sarcina celorlalţi este să
nu lase peştele să iasă din cerc.
Remarcă: Dacă conducătorul jocului nu reuşeşte mult timp să iasă din “plasă”
atunci adultul roagă copiii să acorde ajutor “peştişorului de aur”.

Jocul “Dialog cu mâinile”

Scopul: Dezvoltarea capacităţii de control asupra propriului comportament.
Conţinutul:
Dacă copilul s-a bătut, a stricat ceva sau a provocat cuiva durere, putem să-i
propunem următorul joc: să deseneze pe o foaie amprenta mâinilor (palmele).
Apoi îl rugăm să însufleţească palmele: să le deseneze ochişori, guriţe, să
coloreze degetele cu creioane colorate. Apoi iniţiem o discuţie cu mâinile.
Întrebaţi-le: “Cine sunteţi, cum vă numiţi?”, “Ce vă place să faceţi?”, “Ce nu vă place
să faceţi?”, “Cum voi sunteţi?” Dacă copilul nu intră în discuţie, atunci dialogaţi
desinestătător accentuând că mâinile sunt bune, ştiu să facă multe lucruri
29
 (enumeraţi concret ce), dar uneori nu ascultă stăpânul.
Jocul trebuie finisat cu întocmirea “unui acord” între mâini şi stăpân. Mâinile
trebuie să promită că pe parcursul a 2-3 zile( iar în cazul copilului hiperactiv, un
termen încă mai mic) se vor strădui să facă doar lucruri bune: să
construiască/confecţioneze, să se salute, să se joace şi să nu supere pe nimeni.
Dacă copilul a acceptat condiţiile date, atunci peste o perioadă de timp este
necesar de a reveni la acest joc unde se va încheia un acord pe un termen mai
mare, reuşind să apreciem /lăudăm stăpânul şi mânuţele sale ascultătoare.

Jocul “Dialog cu corpul” (variantă modificată a jocului “Dialog cu mâinile”)

Scopul: A învăţa copilul să-şi stăpânească corpul.
Conţinutul:
Copilul se culcă pe o coală mare de hârtie sau o bucată de tapet. Adultul cu un
creion conturează figura copilului. Apoi împreună cu copilul studiază silueta şi
adresează întrebări: ”Aceasta e silueta ta? Dacă doreşti o putem colora. Cu ce
culoare ai dori să colorăm mâinile, picioarele, trunchiul? Cum crezi, te ajută
propriul corp în anumite situaţii, de ex: când te fereşti de un pericol? Ce părţi ale
corpului îndeosebi te ajută? Dar sunt situaţii când corpul tău te dezamăgeşte, nu
te ascultă? Ce faci în acest caz? Cum tu poţi să faci propriul corp să devină mai
ascultător? Hai să ne înţelegem că tu şi corpul tău vă veţi strădui să vă înţelegeţi
mai bine unul pe celălalt. ”

JOCURI CU APĂ ŞI NISIP

Specialiştii consideră că jocurile cu apă şi nisip sunt foarte necesare pentru copiii
hiperactivi, pe care le putem organiza nu doar vara în jurul lacului dar şi acasă, în curte
etc. Aceste jocuri relaxează foarte mult copiii.
La început este nevoie ca adultul să ajute copilul în organizarea acestor jocuri. Este de
dorit ca ei să aleagă jucării/obiecte corespunzătoare: bărcuţe, mingi, bastonaşe, bucăţi
de stofă...Dacă cineva nu preferă nisipul, el poate fi înlocuit cu diverse crupe, care
preventiv va fi supusă dezinfectării termice.

Jocul “Arheologia”
Scopul: Dezvoltarea controlului muscular.
Conţinutul:
Adultul introduce mâna copilului în vasul cu nisip sau crupe şi o acoperă. Copilul
atent “descoperă” mina – imitând săpăturile arheologice. Totodată nu se permite
atingerea mâinii. În momentul când copilul şi-a atins mina, el imediat cedează
rolul adultului.

Jocul “Lupta baloanelor”

Scopul: Dezvoltarea coordonării mişcărilor.
30
Conţinutul:
Adultul introduce în vasul cu apă câteva mingi de cauciuc. Aceeaşi cantitate de
mingi copilul ţine în mână. Deplasându-se la distanţă de 0,5 – 1 m de vas, copilul
loveşte mingile “umede” cu cele “uscate”. Dacă mingea “umedă” este lovită,
atunci ea este scoasă din apă, dacă nu acea “uscată” rămâne în apă. Jocul se
finisează când vasul rămâne gol. În continuare copilul îşi poate perfecţiona
rezultatele, cronometrând timpul.

Jocul “Ascultă liniştea”

Scopul: Dezvoltarea deprinderii de concentrare a atenţiei şi de auto- stăpânire.
Conţinutul:
La primul semnal al clopoţelului copiii încep să alerge prin cameră, să strige etc.
La semnalul doi ei trebuie repede să se aşeze la locurile sale şi să asculte atent ce
se întâmplă în jur. Apoi copiii pe cerc (sau la dorinţă ) povestesc ce sunete au
auzit.

Jocul “Fă aşa...”

Scopul: Dezvoltarea controlului muscular şi deprinderii de auto- stăpânire.
Conţinutul:
Pe masa adultului se află fişe cu imaginea omuleţilor în diverse poziţii. Adultul
demonstrează copiilor şi le explică acţiunile de pe fiecare fişă. Apoi adultul
anunţă instrucţiunea: ”La semnal meu toţi copiii se vor apropia de masa şi vor lua
câte un cartonaş. Eu voi număra de la 1 la 10, iar voi în acest timp o să executaţi
acţiunea omuleţului din fişă. De ex. cine va lua fişa cu figura şezândă, se va aşeza,
iar la cine va nimeri omuleţul dansator va trebui să danseze etc.”
La nr.”10 “ toţi încetează mişcările şi schimbă cartonaşele sau iau altele de pe
masă. Jocul poate fi repetat de mai multe ori.

Jocul “Spune!”
Scopul: Dezvoltarea abilităţilor de control a reacţiilor impulsive.
Conţinutul:
Adultul indică următoarele: ”Copii eu am să vă adresez întrebări simple şi
complicate. Dar va trebui să răspundeţi la ele doar după ce eu voi da comanda
:”Spune!” Haideţi să facem o probă: “Ce anotimp e acum?”(pedagogul face o
pauză) “Spune!”; ” De ce culoare este cerul?” ...”Spune!”; “ Cât va fi 2 plus 2 ?” etc.“
Jocul poate fi organizat individual şi în grup.

Jocul “Capra calcă piatra tare.”

Scopul: Însuşirea deprinderii de concentrare a atenţiei, antrenarea coordonării mişcărilor,
dezvoltarea capacităţii de auto-control şi conştientizarea a propriului corp.
Conţinutul:
Participanţii sunt aşezaţi în cerc. Fiecare pe rând, începând cu conducătorul,
31
 rostesc câte un cuvânt din fraza: ”Capra calcă piatra tare.” A doua oară, fraza se
repetă din nou, doar că copiii cărora le-a nimerit cuvântul “Capra” nu îl mai
rostesc ci îl înlocuiesc printr-un gest. Următoarea dată se înlocuiesc deja 2
cuvinte: “capra” şi “calcă”. Respectând consecutivitatea, de fiecare dată se va
rosti cu un cuvânt mai puţin dar se va “demonstra” cu unu mai mult. Ultima oară
copiii doar prin gesturi vor demonstra întreaga frază.

Ce este Anxietatea?

Anxietatea – stare afectivă caracterizată printr-un sentiment de nelinişte, de teamă,

agitaţie, nesiguranţă, de tulburare difuză, atât fizică cât şi psihică, de aşteptare a unui
pericol nedeterminat despre care sunt multe incertitudini.
Ea apare ca o reacţie la stres. Respectiv:
· Calmul şi seninătatea indică absenţa anxietăţii;
· Un nivel moderat de anxietate se manifestă prin tensiune, nelinişte,
nervozitate;
· Sentimentele interne de frică, spaimă şi panică indică un nivel foarte â
ridicat de anxietate.
Caracteristic anxietăţii este asocierea cu stările psihice, a unor reacţii fiziologice
specifice:
- tahicardie,
- palpitaţii,
- transpiraţie,
- tensiune musculară,
- uscarea gurii,
- dilatarea pupilelor.
În psihologie se face distincţie între anxietate ca reacţie inevitabilă la o situaţie
particulară de ameninţare, pericol şi anxietate ca trăsătură a personalităţii. În această
din urmă calitate , anxietatea reprezintă o tendinţă de a reacţiona în mod accentuat
anxios la situaţiile de viaţă, cât şi foarte adesea ca o anxietate liberă fără obiect, care
caracterizează starea psihică a unei persoane, indiferent de situaţiile de viaţă concrete.
Anxietatea se referă la copiii care îşi fac sânge rău din nimic şi nu reuşesc să se relaxeze.
S-ar spune că aşteaptă mereu un pericol: ei dorm rău, mănâncă şi digeră dificil, se plâng
că-i doare capul sau stomacul, se plâng că sunt asupriţi. Sunt îngrijoraţi tot timpul şi
pentru orice. Nu au încredere în ei înşişi. Copilul anxios poate să-şi sugă degetul , să
răsucească părul în jurul degetului, să-şi roadă unghiile ca să se liniştească, se bâlbâie.
Nu suportă să fie singur. Are nevoie să fie liniştit, mai ales când este dus la culcare. În
timpul nopţii, adesea are coşmaruri şi este foarte înspăimântat.
La şcoală anxietatea îl face instabil şi tulburat: se agită tot timpul pentru a ascunde
faptul că este neliniştit. Îi este teamă uneori să meargă în clasă şi poate chiar să refuze
acest lucru, fiindu-i teamă că nu va fi capabil să reuşească sau pentru că nu se poate
decide să-şi părăsească mama. Se îndoieşte de el însăşi, nu se simte în siguranţă. Unele

32
crize de angoasă sunt crize de panică în care copilul este într-adevăr îngrozit, respiră cu
dificultate şi are palpitaţii.
Există „naturi” anxioase, dar este vorba adesea despre o ambianţă familiară tensionată
(enervare, surmenaj), despre un eveniment traumatizant recent (divorţ, doliu, mutare)
sau despre o disciplină extrem de strictă. Există mai multe tipuri de anxietate: poate fi
vorba de anxietate atunci când părinţii se despart de el, acesta plânge isteric. În cazul
dat, vorbim de o anxietate anticipativă. Ea se manifestă , de asemenea , şi înaintea unui
examen. După o intervenţie chirurgicală, accidente de maşină, ş. a. e vorba de o
anxietate după un şoc .
Împotriva anxietăţii se luptă prin crearea unui climat familial de încredere, în care
copilul reuşeşte să se exprime şi să se facă înţeles: părinţii trebuie să-şi facă timp să-l
asculte şi să-l liniştească.Anxietatea foarte severă este ameliorată prin relaxare, terapie
comportamentală, psihanaliză. Calmantele sunt administrate cu mare prudenţă (risc
de dependenţă şi de somnolenţă), dar pot fi utile pe perioade scurte.
Psihologul Spence (1997) a verificat existenţa a şase forme de anxietate distincte, dar
corelate la copii: Panica însoţită de agorafobie spaţii fobia socială, anxietate de separare,
anxietatea generalizată şi temerile fizice.
T ip d e t u lb u ra re Ca ra c t e rist ic i g e n e ra le
A g ora fobia T e a m a de s itua ţiile s a u loc uri c a re a r pute a a m inti/între ţine un a ta c de pa nic ă , te a m a pe ntru loc uri public e , în
s pe c ia l g înd pe rs oa na e s te s ing ură ; s e bă nuie şte c ă a c e a s tă tulbura re s e tra ns m ite de la pă rinte la c opil.

A nxie ta te a de Îng rijora re e xc e s ivă privind de s pă rţire a de o pe rs oa nă iubită s a u de c a s ă ; ne voia de a s e a fla m e re u lîng ă
s e pa ra re pe rs oa na c a re le ofe ră îng rijire ; c a re zulta t a pa re o inc a pa c ita te a func ţionă rii s oc ia le şi şc ola re . Pă rinţii
de s c ope ră c ă c opiii c u un a s tfe l de c

A nxie ta te a L a c opiii c u a nxie ta te g e ne ra liza tă îng rijoră rile nu s e c onc e ntre a ză a s upra unui obie c t a num e . A c e şti c opiii
g e ne ra liza tă m a nife s tă o ne linişte pe rm a ne ntă în le g ă tură c u fa m ilia , prie te niii, şc oa la , s ă nă ta te a şi pe rform a nţa lor în
g e ne ra l.
L a a c e s te c a ra c te ris tic i s e a da ug ă o a ltă tră s ă tură de finitorie a tulbură rii, şi a num e inc a pa c ita te a de a c ontrola
îng rijora re a re s im ţită . C opiii c u a c e s t tip de c om porta m e nt pot s ă fie foa rte c um inţi şi s ă e zite s ă pa rtic ipe la
dive rs e a c tivită ţi. D in c a

A ta c ul de pa nic ă A ta c urile de pa nic ă pot fi g e ne ra te de o te a m ă inte ns ă , c ople şitoa re , c a re a c a pa re a ză g îndurile , s e ntim e nte le şi
s e nza ţiile pe rs oa ne i. E le s unt bruşte şi a c ute în jur de 1 0 m inute . L a a dulţi a ta c urile de pa nic ă s unt fre c ve nt
c onfiunda te c u o c riză c a rdia c

D in punc t de ve de re g og nitiv pot a pă re a te a m a de pie rde re a c ontrolului şi o pute rnic ă dorinţă de a fug i.

Fobia s oc ia lă Spre de os e bire de c opiii c u fobii s im ple s a u s pe c ific e , c e i c u fobii s oc ia le s unt în g e ne ra l m a i m a ri, pre zintă o
form ă m a i g ra vă a tulbură rii şi s unt m a i e xpuşi ris c ului de a s ufe ri ulte rior de de pre s ie , inc a pa c ita te pe rs is te ntă
de a vorbi. S-a c ons ta ta

Fobiile s pe c ific e A nxie ta te a şi fric a s pe c ific e , produs e de un obie c t s a u o s itua ţie şi a vînd dre pt c ons e c inţă c om porta m e nt de
e vita re .

Sindrom ul de s tre s R e tră ire a unor g înduri, s e ntim e nte s a u a une i de tre s e a s oc ia te c u un e ve nim e nt e xtre m de tra um a tiza nt c a re
pos t tra um a tic de te rm ină o e xc ita ţie s porită de a m orţire (bloc a j). D ure a ză c e l puţin o lună . A c e a s tă tulbura re a pa re în te rm e n de
tre i luni şi nu pe rs is tă m a i m ult

T ulbura re a obs e s iv Pre oc upa re a pe ntru obs e s ii (g înduri/dorinţe c e prova c ă a nxie ta te , im puls ul de a a c ţiona pe ntru a o ne utra liza ).
c om puls ivă
T ulbură rile a nxioa s e Sim ptom e de a nxie ta te c e re zută dire c t din c ons um ul une i s ubs ta nţe : de e xe m plu inha la nţi, a lc ool, s tim ule nte ,
indus e de o s ubs ta nţă m e dic a m e nte .

C ons um a re a une i a num ite s ubs ta nţe toxic e în m od re pe ta t în c iuda e fe c te lor a dve rs e , e s te o c a ra c te ris tic ă a
de pe nde nţe i de s ubs ta nţe . A c e a s ta s e c a ra c te rize a ză prin inc a pa c ita te a de a înde plini o oblig a ţie m a joră
(a bs e nte is m re pe ta t, s us pe nda re , e xm a tric u

33
 Criteriile de apreciere a copiilor anxioşi
1. Neliniştea sufletească permanentă;
2. Greutate sufletească, uneori nici nu pot să se concentreze;
3. Muşchii încordaţi în regiunea feţei, gâtului;
4. Iritare;
5. Dereglări ale somnului.
Indicii copiilor anxioşi
(test)
1. Nu poate să lucreze timp îndelungat;
2. Îi este greu să se concentreze;
3. Orice încercare trezeşte nelinişte;
4. În timpul îndeplinirii sarcinii este încordat;
5. Se emoţionează mai mult ca altul;
6. Des vorbeşte situaţii încordate;
7. De regulă se înroşesc în situaţii necunoscute;
8. Se plâng des de vise straşnice;
9. Este fecventă dereglarea scaunului;
10. Mâinile, de obicei, sunt reci şi umede;
11. Transpiră mult, când se emoţionează;
12. Nu au poftă de mâncare;
13. Doarme neliniştit, adoarme că greu;
14. Este speriat şi îl sperie totul în jur;
15. Este neliniştit, uşor se indispune;
16. Deseori nu-şi stăpâneşte lacrimile;
17. Suportă greu aşteptările;
18. Nu-i place să înceapă un lucru nou;
19. Nu e încrezut în sine şi în puterile sale;
20. Se teme să confrunte greutăţile;

Se sumează punctele: anxietate înaltă: 15 – 20 puncte

anxietate medie: 7 - 14 puncte
anxietate scăzută: 1 - 6 puncte
Studiu de caz.
Carolina este o fetiţă foarte liniştită şi o elevă mediocră, de nota 7. De multe ori,
gîndirile îi zboară de la activitatea de curs, iar învăţătoarea crede despre ea că este
genul care învaţă încet şi că e depăşită uşor de cerinţele şcolare. Carolina se plînge
uneori de dureri de stomac şi de cap şi pierde cam 4 zile de şcolă pe lună, din cauza că
nu se simte bine. Dănuţ este în aceeaşi clasă, dar are un comportament distructiv şi el
este un elev de nota 7, dar învăţătoarea crede că ar putea obţine note mai bune dacă s-
ar concentra asupra lucrului. Dănuţ este cîteodată autoritar şi se-ntîmplă frecvent ca el

34
să întrerupă lecţiile şi activităţile uzuale. Cînd învăţătoarei i se cere să precizeze numele
elevilor a căror situaţie trebuie să fie discutată la următoarea şedinţă, ea se gîndeşte
imediat la Dănuţ şi la alţi doi băieţi care deranjează orele. Numele Carolinei nici nu-i
trece prin minte.
Doi ani mai tîrziu, Carolina ajunge la psihologul şcolii pentru că este în pericol să repete
anul. Evaluarea făcută în acest moment arată că, de fapt, Carolina este o fată isteaţă dar
copleşită de îngrijorări, temeri şi de sentimentul propriei inadaptări. În plus ea şi-a
dezvoltat o serie de comportamente evitante din cauza anxietăţii şi depresiei sporite şi,
prin urmare, i s-au accentuat temerile, acuzele somatice şi apsenteismul.

Cum ajutăm copilul anxios

Lucrul asupra copiilor anxioşi necesită un timp mai îndelungat. Specialiştii recomandă
de organizat lucrul cu anxioşii în trei direcţii:
1. Ridicarea autoaprecierii;
2. De a forma deprinderi de autoconducere în situaţii concrete;
3. Scoaterea încordării musculare;

· Ridicarea autoaprecierii
Numiţi copilul pe nume, lăudaţi-l şi pentru succesele cele mai mici în faţa altor copii şi
spuneţi concret pentru ce l-aţi lăudat. E de dorit ca acestor copii să li se facă
complimente, de a-l dezmierda pentru că îl ajută să se cunoască pe sine de la cei din jur.

· Formarea deprinderilor de autoconducere în situaţii concrete

De regulă, copiii anxioşi nu comunică despre problemele lor deschis, uneori le ascund.
De aceea, dacă copilul anunţă maturul că el nu se teme de nimic, aceasta nu înseamnă
că cuvintele lui sunt adevărate. Nu e vorba de o alarmare, deoarece copilul , pur şi
simplu , nu doreşte să recunoască. În acest caz e de dorit să-l implicăm în discuţii
comune în rezolvarea problemei. Cel mai bine când copiii discută în cerc despre
emoţiile şi trăirile în situaţii de nelinişte. Ar fi bine ca copilul să spună cu voce de cine sau
de ce se teme. Se poate de propus ca copiii să-şi deseneze frica, iar apoi, arătând în cerc
desenul, să se povestească despre el. Astfel înţelege că mulţi copii au această frică şi o
rezolvă. În nici un caz nu facem situaţii competitive. Nu-i comparăm pe unii copii cu
alţii. E bine de comparat rezultatele finale. Adresându-vă la aceşti copii, trebuie să
vorbiţi la acelaşi nivel.

· Diminuarea încordării musculare

E de dorit, în lucru , de folosit jocuri cu contact tactil. Sunt binevenite exerciţii de
relaxare prin tehnica expiraţie-inspiraţie, masaje. Li se permite să se organizeze un bal –
mascat. Unde copiii se vopsesc cu rujul mamei, îmbracă haine deosebite, astfel
relaxându-se.

35
 Cum ne jucăm cu copiii anxioşi?
· Includerea copiilor în orice joc nou trebuie să se efectueze pe etape. Lăsaţi-i
mai întâi să facă cunoştinţă cu regulile jocului, să se uite cum se joacă alţi copii şi numai
după aceasta să devină un participant al jocului.(numai dacă însăşi doreşte);
· De exclus momentele competitive (de ex. cine mai repede, cine e primul)
· Dacă introduceţi o nouă joacă, ea trebuie să nu-i surpriză, să nu fie total
necunoscută, deoarece copii anxioşi se vor simţi în primejdie , cel mai bine este de a
organiza jocul cu materiale ştiute deja de copii. Se poate folosi o parte din regulile unui
joc în care copiii s-au jucat anterior.
· Jocurile cu ochii închişi se recomandă a fi organizate numai după un lucru
îndelungat şi numai atunci când el singur va hotărî că va face faţă acestor sarcini.
· Tehnici ludice de recuperare a copiilor anxioşi

Jocul “Complimentele”
Scopul: Creşterea nivelului de autoapreciere a fiecărui participant,sporirea
procesului de comunicare în cadrul grupului, mobilizarea
participanţilor.
Conţinutul:
Copiii sunt aşezaţi în cerc. Fiecare primeşte câte un cartonaş ce conţine o acţiune
aprobată de cei din jur pe care copilul trebuie să o exprime în glas. Fiecare mesaj
trebuie să înceapă cu cuvintele: “Odată eu…” (de ex. “Odată eu am ajutat
prietenului să facă tema…”).
Pentru gândire/pregătire se oferă 2-3 min. apoi fiecare copil prezintă mesajul său
despre cât de bine el a realizat sarcina sau fapta menţionată în fişă.
După ce s-au manifestat toţi copiii, adultul poate face o concluzie: fiecare copil
posedă anumite calităţi pozitive, talente şi de aceea trebuie să avem o atitudine
binevoitoare, grijulie faţă de cei din jur.

Jocul “Complimentele” (varianta II)

Scopul: A favoriza cunoaşterea participanţilor, creşterea nivelului de
autoaprecierea a lor.
Conţinutul:
Copiii sunt aşezaţi în cerc. Conducătorul iese în mijlocul cercului şi spune: “Eu fac
bine…….” numind lucrul pe care, după părerea lui, îl face cel mai bine. Dacă
cineva din cerc de asemeni face bine acest lucru, el face un pas înainte rostind:
“Eu tot fac bine…..”. Dacă însă nimeni nu se alătură celui din cerc, tot grupul
aplaudă şi spun: “ Bravo!” sau “ Foarte bine! ”.
În continuare în mijlocul cercului ies copiii doritori, în cazul prezenţei în grup a
copiilor timizi, iniţiativa, pe o anumită perioadă de timp, este preluată de adult.
Acest joc contribuie la crearea unei atmosfere pozitive în grup şi la perceperea,
din start, a fiecărui participant drept o persoană de succes, un element foarte
36
important în procesul de comunicare cu copiii hiperactivi.

Jocul “Sculptura”
Scopul: Antrenarea abilităţilor de control a muşchilor feţei, mâinilor,
picioarelor etc. diminuarea tensiunii emoţionale şi musculare la
copii anxioşi.
Conţinutul:
Copiii sunt divizaţi în perechi: unul este “sculptorul”, celălalt – “sculptura”. La
indicaţia conducătorului “sculptorul” modelează din “lut” sculptura:
· Copilului care nu se teme de nimic
· Copilului care este mulţumit de tot cel înconjoară
· Copilului care executat o sarcină dificilă etc.
Subiectele pentru sculptură pot fi propuse de adult sau alese de copii. Apoi
copiii pot să se schimbe cu rolurile sau este posibilă varianta sculpturii în grup. La
sfârşitul jocului este binevenit să discutăm cu copiii senzaţiile, sentimentele ce
le-au avut pe parcursul identificării cu rolurile de “sculptor”, “sculptura” sau care
din figuri era plăcut să o reprezinţi şi care – nu.

Jocul “Eu sunt Lenuţa”

Scopul: Creşterea nivelului de autoapreciere, dezvoltarea deprinderilor de
reacţionare rapidă la situaţia nou creată, diminuarea tensiunii
emoţionale şi musculare la copii anxioşi.
Conţinutul:
Copiii formează un cerc. Fiecare, pe rând iese, în mijlocul cercului şi cântă numele
pe melodia unui cântec cunoscut, de ex. “Eu sunt Leee-nuuu-ţaaaaa, Leee-nuuu-
ţaaaaa! …. ”. Ceilalţi din cerc trebuie să recunoască melodia interpretată.
La sfârşitul jocului este binevenit să discutăm cu copiii ce emoţii/sentimente au
trăit în momentul prezentării.

Jocul “Bataia”
Scopul: Relaxarea muşchilor părţii de jos a feţei şi a mâinilor.
Conţinutul:
“Imaginaţi-vă că v-aţi certat zdravăn cu prietenul, îndată începe bătaia. Inspiraţi
adânc aer, încleştaţi tare-tare dinţii, strângeţi tare-tare, până la durere, mâinile în
pumn. Pentru câteva secunde rămâneţi nemişcat, cu respiraţia oprită.
Gândiţi-vă: “Dar poate nu merită să ne batem?!”
Expiraţi şi relaxaţi-vă. URA! Neplăcerile sunt depăşite! Scuturaţi mâinile. Aţi simţit
o descătuşare/eliberare?
Recomandare: acest joc se poate organiza şi cu copiii agresivi.

37
 LUDOTECA – RESURSA DE VALOARE A UNEI
COMUNITĂŢI SĂNĂTOASE.
O atenţie deosebită trebuie acordată rolului mediilor extraşcolare, care contribuie în
paralel cu activităţile şcolare la dezvoltarea şi formarea tinerii generaţii. Mijloacele de
informare în masă, bibliotecile, diversele tipuri de centre, cercuri structurate pe
domenii de interese au o importanţă modelatoare considerabilă. Aceste medii, prin
resursele informaţionale de care dispun şi prin personalul de specialitate pot oferi
modele viabile pentru personalităţile în formare a copiilor.
Un exemplu în acest sens îl constituie LUDOTECA ( lat. “ludo” – a se juca, a exersa, a
acţiona într-un fel şi grec. “theca” – loc de întâlnire , de conversare) ceea ce înseamnă loc
de întâlnire pentru a se juca.

Structura Ludotecii
Ludoteca este un loc dotat cu utilaje, jucării, instrumente, materiale de consum care
sunt puse la dispoziţia beneficiarilor, şi este o structură care are nevoie de un sediu fix,
de o bază de referinţă mai mult sau mai puţin structurată, care, ca serviciu, poate
dezvolta acţiunea sa în întreaga comunitate.

Ludoteca este un:

a) serviciu social
b) serviciu educativ
c) serviciu cultural

a) Serviciu Social
Serviciul său nu are limită de vârstă, sex, rasă, religie, statut, ea este deschisă pentru
copii, adolescenţi, bătrâni, persoane cu probleme.
Este un spaţiu de agrement care, fiind situat într-un anumit teritoriu, va trebui să ţină
cont de potenţialul, de resursele, dar şi de lipsurile pe care acest teritoriu le prezintă.
Este deci, un serviciu care ia naştere dintr-o analiză bine structurată a teritoriului, care
ar ţine cont de situaţia socio-economică, de structurile şi serviciile existente, de
modelele culturale pe care ludoteca îşi va construi bazele.
În acest sens, ludoteca:
· este un serviciu integrat într-o reţea de servicii din teritoriu
· promovează iniţiative în teritoriu
· este un posibil observator asupra tuturor categoriilor de beneficiari.

b) Serviciu educativ
Este un mediu structurat în modul corespunzător pentru a răspunde exigenţelor
specifice, stimulant pentru toţi, un loc care favorizează, mai ales, câştigarea
autonomiei din partea copiilor, favorizează comunicarea şi promovează informarea
pentru toţi.
38
Este un mediu favorabil convieţuirii dintre persoanele de aceeaşi vârstă, dar şi de vârste
diferite, unde schimbul de informaţii se efectuează în dependenţă de interese.
Oferă:
Celor mici, spaţii adecvate pentru autonomia primelor mişcări şi a primelor funcţii
elementare, obiecte şi jucării care favorizează libertatea de a experimenta, unde există
figuri de referinţă sigure şi stabile.
Celor de vârstă şcolară mică şi medie, valorificarea jocului în sens educativ, nu doar
din punct de vedere instructiv, dar care tinde să valorifice potenţialul fiecăruia. Este un
spaţiu unde jocul şi jucăria sunt mijloace de exprimare, comunicare, schimb, informare,
şi constituie un intermediant dintre mediul înconjurător (persoane, lucruri, locuri, etc.)
şi copii.
Pentru adolescenţi, este un loc de întâlnire, unde pot găsi siguranţă prin intermediul
jocurilor, mijloacelor, jucăriilor, activităţilor adecvate care au scopul să consolideze
personalitatea, un mediu în care să găsească confirmarea propriilor valori sau unde să
poată găsi alte valori prin intermediul activităţilor spontane.
Pentru adulţi şi părinţi, este un loc unde aceştia pot sta împreună cu copii lor sau pot
trăi într-un context motivat de schimburi sociale în formă de joc, de informare pe
diferite teme care corespund intereselor lor, precum şi participarea activă în baza
potenţialului, competenţelor şi intereselor acestora.
Pentru bătrâni, este un spaţiu unde se pot simţi vitali prin intermediul propriei trăiri şi
prin intermediul activităţilor („a face”) drept confirmare a potenţialului şi a creşterii
continue.
Pentru persoanele cu dizabilităţi sau cu probleme, ludoteca este o structură unde
există un „spaţiu” în care ajutorul gândit pentru ei nu este doar unul tehnic sau de
recuperare directă, ci unul care le-ar oferi posibilitatea de a trăi şi exercita, prin
intermediul jocului şi a persoanelor care-i sunt aproape, unde trăieşte experienţe de
viaţă adecvate necesităţilor sale.
Pentru elevi şi studenţi, un loc unde universităţile, instituţiile şi agenţii de cercetare,
pot colabora, experimenta, studia, cerceta pe teme despre dezvoltarea copilului, a
jocului şi a jucăriei.
În concluzie
Ludoteca - serviciu educativ este un mediu care oferă posibilitatea de a trăi
pozitiv schimbările, ca pe o etapă a dezvoltării.
c) Serviciu cultural
Ludoteca este un serviciu care nu neagă propriile tradiţii populare, ci ajută să le
regăsească şi transforme potenţialul fiecăruia într-o adevărată comoară. În acelaşi
timp, nu rămâne legată de trecut, ci găseşte în viitor energia pentru a da beneficiarilor
posibilitatea de a creşte prin intermediul cunoaşterii, învăţării, îmbunătăţirii stării
generale, dar şi posibilitatea de a face faţă, în colectiv, complexului de probleme mai
mult sau mai puţin grave care apar în dezvoltarea existenţei umane şi în diferite
contexte sociale.
În ludotecă, cultura foloseşte astfel de mijloace precum jocul, jucăriile, cărţile,
39
exprimarea, muzica, mijloace de comunicare, povestirea, materie primă etc.
În concluzie:
· Cultura este expresia personală a potenţialului fiecărui beneficiar „aşa
cum este el”.

Deci, ludoteca pune la dispoziţia micilor beneficiari un bogat şi fascinant material

formativ: colecţii de carte, diverse tipuri de joc: de inteligenţă şi distractive, libere şi
coordonate, individuale şi de grup, sportive si de ambient, naţionale şi internaţionale...,
organizarea variatelor ateliere de creaţie, activităţi culturale, activităţi de relaxare:
audiţii muzicale, vizionări de filme..., activităţi de artă dramatică, observare. Astfel, ea
devine un spaţiu generos de promovare a creaţiilor proprii ale copiilor, permite găsirea
unor soluţii alternative şi participative pentru organizarea şi administrarea timpului
liber şi responsabilizarea, consolidarea relaţiilor din comunitate într-un cadru pozitiv şi
relaxant.

Un alt aspect foarte important ţine de faptul că ludoteca este o „fereastră” pentru
comunităţile sociale defavorizate, constituindu-se într-un punct de referinţă atât ca
spaţiu, cât şi din punct de vedere pedagogic, social, economic şi cultural pentru copii şi
adulţi. Activităţile centrului ludic reprezintă pentru fiecare o modalitate de integrare şi
de adaptare, favorizează comunicarea, permit corectarea într-o manieră lejeră a
anumitor carenţe ale personalităţii copilului reducând într-o anumită măsură (sau
chiar depăşind) aşa-zisele„deficienţe sau handicapuri culturale”.

Proiectul „Ludoteca centru ludico-educativ” al Asociaţiei „Prietenii Copiilor” este

primul proiect de acest gen în Republica Moldova. Prima ludotecă a fost deschisă în
anul 2004 - Ludoteca „Abracadabra” în cadrul Gimnaziului Internat nr. 1 Chişinău , iar în
2005-2007 alte cinci ludoteci au venit în întâmpinarea copiilor aflaţi în situaţie de risc.
Scopul ludotecii ţine de dezvoltarea multilaterală a personalităţii copiilor
instituţionalizaţi prin activităţi de educaţie non-formală, urmărindu-se:
· Oferirea serviciilor de ludoterapie pentru copiii instituţionalizaţi pentru
dezvoltarea psihomotorie, cognitivă, afectivă şi socială a copiilor. Copiii din instituţiile
de tip rezidenţial, în jocurile sale revin mereu la situaţiile stresante trăite anterior pe
care le reproduc în continuu, proiectându-le asupra diverselor obiecte, până se
obişnuiesc cu ele şi le acceptă ca fiind normale. De aceea ludotecarii/psihologii trebuie
să-i înveţe pe copiii modalităţi noi şi acceptabile de comportare şi manifestare a
emoţiilor, care ar contribui la schimbarea atitudinii faţă de propriul „Eu” (faţă de
imaginea de sine), la creşterea nivelului de încredere şi auto-acceptare, la dezvoltarea
abilităţii de luare a deciziilor, abilităţilor de colaborare, de relaţionare , de respectare a
celor din jur şi compătimire a lor, etc.
· Promovarea educaţiei alternative, complementar programului şcolar, atât ca
orar cât şi ca metodă de lucru, în cadrul întregii comunităţi în care funcţionează
ludoteca (de la copiii la cadre didactice, părinţi, tineri)

40
· Responsabilizarea comunităţii faţă de educaţia copiilor prin promovarea
voluntariatului. Voluntarii implicaţi în proiectul „Ludoteca centru ludico-educativ” au
fost recrutaţi din cadrul studenţilor de la diverse facultăţi a Universităţii de Stat din
Moldova, Universităţii Pedagogice de Stat „I. Creangă”, Universităţii Libere
Internaţionale din Moldova, Universităţii Tehnice din Moldova, considerându-se a fi cei
mai în măsură pentru realizarea obiectivelor proiectului.
În ludotecă jocul înseamnă confruntare, distracţie, autodepăşire, perseverenţă,
autoeducare, altruism, încredere, curaj, forţă, echipă, şi lista ar putea continua la
nesfârşit pentru că jocul ne îmbogăţeşte viaţa, îi dă un sens, o logică, dacă nu cumva
putem privi viaţa însăşi un joc, „Marele joc”, în care suntem, fie că vrem, fie că nu vrem,
implicaţi cu toţii. Adevărat spunea J. Huizinga că „Jocurile fondează civilizaţia şi sunt în
fruntea convenţiilor care generează culturi ...”

Concluzii:
- Ludoteca este un serviciu care, prin alegerea liberă şi folosirea liberă a
jocului şi a jucăriei, promovează dezvoltarea autonomiei şi a educaţiei copilului,
şi atunci când vorbim despre educaţie, o înţelegem aşa cum a văzut-o Socrate: „A
educa nu înseamnă a umple un vas, ci a alimenta o flacără”.
- Ludoteca este un serviciu care, având o incidenţă efectivă (reală) asupra
procesului de dezvoltare, trebuie să colaboreze cu alte două agenţii care
determină educaţia copilului: familia şi şcoala. Educaţia unui copil este foarte
complexă şi doar foarte puţini părinţi ştiu să intervină competent. Ludoteca este
în stare să explice clar ce înseamnă a fi un„bun părinte”.
- Pentru a avea o ludotecă bună este nevoie de o dotare bună cu jucării şi
materiale variate, în stare să satisfacă toate necesităţile copilului. Dar pentru a
avea un impact pozitiv asupra vieţii comunitare, ludoteca trebuie să fie deschisă
pentru toţi, aceasta va permite o folosire cât mai eficientă a acestui patrimoniu.

41
BIBLIOGRAFIA

· P. Osterrieth, Introducere in psihologia copilului, E.D.P., Bucuresti, 1976

· U. Schiopu, E. Verzea, Psihologia varstelor, E.D.P., Bucuresti, 1995
· T. Cretu, Psihologia varstelor, edit. Credis, Bucuresti, 2001
· Wallon, H., Evolutia psihologica a copilului. Bucuresti, E.D.P., 1975
· Cucoş, Constantin, Pedagogie ,Iaşi, Editura Polirom, 1996,
· Ionescu Miron; Radu Ioan, Didactica modernă, Cluj-Napoca, Editura Dacia,
2001
· E.C. Liutova, G.B. Monina “ Trening efectivnogo vzaimodeistvia s detimi”, ed.
“Reci”,Sanct-Petersburg 2003
· E.C. Liutova, G.B. Monina “Şpargalca dlea vzroslîh”, ed.”Reci”, Sanct-Petersburg
2005
· T.N. Obrazţova “Psihologhiceschie igrî dlea detei”,ed. “LADA” M, 2005
· I.Agapova, M. Davîdova “Literaturnîie igrî dlea detei”, ed. “LADA” M, 2006
· I.Agapova, M. Davîdova “Igrî i zadania dlea ciudo-vospitania”, ed. “LADA” M,
2006
· Roland Doron, Francoise Parot “Dicţionar de psihologie” ed. Humanitas, B 2006
· Л. М. Костинa «Игровая терапия с тревожными детьми», С-Пб, «Речь»,
2003
· В. Экслайн 'Игровая терапия”,” ЭКСМО»М, 2000
· Giorgio Bartolucci „La Ludoteca”, revistă semestrială nr.1, 2 anul 2005
· A. Damian„Ludoteca - de la joacă la educaţia prin joc”, Bucureşti, 2005

42
 Asociaţia “Prietenii Copiilor”
Republica Moldova
Mun. Chisinau
MD-2069
Str. Calea Iesilor 13, oficiu 82
Tel: (+373 22) 59-59-31
Fax: (+373 22) 74-98-54
www.prieteniicopiilor.md
office@prieteniicopiilor.md
voluntariat@prieteniicopiilor.md

CHIŞINĂU 2009