Professional Documents
Culture Documents
**
Tehnici Proiective
ψ
Editura Titu Maiorescu
2000
Teste derivate din Rorschach
TESTUL Z
Zulliger în 1948 a construit Testul Z.
Iniţial pentru a realiza un instrument de grup pentru selectarea personalului în armata
elveţiană. A folosit diapozitive şi ulterior s-au folosit şi planşe. Testul constă din 3 planşe: una
negru şi gri, una multicoloră şi alta negru şi roşu. Diapozitivele permit proiectarea pe un ecran şi
administrarea colectivă. Studiile au demonstrat diferenţe semnificative între frecvenţa unor
răspunsuri când testul se realiza prin proiecţia de diapozitive şi când era administrat individual
sub forma planşelor.
Din anumite puncte de vedere ele se aseamănă planşelor Rorschach I, IX şi III (Lis, Magro,
Rossi, 1990, Mahamood, 1990).
Autorul consideră de exemplu că planşa I a testului Z permite concepţii şi interpretări
numeroase şi foarte diferite. Ele conţin toate posibilităţile planşelor în alb şi negru ale testului
Rorschach sau Be-Ro, în principal ea poate provoca cel puţin o interpretare globală. Interpretarea
planşei II constituie o performanţă de înţelegere şi inteligenţă, prin faptul că suscită interpretări
ale culorilor. Culoarea este una dintre componentele interpretărilor pentru planşa II. Planşa III
poate suscita cel puţin o interpretare de tip mişcare. Conţinuturile posibile sunt estimate de autor
ca nelimitate. Consemnele spun subiectului că este vorba de trei imagini imprimate pe planşe,
imagini realizate la întâmplare iar subiectului i se cere să spună ce semnifică, ce îi amintesc, cu ce
se aseamănă. Poţi interpreta imaginea în întregime, şi părţi ale imaginii. Eşti total liber. Poţi să
răsuceşti planşa. Tot ceea ce spune subiectul, eventual şi examinatorul, se înscrie în ordinea
succesiunii evenimentelor.
Se realizează o anchetă, examinatorul cerând informaţii pentru diferitele interpretări de tipul:
"cum ai văzut ...?", "Ce te-a făcut să te gândeşti la ...?",
Timpul este limitat, subiecţii scriind răspunsurile. Testul are valoare mai ales pentru a depista
patologia, dar este mai puţin fin în surprinderea caracteristicilor individuale. Cotarea şi
interpretarea se aseamănă cu metoda Rorschach.
Istoric:
Testul de gestalt este proiectat şi experimentat de Lauretta Bender în 1938. Interesul pentru
coordonarea vizual-motorie o conduce pe autoare la cercetări experimentale în care utilizează
metodele experimentale ale lui Wertheimer şi Lewin, ajungând la crearea a ceea ce s-a numit
"Testul vizual-motor de gestalt Bender".
Utilitate:
Testul are mai multe domenii de aplicare. Majoritatea autorilor îl consideră ca cel mai bun
instrument psiho-educaţional şi de dezvoltare, utilizându-l în diferite testări educaţionale şi de
evaluare. Astfel, este utilizat ca probă de inteligenţă, ca screening test pentru delimitarea
capacităţii de a urma şcoala primară, ca predictor al reuşitei şcolare, ca test care surprinde şi
evaluează probleme de învăţare şi capacitate aritmetică.
Dintre dimensiunile de evaluare ale testului de gestalt Bender cele mai descrise şi
experimentate sunt legate de determinarea: vârstei mintale (utilizat pe copii de la 2 până la 12
ani), retardului mintal, diferenţiind între retard legitim şi pseudo-retard datorat altor cauze sau
diferenţelor culturale; tulburărilor şi deteriorărilor la nivelul creierului mai ales în aria vizual
motorie; diferenţierea de dificultăţi vizual - motorii care nu ţin de probleme de deteriorarea
creierului; maturarea psihică pentru trecerea în învăţământul primar; probleme
comportamentale legate de agresivitate şi control, de tendinţa de a acţiona direct, de tendinţa de
a abandona, de tulburările de tip anxios şi depresiv, de tulburări psihice care indică psihoza.
Există norme cantitative şi calitative, bazate pe studii extensive de frecvenţe şi nivelele de
expresie grafică specifice diferitelor vârste de dezvoltare - modele de desene.
În acelaşi timp recunoscut ca instrument clinic, testul de gestalt Bender este şi una dintre
probele proiective deosebit de apreciate pentru copii. Instrument proiectiv, informează despre
problemele şi tulburările emoţionale ale copilului.
Din această perspectivă, datorită naturii particulare a desenelor stimul, subiectul proiectează
aspecte ale propriei personalităţi şi modurile particulare de a le rezolva asupra felului cum
rezolvă sarcina de a reproduce aceste forme.
Descriere şi administrare:
Este o probă de desen tip creion - hârtie, formată din 9 planşe care prezintă fiecare un anumit
model ce trebuie reprodus cât mai exact de subiect. Planşele sunt de 3 pe 5 cm, numerotate
începând cu A, apoi de la 1 la 8. Desenele au o logică secvenţială fiind progresiv mai dificil de
reprodus. Testul implică aproximativ 5 minute de administrare şi este recomandat de mulţi autori
ca testul cu care se poate începe o testare psihologică.
Pentru a încuraja proiecţia, procedura de administrare şi consemnele nu trebuie detaliate.
Subiectului i se oferă un set de hârtii A 4, un creion ascuţit de tip HB sau B1 cu gumă, cu
instrucţiunea următoare: "Îţi voi arăta desene. Vreau să le copiezi aşa cum le vezi".
Orice întrebare a subiectului, trebuie reîntoarsă către acesta, spunând în esenţă: "Să faci cât
mai bine poţi".
Ca restricţii asupra cărora i se atrage atenţia: nu poate mişca planşele din poziţia iniţială în
care sunt aşezate de examinator; reproducerile trebuie făcute doar cu mâna, fără ajutorul unor
instrumente. Notele asupra comportamentului subiectului se vor înscrie pe un protocol separat.
În prezentarea acestui instrument ne vom mărgini la dimensiunile sale proiective dar, în
măsura în care indicii de evaluare implică şi alte dimensiuni, ele vor fi implicit introduse.
Autoarea şi cercetările ulterioare alte altor autori, confirmă faptul că:
• se pot structura un grup de ipoteze de interpretare privind unii dintre indici şi semnificaţia
acestora;
• se pot face interpretări în direcţia simbolismului unor modele şi conţinuturi latente ale
desenelor.
Dintre autorii care au marcat utilizarea testului Bender, Elisabeth Koppitz este figura cea mai
importantă, pentru normele contemporane şi o serie de abordări privind maniera cantitativă de
interpretare a vârstei perceptive şi al nivelului de vârstă a subiecţilor. Sistemul de scorare pus la
punct de Koppitzi permite înregistrarea pe foaia de protocol, - pentru fiecare dintre cele 9 planşe,
atribuind un punctaj pentru fiecare distorsiune în reproducerea desenului. Sunt în prezent în uz
curent date normative pentru sistemul de scorare a nivelului de dezvoltare diferenţiate pe sexe şi
pe vârste. De asemenea există date care permit utilizarea testului Bender pentru copii deprivaţi vs.
ne-deprivaţi, pentru caracteristici care ţin de grupul etnic şi de gradul de maturizare. De
asemenea, există studii şi posibilităţi de aplicare a tehnicii de reproducere a desenului în testarea
de grup.
Istoric
Din punct de vedere istoric există o serie de precedente ale acestei probe proiective.
Încă din 1907, Brittain publică o probă pentru studiul imaginaţiei care anticipă ceva din
T.A.T., respectiv este alcătuită din 9 planşe care sunt prezentate adolescenţilor pentru ca aceştia
să spună ce poveste le sugerează fiecare dintre imagini. Interpretările lui Brittain privesC
imaginaţia şi nu personalitatea, mai precis conţinuturile personalităţii. După 25 de ani, tehnica lui
Brittain este reluată de Schwartz, din Detroit, cu 8 imagini de situaţii sociale cu copii, pentru
expertiza delincvenţilor minori (1932, Testul de situaţii sociale în imagini).
Autor
Autorul este medic şi biochimist. Prima conexiune cu psihanaliza o face prin Jung influenţat
de cartea acestuia "Tipuri psihologice" şi petrece 3 săptămâni în casa acestuia în Elveţia în
analize personale. Apoi lucrează cu Freud şi Anna Freud la Viena şi petrece şi aproximativ un an
de studiu la Institutul Rorschach. Îşi încheie analiza personală cu Alexander în SUA. Testul lui
poartă amprenta acestei duble formări. Experimentele sale asupra personalităţii favorizează o
abordare de tip idiografic (opus celei nomotetice), prin studiul intensiv al personalităţii unui
individ în relaţia sa cu alte persoane, printr-o varietate impresionantă de tehnici. Obţine o colecţie
uriaşă de date despre 51 de studenţi bărbaţi, prin teste proiective, teste obiective, interviuri
individuale repetate, chestionare ale căror subiecte acoperă perioada copilăriei, a relaţiilor de
familie, date despre dezvoltarea sexuală, învăţarea senzorio - motorie, standarde etice, scopuri,
interacţiuni sociale, abilităţi, timp de 6 luni într-un program de cercetare intensiv utilizând 28 de
cercetători. Putem aprecia că este unul din cei mai extensivi cercetători în ceea ce priveşte
cantitatea de teste, probe, metode psihologice folosite în evaluarea subiecţilor (foloseşte metoda
discuţiilor libere, autobiografia, asociaţiile libere, chestionare de personalitate, testul Rorschach,
testul Rosenzweig, teste privind nivelul de aspiraţii, teste de valori, făcând apoi sinteze
interpretative pentru fiecare subiect). Ajunge la concluzia că structura şi dinamica motivaţiei pare
să fie elementul cheie pentru personalitatea umană.
Teoria
Principiile explicative ale variantei clasice elaborată de Murray
Studiul experimental al personalităţii începe odată cu anii 30, împreună cu Christian Morgan,
influenţat de Jung.
T.A.T. apare în 1935 într-o primă formă semnată de ambii autori, dar abia după trei ani, în
1938, rezultatele preliminare sunt integrate teoriei generale a personalităţii, dezvoltată de Murray
în cadrul clinicii psihologice Harvard, în cartea "Explorări ale personalităţii". Forma definitivă
este publicată de Murray în 1943, a III-a, odată cu manualul testului.
Proba este construită pe ipoteza de bază privind funcţionarea mecanismelor de apărare
descrise de Freud, conform ecuaţiei proiecţiei, respectiv a atribuirii impulsurilor care tulbură eul,
altuia. În TAT proiecţia se face asupra unui dintre personajele imaginii din planşă: "pacientul
revelă o parte din el însuşi pentru a explica imaginea, apoi psihologul poate revela parte din sine
când compune o formulare pentru a explica povestea pacientului".ii
Conform teoriei asupra personalităţii a lui Murray, există trei variabile fundamentale ale
personalităţii: motivaţiile, factorii interni şi anumite trăsături generale.
Motivaţiile (sunt 20 de trebuinţe grupate în 9 tipuri):
• trebuinţa de dominare, în care sunt incluse trebuinţa de a domina mediul, trebuinţa de
agresiune, trebuinţa de umilire, trebuinţa de supunere, de autonomie;
• trebuinţa de realizare / reuşită
• trebuinţa sexuală împreună cu trebuinţa de exhibare, trebuinţa de senzaţii, trebuinţa de
joc;
• trebuinţa de afiliere şi trebuinţa de respingere;
• trebuinţa de a fi în siguranţă, de a se proteja, trebuinţa de a evita blamul;
• trebuinţa de a evita inferioritatea, de a se apăra şi de a reacţiona;
• trebuinţa de a evita suferinţa;
• trebuinţa de ordine;
• trebuinţa de intelect / de înţelegere intelectuală.
Aceste trebuinţe sunt prezente la toţi oamenii dar nu sunt puse în valoare în egală măsură.
Unii le-au trăit în diferite perioade de viaţă pe toate, alţii nu le-au trăit pe unele niciodată. Unele
trebuinţe sunt congruente între ele, altele complementare sau chiar opuse, de aici rezultând
dinamica lor.
Factorii interni sunt instanţe psihice descrise de psihanaliză care intervin, alături de
trebuinţe, în declanşarea comportamentului. Ei sunt:
• idealul de eu, de împlinire proprie;
• narcisismul (dragostea de propria fiinţă);
• integrarea Supraeului (o relaţie echilibrată între Eu şi Supraeu în care eul se poate
conforma acestuia);
• Supraeul în conflict (crize de conştiinţă, sentimente de culpabilitate, stări depresive).
Aplicare
Două şedinţe a câte 10 planşe (ultima cu imaginile seriei a doua, cu caracter dramatic).
Planşele se prezintă succesiv, în ordine determinată, după vârstă şi sex. Intervalul dintre şedinţe:
una sau mai multe zile. Fiecare şedinţă (serie de 10 planşe) durează circa 1 oră. Cadrul este fie
faţă în faţă, fie tip psihanalitic (divan – exceptând copiii sau psihoticii).
Prima şedinţă:
Instructaj – se va citi rar una dintre cele două forme:
Forma A (aplicabilă adolescenţilor şi adulţilor cu inteligenţă şi cultură peste medie):
"Aceasta este o probă de imaginaţie, una dintre formele inteligenţei. Vă voi arăta câteva imagini,
una după alta; sarcina dvs. este de a inventa pentru fiecare câte o povestire cât se poate de vie.
Veţi spune ce a provocat evenimentul reprezentat în imagine, veţi povesti ce se petrece în acel
moment, ce simt şi ce gândesc personajele; apoi veţi spune deznodământul. Exprimaţi-vă
gândurile aşa cum vă vin în minte. Aţi înţeles ? Deoarece dispuneţi de 50 de minute pentru 10
planşe, veţi putea consacra aproximativ 5 minute pentru fiecare istorioară. Iată prima imagine.”
Forma B (aplicabilă copiilor, adulţilor cu nivel de inteligenţă şi instruire scăzut şi
psihoticilor): "Această probă constă în povestirea unei istorioare; eu am aici imagini pe care vi le
voi arăta şi pentru fiecare imagine doresc ca dumneavoastră să inventaţi o povestire. Spuneţi ce s-
a petrecut înainte, ce se întâmplă acum, ce simt şi ce gândesc personajele şi cum se va termina.
Veţi putea inventa, după cum doriţi, orice gen de istorioară. Aţi înţeles? Iată prima imagine. Aveţi
5 minute pentru a inventa o povestire. Încercaţi să o faceţi cât mai bine."
Instructajul poate fi adaptat vârstei, nivelului de inteligenţă, personalităţii şi contextului
subiectului. A nu se spune că este vorba de imaginaţie liberă pentru a nu bloca subiectul prin
suspiciunea interpretării.
După compunerea primei istorii examinatorul va lăuda subiectul, iar dacă instructajul nu a
fost respectat în întregime, subiectul este invitat să completeze lacuna. Se mai intervine pe
parcurs în privinţa timpului (dacă nu se încadrează – "Cum se termină?"), pentru încurajarea
creativităţii, în cazul omisiunilor sau incoerenţelor (subiectul este rugat să se concentreze pe
intrigă nu pe detalii, să existe deznodământ), dacă face mai multe istorioare. Examinatorul nu se
va lăsa antrenat în discuţii cu subiectul.
Întocmirea protocolului:
Se înregistrează cuvintele exacte ale subiectului (fie steno, audio) cu redarea expresivităţii,
timpul de latenţă şi timpul acordat. 300 cuvinte pe imagine, este media pentru adulţi, 150 cuvinte
pentru copii de 10 ani. Nu se va spune în ce va consta şedinţa a doua.
Şedinţa a doua:
Subiectul nu trebuie să cunoască conţinutul şedinţei.
Forma A: “Procedeul de azi este la fel ca cel precedent, dar de data aceasta veţi putea da frâu
liber imaginaţiei. Cele 10 istorioare făcute au fost excelente, însă au fost îndreptate spre cotidian.
Astăzi doresc să vă abateţi de la realităţile banale şi să lăsaţi frâu liber imaginaţiei, ca într-un mit,
basm, alegorie. Iată prima imagine.”
Forma B: “Vă voi arăta astăzi alte imagini, de data acesta va fi mult mai uşor deoarece
imaginile sunt mult mai interesante. Data trecută mi-aţi povestit istorioare frumoase. Acum
încercaţi ca acestea să fie mult mai pasionante – ca un vis sau basm Iată prima planşă.”
În final se prezintă planşa albă (16) cu instructajul : “Încercaţi să “vedeţi” ceva pe această
planşă albă. Imaginaţi-vă că există o imagine şi descrieţi-o detaliat”. Dacă subiectul nu reuşeşte:
“Închideţi ochii şi imaginaţi-vă ceva”. După ce subiectul a descris imaginea: “Acum spuneţi-mi o
poveste despre aceasta”.
Interviul
Trebuie cunoscută sursa diferitelor istorioare. Aceasta se poate realiza fie imediat, fie după
câteva zile. Subiectului se va spune că se studiază factorii care operează în construcţia literară sau
se poate inventa altceva pentru a invita subiectul la cooperare. Trebuie precizate sursele ideilor,
dacă provin din experienţa personală, a prietenilor, rudelor, din cărţi sau din filme.
Interpretarea şi cerinţele
legate de realizarea interpretării
Aspecte cerute pentru pregătirea psihologului pentru interpretarea TAT-ului
Intuiţia empatică şi depărtarea de propria problematică sunt dezirabile deşi dificil de realizat.
De aceea trebuie formată o intuiţie critică. Experienţa clinică şi psihanalitică, posibilitatea
traducerii imageriei visului şi a discursului uzual în componente psihologice, sunt absolut
necesare. Este necesară practica cu testul – analiza de istorioare pe personalităţi deja studiate.
Interpretarea in vacuo poate cauza mult rău, interpretările plauzibile tind să se auto-confirme, iar
posibilităţile de auto-proiecţie sunt nelimitate.
Analiza de conţinut
Fiecare eveniment se va analiza în ordinea:
• forţelor care emană din erou;
• presiunilor care emană din mediu (numite press).
Eroul
Reperarea personajului – erou – cu care subiectul se identifică:
cel ale cărui puncte de vedere, sentimente, motive au fost cel mai bine portretizate;
cel care seamănă cu subiectul, ca sex, vârstă, status, rol;
cel care joacă rolul principal.
În general eroul este unic, dar apar complicaţiile:
• secvenţă de eroi: schimbarea caracterului în funcţie de poveste;
• temă endopsihică cu doi eroi componenţi: două forţe ale personalităţii subiectului (de ex.
un criminal şi un poliţist);
• erou primar (din poveste), erou secundar (eroul din povestea din poveste); subiectul se
poate identifica cu un personaj de sex opus (componentă feminină puternică la un bărbat, sau
masculină la o femeie);
• erou parţial – divizat între personaje egal semnificate; personajul principal ca element al
mediului: subiectul nu se identifică cu el, ci îl priveşte ca pe un străin cu care trebuie negociat;
Criterii de caracterizare ale eroului: superioritate (putere, abilitate), inferioritate, criminalitate,
anormalitate psihică, singurătate, comportament asertiv, spirit conducător, implicarea în conflict.
Consecinţe
Se compară puterea forţelor care emană din erou cu cele care emană din mediu. Se observă
dinamica celor două grupuri de forţe. Cum negociază eroul cu forţele adverse (activ, pasiv). În ce
condiţii învinge sau pierde. Este pedepsit după o crimă, se simte vinovat sau mărturiseşte. Câtă
energie are eroul împotriva sa.
Se estimează cantitatea de suferinţă sau frustrare resimţită, succesul sau eşecul relativ.
Raportul fericire, nefericire.
Teme
Temaiv simplă este alcătuită din interacţiunea dintre nevoile eroului, forţele mediului şi
consecinţe. Combinaţii de teme simple formează o temă complexă. Se va observa combinaţia
dintre nevoile neobişnuite acute şi forţele de mediu cu care se combină predilect. Astfel se obţin
temele prevalente la care se pot adăuga şi altele după criteriul unicităţii, intensităţii, valorii
explanatorii. Întrebarea este: ce probleme, conflicte sau dileme confruntă autorul ?
Interese şi sentimente
Se tratează separat. Sunt importante valorile figurilor parentale, celor de acelaşi sex şi de sex
opus (figuri fraterne).
Interpretarea scorurilor
În urma cotărilor rezultă o listă de variabile cu valori extreme mari şi mici (nevoi, emoţii,
presiuni) şi o listă de teme şi consecinţe şi observaţii dificil de prins în scheme conceptuale.
Atributele eroului (nevoi, stări afective, sentimente) reprezintă tendinţe ale personalităţii
subiectului – actuale, potenţiale, trecute, viitoare.
Presiunile mediului (press-urile) reprezintă forţe din mediul subiectului (trecute, prezente,
viitoare). Presiunile sunt modul în care subiectul percepe lumea.
Toate concluziile analistului T.A.T.-ului vor fi doar ipoteze de lucru pentru alte instrumente.
Conţinutul povestirilor poate fi psihologic irelevant dacă testul nu s-a administrat adecvat,
dacă subiectul nu s-a implicat, dacă poveştile au fost scurte, rezultând elemente impersonale (în
medie 30% din povestiri):
- elemente din imagine;
- evenimente la care subiectul a fost martor;
- fragmente din lecturi, filme;
- invenţii de moment - nesemnificative în ordinea tendinţelor
personalităţii.
Indicaţii diagnosticev
Modul de gândire şi verbalizare al pacienţilor este modulat sub aspect formal de
caracteristicile patologiei specifice:
• Labilitatee afectivă. Subiectul are reacţii afective disproporţionate în raport cu stimulul,
sub forma explicaţiilor, criticilor, descrierilor încărcate afectiv etc.
• Depresie. Restricţionarea activităţii ideatice, conţinut eliptic, răspunsuri monosilabice. La
intensitate psihotică – perseverare şi stereotipii pe tema păcatului şi moralităţii.
• Obsesii compulsive. În ordine compulsivă – descrieri circumstanţiale ale imaginii,
fracţionarea imaginii în sectoare care par a nu se potrivi reciproc; obsesiv – intelectualizare
excesivă, nenumărate interpretări posibile, îndoială.
• Agresivitate puternic reprimată. În parcursul povestirii, brusc şi puţin elaborat apar
momente de agresivitate nesolicitate de imagine.
• Indicaţii paranoide. Teme de suspiciune, spionaj, atac pe la spate, moralizarea excesivă a
personajelor, distorsiuni perceptive flagrante.
• Procese schizofrenice. Introducerea unui conţinut inacceptabil – homosexualitate,
perversiuni, paricid, matricid. Simbolism supra-elaborat. Povestiri cu conţinut impresionant.
Fantezii bizare. Schimbări bruşte de conţinut. Generalităţi vagi. Conţinut incoerent. Amestec între
povestiri. Continuarea povestirii. Perturbări ale câmpului de referinţă (de ce este trist; pentru că
arată trist). Şoc şi jenă – în special la imaginea 8.
Varianta psihanalitică
Varianta administrării şi interpretării T.A.T.-ului a fost elaborată de V. Shentoub.vi
Viziunea lui Shentoub asupra interpretării T.A.T.-ului apare exprimată în detaliu în Manualul
de utilizare a TAT, abordare psihanalitică, semnat de V. Shentoub şi colaboratorii în 1990.
Cercetările lui Shentoub datând din 1953 au influenţat considerabil perspectiva contemporană
asupra probei. Ipoteza esenţială este aceea că modalitatea de elaborare şi construire a povestirilor
trimite la mecanismele de apărare ale subiectului.
Shentoub vorbeşte de diferenţierea între fantezia impusă şi conştientă şi fantezia inconştientă
spontană (acele fantasme caracteristice pentru subiect care transpar şi în vise şi în
simptomatologia psihopatologică). Fantezia impusă şi conştientă permite să se ajungă la fantezia
inconştientă, cu condiţia introducerii diferenţierii dintre conţinutul manifest al imaginilor
planşelor, respectiv tema banală şi conţinutul latent care provoacă în inconştientul subiectului
activarea unei problematici pulsionale.
Momentul în care fantezia inconştientă izbucneşte în fantezia conştientă indusă de percepţia
planşei poate fi observat în funcţie de depărtarea dintre tema banală a planşei date şi povestirea
ataşată (perturbările în structura povestirii).
"Construirea unei povestiri la TAT este un act de organizare mai degrabă decât de imaginare",
iar analiza acestuia se poate face în funcţie de cadre conceptuale precum: autonomia relativă a
eului, funcţia de integrare şi de sinteză a eului. Analiza interpretărilor se va axa deci pe conflicte
defensive, identificări şi relaţiile cu obiectul. Shentoub porneşte de la definirea procesului care
are loc în T.A.T. ca fiind un ansamblu de mecanisme care se angajează în această situaţie
singulară în care subiectului i se cere să perceapă o imagine şi pe baza ei să construiască o
istorioară.
Sunt trei parametri implicaţi în acest proces: materialul testului, instrucţiunile care îl împing
la fantezia impusă şi examinatorul. Aceşti parametri pot fi asimilaţi unei situaţii de conflict între
imperativele conştiente şi imperativele inconştiente.
Analiza povestirilor implică confruntarea problematicii conţinutului latent. În majoritatea
cazurilor se observă o corespondenţă între conţinutul latent al materialului şi cel al povestirii
subiectului. Atunci când există o depărtare între aceste două conţinuturi, ea poate fi interpretată în
termenii dificultăţii sau chiar ai imposibilităţii subiectului de a se situa la nivelul conflictual cel
mai evoluat şi ne indică un nivel de fixaţie inferior acestui registru evoluat. Evaluarea trebuie să
ţină cont de această variaţie dintre ceea ce exprimă planşa şi nivelul la care se află subiectul.
Relaţia dintre subiect şi obiect (v. psihanaliza relaţiilor de obiect) trebuie să fie bine stabilită
pentru ca subiectul să poată proiecta asupra imaginii. Când imaginea de sine este perturbată, vor
apărea în povestiri instrumente sparte, bizarerii în perceperea personajelor, false perceperi. Din
1970, Shentoub şi Debray au elaborat teoria procesului TAT propunând analiza materialului în
funcţie de conţinutul manifest şi cel latent.
Planşa 2
Manifest: “Scenă câmpenească”. Un bărbat cu un cal, femeie sprijinită de un copac, tânără cu
cărţi în prim plan.
Latent: Trimitere la constelaţia oedipiană : tată – mamă – fiică, dar fără implicarea imaturităţii
funcţionale. Conflictul poartă spre statutul tinerei adulte în raport cu cuplul – diferenţa dintre cele
două planuri. Fiecare personaj poate fi perceput ca fiind în siguranţă.
Planşa 3 BM
Manifest: Individ prăbuşit la picioarele unei bănci (sex şi vârstă indeterminate, obiect
indefinit).
Latent: Poziţia depresivă esenţială în traducere corporală (fără conflict, numai pierderea
obiectului).
Planşa 4
Manifest: O femeie lângă un bărbat care se întoarce (diferenţă de sex nu de generaţie).
Latent: Relaţie de cuplu manifest conflictuală, cu cei doi poli: agresivitate – tandreţe.
Planşa 5
Manifest: Femeie între două vârste cu mâna pe clanţa unei uşi, privind în interiorul camerei.
Latent: Trimitere la imaginea feminină (maternă) care pătrunde şi priveşte. Conflictul se
referă, în raport cu acest tip de imagine feminină, la situarea faţă de supraeu.
Planşa 6 BM
Manifest: bărbat şi vârstnică privind nedefinit (diferenţă de sex şi generaţie).
Latent: Relaţia mamă-fiu într-un context de disconfort. Conflictul se desfăşoară în jurul
interdicţiei de apropiere oedipiană ilustrată prin spaţiul care separă protagoniştii şi poziţia
reciprocă.
Planşa 6 GF
Manifest: Tânără în prim plan întorcându-se spre un bărbat aplecat spre ea (diferenţă de sex,
nu de generaţie).
Latent: Relaţie heterosexuală în contextul unei dorinţe libidinale şi a defensei în faţa acesteia
(inclusiv culpabilitate). Dorinţa este obiectivă prin mişcarea reciprocă iar defensa prin separarea
planurilor. Relaţia oedipiană se oferă şi interzice simultan.
Planşa 7 BM
Manifest: Bustul a doi bărbaţi: vârstnicul întors către tânăr, care se arată nemulţumit
(diferenţă de generaţii, nu de sex sau imaturitate funcţională).
Latent: Relaţie tată-fiu în context de reticenţă a fiului la nivel ideatic (corpul este exclus).
Conflictul se desfăşoară în jurul relaţiei dintre cele două personaje, cu polii: tandreţe-opoziţie.
Planşa 7 BF
Manifest: Femeie ţinând o carte, înclinată spre o fetiţă cu expresie visătoare care ţine în braţe
un bebeluş (diferenţă de generaţie, imaturitate funcţională a fetiţei).
Latent: Situaţia de rivalitate feminină, într-o situaţie dramatizată. Rivalitate feminină
accentuată la nivel material prin asemănarea între femei şi faptul că una supraveghează
îndepărtarea celeilalte.
Planşa 8 BM
Manifest: Bărbat culcat, alţi doi aplecaţi asupra lui, unul cu un instrument. În prim plan, un
băiat singur care întoarce spatele scenei şi o armă (diferenţă de generaţii, nu de sex sau
imaturitate funcţională).
Latent: Scenă agresivă deschisă alăturând bărbaţi adulţi unui adolescent, într-un context de
poziţii contrastate activ-pasiv. Conflictul se joacă în jurul scenei de agresivitate deschisă, din
planul secund, legându-l de băiat şi de arma din prim plan. Trimitere la problematica agresivităţii
corporale care poate fi trăită la nivel de castrare sau distrugere.
Planşa 10
Manifest: Cuplu îmbrăţişat (sunt reprezentate doar feţele, contrast alb-negru accentuat).
Latent: Expresie libidinală la nivelul cuplului. Imagine indefinită din punct de vedere al
sexului şi vârstei personajelor. Halo dramatic oferit de contrastul accentuat.
Planşa 11
Manifest: Peisaj haotic, viu contrast clar-obscur, la stânga detaliu stil dragon sau şarpe.
Latent: Reactivarea unei problematici pre-genitale. Elementele mai structurate permit
ascensiunea la un nivel mai puţin arhaic.
Planşa 13 MF
Manifest: Femeie culcată cu pieptul gol şi bărbat în prim plan acoperindu-şi faţa.
Latent: Agresivitate şi sexualitate în cuplu.
Planşa 13 B
Manifest: Băieţel aşezat pe pragul unei cabane din scânduri despărţite (contrastul dintre
exteriorul luminos şi interiorul întunecat).
Latent: Capacitatea de a fi singur, cu accent pe imaturitatea funcţională (imaginea unui copil)
şi pe precaritatea refugiului maternal simbolizat prin cabană (capacitatea de a fantasma obiectul
absent).
Planşa 19
Manifest: Imaginea “suprarealistă” a unei case înzăpezite sau a unui vapor în furtună, cu
fantome …
Latent: Reactivarea unei probleme pre-genitale. Conţinutul şi mediul permit proiecţia
obiectului bun sau rău. Planşa împinge spre evocarea de fantasme cu conţinut fobic.
Planşa 16
Manifest: Planşă albă.
Latent: Maniera în care subiectul îşi structurează obiectele privilegiate şi relaţiile dintre ele
(nivelul atins, greutatea şi impactul proceselor defensive). În absenţa suportului imagistic,
elementele transferenţiale pot deveni pregnante.
Istoric
Testul este conceput de L. Bellak pentru copiii între 3 şi 10 ani, pentru care materialul T.A.T.
clasic le pune probleme legate de confruntarea cu situaţii interrelaţionale de tip adult.
Teorie
Înlocuirea personajelor umane cu animale este considerată de autor ca facilitatoare pentru
proiecţie. Personajele animale sunt puse în situaţii mai mult sau mai puţin umane, sugerând
dinamica relaţiilor intrafamiliale şi unele teme pe care psihanaliza ortodoxă le consideră
importante: mâncarea, conflictele interparentale, formarea deprinderilor legate de curăţire,
rivalitatea fraternă etc. Materialul testului constă în 10 planşe cu imagini cu personaje animale.
G. Boullanger-Balleyguier, 1957, prezintă determinantele raţionale legate de conţinutul
manifest al planşelor. Astfel, planşele 2 - 5 trimit la relaţiile cu părinţii; planşele 1 şi 4-5, trimit la
relaţiile între fraţi; planşele 5 şi 6 privesc relaţiile sexuale între părinţi; planşa 7 priveşte
agresiunea şi planşa 10 trimite la formarea deprinderii de curăţire. Perceperea stimulului depinde
de compoziţia sa dar şi de maturizarea perceptivă a copilului care evoluează cu vârsta.
Stereotipurile sociale reprezentate de personajele alese pot orienta istorioarele spre anumite teme
care nu sunt sugerate direct de stimul. Cele trei tipuri de influenţe ale stimulului legate de tema sa
manifestă, perceperea sa şi stereotipuri sociale permit să considerăm anumite răspunsuri ca fiind
convenţionale, reflectând mai ales maturizarea perceptivă a subiectului şi conformarea modului
său de a gândi la cel al mediului său. De exemplu, povestirea unui băiat de 6 ani şi 4 luni la
planşa 7: "Văd un leu care sare după o maimuţică şi apoi mai este iarbă şi frunze. Leul va mânca
maimuţica".
Proiecţia se poate produce la nivelul vieţii reale sau la nivelul vieţii imaginare. În multe
protocoale găsim un număr de activităţi ce fac parte din rutina cotidiană a copilului: a mânca, a
dormi, a se juca, a se plimba. Există o atmosferă de familie foarte reală. Iată un aspect al
proiecţiei vieţii reale asupra imaginii planşei 8 la o fetiţă de 7 ani şi 8 luni care este abandonată
adesea datorită deselor absenţe ale tatălui, militar: "Iepuraşul s-a trezit. Va spune bună ziua
tatălui. Dar aceasta nu s-a întors. Îl întreabă de ce. Tata nu vrea să-i povestească. Atunci mititelul
se culcă la loc. Tatăl se culcă. Mâine, soarele se va ridica. Deodată, mama iepure revine din
drumul ei; n-a putut dormi la mama ei. Dar tata spune: "Nu te preocupa de asta.". Reprezintă
modul cum copilul îşi înţelege viaţa de familie şi evaluează conduita părinţilor lor într-un mod
adesea mai realist decât ne-am aştepta.
Amestecate în descrieri, se întâlnesc proiecţiile vieţii imaginare a copilului: reverii, anxietăţi,
temeri faţă de personaje sau situaţii ireale. De exemplu, un băiat de 7 ani şi 6 luni are o situaţie de
familie normală, care pare a se preocupa de problema căsătoriei între părinţi şi legitimitatea
proprie, pentru planşa 2 dă următoarea povestire: ..."vor să se căsătorească, tata şi mama. Vor fi
fericiţi iar cel mic va fi şi el fericit pentru că va avea un tată. Mai înainte nu avea, pentru că ei nu
erau căsătoriţi". Uneori copiii îşi plasează povestirile pe un plan mai fantastic, exprimând astfel
fantasme care par identice conţinuturilor coşmarelor sau viselor.
Anzieu remarcă corespondenţa directă între realitatea obiectivă a imaginii planşei şi temele
degajate, 1992. În acelaşi timp, analiza se va purta asupra deformărilor şi îndepărtării de la
percepţie şi utilizarea lor defensivă în raport cu conflictele, fantasmele şi afectele reactive.
Chambert, 1980, pornind de la acest nivel de profunzime al analizei răspunsurilor, degajă
solicitările implicite ale materialului vizual al planşelor, propunând o interpretare a conţinutului
latent al fiecărei planşe.
Administrarea probei
Consemn:
Iată imagini cu animale. Îmi vei spune povestea lor, ce fac, ce au făcut, ce se va întâmpla şi
cum se va termina povestea.
Reprezentarea planşelor se face exact în ordinea comentată, pentru că testul a fost construit
după o logică temporală: planşa 1 pune accent pe relaţia primitivă cu imaginea maternală puţin
figurată a cărei conotaţie orală susţine solicitările fantasmatice fundamentale. Fratria, reprezentată
de 3 personaje identice, subliniază dimensiunea narcisică inerentă relaţiilor precoce. Planşa 2
pune în joc relaţia în 3. Planşele 3 şi 4 au indici care permit diferenţierea şi identificarea. Aceste 4
planşe sunt, într-un fel, o reprezentare a imaginilor parentale care vor servi drept cadru pentru
dramatizarea conflictelor din planşele următoare.
Planşele 5 şi 6 susţin conflictul oedipian. Planşa 7 induce angoasa de castrare, deschizând
calea sublimării şi interiorizării interdicţiilor oedipiene din planşa 8. Planşa 9 implică capacitatea
de a suporta singurătatea, putând în acelaşi timp constitui articulaţia esenţială între poziţia
depresivă şi incidentele ei în renunţarea la obiectul iubirii oedipiene. Testul se termină prin
legătura corporală a cărei conotaţie anală antrenează distincţia dintre interior şi exterior, conflictul
în acceptarea ambivalenţei şi capacitatea de a se separa de obiect.
Ancheta
Copilului i se pun întrebări, pentru a obţine o istorioară când dă doar descrieri, sau pentru a
preciza unele detalii ale istorioarelor. Când numeşte animalele şi nu spune ce fac acestea, se pune
întrebarea "Ce fac ele?". De exemplu, pentru planşa 2 când nu spune decât că animalele trag de
sfoară, copilul este întrebat "De ce?".
Istoric
Aventurile lui Patte Noire, sau Testul P.N., este construit, pornind de la experienţa lui Blum,
de Louis Corman, 1961, în intenţia de a obţine, în sensul teoriei psihanalitice, "o dinamică nouă a
proiecţiei".
Teorie
Autorul foloseşte o metodă nou creată, denumită metoda preferinţă - identificare, prin care
încearcă să acorde o importanţă atât apărării eului cât şi tendinţelor instinctive. Intenţia autorului
este de a reuşi astfel să aprecieze conflictele care se opun acestor instanţe, conflicte a căror
cunoaştere ne va revela motivaţiile profunde ale tulburărilor de comportament. Corman consideră
că, prin metoda sa, analiza discriminativă va fi mult mai sigură şi mai simplă, pentru că se poate
ajunge să se disocieze forţele prezente - pe de o parte tendinţele, pe de alta Eul. Testul îl conduce
pe subiect, după expunerea tendinţelor sale, la situaţia de a pune în joc mecanismele de apărare
într-o manieră mai decisă, făcută în favoarea unei prize de conştiinţă mai mult sau mai puţin
completă. În loc să i se lase psihologului sarcina de a ghici personajul cu care se identifică
subiectul, şi motivele pentru care o face, este întrebat chiar subiectul care trăieşte problema şi
conflictele. Identificările subiectului sunt în genere multiple.
Corman consideră că există o identificare de tendinţă, care rezultă din centrarea povestirii
pe un personaj anume, eroul. Pe de altă parte, există o identificare de apărare, pe care doar
subiectul este capabil să o releve, şi care arată dacă îşi asumă bine tendinţa exprimată (situaţie în
care cele două planuri de identificare nu sunt decât unul şi acelaşi) sau dacă, dimpotrivă, subiectul
scapă de ea prin mecanisme de apărare.
Metoda preferinţă - identificare permite autorului să determine în ce măsură subiectul îşi
asumă această identificare, sau, dimpotrivă, intervin apărările, şi se poate pune întrebarea contra
cui şi de ce se apără.
Proiecţia este permisă datorită transpoziţiei simbolice a tuturor acţiunilor asupra personajelor
animale. În unele planşe, chipul lui P.N. este desenat neutru şi subiectul este liber să interpreteze
sentimentele eroului în sensul care îi face plăcere. În mai multe planşe, P.N. este plasat astfel că
laba sa neagră nu este vizibilă, fie că este prezentat pe partea lui dreaptă, fie că se mânjeşte şi pata
nu mai este vizibilă. Copilul este astfel liber să vadă sau nu eroul. Sau în planşa 9, porcul mare
este lăsat cumva neclar, ceea ce permite subiectului să-şi descarce agresivitatea cum vrea, fie pe
P(tată), fie pe M(mamă). Statistic, frecvenţa este, de exemplu, în Franţa: P = 114, M = 86.
Descrierea planşelor
Planşele au nume care nu este dat copilului pentru că ar putea influenţa răspunsurile. Au şi un
număr şi se expun 16 imagini - iniţial erau 30 -, adăugând în final planşa Zâna.
Planşa 1, Grajdul. Tema sadismului uretral. Manifest: Scena se petrece în interior iar în
primplan P.N. face pipi în troaca mare. În plan secund, cei doi porci mari şi cei doi mici de o
parte şi alta a barierei.
Latent: planşa poate trimite la expresia agresivităţii faţă de imaginile parentale.
2. Sărutul, tema oedipiană. Manifest: În prim plan, apropierea celor doi porci mari. În plan
secund, un purcel mic în spatele unui gard de cărămidă.
Latent: Problematica de tip oedipian.
3. Bătălia. Tema sadismului oral de rivalitate fraternală. Manifest: P.N. şi unul dintre
purceluşii albi se muşcă. Al treilea se îndepărtează. În plan secund, cuplul din cei doi porci mari.
4. Căruţa. Tema sadică adesea cu reîntoarcerea punitivă contra propriei persoane. P.N. întins
pe paie. Deasupra, în interiorul încercuit, un bărbat împinge un purceluş în căruţă. Doi porci mari
şi doi mici privesc scena.
Latent: Poate trimite la angoasa separării şi / sau la agresivitatea în relaţiile de familie.
5. Capra. Tema mamei adoptive sau a reînlocuirii. Manifest: P.N. suge de la o capră. Latent:
Poate trimite la relaţia cu un substitut maternal.
6. Plecarea. Tema plecării. Manifest: un purceluş pe un drum, la ţară. Latent: Poate trimite la
relaţia de dependenţă şi la angoasa de separare.
7. Ezitarea. Tema ambivalenţei sau rivalităţii fraternale sau a excluderii. Manifest: la stânga,
porcul mare cu pată neagră alăptează unul dintre purceluşii albi. La dreapta, porcul alb şi un
purceluş mic beau din troacă. P.N. este la mijloc. Latent: Poate trimite la conflictul dintre
regresie şi maturizare în contextul alegerii obiectului privilegiat.
8. Gâscanul. Tema sadică cu reîntoarcerea punitivă contra propriei persoane - sau a castrării.
Manifest: La stânga un gâscan apucă de coadă un purceluş. La dreapta, un alt purceluş, pe
jumătate în spatele unui gard de cărămidă.
9. Jocuri murdare. Tema sadică anală. Manifest: în apropierea unei pubele de gunoi, doi
purceluşi se bagă într-o apă murdară. Unul din ei azvârle din picioare pe faţa unui porc mare apă
murdară. Al treilea purceluş este deoparte. Latent: Poate trimite la agresivitatea faţă de o imagine
parentală într-un context încărcat de analitate.
10. Noapte. Temă oedipiană, cu voiarism al camerei părinţilor. Manifest: Scenă de interior.
Un grajd luminat de lună, împărţit în două de un perete de scânduri. De-o parte doi porci unul
lângă celălalt. De cealaltă, doi purceluşi culcaţi şi un al treilea în picioare sprijinit de peretele
despărţitor. Latent: poate trimite la curiozitatea sexuală şi la fantasmele scenei primitive.
11. Tema naşterii şi a rivalităţii fraternale. Trei nou-născuţi sug de la purcică; iar ea mănâncă
din troaca care este umplută de fermier. În spate, un alt fermier întinde paiele. În prim plan, în
spatele unui gard de scânduri, trei purceluşi privesc scena, ridicaţi în picioare. Latent: poate
trimite la naştere şi la relaţiile precoce cu imaginea maternă, eventual într-un context de rivalitate
între fraţi.
12. Visul M (visul mamă). Manifest: P.N. culcat. În bulă, un porc mare cu o pată neagră.
Latent: trimite la relaţia cu imaginea maternă.
13 - Visul P (visul tată) Tema idealului de eu sau a dragostei obiectuale (în funcţie de unul
sau de celălalt dintre sexe). Manifest: La fel, P.N. culcat, dar cu un porc mare alb desenat în bulă.
Latent. Trimite la relaţia cu imaginea paternă.
14. Suptul 1. Temă orală. Manifest: P.N. suge de la purcica mare cu pată neagră. Latent:
trimite la apropierea de mamă într-un context de relaţie privilegiată.
15. Suptul 2. Tema orală cu rivalitate fraternală. Manifest: Acelaşi din imaginea precedentă,
dar, în plus, doi purceluşi în planul secund. Latent: Trimite la apropierea de imaginea maternală
într-un context de rivalitate fraternală.
16. Gaura. Tema singurătăţii, excluderii, puniţiei. Manifest: în noapte, P.N. se află într-o
gaură cu apă. Latent: poate trimite la teama de separare într-un context de primejdie.
17. Zâna. Această imagine este prezentată chiar la sfârşitul testului şi subiectul este invitat să
ghicească cele trei dorinţe pe care P.N. le va face zânei.
Recapitulând, marile teme cuprind: tema orală, tema anală, tema oedipiană; tema agresivităţii:
sadic-orală, sadic-anală, rivalitate fraternă, rivalitate oedipiană; tema conflictului dependenţă -
independenţă; tema culpabilităţii şi tema depresivă. În afara acestora, mai puţin cunoscute apar:
tema sexelor inversate: tema tatălui care hrăneşte: tema mamei ideale.
Administrare
Originalitatea probei constă în metoda în patru etape de aplicare a testului.
Etapa I: Se prezintă imaginea totalităţii familiei şi se cere copilului să identifice toţi membrii
acesteia.
Etapa II: Se propune copilului să privească toate planşele şi să aleagă pe cele a căror poveste
ar dori să o spună.
Etapa a III-a: Metoda alegerii şi identificărilor oferă copilului posibilitatea să facă o diferenţă
între planşele plăcute şi planşele care nu îi plac şi să verbalizeze dorinţele de identificare.
Etapa a IV-a: Se prezintă planşa Zâna şi se povesteşte copilului că Lăbuţă Neagră a întâlnit
zâna care i-a propus să-i îndeplinească 3 dorinţe. Copilul trebuie să le ghicească.
În final, întrebările de sinteză: "Cine este cel mai fericit?", "Cine este cel mai blând şi cel mai
puţin blând?", "Ce se va întâmpla cu Lăbuţă Neagră?", "Ce gândeşte Lăbuţă Neagră despre pata
sa neagră?", etc.
Este utilă confruntarea alegerii planşelor reţinute iniţial şi proba alegerilor şi identificărilor
pentru că se aseamănă cu o anchetă implicită, punând în evidenţă mişcările defensive, în special
exprimarea conflictului care, deşi existent la început, este pus în scenă prin invitarea de a alege şi
respinge.
Istoric
În 1935, Rosenzweig prezintă acest Studiu al frustrării prin imagine. Este cunoscut sub
denumirea de PF (”picture frustration” – frustrarea prin imagine).
Teorie
Baza teoretică a testului îi aparţine lui Saul Rosenzweig, în sensul că defineşte o teorie
generală a frustrării, 1934, pe care o constituie şi întemeiază pe psihanaliza experimentală. Este,
în viziunea autoruluix, o reformulare a concepţiei psihanalitice ţinând cont de posibilităţile de
experimentare. Iniţial, îşi defineşte metoda ca un procedeu restrâns destinat relevării tipurilor de
reacţie la stresul vieţii cotidiene.
Mulţi teoreticieni consideră P.F.-ul la jumătatea drumului între Testul asociativ-verbal şi
T.A.T. (se aseamănă cu T.A.T.-ul pentru că utilizează desenele ca stimul şi se deosebeşte de
T.A.T. pentru că desenele au o tematică uniformă şi se cer răspunsuri simple ca dimensiune şi
conţinut; asemănarea cu testul asociativ-verbal constă în faptul că are loc o completare de dialog,
operând o restricţie asupra stimulului care constă în contextul desenului, ceea ce permite un grad
mai ridicat de obiectivitate în aprecierea răspunsului).
În anii ’44 -’45, Rosenzweig revine asupra teoriei sale, dar nu renunţă la punctul de vedere
organicist. "Teoria frustrării e o încercare de a da o expresie concretă punctului de vedere
organicist în psihologie".
Organismul are trei nivele de apărare:
• nivelul celular imunologic, care se sprijină pe acţiunea fagocitară, pe anticorpi etc. care
în esenţă apără organismul faţă de agenţii infecţioşi;
• nivelul autonom de urgenţă, experimentat de Cannon, care priveşte capacitatea de apărare
contra agresiunii fizice generale. La nivel psihologic nivelul autonom este trăit prin reacţiile de
teamă, durere, mânie, iar fiziologic include modificările biologice în faţa stresului descrise de
Selye;
• nivelul cortical de apărare – ţine de implicarea Eului faţă de agresiunea psihologică şi, în
sens restrâns, reprezintă teoria frustrării.
Rosenzweig consideră că cele trei nivele sunt limitative, ele se întrepătrund în funcţionare şi
indică o serie de stări care corespund celor trei nivele: durerea (care corespunde nivelelor 1, 2 şi
3), teama ( corespunde nivelelor 2 şi 3) şi anxietatea (specifică pentru nivelul 3).
Frustrarea
Frustrarea apare când organismul întâmpină un obstacol (chiar abstract) în calea satisfacerii
unei trebuinţe vitale. Stresul este situaţia care constituie acest obstacol.
Frustrarea primară sau privaţiunea – este tensiunea, insatisfacţia determinată de absenţa
situaţiei finale necesare satisfacerii trebuinţei active (de ex., foamea, din cauza uşii de la cămară
care este închisă);
Frustrarea secundară - se instalează când intervine un obstacol în calea satisfacerii; este
cercetată de P.F. Test (de ex., nu poate mânca din cauza unui vizitator nedorit).
Toleranţa la frustrare este definită prin aptitudinea unei persoane de a suporta o frustrare
fără să-şi piardă adaptarea psihobiologică, deci fără a face apel la moduri de reacţie inadecvate.
Se apropie de conceptul lui Selye de "energie adaptativă".
Conceptul propus de Rosenzweig se apropie de două dintre principiile psihanalitice:
principiul plăcerii şi principiul realităţii. Astfel, în conceptul de toleranţă la frustrare este
implicată aptitudinea de a întârzia satisfacerea dorinţei, deci capacitatea eului de a media între
principiul plăcerii şi principiul realităţii ţinând cont de consecinţele posibile.
De asemenea, în situaţia în care subiectul adoptă reacţii inadecvate de apărare a eului, acestea
nu sunt decât un răspuns la principiul plăcerii ca mijloc de a se proteja de neplăcerea asociată
frustrării. În măsura în care doar un eu slab are nevoie de a se apăra prin mijloace inadecvate,
conceptul de slăbiciune a eului este direct implicat în toleranţa la frustrare. Avantajele acestuia
din urmă constau, după Rosenzweig, în faptul că:
1. Implică existenţa unor diferenţe interindividuale privind nivelele de toleranţă la frustrare.
În funcţie de gradul de gravitate al stresului, fiecare individ are o zonă între două intensităţi ale
stimulului, în limitele cărora răspunsul său la frustrare este adecvat. Dar, pe de altă parte, se pot
introduce diferenţe în ceea ce priveşte gradul de toleranţă la frustrare a diferitelor aspecte ale
personalităţii. În psihanaliză, aceste zone de toleranţă de care vorbeşte Rosenzweig corespund
complexelor, ca "zone" de scăzută toleranţă.
2. Implică operarea unui proces de inhibiţie în ecuaţia dacă frustrarea este urmată de
creşterea tensiunii, satisfacerea este urmată de descărcarea acesteia. Aptitudinea de a inhiba
descărcarea imediată, înseamnă, în context, susţinerea acestei tensiuni şi evitarea descărcării ei.
Această aptitudine de a nu da un răspuns imediat are implicaţii în sfera intelectuală deoarece se
dezvoltă cu maturizarea. În context, regresia înseamnă apariţia unei reacţii catastrofice prin lipsa
acestei aptitudini.
Rosenzweig consideră că în toleranţa la frustrare participă două tipuri de factori: somatici
care ţin de diferenţele individuale înnăscute sau dobândite (oboseala, o boală etc.) şi factori
psihogenetici printre care, de exemplu, absenţa oricărei frustrări în copilărie mică face subiectul
incapabil să răspundă în mod adecvat unei frustrări. De asemenea, frustrarea în exces în această
perioadă a primei copilării poate crea zone de slabă toleranţă în măsura în care copilul, datorită
imaturităţii, este constrâns să reacţioneze inadecvat prin reacţii de apărare ale eului care îi inhibă
dezvoltarea ulterioară.
Stresul e situaţia-stimul ce constituie obstacolul. Starea organismului ce răspunde acestui
stres poate fi concepută ca o creştere a tensiunii.
Tipuri de stres:
• stres pasiv – constituit de un obstacol interpus, chiar dacă în sine nu e ameninţător;
• stres activ – stresorul este periculos prin el însuşi; el produce în acelaşi timp şi
insatisfacţie şi trăirea de pericol;
• stres intern – obstacolul este situat în interiorul subiectului (obstacol inconştient, un
anumit precept moral la nivelul Supraeului, o prejudecată);
• stres extern – un obstacol situat în afara subiectului.
Combinarea acestor 4 tipuri de stres duce la următoarele forme:
• stres pasiv – extern;
• stres activ – extern;
• stres pasiv – intern (ţine de o anumită incapacitate a subiectului de a rezolva ceva, teoria
psihanalitică a lui Adler);
• stres activ – intern (stă la originea conflictelor studiate de psihanaliza clasică).
Tipuri de reacţii la frustrare şi de manifestare a agresivităţii
Conform teoriei lui Rosenzweig, orice frustrare determină o creştere a tensiunii şi a
agresivităţii. Astfel, din perspectiva direcţiei agresiunii avem clasificarea în răspunsuri:
- extrapunitive, în care agresivitatea este dirijată spre exterior, mai ales spre individul care
este în cauză;
- intrapunitive, în care subiectul se autoacuză;
- nonpunitive, când situaţia frustrantă este minimalizată şi responsabilitatea oricui este negată.
Din perspectiva combinată a direcţiei agresivităţii şi a tipului de reacţie putem deosebi:
Reacţii de dominare a obstacolului, OD, subiectul insistă pe situaţia frustrantă.
- Reacţii extrapunitive, E'
- reacţii intrapunitive, I'
- reacţii nonpunitive, M'
Reacţii de apărare ale eului (articulate întregii personalităţi), ED, subiectul insistă pe ceea
ce simte el:
- răspunsuri extrapunitive, E, – atribuirea agresivă a frustraţiei unui obiect exterior; emoţii
asociate: furia, iritaţia; mecanism (la nivel patologic se manifestă în proiecţia din în paranoia);
- răspunsuri intrapunitive, I, – auto-atribuirea agresivă a frustraţiei; emoţii asociate:
culpabilitate, remuşcare; mecanisme: deplasarea şi izolarea (la nivel patologic se manifestă în
psihastenie şi comportamentul obsesional);
- răspunsuri impunitive, M, agresiunea nu apare ca forţă generatoare; se încearcă concilierea
şi evitarea reproşurilor; mecanismul de apărare este reprimarea ( la nivel patologic se manifestă în
isteria de conversie).
Reacţii de persistenţă a trebuinţei, PT, –accentul se pune pe încercarea de soluţionare pe
orice căi. Pot să se manifeste:
- extrapunitiv, e, celuilalt i se cere rezolvarea trebuinţei;
- intrapunitiv, i, subiectul îşi atribuie rezolvarea problemei;
- nonpunitiv, m, trebuinţa se va rezolva de la sine, poate pronia divină, poate întâmplarea.
După sinceritatea reacţiilor putem deosebi între:
- directe – răspuns bine adaptat situaţiei frustrante, continuând pe linia trebuinţei iniţiale;
- indirecte – răspuns substitutiv în diferite grade (in extremis simbolic).
După adecvarea reacţiei – răspunsurile care leagă subiectul de trecut sunt inadecvate, faţă de
cele care îl lasă liber să rezolve noua situaţie.
Raportat la persistenţă:
• persistenţă adaptativă – comportament rectiliniu spre ţel;
• persistenţă neadaptativă – comportament repetitiv, stupid.
Descrierea testului
Proba face parte din cele de completare de dialog dar completarea se face într-o situaţie de
frustrare.
Sunt 24 de desene în care dialogul între persoane se desfăşoară într-o situaţie de frustrare,
descrisă într-o manieră relativ fragmentară. Fizionomia şi expresiile faciale nu sunt clare pentru a
facilita prin ambiguitate proiecţia de identificare. În fiecare desen sunt prezentate două personaje
principale, deasupra unuia din personaje este trasat un pătrat în care este scris ceea ce spune,
descriindu-şi fie propria frustrare, fie pe cea a interlocutorului. Subiectului i se cere să scrie, în
protocolul de răspuns, ceea ce s-ar putea afla în spaţiul gol ce se află deasupra personajului al
doilea, respectiv modul cum acesta răspunde. I se atrage atenţia că trebuie să noteze primul
răspuns care-i vine în minte şi că trebuie să lucreze cât mai repede posibil.
După completarea întregii serii, aceasta este reluată şi subiectul este invitat să citească ceea ce
a scris. Se obţin astfel informaţii suplimentare din inflexiunile vocii, din mimică. Se discută apoi
asupra completărilor foarte scurte, asupra situaţiilor greşit înţelese. Sunt două forme: pentru adulţi
şi pentru copii, care diferă prin situaţiile prezentate şi prin faptul că în forma pentru copii
personajele sunt şi copii şi adulţi, în timp ce în forma pentru adulţi toate personajele sunt adulte.
Administrarea se face fie individual, fie colectiv.
Ipoteza testului este că frustrarea înseamnă agresiune, că situaţiile desenate reprezintă pentru
erou - subiectul care se identifică cu eroul - un obstacol în satisfacerea unei trebuinţe vitale şi că
dintre cele două persoane, unul provoacă frustrarea iar al doilea este tentat să răspundă agresiv.
Modul de agresivitate utilizat reprezintă exact informaţia pe care o furnizează testul.
Planşele se adresează nivelului Eului (16) sau Supraeului (8). Această distincţie între cele
două tipuri de situaţii nu este absolută, pentru că depinde de felul cum subiectul interpretează
realitatea, de exemplu poate interpreta o situaţie de "obstacol pentru eu" ca situaţie de "obstacol
pentru supraeu". Cotarea ţine cont de punctul de vedere al subiectului. Testul P- F se situează
între testul asociativ verbal şi T. A. T. (stimulul este limitat, desenul punctiform);
Situaţii:
- de obstacol pentru Eu: obstacolul întrerupe, deposedează, decepţionează; 16 situaţii: 1, 3, 4, 6,
8, 9, 11, 12, 13, 14, 15, 18, 20, 22, 23, 24.
- de obstacol pentru supraeu: – subiectul este acuzat, implicat de către altcineva: 2, 5, 7, 10, 16,
17, 19, 21.
Administrare
Individuală sau colectivă; scopul este de a obţine prima asociaţie a subiectului (care se
identifică cu personajul).
Se citeşte cu subiectul prima pagină cu instructajul; se priveşte desenul, psihologul citind
cuvintele personajului din stânga; se cere subiectului să reţină prima replică pe care ar da-o şi s-o
înscrie în locul liber; să continue în acelaşi mod; se notează timpul total.
Ancheta (în administrarea individuală) – subiectul citeşte răspunsul cu voce tare, se notează
inflexiunile pentru lămurirea intenţiei; se pot pune scurte întrebări (neimperative) pentru
clarificare.
Cotarea răspunsurilor
După:
- direcţia agresiunii: extrapunitive, intrapunitive, impunitive;
- tipul de reacţie:
• predominanţa obstacolului (obstacolul este comentat);
• apărare a eului (proiectarea vinei sau auto-culpabilizarea);
• persistenţa trebuinţei (spre soluţionarea problemei).
Notare:
Direcţia agresiunii
Extrapunitivă Intrapunitivă Impunitivă
Tip de reacţie
Dominanţa obstacolului:
E’ I’ M’
O. D.
Apărarea eului: E.D. E sau E I sau I M
Persistenţa trebuinţei: N.P. e i m
Sublinierea lui E sau I apare când subiectul nu este întru totul convins de atribuirea vinovăţiei,
iar răspunsurile poartă această dublă referinţă.
Semnificaţia celor 9 factori:
E’ – prezenţa obstacolului frustrant este subliniată;
I’ – obstacolul frustrant este indicat ca non-frustrant, favorabil; subiectul este necăjit că a
frustrat altă persoană.
M’ – obstacol minimalizat, chiar negat;
Factori de cotat
În general se cotează sensul propoziţiei, afirmaţiei, negaţiei subiectului.. De aceea, în situaţia
când avem o singură propoziţie sau, deşi avem o frază, ambele propoziţii semnifică aceeaşi
poziţie a subiectului, se cotează cu un singur factor. În fraze complexe, în care subiectul poate
exprima două sau mai multe afirmaţii şi poziţii, toate acestea sunt cotate. ca factori de sine
stătători (o tendinţă subiacentă compensatorie influenţează atitudinea subiectului); se înscriu între
bare de demarcaţie pentru a le indica unitatea:
/ E ; I / - agresiune externă datorată propriei incapacităţi (Item 20: "Nu este destul de bun
pentru ea");
M’ / E / - reducerea frustraţiei prin deprecierea scopului originar.
Alegerea cotărilor
În cazul răspunsurilor ambigui, se favorizează factorul care apare ultimul în desfăşurare; dacă
răspunsul este din propoziţii distincte se folosesc ambii factori.
Înjurăturile pe:
- obiecte neînsufleţite sau pe soartă – E’;
- persoane – E.
Ajutorul solicitat – e; la situaţie 3: E’ – "Aş dori ca ea să-şi scoată pălăria"; e – "Îi voi cere să-
şi scoată pălăria";
M’ - "Pe ploaia asta voi întârzia la lucru"; e – "Dar plouă şi am nevoie de ea" (cerere clară).
Răspunsurile umoristice: E – în care subiectul încearcă să-şi facă interlocutorul de râs;
I – subiectul se ridiculizează pe sine; M – răspunsuri non-agresive ("Perfect; în orice caz a
trebuit să mă scol, aşa că şi răspund la telefon").
Exemple de răspunsuri
Situaţia 1
Un automobilist se scuză faţă de un pieton pentru faptul că l-a stropit cu noroi.
E’/ / - totuşi este foarte neplăcut; este regretabil; costumul meu este pătat.
/E/ - ai fi putut să fi mai atent; eşti neîndemânatic; prea târziu pentru scuze.
/ / e – îmi vei plăti curăţatul.
Situaţia 2
Gazda îşi exprimă consternarea faţă de o persoană invitată care i-a spart vasul cu flori preferat
al mamei.
E’/ / -
/E/ - ce vrei, era într-un loc de unde putea oricând să cadă: Să ai mai multă grijă de ceea ce te
interesează; bine că ai scăpat de el, era oribil, ce vrei să faci ?
/ / e – Îl vei înlocui cu cel pe care-l preferi.
M’/ / -
/ M/ - nu vă faceţi necazuri.
//m–
Situaţia 3
O fată tânără observă că vecina sa, care stă, la teatru, în spatele unei doamne care poartă o
pălărie mare, nu poate vedea nimic.
E’/ / - nu, pălăria acestei doamne mă deranjează mult; sper că doamna îşi va scoate această
pălărie imediat.
/E/ - este într-adevăr stupid să vii la teatru cu astfel de pălărie; persoana asta e lipsită de bun
simţ.
/ / e – vreţi să aveţi amabilitatea să vă scoateţi pălăria ?; îi voi cere să-şi scoată pălăria.
I’/ / - şi nu îndrăznesc să-i spun să-şi scoată pălăria; ar trebui să cred că sunt foarte mică; ar fi
trebuit să vin mai devreme ca să găsesc un loc mai bun.
/I/ -
/ / i – voi schimba locul; data viitoare vom merge în altă parte; inventez…
Situaţia 4
Un bărbat care şi-a condus prietenul la gară cu maşina, se scuză că din cauza unei pane l-a
făcut să-şi piardă trenul.
E’/ / - ai spus-o, e o situaţie idioată, foarte neplăcută; într-adevăr, cu atât mai mult cu cât sunt
aşteptat pentru o lucrare urgentă.
/E/ - trebuia să fie prevăzător şi să umpli rezervorul; la ce bun să te mai scuzi acum, când am
pierdut trenul.
/ / e – poţi să mă conduci cu maşina ?; ai putea să mă conduci la hotelul meu.
I’/ / - n-are nici o importanţă, îmi prilejuieşte plăcerea de a rămâne mai mult cu
dumneavoastră.
/I/ - ar fi trebuit să te fac să plecăm mai devreme; e vina mea, n-aveam decât să merg pe jos.
/ / i – voi încerca să găsesc un alt mijloc de locomoţie; mă voi interesa la ce oră este trenul
următor.
Situaţia 5
Un client se plânge vânzătorului că a trebuit să aducă a treia oară ceasul cel nou, înapoi,
deoarece nu merge.
E’/ / -
/E/ - desigur, doamnă, îl învârtiţi prea tare şi rupeţi arcul; aţi încercat să-l remontaţi; doamnă
nu sunt eu vinovat că dvs. nu sunteţi atentă.
/E/ - scuzaţi-mă doamnă, dar ceasurile noastre sunt garantate şi lucrările noastre nu pot fi puse
în discuţie.
/ / e – readuceţi-l mâine când voi dispune de mai mult timp.
I’/ / - nu înţeleg cum de se întâmplă; e un caz cu totul neobişnuit.
/I/ - vă cerem scuze; sunt dezolat.
/I/ - sunt lucruri care se întâmplă; e desigur o greşeală de fabricaţie; trebuie avută o încredere
limitată în maşinării.
/ / i – scuzaţi-mă doamnă, îl voi examina foarte serios; să vedem, luaţi loc, să ne uităm despre
ce este vorba; îl vom schimba cu altul.
M’/ / -
/ M/ - aţi făcut bine că l-aţi readus.
/ / m – se va regla probabil de la sine, peste câtva timp.
Situaţia 6
O bibliotecară explică unei tinere care şi-a luat 4 cărţi că regulamentul permite a lua numai 2
cărţi dintr-odată.
E’/ / - dar am nevoie de 4 cărţi; păcat, aş avea nevoie de mai multe; păcat, îmi place să citesc
şi nu am des ocazia de a veni la bibliotecă.
/E/ - la naiba cu regulamentul ăsta; ei bine, nu mai iau deloc; bine doamnă, dar aţi putea
aplica regulamentul dvs. cu oarecare supleţe.
/ / e – n-aş putea obţine pe acestea 3 care tratează acelaşi subiect; deoarece nu pot veni
deseori, credeam că aş putea lua mai multe.
Situaţia 7
Un ospătar acuză un client spunându-i că este prea pretenţios.
E’/ / -
/E/ - mă lipsesc de reflecţiile dvs.; ospătar, dacă continui pe acest ton voi reclama la direcţie;
bucătarul dvs. nu se pricepe la bucătărie.
/ E/ - nu o cred; nu sunt decât un fin degustător de mâncăruri, iar ale dvs. sunt oribile.
/ / e – duceţi-vă şi căutaţi-l pe patron; atunci dă-mi altceva.
I’/ / -
/I/ - poate puţin prea mult, fără îndoială; am fost mereu foarte pretenţios la mâncare.
/I/ - mă doare stomacul nu pot mânca orice.
/ / i – aş fi fericit să plătesc un alt fel de mâncare.
M’/ / -
/ M/ - bănuiesc că aţi avut destule reclamaţii zilele acestea.
//m–
Situaţia 8
Un tânăr îi explică unui coleg că prietena acestuia l-a invitat la un bal.
Situaţia 9
Pe timp de ploaie un vânzător refuză a-i elibera unui client propria umbrelă până la sosirea
directorului, abia după-amiază.
I’/ / -
/I/ - trebuia să o fi luat săptămâna trecută; mi-am pierdut bonul.
/ / i – bine, voi reveni azi după-amiază; îmi voi pune impermeabilul.
Situaţia 10
Un bărbat acuză pe un altul că este mincinos.
E’/ / -
/E/ - dovedeşte-o; e o insultă pe care nu o voi suporta;
mincinos eşti tu!
/ E/ - eu nu mint niciodată, domnule; nu, nu sunt mincinos şi protestez.
/ / e – e greu să înghiţi aşa ceva; de ce spui asta ?
I’/ / -
/I/ - da ştiu; este adevărat.
/I/ - o ştiu bine, dar aşa sunt eu din firea mea;
realitatea este că n-am fost atent la cea ce făceam.
/ / i – vă voi explica dacă am minţit sau nu.
I’/ / - nu vă mai scuzaţi, este ora la care trebuie să mă trezesc, pentru a-mi lua medicamentul.
/I/ - de loc, am răspuns desigur, la o sonerie greşită.
/ / i – pe cine căutaţi, aş putea oare să vă fiu de folos ?
Situaţia 12
Un bărbat semnalează altuia că pălăria acestuia din urmă a fost schimbată de către cineva care
i-a lăsat în loc pălăria sa.
E’/ / - este deci o eroare; sunt dezolat, căci a mea era nou-nouţă; ce voi face, a lui nu mi se
potriveşte, e o nenorocire.
/E/ - ar fi putut să fie mai atent când a luat-o; are gust bun în distracţia sa.
/ / e – vreţi să i-o cereţi înapoi data viitoare când va reveni aici ?
Situaţia 13
Un om stând la biroul său declară că nu poate primi un vizitator care a sosit chiar acum şi
căruia îi fixase o întâlnire.
I’/ / -
/I/ - în orice caz, noi suntem cele în întârziere.
/ / i – să mergem la cafeneaua din faţă să luăm un aperitiv; putem să-i telefonăm acasă.
M’/ / - încă n-am pierdut chiar atât de mult timp; vântul nu e prea puternic.
/ M/ - vremea proastă a făcut-o să întârzie; o putem scuza, nu întârzie de multe ori;
/ / m – să aşteptăm încă puţin.
Situaţia 15
O doamnă cere scuze partenerului de joc pentru faptul că ar fi jucat prost (joc de cărţi).
M’/ / - jocul e o distracţie şi nu trebuie să ne facem sânge rău, câştigi sau pierzi, dar totul e să
joci.
/ M/ - nu vă scuzaţi, la joc oricine greşeşte; dar nu, nu este greşeala dvs.
/ / m – vom proceda mai bine data viitoare.
Situaţia 16
După un accident de automobil, unul dintre şoferi acuză pe celălalt de a fi încercat să-l
depăşească fără a avea dreptul.
E’/ / -
/E/ - dacă aţi fi mers mai repede aceasta nu s-ar fi întâmplat.
/E/ - domnule, aveam dreptul să o fac; domnule, şoseaua aparţine tuturor.
/ / e – chemaţi un agent de circulaţie să facă constatările.
I’/ / - ce încurcătură.
/I/ - adevărat, am comis o imprudenţă.
/I/ - ce vreţi, credeam că pot trece; vă cer iertare, dar am o întâlnire urgentă.
/ / i – sunt asigurat; dacă eu nu am dreptate, voi plăti pagubele.
Situaţia 17
O femeie reproşează unui bărbat care stă în picioare alături de ea, lângă o maşină, că a pierdut
cheile maşinii.
I’/ / - le-am pus totuşi în buzunarul meu; unde le-am putut pune oare ?
/I/ - sunt de neiertat !
/I/ - probabil că le-am lăsat în celălalt pantalon; sunt lucruri care se întâmplă oricui.
/ / i – vom merge pe jos, e mai igienic; să mergem la hotel; vom fi nevoiţi să spargem un
geam pentru a deschide maşina.
M’/ / -
/ M/ -
/ / m – aşteaptă, le voi găsi.
Situaţia 18
Un vânzător se scuză faţă de un client căruia nu-i poate satisface cererea: “Ultimul s-a vândut
chiar acum”.
Situaţia 19
Un agent de circulaţie, pe motocicletă, îl opreşte pe un automobilist care trece cu 90 de km pe
oră prin faţa unei şcoli.
E’/ / -
/E/ - mai curând eşti dumneata un nebun alergând cu aşa o viteză pe motocicletă; crezi
dumneata că eu ştiam că este acolo o şcoală ?
/E/ - suntem în cursul vacanţei, copiii nu merg la şcoală; nu mergeam cu 90 de km pe oră,
domnule.
//e–
M’/ / -
/ M/ -
//m
Situaţia 20
O tânără fată se întreabă de ce atât ea cât şi prietena ei nu au fost invitate la o primire care are
loc în camera alăturată.
I’/ / -
/I/ - pentru că nu ne iubeşte, iată motivul.
//i -
Situaţia 21
O femeia acuză pe alte două doamne pentru că au vorbit de rău o persoană care în prezent se
află în spital în urma unui accident.
E’/ / -
/E/ - a meritat-o.
/E/ - asta nu schimbă cu nimic părerea mea; nu-i doream nimic rău; nu vorbim de acea
persoană, noi nu o cunoaştem.
//e-
M’/ / -
/ M/ - sunt mulţumită c-am vorbit de acest lucru.
//m-
Situaţia 22
Un bărbat a căzut, cineva îl întreabă dacă s-a lovit.
Situaţia 23
Un om este înconjurat de bagaje. O doamnă în costum de călătorie telefonează. Ea îşi
întrerupe călătoria pentru a explica domnului că mătuşa le cere să o aştepte pentru a le da din nou
binecuvântarea.
E’/ / - sper că nu se va lăsa prea mult timp aşteptată; dar vom pierde trenul.
/E/ - m-aş lipsi cu plăcere; veşnic mătuşa ta, termină odată cu ea.
/ / e – spune-i să ne-o dea prin telefon, spune-i să se grăbească.
Situaţia 24
Un bărbat restituie un ziar rupt scuzându-se că ar fi fost adus în această stare de către
copilul cel mic.
E’/ / - e regretabil.
/E/ - n-ar fi trebuit să-l laşi la îndemâna unui copil mic; nu vi-l voi mai împrumuta.
/ / e – puteaţi să cumpăraţi un altul.
I’/ / -
/I/ -
/ / i – vă voi cumpăra un altul; îl voi lipi.
M’/ / - nu-i nimic, îl citisem; are puţină importanţă, se poate încă citi.
/ M/ - unui copilaş totul i se iartă; cred cel puţin că nu l-aţi certat.
//m-
Tipuri de interpretare
Indicele de conformitate cu grupul - GCR
Reprezintă conformitatea răspunsurilor subiectului cu răspunsurile cele mai frecvente ale
populaţiei (cu diferenţe semnificative). GCR este trecut în căsuţele foii de despuiereE şi I se
asimilează cu E şi I:
- 1 pct. Dacă răspunsul corespunde total cu cel GCR;
- ½ pct. Dacã răspunsul este combinat, dar conţine şi răspunsul GCR (la situaţia 4, dacă
răspunsul subiectului este /M/m iar GCR este /M/ sau / /m se trece 1 pct.; dacă subiectul răspunde
cu /M/ sau / /m combinate cu alte răspunsuri se trece ½ pct.);
- 1/3 dacă coincidenţa este valabilă doar pentru o treime din cele trei cotări ale replicii
complexe;
- 0 pct. dacă nu corespunde.
Se face totalul punctelor GCR. Se exprimă în procente – totalul maxim GCR este 16. Se trece
în note T (după tabelul “Note T standard”).
Item O – D E – D N–P GCR
M
I
M m
i
E
E
E
E, I
E
I’
M’
E
M
GCR Total =
GCR%= Nota T =
Profile
O–D E–D N–P Total % Nota T
E
I
M
Total 24
%
Nota T
Se trece (în tabelul de profil) frecvenţa apariţiei fiecăruia din cei 9 factori (cu asimilarea E şi I
la E şi I) înmulţită cu cota GCR corespunzătoare, urmărind coloanele de despuiere. De ex. E’ a
ieşit de 4 ori dar mereu însoţit de alt factor, fiind punctat cu ½ pct.; în tabelul profil se trece 4 x
0,5, adicã 2, în dreptul lui E’ (E intersectat cu O – D).
Se fac sumele (Total), se transformă în procente - celulele % (în raport cu maximumul de 24)
şi în note Txi.
Paternuri
Se notează cele 4 sub-profile (1, 2, 3 şi unul suplimentar referitor la valorile E şi I).
Paternul 1 exprimă frecvenţa relativă a diferitelor direcţii de răspuns indiferent de tipul de
reacţie – se notează răspunsul extrapunitiv, intrapunitiv şi impunitiv cel mai frecvent. De ex. E
cel mai frecvent este în coloana E – D (=9), I (=3,5) şi M (=2,5) tot în această coloană. Se
ordonează după frecvenţe şi obţinem paternul 1: E I M (9; 3,5; 2,5).
Paternul 2 exprimă frecvenţa relativă a diferitelor direcţii de răspuns indiferent de direcţia
agresiunii. Se notează răspunsul cel mai frecvent din coloana O – D, E – D şi N – P şi se dispun
în ordinea frecvenţei, ca în cazul anterior. De ex. în coloana O – D avem E’ = M = 2, în E – D
avem E = 9 în N – P avem m = 2. Paternul 2 : E = M’= m.
Paternul 3 exprimă frecvenţa relativă a celor 3 factori cei mai frecvenţi indiferent de direcţia
agresiunii şi tipul de reacţie. Vom avea E (9), I (3,5) şi M (2,5). Paternul 3 : E I M.
Paternul suplimentar este o comparaţie a variantelor E şi I cu ceilalţi factori de cotare pentru
evidenţierea rolului răspunsurilor în situaţiile de blocaj al supraeului. Se adună punctele CGR
corespunzătoare lui E şi I şi apoi suma lor. De ex. E apare o dată singur şi odată cu alt factor, deci
1 + 0,5 = 1,5. La fel cu I care va fi spre exemplu 2. Se obţine deci E = 1,5 apoi I = 2 şi E + I =
3,5. Se transformă în procente, raportat la 24. E = 6%, I = 8 % iar E + I = 15%.
Se transformă în note T prin tabel.
Analiza tendinţelor
Are ca scop evidenţierea unor modificări în direcţia agresiunii. Tendinţele pozitive, de
creştere se notează cu +, cele negative cu -. Formula de calcul a valorii numerice a unei tendinţe
este a-b/ a+b; a este valoarea cantitativă a factorilor din prima jumătate a protocolului, iar b
valoarea cantitativă din a doua jumătate.
Tendinţele : către O – D (valoare negativă); îndepărtându-se de E – D (valoare pozitivă);
îndepărtându-se de N – P (valoare pozitivă).
Există 5 tipuri de tendinţe:
Tipul 1 – coloana O – D – vedem, spre exemplu că factorul E’ apare de 2 ori în a doua
jumătate a protocolului şi o dată în prima parte. Apare, după formulă (cu note ponderate) cifra de
–1.
Tipul 2 – coloana E – D;
Tipul 3 - coloana N – P;
Tipul 4 – distribuţia factorilor extrapunitivi, indiferent de coloană.
Tipul 5 – combinat din primele 4.
Interpretare calitativă
- GCR indiciu de adaptare a individului la grupul social. Valori T scăzute indică deviaţii
patologice (extremele în psihoze).
- Cei 6 factori ai direcţiei agresiunii şi tipului de răspuns (în note T).
În patologie: E crescut în paranoia, I crescut în melancolie.
E – D crescut semnifică slăbiciunea eului.
N – P scăzut indică lipsa aptitudinii de a soluţiona problemele ridicate de situaţiile frustrante.
O – D crescut arată tendinţa de a se lăsa dominat de obstacole.
- examinarea paternurilor permite aprofundarea semnificaţiei profilelor.
- examinarea tendinţelor – cu cât numărul este mai mic, cu atât adaptarea este mai bună.
Note standard T
E Lot masculin Lot feminin Lot combinat
E
TNote
M
I
I
OD
ED
OD
ED
OD
ED
NP
GCR
NP
GCR
NP
GCR
7 7 4 4 3 8 4 8 7 4 4 3 8 4 8 7 4 4 3 8 4 8
0 3 2 6 4 2 1 2 9 3 6 7 0 2 6 6 3 6 4 1 0 4
6 6 3 4 3 7 3 7 7 3 4 3 7 3 7 6 3 4 3 7 3 7
5 6 8 2 1 7 6 7 2 8 1 3 4 7 9 9 9 1 1 6 5 8
6 5 3 3 2 7 3 7 6 3 3 2 6 3 7 6 3 3 2 7 3 7
0 9 4 7 7 1 1 1 5 4 6 8 9 2 2 2 4 7 7 0 1 1
5 5 3 3 2 6 2 6 5 2 3 2 6 2 6 5 3 3 2 6 2 6
5 2 0 3 3 6 6 5 7 9 1 4 4 7 5 5 0 0 3 5 6 5
5 4 2 2 1 6 2 5 5 2 2 2 5 2 5 4 2 2 1 5 2 5
0 5 6 8 9 0 1 9 0 4 6 0 9 2 8 7 5 7 9 9 1 2
4 3 2 2 1 5 1 5 4 2 2 1 5 1 5 4 2 2 1 5 1 5
5 8 2 4 5 5 6 3 3 0 1 5 3 7 1 0 1 2 5 4 6 9
4 3 1 1 1 4 1 4 3 1 1 1 4 1 4 3 1 1 1 4 1 4
0 1 8 9 1 9 1 7 5 5 6 1 8 2 4 3 6 7 1 9 1 6
3 2 1 1 7 4 6 4 2 1 1 6 4 6 3 2 1 1 7 4 6 3
5 5 4 5 4 1 8 1 1 3 7 6 2 2 3 9
3 1 1 1 3 3 1 3 2 6 6 2 3 1 3 1 7 8 3 3 1 3
0 8 0 0 8 5 1 8 0 9 8 3
Cotarea
Cotarea se face în funcţie de grila de corecţie, stabilită în funcţie de tendinţa medie de răspuns
la situaţie a grupului social.
În calcularea GCR se ţine cont de frecvenţele şi grila de decodificare caracteristică pentru
copii. În reprezentarea paternurilor există de asemenea diferenţe.
răspunsuri duble: de exemplu, subiectul persistă în situaţie şi în acelaşi timp îl acuză pe
celălalt sau se acuză pe sine; în acest caz se acordă fiecărui fragment de răspuns 0,5 pct;
răspunsuri complexe, cu trei posibilităţi; se acordă fiecărui fragment de răspuns 0,3 pct;
În cotarea răspunsurilor subiectului trebuie să se ţină seama de două aspecte: direcţia
agresiunii şi tipul de reacţie.
Perspective de analiză:
1. Decelarea lor în funcţie de economia trebuinţelor frustrate – reacţiile sunt de persistenţă a
trebuinţei (stres pasiv) şi de tip apărare (când intervine personalitatea ca întreg şi care apar atunci
când există condiţii de ameninţare a Eului – stres activ).
În cazul reacţiilor de tip extrapunitiv, emoţiile sunt mânie şi iritare. Există şi situaţia în care
agresivitatea este inhibată, mecanismul de apărare fiind proiecţia. În cazul reacţiilor de tip
intrapunitiv, emoţiile sunt culpabilitatea şi / sau remuşcarea, mecanismele de apărare fiind
deplasarea reacţiei sau izolarea, iar tipul patologic este tipul psihastenic. În cazul reacţiilor de tip
nonpunitiv, agresivitatea nu apare ca o forţă generatoare ci ca o formă de a evita formularea unui
reproş şi de a concepe situaţia frustrantă conciliant; mecanismul de apărare este reprimarea, iar
tipul psihopatologic conduce către isterie.
2. După aspectul direct sau indirect al reacţiei faţa de situaţie: - reacţii directe (cele în care
răspunsul e direct adaptat situaţiei frustrante şi vine în prelungirea trebuinţei iniţiale) şi reacţii
indirecte (răspunsul e mai mult sau mai puţin substitutiv – gradul maxim de substituire e
satisfacerea simbolică).
3. După caracterul mai mult sau mai puţin adecvat al reacţiei – Orice reacţie la frustrare din
perspectivă biologică este adaptativă. Din punct de vedere psihologic însă, adecvarea înseamnă
măsura în care reacţia reprezintă trebuinţele progresive sau regresive ale personalităţii.
Trebuinţele regresive sunt reacţii care tind să lege subiectul de trecutul său şi sunt capabile să
interfereze cu adaptarea unor reacţii în viitor.
Pentru reacţiile de persistenţă a trebuinţei avem: persistenţa adaptativă (comportamentul
persistă spre scopul său în ciuda obstacolelor) şi persistenţa neadaptativă (o simplă repetare a
aceluiaşi comportament, dar fără sens).
Pentru reacţiile de apărare a Eului avem: reacţii adaptative (răspunsul e justificat de situaţiile
existente) şi reacţii neadaptative (răspunsul nu e justificat de condiţiile existente, subiectul se
acuză de un eşec care în realitate ţine de greşelile altora).
Se cotează răspunsul dat de subiect pentru fiecare din cele 9 categorii şi se va compara cu
frecvenţa medie a populaţiei normale. În măsura în care există o coincidenţă între răspunsul
subiectului şi media populaţiei generale, subiectul primeşte 1 punct. Atunci când există două
tipuri de răspunsuri la situaţie, se acordă ½ de punct pentru cel care corespunde. Când răspunsul
subiectului nu coincide cu cel din grilă nu se acordă nimic, respectiv 0 puncte. Însumând se
ajunge la un anumit punctaj brut. Se transformă valoarea brută în procent prin raportarea la totalul
de punctări din 16 posibile. Se transformă GCR procentual în valori T, indiferent de vârsta sau
sexul persoanei, obţinându-se astfel gradul de conformism, respectiv indicele GCR.
Sunt situaţii în care nu există o tendinţa centrală datorită împrăştierii prea mari a răspunsurilor
(exemplu, situaţia 3, 6, 8, 12, 14, 15, 18, 20).
Există şi o grilă pe tipuri de răspuns. Se calculează numărul brut al răspunsurilor de fiecare fel
(de ex: nr. total al răspunsurilor E, I, M, E’, I’, M’, e, i, m) şi apoi procentul reprezentat de fiecare
categorie de răspuns din totalul de 24 pct posibile.
Un al treilea tip de cotare urmăreşte dinamica răspunsurilor subiectului. Se porneşte de la
ideea că în viaţa cotidiană subiectul nu întâlneşte într-un timp foarte scurt 24 de situaţii frustrante
aşa cum se întâmplă în test. Prin această modalitate de cotare se evaluează dacă subiectul are
capacitate de adaptare, dacă este flexibil, dacă agresivitatea lui creşte sau descreşte.
Se împart cele 24 de răspunsuri în două jumătăţi şi se compară una cu cealaltă atât pe tipuri de
răspunsuri, cât şi pe tipuri de reacţii.
O personalitate nevrotică are ca element caracteristic incapacitatea de a fi flexibil faţă de o
situaţie.
Calcularea profilelor
Se înscriu în cele 9 căsuţe ale profilului valorile corespunzătoare. Dacă răspunsurile cotate
sunt sub 24 se pot aduce valorile brute la valorile pe care le-ar fi putut avea teoretic dacă ar fi
existat toate cele 24 răspunsuri posibile.
Se transformă valorile brute în valori T. Se calculează valorile marginale brute ale profilului
prin însumare şi se transformă în procentaj. Se transformă valorile marginale din procente în note
T.
Reprezentare grafică
Utilizarea acesteia are două scopuri: permite să se obţină o imagine de ansamblu asupra
datelor şi să se obţină direct valorile T corespunzătoare cifrei brute.
Situaţiile nu sunt similare celor din forma pentru adulţi, dar ele încearcă să acopere situaţiile
în care un copil se poate afla în impas. De aceea GCR va fi diferit faţă de varianta adultă.
Toleranţa la frustrare este un element care se formează; cu cât individul trece prin mai multe
situaţii frustrante, cu atât rezistenţa lui la frustrare creşte. Extremele situaţiei sunt: un copil supus
tot timpul situaţiilor de frustrare şi un copil care nu suportă nici un fel de frustrare. Aceste două
situaţii duc la pierderea normalităţii reacţiei, pentru că nici unul nu mai este capabil să întârzie
satisfacerea unei nevoi.
Valoarea testului
Proba are o rigoare a obiectivităţii în modul de scorare: etalonarea sa este destul de facilă, se
va raporta atât la reacţiile din interiorul unei culturi anume dar şi la normalitatea acestora.
Dar, observă Anzieuxii, ea se referă doar la un segment al personalităţii, nu la personalitatea ca
întreg. Avantajul constă în posibilitatea de a construi imagini adecvate segmentului de
personalitate sau populaţiei pe care vrem să o studiem.
Inconvenientul constă în faptul că testul prezintă o anumită dificultate în ceea ce priveşte
capacitatea de a diferenţia în acest segment al personalităţii care este dispoziţia fundamentală şi
ce variază odată cu situaţia sau dispoziţia subiectului.
TEHNICA ANALIZEI DESTINULUI
Istoric
"Diagnosticul experimental al pulsiunilor" a fost pus la punct în 1937, dar apare în 1939 ca o
comunicare publicată în al III-lea volum al Tratatului de psihologie.
Leopold Szondi nu s-a gândit să-şi denumească tehnica sa "test", astfel că, în situaţia în care
Rapaport, în 1941, se referă la "testul Szondi ", protestele sale vor fi vehemente. Utilizarea
denumirii de test pune în joc multe erori şi neînţelegeri, pentru că orice test trebuie să satisfacă
cerinţe psihometrice, având în vedere scopul de a caracteriza o aptitudine psihică într-o manieră
cantitativă. Dar, în cadrul psihologiei profunzimilor, este necesar să se recurgă la alte metode de
cercetare psihologică, al căror scop nu va mai fi caracterizarea cantitativă ci "investigarea
psihicului inconştient al persoanei, a părţii inconştiente a personalităţii, propunându-şi
cunoaşterea individului în ansamblul său". În context, singura denumire corectă nu este nici cea
de test, nici cea de tehnică proiectivă. Analiza destinului este o metodă, asemeni psihanalizei
freudiene şi analizei jungiene, care priveşte o direcţie particulară a psihologiei profunde.
Rezultatul nu poate fi prezentat pur şi simplu persoanei, asemănător modului cum după aplicarea
unui test de 1 - 2 ore prezentăm concluziile subiectului în examenul de selecţie, consiliere sau
consultare psihologică. Avem dreptul să confruntăm subiectul cu conţinuturile inconştientului
numai în contextul situaţiei analitice .
Primul volum, "Diagnosticul experimental al pulsiunilor " apare în 1947xiii.
Teorie
Analiza destinului eului, este o metodă a psihologiei profunde cu ajutorul căreia se pun în
lumină: aspiraţiile pulsionale inconştiente ale subiectului, poziţia inconştientă a Eului în privinţa
pericolului pulsional şi dialectica dintre pulsiuni şi Eu.
Autorul îşi subliniază apartenenţa la viziunile teoretice asupra inconştientului. Astfel, dacă
domeniul psihanalizei freudiene se circumscrie inconştientului individual care cuprinde ceea ce a
fost refulat în copilărie, iar domeniul psihologiei analitice introduce în special inconştientul
colectiv al arhetipurilor, domeniul caracteristic pentru ceea ce studiază psihologia pulsiunilor este
inconştientul familial în care aspiraţiile pulsionale familiale, latente şi oprimate îşi continuă
acţiunea lor dinamică, generatoare a unui anumit pericol pulsional.
Diferenţa este între "ontogenia psihologiei profunzimilor", pentru care analiza destinului se
constituie ca genealogie, iar psihologia lui Jung ca arheologie. Toate aceste trei domenii sunt
fundamentale pentru existenţa fenomenelor de refulare şi transfer; fiecare dintre discipline
explorează un nivel specific al inconştientului utilizând o metodă de cercetare care îi este
particulară.
Din perspectiva definirii sistemului pulsional, criteriile pentru un sistem pulsional ideal sunt:
globalitatea, posibilitatea de a analiza ierarhia factorilor pulsionali, excluderea influenţei
structurii proprii a cercetătorului, excluderea influenţei spiritului epocii precum şi fuziunea celor
trei sisteme pulsionale distincte din punct de vedere cronologic.
Ipoteza fundamentală a lui Szondi este că genele constituie sursa pulsiunilor iar acţiunile
pulsionale sunt determinate de gene specifice, "genele pulsionale". La om, acestea sunt particule
arhaice, materiale şi indestructibile, transmise de-a lungul generaţiilor, astfel că fiecare genă tinde
să reproducă în noua generaţie stadiul anterior.
Complementar acestei ipoteze, Szondi consideră că numărul de gene pulsionale este acelaşi
cu numărul de aspiraţii pulsionale şi că dualismul psihanalitic între pulsiunea sexuală şi pulsiunea
Eului, pulsiunea vieţii şi amorţii, trebuie extins şi înţeles prin perechile pulsionale antagoniste
condiţionate biologic. Sursele pulsiunilor sunt genele pulsionale. Se disting aspiraţii sau tendinţe
pulsionale, trebuinţe sau factori pulsionali şi pulsiuni sau vectori pulsionali.
O singură aspiraţie pulsională este determinată de o singură genă pulsională, având în
structură, din perechea de dispoziţii, fie pe cea paternă, fie pe cea maternă. Aspiraţiile constituie
numai una singură din cele două componente ale unei trebuinţe, formula genetică fiind A/a,
B/b,C/c etc.
Dar, din motive biogenetice, nu este posibil ca la heterozigoţi o tendinţă pulsională să se
manifeste izolat în fenotip, fără partenerul ei antagonist ce provine de la celălalt partener. În
acelaşi timp, în dinamica transformărilor, o tendinţă îşi poate refula partenerul, iar acest partener
refulat se va manifesta într-o manieră deturnată. Aspiraţia este indisolubil legată de partenerul ei
antagonist cu care formează, biogenetic, o pereche de dispoziţii pulsionale. Cele două gene
pulsionale omoloage, maternă şi paternă, reunite, formează o trebuinţă pulsională.
Trebuinţa, sau factorul pulsional are la heterozigoţi formula Aa, Bb, Cc etc.
O pulsiune sau vector pulsional este alianţa a două trebuinţe definite care au o direcţie
fiziologică comună şi urmăresc acelaşi scop. Formula este AaBb / CcDd etc.
În concluzie, pulsiunea nu este un proces unitar în care energia provine dintr-o singură sursă,
ci apare ca un aliaj a cel puţin patru forţe pulsionale polare: polaritatea factorială, a aspiraţiilor,
care are ca origine antagonismul tendinţelor pulsionale maternă şi paternă şi polaritatea pulsiunea
vectorială datorată antagonismului celor două trebuinţe ale unei pulsiuni. Tensiunea pulsională
rezultă astfel din polaritatea aspiraţiilor şi trebuinţelor şi apare ca un elan pulsional a cărui
mărime depinde de forţa diferenţei dintre genele care condiţionează ansamblul ereditar. Această
tensiune este cea care asigură dinamismul tuturor acţiunilor pulsionale.
Szondi consideră că "doar un proces psihologic ca poate fi decelat la toţi indivizii fără
excepţie poate fi considerat ca pulsional", aceasta este componenta fiziologică. La o mică parte
din aceşti indivizi, acest proces poate atinge un asemenea grad încât devine necesar să fie
considerat maladie pulsională, o "maladie mentală autonomă", care poate fi considerată
componenta psihopatologică.
Din această perspectivă, pentru autor, maladiile mentale nu sunt o diferenţă de ordin calitativ
faţă de omul "sănătos", ci de ordin cantitativ. Genele care determină o maladie mentală idiopată
sunt genele pulsionale întâlnite la orice om. Însă cuantumul şi dozajul genelor pulsionale este mai
mic la individul normal. Maladiile mentale sunt considerate, în esenţă, boli pulsionale iar
dezintegrarea şi transformările eului şi a ansamblului personalităţii, precum şi perturbările
intelectului legate de acestea, sunt forme particulare ale mecanismelor de apărare ce intervin
pentru protejarea de trebuinţele pulsionale periculoase. Maladia mentală este o perturbare
funcţională, asemeni nevrozei. În ambele situaţii, o predispoziţie ereditară face ca persoana să fie
antrenată într-un vârtej al unei trebuinţe pulsionale specifice. Pentru a se apăra de acest pericol
pulsional, poate utiliza doar anumite "ieşiri de siguranţă", absolut particulare, o supapă pulsională
absolut specifică şi nu o alta. Indivizi sănătoşi sunt purtătorii, în doză simplă, a aceloraşi gene
care, în doză dublă, joacă un rol important în maladiile pulsionale.
Pentru Szondi, în afara grupelor ereditare recunoscute anterior de psihiatrie, respectiv grupa
schizoformă, grupa maniaco-depresivă şi grupa paroxismală, există şi o a IV-a, grupa maladiilor
sexuale. Delimitarea grupelor patologice de normal nu este netă în sensul că manifestările grupei
genetice care determină reacţiile schizofrene, de exemplu, acoperă o zonă de variaţie foarte largă:
unul dintre poli, cel care se situează în zona normală, este format din constituţia pulsională
schizotimică, iar celălalt pol, din zona psihopatologicului, este schizofrenic. Între cei doi poli apar
o serie de manifestări nevrotice. Acelaşi lucru se petrece şi pentru celelalte grupe ereditare. De
asemenea, aceleaşi trebuinţe, ale căror reprezentanţi extremi sunt bolile mentale, se întâlnesc la
orice individ, dar la unii pot rămâne la un nivel infantil de dezvoltare, la alţii se înscriu în
caracter, luând o formă socializată sau sublimată. Astfel că, parţial, ele se manifestă în alegerile
pe care persoana le realizează, atât faţă de partener cât şi faţă de profesie, manifestându-se ca
nişte "centre de interes" specifice. Dintre acestea, ca alegeri în destinul pulsional menţionăm:
• alegerea în iubire – libido-tropism;
• alegerea în profesie – opero-tropism;
• alegerea în prietenie – ideal-tropism;
• alegerea în boală – morbo-tropism;
• alegerea în moarte – thanato-tropism.
Fiecare trebuinţă pulsională poate apare sub trei forme de manifestare: cea mai negativă,
maladia pulsională, sub forma fiziologică, manifestare primitivă dar normală şi sub forma
socializată sau sublimată, purtătoare de civilizaţie. În manual, Szondi furnizează tabele care
prezintă variaţii ale formelor de manifestare ale factorilor pulsionali.
Pornind de la cele 4 grupe pulsionale patologice ereditare, Szondi consideră că există 4
pulsiuni corespunzătoare, denumite "vectori pulsionali": vectorul S, pulsiunea sexuală, vectorul P,
pulsiunea paroxismală, de surpriză sau de protecţie, vectorul Sch, pulsiunea Eului, vectorul C,
pulsiunea de contact, în fiecare manifestându-se 2 trebuinţe pulsionale specifice denumite factori
pulsionali. Astfel, cele 8 maladii psihice care formează cele 4 grupe ereditare, constituindu-se
două câte două într-un cuplu, sunt: maladiile domeniului sexual: homosexualitatea, h şi sadismul
s; maladiile paroxismale, epilepsia, e şi isteria, hy; maladiile schizofrene, respectiv schizofrenia
catatonică, k, şi schizofrenia paranoică, p; maladiile circulare, respectiv poziţia depresivă, d şi
poziţia maniacală, m.
Descrierea metodei
Metoda analizei destinului pulsional explorează constituţiile şi mecanismele pulsionale
individuale.
Materialul este reprezentat de 6 serii de fotografii a câte 8 ale unor persoane care suferă de
boli pulsionale manifeste şi a căror anamneză şi diagnostic clinic au fost certe. La majoritatea
celor fotografiaţi li s-a studiat şi genealogia pentru stabilirea certă a naturii genotipice a bolii.
În total sunt 48 de fotografii.
Pe spatele fotografiilor sunt trecute două numere şi o literă. Cifrele romane (de la I la VI)
indică seria căreia îi aparţine fotografia. Cifrele arabe (de la 1 la 8) indică numărul de ordine al
expunerii fotografiei în seria sa. Literele mici (h, s, e, I, k, p, d, m) indică factorul pulsional
reprezentat de imaginea respectivă.
Tipic, metoda comportă un număr de zece şedinţe în cursul a 2 zile sau a 1 - 2 săptămâni,
fiecare şedinţă desfăşurându-se în două etape.
În prima parte a şedinţei subiectul este invitat să privească o primă serie de 8 fotografii şi să-
şi exprime alegerea: două fotografii care îi sunt cele mai simpatice şi două care îi sunt cele mai
antipatice. Astfel se stabileşte, în urma alegerilor operate asupra tuturor celor 6 serii, un prim
profil pulsional, profilul pulsional de faţadă, în care, în partea de sus apare încărcătura pulsională
pentru trebuinţele acceptate, iar în partea de jos încărcătura pulsională pentru cele respinse.
În situaţia în care subiectul nu alege nimic de-a lungul unei anumite trebuinţe, sau alege doar
o singură fotografie într-un sens sau altul, se consideră că există o reacţie de tip 0. Dacă alegerile
sunt semnificative, peste două fotografii de fiecare parte a demarcaţiei simpatic - antipatic,
alegerea este considerată ambivalenţă.
Operaţia de alegere se va continua şi asupra celor 4 fotografii rămase în urma primei selecţii,
forţând subiectul să departajeze între două fotografii simpatice şi două antipatice.
Astfel se constituie, în urma celor 6 serii de alegeri secundare, profilul de culise, sau de
fundal. Semnificaţia încărcăturilor va fi de asemenea departajată în alegeri +, cele în care
încărcătura este predominant spre polul preferinţelor subiectului, alegeri – în care încărcătura este
predominant de respingere, 0, alegeri semnificativ reduse sau 0, şi +, situaţia de ambivalenţă.
În a doua parte a şedinţei, pornind de la caracterul evocator al fotografiilor, fotografiile cele
mai simpatice şi cele mai antipatice ale alegerilor prime sunt puse în ordinea factorilor pulsionali
şi sunt prezentate subiectului, lăsate la dispoziţia sa aproximativ 30 de secunde pentru a le privi.
Consemnul cere subiectului să privească fotografia şi să spună ce resimte şi ce gândeşte. Care ar
putea fi destinul acestei persoane. După cele 30 de secunde subiectului i se ia poza, şi este lăsat să
se exprime. Dacă doreşte o poate revedea, dar când vorbeşte despre persoana din fotografie, o va
face fără să o mai privească. Subiectul este încurajat să nu dea simple descrieri, ci să-şi imagineze
destinul, de la naşterea până la moartea persoanei.
Se consideră că fotografiile care reprezintă trebuinţa pulsională actualmente şi genetic cea
mai dinamică, vor fi cele care posedă caracterul evocator cel mai marcat, cu cea mai mare valenţă
psihodiagnostică, prin procesele de identificare şi proiecţie puse în joc.
De exemplu, fotografiile tip h corespund trebuinţei bisexuale sau homosexuale, cele tip s
provoacă asociaţii din domeniul agresivităţii, cele tip e decelează tendinţa de a acumula afecte
(furie, ură, dorinţă de răzbunare, mânie). Cele de tip hy vor dirija asociaţiile spre domeniul
trebuinţei de a se da în spectacol. Fotografiile tip k dirijează spre narcisism, egoism, autism,
repliere pe sine, cele de tip p spre dorinţa de putere sau persecuţie, cele de tip d vor mobiliza
asociaţii de achiziţie, mania colecţionării, tristeţea pierderii obiectului, iar cele de tip m, asociaţii
din domeniul hedonismului, căutarea plăcerii sau solitudinii.
Identificarea, sau contraidentificarea (reacţia de respingere) va fi determinată de raporturile
trăite "cât se poate de personal" care există între subiect şi părintele consangvin sau filiaţia
genetică a cărei amintire a fost trezită de fotografie. Deci fotografia evocă imaginea mamei,
tatălui, surorii, fratelui, educatorului, partenerului, prietenului, patronului, sau unei persoane
cunoscute în sensul că asemănarea genetică care a existat sau încă există în viaţa reală între
subiect şi persoana evocată este cea care determină alegerea în test. Szondi denumeşte acest
proces, alegere anaclitică.
Există şi un tip de "alegere narcisică", în care subiectul se alege pe sine, personajul ales este
identic cu sine iar direcţia alegerii depinde de starea de satisfacţie sau insatisfacţie a subiectului
faţă de sine.
Se indică cercetarea prin stabilirea profilului membrilor familiei precum şi a celor pe care îi
iubeşte sau urăşte, a celor pe care îi idealizează sau îi dispreţuieşte.
Semnificaţia încărcăturii pulsionale.
În vederea diagnosticului, alegerile subiectului vor fi interpretate atât din punct de vedere
cantitativ, cât şi al direcţiei tendinţei. În selecţie se exprimă atitudinea Eului care, prin poziţia pe
care o ia relativ la o trebuinţă sau alta, poate favoriza sau inhiba manifestarea acesteia. Practic, o
genă pulsională specifică se poate manifesta, cum am văzut, sub diverse forme, de la actele
inferioare la cele mai elevate, de la formele native, neumanizate, la formele socializate în caracter
sau profesie, la formele sublimate şi înalt umanizate, în fine, la formele patologice.
Reacţia medie pozitivă (+), respectiv 2 - 3 fotografii selectate din cele 6 posibile, în varianta
identificării, fără ca alegerea în sensul opus să fie mai mare de o fotografie. Ea exprimă faptul că
trebuinţa se acumulează şi este gata să se manifeste într-o situaţie favorabilă, nefiind cenzurată de
către Eu. Când încărcătura este mai mare şi subiectul alege 5 sau 6 fotografii în registrul
simpatiei, reacţia este plină, şi se poate interpreta că, în prezent, trebuinţa respectivă este cea mai
încărcată şi exercită în subiect acţiunea cea mai dinamică.
Reacţia medie negativă (–), determinată prin alegerea fotografiilor cele mai antipatice, de
contraidentificare, exprimă, ca şi reacţia pozitivă, tendinţa de acumulare a trebuinţei respective,
dar satisfacerea ei nu este acceptată de către Eu, trebuinţa fiind supusă refulării. Asemeni, reacţia
plină negativă.
Reacţia vidă (0), determinată de absenţa alegerilor sau respingerilor, sau de numărul minim al
acestora, 0 sau 1, în funcţie de un anumit factor pulsional, arată că trebuinţa pulsională respectivă
este descărcată, fără a mai exista nici o tensiune sau vreo disponibilitate de manifestare în viitorul
apropiat. Tendinţa pulsională este descărcată de subiect sub o anumită formă de manifestare,
genotipică sau genotropică.
Reacţia ambivalentă sau bitendentă (+), este tot o reacţie plină dar alegerile sunt atât pozitive
cât şi negative pentru acelaşi factor pulsional, cel puţin 2 şi 2 alegeri. Această reacţie indică
ambivalenţa Eului faţă de exigenţa pulsională, o aprobă şi refuză în acelaşi timp ceea ce exprimă
o descărcare iminentă în viitor, urmată apoi de o reacţie 0 sau vidă (golire de tensiune).
Reacţiile pozitive şi negative sunt considerate reacţii radicale. Reacţiile ambivalente sunt
reacţii premanifeste, care preced descărcarea.
Se pot obţine 4 profiluri: profilul de prim plan sau de faţadă (P) şi alte trei profile: cel al
culisei experimentale (E), profilul teoretic (T) şi profilul de concordanţă (K).
Profilul de prim plan se obţine din alegerea a 4 fotografii pentru fiecare serie, 2 simpatice şi
2 antipatice, şi exprimă dispoziţia pulsională actuală a persoanei. Se mai numeşte şi profil de
faţadă pentru că exprimă tendinţele pulsionale cela mai puternice ale persoanei, unele încă
nesatisfăcute, în inconştient, altele deja manifeste, deci în proces de satisfacere acceptată de eu.
Parţial satisfăcute, deci trăite conştient, dar parţial ele stăruie la graniţa dintre conştient şi
inconştient, uzând de metodele de defensă ale Eului pentru a pune în mişcare diverse mecanisme
patologice sau nu.
Profilul de culisă experimentală se obţine prin alegerile realizate asupra celor 4 fotografii
rămase după prima selecţie. Semnificaţia acestui profil constă în faptul că prezintă ceea ce se
ascunde în spatele profilului de prim plan.
Profilul teoretic se obţine din profilul de prim plan reprezentând imaginea în oglindă a
acestuia, profilul P inversat. Acest profil face vizibile adevăratele tendinţe ale culisei, din
domeniul inconştientului familial, fiind purtător al tuturor tendinţelor disociate ale culisei.
Practic, acest profil corespunde inconştientului profund pentru că doar el, în combinaţie cu
profilul faţadei, poate da seama de totalitatea vieţii instinctive. Mai mult, acest profil oferă
indicaţii cu privire la acele tendinţe care apar pe căi ocolite în formarea simbolisticii onirice, a
trăsăturilor caracteriale şi a simptoamelor de boli mentale, care exprimă, în aceste fenomene,
tropic, inconştientul familial.
Profilul de concordanţă care se obţine din toate cele trei profile la un loc, exprimând viitorul
probabil al dispoziţiei pulsionale actuale. Acest profil are în principal o valoare prognostică,
gradul de concordanţă relevă raportul de formă dintre tendinţele manifeste şi cele latente şi oferă
astfel date despre destinul persoanei.
Valoarea metodei
Metoda lui Szondi este din ce în ce mai recunoscută, atât în clinică, cât şi în psihologia
judiciară sau pentru consilierea psihologică. Teoria sa este, asemeni psihanalizei şi psihologiei
analitice, vie, incitând la cercetări pasionate, la dezvoltarea metodei şi sensurilor.
Sunt unii practicieni, mai ales francezi, care consideră fotografiile prea înspăimântătoare,
prost alese, şi reprezentative doar pentru populaţia germanică şi nordică. Chiar unele formulări
sunt criticate ca obscure sau discutabile. În S.U.A, Susane Deri a elaborat un nou sistem de
interpretare a testului.
TEHNICA ANALIZEI CULORILOR
Istoric
Numeroşi autori s-au ocupat de semnificaţia culorii în raport de personalitatea umană, de
înţelesurile asociate culorilor. Încă din 1810 Goethe vorbea despre funcţia de apel de tip biologic,
de existenţa unor culori pozitive precum roşu, oranj, galben cu proprietăţi de excitare şi negative
precum albastrul sau purpuriul care induc anxietate, tandreţe.
Guilford, 1934, dintr-o altă perspectivă vorbeşte despre faptul că preferinţa pentru culoare
este determinată ereditar la om, fiind influenţată prea puţin de mediu sau de învăţare. De
asemenea, indică corelaţia pozitivă a valorii afective cu strălucirea, saturaţia culorii.
Granger, 1955, aprecia dependenţa culorii de un factor estetic de natură biologică, existând "o
ordine de preferinţă" generală pentru fiecare atribut fizic al culorii la toate nivelele de soliditate a
culorii. Această ordine de preferinţă pentru oricare atribut al culorii rămâne invariant în situaţia
unor schimbări în nivelul celorlalte două atribute.
Goldstein, 1939, 1942 studiind experimental pe pacienţi cu patologie organică descoperă că
diferite fundaluri colorate produc efecte comportamentale diferenţiate. De exemplu, fundalul roşu
este trăit ca dezagreabil, neliniştitor, excitant, chiar provocând ameţeală. El tinde să exacerbeze
simptome cu refracţie miopatică ducând la creşterea tendinţei de pierdere a echilibrului, la erori în
localizarea cutanată. Verdele ca fundal reduce aceste simptome. Mişcările sunt realizate cu mai
mare precizie în lumina verde comparativ cu cea roşie. De asemenea, determină faptul că culorile
au efecte asupra organismului ca întreg, astfel, roşu şi galben cresc efectul lumii externe, iar verde
şi albastru prezintă un efect invers.
De asemenea, sunt interesante studiile privind simbolistica culorilor pentru mitologia şi
folclorul diverselor culturi ale omenirii.
Autor
Max Lüscher (n. 1923 la Basel) creează un sistem interpretativ original al personalităţii.
Forma standard permite evaluarea normalităţii sau a dezechilibrului între diferite funcţii ale
personalităţii. Este unul dintre personajele care a manifestat o precocitate deosebită: captivat de
psihologie de la 13 ani citeşte Freud, Jung, Klages, iar de la 16 ani frecventează cu aprobare
specială cursuri universitare. Interesul lui dominant se centrează pe cunoaşterea semnificaţiei
culorii pentru om. Ca student elaborează ceea ce va constitui testul culorilor. La 24 de ani
prezintă la Conferinţa Internaţională de Psihologie de la Lausanne testul culorilor apreciat ca un
"act genial", ce va intra în istoria psihologiei. Experimentează mult culorile pe condiţii umane de
echilibru şi dezechilibru.
Teoria
Un principiu esenţial în teoria personalităţii elaborată de Lüscherxiv este culturalizarea.
Cărţile sale, "Psihologia şi psihoterapia ca şi cultură", 1955 şi "Psihologia antropologică a
funcţiilor", 1962, oferă imaginea comportamentului uman sănătos, culturalizat. Sarcina
pedagogică şi psihoigienică a ei este de a-l forma pe om pentru cultură, iar pe omul sănătos, care
prin sub- sau supraaprecierea funcţiilor s-a blocat pe acest drum, să-l readucă pe calea
desfăşurării armonioase a funcţiilor şi prin aceasta să-l îndrume în sensul împlinirii sale raţionale.
Principiul de la care porneşte este că atracţia sau repulsia pentru o culoare provine din
structura personalităţii, şi anume din straturile inconştiente ale psihismului. Alegerea culorilor
prezintă o constantă temporală, în măsura în care personalitatea este o constantă şi nu se schimbă
asemeni dispoziţiilor. Atâta vreme cât personalitatea s-a constituit într-o ecuaţie, aceasta va fi
întâlnită în fiecare din alegerile subiectului.
Lüscher aduce prin cercetările fiziologice ideea că nu numai personalitatea ca sistem
psihologic prezintă armonizări sau dizarmonizări cu culorile, ci şi fiziologia organismului. Modul
cum subiectul alege culorile exprimă un mod de trăire a vieţii şi starea sa fiziologică, respectiv
tonusul neurovegetativ şi nivelul reglării hormonale.
În sistemul teoretic al psihologiei funcţionale, pentru care culoarea este direct legată de
psihologia personalităţii, Lüscher consideră culoarea ca având o structură constantă, un "sens
obiectiv", acelaşi pentru toţixv; iar funcţia reprezintă atitudinea subiectivă a subiectului faţă de
culoare, funcţie care variază de la persoană la persoană. Personalitatea este în relaţie cu o serie de
obiecte, relaţie nu întâmplătoare, ci determinantă reciproc şi dinamic. Această relaţie este definită
de autor ca "ordonată", în sensul în care, a fi subiect, existând în cadrul unor condiţii
determinante, înseamnă a fi purtător al unor funcţii determinate. Autorul consideră patru tipuri de
relaţii cu obiectul care determină structurarea şi funcţionarea personalităţii. Structura
comportamentului uman se poate diferenţia astfel în funcţie de două axe de semnificaţii:
Direcţia dominantă în relaţia personalitate - mediu şi determinismul acestei relaţii.
1. Situaţia când subiectul este în relaţie cu un obiect exterior lui este denumită de Lüscher
relaţie de tip eterocentric.
Reversul acesteia, situaţia când subiectul este în relaţie cu un obiect interior, a cărui funcţie
este sinele, este denumită relaţie de tip autocentric.
În limbaj curent, primul tip defineşte activismul subiectului în raport cu mediul, iar al doilea
pasivitatea. Pentru autor, pasivitatea nu înseamnă că individul nu poate fi într-o acţiune spontană,
activă. Înseamnă mai degrabă situaţia în care subiectul se identifică cu obiectul şi suportă propria
sa obiectivizare.
2. Dacă subiectul este cel care determină forma relaţiei cu obiectul, Lüscher vorbeşte de
relaţie de tip autonom.
Dacă subiectul se integrează într-o relaţie şi se lasă determinat de obiect, relaţia este definită
de tip eteronom.
Cele patru categorii de relaţii sunt opuse, polare şi sunt denumite categorii psihologice
fundamentale.
În psihologia experimentală, putem identifica ca echivalenţe:
- autocentricul se manifestă prin introversie, centrarea pe universul interior, pe profunzimile
propriei fiinţe;
- eterocentric înseamnă focalizarea pe viaţa exterioară, extraversia ca atitudine dominantă,
deschiderea faţă de mediu;
- autonomia se manifestă prin tensiune, voinţă, masculinitate; eteronomia prin sentiment,
dizolvare şi feminitate.
În psihic, cele patru funcţii se organizează în structuri în funcţie de direcţionare şi
determinism. Cele patru categorii ale psihologiei structurale a funcţiilor sunt (Lüscher, 1962):
autocentric - eteronomă, prin trăirea propriei persoane; autocentric - autonomă, prin
autodefinire; eterocentric - autonomă când actul este definitor pentru alteritate; eterocentric -
eteronomă, când implicarea este prin empatizare.
Autorul, referindu-se la conceptele polare autonomie - eteronomie, activ - pasiv, le consideră
în cadrul concepţiei privind unitatea eului şi capacitatea de auto-cunoaştere.
Cultura semnifică, în context, acceptarea ideii că desfăşurarea acestei unităţi pune în joc
realizarea plenară a totalităţii posibilităţilor viului. Esenţa sarcinii culturii constă în a depăşi
unilateralitatea, pentru a cuprinde într-o unitate multilateralitatea diversificată. Concept care ne
trimite la consideraţiile asupra totalităţii pe care Jung le aduce pentru prima oară în psihologia
eului odată cu introducerea conceptului de individuaţie (individuare). Reversul, incultura, este
situaţia în care nu se acordă atenţie acestei unităţi, unde posibilităţi de desfăşurare rămân
neexplorate. Toate cele patru funcţii sunt astfel înţelese ca funcţii de şi întru cultură, orientări
complementare ce servesc la auto-realizarea culturalizată, armonioasă a fiinţei umane.
Descrierea pe larg a funcţiilor complementare ale psihicului
1. Funcţia eteronom pasivă
Este o funcţie pe care Lüscher o numeşte orientarea estetică, fiind reprezentată de culoarea
albastru (închis, al cerului înainte de a se întuneca definitiv).
În contextul psihologiei jungiene de exemplu, această funcţie indică afectivitatea.
Nu este o judecată de valoare, ci o "auto-dăruire eteronomă" dublată de o maximă
receptivitate a personalităţii, care îi permite subiectului să aibă o bogăţie de trăiri, ceea ce duce la
îmbogăţirea personalităţii, fiind astfel una din căile de culturalizare.
Dacă subiectul este într-o stare de deschidere, el trăieşte ataşamentul afectiv pentru natură,
adevăr, familie, prieteni, profesie. Ataşamentul afectiv trezeşte încrederea, individul având şansa
de a "se înrădăcina" prin aceste lucruri în realitate.
Dacă această funcţie este mult prea puternică sau este în deficit, dacă această înrădăcinare
prin încredere nu se produce, devine descurajat, indispus, aplatizat afectiv.
2. Funcţia autonom pasivă
Lüscher o defineşte ca orientare logică şi teoretică şi este reprezentată de culoarea verde (cu
încărcătură de albastru).
În psihologia analitică corespunzător este funcţia de raţionalitate logică.
Impresiile apărute din prima funcţie sunt decodificate de această funcţie; cu cât aceste
conţinuturi devin mai bogate, se pot înţelege mai uşor relaţiile reciproce dintre obiectele lumii şi
sesizarea specificului lor individual.
Această funcţie dă sens trăirilor şi percepţiilor, obiectele devin comprehensibile, inteligibile.
Cultivarea acestei funcţii îţi dă acces la un grad de comprehensibilitate a lumii inclusiv
capacitatea de a depăşi prejudecăţile ce apar datorită unei greşite aprecieri a mediului şi
personale. Culturalizarea prin prisma acestei funcţii înseamnă cunoaştere obiectivă.
Funcţia estetică şi funcţia logică formează cele două funcţii teoretice ale personalităţii.
3. Funcţia eterocentric autonomă, activă
Este reprezentată de culoarea roşu, Lüscher definind-o ca orientarea responsabilă.
Este capacitatea ca odată ce înţelegi realist lumea să iei o atitudine, o poziţie care să
corespundă la cerinţele lumii, să te facă responsabil pentru actele tale. Autorul diferenţiază între
atitudini faţă de persoane şi atitudini faţă de obiecte. Îndeplinirea obligaţiilor faţă de obiecte este
definită ca acţiune morală. Responsabilitatea se exercită prin acţiuni etice.
Culturalizarea pe baza acestei funcţii duce la recunoaşterea afirmativă a celuilalt, atât a
imperativelor adresate subiectului de către celălalt cât şi a modului în care acestea ne obligă la
anumite tipuri de acţiune.
4. Funcţia eteronom activă
Este reprezentată de culoarea galben, şi este definită de Lüscher ca orientarea virtuoz-tehnică
(grecescul techne cu sensul de a fi capabil în mod virtual de ceva).
Lüscher consideră că o culturalizare definitivă a fiinţei umane nu este posibilă fără această
funcţie, care acomodează prin perseverenţă şi acţiune creativă fiinţa umană în mediu.
Poate fi tradusă printr-o lipsă de rigiditate, plasticitate în exprimare, uşurinţă în a face faţă,
fără de care individul nu ar mai putea funcţiona adaptativ.
Funcţia responsabilă şi cea virtuoz-tehnică duc la acţiuni transformative; ele sunt funcţii
active şi practice ale personalităţii.
Prezentarea culorilor
Culorile funcţiilor vitale:
Albastrul – este culoarea integrării pasive, a identificării.
Albastrul reprezintă funcţia estetică (funcţie eteronom autocentrică); funcţie teoretică.
Subiectul nu emite judecăţi de valoare ci este într-o stare de dăruire eteronomă dublată de o
receptivitate maximă a personalităţii. Această funcţie permite o îmbogăţire a personalităţii.
Preferarea ei normală înseamnă o stare de satisfacţie, mulţumire, ataşament, sensibilitate la
nivelul sentimentelor, o anumită profunzime în simţiri, predispoziţia de a stabili relaţii. Indică
nevoia de tandreţe, un anumit grad de tradiţionalism, auto-dăruire. Poate indica feminitate, auto-
dăruire, respect pentru tradiţii.
În plan fiziologic indică un temperament de tip sangvin.
Exacerbarea ei - este pe locul I dar este compensativă pentru ceva respins, conduce la stări de
sentimentalism, auto-compătimire, dependenţă afectivă de celălalt.
Respingerea ei - locul VI, VII şi mai ales VIII indică dorinţa de a se elibera din legături şi
dependenţe afective. Când respingerea apare la copil, poate fi un indicator al incapacităţii de
concentrare, manifestată în dificultăţi şcolare. La adult, respingerea înseamnă un anumit grad de
extenuare, tulburări cardiace, de circulaţie.
Compensarea ei : (albastrul respins este compensat cu o altă culoare)
- de 2 (verde) → infatuare şi egocentrism puternic;
- de 3 (roşu) → egocentrism foarte puternic;
- de 4 (galben) → nevoie de schimbare, de fugă continuă. Funcţia estetică reprezintă nevoia de
afectivitate, de ataşament afectiv pentru natură, pentru adevăr, pentru familie, pentru profesie,
pentru prieteni.
Verde – Verde reprezintă funcţia logică (funcţie autonom autocentrică), funcţie teoretică.
Reprezintă nevoia de a da sens lumii, de a se organiza. Funcţia, datorită caracterului său
autocentric, conduce la educarea gândirii şi la depăşirea prejudecăţilor. Este funcţia cunoaşterii
obiectuale.
Este o culoare care defineşte poziţia eului.
Preferarea ei normală înseamnă - în plan psihologic - un anumit grad de statornicie, de
întemeiere şi echilibru a eului, forţa lui. Indică perseverare, determinism, hotărâre, auto-centrism
şi autonomie.
Exacerbarea ei indică infatuare, dorinţa de a triumfa cu orice preţ, un fel de autoimpunere
infatuată în care individul nu mai ţine cont de celălalt.
Respingerea ei indică o stare definită prin nevoia de a fugi de decizii, de hotărâri proprii, de
implicarea personală de a lua hotărâri.
Compensarea ei:
- de albastru (1) → subiectul caută linişte, relaxare, într-un mod exagerat, compensând lipsa
proprie de stabilitate;
- de roşu (3) → predispoziţie spre izbucnire, impulsivitate, nerăbdare;
- de galben (4) → subiectul fuge într-o fictivă „libertate” care să-l smulgă din situaţia în care
se determină pe sine.
Roşu – Roşul reprezintă funcţia etică (funcţie autonom eterocentrică); funcţie practică.
Lüscher vorbea despre asumarea responsabilităţii în acţiune. Subiectul ia poziţie în legătură cu
lumea şi îşi recunoaşte obligaţiile în legătură cu lumea exterioară sau interioară. Lüscher vorbeşte
despre acţiuni morale. Culturalizarea etică (formarea şi dezvoltarea acestei funcţii) implică o
recunoaştere afirmativă a celorlalţi, o recunoaştere a imperativelor adresate de ceilalţi individului
şi a obligaţiilor individului de a răspunde la aceste imperative.
Preferarea ei normală indică un nivel emoţional ridicat, forţă vitală, dorinţă de succes,
orientare spre acţiuni prezente, subiectul se implică în acţiune. Înseamnă voinţă, spor, cucerire.
Exacerbarea ei indică o stare de ambiţie exaltată, dorinţa de a domina cu orice preţ (ceea ce
dovedeşte nesiguranţa acţiunilor).
Respingerea ei indică o lipsă de forţă vitală care se poate datora şi extenuării, uneori indică o
insuficienţă cardiacă. În plan psihologic persoana se fereşte de emoţii pe care nu le mai poate
suporta, care îl consumă masiv.
Compensarea ei:
- de albastru (1) → dorinţă de linişte şi ataşament de tip masochist (ex. dragostea este
respinsă);
- de verde (2) → tendinţa subiectului de a rezista într-o situaţie de incapacitate printr-un efort
de voinţă (ex. situaţia în care subiectul vrea să-şi domine incapacitatea, tulburările vegetative prin
auto-disciplină);
- de galben (4) → subiect care caută un compromis provizoriu, ce va deveni o stare de
disperare, nu reuşeşte să se stabilizeze.
Galben – este culoarea izolării, a dezintegrării active. Galbenul reprezintă funcţia virtuoz–
tehnică (funcţie eteronom eterocentrică); funcţie practică. Arată capacitatea de a fi capabil, în
mod virtual, de ceva. Arată capacitatea de a acţiona în mod creativ şi o anumită nevoie de
anticipare şi ieşire din cadrul imediat.
În plan fiziologic indică funcţii vegetative intensificate şi mai labile decât roşu. Indică o lipsă
de inhibiţii, relaxare, eliberare de ce e greu, apăsător. În plan psihologic, semnifică schimbarea,
speranţa, noutatea.
Preferarea ei normală indică o persoană optimistă, care aşteaptă mereu norocul, şansa, care se
orientează spre experienţe noi, o persoană modernă.
Exacerbarea ei indică nevrotism, dorinţă avidă de nou, tendinţă de auto-iluzionare, înlocuirea
realităţii cu iluzia. Este ”nevroticul nestatornic” care doreşte schimbarea de dragul schimbării.
Respingerea ei indică o stare de decepţie în speranţa, sentimente de izolare, de dezrădăcinare,
dublate de o dorinţă permanentă de fericire pe care nu o poate împlini.
Compensarea ei:
- de albastru (1) → dorinţă de linişte, de stabilire de contacte pentru a ieşi din izolare;
- de verde (2) → nevoia exacerbată de stabilitate, orgolios şi ambiţios;
- de roşu (3) → dorinţa de a uita; se refugia în trăiri palpitante, activităţi, aventuri.
Aplicarea completă a testului înseamnă de fapt un material format din 7 planşe iar paşii de
administrare şi instrucţiunile sunt după cum urmează:
Faza I
Planşa I, prezintă 5 culori acromatice, respectiv gri închis, negru, gri deschis, alb şi un gri
intermediar.
Instrucţiuni: "Care vă place cel mai mult dintre cele 5 culori?".
După două alegeri, se întreabă: "Care dintre culorile rămase vă place cel mai puţin - nu vă
place de loc?". Se notează pe ultimul loc. Se continuă pentru următoarea culoare neplăcută,
respectiv locul IV.
Faza II
Urmează aplicarea serie de 8 culori.
"Care culoare vă place cel mai mult dintre cele 8 culori?". După a V-a culoare aleasă
preferenţial, se recomandă instrucţiunea: "Care culoare nu vă place de loc?" şi se notează numărul
ei în poziţia a VIII-a. "Care este următoarea culoare cea mai antipatică?" - şi se notează numărul
ei pentru poziţia a VII-a.
Planşa II, cu Albastru închis, verde - albastru, purpuriu, galben, violet, maro, negru, gri
intermediar.
Faza III
Alegerile pe perechi, tip grilă. Pe planşele care urmează există câte 2 culori perechi. Grila
testului are o fereastră care trebuie potrivită pe perechile care urmează a fi expuse pentru a
rămâne vizibilă de exemplu, la început, doar prima pereche, a culorilor fundamentale albastru şi
galben, cu instrucţiunea: "Care dintre cele 2 vă place mai mult?" La fel se va proceda cu toate
cele 6 perechi posibile de combinat între cele 4 culori fundamentale. Culorile, conform funcţiei
for au şi un registru de acţiune, respectiv: investire, defensă, ofensivitate, proiecţie. Ordinea de
administrare este: I (albastru) - P (galben), D (verde) - O (roşu), I - D, O - P, I - O, D - P.
În mod similar se vor face alegerile şi înregistrarea rezultatelor la planşele care urmează,
respectiv planşele variaţiei albastrului, roşului, verdelui şi galbenului. Ca materiale se folosesc:
Planşa III, cu cele 4 culori fundamentale în cele 6 combinaţii.
Planşa IV, prezintă albastru standard cu cele 3 variante tonale cu semnificaţia defensă,
ofensivitate, proiecţie, în 6 combinaţii posibile.
Planşa V, acelaşi lucru pentru verde.
Planşa VI, acelaşi lucru pentru roşu.
Planşa VII, acelaşi lucru pentru galben.
Indiferent de planşă, semnificaţia culorilor este, psihanalitic de: investire (1, funcţia eteronom
- pasivă), defensă (2, funcţia autonom - pasivă), ofensivitate (3, autonom - activă) şi proiecţie (4,
funcţia eteronom - activă) şi este atribuită şi nuanţelor culorii standard, Aceste culori standard,
prin amestecul cu celelalte 3 culori, primesc, odată cu celelalte trei nuanţe posibile, atributul
funcţiilor acestora. Nu numai galbenul standard indică orientarea eteronom - activă ci şi albul şi
de asemenea, acele nuanţe ale culorilor din planşele IV, V şi VI încărcate cu galben, şi care au de
asemenea semnul 4.
Caracterul conştient al actului de alegere este determinat de faptul că trebuie să aleagă între
diferite calităţi cromatice sau între diferite tonuri ale aceleiaşi calităţi. De asemenea, numărul de
posibilităţi date sunt explorate concomitent.
Reacţiile de alegere ale subiectului faţă de diferite planşe dau posibilitatea unor delimitări
foarte nuanţate.
Se obţine un patrulater de inter-influenţe, denumit pătratul de funcţie care ne dă baza
structurii caracterului.
Evaluarea seriei gri indică felul cum se simte subiectul în situaţia actuală, cum îşi evaluează
dispoziţia de moment şi cum se simte sub influenţa unor stimuli relativ neutri - gradaţiile griului,
proveniţi din propria sa stare de excitare psihică şi tensiune neuropsihică. Seriile celor 4 culori
fundamentale indică tendinţele de bază ale impulsurilor. Seria variaţiei cromatice a albastrului
indică comportamentul afectiv. Seria variaţiilor cromatice ale verdelui indică comportamentul
volitiv. Seria pentru roşu, comportamentul instinctiv. Seria cromatică pentru galben,
comportamentul determinat de dorinţe şi formele relaţiilor inter-umane.
În cazul unor evaluări speciale pentru diferenţierea interpretării se reia administrarea seriei de
8 culori. Trebuie să aleagă ca şi când nu ar mai fi parcurs planşa anterior. Se explică că nu este
vorba despre rememorare.
Administrarea şi interpretarea specifice pentru varianta standard, seria de 8 culori.
Administrare, instructaj
Subiectului i se prezintă etalate cela 8 culori standard şi i se cere să indice care dintre ele este
cea mai plăcută pentru el. Subiectul se referă strict la culoarea pe care o vede etalată, nu are voie
să-şi imagineze în locul celor etalate, altele mai închise, mai frumoase etc. Culorile nu se
raportează la alte obiecte, lucruri etc. Nu le alege pentru combinaţii cromatice. Fiecare culoare
trebuie aleasă în sine.
Subiectul lucrează complet independent: nu i se sugerează, nu se răspunde la întrebări
suplimentare şi nici nu este grăbit să ia o decizie.
Se observă comportamentul mimico - gestic şi verbal al subiectului, autorul indicând pentru
remarci precum cele de mai jos o situaţie de inhibiţie ce reflectă tendinţa spre performanţe, dar
fără încredere în sine: subiectul se îndoieşte de posibilităţile de a obţine aceste performanţe prin
forţe proprii şi recurge la obţinerea unor repere obiective, a unui etalon obiectiv, sau îşi
maschează nesiguranţa prin evitare. Astfel, replici de tipul: "Îmi plac toate culorile", "Nu îmi
place nici o culoare în mod deosebit", "Trebuie să ştiu în ce scop aleg", "Depinde doar de
dispoziţia celui care alege", "Unele culori sunt preferate sau respinse pentru că amintesc de ceva.
De exemplu negrul însemnă doliul".
În astfel de situaţii , instructajul devine: "Precis puteţi să-mi spuneţi care culoare nu vă place
de loc, sau cel mai puţin!"
Cotare
Se cotează ambele selecţii iniţial în mod independent.
Semnificaţia celor 8 poziţii: I - VIII
Locuri Semnificaţie
propensiunea subiectului către acea funcţie, arată o investiţie puternică la nivelul
1 şi 2
ataşamentului
3 şi 4 participare obişnuită, culorile cele mai echilibrate ca încărcătură libidinală
5 şi 6 îndepărtare, latenţă
7 şi 8 respingere sau reprimare
1 mijlocul ales de subiect pentru alegerea scopului
2 scopul
3 şi 4 situaţiile în care subiectul se simte bine
5, 6, 7 posibilităţile latente
8 trebuinţă refulată, iraţională, a cărei satisfacţie ar atrage prejudicii pentru subiect
Culoarea de pe poziţia I indică, simbolizează mijlocul necesar pentru a atinge un anumit scop;
uneori reprezintă mijlocul prin care se compensează anxietatea dată de culoarea plasată pe poziţia
VIII.
Culoarea de pe poziţia a II-a indică scopul pentru care se străduieşte subiectul.
Culorile de pe poziţiile III şi IV indică modul de a trăi, situaţia în care subiectul simte că se
află.
Culorile de pe poziţiile V, VI, VII indică tendinţele care sunt inhibate, suspendate, latente şi
care pot izbucni oricând. Culoarea de pe poziţia V indică o stare latentă. Culoarea de pe poziţia
VI indică o tendinţă refulată inconştientă. Culoarea de pe poziţia VII indică o trebuinţă
nesatisfăcută, inconştientă.
Culoarea de pe poziţia VIII indică o trebuinţă refulată conştient.
Grupările
Singura situaţie în care grupările împart culorile două câte două este situaţia de normalitate,
respectiv când culorile vitale sunt plasate la început iar cele secundare spre final:
• prima grupă de două culori, sau doar una, cea de la început, primeşte semnul +
• a doua grupă sau numai una, primeşte semnul x
• toate culorile rămase în mijloc primesc semnul =
• ultima grupă, sau ultima culoare primeşte semnul –
Oricare altă situaţie înseamnă ieşirea din echilibru. Astfel, de exemplu, adesea avem situaţia
în care o culoare vie se află plasată pe ultimele trei locuri ale selecţiei, VI, VII, VIII. Atunci
putem considera că această culoare, sau acele culori vii plasate la final, reprezintă o subdezvoltare
a funcţiei respective în structura personalităţii, respectiv este generatoare de anxietate.
Compensativ, culoarea plasată pe primul loc este cea care este exacerbată, este amplificată.
Dacă o culoare vitală este pe poziţiile VI, VII, VIII, atunci aceasta şi toate culorile de după ea
se notează cu - fiind considerate ca încărcate de tensiuni.
Dacă una dintre culorile gri, maro sau negru este pe poziţiile I, II, III, aceasta înseamnă
exacerbarea sensului acelei culori; apare astfel o tensiune cotată cu +. Dacă această culoare este
pe locul II sau III, toate culorile dinaintea ei primesc cotarea +.
Culorile de după +, următoarele două culori, primesc întotdeauna x.
De exemplu: 1 2 6 5 4 7 0 3
+++xx==-
În selecţie, culoarea 3, roşul, este sub-dezvoltată şi acţionează ca o sursă de anxietate şi
tensiuni interioare. În mod normal, doar culoarea de pe locul I, 1, respectiv albastrul, este
compensatorie, deci exacerbată ca atitudine. Dar, maroul fiind pe o poziţie vitală, III, reflectă de
asemenea tensiuni şi o stare de anormalitate, ceea ce face ca şi funcţiile reprezentate de culorile
verde, 2, şi albastru 1, să fie exacerbate.
De exemplu: 4 6 5 1 2 0 3 7
++ x x= = - -
• 3 este culoare respinsă se notează cu –;
• 4 compensează 3 şi se notează cu + cu sensul de exacerbare a acestei funcţii;
• 7 este culoare auxiliară dar este precedată de o culoare vie respinsă şi se notează cu –;
• 6 este culoare auxiliară, dar este în primele 3 poziţii şi se notează cu +;
• violetul ca poziţie nu intervine direct în jocul de tensiuni şi compensări, 5 şi 1 se notează cu
x pentru că urmează după +;
• pentru 2 şi 0 sensul este de latenţă, = .
Se caută în tabel grupările: +4+6 , x5 x1, =2=0, -3-7, +4-7
45712306
+ ++ x x - - -
• 3 este culoare respinsă şi se notează cu –;
• 4 este culoare compensatorie şi se notează cu +;
• 7 este culori auxiliară care nu are o poziţie normală şi se notează cu +;
• 7 face ca şi culoarea din faţă să primească semn +;
• după ultimul + se pun x x;
• 0 şi 6 sunt culori auxiliare şi se află pe poziţiile VII şi VIII, dar întrucât urmează după o
culoare vitală respinsă se notează – .
Se caută în tabel grupările: +4+5, +5+7, -3-0,
-0-6, x1x2, +4-6, +4-0, +4-3
Când sunt necesare evaluări speciale autorul recomandă examinarea celor 8 culori pentru a
analiza dacă şi ce schimbări apar de la prima la a doua alegere. Astfel, perechile care se păstrează
se încercuiesc.
Dacă, în urma grupării, semnele algebrice ale selecţiei I se deosebesc de selecţia a II-a,
ambele serii trebuie citite separat în tabel.
Dacă o culoare participă la 2 grupe, una în prima selecţie şi alta în a doua, atunci va purta
semnele algebrice corespunzătoare grupului unde s-a produs schimbarea.
De exemplu: x x =
++x===--
53416027
43516720
+ +x = = = = -
x -
Se pot marca cu încercuiri perechile acolo unde ele rămân laolaltă în ambele selecţii:
selecţia I:
selecţia II:
+ x x = = = - -
Adoptând regulile de grupare şi notare, putem ajunge la cazuri în care culorile selecţiei I şi II
sunt notate cu simboluri diferite:
+ + x = = = = -
selecţia I:
selecţia II:
+ x x = = = - -
Un număr poate fi comun la două grupuri funcţionale diferite, în care caz ambele trebuie să
fie interpretate şi protocolul notat ca mai jos:
+ + -
x x = = = = -
selecţia I:
selecţia II:
+ + = = = =
x x - -
În acest caz grupele în funcţie de care vom consulta tabelele de interpretare vor fi: +3 +1 ; x1
x5 ; =4 =0 ; =7 =2; -2 –6. Există de asemenea în plus grupele +3 –6 şi +3 –2.
După grupare, se va descoperi uneori că două culori ale unui grup dintr-o selecţie s-au
separat, s-au împrăştiat în altă selecţie, apărând singure şi nepereche. Când se întâmplă astfel,
culorile singulare vor fi introduse într-un pătrat:
+ x x = = = = -
selecţia I:
selecţia II:
+ + x x = = - -
Tabelele de interpretare trebuie să fie consultate, în acest caz, pentru semnificaţiile aferente atât
grupului cât şi celor două culori singulare. Interpretările vor fi pentru: + 3 +2 şi pentru +3 –2.
Diagnoza gradului de anxietate / anormalitate
Se acordă puncte în funcţie de dramatismul situaţiei:
Dacă o culoare vitală este pe poziţia VI se acordă 1 punct (notat în manualul testului !)
Dacă o culoare vitală este pe poziţia VII se acordă 2 puncte (notate în manualul testului !!)
Dacă o culoare vitală este pe poziţia VIII se acordă 3 puncte (notate în manualul testului !!!)
Dacă o culoare secundară este pe poziţia III se acordă 1 punct (notat în manualul testului !)
Dacă o culoare secundară este pe poziţia II se acordă 2 puncte (notate în manualul testului !!)
Dacă o culoare secundară este pe poziţia I se acordă 3 puncte (notate în manualul testului !!!)
Subliniem că în toate aceste grupări şi ponderări conform gradului de dezechilibru, culoarea
mov rămâne neutră, ea neproducând nici o schimbare.
Extremele: 3 puncte
Poziţiile 2 - 7: 2 puncte
Poziţiile 3 - 6: 1 punct
Anxietatea
Cele patru culori fundamentale reprezintă trebuinţe psihologice de bază, de aceea, într-un
protocol de test normal, ele trebuie să apară la începutul şirului sau, cel puţin în primele 5 locuri.
Când nu apar astfel, acesta este un indiciu al prezenţei unor anumite deficienţe care pot fi
considerate cu atât mai serioase cu cât poziţia culorii fundamentale este către sfârşitul şirului.
Dacă o culoare de bază este respinsă (adică este plasată dincolo de poziţia 5= aceasta înseamnă că
acea culoare a rămas nesatisfăcută, ceea ce se constituie într-o “sursă de stres” care conduce la
anxietate. Datorită acestui fapt, când una dintre culorile de bază (albastru, verde, roşu sau galben)
se găseşte în ultimele 3 poziţii ale şirului (poziţia 6, 7, 8), acest lucru poate fi considerat ca o
respingere şi se notează cu “–“. Orice culoare care apare după ea în şir, trebuie de asemenea
notată cu “–“. Astfel, dacă o culoare de bază apare în poziţia 6, culorile din poziţiile 7 şi 8 vor fi
notate tot cu “–“ şi vor fi privite ca respingeri care produc un anume grad de anxietate.
Toate respingerile care reprezintă surse de anxietate sunt în plus notate prin plasarea literei A
sub “–“.
Exemplu: - - - - - 3 6 7
- - -
AAA
Compensarea
Dacă o sursă de stres nu este conştientizată, ea va duce la apariţia unui comportament
compensator care este indicat în test prin culoarea aleasă în prima poziţie. Pentru a atrage atenţia
asupra acestui fapt, litera C trebuie să fie scrisă sub cifra din prima poziţie de ori de câte ori A
apare la sfârşitul şirului. Când se remarcă alegeri “anxioase”, poziţia I poate să fie ocupată de una
din cele 4 culori fundamentale. În acest caz, deşi compensaţia a fost cerută de sursa de stres şi
este reprezentată printr-o culoare fundamentală, este considerată a fi mai mult sau mai puţin
“normală”. Totuşi, orice substituire compensatorie implică o îndepărtare de comportamentul
optim datorită caracterului său obsesiv care împiedică libertatea de a evalua condiţiile existente şi
de a acţiona în mod corespunzător.
Compensarea exagerată
Preferinţele pentru aşa-numitele culori acromatice (maro, gri, negru) implică o atitudine
negativă în faţa vieţii. Dacă oricare dintre ele apare în primele trei poziţii ale secvenţei de opt
alegeri, atunci nu numai că este prezentă o compensaţie, dar este şi implicat un grad specific de
comportament exagerat. Aceste culori şi oricare altele care le-ar precede în şir trebuie notate cu
“+2” sub care se notează litera C.
Exemplu: 3 4 0 - - - - -
+ + +
CCC
Uneori se va întâmpla ca griul, maroul sau negrul să apară pe una dintre primele poziţii fără
ca o culoare fundamentală să apară în poziţiile 6, 7 sau 8. Atunci, culoarea aflată în poziţia 8
trebuie privită ca alegere “anxioasă”, chiar dacă acesta ar fi locul obişnuit de apariţie al culorii
respective.
Intensitatea anxietăţii este considerată a fi relativ mare atunci când culoarea fundamentală se
află în poziţia 8 şi relativ mică atunci când aceasta se află în poziţia 6. Aceasta permite adoptarea
unei metode simple de măsurare a acestei intensităţi, prin notarea cu ! a sursei de stres, după
următoarele reguli:
Când o culoare de bază (albastru, verde, roşu, galben)
apare în poziţia 6 - !
Când o culoare de bază apare în poziţia 7 - !!
Când o culoare de bază apare în poziţia 8 - !!!
Pentru măsurarea intensităţii compulsiei asociate de compensaţii se adoptă o metodă similară:
Când o culoare secundară (gri, maro, negru) apare în poziţia 3 - !
Când o culoare secundară apare în poziţia 2 - !!
Când o culoare secundară apare în poziţia 1 - !!!
Exemplu: !!! !! ! !!
C C A A A
+ + x x = - - -
0 6 5 1 3 4 2 7
7 0 6 1 5 2 4 3
+ + + x x - - -
C C C A A A
!!! !! ! ! !! !!!
Dintre informaţiile psihologice pe care le oferă testul conform datelor de cercetare sunt
importante în diagnoză cele legate de condiţia fiziologică a organismului. În afara
semnificaţiilor pe care le poate determina poziţia culorii maro, testul oferă şi date despre
instabilitatea sistemului nervos autonom şi a posibilelor tulburări cardiologice. Astfel, pornind de
la cercetări asupra efectelor anabolice şi catabolice ale luminii şi întunericului care evidenţiază
relaţia dintre trebuinţele somatice şi alegerea culorilor întunecoase sau luminoase, autorul
recomandă observarea asocierii dintre cele mai strălucitoare culori, galbenul şi roşul şi cele mai
întunecate, negrul şi albastrul închis.
Dacă un protocol prezintă grupul 3 şi 4 (sau 4 şi 3) la sau spre unul dintre capetele selecţiei,
concomitent cu grupul 7 şi 1 (sau 1 şi 7) aflat la sau spre celălalt capăt, putem presupune prezenţa
instabilităţii autoreglării. Când 3 şi 4 se află la început iar 7 şi 1 la final, această instabilitate este
actuală dar putem presupune că nu a atins stadiul de unde am putea-o defini ca gravă.
În situaţia în care grupul întunecos este la început iar în final cel al culorilor luminoase,
instabilitatea nu numai că este o condiţie actuală dar se poate considera că a atins deja un grad de
acumulare şi, consecutiv, a condus spre deteriorări patologice ale condiţiei cardiovasculare.
De asemenea, trei dintre culorile de bază, roşu, galben şi verde intervin, prin funcţiile pe care
le reprezintă, în abilitatea organismului în general şi psihismului în particular de a menţine
optimul de eficienţă în timp. Rolurile pe care le joacă acestea pentru a menţine această
disponibilitate spre activitate eficientă sunt astfel definite de autor: "verdele" permite
elasticitatea voinţei, ceea ce înseamnă că individul este capabil să persevereze în ciuda opoziţiei
sau dificultăţilor, pentru că persistenţa îl ajută la îndeplinirea sarcinii şi, implicit, la îmbunătăţirea
aprecierii de sine; "roşul" permite forţa voinţei, care cere acţiune şi elasticitate, satisfacţia care
apare din adaptarea pe situaţie; "galben" permite satisfacţia spontană în acţiune, capacitatea de a
proiecta şi a privi înainte spre rezultatul viitor al activităţii, spre noile, interesantele posibilităţi
care pot completa munca prezentă. Din acest motiv sunt denumite "grupul muncă" şi, într-un
protocol, ideal aceste culori ar trebui să stea alături, fie că apar la începutul selecţiei sau spre
sfârşitul ei.
În prima situaţie, când stau la început, indiferent de ordinea lor, putem interpreta că scopul va
fi bine integrat şi realizat, demonstrând că acesta este tipul de activitate pe care persoana vrea să o
facă. Perioadele lungi de muncă, sau apariţia dificultăţilor şi problemelor au un efect minor într-o
astfel de condiţie psihologică, vor fi depăşite până când sarcina va fi realizată. Culoarea din
grupul celor trei care este prima aleasă, indică priorităţile personale prin prisma cărora individul
preferă să abordeze sarcina. De exemplu, dacă este verde, scopul este ridicarea aprecierii
personale şi a statutului său în ochii altora; dacă este roşu, scopul este să simtă că a câştigat
luptând pentru un lucru pentru care este decis să lupte; galbenul, indică faptul că în place să se
proiecteze în ceva pentru care interesul lui va creşte.
Când aceste trei culori nu stau împreună, sau doar două sunt alături iar a treia este distală,
prognoza în legătură cu eficienţa în tipul de muncă sau activitate în care este angajat subiectul nu
poate fi favorabilă şi este necesară examinarea ambelor selecţii pentru a înţelege în ce fel s-a
schimbat "grupul muncă" în perioada scurtă cât a trecut între ele.
!
C AA Total: 2!
+ x x = = - - -
3 1 6 5 4 2 7 0
1 6 5 2 4 0 7 3
+ + x x = = =
- - -
C C AAA
! ! !! Total: 5!
Din exemplul de mai sus, se observă că nici în prima, nici în a doua selecţie grupul nu este
intact. Dacă în prima selecţie roşul este plasat la început şi are semnificaţia unei compensări faţă
de respingerea galbenului, în a II-a respingerea se referă la roşu, compensativ fiind pusă în joc
funcţia afectivă, simbolizată de albastru. În situaţii de criză subiectul abordează tensionându-se
spre activism, spre implicare. Acest gest este însă lipsit de durată şi de eficienţă reală pentru
muncă, în măsura în care subiectul trăieşte de fapt un tip de epuizare, fugă de agitaţiile şi
stimulările cotidiene.
Grupul 42 este alături şi în prima şi în a doua situaţie, indicând prin poziţionări mai degrabă o
nesiguranţă a subiectului în legătură cu aceste funcţii, care sunt o sursă de tensiuni inconştiente
legate de neîncrederea în viitor şi în sine. Este însă important, din perspectivă prognostică, să
subliniem că starea nevrotică a subiectului poate răspunde la terapie, în măsura în care există o
tendinţă spre mobilizare interioară spre a face faţă provocărilor, spre activism.
Existenţa unei trebuinţe fundamentale nesatisfăcute, împreună cu acea compensaţie prin care
persoana încearcă rezolvarea ei, indică tipul de conflict implicat. Deci prin marcarea A şi C, pe
pune în evidenţă "problema actuală" sau conflictul şi, implicit, elementul de sprijin pentru
construirea unui demers terapeutic. Culoarea respinsă şi anxietăţile relevate de test indică sursa de
stres pe care persoana nu vrea să fie nevoită să-i facă faţă. Indiferent dacă este reprimată conştient
sau nu, reprimarea conduce la o nelinişte, anxietate care determină o încercare de a opera cu ea
într-o manieră compensativă.
Această combinare între sursa de stres şi modul a lucra cu starea de tensiune căreia îi dă
naştere constituie, în termenii testului, chiar problema. Vorbim desigur de o "încercare de
rezolva" şi nu de "rezolvarea" problemei. Interpretările care alătură culoarea cu sens compensativ
(+) şi culoarea cu sens anxiogen (–) se referă deci la componentele "problemei actuale".
Cea mai semnificativă problemă actuală va fi cea care, acolo unde este vorba despre A şi C,
pune alături culoarea de pe prima poziţie cu culoarea de pe ultima - dacă acestea constituie astfel
de evenimente. De fapt, într-un protocol putem detecta mai multe culori marcate cu C şi mai
multe culori marcate cu A. Cuplul extremelor este indicaţia pentru cea mai puternic resimţită
problemă, iar cuplul celor de pe poziţiile mai apropiate de centru, cea mai slab resimţită
problemă actuală.
Ambivalenţa constituie o categorie specială, în care se exprimă situaţia în care o culoare
vitală marcată cu C în prima selecţie se găseşte marcată cu A în a doua selecţie, de tipul +3-3,
+2-2, +4-4, +1-1. Deşi semnificaţia nu este atât de importantă ca pentru problema actuală, sensul
este această instabilitate a atitudinii subiectului legată de semnificaţia culorii. De exemplu,
vitalitatea roşului este repede epuizată chiar dacă se resimte o presiune uşoară chiar concentrarea
pentru a realiza selecţia este suficientă pentru a produce această cedare.
Domeniile de aplicare
Testul are valoare diagnostică şi prognostică ridicată, dovedită în numeroase cercetări
experimentale. Varianta completă a testului este utilă pentru demersurile terapeutice pentru că, în
măsura în care aduce informaţii fundamentale dar şi de detaliu privind structura şi funcţionarea
personalităţii nevrotice, poate orienta psihoterapeutul spre direcţii specifice pentru reechilibrarea
funcţională, prin aducerea funcţiilor deficitare sau exacerbate spre normal.
Dintre domeniile de aplicare, iniţial testul a fost utilizat pentru orientarea şcolară şi
vocaţională, dar şi în psihologia clinică: psihiatrie, sanatorii, închisori. În urma numeroaselor
aplicaţii şi experimentări, testul şi-a extins aplicabilitatea aproape pentru fiecare domeniu al
psihologiei.
De exemplu, pentru psihologia generală, pentru studiul factorilor afectivi ai inteligenţei.
Combinaţii cromatice preferate şi sau respinse caracteristice în performanţele intelectuale:
+3 +4 -5 denotă gândire clară stimulată de varietate
+2 +6 -1 indică o tulburare a intelectului datorate factorilor de natură afectivă (Preiswerk,
1956, 1960). De asemenea, studiul efectelor culorii asupra emoţiilor.
Pentru psihologia genetică, sunt autori care decelează particularităţi legate de vârstă, mai ales
în fenomenul îmbătrânirii.
În psihologia educaţională, testul este util pentru determinarea bazelor afective ale
educabilităţii dificile.
În psihologia muncii, s-a evidenţiat sindromul trebuinţei succesului profesional: +3+ 2 -5
Sunt numeroase studii clinice şi psihiatrice care evidenţiază tendinţa unor culori de a se grupa
într-un mod ce apare caracteristic pentru anumite diagnostice.
De asemenea, testul a fost utilizat şi în consilierea de familie şi de cuplu, în studierea
conflictelor conjugale.
Shaw, 1930, pune la punct Testul de pictură cu degetele, subiecţii având la dispoziţie
culorile albastru, verde, roşu, galben, maro şi negru. Se realizează 3 - 8 desene pe şedinţă.
Interpretările se fac în raport de atitudinea subiectului faţă de culoare (alege, respinge, amestecă,
localizarea), maniera (cu un deget, cu ambele mâini etc.), limitele spaţiale, comportamentul în
sarcină şi verbalizările subiectului. Cercetările lui Shaw indică anumite organizări ale
conţinuturilor desenelor în funcţie de principalele sindroame psihopatologice.
Pfister, 1946, inventează Testul piramidei culorilor, care va fi pus la punct în 1951 de Heiss
şi Hiltman. Piramida culorilor are 5 etaje şi cuprinde 15 spaţii pătrate. Subiectul primeşte pătrate
de hârtie cu 24 de nuanţe diferite care ţin de 10 culori fundamentale. Sunt considerate astfel culori
ale extraversiei roşu, portocaliu şi galben; culorile introversiei, albastru şi violet; culorile reglării,
verde; culorile psihismului de profunzime, alb, maro, gri, negru. Se cere subiectului să compună 3
piramide succesive, aranjând piramidele astfel pentru a le face cât mai frumoase posibil; timpul
de execuţie este liber. Interpretarea are ca ipoteză că organizarea structurii piramidei are sens
pentru organizarea personalităţii, iar afectivitatea subiectului este echivalentă culorilor organizate.
Culorile sunt clasate în 4 categorii în funcţie de numărul de alegeri în cele trei piramide;
culoarea aleasă în toate cele trei este un indice de constanţă; culoarea aleasă în două, este un
indice de constanţă relativă; culoarea aleasă într-o singură piramidă este un indice de agitaţie iar
culoarea sau culorile ne-alese, sunt indice de evitare. Suma primelor trei situaţii indică gradul de
sensibilitate, de deschidere al subiectului. Suma situaţiilor II şi III indică labilitatea afectivă;
situaţia a III-a supra situaţia a IV-a gradul de excitabilitate, iar situaţia I supra situaţia a IV-a
atitudinea faţă de lumea exterioară.
Semnificaţia simbolică a culorilor este determinată de autor bazându-se pe mai multe aspecte:
porneşte de la tradiţia populară, apoi o supune cercetării statistice şi celei experimentale.
Interpretarea culorilor trebuie să fie configuraţională şi nu prin adiţionarea de semne separate.
Heiss şi Hilman, perfecţionând testul, cer subiectului să construiască şi 3 piramide urâte care
exprimă tendinţele inconştiente refulate de subiect. De asemenea, diminuează diversitatea
nuanţelor de la 24 la 14, păstrând culorile fundamentale dar reţin doar 2 nuanţe pentru roşu,
verde, albastru, violet.
i
Dintre cărţile cele mai importante cităm: Koppitz E.M, 1963, "The Bender gestalt test for young
children", Grune and Stratton, New York; Koppitz E.M., 1975 "The Bender gestalt test for young
children. Research and application", Grune and Straton, New York; Pascal G.R., Suttell B.J., 1951,
"The Bender gestalt test. Quantification and validity for adults", Grune and Stratton, New York;
Stellern J. Vasa S.F., 1973, "A primer of diagnostic prescriptive teaching and programming", CRSPCE
Wyoming.
ii
Explică Murray, în 1968 într-un articol, A Conversation with Henry Murray în Psychology Today, sept., Hall, M.H.
iii
Dacă lungimea povestirii variază, trebuie corectată relativ la scorurile obţinute pe media povestirii de 300 cuvinte. După
estimarea lungimii medii a povestirilor dintr-un set, se multiplică cu factorul de corecţie:
Scor sub 140 cuvinte – indică lipsa de cooperare, de relaţie şi implicare şi nu se cotează (eventual cu factor de 1,9).
Scor mediu Factor Scor mediu Factor
140-146…………….1,8 216-242…………….1,2
147-155…………….1,7 243-276…………….1,1
156-166…………….1,6 277-329…………….1,0
167-179…………….1,5 330-400…………….0,9
180-195…………….1,4 peste 400…………...0,8
196-215…………….1,3
iv
Structura dinamică a povestirii. Tema constă dintr-o situaţie la care eroul este expus şi nevoile sale, ca tensiuni care-i
direcţionează comportamentul.
v
Cf. David Rapaport, Ph.D., "Diagnostic Psyghological Testing", The Zear Book Publishers, 1945. pp. 439-498.
vi
Shentoub V. şi col., "Manuel d'utilisation du T.A.T. Approche psychanalitique@, Dunod, Paris, 1998
vii
Extras din Bulletin de Psychologie, V. Shentoub, R. Debray, 1970-1971, Conţinut manifest şi latent în planşele T.A.T. –
pentru uz intern, Institutul de psihologie, Universitatea Paris V.
viii
Cf. Marvin Spiegelman, Jungian Theory and the Analysys of Thematic Tests.
ix
Cf. P. Oléron coord., C.A.T., Monographies Françaises de Psychologie.
x
Manuel de frustration de Rosenzweig, C.P.A, Paris, 1964, de P.Pichot şi S.Danjon.
xi
Cf. tabelului final “Note T standard”.
xii
Methodes projectives, P.U.F., Paris, 1992.
xiii
Se pot consulta lucrările lui Szondi, "Triebdiagnostik", Hans Huber, Bern, 1947 şi "Schicksanalyse", Schwabe, Basel,
1948. De asemenea, în limba română, lucrarea Susanei Deri, "Introducere în testul Szondi", Paideia, 22 (lucrare apărută în
1949).
xiv
datele de interpretare se regăsesc în Lüscher M., 1971, "The Luscher color test", Rondom house, New York, Lüscher M.,
1973, "Le color test, Votre personalié révélée par les coloeurs", Aubanel, Paris.
xv
Chevalier J.J., Geerbrant A., 1994, "Dicţionar de simboluri", Ed. Artemis, Bucureşti, Evseev I., 1999, "Enciclopedia
semnelor şi simbolurilor culturale", Amarcord, Timişoara.
xvi
Dintre care exemplificăm prin Warner.- Schaie R,.Heiss R, 1964, Color and Personality, Hans Huber Publ., Berne,
Stuttgart şi Valdez P., Mehrabian A., 1994, "Effects of Color on emotions", în Journal of Experimental Psychology,
General.