Professional Documents
Culture Documents
Componentele competitivităţii
Definită ca fiind „gradul în care o naţiune, în condiţii de piaţă liberă şi onestă, poate
să producă bunuri şi servicii care să treacă proba pieţelor internaţionale, reuşind în acelaşi
timp să menţină şi să sporească venitul real al cetăţenilor săi: competitivitatea este deci o
provocare care se aplică nu numai în cazul naţiunilor ci şi al tuturor regiunilor şi
oraşelor/staţiunilor din lume.
O întreprindere este competitivă pe o anumită piaţă atunci când reuşeşte să obţină
anumiţi indicatori economici: cifra de afaceri, profit, segment de piaţă comparabili sau
superiori celor ai altor întreprinderi concurente, ce acţionează pe aceeaşi piaţă.
Competitivitatea este o noţiune complexă fiind influenţată, în mare măsură, de
capacitatea de a înţelege şi de a se adapta cât mai corect la lumea care o înconjoară. Ea poate
fi privită atât global cât şi la nivelul fiecărei componente. Astfel, specialiştii au evidenţiat
faptul că, competitivitatea globală a unei firme este determinată de competitivitatea fiecăreia
dintre următoarele componente/categorii de competitivitate: globală, financiară, comercială,
umană, managerială, tehnică, organizaţională
Competitivitatea globală a unei firme reprezintă potenţialul ei şi presupune
efectuarea unui diagnostic sau a unui inventar critic al capacităţii de care dispune, adică al
forţelor de care dispune şi a slăbiciunilor tuturor componentelor firmei, cu referire specială
la factorii cheie de succes şi la concurentă. Ea depinde de buna funcţionare a ansamblului
componentelor sale.
Competitivitate financiară este dată/exprimată de capacitatea întreprinderii de a
realiza o serie de indicatori: mărimea profitului, capacitatea de autofinanţare, suma şi
scadenţa împrumuturilor, potenţial de randament financiar: rentabilitatea capitalurilor
proprii, potenţialul de solvabilitate: aptitudinea de a face fata la rambursări.
Competitivitate comercială : este evidenţiată de: partea de piaţă deţinută, evoluţia
cifrei de afaceri, pragul de rentabilitate, poziţia în ciclul de viata pentru fiecare produs şi
notorietatea comercială: imaginea de marcă, fidelitatea clienţilor, coerenţa gamei de
produse, nivelul bugetului publicitar ş.a.
Competitivitate umană este rezultatul îndemânării mâinii de lucru, nivelul de
calificare, rata absenteismului, rata încadrării.
Competitivitate tehnică : este exprimată de natura echipamentului: vechime,
performanţa, avans tehnic, importanta cercetării-dezvoltării, nivelul de automatizare,
aprovizionarea, relaţiile cu furnizorii, rotaţia stocurilor.
Competitivitate managerială este rezultatul profilul conducătorilor: vârsta,
experienţa, studii, formare capacitatea de conducere: aptitudinea comandamentului, a
delegării, a negocierii, a spiritului de sinteza, valoarea colaboratorilor, gradul de coeziune al
echipei.
Competitivitate organizaţională este influenţată de forma structurii organizatorice,
numărul nivelurilor ierarhice, natura delegării deciziilor, gradul de descentralizare, circulaţia
informaţiilor, gradul de integrare al indivizilor şi serviciilor la obiectivele firmei,
modalitatea finalizării obiectivelor, modul de realizare al controlului, starea climatului
social.
Strategia firmelor cu poziţie de lider sau dominat. O asemenea strategie este axată
pe stabilirea celor mai eficiente şi eficace modalităţi prin care firma să-şi consolideze
realizările înregistrate şi să păstreze sau să câştige poziţia de lider în cadrul industriei de
profil. În aceste scopuri, firmele cu poziţie de lider sau dominantă se pot plasa într-una din
următoarele situaţii competitive.
Menţinerea în continuare a strategiei ofensive, bazată pe ideea evidentă că cea mai
bună apărarea este atacul. Strategia ofensivă se bazează, precumpănitor, pe un potenţial
inovativ apreciabil, capabil să genereze permanent produse/servicii noi şi să lanseze
neîncetat „sfidări” neaşteptate firmelor concurente. Principalele direcţii în care trebuie să se
concentreze contribuţia potenţialului creativ al firmei la practicarea în continuare a unei
strategii agresive ar fi următoarele:
- menţinerea unei rate înalte de înnoire a produselor/serviciilor oferite, cu
caracteristici constructive şi funcţionale mereu îmbunătăţite şi diversificate;
- punerea la punct şi aplicare celor mai eficiente soluţii de ridicare continuă e
nivelului calitativ al produselor/serviciilor oferite;
- îmbunătăţirea şi diversificarea serviciilor post-vânzare;
- reducerea costurilor de fabricaţie şi comercializare;
- utilizarea sinergică a diferitelor canale de distribuţie disponibile;
- creşterea volumului cererii în cadrul industriei de profil prin identificarea unor noi
modalităţi de utilizare a produselor/serviciilor vândute, atragerea unor noi cumpărători a
acestor produse/servicii, intensificarea prin mijloace promoţionale adecvate a utilizării lor;
- realizarea restructurării organizatorice în scopul flexibilizării tot mai accentuate a
activităţii firmei şi al conectării mai strânse a acesteia la cerinţele pieţei;
- îmbunătăţirea managementului, a metodelor ş instrumentelor manageriale folosite, a
sistemului de gestiune a afacerilor.
Firmele care urmează cele mai ofensive strategii, deci cele care au cele mai mari
capabilităţi pentru a le materializa, încearcă, întotdeauna, să „facă prima mişcare”, date fiind
avantajele competitive apreciabile pe care aceasta le presupune, precum şi să menţină
poziţia de lider în vederea consolidării avantajelor competitive pe termen lung.
Firmele de notorietate cărora le este proprie o asemenea poziţie competitivă sunt
General Motors în domeniul fabricaţiei automobilelor, IBM în cel am calculatoarelor, Xerox
în producţia de foto-copiatoare, AT&T în domeniul serviciilor telefonice la mare distanţă,
Levi Strauss în producţia de confecţii jeans, McDonald’s în sectorul restaurantelor expres
etc.
Strategia „apucă şi menţine” este axată pe o bună apărare a realizărilor firmei în
scopul de a descuraja potenţialii noi veniţi să penetreze pe piaţa acesteia, de a împiedica
firmele concurente să-şi amplifice afacerile în defavoarea ei sau să lanseze acţiuni ofensive,
precum şi de a deplasa zonele de înfruntare cu firmele concurente spre domenii mai puţin
ameninţătoare sau în care firma este capabilă de răspunsuri mai ferme. Esenţa acestei situaţii
competitive constă în crearea de către firmă a unor bariere de natură să-i permită prezentare
poziţiei deţinute pe piaţă în faţa firmelor concurente şi, pe această bază, consolidarea în
perspectivă a avantajului competitiv. Menţinerea poziţiei pe piaţă a firmei în raport cu cele
concurente semnifică, pe de o parte, păstrarea capacităţii ei de a genera profit şi un flux de
lichidităţi pozitiv (în cazul în care perspectivele de creştere ale industriei de profil sunt
reduse şi nu se întrevăd alte posibilităţi de sporire a segmentului de piaţă acoperit), iar pe de
altă parte, reducerea posibilităţilor de a fi acuzată de practici anti-concurenţiale (în cazul în
care segmentul de piaţă acoperit de firma lider îi conferă acesteia o poziţie de
cvasimonopol).
Strategia de hărţuire concurenţială, axată pe afirmarea fermă a reactivităţii firmei la
orice încercări ale firmelor concurente de a-i eroda poziţia pe piaţă, în sensul lansării unor
mesaje clare privind măsurile proprii de represiune care vor însoţi aceste încercări. Scopul
acestei strategii de hărţuire şi de înfruntare fermă a firmelor concurente este aceea de a
menţine statu-quo-ul existent pe piaţă, respectiv ierarhiile proprii acestuia potrivit cărora
rolurile firmelor pe piaţă sunt clar stabilite în ceea ce priveşte „cine conduce” şi „cine
urmăreşte liderul”.
AVANTAJUL COMPETITIV
Situatia
Situatia cererii
factorilor Situatia cererii
de productie
Actiunea
Sectoarele din guvernului
amonte si din
aval
Fig.1
Obiectivul nostru este ca, prin studiul competitiei, sa distingem regulile
competitivitatii, adica acelea care il fac pe competitor sa fie intr-o pozitie favorabila in
fenomenul competitiei. Ne vom limita, fireste, doar la competitia economica.
Vom face o analiza a tipurilor de competitie, dupa o serie de criterii si abordari. Vom
studia rolul intre prinzatorului si al firmei in fenomenul competitiei. Vom analiza setul de
norme dupa care se deruleaza, sau ar trebui sa se deruleze, competitia, vom stabili
principiile de competitivitate si vom vorbi despre un companion inseparabil al competitiei -
riscul.
Vom stabili criteriile de apreciere ale competitivitatii unei intreprinderi, acordand o
atentie particulara problemelor high-tech si inovatiei. Vom analiza pozitia competitiva a
intreprinderii si raportul acesteia cu activitati precum conducerea, comunicarea si
informarea. Vom analiza particularitatile competitiei in faze tranzitorii, cum ar fi intrarea
sau iesirea de pe o anumita piata ori, mai general, intrarea sau iesirea in/din afaceri. Dupa ce
vom discuta criteriile de apreciere a competitivitatii in acest caz, ne vom eoncentra atentia
asupra analizei de competitivitate a Romaniei dupa 1990. Vom studia, de asemenea,
particularitatile economiilor in tranzitie ale tarilor din Europa de Est si vom lua in discutie.
Dupa cum am aratat, competitia este o trasatura a lumii vii, legata de o caracteristica
esentiala a acesteia - adaptabilitatea. Fiind un dat natural, noi nu o putem aborda decat in
judecati de existenta, nu si de valoare: nu putem spune despre ea ca este in sine "buna" sau
"rea" si nici nu ne-ar servi la nimic sa emitem astfel de enunturi axiologice, intrucat tot nu
putem face nimic ca sa o cream, nici ca s-o impiedicam a exista. Formele in care competitia
se manifests insa pot fi influentate de comportamentul uman individual, dar si colectiv, iar
aceste influente pot fi caracterizate -cel putin pe termen scurt sau mediu — in termeni
axiologici.
Cineva ar putea obiecta la asertiunile de mai sus cu observatia: "in socialism nu a
existat competitie economica; de abia acum ne indreptam catre o societate concurentiala"
Putem aduce o serie de contraargumente de suprafata acestei obiectii, cum ar fi existenta
unor rudimente de sector privat aflat in competitie cu eel de stat. Ori competitia - mascara,
dar acerba - intre tarile socialiste, in care, din pacate, considerentele economice erau
subordonate concurentei politice intr-un sistem hegemonist. Ori angajarea intregului sistem
socialist in competitia cu cel capitalist. Nu ne vom concentra insa asupra acestor aspecte, ci
vom dezvolta doar contraargumentul de profunzime: in socialism nu exista competitie la
nivelul productiei, dar exista o competitie acerba la nivelul consumului.
Prin similaritate cu legea din fizica ce ne spune ca materia nu se creeaza si nu se
distruge, ci doar se transforms, putem spune ca si competitia, neputand fi nici creata, nici
distrusa, ea doar se transforms, si daca ea dispare dintr-o anumita zona a vietii - in exemplul
de mai sus, din zona productiei - ea apare in chip legic, necesar, in aceeasi "cantitate", in alta
zona - in zona consumului, in exemplul dat. Cum viata economica reprezinta o sinteza
dinamica inseparabila intre productie si consum, a judeca numai pe una din laturi cu
ignorarea celeilalte este o eroare.
Al doilea adevar fundamental despre competitie este exprimat, printr-o sentinta
clasica din gandirea economica anglo-saxona, cu atata directa simplitate si percutanta
franchete incat prefer s-o redau in original: "Competition is a game with winners and losers'!
De aici rezulta ca, daca in sine competitia nu e nici "buna", nici "rea", efectele sale vor fi
necesarmente "bune" pentru unii si "rele" pentru altii. Problema e mult mai complexa decat
pare la prima vedere. Competitia este adesea "buna" pentru invinsi - in masura in care ii
determina sa invete din propriile greseli si din metodele de succes ale adversarului - si este
uneori "rea" pentru invingatori, in masura in care ii determina sa inceteze lupta pentru a
inova, a se adapta, a tine pasul cu progresul in gandire.
Discriminarea a ajuns sa fie privita ca un fenomen negativ, imoral, odios. Auzim
adesea in jurul nostru comentarii indignate de genul: "Aceasta este o discriminare, nu pot fi
de acord cu ea." Sa privim lucrurile in adevarata lor perspectiva: viata se bazeaza pe
discriminare, pentru ca viata se bazeaza pe dragoste si dragostea este cea mai irationala
dintre discriminari. Un partener este discriminat favorabil in raport cu altul dupa criterii
"perfect logice" cum ar fi acela ca "este inalt" sau "are ochi albastri" Orice optiune este o
discriminare: cand cumperi o paine, faci o discriminare. Orice sistem legislativ este un
complex de discriminari: el discrimineaza o data intre culpabili si inocenti, si a doua oara
intre diverse categorii de culpabili si de inocenti. Fanaticii nondiscriminarii ar trebui sa se
indigneze: "De ce acest om este discriminat fiind lipsit de libertate, pentru simplul fapt ca a
omorat pe cineva?"
Tocmai pentru ca discriminarea este o lege a firii, pentru ca ea e prezenta aproape
peste tot, constitutive prevad acele domenii limitate in care extinderea ei ar fi nociva si este
deci interzisa. Dar intrucat constitutiile califica discriminarea pe criterii sociale, etnice, de
sex ori ideologice ca fiind in anumite conditii delictuala, exista tendinta de a considera un
delict orice discriminare, pe orice criterii si in orice conditii. Sa retinem asadar ca orice
competitie conduce inevitabil la discriminare intre oameni, dar aceasta nu este nici un pacat,
nici o nenorocire, atata vreme cat nu se extinde asupra "zonelor de nondiscriminare"
prevazute de lege ori de morala.
Nu as dori sa inchei considerable despre efectele "bune" si "rele" ale competitiei fara
a atrage atentia asupra unei situatii favorizante, a unui avantaj competitiv epistemologic,
care ne pune, paradoxal, pe noi, economistii din tarile foste socialiste, in situatia de a putea
gandi mai clar si mai profund problematica competitivitatii decat o fac colegii nostri din
societati traditional liberale. In realitate, ceea ce nu cunosteam noi era o anumita forma,
transparenta si reglementata, de competitie. Cunostintele legate de aceasta forma de
competitie au fost relativ usor de asimilat; ceea ce e mai greu de analizat si de prezentat intr-
o maniera formala, de preferinta matematizata, este insa competitia oculta, sublimata - as
zice, criptocompetitia - care era pe larg prezenta in sistemul socialist. Sa nu ne facem iluzii,
criptocompetitia exista si in capitalism, dar intr-o masura mai mica decat exista ea intr-un
sistem care declara, ipocrit-propagandistic, suprimarea contradictiilor antagoniste. dar care,
neputand fireste sa suprime un dat obiectiv care este competitia, o silea sa sublimeze in
forme criptate. Cu cat mai multa competitie se face "la lumina zilei", cu atat mai putina se
face in mod ascuns.
Concurenta poate insa fi privita ca o forma intrinseca, involuntara, de cooperare, in
masura in care introducem un actor suplimentar al competitiei, in plus fata de competitori:
mediul. Prin urmare, orice competitie presupune eel putin trei actori: doi competitori si
mediul. Mediul poate fi o sectie de productie, o firma care confine acea sectie, o ramura
economica care contine acea firma, o economie nationals care contine acea ramura sau chiar
economia globala. Mediile sunt asadar continute iterativ unul in altul (termenul anglo-saxon
"imbedded" este deosebit de sugestiv). Daca entitatile A si B, continute in mediul C,
concureaza loial intre ele, ele intaresc pozitia competitiva a mediului C in raport cu mediul
D, in conditiile in care C si D se exprima si ele ca entitati in competitie, la un nivel superior.
De exemplu, daca firmele Volkswagen si BMW concureaza loial pe piata germana de
automobile, aceasta intareste pozitia competitiva a industriei germane de automobile pe
piata internationala asadar, concurenta lor reprezinta o forma de cooperare pentru intarirea
pozitiei competitive a industriei germane.
In contextul discutiei despre caracterul loial sau neloial al competitiei, sugerez sa
meditam putin asupra multiplelor sensuri ale cuvantului englezesc "fair"; vom vedea ca
evolutia naturala a limbii in multiple planuri tradeaza anumite conexiuni ascunse intre
sensuri, care sustin concluziile noastre teoretice. Cuvantul "fair" inseamna:
- corect, echitabil;
- targ, piata;
- blond; deschis la culoare, luminos;
- frumos.
Amalgamand, total sau partial, aceste sensuri, observam ca ele pot descrie un set de
reguli ale competitiei loiale si ale mecanismelor sale; consubstantialitatea onomastica a
celor patru sensuri ale cuvantului "fair" sugereaza urmatoarele propozitii:
Plata este locul concurentei corecte.
Concurenta corecta este cea care se desfasoara la lumina zilei, adica in chip
transparent. Concurenta desfasurata in aceste conditii - de piata, de transparenta
("luminozitate") si de corectitudine, — are atributul de frumusete morala, adica este loiala.
Prin urmare, o afacere "fair" (corecta) este o afacere facuta in chip "fair" (luminos,
transparent) si in deplina libertate de optiune a partilor, ca la "fair" (targ, piata), iar a derula
astfel de afaceri este "a fair atitude" (o atitudine moralmente frumoasa).
Dar ce inseamna libertatea de optiune mai sus mentionata? Ea presupune libertatea de
informare (asociata transparentei), dar si libertatea de actiune - in esenta, libertatea de a
vinde si cumpara doar la pretul care iti convine. Prin numarul mare de participant si
caracterul deschis al spatiului de derulare, piata in sensul original, nesimbolic al cuvantului,
avea si rolul de a impiedica tranzactiile neconsensuale, tranzactiile fortate, intrucat marea
majoritate a celor prezenti aveau interesul si vegheau sa mentina spatiul respectiv ca un
spatiu al tranzactiei libere. La acestea se adauga un al doilea rol al pietei - acela de a asigura
comoditatea logistica. Cel venit sa cumpere stia ca are mari sanse sa gaseasca marfa dorita
intr-o mare varietate pe un spatiu limitat; eel venit sa vanda stia ca are mari sanse sa
gaseasca un numar mare de clienti pentru marfa sa intr-un spatiu limitat.
Prin urmare, efectul de regularizare a preturilor pe piata este un efect secundar al
functiilor primare ale pietei: securitatea tranzactiilor si comoditatea logistica. Exista tendinta
ca atunci cand trecem de la analiza pietei fizice, nonsimbolice, la cea a pietei abstracte,
simbolice, sa retinem doar functia sa de regulator si sa pierdem din vedere cele doua functii
primordiale. Consideratii ample si profund originale privind dezvoltarea istorica a pietei si
evolutia functiilor sale intalnim la Fernand Braudel .
Din punctul de vedere microeconomic, competitivitatea se poate defini drept
capacitatea unei structuri microeconomice (unitate, firma etc) de a castiga sau apara un
segment din piata. In perspective medie si lunga, ceilalti parametri pe care suntem tentati sa-
i asociem conceptului de succes economic — si in primul rand, profitul - sunt subsumati,
observam, parametrului "segment din piata" Pe o piata matura, stabila, o intreprindere
competitive, adica avand un segment de piata mare ori in crestere, are automat profituri
pozitive stabile, o tehnologie moderna, o organizare corecta a productiei si desfacerii etc.
etc. Fiecare industrie are propiile sale reguli de competitie si propria ierarhie ponderata a
factorilor care contribuie eel mai mult sau eel mai putin la pozitia competitiva si avantajul
competitiv.
Un rol important in competitivitatea macroeconomica il joaca aspectele structurale
ale economiei nationale, in speta gradul de specializare al acesteia. O abordare particulara,
la limita intre macroeconomic si microeconomic, este necesara pentru marile corporatii
multinationale: acestea sunt actori ai competitiei macroeconomice prin volumul cifrelor de
afaceri si prin ponderea lor pe piata mondiala, dar sunt in situatia actorilor competitiei
mieroeconomiee prin aceea ca nu au in principiu o piata rezervata, semnificativa, asupra
careia sa poata actiona prin mijloace administrative (reglementari, protectie etc).
Putem evalua gradul de competitivitate al unui mediu aflat in conditii de relativa
stabilitate prin numarul de intrari pe piata intr-o perioada data, atunci cand acest numar este
aproximativ egal cu numarul de iesiri de pe piata.
Evident, la instabilitate, in conditiile unui boom economic, numarul intrarilor pe piata
(intreprinderilor nou-create sau nou-venite) este semnificativ mai mare decat numarul
iesirilor (falimente etc.), iar in conditiile unei crize economice raportul este invers, astfel
incat acest mod de evaluare a gradului de competitivitate nu mai are sens. Trebuie de
asemenea facuta precizarea ca referirea la conditia de relativa stabilitate nu se rezuma la
stabilitatea economica, ci se extinde si la cea sociala, legislative etc. 0 modificare legislative
neinspirata poate, de pilda, sa scoata de pe piata competitori viabili si sa creeze spatiu pentru
intrarea altora noi, fara ca aceasta sa reprezinte o crestere a gradului de competitivitate a
pietei, ceea ce ar avea efecte principial benefice. Ca o tendinta generala, gradul de
competitivitate pe partea de oferta (competitia intre agentii economic! fiind in esenta o
competitie de oferta) este legat, in conditiile unei cereri cvasistationare, de gradul de
maturitate a tehnologiilor.
Progresul tehnologie este insa discontinuu si, in buna masura, imprevizibil. El se
manifesta adesea prin ceea ce anglo-saxonii numesc un "breakthrough" - o "patrundere"
adica deschiderea brusca a unui camp nou de activitate. Imprevizibilitatea provine din
incertitudinea intrinseca a actului cercetarii - daca am sti dinainte rezultatul cercetarii, n-am
mai avea nevoie sa cercetam! Dar ea poate proveni si din faptui ca un "breakthrough" poate
sa survina acolo unde sunt concentrate fortele stiintifice, financiare, propagandistice etc., dar
de foarte multe ori el survine in domenii neglijate de marele public si de varfurile
comunitatii stiintifice. Modelul de comportament uman dupa care se petrece acest paradox e
urmatorul : in domeniile de la care se asteapta mari progrese, implicit mari avantaje
economice, de imagine, si prin acestea chiar politice, se concentreaza oamenii de stiinta cei
mai prestigiosi, cei mai mediatizati, cei mai influenti.
O alta modaliitate prin care inalta tehnologie influenteaza competitia economica este
- si expresivitatea termenului ne sileste din nou sa facem apel la originalul anglo-saxon - asa
numitul "spin-off! Termenul "spin-off" se refera la "centrifugarea" "separarea prin rotatie" a
unor metode sau produse din domeniul inaltei tehnologii in domeniul consumului curent.
Produse noi dezvoltate pentru zboruri spatiale, aplicatii militare extreme etc. se constata
ulterior ca pot fi profitabil utilizate la cele mai prozaice aplicatii, cum ar fi de pilda tigaile
teflonate. Aceste produse ori tehnologii dezvoltate cu cheltuieli uriase din fonduri publice si
pentru utilitati publice poarta numele de "spin-offs" si pot avea un impact semnificativ
asupra concurentei economice dintre agentii privati in domenii cu totul altele decat cele
pentru care au fost dezvoltate.
Efectele patrunderilor tehnologice asupra pietelor concurentiale pot fi extrem de
variate cu o toleranta rezonabila ele tind insa a se apropia de urmatorul model. Aparitia unei
tehnologii noi era la inceput un avantaj concurential coplesitor unicului detinator al acelei
tehnologii, indiferent de abilitatea acestuia de a-si valorifica piata sub raport strict economic.
"Spargerea" secretului tehnologie conduce de la situatia de monopol la cea de oligopol, in
timp ce ulterior epuizarea timpului de protectie prin brevet conduce de la monopol ori
oligopol la o situatie de larga concurenta. Concurenta acerba intre un numar mare de
detinatori ai aceleiasi tehnologii face ca numarul lor sa se reduca, supravietuind doar aceia
care manifesta o mai buna stapanire a tehnicilor de piata, pe latura de aprovizionare, de
gestiune a fortei de munca, dar mai ales de desfacere.
2. Clasificari
Clasificarea competitiilor economice se poate face dupa o serie intreaga de criterii.
Propunem abordarea problemei din perspeetiva criteriilor de mai jos, nu atat din dorinta de
inedit, cat pentru ca ni se pare aceasta perspeetiva a oferi o acoperire mai larga a unghiurilor
de abordare. Fireste, ca orice clasificari, si ale noastre au tendinta de a defini tipuri ideale
catre care tinde o realitate, mai degraba decat realitati, pentru ca ele servesc modelarii
intelectuale mai degraba decat contabilizarii faptice. De aceea vom intalni poate realitati
care se incadreaza la granitele categoriilor definite de noi, sau poate chiar intre aceste
categorii, dar mai ales - lucru care nu e de obicei subliniat - tipurile de categorii specificate
pot sa nu aiba un corespondent in realitate, decat in urma unei operatii de aproximare. Ca sa
luam un exemplu concret, vom vorbi intr-una din clasificari despre "concurenta perfecta";
insasi denumirea categoriei arata ca este vorba de o situatie ideala - perfectiunea nu exista in
realitate! - pe care situatia reala poate sa o aproximeze cu mai multa sau mai putina
acuratete.
Mai intai vom face distinctie intre tipul de competitie deschisa si tipul de competitie
inchisa. Numim competitie deschisa acea competitie care se desfasoara in mod direct cu
mediul, si doar indirect cu competitorii. Dintre toti competitorii plasati in acelasi mediu
castiga acela care obtine o mai buna performanta raportat la un parametru sau complex de
parametri oarecare, in conditiile in care actiunile fiecarui concurent nu influenteaza (nu
jeneaza sau favorizeaza) actiunile altui concurent. O competitie inchisa e, dimpotriva, aceea
in care fiecare competitor e angajat direct impotriva celorlalti, in care un castig al unuia
reprezinta automat o pierdere a altuia sau a altora. Printr-o analogie sportiva, un model de
competitie deschisa este o cursa de alergari, iar un model de competitie inchisa - un meci de
box.
Caracterul mai deschis sau mai inchis al competitiei este dat de gradul de restrictie
(constrangere) ce caracterizeaza mediul competitional. Intr-un mediu care, prin natura sa,
prezinta dificultati mari pentru atingerea scopului dorit, adica are un grad mare de
constrangere, numarul de competitori va fi mic, si principala dificultate va fi infrangerea
restrictiilor mediului, nu a opozitiei competitorilor. Deci vom avea o competitie deschisa.
De exemplu, exploatarea bogatiilor minerale de pe fundul marilor - mediu ostil - e o
competitie deschisa numai putinilor concurenti care poseda tehnologia necesara. Intr-un
mediu mai "prietenos" slaba constrangere a mediului va atrage multi competitori, ceea ce va
face ca restrictia "artificiala" reprezentata de supraaglomerare sa compenseze pentru absenta
unui grad mare de restrictie "naturala" In general vorbind, gradul de constrangere a unui
mediu competitional matur tinde sa fie ridicat pentru ca atunci cand nu exista restrictii
naturale apare restrictia artificiala a supraaglomerarii, care il mentine ridicat.
Sa observam ca aceasta situatie nu este fara efecte asupra dinamicii competitivitatii.
Sa analizam de pilda fenomenul "inaugurarii" unei piete noi. O piata noua apare de regula
brusc, ca efect al unui eveniment: descoperirea unei tehnologii noi, a unei necesitati de
consum noi (Internetul, de pilda), deschiderea unei zone geografice anterior inchise (spatiul
postcomunist, de pilda), inceperea colonizarii unor spatii noi etc.
La inceput, aceasta piata este evident deschisa. Insusi faptul acestei deschideri atrage
noi competitori dintre care unii, cu timpul, isi dovedesc viabilitatea si contribuie la
aglomerarea mediului, iar apoi la supraaglomerarea mediului. Competitia se transforma
asadar, treptat, din deschisa in inchisa, dar insusi faptul acestei inchideri creeaza motivatie
competitorilor sa incerce si - in putine cazuri - sa reuseasca evenimentul care duce la
"deschiderea" unor medii competitionale noi, mai libere de competitie. Aceasta oscilatie
intre caracterul inchis si deschis al competitiei economice constituie, in opinia noastra, unul
din motoarele progresului economic prezent sistematic in istorie.
Abordarea cea mai rationala e insa cea in care productia si vanzarea se raporteaza la
consum, acesta devenind pivotul fenomenului economic. Sa remarcam de altfel ca
elementele de planificare si marketing, inserate la un moment dat in cursul evolutiei sale in
teoria si practica economiei de piata, constituie corectii ale criteriului vanzare in directia
criteriului consum. In socialism, unde pivotul fenomenului economic era productia,
vanzarea "se rezolva de la sine": penuria de produse (conducand la nesatisfacerea completa
a necesitatilor de consum) facea ca multe produse, fie ele si de calitate inferioara, fie ele si
de substitute, sa se vanda cu usurinta (ne amintim de fenomenul prin care ori de cate ori se
forma o coada, cetateanul mai intai isi ocupa locul la rand si abia apoi se interesa ce se
vinde: indiferent daca "se dadea" salam cu soia, detergent sau hartie igienica, achizitia venea
sa satisfaca o necesitate de consum incomplet satisfacuta). Pe de alta parte, in capitalism,
unde pivotul fenomenului economic e vanzarea, productia "se rezolva de la sine": cine a
descoperit o nisa de piata in care exista o necesitate de consum nesatisfacuta inca, adica
poate sa vanda, are in profitul oferit de aceasta nisa un instrument puternic pentru a-i
determina si motiva pe cei mai buni specialisti in productie sa declanseze productia in eel
mai scurt timp.
Din aceasta perspective putem distinge urmatoarele obiective ale competitiei:
- a produce - obiectiv tipic societatilor socialiste, care se aflau intr-o stare de deficit
cronic al multor produse, in special din categoria celor de consum. Motivul tipic pentru
demiterea unui manager economic in socialism si inlocuirea lui cu un altul - in esenta, cu un
competitor – era "neindeplinirea planului de productie"
- a vinde - obiectiv tipic societatilor capitaliste, care creeaza o tendinta permanenta
catre supraproductie. Printre efectele acestei stari de lucruri sunt crearea de false necesitati
de consum, inlocuirea partiala a criteriilor naturale - pret si calitate - cu criterii artificiale,
cum ar fi publicitatea, in succesul unui produs si presiuni exagerate asupra resurselor
materiale si calitatii ecologice a mediului.
- a consuma pe masura posibilitatilor; o societate care ar avea la baza la competitia
pentru asigurarea unui consum determinat de posibilitati si cerintele naturale, materiale si
spirituale, ale fiintei umane, ar depasi si deficitul cronic socialist, si criza de supraproductie
capitalists. Ea nu ar porni de la obiectivul productiei cu orice pret (inclusiv cu eel al
ineficientei), determinata de cifrele de plan, nici de la obiectivul vanzarii cu orice pret
(inclusiv cu eel al risipei resurselor), determinata de cifra profitului, ci de la obiectivul
satisfacerii nevoilor de consum determinate de datul natural care este fiinta umana si care
este neglijata in primele doua abordari. Unei ideologii care pune in centrul atentiei sale fiind
umana ii va corespunde o teorie economica a armoniei si o teorie a valorii, a utilitatii reale
(globale), in care se porneste nu de la productie, nu de la vanzare, ci de la consum.
In viziunea noastra trebuie sa existe o corelatie, bine determinate la nivel principial,
dar flexibila la nivelul detaliilor, intre consum si veniturile globale individuale. Sa observam
ca prin "consum" intelegem un consum in sensul eel mai larg: el include nu numai consumul
efectiv al individului si al familiei sale, ci si sumele alocate pentru economii, caritate,
cheltuieli de protocol etc.
Din punctul de vedere al dinamicii fondului economic pe care ea se desfasoara,
competitia poate fi clasificata in tactica sau strategica. O competitie desfasurata pe un fond
economic relativ stabil (cvasistationar) va fi o competitie tactica; una desfasurata pe un fond
instabil (dinamic) va fi una strategica. Un fond economic stabil este unui care prezinta
fluctuatii reduse ale principalilor parametri externi vietii economice propriu-zise care
influenteaza viata economica: tehnologiile (de productie, de gestiune, de transport, de
desfacere etc), legislatia, necesitatile de consum, conditiile sociale generale, rezervele
naturale de resurse materiale etc. Instabilitati ale fondului economic pot fi prin urmare
induse de fenomene - cu actiune, de regula, brusca - precum descoperirea unor noi
tehnologii, modificari legislative majore, crize, razboaie, descoperiri de noi zacaminte
minerale destul de mari pentru a influenta echilibrul cerere-oferta intr-o anumita ramura etc.
Ca si atunci cand conduci masina pe gheata, o situatie strategica poate sa-ti impuna
manevre inverse fata de cele uzuale: dai dreapta de volan ca sa virezi stanga si iei piciorul
de pe frana ca sa franezi. Competitia tactica este castigata de tenacitate, stabilitate in
aplicarea unor metode verificate ca fiind corecte, acumularea de experienta pozitiva,
prudenta etc. Competitia strategica este castigata de initiativa, curaj, rise, tndrazneala de a
renunta la tipare care nu mai stint adecvate, spirit critic si mai ales vizionar; in competitia
strategica, experienta - proprie sau a altora - este privita critic si acea parte din ea care nu
rezista criticii este inlocuita cu viziunea (operatiune, evident, insotita de rise si deci
necesitand curaj). Creditul - in sens larg de credibilitate - are si el semnificatii diferite din
perspectiva tactica si strategica. Din perspectiva tactica, creditul este validat de timp, de
numarul de ani in care un agent a functionat intr-un mediu stabil si a fost la inaltimea
asteptarilor. Din perspectiva strategica, creditul este dat de continutul planurilor de criza
elaborate de un agent (evident, vorbim de o criza care poate fi "pozitiva" sau "negativa"),
de credibilitatea acestor planuri, dar si de puterea personala de convingere a agentului in
chestiune.
A face distinctia intre o situatie tactica si una strategica, a folosi abordari adecvate in
fiecare din ele permite unui agent economic nu numai sa supravietuiasca crizelor negative,
dar chiar sa obtina un profit relativ din ele ori ii permite sa valorifice integral o situatie de
"criza pozitiva" (un "boom economic" o revolutie tehnologica etc). Am vazut ca important
in trecerea de la o situatie tactica la o situatie strategica este adaptarea metodelor de actiune
economics. Mai important decat aceasta, esential chiar, este insa ca abandonarea ori
modificarea metodelor sa nu fie insotite de abandonarea ori modificarea principiilor de
conduita economica. De exemplu, indiferent daca avem de-a face cu o situatie tactica sau
strategica, pe deasupra comentariului anterior asupra creditului trebuie precizat ca creditul
pe termen lung este determinat de onestitate -valoare asociata principiilor si nu metodelor.
Extrapoland cele discutate mai sus, putem vorbi despre o noua clasificare:
competitie in directia acumularilor versus competitia in directia salturilor. Ca orice alta
forma de progres, si progresul economic se face atat continuu (prin acumulari), cat si
discontinuu (prin salturi). Progresul capitalului se face de regula prin acumulari, desi situatia
cresterii bruste (saltului) de capital nu este exclusa. Investitiile se fac in salturi, in timp ce
modernizarile investitiilor se fac continuu, prin acumulari. Initiativa economica este prin
esenta ei un proces discontinuu, de salt, dar care se bazeaza pe acumulari continue de
cunostinte si experienta.
Anumite produse - de regula, cele de uz curent - se vand continuu, altele se vand in
salturi. O brutarie vinde in fiecare zi sute de paini, dar o agentie imobiliara nu vinde in
fiecare zi o casa, iar un producator de avioane de lupta "prinde" de-abia o data la cativa ani
un contract de dotare a aviatiei militare a unei tari. Problemele de concurenta se pun foarte
diferit pentru aceste situatii. Luand cazurile extreme si hipersimplificand problema, putem
spune ca brutarul este la adapost de pericole pe termen scurt daca produce azi paine de
calitatea celei de ieri, la pretul celei de ieri: unui posibil competitor de aceeasi talie ii va fi
greu sa-1 disloce de pe un segment de piata gata ocupat, deoarece aceasta ar presupune
costuri de penetratie mari, fara a promite in mod normal profituri deosebite drept
compensate. Dimpotriva, cea mai mare greseala pe care ar putea sa o faca un producator de
avioane de lupta ar fi sa se prezinte la un client stabil cu acelasi aparat pe care i 1-a vandut
acum cinci ani.
Din pacate insa, situatiile reale nu sunt atat de simple ca si cele extreme descrise mai
sus. Chiar si brutarul este pus in situatia unor decizii de tip discontinuu (investitii), chiar si
vanzatorul de avioane are activitati de tip continuu (service, intretinere, furnizare piese de
schimb la aparatele vandute). Iar pentru un manager aflat intr-o situatie intermediary intre
aceste doua extreme, probabil 80% din deciziile semnificative pe care le ia sunt de tipul "sa
continuu ca pana acum sau sa schimb?" Decizia de continuitate sau discontinuitate putand sa
intereseze orice aspect al activitatii economice: furnizori, colaboratori, produse, tehnologii,
preturi, politici promotionale, aliante etc. etc.
Urmarind secventa de maturizare a oricarei activitati economice, constatam ca
fiecarei etape ale acestei secvente i se poate asocia un fenomen competitional, cu reguli
proprii. Avem astfel, separat, o competitie a initiativelor, o competitie a realizarilor si o
competitie a asumarii rezultatelor, de multe ori fara o legatura intre ele. Orice intreprindere
economica - fie ea asociatie familiala sau economie nationala - este confruntata de regula cu
un excedent de initiative, din care doar o parte pot fi puse in practica la un moment dat.
Prima "batalie" concurentiala se da asadar intre diversele initiative, este de tip eminamente
inchis si are caracter eliminatoriu; este adevarat insa ca elemente ale unei initiative respinse
pot sa supravietuiasca daca sunt incorporate in initiativa acceptata, care este asadar adoptata
de insusi procesul selectiei, adica al competitiei. Competitia initiativelor nu este castigata de
acea initiativa care corespunde eel mai bine intereselor decidentului (intreprinzator,
investitor, administrator etc), ci de aceea care corespunde eel mai bine imaginii pe care
decidentul o are asupra intereselor sale, imagine care poate fi deformata de stadiul imatur de
dezvoltare a afacerii, de lipsa informatiilor complete, de interpretarea gresita a acestora etc.
A doua "batalie" competitionala se da pe piata intre initiativele realizate, transpuse in
practica. Ea nu are necesarmente caracter eliminatoriu, dar modified partajul pietei,
conducand la aceea ca parti mai mari sau mai mici din segmentul de piata al celui care
pierde competitia sunt incorporate in segmentul de piata al castigatorului; este deci de regula
o competitie de tip inchis. La acest subiect nu sunt interesante cazurile banale ale
initiativelor proaste si prost realizate - care pierd competitia - si al initiativelor bune si bine
realizate - care o castiga. Interesant este studiul competitiei dintre initiativele bune, dar prost
realizate, si initiativele proaste, dar bine realizate.
Dar "batalia" finala este cea pentru asumarea rezultatelor sau competitia imaginilor.
Un produs nu se cumpara pentru ca e bun, ci pentru ca are imaginea ca ar fi bun (folosim,
evident, termenul de produs in eel mai larg sens posibil, nu in eel restrans, de produs
manufacturat). Aceasta este, in principiu, o competitie de tip deschis, cresterea imaginii
unuia dintre competitori trebuind sa nu afecteze in mod direct imaginea altuia. Imaginea
competitorului perdant nu e absorbita/contopita in vreun fel in imaginea castigatorului. In
ciuda normelor morale si legale insa, in realitate poate sa apara o concurenta neloiala,
urmarind distrugerea imaginii competitorului. Situatia nu e totusi foarte raspandita, deoarece
competitia economica de imagine e adeseori o competitie pentru notorietate, nu pentru
apreciere. Publicitatea pozitiva mareste si notorietatea, si gradul de apreciere, publicitatea
negativa micsoreaza gradul de apreciere, dar mareste si ea notorietatea; prin urmare, a face
"reclama proasta" competitorului inseamna pana laurma a-i face reclama pe banii tai!
In sfarsit, putem propune o clasificare a competitiilor, din punct de vedere al
raportarii la concurent, in distinctive si nedistructive. Competitia distructiva poate avea la
randul sau unui din doua obiective: dislocarea concurentului sau absorbtia concurentului.
Cea nedistructiva, sau de control al concurentului, poate avea ca obiectiv fie
redimensionarea segmentului de piata a unui concurent actual, fie interzicerea parrunderii pe
piata a unui concurent potential.
Pe langa clasificarile inedite, comentate mai sus, exista desigur o serie de criterii
traditionale de clasificare. Am mentionat deja dihotomia intre competitia la nivel macro si
cea la nivel microeconomic. Pe langa criteriul dimensiunii de la care porneste aceasta
dihotomie, consideram ca cele doua mai sunt caracterizate si prin trasaturi specifice la
nivelul complexitatii factorilor determinanti.
Dupa cum se vede, clasificarea dupa termen nu comporta o evaluare cantitativa, in
ani (ea poate fi foarte diferita de la ramura la ramura), ci doar una calitativa.
In sfarsit, vom detalia metodele de analiza a competitiei la nivel microeconomic
pornind de la clasificarea ierarhizata in urmatoarea secventa :
- concurenta perfecta;
- concurenta monopolistica;
- situatii de oligopol;
- situatii de monopol.
Aceasta ierarhizare descrie patru situatii calitativ deosebite, determinate de
situatii cantitativ deosebite: scaderea numarului de competitori pe o anumita piata,
respectiv cresterea segmentelor medii de piata ale competitorilor. Pentru acest capitol
introductiv ne vom multumi sa subliniem ca toate aceste categorii descriu situatii
competitionale, desi de regula suntem tentati sa identificam competitia economics intr-o
economie de piata doar cu cazul ideal al concurentei perfecte.
Aparent paradoxal, chiar si situatia de monopol e o situatie competitionala, ea
reprezentand sublimarea competitiei economice dintre producatori intr-o competitie intre
producatorul unic si multiplii consumatori; fiind o situatie competitionala, chiar si
monopolistul este restrictionat de legi economice naturale in liberul sau arbitru de a stabili
nivelul pretului si al productiei, chiar si el este obligat, pentru a-si maximiza profitul, sa
functioneze la un anumit nivel al productiei si la un anumit pret de vanzare, determinate
univoc de analiza competitionala. Prezentam in sinteza, in tabelul 1, clasificarile discutate
mai sus.
Tipuri de competitie
Criteriul Categorii Comentarii
Deschidere inchisa direct cu competitorii
deschisa direct cu mediul, indirect cu
competitorii
Objective a produce tipica socialismului, caracterizata
prin penurie structurala
a vinde tipica capitalismului, caracterizata
prin suprapoducjie structurala
a asigura un consum o societate a viitorului evita si penuria
pe masura veniturilor si risipa
Stabilitatea fondului tactica fond cvasistationar; castiga
economic experienta, tenacitatea etc,
strategica fond dinamic; castiga initiativa,
viziunea, etc.
Continuitatea acumulari ex: acumularea de capital
salturi ex: investitiile
Etapa de maturizare initiativelor tip inchis; caracter eliminatoriu
realizarilor tip inchis; modifica partajul pietei
asumarii rezultatelor tip deschis
Raportarea la concurent distructiva dislocarea concurentului
absorbtia concurentului
nedistructiva redimensionarea segmentului de
piata
interzicerea patrunderii pe piata
Dimensiunea la nivel micro oligoparametrica
la nivel macro multiparametrica
Perspective de timp termen scurt determinant: doar factorii
variabili
termen mediu determinant si factorii fic§i
termen lung determinanti: si modificarile
tehnologice
Gradul de competitie concurenta perfecta firme multe aflate in concurenta
concurenta firme multe, dar specializate;
monopolistica concurenta e atenuata
oligopolul firme putine pe piata
monopolul o singura firma pe piata
3. Competitie si norma
Legile competitiei
Legea Competitia nu poate fi creata, nici distrusaprin vointa
conservarii umana; ea poate doar sa se transformedintr-o forma in alta
Legea Competitia e un joc cu invingatori si invinsi
discriminarii
Legea Competitia este o forma intrinseca de cooperare
cooperarii
Legea Competitia este generata e restrictiisi genereaza restrictii.
constrangerii Actiunea umana constienta poate avea efect numai asupra
(restrictiei) restrictiilor formale si poate transforma restrictiile naturale,
orientate arbitrar in restrictii rationale,orientate pozitiv sau
negativ
Competitia — Bine sau Rau?
Pe termen scurt:
Din punctul de vedere al competitorilor
• prin existenta competitiei, profiturile si sectorul de piaja al unui competitor scad.
Din punctul de vedere al mediului (societal) preturile scad, calitatea creste exista un
grad inalt de ocupare a populajiei
Pe termen mediu (se presupune ca unii "castiga" si alttii "pierd" competitia); Din
punctul de vedere al competitorilor cei care raman pe piat,a au profituri si sectoare de piat,a
mai mari cei care ies de pe piata fie intra in faliment, fie suporta costuri de intrare pe alta
piaja.
Pe termen lung:
- din punctul de vedere al competitorilor "invinsii" de ieri pot invata din metodele
adversarilor ti reveni pe piata "invingatorii" de ieri au tendinja de a abandona eforturile de
innoire si adaptare.
- din punctul de vedere al mediului competitia conduce la cuceriri ireversibile in
cunoastere, in special in tehnologie si organizare aceste cunostinte pot fi folosite contrar
interesului societatii sau pot fi scapate de sub control
B. TIPURILE DE BAZA ALE CONCURENTEI ECONOMICE
Subcapitolul de fata reia pe scurt, de regula fara demonstrate, elementele
fundamentale ale teoriei Walras-Marshall in scopul de a studia interconexiunea lor cu
problematica competitiei economice, in special in conditiile globalizarii. Facem observatia
ca din cazurile analizate de noi teoria Walras-Marshall este singura care se poate aplica
,,telle quelle" fara modificari, in conditiile globalizarii, in timp ce alte teorii, mai moderne,
comporta adesea necesitatea unor reinterpretari, adaptari, extrapolari ori alte forme de
corectie pentru a putea fi puse in acord cu noua realitate economica impusa de globalizare.
Aceasta imprejurare vorbeste elocvent despre gradul mare de generalitate a teoriei Walras-
Marshall.
O excelenta prezentare in forma moderna a dezvoltarilor acestei teorii este continuta
in lucrarea ,,Economia pozitiva" de R. Lipsey si K. Chrystal, din care am utilizat in cursul
subcapitolului un numar de exemple, argumente si elemente de terminologie atunci cand nu
am recurs la formulari si contribute originale.
1. Functia cerere si functia oferta
1.1 Functia cerere
Cererea pe piata dintr-un anumit produs depinde de patru variabile principale: pretul
produsului pretul celorlalte produse venitul total al consumatorului factori sociologici,
culturali etc.
Ultima categorie de variabile (mai greu cuantificabile) contine elemente precum:
numarul de copii ai consumatorului, locul de resedinta (sat, oras, metropola), factori
climaterici, traditiile comunitatii, gusturile consumatorului etc. Dependenta functional^ este
exprimata printr-o functie de mai multe variabile, denumita functie cerere ("demand")-
superior d (de la "demand"), atata vreme cat nu exista riscul confuziei intre curba cererii qd
a ramas incetatenita in analiza economica. Alura curbei cererii P(q) este o alura
descendenta, respectiv curba are panta negativa pe tot domeniul de definitie. Alura curbei
reflecta ipoteza ca, cu cat pretul unui produs este mai scazut, cu a tat cantitatea ceruta va fi
mai mare, ceteris paribus - ipoteza verificata in practica.
Stabilirea curbei cererii pentru un agent particular constituie o operatie ipotetica, fara
valoare practica. Suma cererii pentru toti agentii economici de pe piata reprezinta insa curba
cererii pietei, curba care poate fi stabilita prin observatie si masuratori si care prezinta
importanta practica in stabilirea pretului.
Sa vedem cum se modifica curba cererii de piata atunci cand variaza unui sau altul
din ceilalti factori care determina pretul. De exemplu, daca venitul total al consumatorilor
creste, curba cererii se va deplasa spre dreapta. Aceasta este expresia faptului ca fie sunt mai
multi consumatori cu aceleasi venituri, dar cu necesitati de consum mai mari, fie vechii
consumatori au venituri mai mari si isi pot permite sa Tsi satisfaca necesitatile de consum
intr-o masura mai mare, chiar daca preturile nu scad. Generalizand, o curba a cererii se
deplaseaza intr-o noua pozitie ca raspuns la o schimbare in oricare dintre variabilele care au
fost mentinute initial constante. Deplasarea poate fi de natura unei cresteri a cererii (la
dreapta) sau a unei scaderi a cererii (la stanga).
Sa vedem efectul concret al modificarii celorlalte variabile. Modificarea preturilor
altor produse este semnificativa in toate cazurile, deoarece ea "incarca" sau "descarca"
bugetul consumatorilor, echivaland in efecte cu o descrestere sau crestere a veniturilor totale
ale acestora. Ea este insa deosebit de semnificativa atunci cand afecteaza produse de
substitute pentru produsul considerat (eel mai tipic este exemplu] produselor alimentare: o
crestere a pretului camii va mari cererea de branza). O crestere a pretului unui substituent al
produsului deplaseaza curba cererii acelui produs la dreapta.
Pe langa produsele de substitute, exista insa si produse complementare, acelea a caror
utilizare depinde una de alta (eel mai tipic exemplu: masina si benzina). De data aceasta,
dependenta e inversa: o reducere a pretului unui produs complementar va deplasa curba
produsului cu care acesta e complementar la dreapta, adica va mari cererea din acel produs.
Dupa cum am vazut, de regula, o crestere a veniturilor consumatorilor deplaseaza
curba cererii pentru produse normale la dreapta. Introducerea precizarii "pentru produse
normale" sugereaza ca ar exista si alte produse in afara de cele normale, a caror cerere creste
cand veniturile cresc. Intr-adevar, exista produse inferioare, sau de substitute inferioara, sau
de substitutie obligata, pe care consumatorii cu venituri mici le utilizeaza in locul altora mai
bune, doar din motivul ca nu si le pot permite pe cele din urma. O crestere a veniturilor va
deplasa curba cererii pentru produse inferioare la stanga.
Se observa ca o modificare a distributiei veniturilor fara modificarea veniturilor
totale poate afecta si ea curbele de cerere pentru diferite produse. O polarizare a veniturilor
va provoca de pilda o deplasare spre dreapta (crestere a cererii) pentru produsele inferioare
si cele de lux, si o deplasare spre stanga a curbei cererii pentru celelalte produse.
1.2 Functia oferta
Asa cum cererea este determinate de motivatia consumatorului de maximizare a
utilitatii, oferta este determinate de motivatia producatorului de maximizare a profitului.
Oferta (in sensul cantitatii de produs oferita spre vanzare pe piata) depinde de trei variabile:
- pretul produsului
- pretul factorilor de productie (sau costurile producatorului)
- obiectivele firmelor producatoare.
Sa observam ca nu numai obiectivele firmelor includ factori greu cuantificabili
numeric, dar si costurile de productie depind de astfel de factori (cum ar fi, de pilda, starea
tehnologiei). Dependenta functionala poate fi exprimata tot printr-o functie de mai multe
variabile: functia oferta ("supply"):
q° = S (p; c, F)
unde:
q° este cantitatea oferita din produsul in discutie p este pretul produsului c reprezinta
costurile producatorului F reprezinta factori greu cuantificabili.
Ca si in cazul anterior, vom renunta la indicele superior 0 ("offer") atunci cand acesta
nu produce confuzii si vom reprezenta dependenta de variabila principals, ceteris paribus,
printr-o functie P(q). Curba de oferta este o curba ascendenta, respectiv are o panta
pozitiva. Aceasta alura este efectul faptului ca, la cresterea pretului pe piata, firmele vor fi
stimulate in absenta altor modificari, sa-si sporeasca oferta pentru a-si mari profitul.
Similar cu cele discutate la curba cererii, putem arata ca o curba a ofertei se
deplaseaza Tntr-o noua pozitie, ca raspuns la o schimbare in oricare dintre variabilele care
au fost mentinute initial constante. Deplasarea poate fi de natura unei cresteri a ofertei (la
dreapta) sau a unei scaderi a ofertei (la stanga).
Efectul concret al modificarii variabilelor: o crestere a costurilor pe oricare din intrari
determina o deplasare a curbei ofertei spre stanga, indicand ca se va oferi o cantitate mai
mica la orice pret dat; o scadere a costurilor determina o deplasare spre dreapta.
Principalele intrari sunt materialele, munca si utilajele. O crestere a pretului oricareia
din ele - respectiv a costurilor firmei pe oricare din aceste trei intrari - micsoreaza profitul si
implicit motivatia firmei pentru o oferta importanta.
1.3 Determinarea pretului
Consideratiile de mai sus sunt valabile pentru o piata in care numarul cumparatorilor
si vanzatorilor este destul de mare, si ponderea fiecaruia destul de mica, incat nici unul sa nu
aiba o influenta determinants asupra pretului. Aceasta este o definire aproximativa a unei
piete cu concurenta perfecta.
Fig.2
Reprezentand in acelasi plan curba cererii si curba ofertei (fig 2), observam ca putem
distinge trei situatii:
- situatia de echilibru, corespunzatoare intersectiei celor doua curbe, respectiv situatia
in care cumparatorii vor sa cumpere exact cantitatea pe care ofertantii vor sa o vanda. Pretul
corespunzator acestei situatii este pretul de echilibru, iar oferta - oferta de echilibru.
- situatia excesului de cerere, corespunzator preturilor mai mici decat pretul de
echilibru. Diferenta pe abscisa intre cerere si oferta corespunzatoare unui anumit
pret se numeste exces de cerere si este in acest caz pozitiva:
Ec = qd-q°>0
- situatia excesului de oferta, corespunzator preturilor mai mari decat pretul de
echilibru. Diferenta pe abscisa fntre oferta si cerere corespunzatoare unui anumit pret se
numeste exces de oferta si este in acest caz pozitiva.
Eo = q° - qd > 0
Sa observam ca Eo = - Ec, deci situatia excesului de oferta corespunde unui exces de
cerere negativa. Prin urmare, cele doua notiuni sunt redundante si putem judeca numai pe
baza Ec. Echilibrul corespunde situatiei:
Eo = Ec = 0
Pe o piata concurentiala au loc urmatoarele fenomene:
Toate curbele cererii au pante negative in intreg graficul.
Toate curbele ofertei au pante pozitive in intreg graficul.
Preturile se modifica daca si numai daca exista exces de cerere;
Cea din urma afirmatie poate fi argumentata prin aceea ca daca exista un exces de
cerere, cumparatorii nu vor putea sa cumpere toata cantitatea pe care o doresc, ceea ce va
determina cresterea preturilor, in timp ce, daca exista un exces de oferta, vanzatorii nu vor
putea vinde toata cantitatea pe care doresc s-o vanda, ceea ce va determina scaderea
preturilor.
Consecintele celor de mai sus sunt urmatoarele:
1. Exista un singur pret la care cantitatea ceruta egaleaza cantitatea oferita,
adica pretul de echilibru este unic.
Doar la pretul de echilibru pretul de tranzactionare al pietei va fistabil.
Daca fie curba cererii, fie curba ofertei se deplaseaza, pretul si cantitatea de
echilibru (respectiv pretul de tranzactionare si cantitatea tranzactionata) se vor modifica.
Din studiul deplasarii curbei cererii, respectiv a ofertei, vom putea deduce legile
cererii si ofertei. Fie o deplasare spre dreapta a curbei cererii, adica o crestere a cererii. Ei ii
corespunde un nou punct de echilibru, modificat fata de vechiul punct de echilibru E.
Acestui nou echilibru ii corespund o cantitate de echilibru q, mai mare decat vechea
cantitate de echilibru qE, si un pret de echilibru p1 mai mare decat vechiul pret de echilibru
PE. In cazul unei scaderi a cererii, noul echilibru se va stabili la un p1 < pE si la q < qk.
Fie acum o deplasare spre dreapta a curbei ofertei, adica o crestere a ofertei. Ei ii
corespunde un nou punct de echilibru care reprezinta o cantitate de echilibru q;, mai mare
decat vechea cantitate de echilibru qE, dar de data aceasta un pret de echilibru p2, mai mic
decat vechiul pret de echilibru Pk.
In cazul unei scaderi a ofertei, noul echilibru se va stabili la un p2 > pE si la q2 < qb.
Din aceste consideratii rezulta cele patru legi ale cererii si ofertei:
- o crestere a cererii pentru un produs determina o crestere atat a pretului de
tranzactionare, cat si a cantitatii tranzactionate.
- o scadere a cererii pentru un produs determina o scadere atat a pretului de
tranzactionare, cat si a cantitatii tranzactionate.
- o crestere a ofertei unui produs determina o scadere a pretului de tranzactionare si o
crestere a cantitatii tranzactionate.
- o scadere a ofertei unui produs determina o crestere a pretului de tranzactionare si o
scadere a cantitatii tranzactionate.
Coreland cu cele discutate anterior, putem trage o serie de concluzii cu arie destul de
larga de aplicabilitate. De pilda, o crestere a pretului untului va produce o crestere atat a
pretului, cat si a cantitatii de margarina cumparata, deoarece o crestere a pretului unui
produs determina o deplasare la dreapta a curbei cererii pentru substituentii sai - in cazul in
speta, margarina.
Toate considerentele de pana acum s-au bazat pe asumptia implicita si optimista a
unui pret stabil. In realitate insa preturile sufera modificari neuniforme, de regula eroziuni
inflationiste. Concluziile sunt valabile pentru preturile relative, adica cele corectate in
functie de nivelul general al preturilor ori care se modifica in aceeasi proportie cu acestea, si
nu pentru preturile nominale, sau banesti, sau absolute, care pot suferi modificari
procentuale diferite fata de evolutia nivelului general al preturilor. In teoria pretului de cate
ori vorbim despre o modificare a pretului, unui produs, ne referim la o modificare
comparativ cu nivelul general al preturilor.
2. Functia productie. Termenul scurt, mediu si lung
2.1 Functia productie
Functia productie coreleaza intrarile cu iesirile (productia). Ea este tot o functie de
mai multe variabile:
q = q (f1,.....fm)
Dar intrucat productia este o activitate continua - un flux - pentru a avea o
semnificatie economica concreta variabilele sunt date ca rate de variatie a unor marimi pe
unitatea de timp. Astfel:
q - este cantitatea produsa dintr-un bun sau serviciu intr-un timp dat
f1,......,fm - sunt cantitatile consumate intr-un timp dat din diferite intrari.
Factorii f1,......,fm pot fi foarte diferiti, dar cei care au efectul cel mai puternic si
totodata relativ rapid asupra variabilei dependente q sunt forta de munca - notata L
("labour") si capitalul, notat K. Capitalul include capitalul fizic, fix, si capitalul banesc,
circulant. In aceasta viziune:
q = q(L)
in conditiile K = constant.
Durata efectiva a ceea ce numim "termen scurt" variaza semnificativ de la o ramura
economica la alta. Ea poate fi de cativa ani in siderurgie, energetica, minerit etc. si de
ordinul lunilor in anumite sectoare de servicii.
Al doilea tip de decizie defineste termenul mediu, care este intervalul de timp
suficient pentru ca intrarile tuturor factorilor de productie sa fie modificate, dar nu atat de
lung ca tehnologia fundamentals de productie sa sufere modificari.
Al treilea tip de decizie defineste termenul lung, in care se pot schirnba tehnologiile
si produsele firmei. Cele trei viziuni temporale -termenul scurt, mediu sau lung - comporta
abordari diferite din punct de vedere al tipului de concurenta economica.
2.2 Termenul scurt
Sa urmarim variatia productiei in raport cu variatia fortei de munca in conditiile K =
constant.
Produsul total TP ("total product"), respectiv cantitatea totala produsa intr-un interval
de timp, are o dependents ascendenta de cantitatea de munca desfasurata in acel interval de
timp.
Produsul mediu AP ("average product") reprezinta contributia fiecarei unitati de
factor variabil (in cazul in care acesta e forta de munca a fiecarui salariat) la realizarea
produsului total si deci se calculeaza prin relatia:
In cazul in care factorul variabil e forta de munca, produsul mediu mai poarta si
numele de productivitatea muncii. Produsul incremental sau marginal ("marginal product")
sau productivitatea marginala a muncii daca factorul variabil e forta de munca, reprezinta
modificarea produsului total rezultat din modificarea cu o unitate a factorului variabil:
unde ZlL reprezinta variatia unitara a factorului variabil (un salariat, in cazul fortei de
munca), iar ATP reprezinta modificarea produsului total rezultata din aceasta.
Produsul marginal reprezinta la limita derivata partiala a produsului total in raport cu
factorul variabil.
Daca consideram fig.2 ca fiind reprezentativa pentru dependenta q(L), atunci pe baza
ei putem deduce curbele tipice pentru produsul mediu AP si produsul marginal MP Prin
stabilirea valorilor TP corespunzatoare fiecarui punct de pe abscisa, se pot calcula cu
formulele de mai sus productivitatea medie AP in fiecare punct si productivitatea marginala
MP pe fiecare interval intre doua puncte. Rezulta curbele reprezentate in fig. urmatoare.
Fig.3
Observam ca aceasta curba a produsului marginal MP inregistreaza un maxim la un
nivel al variabilei L mai scazut decat eel al maximului curbei produsului mediu AE
Observam apoi ca intersectia dintre curbele MP si AP are loc in punctul de maxim al curbei
produsului mediu AP Care este semnificatia economica a acestor particularity matematice?
Curba produsului mediu este crescatoare doar atata vreme cat curba produsului marginal se
afla deasupra ei (indiferent daca ea are panta pozitiva sau negativa). Aceasta inseamna ca
daca angajarea unui muncitor in plus trebuie sa creasca produsul mediu al tuturor
muncitorilor, productia acelui muncitor trebuie sa fie mai mare decat productia medie a
tuturor muncitorilor existenti.
Daca semnificatiile valorilor absolute si medii ale unei marimi sunt relativ clare,
poate ca este util sa facem o scurta rememorare a semni-ficatiei economice a valorii
marginale, cu care ne vom intalni frecvent in analiza. In economie, discutiile asupra
marginalitatii pornesc de la utilitatea totala si utilitatea marginala a unui produs. Utilitatea
totala exprima gradul de satisfacere a nevoilor si dorintelor consumatorului in orice conditii,
inclusiv in conditiile unor constrangeri interioare sau exterioare; din aceasta cauza, ea este
un parametru inconstant, care variaza mult in raport cu circumstantele.
Utilitatea marginala a unui produs se defineste ca utilitatea incrementala (diferenta de
utilitate) pe care un consumator o obtine din consumul ultimei unitati dintr-un produs.
Utilitatea marginala se prezuma a exprima valoarea produsului si se identifies numeric, in
conditiile concurentei perfecte, cu pretul de piata al produsului. In economie, operam cu
legea (ipoteza) utilitatii marginale descrescande, care spune ca utilitatea, pe care orice
consumator o obtine din consumul unor unitati succesive ale unui anumit produs, scade pe
masura ce consumul total al produsului creste, in timp ce consumul tuturor celorlalte
produse este presupus a ramane constant.
In sfarsit, pornind de la ipotetica tendinta a consumatorului de a-si maximiza
utilitatea totala obtinuta de pe urma unui produs, se demon-streaza ca, in conditiile in care
consumul tuturor celorlalte produse este constant curba utilitatii marginale a unui produs e
identica cu cea a cererii pentru acel produs.
Extinzand de la aceasta aplicatie economica - utilitatea totala - la o variabila
dependenta oarecare, definim valoarea marginala ca incrementul variabilei dependente
raportat la incrementul variabilei independente, respectiv la limits derivata partiala a valorii
dependente in raport cu variabila independents.
Pornind de la curbele produsului total, mediu si marginal raportate la forta de munca,
putem stabili cateva concluzii importante. Una dintre acestea este legea randamentelor
descrescStoare: in cele din urma, daca cantitati in crestere dintr-un factor variabil sunt
aplicate unor cantitati date dintr-un factor fixat, produsul marginal si produsul mediu ale
factorului variabil vor scadea. Aceasta lege exprimS in ultima instanta tendinta de saturatie a
curbei TP la cresterea variabilei L. Pentru a da un exemplu exagerat, dar sugestiv, daca
intreg capitalul fix al unei "firme" se rezuma la sapte ciocane, al optulea muncitor angajat la
firma nu aduce un spor de productie semnificativ.
Dar eel mai bun exemplu privind functionarea legii randamentelor descrescatoare
este o reducere la absurd: daca n-ar functiona aceasta lege, populatia unei tari sau populatia
globului ar putea creste oricat de mult, intrucat fiecare nou "angajat" ar putea contribui la
sporirea productiei necesare pentru propriul sau consum. in realitate existand un factor fix
limitat (teren arabil, alte resurse materiale) cresterea demografica este, cum ne invata
experienta, limitata.
Costul total TC ("total cost") reprezinta costul global pentru orice rata a productiei.
El este compus din costurile totale fixe TFC ("total fixed costs") si costurile totale variabile
TVC ("total variable costs"). Costurile fixe sunt cele care nu variaza cu volumul productiei
(mai sunt denumite si costuri inevitabile), iar costurile variabile sunt cele care cresc o data
cu cresterea productiei (mai sunt denumite costuri directe sau costuri evitabile). De pilda,
salariile fortei de munca reprezinta un cost variabil.
Putem defini costul total mediu ATC ("average total cost") drept costul total de
producere a unui volum dat de productie raportat la numarul de unitati produse; el exprima
costul per unitate de produs. Distingem costurile medii fixe AFC ("average fixed costs") si
costurile medii variabile AVC ("average variable costs") corespunzatoare clasificarii de mai
sus.
In sfarsit, putem defini costul marginal MC ("marginal cost") drept cresterea costului
total ce rezulta din cresterea productiei cu o unitate. Matematic, costul total mediu este
costul total raportat la productie, iar costul marginal este derivata costului total in raport cu
volumul productiei.
Prin definitie, costurile variabile totale au o variatie ascendenta, in timp ce costurile
fixe totale sunt o constants in raport cu productia. Prin urmare, costurile totale vor
reprezenta o curba ascendenta in planul cost - productie, identica la forma cu curba
costurilor variabile totale, dar translatata in sus cu valoarea TFC. Costurile marginale
provenite din costurile fixe, reprezentand "variatia" unei constante, sunt nule, prin urmare
costurile marginale provin exclusiv din costurile variabile.
Curba costurilor marginale MC are proprietatea ca intersecteaza curbele costurilor
medii totale ATC si costurilor medii variabile AVC in punctele lor de extrem (in cazul de
fata de minim). Aceasta nu e o intamplare, ci este un raport stabil intre curbele medii si
curbele marginale, pe care 1-am intalnit si in cazul veniturilor marginale si veniturilor medii
(in acel caz, extremul era un maxim). Ca si in acel caz, vom prefera unei demonstrate
matematice mai simple, dar mai lipsite de inteles, o demonstrate pornind de la fenomenul
economic, mai solicitanta, dar mai semnificativa.
Curba ATC are o panta descendenta atata vreme cat curba MC se afla sub ea, adica
atata vreme cat cresterea productiei cu o unitate determina o crestere sub medie a costurilor
sau, altfel spus, costurile medii vor scadea prin acest increment. Existenta unui minim
presupune ca atat costul variabil mediu, cat si costul variabil total de altfel pot fi corelate
atat pozitiv, cat si negativ cu productia pe domeniul de definitie. Despre costul marginal
putem spune in aceasta faza doar ca el este intotdeauna pozitiv, pentru ca orice crestere a
productiei costa ceva.
Daca admitem aproximatia conform careia costurile variabile reprezinta in esenta
costurile cu forta de munca sau sunt corelate rigid cu aceste costuri, atunci putem sesiza ca
punctul critic (de maxim) de pe curba produsului mediu AP corespunde punctului critic (de
minim) de pe curba costurilor medii variabile, chiar daca aceste curbe au abscise diferite.
Aceasta pentru ca atunci cand produsul mediu pe muncitor se afla la un maxim, costul
variabil mediu este la un minim; acestei situatii ii corespunde un numar optim de muncitori
pe curba AP, respectiv un volum optim al productiei pe curba AVC. Daca marim numarul
de muncitori fata de acest numar optim, fiecare muncitor suplimentar va adauga aceeasi
cantitate la cost, dar, conform legii randamentului descrescator, va adauga o cantitate mai
mica decat media la productie, prin urmare costurile medii si cele marginale vor creste.
Termenul mediu
Curbele de costuri pe termen mediu
Atunci cand toti factorii pot fi variati, exista o metoda de productie (combinatie de
factori) optima pentru fiecare nivel al productiei. Acestei combinatii de factori ii corespunde
o curba a costurilor medii pe termen scurt SRATC ("short range average total costs"), in
functie de productie, care inregistreaza un minim pentru acel nivel particular al productiei.
Infasuratoarea tuturor acestor curbe ale costurilor medii pe termen scurt in fiecare punct
reprezinta curba costurilor medii pe termen mediu MRAC ("medium range average costs").
Faptul ca MRAC se situeaza intotdeauna la un nivel egal sau inferior curbelor SRATC arata
ca amintita curba a costurilor medii pe termen mediu reprezinta eel mai redus nivel al
costurilor care poate fi atins pentru orice productie posibila. Prin urmare, ea separa planul in
doua zone: superioara, a nivelurilor tangibile ale costurilor, si inferioara, a nivelurilor
intangibile ale costurilor. Curba MRAC este situata la granita dintre nivelurile de cost care
pot fi atinse cu tehnologia data in raport cu preturile factorilor (in principal L si K) si cele
care nu pot fi atinse.
Intrucat in cazul termenului mediu nu mai avem factori ficsi, nu mai facem distinctie
intre costul mediu variabil (AVC), costul mediu fix (AFC) si costul total.
Curba tipica pentru MRAC este fie in forma de U, fie in forma de castron. In raport
cu productia optima qm distingem doua zone ale curbei. Zona costurilor in scadere,
corespunzatoare productiilor q < qm. In aceasta zona, o expansiune a productiei genereaza o
reducere a costurilor per unitate de produs. Aceasta se datoreaza economiilor de mare
dimensiune sau de scara, pe care le-am intalnit in capitolele anterioare. Aceasta zona
corespunde unor randamente de scara crescatoare. Am mentionat in capitolele anterioare,
printre cauzele avantajelor economiilor de scara, modificarea raporturilor dintre cheltuielile
fixe, independente de volumul productiei (tipic - cercetarea si dezvoltarea unui produs) si
cele dependente de volum, in favoarea celor din urma. Am mai mentionat si flexibilizarea
productiei. Dar o sursa importanta de economii de scara o constituie adesea simpla situatie a
raporturilor geometrice: volumul unui obiect tridimensional creste cu cubul dimensiunii sale
liniare, in timp ce suprafata sa creste doar cu patratul acestei dimensiuni. In cazul folosirii ca
recipient a obiectului, utilitatea sa, adica "produsul" este data de volum, de cantitatea pe care
o poate inmagazina, iar costul sau este dat de suprafata, adica de cantitatea de material
cheltuita pentru constructia lui. Prin urmare, cu cresterea dimensiunii, utilitatea creste cubic,
iar costul doar patratic, adica comparativ mai putin. Practic, un recipient sferic care isi
dubleaza raza isi mareste aria totala de patru ori, dar isi mareste volumul de opt ori.
Pentru productii q>qm intalnim insa costuri in crestere, adica un randament in
scadere pe termen mediu. Fenomenul poarta numele de diseconomie de scara si inseamna
cresterea costurilor pe unitate o data cu cresterea productiei. Cauzele diseconomiei de scara
sunt atribuite de regula dificultatilor de conducere si control ale unei firme, pe masura ce
dimensiunea acestora creste. Dificultatile de conducere sunt legate de capacitatea limitata de
procesare de date a fiintei umane; dificultatile de control sunt legate de lungimea exagerata a
lantului ierarhiilor intermediare intre varful si baza intreprinderii. Pe masura ce firma devine
mai mare, posibilitatea managerilor intermediari de a-si urmari propriile scopuri mai
degraba decat pe cele ale firmei creste.
q0 si q,, care respecta regula 2. Dar pozitia q0 este o pozitie de profit minim, deoarece orice
modificare a productiei va permite o crestere a profitului: la stanga, MOMR si profitul poate
fi sporit prin scaderea productiei, la dreapta, MC<MR si profitul poate fi sporit prin
cresterea productiei. Pozitia q, corespunde insa regulii 3 si ea este o pozitie de profit maxim,
intrucat orice mica variatie a ei conduce, conform unui rationament similar celui de mai sus,
la scaderea profitului.
Fig.4
Insa pentru o firma "price taker" venitul marginal coincide cu pretul de piata. Prin
urmare, o firma care opereaza pe o piata cu concurenta perfecta va produce acea productie
care va permite egalarea costurilor sale marginale de productie cu pretul de piata.
Daca firma si-a maximizat profitul, ea n-are nici un stimulent sa-si modifice
productia, prin urmare se afla intr-o pozitie de echilibru.
Curba ofertei unei firme in conditiile concurentei perfecte este usor de dedus: intrucat pentru
fiecare valoare a pretului pietei firma produce acea cantitate pentru care p - MC, curba
ofertei coincide cu acel fragment din curba costurilor marginale aflat deasupra curbei
costurilor variabile medii (pentru ca la costuri marginale mai mici, firma nu produce). Curba
ofertei ramurii industriale se construieste insumand pe orizontala ofertele tuturor firmelor.
Pretul unui produs este determinat de intersectia intre curba cererii pietei si curba
ofertei ramurii industriale. Desi nici o firma nu poate influenta semnificativ acest pret,
ansamblul lor, prin intermediul curbei ofertei, il determina in conjunctie cu ansamblul
comportamentului consumatorilor exprimat prin curba cererii.
Desi toate firmele functioneaza in punctul de optim, se poate intampla ca pentru
unele din ele pretul de echilibru al pietei sa fie asociat unei situatii in care optimul sa
corespunda unui profit negativ, cu alte cuvinte, unei maximizari a profitului, in sensul ca
sunt minimizate pierderile. In cazul in care pretul depaseste costul variabil mediu, nu insa si
pe eel total, firma va continua sa produca pe termen scurt, intrucat oprirea productiei
genereaza pierderi mai mari, egale cu costurile fixe. In acest caz, firma nu va putea insa sa-
si inlocuiasca capitalul pe masura ce se uzeaza si nu va putea supravietui pe termen mediu.
Fig.5
Pretul corespunzator acestei situatii se numeste pret de supravietuire si este pretul la
care toate costurile sunt acoperite. Sa remarcam ca si in piete care nu sunt perfect
concurentiale, dar au libertate la intrare, presiunile la intrare vor tinde sa impinga profiturile
spre zero.
Monopolul
Vom analiza acum o situatie aflata la extrema cealalta fata de concurenta perfecta:
piata de monopol, adica aceea in care productia unei intregi ramuri este produsa si vanduta
de catre o singura firma, numita monopol. O firma-monopol isi poate fixa propriul pret pe
piata; totusi, asa cum vom vedea, aceasta nu inseamna ca ea poate "face ce vrea" pe piata,
deoarece curba cererii ramane un dat obiectiv, exterior sferei de influenta a monopolului.
Studiul teoretic comporta doua cazuri: monopolul pur sau monopolul cu pret unic si
monopolul cu preturi multiple, care este un monopol real disimulat sub aparenta unei
diversitati de preturi si de produse.
Monopolul cu pret unic
Spre deosebire de curba cererii pentru o firma in conditii de concurenta perfecta, care
e o orizontala, curba cererii pentru un monopol se con-funda cu curba cererii pietei
(monopolul fiind singurul "competitor" de pe piata), prin urmare e o curba descendenta:
vanzarile pot fi crescute doar daca pretul e redus, iar pretul poate fi crescut doar acceptand o
reducere a vanzarilor. In ipoteza monopolului cu pret unic, cand firma-monopol practica
acelasi pret pentru toate unitatile vandute, venitul sau mediu pe unitatea de produs va
coincide cu acel pret unic; prin urmare, curba cererii de piata (adica a pretului in raport cu
cantitatea) coincide cu curba venitului mediu.
In ceea ce priveste venitul marginal, deoarece curba cererii firmei are o panta
negativa, daca firma-monopol va dori sa vanda o unitate suplimentara, atunci ea va trebui sa
reduca pretul pe care il cere pentru toate unitatile, prin urmare, venitul marginal al firmei-
monopol este mai mic decat pretul la care isi vinde productia.
Ne amintim ca in conditiile competitiei perfecte, venitul marginal era egal cu pretul
de vanzare. Aceasta din cauza ca in aceste conditii firma poate vinde "oricat de mult
doreste" la pretul pietei, in timp ce in conditii de monopol, firma trebuie sa-si reduca pretul
pentru a-si spori vanzarile (am folosit semnele citarii pentru ca expresia "oricat de
mult doreste" este valabila, implicit, intr-o plaja limitata: daca firma ar avea capacitatea de
oferta destul de mare ca sa satisfaca o proportie semnificativa a pietei, am iesi automat din
conditiile definitorii ale concurentei perfecte).
Fie acum cazul unei curbe a cererii descendente liniare - simplificarea ne permite sa
tragem unele concluzii teoretice generalizabile pentru orice curba descendenta, dar cazul
liniar poate reprezenta cateodata si o apro-ximatie satisfacatoare pe portiuni pentru curbe
reale mai complexe. In acest caz, se arata cu usurinta ca si curbele venitului mediu AR
(identica cu curba cererii), ale venitului total TR si ale venitului marginal MR sunt cele
reprezentate in fig.5 Observam ca pe masura cresterii cantitatii oferite, veniturile marginale
scad. Atata vreme cat aceste venituri marginale raman pozitive, veniturile totale cresc; din
momentul in care ele devin negative, veniturile totale incep sa scada o data cu cresterea
productiei.
Pentru a-si maximiza profitul, un monopol va produce si el in conditiile in care
costul marginal egaleaza venitul marginal. La intersectia curbelor MR si MC, monopolul va
produce productia q0. Pretul de vanzare P0 va fi dat de ordonata curbei cererii D, identica
cu AR, corespunzatoare acestei productii. Insa pe curba costurilor medii totale acestei valori
ii corespunde costul c0. Profitul pe unitate reprezinta diferenta dintre preturi si costuri (P0 -
Fig.7
Monopolul cu mai multe preturi. Discriminarea prin preturi
Practicarea de preturi diferentiate sau discriminarea prin preturi este o modalitate
pentru o firma-monopol de a eluda restrictive impuse de factorii pe care nu-i poate controla
si de a-si mari profiturile. Discriminarea prin pret este o situatie in care un producator cere
preturi diferite pentru unitati din acelasi produs, din motive care nu sunt legate de diferenta
de costuri. Nu toate diferentele de pret reprezinta discriminari. Discounturile de cantitate,
diferentele sezoniere de pret, diferenta intre pretul cu ridicata si eel cu amanuntul nu
reprezinta discriminari. In mod tipic, discriminarile sunt bazate pe evaluari asupra profilului
cumparatorului, in special asupra puterii lui de cumparare. Daca un proprietar de
cinematograf risca sa ramana cu locuri goale, el va prefera sa vanda biletele respective la un
pret scazut, pentru copii, militari in termen etc.
Discriminarea prin preturi transforma surplusul consumatorului in venit al
producatorului. Fie o situatie in care un monopolist se confrunta cu o curba a cererii data D
si cantitatea totala vanduta se presupune a fi q0. Sa presupunem acum patru situatii diferite:
Fig.8
- prevenirea intrarilor. Aceasta distinge concurenta imperfecta de concurenta perfecta
si capata aspecte caracteristice, de cooperare, in cazul concurentei imperfecte in raport cu
cazul monopolurilor.
Concurenta monopolistica
Teoria concurentei monopolistice are la baza urmatoarele ipoteze:
1. Fiecare firma produce o varietate specifica (sau o marca) a produsului
diferentiat al ramurii. Prin urmare, fiecare firma se confrunta cu o curba a cererii care are o
panta negativa foarte elastica (variatia procentuala a cantitatii cerute raportata la variatia
procentuala a pretului care o determina este foarte mare, ceea ce conduce la o curba care se
apropie de o dreapta orizontala), intrucat alte firme produc substituenti apropiati ai aceluiasi
produs si atunci la o variatie a pretului, cantitatea cum para ta "fuge" cu usurinta catre alte
produse.
2.Ramura contine suficient de multe firme ca fiecare din ele sa ignore reactiile
posibile ale multor competitori atunci cand se iau decizii privind pretul si productia proprie.
Firmele iau decizii bazate pe propriile lor conditii ale cererii si pe propriile lor
costuri, nu apare interdependenta intre propriile decizii si cele ale altor firme din ramura.
Exista o Iibertate a intrarii si iesirii din ramura. Exista simetrie nepreferentiala.
Deoarece fiecare firma are un "monopol" asupra propriului produs, fiecare firma are
o curba a cererii cu panta negativa. Panta negativa a curbei ofera potentialul pentru profituri
de monopol, valoarea redusa a acestei pante (datorita substituibilitatii) face ca acest
potential sa fie limitat. Prin urmare, echilibrul pe termen scurt e similar cu eel al unui
monopol, si firma poate obtine profituri pure.
Pe termen mediu insa libertatea intrarii si a iesirii due la profituri nule. Existenta
profitului atrage noi firme ceea ce face ca cererea sa fie divizata intre tot mai multi
competitori, iar curba cererii pentru fiecare varietate (firma) existenta sa se deplaseze spre
stanga, micsorand profiturile. Intrarile continua pana cand profiturile scad la zero, adica ne
aflam, pe termen mediu, in situatia similara concurentei perfecte.
Se observa ca, daca firma ar produce la capacitate, adica la intersectia curbei costului
marginal cu cea a costurilor totale, care corespunde unui minim pentru ATC, atunci ea ar
produce la un cost pc mai mic decat costul pM la care produce efectiv. Prin urmare, firma
sufera o dubla pierdere, din cauza costului mai ridicat (in realitate aceasta e neglijabila
deoarece curba D are o panta foarte redusa), dar mai ales din cauza existentei sistematice a
unei capacitati (qc - qM) in exces sau nefolosite. O ramura poate fi competitiva in sensul ca
include numeroase firme competitive si totusi are economii de scara inca neexploatate, in
sensul ca fiecare firma produce pe portiunea cu panta negativa a curbei costului sau mediu.
Concluziile de mai sus, care poarta numele de teorema capacitatii in exces, au declansat
dezbateri de decenii privind raspunsul la intrebarea: este capacitatea in exces producatoare
de risipa? Un raspuns pozitiv ar implica faptul ca sistemul economic al concurentei libere
genereaza in mod sistemic risipa si ineficienta. Concluzia a fost ca pierderea generata prin
existenta sistemica a capacitatii in exces poate fi compensate prin maximizarea satisfactiei
consumatorului caruia i se ofera o paleta mai bogata de optiuni. Astazi se admite ca
presupunerea in chestiune - ca sistemul concurentei libere genereaza risipa - nu este
necesarmente adevarata. In opinia noastra, aceasta concluzie inseamna ca cxista un echilibru
intre utilizarea resurselor si satisfacerea dorintelor consumatorului, adica un anumit grad de
diversificare, care sa compenseze pentru risipa presupusa a fi sistemica, dar ca exista si largi
posibilitati ca in practica acest echilibru sa nu fie atins, prin urmare, fara a fi sistemica,
risipa intalnita in economia de piata sa fie frecventa.
Comportamentul tranzitoriu
Am discutat pana in prezent conduita firmelor aflate pe o piata: ce trebuie sa faca
pentru a se mentine pe piata, pentru a o domina, pentru a impiedica intrarea de noi
competitori sau pentru a-si mari profiturile migrand pe alta piata. Tratatele de economie
vorbesc mai putin de o alta problema: ce trebuie sa faca un intreprinzator pentru a debuta nu
pe o anumita piata, ci in lumea afacerilor, adica pe orice piata. Din punct de vedere
competitiv, acest om se afla in situatia cea mai defavorizata: el sufera intreaga opozitie la
intrare din partea celor cu care ar vrea sa concureze si care nu-si doresc un nou competitor -
dar nu are nici una din resursele unui competitor matur pentru a rezista acestei opozitii.
Atunci cand capitalul de pornire nu este prea mare, singura solutie e suplimentarea
lui prin aporturi excesive din celelalte doua elemente - munca si initiativa. Capacitatea de
munca si capacitatea de initiativa reprezinta un dat natural individual: nu putem da sfaturi
cum poate fi sporit f iecare din aceste daturi naturale (desi am putea da sfaturi cum poate fi
Impiedicata diminuarea lor, dar aceasta nu mai e o problema de economie, ci de
biopsihologie). Capitalul poate fi insa atras si din surse alternative. Intr-o societate "asezata"
cu o economie si o cultura de piata functionale, rolul acesta il joaca sistemul de credit si in
special un sector al acestuia - foarte dezvoltat in economise dinamice - numit "venture
capital" (in traducere aproximativa: ,,capital de rise"). Acesta este destinat anume pentru a
alimenta "joint ventures" - intreprinderi de rise (pentru creditor) - intreprinderi comune intre
debitor si creditor, in care debitorul vine cu o initiativa remarcabila si cu perspective de a se
implica profund in respectiva afacere, dar nu e capabil sa furnizeze garantii pentru un credit
important (fireste ca in acest caz gradul marit de rise impune creditorului practicarea unei
dobinzi ridicate).
Atragerea de capital a aparut ca o problema deosebit de dificila; conditiile
fundamentale pentru rezolvarea ei sunt:
- existenta unor planuri de afaceri dare si realiste, bazate pe experienta anterioara a
intreprinzatorului
- credibilitatea personala a intreprinzatorului, verificata prin trecutul sau, atat din
punctul de vedere al capacitatii profesionale, cat si din cel al onestitatii.
Fireste ca in aceste conditii aria de colectare a posibililor creditori se restrange foarte
mult, practic la cercul de prieteni, colegi si cunostinte ale omului cu initiativa. Volumul
capitalului astfel acumulat este relativ mic, si pentru intreprinzator se pune problema
valorificarii lui exhaustive. Solutia este insertia rapida a capitalului - dublat de o tehnica
manageriala fara eroare - in afaceri ce genereaza profit intr-un timp relativ scurt. Profitul
astfel obtinut este gestionat cu maxima austeritate, in sensul ca el se reinvesteste fara
intarziere in urmatoarea afacere considerata prioritara si generatoare, la randul ei, a unui
profit rapid si sporit, corespunzator capitalului mai mare investit la acest pas doi, si ciclul se
repeta. Reinvestirea maximala a profitului are doua efecte:
- concentrarea capitalului disponibil la un moment dat (fie el si relativ mic, la
inceput) in afaceri judicios alese ca sa furnizeze profit maxim;
- evitarea creditelor bancare, asociate, in conditiile descrise mai sus, cu conditii
sufocante pentru dezvoltarea prospera a firmei.
Evident, aceasta metoda poate produce sporuri rapide ale capitalului in masura in
care e gestionata fara eroare - dar nu poate produce imbogatiri peste noapte. Ea conduce la o
consolidare treptata, sanatoasa, a puterii economice si financiare a firmei, conferindu-i o
competitivitate sporita. Din cauza similaritatii de dinamica secventiala cu operatia de
coasere a unui material textil - acul executa repetat o operatie in doi timpi, Tmpunsul
materialului (insertia de capital) si trasul atei (prelevarea profitului) - am numit metaforic
aceasta metoda "metoda cusutului”
Generalizand, se poate afirma ca in perioade de incertitudine cum ar fi cea generata
de actiunea simultana a imaturitatii firmei si a imaturitatii pietei, regula de aur este sa nu te
angajezi in afaceri care depasesc propria capacitate de finantare, avand insa grija ca aceasta
capacitate de finantare sa fie valorificata integral. Tot pentru astfel de perioade - si am in
vedere evident, in mod concret, perioada de tranzitie din Romania - o problema importanta
este instabilitatea mediului de afaceri, in special ale sistemului normativ.
110