Case domneşti şi boiereşti

Prof. Arh. George Matei Cantacuzino “Izvoare si popasuri”

Sunt case care iau valoarea unei fizionomii ale căror amintiri ne urmăresc, ale căror
ferestre deschise spre grădini ne-au rămas în memorie ca o privire. Şi nu e de mirare ca să
fie aşa.

Zidită pentru adăpostirea unor oameni care au făcut-o, după placul şi pentru nevoile lor,
înfățișând decorul zilnic al vieţii de toate zilele şi fiind hotarul firesc al unui grup uman
strâns unit prin legăturile intimităţii, casa capătă un suflet, pe care adesea nici schimbarea
de proprietate nu-l poate alunga. Sunt case cu un suflet viu, sunt case triste de nu prea ştii
de ce, sunt case care au murit, sunt ruina în care se mai adăposteşte un gând, sunt case
întregi în care nici o licărire de viaţă nu mai poate lua fiinţă, sunt case care au străbătut
veacuri într-o veşnică tinereţe şi sunt case noi, care sunt moarte. Casa este decorul în care
se vor desfăşura destine, în care conflictele se vor ivi şi drame îşi vor căpăta
deznodământul. Dar pe când decoratorul de la teatru cunoaşte textul piesei dinainte,
arhitectul face un decor pentru un text necunoscut. Pe când la teatru, decoratorul creează
decorul unei acţiuni precise şi definite, arhitectul pune premisele unui viitor ipotetic.

Una din erorile comune arhitecturii bucureştene este tocmai aspectul teatral care dă
locuinţelor capitalei noastre o înfăţişare artificială. Casa trebuie să fie înainte de toate un
adăpost închis şi nicidecum o lanternă străvezie, care trădează trecătorului maniile şi
prezumţiile dinăuntru.

Casa poate fi un decor, dar un decor ermetic. De aceea vorbeam de fizionomie.

Într-o casă în care am trăit mulţi ani de-a rândul, casă mare şi pe atunci aproape părăsită,
îndepărtată de stradă printr-o curte spaţioasă, deschizându-și apartamentul tăcut spre o
grădină umbrită şi bogată în buruieni, casa care fu domnească având mari saloane goale
cu oglinzi până în tavan, am înţeles că o locuinţă compusă cu înţelepciune şi simplicitate
este o temă care poate fi oricând reluată de viaţă, o temă care, indiferent de modă, poate fi
dezvoltată, o temă care e şi în sensul şi în ritmul ascuns al vieţii.

Când revăd în minte acel vechi palat bucureştean, care a rămas singur şi înstrăinat în
Calea Victoriei, odată cu casele tăcute şi armonioase în tristeţea lor de la Iaşi, care se
înşiră de-a lungul străzii Carol până în Copou, când îmi reamintesc acele case româneşti
de acum o jumătate de veac, nu pot să nu mă gândesc la teatrele greceşti, al căror decor
de piatră sau de marmoră nu era decât indicaţia unei armonii pentru comedii sau pentru
drame. Fără a merge până la anonimul acestui exemplu, e bine să-l avem în minte, căci
destinului nu-i place să fie contrariat prin indicaţii prea precise. Indicaţia unei armonii,
iată ce trebuie să fie o casă, iată ceea ce urmăreşte mentalitatea modernă, iată ce au fost
vechile locuinţe româneşti într-un mod desăvârșit. Precum teatrul antic limita orice
tragedie în spaţiu prin jocul înţelept al câtorva linii, tot aşa şi casa, prin înjghebarea
volumelor şi limitarea vieţii familiare, pune, fără preciziuni supărătoare şi excese de
imaginaţie, premisele dramei atât de diverse în monotonia vieţii de toate zilele. Precum
teatrul grecesc prezintă un ecran unic multiplelor piese care se vor juca pe el, tot aşa şi
casa trebuie să fie schema vieţii mereu reînnoite. Altfel, o să se întâmple ca pe scenele
noastre moderne. Se va simţi nevoia de continue schimbări până la distrugere. Casele
albe şi cu ornamente puţine de acum o jumătate de veac, cu ferestrele lor mari şi
gânditoare, cu scările lor largi şi camerele dispuse cu judecată sunt mai uşor de locuit
decât multe case moderne, căci mobila îşi găseşte locul, intimitatea un adăpost şi viaţa o
desfăşurare armonioasă. Iar viaţa, trecând prin ele, le-a făurit un suflet cu tainele lor, cu
nostalgia lor, cu amintirile lor. Cine nu s-a simţit urmărit, trecând prin văile Moldovei, de
lunga şi adânca privire a unei case boiereşti, părăsite, care nu mai este decât hanul
ciorilor şi al vântului ; cine n-a trecut prin faţa unor case din cartierele vechi ale
Bucureştiului, care parcă aveau ceva de povestit. Cine n-a simţit în uliţele laşului
personalitatea caselor boiereşti care, în mizeria lor actuală, păstrează încă taina unor
străbune păcate şi a unor vechi mândrii.

Cubice şi adesea greoaie, cu ferestrele din traveele mijlocii în arcade, cu ferestrele uşii de
la parter deschizându-se pe o terasă, care se continuă printr-o grădină cu havuze şi
trandafiri, cu un portal pentru sosirea trăsurilor, cu un hali mare şi scări monumentale, cu
lenevia dulce a marilor încăperi ce se urmează, ele au păstrat parcă în ecoul părăsirii lor
versurile lui Eminescu:

„Trecut-au anii ca norii lungi pe şesuri.”

De fiecare dată, când sosesc sau când plec din Iaşi, mă izbeşte mândra siluetă a mânăstirii
Frumoasa. Din orizontalitatea zidului de pază se desprinde cubul alb al fostei case
domneşti […].

Cele trei ferestre din mijloc sunt arcate şi despărţite prin pilaştri. Raportul plinurilor şi
golurilor e în favoarea plinurilor. Subasmentul muşcă adânc în coastă dealul care pe
vremuri era acoperit de un parc. Armonie şi putere, linişte şi mândrie, intimitate şi pace,
iată ce poate emana dintr-o proporţie reuşită. Că doar atât e acolo. Nici un ornament, nici
măcar bogăţia vreunui material. Ferestre înalte într-un zid alb ; iată casa domnească în
care prinţul de Lign venea să se întreţie pe greceşte cu domniţa lui Vodă Mavrocordat.
Nu departe de mănăstirea Frumoasa, care îşi merită pe deplin numele, se găseşte vestita
Cetăţuia, ctitoria lui Duca Vodă. La adăpostul unor ziduri de apărare, cu turle de veghe,
se înalţă, lângă biserică, Casa Domnească. Locuinţa are o înfăţişare arhaică. Aproape un
veac de la locuinţa dintâi. După aspect ar putea fi zece. Două cerdace puţin spaţioase,
ferestre mici cu profile gotice, apărate de zăbrele, uşi greoaie, bolţi aparente. Numai sala
cea mare are bolţi curat gotice de o foarte bună execuţie. Ai putea să te crezi într-un
castel în Franţa. Pentru a putea fi mai bine adăpostită de zidurile cetăţii, casa e zidită în
lung. Caracterul defensiv al casei contribuie la atmosfera ei de tristeţe ; toate stăruinţele
restauratorilor n-au ajuns să gonească dintr-însa sufletul ursuz şi amar al tragicului
domnitor.

Pe când laşul era chiar pentru străini un strălucit subiect de mirare şi de admiraţie, în
Muntenia, sub domnia lui Şerban Cantacuzino şi mai ales a lui Constantin Brâncoveanu,
locuinţele româneşti găsiră deplina „lor expresie. La mănăstirea Comana se găseşte
schiţat, în proporţiile şi motivele cerdacului, tot programul estetic al lui Brâncoveanu,
program aerian, spiritual şi în acelaşi timp bogat şi de o diversitate ornamentală plină de
fantezie.

Sub Brâncoveanu, stilul românesc trebuia să se dezrobească de legile geometrismului

ermetic. Sub Brâncoveanu, toate însuşirile noastre, toate posibilităţile noastre plastice au
ieşit pentru un timp din umbră.

În parcul de la Mogoşoaia, pe malurile Colentinei, nu departe de o moară care e aşezată

lângă şoseaua Târgoviștei, într-o atitudine de Narcis, e un palat care n-are pereche în tot
întinsul Ţării Româneşti.

Aşezat pe lungile sale terase de cărămidă tăiate prin trepte de piatră, palatul aduce aminte
de casele graţioase de pe canalul Grande. Din materialele simple, casa strălucitului
domnitor, fără bogăţii adăugate şi fără fastul împrejmuitor, are în singurătatea ei o
surâzătoare gravitate. Nici gondole, nici campanile, doar o barcă de pescar, doar şesul
Munteniei cu jocurile sale de lumină, cu cerul său înalt şi cu fiorul apusurilor de soare.
Faţadele corespund cu cele patru puncte cardinale. Intrarea care dă spre curtea pătrată, în
care se deschideau pe vremuri casele slugilor, bucătăriile, grajdurile, şi casele ostaşilor, e
aşezată spre răsărit. Un cerdac, care aduce aminte de cel de la Comana, se desprinde
energic pe netezimea faţadei de cărămidă. Numai rampele şi capitelele sunt săpate în
ornamente florale de o bogăţie barocă cu reminiscenţe orientale. Pe bolţi, filigrame
persane rămân din vechea decoraţie. Faţada dinspre apus e cea care priveşte spre ape.

Acolo anonimii arhitecţi au desfăşurat virtuozitatea lor. Două intrări, care duc două
balcoane acoperite printr-o înaltă arcadă în semicerc, înaintează puţin pe planul faţadei,
încadrând prin zveltele lor volume motivul central al logiei. Aici înrâurirea veneţiană e
vădită. Dar interpretarea liberă, ornamentaţia plină de sensibilitate şi originalitatea cu
care s-a înţeles sculptura pietrei rămân ale noastre. Elementele clasice şi orientale sunt
contopite într-o vervă barocă. Capitelele corynthiene de o interpretare cât se poate de
liberă, coloanele torse, floarea soarelui de pe baze, delfinii, vasele cu flori şi, în sfârșit,
stema Munteniei, toate sunt prinse de aceeaşi vervă, toate sunt executate cu aceeaşi
libertate, cu aceeaşi viaţă, cu acelaşi entuziasm.

Capete de monştri marini suportă bolţile uşoare ale cerdacului. Aci e inima casei, aci e
răcoarea şi umbra dimineţii, lumina mai blândă de după-amiază, de aci se vede globul de
aur al soarelui asfinţind după zarea violetă, de aci se zăreşte şerpuitul Colentinei
pierzându-se prin stufişuri dese de papură, până ce ocoleşte după o pădurice. Casele
noastre au avut întotdeauna şi mai au cerdacuri, fie că sunt ţărăneşti, fie că sunt boiereşti.
Dealtfel, în toate timpurile s-au zidit case pentru boieri de către ţărani în care elementele
ţărăneşti erau dezvoltate fără a-şi pierde caracterul. Să nu credem însă că cerdacul e o
creaţie specific românească. în toate arhitecturile mediteraneene au existat elemente
similare, ca de exemplu Miradorul din Spania. Loggia e un element de aceeaşi
provenienţă, cu deosebirea că la noi n-a fost întrebuinţată decât foarte puţin, pe când
cerdacul s-a popularizat şi se găseşte în toate dimensiunile.

O loggia ar putea fi definită aşa : o cameră larg deschisă, pe o lăture, un soi de vestibul
central exprimând în faţadă motivul principal printr-o colonadă, sau arcade şi stâlpi de
zidărie. După documentele rămase nouă, se pare că loggia n-a fost întrebuinţată în
arhitectura noastră decât pe vremea lui Brâncoveanu. N-o vedem nici înainte, nici pe
urmă. Camerele palatului sunt încăpătoare şi tot planul e conceput cu logică. Loggia, care
se găseşte în axa palatului pe o linie cu cerdacul, e legată de acel cerdac prin săli în care
maeştrii au încercat variaţiunile cele mai reuşite ale artei boltitului. La stânga şi la dreapta
acestor săli comune, erau apartamentele andronitideului şi al gineceului. La parter se
găseau apartamentele arhondăriei. Sălile din mijloc primesc lumina cerdacului şi a logiei.
Restaurat cu grije de mâini cucernice, palatul, despre care o să vorbim încă adesea, se
găseşte şi astăzi în armonie cu marele lui trecut. Uitasem să spun că bisericuţa, zidită cu
câteva decenii înaintea palatului, este în axa cerdacului şi logiei, simbol precis al vechii
credinţi. Arta brâncovenească poate să mai fie oricând un punct de plecare pentru
dezvoltarea sufletului românesc. Dar să păşim mai departe în perspectivele trecutului,
până când întunerecul uitării ne va opri.

La Paşcani, în Moldova, se găseşte, pe un deal împădurit de stejari, o mândră şi frumoasă

locuinţă zidită pe vremea lui Vasile Lupu. Stilul e mai arhaic, mai puţin liber. Pe când
Mogoşoaia îşi dezvolta armonia cu linişte de-a lungul oglindei apelor cu constelaţii de
nuferi, casa din Paşcani păstrează reminiscenţe defensive de castel, şi cerdacul ei e izolat
din motive de securitate deasupra unei râpe. Tot aspectul e mai sever, mai sfios, expresie
a unor timpuri care, cu toate preocupările lor artistice, erau mai dârze. în cerdac se vede o
friză săpată în piatră a unei vânători. încăperile sunt mai restrânse, bolţile mai joase. Dar
la Paşcani, ca şi la Mogoşoaia, aceleaşi însuşiri decorative se ivesc, demonstrând unitatea
unui gând şi similitudinea unor temperamente.

După Paşcani, documentele se fac mai rare. De-abia la mănăstirea Probota găsim,
păstrată în întregime, îngusta şi modesta locuinţă monahală în care Petru Rareş şi
probabil mulţi din urmaşii lui la scaunul Moldovei veniră să se odihnească sau să-şi
adăpostească familia în momente grele. Am ajuns dealtfel în plin ev mediu, epoca
castelelor. Nu mai e vorba de palate. Mânăstirile sunt şi ele cetăţi în care nu e loc pentru o
dezvoltare spaţioasă de săli. Voievozii sunt înainte de toate căpetenii, lăsând pe seama
vlădicilor sfinţii şi cărţile. In scurte momente de odihnă, între două războaie, se zidesc
mânăstiri, în care locuinţa domnitorului se aseamănă adesea cu aceea a unui monah.
Ştefan cel Mare locuieşte la Suceava într-o „Burg“ făcută cu siguranţă după aceea de la
Neamţ, sau după o altă cetate a cavalerilor teutoni. Aşa trebuia să fie şi în Muntenia, căci
aşa o cereau timpurile. Dar aci ne părăsim subiectul şi intrăm în zona arhitecturii militare.
Aci o să pierdem dealtfel şi firul povestirii noastre, căci după Mircea cel Bătrân, după
chilia îngustă săpată într-o stâncă de Nicodim, care cetea cărţile sfinte la murmurul
continuu al apelor Tismanei, totul se întunecă.
Cetăţi genoveze la malul mării, cetăţi bizantine care n-au lăsat nici o urmă, castelele
cavalerilor teutoni în sălbăticia codrilor din Carpaţi, păduri dese şi adânci ca noaptea. Iar
secolele trec grăbite şi vântul împrăştie praful ridicat de năvăliri. Şi mai târziu se desprind
din negura timpului pe moşiile zestrei Medeii, între Dunăre şi plajele Pontului Euxin,
surâzătoare cetăţi cu temple zidite din piatră după cele mai subtile legi ale Heladei, oraşe
zidite pe planuri simetrice, apărate de ziduri grele şi, pe falezele înalte, vile cu peristile în
care orizontul marin era întrerupt de coloane canelate. Căci pământul nostru a cunoscut şi
el subtila şi neîntrecuta artă grecească. Dincolo de acele hotare ale memoriei, totul se
întunecă, şi de data asta pentru totdeauna. Arheologii ne vor aduce poate documente. Se
vor stabili similitudini şi, prin analogie, prin inducţie, se vor putea reconstitui şi
locuinţele dacilor şi ale sciţilor. Pe vase vechi, găsite în morminte, se va vedea poate
desemnată forma corturilor unor popoare de năvălitori. Curiozitatea nu cunoaşte odihnă.

Ştiinţa îşi împinge cuceririle mereu mai departe. însă, ca şi noi, savanţii la un moment dat
vor ajunge în faţa necunoscutului care se va întinde în faţa lor ca zarea verde a mării, care
singură a rămas necucerită, pe când pământurile au fost călcate de năvăliri, răscolite de
războaie şi împărţite de civilizaţii. Oricât de mult va stărui ştiinţa în mărirea hotarelor
cunoştinţei, întotdeauna spiritul se va pierde în legende, confundând cu o stea focul de
veghe ce arde pe catargul vasului argonauţilor.