DUMITRU CULCEA

CRIMINALISTICA
– NOTE DE CURS –

CAPITOLUL I
CRIMINALISTICA – ABORDARE GENERALA
1. ASPECTE INTRODUCTIVE
1.1. Obiectul si metodele criminalisticii
Pentru prima data termenul de CRIMINALISTICA a fost
folosit în anul 1893, de HANS GROSS, judecator de instructie
austriac, în lucrarea sa „Îndreptarul judecatorului de instructie în
sistemul criminalisticii“, aparuta în anul mentionat, la München.
Autorul lasa sa se înteleaga prin acest termen experienta
acumulata în timp de catre Politie, în munca de descoperire si
identificare a infractorilor. De fapt, în acea perioada
criminalisticii i se mai atribuia si denumirea de „Politie
Tehnica“ sau „Politie Stiintifica“, ca o recunoastere a faptului
ca mijloacele si procedeele criminalistice erau folosite în
principal de catre organele de POLITIE.
Preocupari pentru realizarea unor metode de descoperire a
infractiunilor si demascare a infractorilor gasim si anterior
acestei date. Ele aveau caracterul unor practici izolate. Treptat
acestea s-au conturat ca metode independente de cercetare.
Înca din vremea Romei antice si apoi în Imperiul Roman
de Rasarit au aparut reglementari cunoscute în controlul
înscrisurilor presupuse a fi falsificate (lex Cornelia de falsis si
respectiv, în timpul lui Justinian, Novelele 49 si 73).
Criminalistica fiind o stiinta relativ tânara, cu privire la
caracterul sau s-au emis diferite pareri de-a lungul anilor, pareri
care sunt tributare profesiilor celor care au participat la crearea si
dezvoltarea ei.
5 6
Astfel, numeroase probleme de criminalistica si-au gasit rezolvarea
în a doua jumatate a secolului XIX si începutul secolului XX, în cadrul
medicinei legale, în rapoartele de expertiza medico-legale întâlnindu-se,
alaturi de aspecte de medicina judiciara, si aspecte de dactiloscopie,
balistica, traseologie si chiar aspecte de identificare a persoanei dupa
scris.
Aceasta stiinta se detaseaza de cele juridice si de cele ale naturii,
constituindu-se totodata ca o stiinta de legatura între ele.
Ea foloseste mijloace de studiu împrumutate de la stiintele naturii,
de la stiintele exacte (matematica, fizica si chimia), dar în acelasi timp îsi
creeaza metode proprii de investigare, precum si procedee tactice pentru
descoperirea infractiunilor si dovedirea vinovatiei infractorilor.
În acest sens, definim CRIMINALISTICA drept stiinta care
elaboreaza si foloseste mijloace si metode stiintifice pentru descoperirea,
fixarea, ridicarea, examinarea si interpretarea probelor judiciare,
efectuarea expertizelor si constatarilor tehnico-stiintifice, în scopul
identificarii faptuitorilor si administrarii probelor necesare aflarii
adevarulu i în procesul judiciar.
Metode specifice criminalisticii
Ca stiinta independenta, cu obiect de studiu bine definit,
criminalistica are metode proprii de cercetare. Acestea sunt:
a) descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea si interpretarea
urmelor si mijloacelor materiale de proba
b) examenele comparative
c) realizarea experimentelor
d) organizarea cartotecilor, albumelor si colectiilor în scopul
identificarilor
e) elaborarea versiunilor si ipotezelor.
Metode împrumutate de criminalistica
– din chimie
a) spectroscopia
b) electroforeza
c) cromatografia
– din fizica
a) holografia
b) fonoscopia
– din medicina
a) anatomia comparata
 b) histopatologia C. Metodica criminalistica
– din matematica Reprezinta acele reguli particulare de cercetare a diferitelor
a) calculul probabilitatilor genuri de infractiuni (omor, furt, tâlharie, viol, incendii) tinându-se
b) teoria multimilor vagi seama de regulile generale ale tehnicii si tacticii criminalistice.
c) programarea lineara

1.3. Legatura criminalisticii cu alte stiinte

1.2. Sistemul criminalisticii

Criminalistica are legatura cu toate stiintele juridice, în principal

Întrucât criminalistica este stiinta modului în care se descopera cu dreptul procesual penal, cu dreptul penal, dreptul procesual civil si
infractiunile, se demasca infractorii si se stabilesc masuri de prevenire dreptul civil.
a crimelor, ea îsi structureaza obiectul de studiu pe trei domenii: Din rândul stiintelor sociale, criminalistica are legatura cu:
A. Tehnica criminalistica – psihologia
Cuprinde totalitatea mijloacelor tehnice si a metodelor stiintifice – psihiatria
pentru descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea si interpretarea – criminologia
urmelor si a altor mijloace materiale de proba, efectuarea expertizelor – logica.
si a constatarilor tehnico-stiintifice. a) Legatura cu dreptul procesual penal
Din aceasta fac parte: Ambele discipline au acelasi scop: stabilirea adevarului în
– fotografia judiciara procesul penal.
– filmul judiciar Pornirea procesului penal depinde de datele pe care le
– traseologia judiciara furnizeaza criminalistica.
– balistica judiciara Regulile Codului de Procedura Penala stabilesc activitatile
– dactiloscopia referitoare la ascultarea învinuitilor, martorilor, modul cum se
– grafica etc. efectueaza confruntarile, perchezitiile, constatarile tehnico-stiintifice
B. Tactica criminalistica si expertizele, cercetarile la fata locului.
Reprezinta un sistem de reguli si procedee prin care se asigura b) Legatura cu dreptul penal
efectuarea planificata, organizata si operativa a activitatilor de Ambele discipline au acelasi scop – înfaptuirea politicii
urmarire penala. Ea cuprinde: penale. Dreptul penal stabileste care sunt faptele numite infrac-
– cercetarea la fata locului tiuni. Criminalistica stabileste cine a comis infractiunea.
– reconstituirea c) Legatura cu criminologia
– planificarea anchetei Criminalistica identifica cine a comis infractiunea, indicând
– ascultarea inculpatului si a martorului persoana acesteia, dând posibilitatea criminologilor sa- l studieze în
– confruntarea evolutia sa.
– perchezitia Criminologia raspunde la întrebarea: „De ce s-a comis crima?“
– ridicarea de obiecte si înscrisuri etc. iar criminalistica raspunde la întrebarea „Cine a comis infractiunea?“
7 8
 d) Legatura cu chimia si fizica
Acestea pun la dispozitia criminalisticii mijloace si metode
proprii, pe care criminalistica le adapteaza la necesitatile identificarii
infractorilor.
e) Legatura cu medicina legala
Aceasta legatura este extrem de strânsa, mergând în anumite
domenii pâna la sup rapunere. Asa este cazul în cercetarea plagilor
împuscate, traumatologia mecanica (leziunile produse prin agenti
vulneranti) sau determinarea dinamicii accidentelor de circulatie.
1.4. Evolutia criminalisticii
Ca stiinta autonoma, criminalistica s-a format la sfârsitul
secolului XIX. Întârzierea se explica nu numai prin nivelul scazut de
dezvoltare al stiintelor naturii, dar si prin neîncrederea si lipsa de
interes a juristilor pentru aportul stiintelor în materie de probatiune.
Începuturile criminalisticii sunt strâns legate, pâna la
identificare, de medicina legala si se dezvolta în locurile cu cea mai
mare criminalitate (Paris 1795, Viena 1804 etc.).
Din aceasta perioada de subliniat sunt preocuparile
statisticianului Quételet (1796-1874) privind masurarea cantitativa a
omului si a activitatilor sale, care fac din el un precursor al
criminologiei de mai târziu si al antropometriei.
Fondatorul criminalisticii este considerat a fi austriacul Hans
Gross, judecator de instructie si profesor de drept penal. În 1893
publica „Manualul judecatorului de instructie“, în care el foloseste
pentru prima data expresia de „System der Kriminalistik“.
Sfârsitul secolului XIX coincide cu aparitia unor specialisti care
nu mai sunt medici legisti. Asa cum afirma Lucian Ionescu, chiar si
personajului fictiv Sherlock Holmes din romanele lui Conan Doyle
(1859-1930) i s-ar putea conferi titlul de criminalist, fiindca ajunge la
proba prin observarea si interpretarea logica a urmelor.
9 10
Momentele principale care au marcat dezvoltarea generala a
criminalisticii sunt:
– inventarea fotografiei (Daguerre – 1839);
– dactiloscopia (Faulds si Nerschel – 1880, Galton – 1886,
Vuchetich – 1891, Henry – 1900 etc.);
– antropometria criminala (Bertillon – 1885).
Urmeaza descoperirile stiintifice din variate domenii, mergând
de la inventarea microscopului (1873), a reactiilor de precipitare în
studiul grupelor sanguine (1895), transmiterea cromozomica a genelor
(Mendel – 1865) si pâna la metodele perfectionate de astazi:
cromografie, spectroscopie, microscopie electronica cu baleiaj, cod
genetic, informatica, pentru a pomeni numai câteva la întâmplare.
În ceea ce priveste învatamântul de criminalistica consemnam:
– 1894: Hans Gross introduce la Viena primul curs facultativ de
criminalistica.
– 1909: Reiss creeaza la Lausanne Institutul de fotografie
judiciara, care se va transforma în Institutul de politie stiintifica sub
conducerea prof. Dishoff.
– 1913: Scoala de la Graz a prof. Hans Gross, apoi Heindl la
München si Locard la Lyon.
– Din 1945 în SUA: Universitatile din Berkeley si John Jay
College din New York (cele mai renumite, existând multe altele).
– În Marea Britanie: Universitatea din Strathclyde (Scotia).
Alte centre de formare neuniversitare, dar de mare autoritate:
– Anglia: Home Office Forensic Science Laboratories si
Metropolitan Forensic Science Laboratory;
– Germania: Bundeskriminalamt
– SUA: FBI Academy
– Franta: Identité Judiciaire.

2. IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA
2.1. Definitia si obiectul identificarii criminalistice
Spre deosebire de toate celelalte stiinte, în criminalistica
identificarea constituie piatra unghiulara, esentialul activitatii de
cercetare.
Se poate afirma ca practica criminalistica are ca scop rezolvarea
identitatii.
De cele mai multe ori, în perioada de început a cercetarii,
organele de urmarire penala au de-a face cu urmele infractorului, ale
corpului sau sau ale obiectelor folosite de el în comiterea infractiunii.
În criminalistica, prin identificare se întelege stabilirea
obiectului care are legatura cauzala cu fapta penala cercetata, în
scopul obtinerii de probe judiciare.
Propriu-zis, identificarea înseamna a demonstra cu privire la un
obiect (urma) nerepetabilitatea lui, stabilind deosebirile acestuia fata
de celelalte obiecte, inclusiv fata de cele asema natoare lui.
Identitatea se stabileste pe baza caracteristicilor generale si
individuale.
2.2. Clasificarea obiectelor identificarii:
Pentru a realiza identificarea sunt necesare doua categorii de
obiecte:
a) Obiectele (urmele) descoperite în câmpul infractiunii sau
create în procesul savârsirii unei infractiuni. Acestea se mai numesc
obiecte concrete sau de identificat.
11
b) Obiectele presupuse a fi creat urmele descoperite în câmpul
infractiunii, numite si obiecte verificate sau identificatoare.
2.3. Principiile identificarii în criminalistica:
Conform opiniei criminalistului român Ion R. Constantin,
acestea sunt:1
a) Orice activitate infractionala lasa urme si se consuma în
spatiu si timp.
Aceasta realitate infirma opinia potrivit careia ar exista
infractiune fara urme.
b) Consumarea unui fenomen legat de infractiune produce, în
aceleasi conditii, aceleasi fenomene.
Acest principiu impune ca experimentele criminalisticii pentru
realizarea expertizelor si reconstituirilor sa se desfasoare în aceleasi
conditii în care s-au creat urmele în câmpul infractiunii.
Cu alte cuvinte, obtinerea probelor martor, care se mai numesc
si modele de comparatie, trebuie sa aiba loc în conditiile în care s-au
creat urmele la locul unei infractiuni.
c) Orice persoana care a comis o infractiune sau orice obiect ce
a fost utilizat la savârsirea ei pot fi asemanate cu altele, dar identice
sunt numai cu ele însele.
d) Raportul între timpul scurs de la data comiterii infractiunii si
sansele de descoperire a autorului este invers proportional.
2.4. Etapele identificarii criminalistice
Scopul identificarii criminalistice consta în a stabili persoana
sau obiectul care a creat urmele descoperite în câmpul unei
infractiuni.
1
Ion R. CONSTANTIN, „Scoala româneasca de criminalistica“ – Sesiunea de
referate si comunicari stiintifice, mai 1974; „Unele metode si principii ale
criminalisticii“.
12
 Acest proces de identificare are doua etape bine conturate si
distincte:
a) Stabilirea apartenentei dupa gen Aceasta etapa are
importanta prin aceea ca ajuta la restrângerea progresiva a obiectelor
verificate, usurând identificarea concreta.
Stabilirea apartenentei la un gen se realizeaza pe calea
examinarii caracteristicilor generale care definesc o anumita categorie
de obiecte (adica acele caracteristici generale care definesc o anumita
grupa de obiecte).
b) Identificarea individuala
Pe masura ce, în procesul de identificare, sfera caracteristicilor
individuale se largeste, realizam o îngustare a sferei obiectelor care au
aceleasi caracteristici.
Fig. 1. Confruntarea – ca metoda de examinare – consta în observarea
2.5. Metodica identificarii criminalistice simultana, „fata în fata“, a urmei (A) si a modelului de comparat (B).
[

Obiectele supuse identificarii în criminalistica sunt foarte

variate, atât ca natura, cât si ca forma si dimensiuni.
Caracteristicile de identificare generale si individuale difera de
la o categorie de obiecte la alta.
În procesul de identificare expertul începe cu studierea
materialelor puse la dispozitie, acordând atentie deosebita modului în
care s-au creat urmele.
Studiul obiectelor supuse identificarii are doua etape:
a) Examinarea separata
– a urmelor
– a modelelor de comparat.
În acest stadiu se stabilesc caracteristicile de gen si individuale
ale celor doua categorii de obiecte.
b) Examinarea comparativa
Aceasta presupune compararea proprietatilor si caracteristicilor
generale si speciale ale celor doua categorii de obiecte.
Examinarea se face prin metodele:
– confruntarii (cea mai raspândita metoda)
Se folosesc în acest procedeu lupele, microscoapele Fig. 2. Juxtapunerea – continuitatea liniara – demonstreaza
comparatoare, la mpile cu radiatii ultraviolete si fotografiile de comunitatea caracteristicilor urmei (A) si ale modelului de
examinare. comparat (B).
13 14
 – juxtapunerii – cunoscuta si sub numele de continuitate liniara.
Este folosita în special în examinarea striatiilor armelor de foc,
instrumentelor taietoare si de spargere, a urmelor de dinti si a urmelor
lasate de proiectile.
– suprapunerii
Consta în suprapunerea imaginii transparente a unuia dintre
obiecte cu imaginea celuilalt obiect.
La procesul de examinare se va tine seama ca mulajele sa fie
comparate cu mulaje obtinute experimental.
2.6. Formularea concluziilor
În urma procesului de examinare, pe baza constatarilor rezultate,
identificarea se materializeaza sub forma concluziilor, care pot fi:
a) certe
b) probabile.
Cele din categoria concluziilor certe pot fi pozitive sau negative.
Concluziile probabile sau de probabilitate sunt rezultatul
insuficientei caracteristicilor de ordin calitativ sau cantitativ. Aceste
concluzii sunt admisibile, ele putând orienta ancheta.
Criminalistul francez Edmond Locord, adresându-se expertilor
criminalisti, facea referire la formularea concluziilor astfel: „Nu va
considerati niciodata obligati sa ajungeti la concluzii mai ferme decât
cele furnizate de examinarile tehnice. Daca exista cea mai mica
îndoiala, exprimati-o“.
O situatie aparte o constituie imposibilitatea de a se realiza
identificarea ceruta. Aceasta situatie este data de numarul redus de
caracteristici generale si individuale ale urmelor, care face imposibil
examenul comparativ.
15
CAPITOLUL II
TEHNICA CRIMINALISTICA
1. FOTOGRAFIA JUDICIARA
Numim fotografie judiciara acea ramura a criminalisticii care se
ocupa cu studierea problemelor ridicate de folosirea fotografiei în
anchetarea infractiunilor.
1.1. Însemnatatea fotografiei judiciare
Fotografia1 în criminalistica îsi gaseste aplicabilitatea atât în
munca de anchetare a infractiunilor, cât si în cea a expertilor
criminalisti de a ilustra, demonstrativ, rapoartele de expertiza ale
acestora.
Importanta fotografiei judiciare este data de completarea
întelegerii aspectelor cuprinse în procesele verbale de cercetare la fata
locului, de reconstituire, de recunoastere, de perchezitie etc.
Fotografia judiciara reda si acele aspecte care, din diferite motive, nu
au fost cuprinse în procesele verbale mentionate.
Camil Suciu, în cursul sau de criminalistica2 , vorbeste despre
însemnatatea fotografiei judiciare: „Aplicarea metodelor fotografice
în diferite activitati de cercetare criminalistica s-a impus datorita:
_______________
1
Fotografia – cuvânt compus format din doua cuvinte grecesti:
fos, fotos = lumina + grafia = scriere.
2
C. SUCIU – „Criminalistica“, Ed. Didactica si Pedagogica,
Bucuresti, 1972, p. 23.
16
 – rapiditatii cu care se pot fixa imaginile diferitelor obiecte sau
persoane ce intereseaza cercetarea penala
– exactitatii cu care sunt fixate detaliile
– obiectivitatii cu care este redata imaginea, excluzând
eventualele interpretari subiective
– oglindirii generale a tuturor obiectelor cuprinse în câmpul
fotografierii, indiferent de gradul de importanta care li s-ar acorda
pentru moment
– evidentei probatorii si caracterului demonstrativ al fiecarei
imagini“.
Despre folosirea fotografiilor în timpul executarii actiunilor de
ancheta se face mentiunea respectiva în procesele verbale care se
întocmesc. Cu fotografiile realizate se întocmesc planse fotografice,
iar sub fiecare fotografie se scriu explicatii cu privire la obiectul
fotografiat, explicatii care sunt certificate de semnatura
anchetatorului.
1.2. Notiuni generale de tehnica fotografica
Dupa cum este stiut, fotografia ca realizare omeneasca
reprezinta acea metoda tehnica cu ajutorul careia se pot reproduce si
fixa imaginile luminoase ale obiectelor, folosind însusirea pe care o au
anumite radiatii de a descompune unele saruri de argint cum sunt
halogenurile de argint (bromura, iodura sau fluorura de argint).
Fotografia se realizeaza în doua etape:
a) cea fizica, realizabila datorita aparatelor de fotografiat
b) cea chimica, realizabila datorita materialelor fotosensibile
(plan filme, sticla, rolfilm, hârtie).
1.2.2. Aparatele de fotografiat. Elementele componente si rolul lor
Indiferent de forma, marimea sau complexitatea lor, aparatele de
fotografiat se compun obligatoriu din:
a) camera obscura, pe fundul careia se formeaza imaginea;
b) obiectiv fotografic, format din una sau mai multe lentile;
acesta realizeaza imaginea obiectului de fotografiat pe fundul camerei
obscure.
17
Caracteristicile oricarui obiectiv fotografic sunt:
– distanta focala: reprezinta distanta dintre centrul optic al
obiectivului si locul unde se formeaza focarul. Aceasta este de obicei
egala cu distanta din centrul optic al obiectivului pâna la suprafata
fundului camerei obscure;
– luminozitate: proprietatea obiectivului de a proiecta o imagine
mai mult sau mai putin luminoasa. Luminozitatea este direct
proportionala cu diametrul obiectivului;
– profunzimea claritatii: este capacitatea obiectivului de a reda
clar pe fundul camerei obscure imaginea în adâncime a obiectelor a
caror reprezentare o formeaza.
Profunzimea este mai mare cu cât deschiderea obiectivului este
mai mica. Aceasta se realizeaza printr-o alta componenta a aparatului
de fotografiat, numita diafragma, asupra careia ne vom referi imediat.
– unghiul de deschidere (sau de poza) este format de razele
extreme de lumina pe care obiectivul le poate prinde. El este invers
proportional cu deschiderea (diametrul) obiectivului, precum si cu
distanta focala.
Dupa unghiul de poza, obiectivele se clasifica astfel:
– standard (cu unghi de 45°-46°)
– teleobiective (cu unghiuri mici – 15°)
– superunghiulare (cu unghi de 60°-180°).
Astazi aparatele de fotografiat se realizeaza cu posibilitati de
schimbare a obiectivelor (interschimbabile) sau, mai performant, cu
obiectivele ZOOM, obiective complexe care includ într-unul singur
toate tipurile de obiective cu unghiuri de deschidere diferite.
– puterea de separare (sau de rezolutie) este proprietatea
obiectivului de a reda cu claritate cele mai mici detalii ale obiectului
fotografiat.
c) diafragma: este un dispozitiv cu ajutorul caruia se regleaza
deschiderea, dupa dorinta, a obiectivului aparatului de fotografiat. În
felul acesta se regleaza cantitatea de lumina care patrunde în camera
obscura, se mareste claritatea imaginii fotografice obtinute,
profunzimea si puterea de rezolutie.
Valorile diafragmei sunt înscrise pe monturile obiectivelor sub
forma unei scari pornind de la 1,4; 2; 2,8; 4; 5,6; 8; 11; 16; 22; 32; 45.
18
 Când valorile diafragmei sunt mai mari, deschiderea
obiectivului va fi mai mica, iar lumina care va patrunde în camera
obscura va fi de asemenea în cantitate mica. În acest caz timpul de
expunere va fi mai mare.
d) obturator
Este un dispozitiv mecanic folosit pentru deschiderea camerei
obscure pentru a permite luminii sa patrunda pe fundul acesteia si sa Fig. 3 Imagine în sectiune a
impresioneze materialul fotosensibil negativ. unui aparat de fotografiat cu
Timpul cât obturatorul ramâne deschis se numeste timp de punere la punct a imaginii cu
expunere. oglinda reflex.
În functie de constructia aparatelor de fotografiat, obturatoarele
sunt:
– centrale
– cu perdea.
Din constructie, fabricantul a realizat dispozitive mecanice
perfectionate care permit ca (în functie de sensibilitatea filmelor
folosite, a cantitatii de lumina care se utilizeaza si a deschiderii
diafragmei) deschiderea obturatorului sa se faca automat. Pe fiecare
aparat de fotografiat se gaseste dispozitivul de stabilire a timpului de
expunere. Timpii sunt mai mari de o secunda si fractiuni de secunda 1.2.3. Sursele de lumina utilizate în fotografie
,,pornind de la 1/25 pâna la 1/1000“.
e) sistem de punere la punct a imaginii si încadrare Dupa cum arata si denumirea acestei metode, fotografie, adica
Prin punerea la punct a imaginii se întelege realizarea imaginii scriere cu ajutorul luminii, obtinerea imaginilor se face numai daca
fotografice a obiectului pe fundul camerei obscure. obiectele sunt bine iluminate.
În functie de constructia aparatelor, acest sistem poate fi: Lumina naturala a soarelui este de cele mai multe ori suficienta
a) cu geam mat, când fundul camerei obscure este un geam mat; în obtinerea imaginilor, dar trebuie sa se tina seama ca niciodata
b) cu oglinda reflex si prisma. Oglinda se monteaza la 45° fata lumina astrului sa nu vina direct în obiectivul aparatului. Asezarea
de axa optica a obiectivului, între obiectiv si fundul camerei obscure. aparatului în realizarea fotografiei trebuie sa fie în asa fel ca lumina
Imaginea luminoasa formata de obiectiv este reflectata de oglinda pe soarelui sa „vina“ din spatele aparatului sau lateral.
un geam mat (vizor) aflat în partea superioara a camerei obscure. În încaperi sau în timpul noptii se vor folosi surse de lumina
Acest sistem de oglinda se rabateaza în sus permitând, la declansarea puternice, cum sunt:
obturatorului cu perdea, sa se expuna filmul; – reflectoare, formate din becuri electrice de diferite puteri
c) cu paralaxa (cu axa paralela), când obiectivul aparatului are – lampi electronice.
axa paralela cu un dispozitiv de prisme care permit încadrarea Reglarea timpilor de expunere trebuie facuta în asa fel ca
obiectului de fotografiat. Acest dispozitiv de punere la punct este impresionarea materialului fotosensibil sa fie corespunzatoare pentru
cunoscut si sub numele de telemetru fotografic. a reda toate detaliile obiectului de fotografiat.
19 20
 Când timpii de expunere sunt mai mari de o secunda, este
necesar ca aparatul de fotografiat sa fie montat pe un trepied, pentru
ca claritatea imaginii sa nu aiba de suferit la declansarea obturatorului.
1.2.4. Materialele fotosensibile
A doua etapa a realizarii imaginii fotografice este cea a fixarii ei
pe un suport fotosensibil. Este faza chimica, în care lumina
destabilizeaza halogenurile de argint de materialele care sunt plasate
în aparatul de fotografiat pe fundul camerei obscure.
Materialele fotosensibile sunt suspensii de halogenuri de argint
în gelatina întinsa pe sticla, celuloid, hârtie sau carton.
Aceste saruri se prezinta sub forma de microcristale cu
dimensiunile cuprinse între 0,8 si 0,4 microni.
Lumina imaginii formate de obiectivul aparatului descompune
halogenura de argint în argint metalic, negru, acolo unde intensitatea
ei este mare. Treptele de negru sunt gradate în functie de intensitatea
luminii.
Imaginea este în stare latenta. Pentru a putea fi vazuta, ea
trebuie relevata (adica scoasa în evidenta) si fixata, deoarece existenta
ei este foarte instabila.
Toate materialele fotosensibile, indiferent de fabricant, sunt
caracterizate de:
a) sensibilitate generala la lumina
Aceasta sensibilitate este înscrisa obligatoriu pe ambalajul
materialelor fotografice. În functie de tara producatoare, sensibilitatea
este evaluata astfel:
– DIN – pentru produsele germane
– GOST – pentru produsele rusesti
– ASA – pentru produsele americane si japoneze.
Cu cât granulatia de halogenura de argint este mai mare la
materialele fotosensibile, cu atât este mai mare sensibilitatea la
lumina.
b) sensibilitate cromatica; este data de o serie de coloranti
introdusi în suspensia de gelatina a materialului fotosensibil pentru a-i
face sensibili la culori, dupa cum urmeaza:
– ortocromatice – sensibilitate la culorile galben si verde
– pancromatice – sensibilitatea este extinsa si la culoarea rosie
21
– izopancromatice – cu sensibilitate extinsa pâna la radiatiile
infrarosii.
Fara adaugarea substantelor colorante în stratul de gelatina,
adica fara aceasta sensibilizare cromatica, emulsia fotografica este
sensibila doar la radiatiile violet-albastre si albastre-verzui.
c) contrast – Acesta este dat de structura materialului si
defineste proprietatea de a reda intervalul de straluciri ale obiectului
fotografiat. Din acest punct de vedere materialele fotosensibile se
împart în:
– moi (BM)
– normale (BN)
– contraste (BC)
– foarte contraste (BFC)
d) puterea de rezolutie – este data de marimea granulatiei. Cu
cât aceasta este mai mica, cu atât numarul de detalii ale obiectului
fotografiat este mai mare.
1.3. Procesul negativ si pozitiv al fotografiei alb-negru si color
Dupa expunerea materialului, fotografia din interiorul
aparatului, procesul chimic se continua prin developarea acestuia.
Aceasta etapa este cunoscuta sub numele de procesul negativ,
deoarece prin reactiile chimice ce se realizeaza pe suprafata
materialului fotosensibil vor aparea cristale de argint metalic în tonuri
de negru pentru partile luminoase ale obiectului fotografiat si
transparente pentru partile întunecate.
a) Procesul negativ cuprinde:
– developarea, care se realizeaza într-o solutie numita revelator.
Solutia de revelator contine: apa, substanta revelatoare (metol,
hidrochinona), substanta antioxidanta (sulfit de sodiu), substante
acceleratoare (carbonat de potasiu), antihalou (bromura de potasiu).
– spalarea intermediara
– fixarea într-o solutie de hiposulfit de sodiu
– uscarea negativului.
22
 b) Procesul pozitiv consta în obtinerea imaginilor dupa negativ
pe hârtie, sticla sau film diapozitiv.
Acest proces consta în expunerea imaginii negative în laborator,
developarea si fixarea imaginii.
Hârtia expusa se developeaza la lumina rosie sau portocalie, se
clateste, se fixeaza, se spala si apoi se usuca.
c) Fotografia color
Cu ocazia cercetarii la fata locului, de cele mai multe ori redarea
cât mai fidela a culorii urmelor (de obicei de natura biologica) impune
folosirea fotografiei color.
Tehnicile de realizare a fotografiilor color sunt aceleasi ca si în
cazul folosirii materialelor fotosensibile alb-negru, dar apar unele
particularitati.
Se recomanda folosirea unor aparate de fotografiat performante,
cu obiective bine corelate cromatic si dispozitiv de stabilire corecta a
timpului de expunere.
Materialele fotosensibile pentru fotografia color sunt: pentru
lumina artificiala, pentru lumina naturala, negative, pozitive (hârtie
color) si filme (plan filme) reversibile.
Prelucrarea lor este mult mai complicata decât fotografia alb-
negru si cere cunostinte de specialitate.
1.4. Clasificarea fotografiei judiciare
a) La fata locului, pentru fixarea tabloului de ansamblu al
infractiunii, a elementelor de detaliu, a obiectelor si urmelor lasate de
infractori, se vor executa mai multe fotografii care se clasifica astfel:
– fotografia de orientare sau de ansamblu. Este acea fotografie
care cuprinde locul faptei si împrejurimile acestuia.
Ea se realizeaza dintr-o singura imagine sau din imagini
succesive care ulterior se unesc, alaturându-se. Acest ultim procedeu
poarta numele de fotografie panoramica. Ele pot fi liniare sau
circulare.
– fotografia schita. Este acea fotografie care reprezinta numai
locul faptei, izolat de mediul înconjurator. Ea se realizeaza fie dintr-o
singura imagine unitara, fie panoramica liniara sau circulara.
23
– fotografia obiectelor principale. Acestea pot fi: cadavrul,
obiectele vulnerante (pistol, cutit, bâta). Ea se realizeaza punând
alaturi o rigla gradata. Se spune ca în felul acesta realizam o fotografie
metrica.
– fotografia urmelor. Dupa cum arata si denumirea, ea
reprezinta imaginea urmelor descoperite în câmpul infractiunii. Si în
acest caz fotografia este metrica.
– fotografia de detaliu. Ea se realizeaza folosindu-se o
iluminare laterala si reda detalii ale obiectelor sau urme lor descoperite
în câmpul infractiunii.
b) Fotografia semnalmente – reprezinta fotografia unei persoane
puse sub urmarire penala sau a unui cadavru cu identitate
necunoscuta.
Fotografiile se realizeaza bust, reprezentând persoana privita din
fata (cu urechile descoperite) si din profil, stânga si dreapta. Toate
cele trei fotografii se realizeaza la aceeasi scara.
c) Fotografia de supraveghere operativa: se executa pentru
surprinderea în flagrant delict.
1.5. Fotografia de examinare
Acest gen de fotografii se folosesc în demonstrarea constatarilor
facute de expertii criminalisti asupra urmelor infractiunii.
a) macrofotografia – este realizata asupra urmelor prin folosirea
tuburilor de prelungire care maresc dimensiunile camerei obscure. Se
foloseste pentru expertizele dactiloscopice, pentru documente sau
expertize grafice ale scrisului, precum si la expertizele traseologice
(ale instrumentelor de spargere).
b) microfotografia – este fotografia realizata cu ajutorul
microscopului, în demonstratiile ce se fac în expertizele traseologice
ale urmelor microscopice, pentru urmele obiectelor taietoare, precum
si în balistica, pentru urmele striatiilor lasate de microrelieful tevii
armelor de foc sau de cuiul percutor pe capsa tuburilor de cartuse
trase.
c) fotografia sub radiatia razelor ultraviolete:
Acest gen de fotografii se folosesc pentru fotografierea urmelor
digitale relevate cu prafuri fluorescente, precum si a documentelor
24
 falsificate sub radiatiile ultraviolete generate de lampile cu Genericul cuprinde în mod obligatoriu:
descarcare electrica în vapori de mercur. – denumirea institutiei care realizeaza filmul judiciar;
d) fotografia sub radiatia razelor infrarosii: – prezentarea obiectului filmului;
Acest gen de fotografie se foloseste pentru redarea falsurilor de – cine a realizat filmul si comentariul.
documente. Imagini de orientare
Ca si în cazul fotografiei judiciare, prin aceste imagini se
fixeaza în spatiu locul unde se efectueaza filmarea.
1.6. Filmul si videofonograma Imagini ale locului propriu-zis (schita)
Prin acestea se fixeaza locul faptei în totalitate sau pe sectiuni.
Acestea reprezinta pelicula cinematografica si banda magnetica Acest gen de imagini se realizeaza prin:
pe care s-au fixat imaginile si sunetul unor secvente ale activitatii de – panoramare
ancheta, cum sunt: cercetarea la fata locului, reconstituiri, recunoasteri – filmare încrucisata
de obiecte si persoane, perchezitii etc. Aceste doua procedee tehnice – filmare pe sectoare.
prezinta avantaje fata de fotografia judiciara, pentru ca: Imagini la scara
– dau posibilitatea surprinderii în miscare a unor subiecti; Filmarea imaginilor se realizeaza alaturând în teren benzi
– au un pronuntat caracter ilustrativ pentru activitatea de gradate, rigle gradate.
ancheta; Imagini ale obiectelor principale
– duc la cresterea gradului de obiectivitate în aprecierea Acestea sunt similare fotografiei obiectelor principale din
probelor si exclud interpretarile subiective; câmpul infractiunii:
– scenele, persoanele si obiectele care au legatura cu savârsirea – imagini ale urmelor;
infractiunilor sunt rapid fixate; – imagini de detaliu.
– în cazul videofonogramei judiciare posibilitatile de falsificare Sfârsitul filmului.
sunt reduse.
Pentru realizarea filmului judiciar sunt necesare:
– aparate de filmat
– filme cinematografice.
Pentru realizarea videofonogramei sunt necesare:
– camera video
– banda video
– banda magnetica
– videorecorder
– televizor.
Componente ale filmului judiciar:
Genericul
Scopul acestei parti introductive a filmului este acela de a crea
cadrul procedural.
25 26

2.TRUSELE CRIMINALISTICE
SI LABORATOARELE MOBILE.
TEHNICI SI APARATE FOLOSITE
2.1. Notiuni generale despre trusele criminalistice
În activitatea de ancheta, în special de cercetare la fata locului,
anchetatorii recurg la mijloace tehnice si procedee speciale pentru
descoperirea, ridicarea si fixarea probelor materiale.
Pentru aceasta, sunt necesare si se folosesc o serie de
instrumente, substante si obiecte aflate în valize, genti, cunoscute sub
numele de truse criminalistice.
Instrumentarul cuprins în acestea este dispus în compartimente
speciale.
În functie de natura instrumentarului continut, trusele se împart
în:
A. Truse universale
Acestea, chiar daca sunt de fabricatii diverse, contin instrumente
care pot fi utilizate pentru efectuarea mai multor activitati.
Gruparea acestui instrumentar, conform autorilor ,,Tratatului
practic de criminalistica“, este data de definitia utilizarii. El poate fi
categorisit astfel:
a) instrumentar pentru cercetarea, descoperirea, relevarea si
ridicarea urmelor papilare.
De regula, acest instrumentar este format din: cutii cu pulberi
(cenusa, negru de fum, argentorat, pigment galben fluorescent etc.),
pensule din par de veverita, pensula magnetica, pelicule adezive
pentru transferul urme lor relevate (negre, albe,
27
transparente), lampa portabila de radiatii ultraviolete,
pulverizatoare.
b) instrumentar pentru amprentarea persoanelor:
Acesta este compus din placa, rulou si tuburi cu tus tipografic,
tusiera chimica si hârtii de amprentat (fise si speciale pentru cea
chimica), lingura pentru amprentat cadavre, manusi chirurgicale.
c) instrumentar pentru executarea mulajelor pentru urmele de
adâncime:
În functie de categoria urmelor, aici sunt incluse: boluri din
cauciuc sau plastic, lingura spaclu, banda flexibila, pensete, pensule
din par de porc, etichete, plastilina, ghips, parafina etc.
d) instrumentar pentru marcarea locului cercetat si executarea
masuratorilor
Aici se gasesc, de obicei: rigla gradata, benzi metrice, ruleta,
jetoane cu numere de la 0 la 10, creta alba, creta forestiera.
e) instrumentar pentru întocmirea schitelor – este compus din
rigla gradata, sabloane, hârtie milimetrica, hârtie de calc, busola,
creioane etc.
În afara acestor instrumente, în trusele universale se mai gasesc:
magnet, foarfece, briceag, diamant, seturi de chei, ciocane,
surubelnite, dalti, spirale, lupe, ferastrau de mâna, cleste patent,
eprubete, vata, pungi din plastic, sfoara etc.
B. Truse criminalistice cu destinatii speciale
Dupa autorii ,,Tratatului practic de criminalistica“, aceste truse
sunt:
a) Truse foto care au menirea de a proteja si a da posibilitatea
transportarii independente în teren a aparatului de fotografiat cu
accesoriile sale: obiectiv superangular, obiectiv zoom (sau
teleobiectiv), o sina de glisare cu inele de prelungire sau burduf pentru
macrofotografii, fir declansator, exponometru, casete cu filme alb-
negru si color.
28
 Fig. 4. Trusa
criminalistica pentru
cercetarea, relevarea
si ridicarea urmelor
de mâini

b) Truse cu substante chimice pentru marcare (pentru capcane

chimice)
Acestea contin cutii si recipiente din sticla sau plastic pentru
substantele chimice care vor marca diferite obiecte sau regiuni
anatomice ale corpului uman, în procesul de identificare a persoanelor Fig. 5. Trusa criminalistica universala
care comit unele genuri de infractiuni, în mod repetat.
Substantele chimice cuprinse în trusa se grupeaza în:
– substante ce coloreaza pielea (nitrat de argint, ninhidrina) 2.2. Notiuni generale despre laboratoarele criminalistice mobile
– substante fluorescente (acid beta-oxinaftoic)
c) Trusa de reactivi pentru testarea stupefiantelor
Aceasta se compune din mai multe tuburi cu reactivi pentru Laboratorul criminalistic mobil este instalat pe anumite mijloace
testarea substantelor presupuse a fi stupefiante. de transport (autoturisme, microbuze, camioane, elicoptere), având în
Tuburile confectionate din plastic transparent contin câte o fiola componenta aparate, truse, instrumente si substante pentru efectuarea
cu reactivi care permit identificarea relativa, la locul faptei sau la activitatilor criminalistice.
perchezitie, a urmatoarelor grupe de stupefiante: opiacee, amfetamine, În fiecare tara, laboratoarele au constructii si amenajari diferite,
hasis, cocaina, L.S.D. etc. dar, în general, acestea au urmatoarele compartimente:
29 30
 a) compartimentul truselor criminalistice
În afara instrumentarului amintit la capitolul „Truse
criminalistice“, aici se mai gasesc aspirator de praf, magneti si
electromagneti pentru cercetarea urmelor metalice.
b) compartimentul fotografiei si filmului judiciar
Alaturi de truse foto, aparate de filmat cinema si video, se
gasesc trepiede, reflectoare, grupuri electrogene, lampi electronice,
tancuri si revelatoare pentru developat filmele foto.
c) compartimentul pentru întocmirea schitei judiciare
Aici sunt aranjate o masa de lucru cu planseta de desen. Tot aici
se afla si o masina de dactilografiat.
d) compartimentul detectoarelor. În componenta acestuia intra:
– detectoare de metale
– detectoare de radiatii atomice
– lampi cu radiatii ultraviolete
– detectoare de cadavre
– detectoare de explozivi.
2.3. Tehnici de masurare folosite în criminalistica
În cazul cercetarii la fata locului masuratoarea trebuie fixata
prin fotografie.
b) stabilirea masei corpurilor
Ca unitate de masura pentru aceasta se foloseste kilogramul cu
submultiplii sai.
Balantele sunt instrumentele cu care se masoara masa
corpurilor. Acestea sunt cu pârghie (sau tehnice), balante analitice sau
microbalante.
c) stabilirea timpului
Pentru timp se foloseste ceasul si cronometrul.
d) stabilirea greutatii specifice
Greutatea specifica este raportul dintre greutatea corpului si
volumul sau GS = G/V. Prima se determina prin cântarire. Volumul se
masoara prin imersie în apa distilata la temperatura de 4°C (potrivit
legii lui Arhimede, un corp introdus în apa disloca o cantitate de apa
egala cu volumul sau).
e) stabilirea punctelor de fierbere si de topire
Acestea se masoara cu ajutorul termometrelor. Pentru ca, de
obicei, în cercetarea criminalistica unele materii sunt în cantitati foarte
mici, metoda folosita este cunoscuta sub numele de micrometoda lui
Emich.

Operatiunile de masurare sunt necesare pentru a fixa

caracteristicile urmelor si obiectelor cercetate. Masuratorile care se
fac în criminalistica privesc:
a) stabilirea dimensiunilor liniare Fig. 6. Stabilirea punctului
Pentru aceasta se folosesc liniile gradate, ruletele, sublerele cu de fierbere
vernier, micrometrele, lupele si microscoapele gradate. 1 – tub capilar
În teren se folosesc primele doua instrumente de masurat, în 2 – picatura de lichid
laborator ultimele. cercetat
Masuratorile se fac în metri si submultiplii acestuia. 3 – termometrul
Pentru a asigura o precizie mare a masuratorilor este indicat ca 4 – baia de glicerina (dupa
aceeasi dimensiune sa fie masurata de trei ori si apoi sa se faca media Camil Suciu –
aritmetica. ,,Criminalistica“)
Masuratorile dimensiunilor liniare trebuie sa aiba în vedere
lungimea, latimea, adâncimea sau înaltimea obiectelor.
31 32

Fig. 7. Stabilirea punctului
de topire
a – placa subtire din metal
b – materialul cercetat
c – termometrul
d – rezistenta electrica
(dupa Camil Suciu –
„Criminalistica“)
Ea consta în introducerea într-o baie de glicerina, alaturi de un
termometru, a unui tub de sticla capilar, cu un cap obturat si unul
liber, în care s-a pus o picatura din lichidul a carui temperatura de
fierbere trebuie s-o stabilim.
Baia de glicerina se încalzeste progresiv. Când lichidul din tubul
capilar se ridica la nivelul orificiului liber, se citeste temperatura de pe
termometru.
Pentru punctul de topire se foloseste o metoda care consta în
introducerea într- un circuit electric cu reostat a unei rezistente de
nichelina si a unei placi subtiri de metal, pe care se pune o cantitate
mica din materialul cercetat.
Placa aflata în legatura intima cu un termometru se încalzeste
treptat, pâna când materialul se topeste. În acest moment se citeste
temperatura indicata de termometru.
f) stabilirea dimensiunilor unghiurilor
Masurarea diferitelor unghiuri formate de diferitele laturi sau
caracteristici liniare ale obiectelor sau urmelor cercetate se face cu
ajutorul compaselor si al raportoarelor.
33
2.4. Aparate de iluminat si proiectie
În criminalistica, pentru cercetarea si fotografierea obiectelor se
folosesc proiectoarele, care sunt lampi cu becuri electrice, în fata
carora s-a asezat o constructie de lentile concave.
În alte cazuri, sursa de lumina este înlocuita cu arcuri electrice
care dau lumina a carei intensitate este reglata de un reostat.
Proiectoarele mici, cu lumina dirijata, se numesc spoturi.
Dintre aparatele de proiectie folosite în criminalistica amintim:
– epidiascopul
– retroproiectorul
– aparatul de proiectie tip Faurot pentru comparat amprentele
– aparatul de marit foto
– aparatul de proiectie a analizelor microscopice.
2.5. Instrumente optice de marit
Pentru examinarea urmelor si obiectelor foarte mici, cercetarile
criminalistice se realizeaza cu ajutorul:
a) lupelor
b) microscoapelor.
a) Lupa este cel mai simplu instrument optic; ea nu lipseste din
nici o trusa criminalistica si din nici un laborator criminalistic.
Existe lupe cu destinatii speciale, cum ar fi cea pentru
dactiloscopie, cu reticul gradat si linia lui Galton.
Dupa modul de montare, lupele pot fi:
– lupa binoculara (dubla) pentru cap
– lupa cu suport
– lupa cu mâner.
b) Microscopul
Este un instrument optic complex format din diferite lupe,
oglinzi si prisme fixate mecanic.
Sistemul optic al microscopului este format din parti principale
si auxiliare.
34
 Cele dintâi se compun din: De fapt, ochiul omenesc percepe în aceste cazuri lumina radiata,
– obiective caracterizata de anumite lungimi de unda, cuprinse între 400
– oculare. milimicroni (specifice razelor de culoare violeta) si 750 milimicroni
Partile auxiliare se compun din: (specifice razelor rosii).
– condensator Energia radianta cu lungime de unda mai mica, precum si cea cu
– oglinda
lungime de unda mai mare sunt invizibile.
– lampile microscopului.
Primele sunt radiatii ultraviolete (deasupra radiatiilor violete),
În functie de complexitatea constructiei microscopului si
posibilitati sale de investigare, distingem: iar urmatoarele sunt radiatiile infrarosii (sub rosu).
– microscop monocular Sub influenta acestor radiatii diferite substantele prezinta o
– microscop binocular luminiscenta deosebita, cea data de spectrul vizibil al luminii.
– microscop cu obiective interschimbabile În cazul folosirii radiatiilor ultraviolete, care sunt create de
– stene stereo microscop lampi speciale, numite lampi WOOD, se constata prezenta uleiurilor
– microscop comparator. minerale, petelor de sperma, scrisul sters cu substante chimice, scrisul
depus cu cerneluri invizibile (simpatice), diferite tipuri de cle i etc.
Radiatiile infrarosii patrund în straturi subtiri de hârtie, lemn si
ebonita. Ele sunt folosite pentru descoperirea seriilor peste care s-a
lipit hârtie.
Radiatiile Roentgen au lungimi de unda si mai mici decât
Fig. 8. Schema radiatiile ultraviolete. Ele au o putere mare de penetratie. În
microscopului comparator examinarile criminalistice si medico-legale, imaginile obtinute pe
filmele radiografice cu ajutorul radiatiilor Roentgen se folosesc curent
în cercetarea obiectelor opace si a corpului uman.
Ca sursa de radiatii se folosesc instalatiile Roentgen portative
sau stationare.

2.6. Folosirea radiatiilor ultraviolete, infrarosii si Roentgen

În criminalistica, în examinarile la fata locului, dar mai ales în

laborator, cercetarea urmelor si înscrisurilor se face atât la lumina
naturala, cât si la cea artificiala.
35 36

3. CERCETAREA CRIMINALISTICA
AURMELOR
3.1. Definirea si clasificarea urmelor
a) Definitia urmei
În literatura criminalistica, notiunea de urma este prezentata în
doua acceptiuni:
– în sens larg: „cele mai variate schimbari care pot interveni în
mediul înconjurator ca rezultat al actiunii infractorului“
– în sens restrâns: „reprezentarea structurii exterioare a unui
obiect pe un alt obiect“.
În criminalistica româneasca, prin urma se întelege: orice
modificare materiala produsa în ambianta locului unde s-a comis o
infractiune, modificare care examinata individual sau în totalitate cu
cele suferite de infractor conduce la stabilirea faptei, identificarea
faptuitorului, a mijloacelor folosite si la lamurirea împrejurarilor
cauzei.
b) Clasificarea urmelor:
Înainte de a ne referi la clasificarea propriu- zisa a urmelor,
mentionam ca în procesul formarii urmelor distingem doua categorii
de obiecte, cele care formeaza urma si cele care primesc urma: obiect
creator si obiect primitor sunt doua notiuni pe care le vom folosi în
expunerea ce urmeaza.
În functie de factorul (obiectul) creator, se disting urmatoarele
grupe de urme:
– urmele omului: toate modificarile savârsite în câmpul
infractiunii de mâinile si picioarele omului, ale fetei, ale urechii,
precum si urmele biologice de natura umana, ca: sânge, saliva, par,
sperma;
– urmele animalelor: sunt incluse aici urmele create de copite,
gheare, coarne, colti, aripi, par, produse biologice, miros;
37
– urmele plantelor: din acestea fac parte cele create de frunze,
crengi, tulpina, precum si semintele acestora;
– urmele obiectelor folosite de om la comiterea infractiunii.
Principalele urme sunt: ale încaltamintei, ale mijloacelor de transport,
ale instrumentelor de lovire, spargere, de taiere, ale armelor de foc.
c) Clasificarea urmelor dupa esenta lor1
Din acest punct de vedere o prima categorie de urme o
reprezinta urmele forma, acele modificari care reprezinta forma
exterioara a obiectului creator.
Daca cele doua categorii de obiecte aflate în procesul formarii
urmelor (creator si primitor) se gasesc în repaus sau în miscare,
urmele forma pot fi:
– urme statice – formate prin apasare, lovire sau tamponarea
obiectului creator pe suprafata obiectului primitor, fara ca acestea sa
alunece între ele. Exemple în acest sens sunt urmele de încaltaminte,
urmele papilare, conturul instrumentelor de spargere etc.
Urmele forma, în functie de plasticitatea obiectului primitor, pot
fi:
– urme de adâncime: acestea se formeaza atunci când obie ctul
creator este dur si patrunde în masa obiectului primitor;
– urme de suprafata: se formeaza atunci când obiectul creator si
primitor sunt de aceeasi duritate si apar ca rezultat al depunerilor de
pe obiectul creator pe suprafata obiectului primitor si invers, fara a se
schimba formele celor doua obiecte.
Urmele de suprafata pot fi:
– de stratificare, atunci când obiectul creator depune pe cel
primitor un strat de substanta (de exemplu, urmele de încaltaminte, de
noroi depuse pe parchet sau ale pneurilor ude pe asfalt);
– de destratificare, atunci când obiectul creator ia din suprafata
obiectului primitor un strat subtire de substanta (de exemplu, degetele
puse pe un toc de fereastra acoperit cu un strat de praf).
____________
1
Tratat practic de criminalistica, vol. I, Bucuresti, p 120-122.
38
 1. DUPA FACTORUL CREATOR Aceste ge nuri de urme pot fi:
Urme ale Urme ale Urme ale Urme ale Urme ale unor – vizibile, atunci când sunt detectate cu usurinta de ochiul
omului animalelor vegetalelor obiectelor fenomene omenesc (ex. urmele de degete murdare, de sânge formate pe peretii
2. DUPA FACTORUL PRIMITOR încaperii unde s-a comis un omor);
– invizibile (sau latente), care nu pot fi detectate decât daca sunt
Urme primite de Urme primite Urme primite de Urme primite de
om de animale vegetale obiecte privite sub anumite unghiuri de lumina, prin transparenta (pentru a
caror vizibilitate este necesara relevarea – folosirea unor surse dirijate
3. DUPA ESENTA LOR
de lumina sau a radiatiilor ultraviolete).
Urme forma Urme materie Urme pozitionale Urmele materie
Aceasta clasificare are în vedere acele modificari ale ambiantei
Dinamice Statice
locului faptei, când din obiectul creator se desprind particule materiale
Substante de natura anorganica care ramân depozitate pe obiectul primitor, fara a reproduce forma
Substante de natura organica

Produse de natura vegetala

Produse de natura animala
De suprafata obiectului din care provin.
Ele sunt de natura:
De adâncime

Formate prin caderea lichidelor

– organica (sau biologice) atunci când provin de la un corp

De adâncime

uman sau animal (sânge, par, urina, saliva etc.);

– anorganica – din aceasta categorie fac parte elementele
Negative (periferice)

minerale ca: pulberi, soluri, particule de vopsea, cioburi de sticla etc.

De de stratificare

d) Clasificarea urmelor dupa marime

De stratificare

Aceasta se face în functie de dimensiunea urmelor.

Exista doua mari categorii:
– macrourmele – incluzând toate modificarile care sunt vizibile
cu ochiul liber, fara a fi folosite aparatele optice de marit;
Vizibile Invizibile – microurmele, acele urme forma sau materie, mici si foarte
4. DUPA MARIME mici, care nu pot fi percepute decât cu ajutorul aparatelor optice de
Macrourme Microurme marit.
O ultima clasificare a urmelor este data de posibilitatile pe care
5. DUPA POSIBILITATILE CE LE OFERA ÎN PROCESUL IDENTIFICARII
le ofera acestea în procesul identificarii obiectului creator.
Urme care furnizeaza Urme care ajuta la sta- Urme care permit
Din acest punct de vedere, distingem urmatoarele categorii de
elemente pentru lamu - bilirea apartenentei la identificarea factorului
rirea diferitelor împre- gen creator urme:
jurari ale savârsirii in- – urme apte, care permit identificarea obiectului creator;
fractiunii – urme inapte, care nu permit identificarea obiectului creator,
Fig. 9. Schema clasificarii urmelor (Tratat practic de criminalistica) dar ajuta la stabilirea apartenentei acestuia la gen.
39 40
3.2. Urmele omului
Omul poate crea la locul infractiunii urme forma si urme
materie (biologice).
Din prima categorie fac parte urmele de mâini, urmele de
picioare, ale celorlalte parti ale corpului. Din cea de-a doua categorie
fac parte urmele biologice.
a) Urmele de mâini
Urma care a revolutionat identificarea persoanei, înlocuind
sistemul antropometric, este cea lasata de suprafata mâinii, respectiv
amprenta digitala, palmara cât si cea talpii piciorului gol (amprenta
plantara). Imprimarea urmelor este data de secretiile pielii si de
contaminarea acesteia cu substante adezive (praf, sânge etc.). Ea
reproduce conturul (configuratia) desenelor papilare într-o maniera
vizibila sau incerta. Prin relevarea si clasificarea lor, impresiunile
papilare permit atât identificarea unei persoane, dupa amprentele din
fisierul dactiloscopic (cazul recidivistilor), cât si identificarea unei
persoane suspecte prin compararea urmei incriminate cu urma
obtinuta de la aceasta pe cale experimentala.
Nu se poate determina cu precizie data la care amprentele au
fost folosite în scopul identificarii pentru prima oara.
Înca din secolul I e.n., o amprenta palmara a permis excluderea
unui suspect la Roma, datorita diferentei de marim (M. F.
Quintilianus). În secolul VII, amprentele au fost utilizate pentru
autentificarea documentelor legale în China, în timpul dinastiei I’ang
(619-906 e.n.).
În Occident, botanistul englez N. Grew a descris în 1684 porii
sudoripari, crestele papilare si desenele lor. În sec. XVIII si la
începutul sec. XIX mai multe lucrari de anatomie au studiat
dermatoglifele. În 1823 Purkinje a clasat pentru prima oara desenele
digitale în noua grupe, dar abia în 1880 Faulds a propus amprentele
digitale ca mijloc de identificare a infractorilor dupa urmele lasate la
locul faptei. Harschel (1877) a pretins prioritatea descoperirii, dar el
propusese amprentele digitale doar ca un mijloc de identificare a
recidivistilor, dupa ce le folosise la semnarea prin punere de deget a
actelor în India, unde era guvernator.
41
Sinteza si punerea în practica a acestor propuneri au fost
realizate în 1892, odata cu aparitia primului manual de dactiloscopie
si a unui sistem de clasificare ale lui Francis Galton, care a impus
acceptarea amprentelor digitale în lumea anglo-saxona. Pe de alta
parte, Juan Vucetich a introdus în 1891 primul sistem de clasificare în
Argentina, preluat si la noi de catre Andrei Ionescu (cu modificarile
aduse de Oloriz). În 1900, Henry si-a publicat sistemul sau de
clasificare (Classification and Uses of Fingerprint), cel mai utilizat în
lume pâna la introducerea sistemelor informatice de astazi. În 1904,
A. Bertillon descopera autorul unei crime dupa urmele de deget
relevate pe un geam spart.
În România, primele descoperiri ale autorilor faptei dupa urmele
digitale au fost facute de prof. dr. Nicolae Minovici. În scrisoarea
adresata lui Vucetich în 1906, expunea cercetarile sale facute prin
compararea impresiunilor digitale apartinând unui numar de 40 de
criminali condamnati, impresiuni care s-au dovedit a fi neschimbate
dupa 12 ani. Introducerea dactiloscopiei la noi ca metoda de
identificare se datoreaza în special lui Andrei Ionescu, seful
serviciului de antropometrie între 1892-1914, serviciu preluat de
Valentin Sava, care în 1943 publica „Manualul de dactiloscopie“. Un
rol deosebit în promovarea dactiloscopiei îl joaca dr. C. Turai, autorul
lucrarilor „Elemente de politie tehnica“ (1937), „Elemente de
criminalistica si tehnica criminala“ (1947), „Dermatogliofologia“
(1971) si „Amprentele papilare“ (1979). Doua lucrari remarcabile în
materie sunt: „Dactiloscopia“ lui I. R. Constantin si M. Radulescu
(1975) si „Secretele amprentelor papilare“ de Gh. Pasescu si I.C.
Constantin (1996).
Prima cartoteca de amprente a fost cea de la Serviciul central de
identificare de pe lânga Ministerul Justitiei (1925); organizat apoi la
politie (1931), cu perfectionarile ulterioare (1943, 1952 si mai ales
1972).
Termenul de dactiloscopie se refera, în sens restrâns, doar la
desenele papilare ale degetului, dar în sens larg a fost extins la toate
impresiunile papilare, adica digitale, palmare si plantare.
Utilizarea impresiunilor digitale în criminalistica are ca scop
(valoare probanta):
42
 1. identificarea persoanei care îsi ascunde adevarata identitate
prin compararea amprentelor sale cu cele din fisier (daca este
recidivist);
2. identificarea cadavrelor necunoscute;
3. identificarea persoanei care a lasat o impresiune digitala la
locul faptei prin compararea cu amprentele din fisier (autor
necunoscut);
4. identificarea persoanei care a lasat impresiunea digitala
incriminata prin compararea cu amprentele banuitului;
5. compararea impresiunilor digitale gasite cu ocazia savârsirii
mai multor infractiuni cu autori necunoscuti, în vederea stabilirii
autorului comun (cel mai frecvent la furturi).
O amprenta digitala apartinând unei persoane, gasita pe obiect,
face dovada contactului acestei persoane cu obiectul, dar nu
constituie, prin ea însasi, o proba de vinovatie.
DESENELE PAPILARE
Mâna este alcatuita din degete si palma.
1) degetul este compus din trei zone despartite prin santuri de
flexiune:
a) falangeta (sus)
b) falangina (mijloc)
c) falanga (jos)
2) palma este compusa din:
a) regiunea digito-palmara (zona de sub degete)
b) regiunea tenara (din dreptul degetului mare)
c) regiunea hipotenara (din partea opusa).
Pielea care acopera mâna este formata din trei straturi:
a) epidermul (partea exterioara alcatuita din 5 straturi de celule
epiteliale; cel de deasupra este cornos, format din celule moarte care
se desprind)
b) dermul (tesut fibros, care contine vasele capilare arteriale si
venoase, precum si terminatiile nervilor senzitivi)
c) hipodermul (stratul cel mai profund).
La punctul de contact cu epidermul, dermul prezinta ridicaturi
conice proeminente, denumite papile. În vârful acestora, strabatute
fiecare de un canal, se afla porii prin care se elimina transpiratia.
43
Papilele dermice sunt însiruite liniar, astfel ca rândurilor de papile le
corespund crestele papilare situate la suprafata dermului.
Forma crestelor papilare este reprodusa identic de catre
epiderma. Sudoarea secretata de glandele sudoripare si substantele
grase (sebum) produse de glandele sebacee formeaza la suprafata
epidermului un strat de saruri si grasimi, care la contactul cu un suport
(obiect) se depun pe suprafata acestuia.
Depunerile de substanta contureaza întocmai forma crestelor
papilare, respectiv a santurilor dintre ele. În plus, la particularizarea
desenelor papilare, denumite si dactilograme, contribuie încretiturile
pielii care strabat transversal crestele papilare, concretizate în linii
albe oblice.
PROPRIETATILE DESENELOR PAPILARE
1. Imuabilitatea. Desenele papilare se formeaza în timpul
sarcinii (viata intrauterina, lunile IV-VI) si se pastreaza neschimbate
pâna dincolo de moarte, de unde posibilitatea si utilitatea amprentarii
cadavrelor.
2. Fixitatea si inalterabilitatea. Desenele papilare variaza doar
ca dimensiune (copilarie – maturitate), dar nu si ca structura si detalii.
Deci ele nu se modifica în timp, cu exceptia accidentelor (de ex.
ardere sau taiere profunda) sau a maladiilor cutanate grave (de ex.
lepra). Dar si în aceste cazuri, ca si în aceste cazuri, ca si în cel al
modificarilor intentionate (operatie), epidermul fie se retrage
rearezentând aceleasi caracteristici ale desenului ca înainte de alterare,
fie se cicatrizeaza, capatând un aspect tipic de neconfundat.
3. Unicitatea. Desenele papilare sunt unice, adica proprii unui
singur deget. Nu exista în lume doua desene întrutorul identice, asa
cum au demonstrat-o calculele matematice de probabilitate si
determinarile statistice pe largi populatii, inclusiv pe rase diferite.
Chiar si desenele cu un aspect general asemanator (de ex. la gemenii
univitelini) exista întotdeauna deosebiri de detaliu.
Aceste trei proprietati confera desenelor papilare calitatea de a fi
strict individuale, unice, de negasit în alte persoane si chiar la dege tele
aceleiasi persoane.
44
 MODUL DE FORMARE A URMELOR PAPILARE
1. Amprentele mulate sunt cauzate de contactul degetului cu o
substanta maleabila (mastic, plastilina, ciocolata, vopsea proaspata,
ceara), care retine imaginea în trei dimensiuni (urma de adâncime).
2. Amprentele vizibile pot fi pozitive (deget contaminat cu
cerneala, sânge, produse luminiscente etc.) si negative (prin ridicare
de praf). Amprenta este direct vizibila daca exista un contrast suficient
cu suportul sau daca contrastul poate fi întarit printr-o iluminare
colorata, filtrata sau difuza.
3. Amprentele latente sunt prezente, dar invizibile sau greu
vizibile. Ele trebuie tratate pentru a se detasa de fondul suportului pe
care se afla. Dupa metodele clasice (relevare cu pulberi negre, albe
sau fluorescente ori prin reactii chimice), diferentierea se obtine prin
formarea unei amprente colorate. În ultimii 20 de ani s-au facut ample
cercetari stiintifice si, ca urmare, s-au introdus noi tehnici de detectie
tot mai sensibile si mai selective, a caror prezentare ar depasi cu mult
cadrul prezentului curs.
STRUCTURA DESENELOR PAPILARE (digitale)
Dintre desenele papilare pe care le prezinta un deget cele mai
variabile sunt cele ale falangetei. Tocmai de acestea ne vom ocupa în
cele ce urmeaza.
Desenul papilar se divizeaza în trei zone:
1. Zona centrala (sau nucleul), care este cea mai importanta
pentru identificare, întrucât contine cele mai multe caracteristici sub
aspectul formei desenului si al numarului de detalii.
2. Zona bazala, situata între nucleu si santul de flexiune, re
prezinta creste orizontale, aproximativ paralele.
3. Zona marginala, care înconjoara nucleul ca un U întors,
urmând conturul falangetei. Partea de sus (vârful) se numeste zona
distala, iar zonele laterale se numesc periferice.
Când crestele limitante ale fiecarei zone se întâlnesc, ia nastere
o figura denumita delta, dupa litera greceasca ce are o forma
asemanatoare.
45
Delta poate fi:
– alba, când cele trei creste alcatuiesc un triunghi; unghiurile
care compun triunghiul pot fi deschise, închise sau mixte;
– neagra, când contureaza o stea cu trei ramuri (ca un Y);
acestea pot fi egale sau inegale ca lungime.
Centrul deltei reprezinta punctul deltic; la delta alba este centrul
triunghiului, fiind uneori marcat printr-o creasta punctiforma; la delta
neagra punctul este dat de locul de racordare a celor trei creste.
CLASIFICAREA DESENELOR PAPILARE
Sistematizarea amprentelor pe grupe, clase, tipuri, subtipuri etc.
a permis clasificarea impresiunilor digitale într-o ordine definita, ceea
ce permite:
a) cautarea amprentei de origine necunoscuta în fisierul
dactiloscopic;
b) identificarea generica a persoanei suspecte, respectiv
excluderea ei numai pe baza tipului de desen.
Sistemele de clasificare sunt diverse, dar toate se inspira din
câteva forme fundamentale de desene, descrise pentru prima oara de
Purkinje. În esenta, desenele papilare se împart în cinci tipuri de baza:
1) adeltic; 2) monodeltic; 3) bideltic; d) polideltic si 5) amorf.
1. Tipul adeltic este lipsit de delta si crestele deseneaza parabole
sub forma de arc. Arcurile pot fi: a) simple si b) piniforme (de la
cuvântul ,,pin“), când prezinta la mijloc o linie verticala (francezii
denumesc acest subtip „în forma de cort“ = ,,en tente“).
46

2. Tipul monodeltic evidentiaza o singura delta, care, dupa locul
unde este situata, prezinta doua subtipuri:
a) dextrodeltic, cu delta în dreapta;
b) sinistrodeltic, cu delta în stânga.
Crestele au forma de laturi sau bucle cu deschiderea în partea
opusa deltei. Creasta centrala (din mijlocul nucleului) poate îmbraca
diverse forme: lat simplu, una sau mai multe linii drepte verticale,
linie cu butoniera, linie bifurcata, semn de întrebare, linie concava, lat
în forma de para (rachetoidal) etc.
a) b)
3. Tipul bideltic prezinta doua delte, plasate în dreapta si în
stânga desenului central, alcatuit din creste papilare în forma de cerc,
oval (elipsoidal), spirala (verticile), laturi gemene sau duble (care trec
unul peste celalalt) etc.
47
4. Tipul polideltic (combinat) are o frecventa redusa si include
trei sau mai multe delte. Desenul central este alcatuit dintr-un multiplu
de formatiuni de creste: de obicei, în centru se afla creste circulare
flancate lateral de laturi.
5. Tipul amorf nu intra propriu- zis în clasificarea curenta.
Configuratia crestelor este ciudata si nu are nimic comun cu celelalte
tipuri. Explicatia formarii lor este de natura patologica, putându-se
transmite genetic. Ca exemple se citeaza:
a) subtipul simian, caracteristic maimutelor (la degenerati si
deficienti mintali);
b) subtipul danteliform: creste sau fragmente de creste care cad
perpendicular pe santul de flexiune (malformatie accidentala ce se
datoreaza presiunii tisulare în timpul vietii embrionare);
c) subtipul nedefinit, în care nu se distinge tipul din cauza
distrugerii dermului ca urmare a unor leziuni sau existentei unor
cicatrice.
Rezumând, clasificarea desenelor papilare are drept criteriu un
reper natural principal, care este delta. Pentru diferentierea în
continuare a doua amprente de acelasi tip si subtip s-a cautat un al
doilea reper (secundar), si anume centrul desenului. Acest centru,
situat pe axa de simetrie a nucleului, este considerat a fi punctul din
vârful latului central sau extremitatea superioara a liniei (crestei)
centrale. Daca sunt mai multe creste si numarul lor este impar, se
alege capatul liniei mediane; daca numarul este par, se alege un punct
între cele doua creste mediane. Centrul desenului astfel stabilit se
uneste cu delta printr-o linie imaginara (sau efectiv trasata) denumita
linia lui Galton sau linia delto-centrala. Numarul de creste
intersectate („taiate“) de aceasta linie ofera un al doilea criteriu de
48
clasificare a desenului papilar studiat, cifric, care poate fi codificat
(introdus în forma dactiloscopica pentru fisierele manuale sau în codul
pentru prelucrarea automata a fisierelor computerizate).

2. Întrerupere: creasta se opreste si, dupa un spatiu alb de câtiva

mm, continua pe aceeasi directie.

3. Bifurcatia si trifurcatia: creasta se ramifica în alte doua sau

trei creste. Unii autori le deosebesc de „contopire“, care ar fi unirea a
doua sau trei creste. Personal nu sesizam diferenta dintre a se bifurca
si a se contopi. Sustinatorii acestei împartiri considera ca în primul
DETALIILE DESENULUI PAPILAR caz ramificatia se produce în sus, iar în al doilea caz în jos.

Crestele papilare nu sunt redate numai prin linii continue, ci pot

fi întrerupte, întretaiate sau divizate. Aceste detalii mai sunt denumite
minutii, particularitati, elemente sau puncte caracteristice. Natura 4. Crosetul (cârligul) corespunde unui tip particular de
fiecarui element considerat în sine (adica luat izolat), numarul si bifurcatie, când din creasta principala deviaza o ramura scurta.
repartitia lor topografica sunt foarte variabile si confera amprentei
individualitate.
Desenul papilar al unei falangete contine circa 150-200
asemenea detalii, cu exceptia adelticelor, care sunt mai simple. În
practica urmele relevate la locul faptei contin mult mai putine 5. Butoniera: creasta se dedubleaza, descriind un oval, apoi se
elemente, din cauza imprimarii imperfecte sau îmbâcsirii lor. reface într-o creasta unica.
Stabilirea si definirea detaliilor difera de la autor la autor
(laborator sau serviciu de criminalistica), dar în fapt se reduc la
urmatoarele:
1. Capatul de creasta: extremitatea unei creste sau punctul ei de
oprire. 6. Inelul: este o varianta a butonierei, când în locul ovalului
Unii disting între „început de creasta“ si , sfârsit de creasta“, apare un cerc.
diferentiere care noua si altora (V. Sava, V. P. Margol) ni se pare
ilogica, pentru ca nu este vorba de o trasatura dinamica, cu punct de
plecare si punct de sosire. În schimb admitem, desi nu o folosim,
diviziunea în ,,ascendente“ si „descendente“.
49 50
 Atât inelul, cât si butoniera pot fi mediane, când sunt plasate în
mijlocul crestei, si laterale, când sunt situate alaturi (juxtapuse).
7. Anastamoza: creasta scurta care leaga, ca o punte, doua creste
adiacente.
8. Reîntoarcerea: extremitatea unei creste este curbata.
9. Fragmentul este o creasta redusa, mica, situata între doua
creste lungi sau încadrata în spatiul de întrerupere al unei creste.
10. Punctul (insula): creasta este punctiforma, izolata. Mai
multe puncte continue dispuse pe aceeasi directie formeaza o creasta
papilara punctiforma (insule multiple).
Combinarea între ele a unora dintre aceste elemente (1-10)
poate da nastere la formatiuni complexe; în fond însa, detaliile se
reduc la trei caractere de baza; capatul de creasta, divizarea crestei si
punctul.
51
POROSCOPIA
Când la locul faptei se descopera numai fragmente de creste
papilare, acestea nu ofera suficiente elemente de apreciere. În schimb,
este posibil sa se fi imprimat clar porii (papilele dermice). Forma
porilor este fixa si caracteristica: circulara, ovala, unghiulara, în
semiluna, dantelata etc.
Studiile întreprinse (Locard – 1931; Ashbaugh – 1982) au
dovedit ca sunt imuabile, adica nu se altereaza, ca si amprenta digitala
în întregul ei. Un al doilea element de stabilitate îl reprezinta repartitia
topografica a porilor, adica raporturile spatiale reciproce.
În aceste conditii identificarea prin poroscopie este realizabila,
dar câmpul ei de aplicatie este în realitate mai restrâns. Mai probabila
este folosirea poroscopiei la examinarea impresiunilor lasate pe
documente.
Fig. 10. Porii aflati de-a lungul unor creste papilare (dupa Camil
Suciu „Criminalistica“)
52
 CRETOSCOPIA
La o marire foarte mare, liniile care redau crestele papilare nu
mai apar uniforme, drepte, ci cu marginile franjurate, neregulate.
Aspectul conturului crestelor este de asemenea unic, fix, nealterabil,
astfel ca ar putea fi utilizat ca element identificator, precum porii.
Cum, de regula, imprimarea urmelor se realizeaza cu o presiune
variabila, la care se adauga îmbâcsirea microreliefului de catre
substantele de contaminare si apoi cele de relevare, ne îndoim ca
valentele cretoscopiei depasesc cadrul teoretic. Dupa cunostinta
noastra, valoarea care se atribuie morfologiei crestelor nu a fost cu
adevarat testata si validata în justitie.
URMELE DE PICIOARE
Sunt acele modificari aduse ambiantei locului faptei ca rezultat
al contactului picioarelor desculte cu diferite suprafete.
Factorul creator este piciorul, ,,laba piciorului“, partea care este
în contact cu solul, cunoscuta sub numele de „planta“. Din acest
considerent urmele create de piciorul descult se numesc „urme
plantare“.
Într-o urma plantara distingem amprentele degetelor piciorului,
unde se gasesc creste papilare similare celor descrise în capitolul
„Dactiloscopie“.
A doua zona este cea a calcâiului, unde, în afara urmelor
crestelor papilare, se gasesc urmele bataturilor, cicatricelor si
diferitelor deformatii sau malformatii.
Atunci când la fata locului se descopera siruri de urme
consecutive, create în timpul mersului, cunoscute sub numele de
„cararea de urme“, în afara elementelor specifice crestelor papilare se
disting si alte caracteristici, cum sunt; linia mersului, directia
mersului, lungimea pasului si unghiul de mers.
URMELE CORPULUI UMAN
În practica organelor de ancheta, cele mai cunoscute urme
formate de parti ale corpului uman sunt:
53
a) Urmele de dinti. Acestea sunt modificari ale ambiantei
locului faptei create de dintii infractorului, prin muscare. Ele sunt
descoperite pe resturi alimentare sau pe corpul victimelor în cazul
infractiunilor de omor, viol si tâlharie.
Pe corpul victimelor aceste urme sunt de adâncime sau de
suprafata.
Pe alimente ele sunt si dinamice, fiind create, în general, de
dintii maxilarului superior. De obicei se formeaza urme striatii, ca
rezultat al imperfectiunilor smaltului dentar.
Prin expertiza acestor urme se identifica persoana care a creat
urmele de dinti.
b) Urmele de buze.
Acestea se formeaza de obicei pe obiectele din care infractorii
au baut diferite lichide alimentare. Urmele sunt de stratificare si de
cele mai multe ori latente.
c) Urmele de urechi, frunte si fata
Edmond Locard, în Tratatul de criminalistica editat la Lyon, în
anul 1931, arata: „toate partile corpului uman pot lasa urme, prin
contact sau penetratie, pe alte obiecte“.
Urmele partilor anatomice mentionate pot fi de adâncime, dar si
de suprafata pentru cele de ureche si frunte.
URMELE BIOLOGICE
Toate urmele din aceasta categorie sunt urme materie de natura
umana. Ele nu au o forma exterioara bine conturata, cu exceptia
firelor de par si a unghiilor.
În functie de provenienta acestor urme de natura biologica, ele
se clasifica astfel:
– produse de secretie (saliva, lapte matern, secretie nazala);
– produse de excretie (urina, sperma, sputa, materii fecale,
vomismente);
– tesuturi moi (masa cerebrala, piele, tesut muscular, sânge);
– tesuturi dure (unghii, oase, fire de par).
Datorita caracterului specific al acestor urme, examinarea
acestora se înfaptuieste cu concursul unor specialisti din domeniul
medicinei legale, biologiei, toxicologiei si antropologiei).
54
 La fata locului, de cele mai multe ori, urmele biologice nu apar c) Urmele mijloacelor de transport
izolat, ci asociate câte doua, trei sau mai multe. Acestea sunt create de rotile mijloacelor de transport, cunoscute
În privinta frecventei descoperirii la fata locului a acestor urme, sub numele de parti rulante, urme ale picioarelor animalelor de
se poate face urmatoarea ierarhizare: cele mai frecvente sunt urmele tractiune (copite), de vaselina, ulei, vopsea sau alte substante
de sânge, apoi în ordine descrescânda, urmele de saliva, de sperma, provenite de la vehicul.
fire de par, oase, alte tesuturi moi. Aceste urme pot fi de adâncime sau de suprafata, statice sau
3.3. Urmele obiectelor dinamice.
În aceasta categorie intra urmele obiectelor folosite de infractor
la comiterea infractiunilor. Dintre cel mai frecvente gasite în câmpul 3.4. Urmele materie
infractiunilor mentionam:
a) urmele de încaltaminte În aceasta categorie de urme intra diferitele resturi de obiecte si
De fapt, acestea sunt urmele piciorului încaltat, reprezentând de materii organice sau anorganice, care ne reproduc forma exterioara
amprenta talpii creata în adânc ime sau de suprafata, cu cele doua a produsului din care provin.
situatii: de stratificare sau de destratificare. Dintre cele mai frecvente urme descoperite în câmpul
La toate urmele se reproduc partial sau total forma, conturul si infractiunii enumeram urmatoarele:
caracteristicile talpii. a) resturi de produse textile
Cel mai frecvent, urmele de încaltaminte se descopera cu ochiul b) resturi de metal
liber, printr-o atenta examinare a solului si a obiectelor pe care se c) fragmente din lemn
presupune ca s-a calcat. d) resturi de alimente si cosmetice
b) urmele instrumentelor e) capete de tigari
Acestea sunt create de uneltele, sculele, aparatele sau orice f) particule de sol si sticla
obiect care se foloseste la comiterea unei infractiuni. Cele mai folosite g) particule pulverulente
instrumente sunt: rangi, leviere, clesti, ciocane, topoare, surubelnite, h) pete de cerneluri si vopsele.
ferastraie, foarfeci, bâte. a – Prin produse textile, întelegem acele produse în compozitia
Aceste urme pot fi statice sau dinamice (cunoscute sub numele carora se afla fibre textile, indiferent de forma în care se prezinta,
de striatii), de adâncime si de suprafata. fibre, tesaturi, tricotaje sau confectii.
Urmele instrumentelor sunt, în general, create prin: Aceste urme se cauta prin observare directa cu ochiul liber sau
– lovire folosind lupa cu mâner.
– apasare b – Resturile de metal
– frecare-alunecare Mecanismul de formare a acestor urme consta în detasarea unor
– taiere particule din masa corpurilor metalice, ca urmare a procesului de
– întepare. pilire, taiere, rupere, lovire sau sfredelire.
Existenta la locul faptei a unor categorii de urme create de Ele mai pot fi create si prin sudura, topire sau frecare.
instrumente, prin interpretarea lor, duce la determinarea modului de De regula, aceste urme se cauta pe sol, la baza obiectului
operare, precum si la stabilirea conditiilor în care infractorul a comis metalic taiat, rupt sau pilit.
fapta. Ridicarea se face cu ajutorul magnetilor.
55 56
 Aceste particule pot fi gasite pe îmbracamintea sau
încaltamintea infractorului.
c – Fragmentele din lemn
Aceste urme pot fi sub forma rumegusului, aschii sau fragmente
mai mari. De obicei primele amintite ramân pe hainele infractorului.
d – Resturile de alimente si cosmetice
Produsele alimentare si cosmetice sunt considerate ca urme
atunci când prezenta lor la fata locului are legatura cu infractiunea
savârsita. Aceste urme se formeaza prin scurgeri (pentru lichide si
prafuri), prin pulverizare, frecare pentru produsele grase (unt, ruj de
buze, creme) si resturi în ambalaje sau vase (saci, cutii, butoaie, oale,
pahare, farfurii).
e – Capete de tigari
Acestea se gasesc la fata locului, în scrumiere, pe sol sau
pardoseli, sau în vasele din care s-a mâncat.
Capetele de tigari sunt examinate biologic pentru a se stabili
grupa sanguina a fumatorului, dupa saliva îmbibata în tutun sau filtru.
f – Particule de sol si sticla
Primele sunt acele fragmente aduse la locul unde s-a comis
infractiunea, de încaltamintea, îmbracamintea sau alte obiecte purtate
de faptuitor sau victima, sau de mijloacele de transport folosite în
procesul comiterii infractiunii. Ele vor fi descoperite pe pardoseli,
asfalt sau pe suprafetele pe care s-a calcat.
Secundele sunt fragmente (cioburi) provenite din spargere,
lovire, prin taiere, decupare ori ca urmare a unor temperaturi înalte.
Aceste urme ramân, de obicei, la baza ferestrelor, vitrinelor, pe
hainele autorilor infractiunii. Cautarea lor se face cu ochiul liber.
g – Particule pulverulente
Materialele pulverulente (ciment, var, praf de caramida) sunt
considerate urme când prezenta lor în câmpul infractiunii este datorata
comiterii infractiunii.
Acestea adera de obicei pe îmbracamintea si încaltamintea
infractorului si a victimei;
57
Cautarea urmelor pulverulente se face atât cu ochiul liber, cât si
cu lupa si lampa de radiatii ultraviolete.
h – Petele de cerneluri si vopsele
Petele de cerneala se formeaza prin cadere accidentala sau voita
pe diferite suporturi.
Uneori, acestea se gasesc pe mâinile sau îmbracamintea
autorului infractiunii sau ale victimei.
Mânjiturile apar atunci când se actioneaza asupra unei urme de
cerneala sau când se sterg pensulele sau penitele folosite la scris sau
desen.
Petele de cerneala sunt cautate în câmpul infractiunii cu ochiul
liber, cu lupa sau cu lampa de radiatii ultraviolete.
Petele de vopsea apar sub forma unor fragmente de pelicule de
diferite dimensiuni. Ele pot avea unul sau mai multe straturi de
vopsele de culori diverse sau grasimi.
Aceste urme se gasesc la locul faptei, de cele mai multe ori în
cazul accidentelor de circulatie sau în cazul furturilor prin spargere.
3.5. Urmele de incendii si explozii
Urmele de incendiu sunt acele modificari facute în ambianta
locului unde s-a comis o infractiune, produse ca urmare a focului si a
celorlalte fenomene care însotesc incendiul.
Incendiile se produc din:
a) cauze naturale (trasnetul, razele solare si autoaprinderea)
b) cauze tehnice (supraîncalzirea conductorilor electrici sau
scântei electrice, flacari deschise, corpuri incandescente, reactii
chimice, substante incend iare).
În toate cazurile de incendiu se va identifica focarul incendiului,
el fiind urma principala cu caracter specific.
Urmele create de explozii – sunt acele modificari care se produc
ca urmare a gazelor, temperaturii si presiunii puternice eliberate în
timpul exploziei.
În raport de natura exploziei (fizica, de substante explozive sau
atmosfera exploziva), se creeaza urme de rupere, schije, arsuri, urme
58
de fumizare, particule de substanta exploziva si gaze, resturi de
diferite ambalaje.
3.6. Urmele accidentelor feroviare, aeriene si navale
a) În cazul accidentelor de cale ferata – urmele sunt toate
modificarile create asupra materialului rulant (locomotive, vagoane),
de cale si celorlalte instalatii feroviare (macaze, traverse), precum si
asupra marfur ilor transportate.
Principalele urme în cazul accidentelor feroviare sunt:
– obstacolul pus pe calea ferata;
– partile materialului rulant care au intrat în contact cu
obstacolul;
– urmele create de rotile materialului rulant pe traversele caii
ferate, prin deraierea vagoanelor;
– sina rupta;
– suruburi (trifoane) desurubate;
– bucati de cablu electric rupt sau taiat.
b) În cazul accidentelor aviatice în functie de cauza accidentului
(de natura tehnica, explozii sau incendii la bordul avionului, sau
greseli de pilotare sau dirijare) la fata locului se formeaza urme forma,
pozitionale si materie.
Acestea sunt dezmembrari ale aeronavei, urme de ardere
(specifice incendiilor), urme de explozii, urme de gloante în peretii
aeronavei.
c) În cazul accidentelor navale
În cazul acestor accidente se produc urme din cauza esuarii sau
abordajului, exploziilor si incendiilor la bord sau în sala masinilor,
încarcarii necorespunzatoare a navei.
– în caz de esuare sau abordaj se produc rupturi de chila spre
punte în sens vertical, rupturi longitudinale, ondulatii mari în bordaje,
fisuri;
– în cazul exploziilor se formeaza craterul exploziei, urmele de
presiune ale undei de soc, schije, urme de fumizare;
– în cazul încarcarii necorespunzatoare a navei, urma
principala este pozitia navei. Alte urme sunt cele care privesc
distribuirea si ancorarea încarcaturii.
59
3.7. Metode si mijloace tehnice de ridicare si examinare în
laborator a principalelor categorii de urme
În practica criminalistica se cunosc mai multe procedee si
tehnici de ridicare a urmelor:
a) ridicarea obiectului purtator de urma;
b) ridicarea urmelor materie sub forma de cruste, pete, depuneri
etc.;
c) ridicarea urmelor prin transfer (ex. urmele papilare relevate
cu prafuri ridicate cu benzi adezive);
d) ridicarea urmelor de adâncime prin mulaj;
e) ridicarea imaginilor urmelor prin fotografiere, filmare sau
desen.
În laboratorul de criminalistica, urmele sunt identificate în
conditiile iluminarii reflectate sau sub unghiuri de lumina, cu ochiul
liber sau cu ajutorul lupelor si microscoapelor.
Urmele materie se studiaza sub influenta radiatiilor ultraviolete.
Acestea sunt analizate chimic, dar în ultimul timp se foloseste analiza
spectrelor de emisie si absorbtie.
Pentru urmele biologice, exista metode specifice de examinare
pentru fiecare în parte, cum sunt cele pentru sânge, sperma, saliva sau
fire de par.
În principal, procesul de examinare parcurge urmatoarele etape:
– examenul urmei
– realizarea modelelor de comparat
– examinarea urmei model de comparat
– examinarea comparativa a caracteristicilor fiecareia din aceste
urme (în litigiu si model de comparat)
– formularea demonstratiei
– stabilirea concluziilor.
3.8. Probleme ce pot fi rezolvate prin expertiza traseologica si
dactiloscopica
În cazul urmelor forma (si dinamice) de încaltaminte, ale
instrumentelor, expertiza traseologica poate rezolva urmatoarele
probleme:
60
 – daca urma a fost creata de obiectul ridicat de la suspecti;
– care este mecanismul de formare a urmei;
– care este succesiunea de creare a urmelor.
În cazul urmelor materie cu forma definita, cum sunt
fragmentele de pelicule de vopsea, cioburi de sticla, fragmente de
metal, expertiza poate stabili daca provin dintr-un întreg descoperit la
suspect (ex. vopseaua autoturismului, farul acestuia etc.).
În cazul expertizei dactiloscopice, principala problema care se
rezolva este identitatea persoanei care a creat urmele papilare
descoperite în câmpul infractiunii.
Cu privire la expertiza dactiloscopica se impun câteva precizari,
în legatura cu efectuarea identificarii dupa desenele papilare.
Expertul are de comparat impresiunea digitala incriminata
|(ridicata cu folio adeziv si fotografiata), impresiunile persoanei
banuite, luate cu tus sau de pe fisa din cartoteca de înregistrare, scoasa
dupa formula dactiloscopica sau rezultata prin trierea automata.
Prima conditie este aducerea lor la acelasi „numitor“, adica în
ambele cazuri crestele sa fie negre si lanturile albe. Daca crestele au
fost relevate cu prafuri deschise (albe, galben fluorescent), cliseul foto
initial va fi inversat prin diapozitivare si dupa aceea copiat pe hârtie.
Examenul comparativ se realizeaza pe fotografii marite. Se
comanda o marire de patru ori, dar faptic ea depinde de claritatea
impresiunii de identificare.
Cercetarea comporta urmatoarele etape:
1. Stabilirea tipului si subtipului desenului papilar incriminat si,
prin comparare, excluderea degetelor banuitului prezentând desene
diferite. Se retin pentru examinarea în continuare doar cele cu un
desen asemanator (identificare generica).
2. Se compara configuratia desenului central (nucleul), numarul
de creste intersectate de „linia lui Galton“, forma si plasarea deltei.
61
3. În caz de corespondenta se trece la stabilirea detaliilor
(punctelor) comune. Unii recomanda ca aceasta operatie sa se faca în
sensul deplasarii acelor de ceasornic, dar practic acest lucru nu are
nici o importanta. Se porneste de la un detaliu si, din aproape în
aproape, se cauta celelalte detalii, numarându-se totodata liniile
(crestele) care le despart.
4. În final se apreciaza daca natura detaliilor comune, cantitatea
si pozitia lor reciproca, este concludenta pentru a opina cu certitudine
ca impresiunile au fost lasate de acelasi deget al aceleiasi peroane
(identificare individuala).
Demonstratia vizuala din raportul de expertiza se realizeaza
prin:
a) indicarea asemanarilor prin sageti numerotate;
Fig. 11. Demonstrarea punctelor de asemanare prin sageti numerotate:
a) urma papilara ridicata din câmpul infractiunii;
b) amprenta prelevata de la persoana suspecta
b) stabilirea continuitatii liniare prin procedeul îmbinarii
fotografiilor pe o linie de demarcatie comuna;
c) realizarea unor diagrame ale punctelor coincidente, prin
unirea acestora; se obtin doua figuri geometrice care se compara prin
juxtapunere sau suprapunere.
62

Fig. 12. Diagrama punctelor coincidente:
a – a celor din urma ridicata din câmpul infractional
b – a celor din amprenta persoanei suspecte
63
4. BALISTICA JUDICIARA
„Balistique“ este cuvântul francez care constituie originea
cuvântului românesc BALISTICA.
Vasile Macelaru, în lucrarea sa intitulata „Balistica Judiciara“,
aparuta în 1972, mentioneaza cele doua sensuri ale notiunii de
balistica:
a) primul sens desemneaza acea „ramura a mecanicii teoretice
care studiaza legile miscarii unui corp greu, aruncat sub un unghi fata
de orizont“;
b) cel de-al doilea desemneaza studierea miscarii proiectilelor în
interiorul armelor de foc (pusca, revolver, tun) si pe curba descrisa în
exterior (cunoscuta sub numele de curba balistica).
Balistica generala, afirma acelasi autor, „studiaza constructia si
functionarea armelor de foc, efectele produse de acestea, constructia si
functionarea munitiei, precum si miscarea proiectilului“, definitie cu
care suntem de acord.
Suntem de acord si cu definitia data pentru balistica judiciara ca
fiind o ramura distincta a tehnicii criminalistice care studiaza
constructia si functionarea armelor de foc, fenomenele legate de
tragere si urmele determinate de acestea în scopul rezolvarii
problemelor ridicate de ancheta penala“.
4.1. Notiuni generale despre armele de foc si munitia acestora
a) Functionarea armelor de foc
Dupa cum arata denumirea acestora, functionarea lor se bazeaza
pe foc, adica pe puterea gazelor degajate în urma arderii prafului de
pusca de a arunca proiectilul din teava.
64
 Toate armele de foc au obligatoriu urmatoarele componente Fara acestea, arma de foc nu poate functiona.
pentru a functiona: În functie de fabricant si de calibrul munitiei folosite, armele de
foc au si alte accesorii, cum sunt:
– mecanismul de alimentare
– dispozitive de ochire
– patul sau crosa armei.

Fig. 13. Pistolul vazut în sectiune

– teava
– închizator pentru fixarea munitiei
– mecanism de percutie.

Fig. 14 b. Schema partilor componente ale revolverului COLT

Metropolitan MK 111
O arma de foc doar cu aceste componente ramâne un obiect
inutilizabil. Pentru a putea fi folosita ea are nevoie de munitie,
întelegând prin aceasta cartusele.
Cartusul se compune din:
– tub
– proiectil
Fig. 14 a. Revolverul Colt Metropolitan MK 111 – încarcatura.
65 66
 Tuburile pot fi, în functie de constructia armelor de foc, în b) Clasificarea armelor de foc
forma tronconica sau cilindrice, fiind confectionate din fier, alama sau În practica si în teoria criminalistica se cunosc mai multe criterii
carton. În interior, tubul are o încarcatura din praf de pusca. În partea de clasificare. Noi suntem de acord cu acelea stabilite de Vasile
opusa proiectilului, tubul are un orificiu în care se monteaza capsa, Macelaru în lucrarea amintita, clasificarea facându-se:
unde fabricantul a pus o substanta exploziva care va initia încarcatura. 1. Dupa destinatie:
– arme militare (lupta): pistoale, pusti, mitraliere, carabine,
pistoale automate;
– arme de vânatoare;
– arme sportive (de tir);
– arme speciale:
– de semnalizare
– cu aer comprimat
– pistoale cu gaze lacrimogene
– arme deghizate
– pistol stilou
– pistol cutit etc.

Fig. 15. Partile componente ale cartuselor de razboi pentru armele cu

teava ghintuita
Functionarea oricarei arme de foc poate fi explicata schematic
astfel:
– se introduce un cartus în teava armei (se armeaza);
– se actioneaza mecanismul de percutie, apasându-se pe tragaci;
– percutorul este eliberat si loveste capsa cartusului initiind Fig. 16. Partile componente ale cartusului
pulberea din tub; pentru armele de vânatoare
– pulberea care arde degaja o cantitate mare de gaze
supraîncalzite, formând o presiune de mii de atmosfere; 2. Dupa constructia canalului tevii:
– proiectilul (glontul) este împins spre exteriorul tevii, dându- i o – cu teava lisa (neteda);
miscare de rotire în jurul axului sau longitudinal; – arme de vânatoare cu alice
– la gura tevii proiectilul este aruncat în exterior pe directia – pistoale racheta
axului tevii, fiind însotit de fum, resturi de pulbere nearsa si o unda de – cu teava ghintuita (adica goluri si plinuri dispuse în interiorul
soc. tevii, longitudinal). Asa cum am aratat anterior, aceasta imprima
67 68
glontului o miscare de rotatie în jurul axului sau longitudinal) 4.2. Urmele de împuscare
– cu tevi combinate (cu ghinturi si lisa) Acestea sunt acele modificari ce apar pe diferite obiecte,
3. Dupa lungimea tevii: inclusiv pe corpul omenesc, în urma folosirii armelor de foc, ca
– cu teava lunga (50-80 cm) rezultat al fenomenelor care însotesc împuscatura.
Urmele tragerii cu arma (de împuscare) pot fi grupate în doua
– pustile
categorii:
– pustile mitraliere
A. Urme principale
– armele de vânatoare B. Urme secundare
– cu teava mijlocie (20-50 cm) A. Urmele principale
– pistoalele- mitraliera Din categoria acestora fac parte:
– cu teava scurta (3-20 cm) – arma abandonata la locul faptei;
– pistoale – cartusele;
– revolvere – gloantele;
4. Dupa modul de functionare: – tuburile arse;
– arme simple (se încarca manual cu un singur cartus); – orificiile produse de gloante:
– arme cu repetitie, care se încarca imediat, dupa tragere, dar – de intrare;
– de iesire.
manual;
– urmele ricoseurilor.
– arme semiautomate (încarcarea se face pentru tragere „foc cu
foc“, prin folosirea energiei gazelor sau fortei de recul);
– arme automate care functioneaza pe acelasi principiu ca cele
semiautomate, tragerile facându-se în serii.
5. Dupa calibru (acesta fiind marimea în milimetri a
diametrului interior al tevii):
– calibru mic, pâna la 6,35 mm; Fig. 17. Schema producerii
– calibru mijlociu (6,35 mm – 9 mm) orificiilor de intrare si iesire:
– calibru mare (peste 9 mm) a) glont
b) directia de miscare
La armele de vânatoare cu alice calibrul este dat de un numar
abstract si invers proportional cu largimea interioara a tevii (12, 16,
18, 20).
6. Dupa munitia folosita, armele se împart în:
– arme cu glont
– arme cu alice
– arme mixte.

69 70
 Perforarile (orificiile de intrare si iesire) – au aspectul unei
pâlnii, în sensul ca dimensiunile orificiului de intrare sunt mai mici
decât cele ale orificiului de iesire. În felul acesta se poate stabili
directia din care s-a tras.
– Gloantele (proiectilele) poarta pe suprafata lor urmele
dinamice formate prin frecare de ghinturile tevii. Acestea se numesc
striatii. Cu ajutorul lor se poate identifica arma cu care s-a tras.
Fig. 18. Schema producerii urmelor de frecare (striatii)
pe suprafata glontului
Primele patru categorii de urme se formeaza pe obiectul în care
a patruns glontul, atunci când distanta pâna la teava a fost sub 1
metru.
Intensitatea lor este invers proportionala cu marimea distantei.
Atunci când distanta a fost nula, adica teava armei a fost lipita
de obiectul în care a patruns glontul, în canalul format de acesta
patrund gazele (flacara, particule de pulbere arsa si nearsa). Din cauza
presiunii mari, marginile orificiului de intrare sunt crapate, iar
substanta obiectului primitor este dislocata (rupta).
În cazul urmelor de afumare mentionam acele urme care se
depun pe mâna tragatorului, în timpul tragerii.
Inelul de metalizare se formeaza pe obiectul dur care a fost
penetrat de glont: lemn, mase plastice, os etc.
Inelul de stergere se formeaza daca distanta de tragere este mai
mare de 1 m pe suprafata obiectului penetrat de glont înaintea
orificiului de intrare (pe îmbracaminte, pielea umana etc.). El este
format de substantele angrenate de glont din teava armei.

– Tuburile arse gasite la fata locului poarta pe ele urmele

pieselor armei cu care în procesul încarcarii, armarii si executarii
tragerii au venit în contact:
– urmele percutorului (pe capsa tubului)
– urmele ghearei extractoare
– urmele dintelui opritor
– urmele închizatorului
B. Urmele secundare ale împuscaturii:
Asa cum am mentionat, ele sunt create de temperatura mare a
gazelor rezultate din arderea pulberii de pusca, de presiunea acestora,
precum si de glontul pe tinta. Acestea sunt:
– urmele de ardere (pârlire)
– urmele gazelor (de rupere)
– urmele de funingine;
– particule de pulbere arsa si nearsa;
– inele de metalizare; Fig. 19. Jetul de gaze si fum format la gura tevii unei arme de foc
– inele de stergere (particule de unsoare).
71 72
4.3. Particularitatile cercetarii la fata locului în cazul folosirii
armelor de foc
Urmele armelor de foc sunt descoperite în general pe:
a) corpul si îmbracamintea persoanei care a tras cu arma;
b) corpul si îmbracamintea persoanei asupra careia s-a tras cu
arma:
– pe arma si în interiorul tevii;
– pe tub si pe glont.
În afara acestor urme, de obicei, la locul unde s-a comis o
infractiune la care s-a folosit arma de foc, se descopera si alte genuri
de urme, cum sunt:
– urme plantare sau de încaltaminte;
– urme digitale ramase pe arma cu care s-a tras;
– urme biologice (sânge, par, substanta cerebrala, fragment de
os).
Fig. 20. Schema producerii urmelor de pe tuburi trase:
1 – închizator cu gheara extractoare
2 – tubul cartusului
3 — camera cartusului
73
4.4. Expertiza balistico-judiciara
Prin activitatea de examinare a armelor de foc si a urmelor
principale si secundare ale folosirii lor, expertul criminalist urmareste
sa stabileasca:
– starea de functionare a armei si munitiei;
– unghiul, directia si distanta de la care s-a tras;
– identificarea armelor de foc;
– determinarea locului unde s-au aflat tragatorul si persoana în
care s-a tras;
– timpul scurs de la ultima tragere.
În procesul efectuarii expertizei, expertul parcurge mai multe
etape obligatorii, în ordinea urmatoare:
a) examinarea tehnica a armei si munitiei;
b) executarea tragerilor experimentale;
c) examinarea urmelor de tragere si stabilirea caracteristicilor
acestora;
d) examinarea urmelor model de comparat;
e) examinarea comparativa a celor doua genuri de urme (în
litigiu si model de comparat);
f) fixarea rezultatelor examinarilor macro- si microscopice (de
obicei prin fotografiere).
74

5. EXAMENUL TEHNIC AL DOCUMENTELOR
5.1. Notiuni generale
Prin documente întelegem acte scrise sau, mai scurt,
„înscrisuri“, notiune care de altfel este utilizata în Codul Penal.
Potrivit acceptiunii lui DUMITRU SANDU1 , actul scris
|(implicit document) reprezinta o scriere, fixata pe un anumit suport
(de obicei hârtie).
În procesul penal de foarte multe ori se folosesc probe scrise
(înscrisuri), dar în unele cazuri autenticitatea acestora este contestata,
în totalitate sau partial, tehnicii criminalistice revenindu- i sarcina de a
stabili daca înscrisurile sunt sau nu contrafacute (false) sau de a
identifica persoana care a executat scrisul contestat.
5.2. Examinarea criminalistica a actelor scrise si problemele care
se pot rezolva
Cercetarea actelor scrise e facuta, de obicei, de expertii
criminalisti, ea realizându-se în doua etape:
a) Examinarea generala
În cadrul acesteia se examineaza în ansamblu actul stabilindu-
se:
– continutul sau;
– plasamentul antetului, al semnaturilor etc.;
– forma stampilelor;
– existenta eventualelor notari, sublinieri, a fotografiilor, a
timbrelor.
____________
1
Dumitru Sandu, Falsul în acte, 1977, pag. 9.
75
În aceasta etapa, la simpla privire, fara aparate optice se pot
descoperi:
– eventualele urme de stergere;
– discontinuitatea imprimarii stampilei aplicate pe fotografie;
– deformari ale textului.
b) Examinarea speciala:
Pentru aceasta sunt necesare aparate optice de marit ca lupa cu
mâner, lupa binoculara, stereo stene microscopul, lampa cu radiatii
ultraviolete, spoturi (reflectare cu fascicul de lumina îngusta).
În aceasta etapa se stabilesc modificarile de text prin adaugare,
stergere (radiere), corodare (spalare chimica), acoperirea unor portiuni
de text sau a unor litere si cifre.
Trebuie mentionat ca nu sunt reguli general obligatorii în
examinarea tuturor înscrisurilor, fiecare caz în parte având
individualitatea lui, data atât de individualitatea actului, cât si de cea a
persoanei care a facut falsul sau a scris actul examinat.
5.3. Stabilirea autenticitatii si vechimii înscrisurilor
În privinta autenticitatii înscrisurilor putem afirma ca cele mai
des întâlnite situatii sunt legate de documentele oficiale: buletine de
identitate, pasapoarte, acte de stare civila, testamente diplome de
studio etc.
Pentru a stabili autenticitatea, se verifica daca nu sunt alterate
data eliberarii, numele titularului, fotografia acestuia, impresiunile
stampilelor, semnaturile obligatorii etc.
– Existenta alterarilor, urme de stergere, de adaugiri etc., adica a
falsului, infirma autenticitatea înscrisului.
Vechimea înscrisului, întelegând prin aceasta stabilirea zilei si
anului în care a fost realizat, nu se poate stabili cu exactitate pâna în
prezent.
În schimb, se poate stabili perioada în care s-a redactat si scris.
Pentru aceasta se va tine seama de:
76
 a) continutul textului, avându-se în vedere regulile de ortografie, Camil Suciu, în lucrarea sa „Criminalistica“, editia 1972,
denumirea unor localitati, unor persoane care nu concorda cu data mentioneaza câteva elemente specifice falsului prin adaugiri de text:
mentionata pe înscris. „îngramadirile de litere si prescurtari neobisnuite de cuvinte din lipsa
b) hârtia si cerneala folosite. Se tine seama de data înscrisa în de spatiu, desfasurarea exagerat de larga a scrisului, pentru acoperirea
document si se va compara cu data la care sortul de hârtie s-a fabricat. spatiilor libere, evitarea unor trasaturi anterioare, diferenta de oxidare
De asemenea, se tine seama de faptul ca hârtia în timp se decoloreaza, a trasaturilor de cerneala etc.“.
îngalbeneste, iar fragilitatea ei ??scade etc.
5.5. Examinarea textelor dactilografiate
5.4. Cercetarea falsului în înscrisuri:
Existenta înscrisurilor dactilografiate este deseori prezenta ca
proba în activitatea de urmarire penala.
Înscrisurile se falsifica de obicei prin urmatoarele procedee:
De foarte multe ori, în cazul unor anonime, al unor falsuri, în
a) înlaturarea textelor
caz de suicid sau chiar de omor s-au ridicat documente dactilografiate.
Aceasta, asa cum am mai mentionat, se realizeaza prin stergere
Principala problema care se pune este: identificarea masinii de
mecanica (radiere sau razuire) sau chimica (corodare).
dactilografiat.
La examinarea cu ochiul liber si apoi cu aparate optice (lupa,
Aceasta identificare, conform regulilor identificarii
microscop), locul unde textul a fost radiat prezinta caracteristici
criminalistice, se realizeaza în doua etape: Prima etapa este cea a
specifice: disparitia luciului hârtiei, scamosarea fibrelor acesteia,
identificarii modelului si tipului de masina de scris. Existenta
subtierea hârtiei etc.
cartotecilor criminalistice cu modele de scris permite o astfel de
În cazul spalarii chimice (corodare), la examinarea înscrisului
identificare.
sub radiatiile ultraviolete fluorescenta zonei spalate este diferita de
În a doua etapa, dupa parcurgerea obligatorie a primei, se trece
restul textului, fiind usor sesizabila.
la identificarea propriu- zisa a masinii cu care s-a dactilografiat
O alta metoda de detectare a zonei în care scrisul a fost alterat
documentul.
chimic o reprezinta presarea planfilmului peste aceasta portiune din
În cazul identificarii masinii de scris se examineaza textul
înscris la întuneric, timp de câteva zile, dupa care filmul se va
dactilografiat, stabilindu-se pentru început caracteristicile generale:
developa. Zona corodata va aparea pe negativ bine evidentiata.
– marimea pasului mecanismului principal, adica distanta la
Chimicalele folosite la spalarea textului, aflate în masa hârtiei, vor
care se deplaseaza carul cu hârtia dupa dactilografierea fiecarui semn
impresiona stratul fotosensibil al filmului.
în parte;
Stabilirea textului înlaturat se realizeaza prin metode speciale,
– marimea intervalelor, adica distanta pe verticala dintre
proprii fiecarei metode de înlaturare, mecanica sau chimica.
rânduri;
b) Falsul prin adaugare de text
– tipul de claviatura, adica totalitatea semnelor claviaturii;
Acest gen de fals consta în scrierea unor noi litere sau cifre sau
– tipul caracterelor literelor.
modificarea celor existente în document.
Identificarea unei masini de scris, dupa stabilirea
Sunt dese cazurile când falsificatorii adauga chiar rânduri întregi
caracteristicilor generale, se face pe baza caracteristicilor individuale,
în zonele libere ale textului original.
cum sunt:
77 78

Fig. 21. Cele mai frecvente elemente de uzura a caracterelor masinilor
de dactilografiat (dupa Jean Gaye, Manuel de police scientifique)
79
– devierea axului literelor fata de verticala (ca urmare a
strâmbarii pârghiilor pe care sunt fixate literele);
– suprapunerea impresiunii literei peste alte litere (ca urmare a
lipirii gresite pe suportul destinat literelor);
– deformarea diferitelor semne (aplatizare sau stirbire).
Identificarea se face prin examinarea comparativa a textului în
litigiu cu texte model de comparat, obtinute experimental cu masina
presupusa a fi dactilografiat textul incriminat.
5.6. Identificarea persoanei dupa scrisul de mâna:
Acest gen de identificare se face pe baza examinarii urmei (cu
totul aparte) lasata de om, care poarta numele de scris2 .
Camil Suciu, în lucrarea amintita, defineste scrisul astfel: ,,un
sistem organizat de miscari tehnico-grafice (ale mâinii n.n.) formate
printr-un îndelungat proces de învatare, fixat sub forma unor
deprinderi individuale cu o anumita stabilitate“.
Identificarea persoanei care a scris textul incriminat se poate
face datorita faptului ca scrisul are doua proprietati fundamentale:
individualitatea si stabilitatea relativa.
Pentru aceasta, asa cum am mentionat anterior, se realizeaza
examene comparative între scrisul litigios si scrisurile experimentale
obtinute de la persoana banuita a fi autorul înscrisului.
Ramura criminalisticii care are ca obiect de studiu identificarea
persoanei dupa scris se numeste „grafoscopie judiciara“.
5.6.1. Formarea si evolutia scrisului de mâna
Scrisul, desi se materializeaza prin miscarile date instrumentului
scriptural, este totusi o deprindere intelectuala, la baza careia stau
legaturile nervoase produse în cortex3 .
_____________
2
Lucian Ionescu, în Expertiza criminalistica a scrisului; Ed. 1973,
arata ca „scrisul este exprimarea sunetelor si cuvintelor dintr-o limba
prin semne grafice“, pag. 15.
3
Lucian Ionescu – op. cit., pag. 36.
80
 „Formarea deprinderii de a scrie începe din copilarie, un rol
important jucându- l metoda de predare a scrisului, precum si modul
caligrafic oferit elevului spre învatare“4 .
„Dupa numeroase exercitii în clasa si acasa, sub forma temelor,
deprinderea mâinii de a executa miscarile înscriptarii este formata“5 .
În timp, persoana are formate deprinderi de a scrie pe baza
stereotipiilor dinamice, miscarile inscriptarii devenind reflexe si
scapând controlului mental.
Aceste deprinderi sunt specifice fiecarei persoane, dându- i acea
caracteristica denumita individualitate. Fiecare persoana va executa
semnele grafice într-o maniera proprie, diferita de modelul caligrafic
care i-a servit la învatarea din copilarie.
În afara acestei caracteristici a scrisului, foarte importanta
pentru procesul de identificare, o a doua caracteristica este cea a
stabilitatii relative.
Aceasta caracteristica poate fi influentata, dar nu pâna la
disparitie, de urmatorii factori:
– Evolutia scrisului. Aceasta se datoreaza – la persoanele care
scriu mult – tendintei de a simplifica miscarile înscriptarii pentru a
obtine un scris rapid cu un efort minim.
– Starea de sanatate a scriptorului
Bolile cronice sau acute pot modifica într-un fel scrisul, dar nu
în masura sa afecteze individualitatea acestuia în totalitate.
În schimb, în cazul bolilor psihice, scrisul este afectat profund,
ducând la pierderea individualitatii.
– Starea de ebrietate. Miscarile înscriptarii sunt mai putin
influentate de cantitatea de alcool ingerata.
– Cauzele de moment tin de natura instrumentului scriptural sau
a suportului folosit, precum si de unele pozitii incomode ale
scriptorului.
5.6.2. Caracteristicile generale si speciale ale scrisului
Pentru a stabili daca un scris este executat de o anumita
persoana este necesar ca scrisul mentionat sa fie analizat în paralel cu
scrisul model de comparat al acestuia.
________________________________
4 Fig. 22. Demonstrarea prin metoda confruntarii a unor caracteristici
Ibidem – pag 41 si urmatoarele.
5 individuale ale scrisului: a – scris incriminat; b – scriere de proba.
Ibidem.
81 82
 Examenul comparativ are ca obiect caracteristicile fiecarui gen
de scris (litigiu si model de comparat). Aceste caracteristici se împart
în caracteristici generale si particulare (sau speciale).
a) Caracteristicile generale ale scrisului – sunt acelea care dau
o reprezentare asupra sistemului de executare grafica a tuturor
literelor. Acestea, fara luarea în consideratie a caracteristicilor
individuale, nu pot duce la identificarea scriptorului.
Dintre caracteristicile generale remarcam:
– gradul de evolutie;
– forma scrisului;
– dimensiunea scrisului;
– continuitatea;
– directia;
– presiunea;
– înclinarea literelor;
– forma liniei de baza.
b) Caracteristicile individuale (speciale) ale scrisului:
– punctul de atac si linia incipienta a unei litere;
– trasatura terminala a unei litere;
– modul de executare a literelor în forma de oval;
– construirea fiecarei litere în parte, comparativ cu modelul
caligrafic.
5.6.3. Obtinerea modelelor de scris pentru comparatii:
Pentru efectuarea expertizei criminalistice a scrisului (sau
grafoscopice) sunt necesare modele de scris ale persoanei banuite a fi
executat înscrisul incriminat.
Practica expertizei scrisului a stabilit câteva reguli pentru
obtinerea modelelor de scris pentru comparatii.
Modelele de scris liber se deosebesc de cele executate
experimental.
Modelele de scris experimentale sunt acele scrisuri realizate în
prezenta anchetatorului special pentru efectuarea expertizei.
Acele modele trebuie sa se obtina prin trei metode. Prima va fi o
scriere libera, de obicei o declaratie, urmata de o transcriere si în final
de o dictare.
Toate probele de scris trebuie sa fie certificate de anchetator
pentru a stabili autenticitatea lor.
83
6. IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPA
SEMNALMENTE (PORTRETUL VORBIT)
6.1. Notiuni generale
Prin semnalmente1 întelegem „totalitatea trasaturilor exterioare
(ale fetei, capului, trunchiului etc.) statice si dinamice ale unei
persoane, care o deosebesc de celelalte persoane si care asigura
posibilitatea identificarii ei prin descrierea acestora (semnalmente)“.
Portretul vorbit este cea mai veche metoda de identificare a
persoanei, înaintea identificarii dactiloscopice, derivând din metoda
descrierii antropometrice folosita pentru prima data de Alphonse
Bertillon.
Fundamentul ident ificarii dupa semnalmente rezulta din aceea
ca fiecare persoana prezinta trasaturi care o deosebesc de alte
persoane, demonstrând înca o data, daca mai era nevoie, ca în univers
fiecare dintre noi suntem unici si din aceasta privinta.
Aceasta metoda consta în descrierea semnalmentelor, adica a
caracteristicilor întregului corp omenesc, insistându-se pe
particularitatile fetei si ale urechii.
Metoda se aplica: a) în urmarirea infractorilor care se sustrag fie
urmaririi penale, fie executarii pedepselor; b) la identificarea
raufacatorilor cu ajutorul martorilor oculari; c) la identificarea
cadavrelor cu identitate necunoscuta.
La descrierea semnalmentelor se tine seama de volumul, forma,
culoarea, pozitia si dimensiunea acestora.
În privinta dimensiunii, raportarea nu se va face la un etalon
exterior (ex. metric), ci la celelalte semnalmente ale fetei.
________________
1
Colectiv de autori: Dictionarul de criminalistica, ed. 1984,
Bucuresti, pag. 175.
84
 Semnalmentele se împart în doua categorii:
a) statice (sau anatomice)
Acestea sunt cele care nu se modifica indiferent de activitatea
desfasurata de individ, ramânând în permanenta la aceeasi forma si
relativ aceeasi dimensiune;
b) dinamice
Acestea sunt caracteristicile care apar atunci când persoana face
diferite actiuni (mers, vorbit, citit etc.).
6.2. Descrierea formelor (semnalmentelor)
I. STATICE
Aceasta se face privind persoana din fata si din profil. Ele sunt:
a) Talia (constitutia fizica generala)
De obicei talia se exprima în centimetri, iar în imposibilitatea
stabilirii ei în aceste unitati de masura, se recurge la repartizarea
tripartita a persoanelor: scunda, mijlocie, înalta.
În privinta corpolentei lor, persoanele pot fi încadrate în
urmatoarele categorii: slaba (picnic), mijlocie si grasa.
b) Forma generala a fetei
Aceasta se raporteaza la una din formele geometrice: ovala,
rotunda, patrata etc.
c) Fruntea din profil poate fi: înclinata în spate, dreapta, sau
bombata, iar în privinta înaltimii aceasta poate fi: înalta, mijlocie,
scunda.
d) Sprâncenele se descriu dupa lungime, latime, desime, directie
si contur. Fig. 23. Diferite forme ale fetei umane.
e) Ochii. Pentru acestia se mentioneaza culoarea, pozitia în
orbita si orientarea orbitei. Barbia poate fi înalta, joasa (mica) sau mijlocie.
f) Nasul. La descrierea acestei parti a fetei se are în vedere În privinta proeminentei, barbia este dreapta, retrasa (înapoi)
pozitia bazei (dreapta, oblica în jos sau oblica în sus), conturul sau proeminenta.
acestuia (drept, concav sau convex, ,,coroiat“). i) Urechea. Este elementul cel mai stabil si deosebit de
g) Gura. Dupa marime, poate fi mare, mica sau mijlocie. Privite important în identificarea persoanei prin metoda portretului vorbit.
din profil, colturile (comisura) gurii sunt drepte, coborâte sau Aici intereseaza urechea exterioara (pavilionul), si anume forma
ridicate. ei si modul de lipire a lobului de cap.
h) Barbia. La descrierea acesteia se acorda atentie înaltimii, Se au în atentie toate elementele componente ale pavilionului
latimii si proeminentei. urechii. Acestea sunt:
85 86
– lobul c) Vocea. Aici intereseaza claritatea, timbrul si intensitatea ei;
– helixul d) Ticurile.
– antihelixul
– tragosul
– antitragosul. 6.3. Mijloace tehnice folosite în identificarea persoanelor dupa
semnalmente

Dupa cum am mentionat; metoda ,,portretului vorbit“ se

Fig. 24. Pavilionul urechii cu partile componente.
j) Dintii. Aici intereseaza marimea, dispunerea si culoarea
acestora.
k) Parul de pe cap. Descrierea acestuia se face având în vedere
culoarea, natura, directia, insertia si lipsa parului (calvitia).
O alta categorie de semnalmente statice sunt cele cunoscute sub
denumirea de special statice, pe care omul le are din nastere sau care
au fost provocate în timpul vietii.
Acestea sunt: negii, alunitele, petele, cicatricele, ridurile si
tatuajele.
II. DINAMICE
Acestea completeaza descrierea facuta cu semnalmentele statice
si special statice.
Ele sunt remarcate cu prilejul unor activitati desfasurate de
persoana. În principal ele sunt:
a) Tinuta corpului (rigida, sportiva-atletica, cocheta, agresiva-
bataioasa);
b) Alura, care poate fi leganata, sportiva, feminina, barbateasca
etc.;
87
foloseste pentru:
– identificarea infractorilor dupa semnalmentele descrise de
martorii oculari;
– identificarea infractorilor care se ascund;
– identificarea persoanelor necunoscute;
– identificarea cadavrelor.
Cu ajutorul descrierii verbale a trasaturilor statice si chiar
special statice, persoane cu talent în a schita (a desena) figurile
oamenilor pot reda portretul infractorului. În practica organelor
judiciare sunt numeroase cazuri de reusita în identificarea
infractorilor.
O alta metoda este cunoscuta sub numele de foto robot. Ea
consta în realizarea mai înainte a unor folii transparente cu parti ale
fetei umane (frunte, gura, ochi, nas, barbie, par) în mai multe forme si
dimensiuni, care, suprapuse, duc la compararea fetei persoanei dupa
relatarile martorilor.
Astazi acestea sunt realizate cu ajutorul calculatoarelor
electronice, care au programe (softuri) special create pentru
reconstituirea fetelor persoanelor.
6.4. Operatiuni pregatitoare în vederea identificarii cadavrelor
În ipoteza ca nu s-a scurs un timp îndelungat de la moarte, sau
cadavrele, a fi mutilate, au fost pastrate în camere frigorifice,
recunoasterea este relativ asemanatoare cu cea a persoanelor în viata.
88
 Cu toate acestea se impun câteva precizari:
– cadavrele murdare, mânjite de sânge trebuie sa fie spalate,
parul va fi pieptanat, impunându-se de cele mai multe ori si spalarea
fetelor acestora;
– cadavrele dezbracate vor fi îmbracate cel putin în partea
superioara si acoperite cu pânza în partea inferioara.
6.5. Metoda de identificare a cadavrelor
În afara portretului vorbit si a fotografierii de identificare,
cadavrele (cele care sunt întregi, nealterate) se identifica si prin
metoda dactiloscopica. Se compara impresiunile digitale ale
cadavrului cu eventualele urme sau impresiuni digitale de control
luate în timpul vietii.
În schimb, în cazul cadavrelor cu stare avansata de
descompunere sau cu distrugere a fetei se mai folosesc:
a) comparatiile arcadelor dentare cu eventualele formule dentare
sau radiografii dentare aflate în evidenta centrelor stomatologice.
b) reconstituirea fizionomiei dupa craniu.
Aceasta metoda pusa la punct de savantul antropolog rus
Gherasimov este folosita cu succes de antropologul român Cantemir
Riscutia.
Folosindu-se de formule matematice proprii, de anumite
coordonate stabilite în urma unor studii îndelungate, atunci când li se
pune la dispozitie craniul sau diferite parti ale acestuia, expertii
reusesc sa refaca fizionomia persoanei. 2
______________
2
Modul de lucru în cadrul acestui gen de expertiza a fost
sugestiv redat în filmul american ,,Gorki Park“.
89
7. ÎNREGISTRAREA PENALA. CARTOTECI SI COLECTII
TEHNICO-CRMINALISTICE
7.1. Notiuni generale
Cunoasterea persoanelor care au comis infractiuni s-a impus
chiar din antichitate. Metodele folosite atunci, ca si în evul mediu,
erau empirice, raufacatorii fiind însemnati (marcati) în mod barbar, cu
fierul rosu, realizându-se pe pielea acestora diferite figuri sau semne
care reprezentau categoria de infractori din care faceau parte.
Pentru prima data în Franta, în 1885, Alphonse Bertillon
realizeaza o metoda (relativ fundamentata stiintific) de înregistrare a
infractorilor dupa dimensiunile corpului acestora, cunoscuta sub
numele de „metoda antropometrica“.
Aceasta a constituit pentru timpul de atunci un progres,
suplinind metoda pusa la punct tot în Franta de Vidoqa în anii 1810-
1833, privind înregistrarea infractorilor dupa semnalmente si „modus
operandi“ (metoda folosita în comiterea infractiunii).
În zilele de azi, sintetizând experienta politieneasca în domeniu,
criminalistica a elaborat reguli de tinere a urmatoarelor evidente
penale:
a) a infractorilor
– în ordine alfabetica, cunoscuta si sub numele de cazier
judiciar;
– dupa „modus operadi“;
– dupa impresiunile decadactilare.
b) a persoanelor disparute;
c) a persoanelor cu identitate necunoscuta;
d) a cadavrelor cu identitate necunoscuta;
e) a lucrurilor furate;
f) a urmelor depistate la fata locului pentru cazurile cu autori
necunoscuti;
g) a obiectelor abandonate de infractori la fata locului.
90
7.2. Evidenta nominala a infractorilor
Aceasta evidenta se tine alfabetic la locul de nastere al
infractorilor. Apreciem ca aceasta evidenta (numita cazierul judiciar)
este cea mai importanta înregistrare. Ea are ca scop sa puna la
dispozitia organelor de ancheta, de judecata, precum si altor institutii
date cu privire la persoanele condamnate sau care sunt în curs de
cercetare, pentru a se doza pedeapsa sau pentru încadrarea penala
corecta a faptelor comise.
Ea se realizeaza cu ajutorul unor fise pe care se înscriu datele de
stare civila si numarul sentintelor penale de condamnare.
În prezent aceasta evidenta, în România, este în curs de
implementare pe calculator.
7.3. Evidenta dactiloscopica decadactilara si monodactilara a
infractorilor
a) Evidenta decadactilara
Aceasta este realizata pe fise dactiloscopice (care contin
impresiunile digitale ale celor zece degete de la mâinile infractorilor).
Ordonarea fiselor se face pe baza formulelor decadactilare.
Formula este o fractie care are scris la numarator simbolurile
desenelor papilare de la mâna dreapta, iar la numitor pe cele de la
mâna stânga. De exemplu S 1333
D 1222
Literele reprezinta initiala de la cuvântul care defineste forma
desenului papilar de la degetele aratator (A(adeltic), D(dextrodeltic),
S(Sinistrodeltic), B(Bideltic). Cifrele indica, în ordine, degetele: mare,
mijlociu, inelar si mic.
În România s-a adoptat regula ca desenele papilare sa fie notate
cu cifre, astfel:
1 – adelticele; 2 – dextrodelticele; 3 – sinistrodelticele si 4 –
bidelticele. Cu ,,X“ se noteaza degetele lipsa.
91
În exemplul nostru fractia care reprezinta forma desenelor
papilare trebuie citita astfel:
– la mâna dreapta (la numarator) aratatorul este sinistrodeltic
(S), degetul mare este adeltic (1), mijlociul, inelarul si degetul mic
sunt sinistrodeltice;
– la mâna stânga (la numitor) aratatorul este destrodeltic (D),
degetul mare este adeltic (1), iar mijlociul, inelarul si degetul mic sunt
cu desene papilare dextrodeltice.
b) Evidenta monodactilara
Aceasta evidenta se realizeaza prin gruparea fiselor ce se
întocmesc separat pentru fiecare din degetele infractorului.
Gruparea se realizeaza pe baza unei formule care este si ea sub
forma de fractie, având la numarator un grup de litere care reprezinta
tipul, subtipul si varietatea desenului papilar al fiecarui deget, iar la
numitor un numar care reprezinta numarul de creste papilare care
intereseaza linia lui Galton. De exemplu: Sl/7. Fractia reprezinta un
desen papilar sinistrodeltic cu centrul în forma de lat simplu, iar linia
lui Galton este intersectata de 7 creste papilare.
În detaliu, modul de realizare a acestor evidente si lucrul cu ele
pentru identificarea autorilor sunt redate de Constatin R. Ion si
Gheorghe Pasescu în lucrarea lor „Secretele amprentelor papilare“
(Editura National, Bucuresti, 1996).
7.4. Evidenta cadavrelor cu identitate necunoscuta si a
persoanelor disparute
Prima categorie de evidente se realizeaza pentru ca în practica
organelor judiciare se înregistreaza numeroase cazuri când multe
cadavre descoperite nu au documente de identitate asupra lor sau sunt
ale unor persoane care în timpul vietii au avut identitate necunoscuta.
Aceasta evidenta se realizeaza pe baza de fise care cuprind
fotografia cadavrului, impresiunile digitale, date cu privire la locul si
ziua în care a fost descoperit, cauza mortii, leziunile, semnalmentele
special statice, obiectele de îmbracaminte si alte obiecte descoperite
92
asupra cadavrului. Evidenta se tine la organul de politie pe raza caruia
au fost descoperite cadavrele.
Si pentru persoanele disparute se organizeaza o evidenta la
nivelul politiei în a carei raza de competenta au locuit disparutii.
Evidenta se tine tot pe baza de fise, similare celor de la evidenta
cadavrelor cu identitate necunoscuta.
Asa cum mentionam si la evidenta nominala a infractorilor
(cazierul judiciar) în prezent în România se pune la punct un program
national de implementare pe calculator a acestor evidente.
93
8. CAPCANE CRIMINALISTICE
8.1. Notiuni generale
Prin capcana, autorii Micului dictionar enciclopedic (Editura
Enciclopedica, Româna, 1972) înteleg „dispozitiv de prindere a unor
animale“, indicând si un al doilea sens: ,,mijloc viclean pentru a
prinde sau a demasca pe cineva“.
Aceasta ultima acceptiune este valabila pentru a defini
activitatea „inteligenta“ (si nu vicleana) a organelor judiciare pentru
demascarea (identificarea si dovedirea) infractorilor care comit
anumite genuri de infractiuni, de obicei savârsite în mod repetat din
acelasi loc.
Autorii Dictionarului de criminalistica definesc capcana
criminalistica prin: „procedeul stiintific care consta în utilizarea unor
substante sau solutii chimice, într-un loc precis determinat, în scop
preventiv si pentru identificarea persoanei care a venit în contact cu
locul marcat“.
Nu suntem de acord cu aceasta definitie care, de fapt, reprezinta
doar capcana chimica si nu capcanele criminalistice în totalitatea lor.
Apreciem ca autorii Micului dictionar enciclopedic sunt mai
aproape de notiunea reala a capcanei criminalistice, care dupa parerea
noastra poate fi definita astfel: activitatea inteligenta a organelor
judiciare prin folosirea de substante chimice si instalatii mecanice,
electronice sau electromagnetice, pentru identificarea si dovedirea
vinovatiei infractorilor.
Asemenea procedee de identificare a raufacatorilor s-au folosit
în toata istoria umanitatii, avându-se în vedere caracterul lor practic.
Poate prima „capcana“ cunoscuta o reprezinta gâstele de pe
Capitoliu, care au salvat Roma în anul 390 î. Chr. Acestea, prin
tipetele lor, au pus în garda pe romani asupra atacului pe care galii îl
declansasera în timpul noptii.
94
 În practica judiciara, mai des dupa 1989, acest mod de
identificare a infractorilor nu este acceptat de magistrati ca unica
proba si irefutabila, ci chiar este considerat o provocare a infractiunii.
Acceptam punctul de vedere al magistratilor, dar nu putem sa
renegam acest procedeu de identificare a infractorilor, mai ales a celor
care fac parte din categoria „gulerelor albe“.
Suntem de acord ca valoarea probanta a indicatorilor tehnici
stabiliti prin capcane se estimeaza numai în raport cu celelalte probe
de care dispun organele de ancheta.
8.2. Tipuri de capcane criminalistice. Cerinte generale de
organizare
În functie de mijloacele folosite în realizarea acestor procedee,
ele se împart în doua tipuri:
a) Capcane chimice
Sunt acele procedee în care se folosesc substante sau solutii
colorate, vizibile sau invizibile, substante care marcheaza obiectele
urmarite (sustrase de infractori) sau locurile obligatorii de trecere, si
care vor fi detectate pe corpul sau îmbracamintea autorilor, dupa ce s-
a comis infractiunea.
Pentru reusita acestui procedeu, cazurile în care se vor folosi
trebuie sa raspunda urmatoarelor conditii:
– sa se comita infractiuni repetate în acelasi loc (ex: furtul de
bani, în mod repetat, dintr-o casa de bani);
– cercul de suspecti sa fie bine delimitat (ex. salariatii unei
societati comerciale);
– sa se foloseasca substante chimice netoxice, care nu se gasesc
în comert si nu sunt la îndemâna populatiei;
– activitatea de marcare a bunurilor ce se sustrag trebuie sa se
faca în secret;
– la obiectele marcate chimic nu trebuie sa aiba ,,acces“ decât
infractorii.
b) Capcanele fizice
Aceasta a doua mare categorie de capcane (numite uneori si
sisteme de alarmare) sunt acele procedee care semnaleaza prezenta
95
infractorilor, fie în locul unde se consuma actul infractional, fie prin
semnalizarea locului unde se ascunde bunul furat.
În realizarea acestor capcane se folosesc în unele cazuri surse de
radiatii atomice (izotopi radioactivi), de ultrasunete, radiatii infrarosii.
De cele mai multe ori aceste surse sunt incluse în circuite
electronice care pun în functiune, la sesizarea infractorului în câmpul
infractiunii, camera de filmat video, sisteme de alarmare sonore si
luminoase, închiderea unor usi, blocarea unor cai de acces etc.
O clasificare a acestor capcane ar putea fi urmatoarea:
– capcane electronice;
– capcane foto- video;
– capcane cu ultrasunete;
– capcane radioactive.
Pentru reusita capcanelor fizice trebuie sa fie respectate
urmatoarele cerinte:
– secretul amplasarii lor;
– functionarea continua în perioadele critice;
– asigurarea nepenetrarii locului pazit de catre persoane
inocente
8.3. Aplicarea si constatarea capcanelor criminalistice
În cazul capcanelor criminalistice chimice, aplicarea se face în
baza unui proces-verbal unde se consemneaza modalitatea în care s-a
aplicat capcana, locul, data si motivatia aplicarii ei.
La aplicarea capcanei vor participa si doi martori asistenti.
La realizarea capcanei, dupa ce a fost depistat infractorul se
întocmeste un nou proces-verbal, de aceasta data de constatare a
prezentei substantelor chimice folosite la marcarea obiectelor.
Si în acest caz vor participa doi martori asistenti. La procesul-
verbal se vor atasa planse fotografice cu imagini foto reprezentând
urmele substantei folosite pentru marcare, descoperite pe corpul sau
îmbracamintea autorului.
96
 În procesul- verbal se va mentiona si declaratia faptuitorului.
În privinta capcanelor fizice, depistarea faptuitorului la fata
locului va fi consemnata într-un proces- verbal de constatare a
infractiunii în flagrant, respectându-se dispozitiile codului de
procedura penala.
8.4. Folosirea rezultatelor capcanelor criminalistice în cercetarea
penala
Daca în dovedirea faptei penale nu exista decât capcana
criminalistica, mai bine zis procesul- verbal de constatare, dovedirea
vinovatiei nu este completa.
Asa cum am mai mentionat, ea va trebui sa fie completata cu
alte probe.
În toate cazurile de depistare a infractorului trebuie sa se
execute o cercetare la fata locului pentru descoperirea si ridicarea
urmelor create de infractor. De cele mai multe ori la locul faptei se
descopera urme papilare, urme biologice sau de încaltaminte.
De cele mai multe ori, probatiunea infractiunii prin capcane
criminalistice se completeaza cu expertizele criminalistice
dactiloscopice sau traseologice. Prin expertizele criminalistice
dactiloscopice sau traseologice se completeaza probatiunea
infractiunii constatata prin capcane criminalistice.
97
CAPITOLUL III
TACTICA CRIMINALISTICA
1. TACTICA CERCETARII LA FATA LOCULUI
1.1. Notiunea, sarcinile si trasaturile caracteristice cercetarii la
fata locului
Toti practicienii si teoreticienii criminalisti, de ieri si de azi, sunt
de acord în unanimitate ca în activitatea de identificare a infractorilor
si de dovedire a vinovatiei acestora, cel mai important moment îl
reprezinta investigarea locului unde s-a comis infractiunea, unde
raufacatorul a produs modificari, cunoscute sub numele de urme.
Activitatea de cercetare a urmelor infractorului la locul
infractiunii, numita si cercetarea la fata locului, ocupa un loc
important în pregatirea practica a politistilor si procurorilor din toate
tarile, ei fiindu-i dedicate numeroase lucrari de specialitate în întreaga
lume.
În privinta definitiei acestei activitati, apreciem ca cea data de
Emilian Stancu în lucrarea sa „Investigarea stiintifica a infractiunilor“
este completa si raspunde cerintelor procesului penal: „Cercetarea la
fata locului reprezinta activitatea procesuala penala si de tactica
criminalistica al carei obiect îl constituie perceperea nemijlocita a
locului unde s-a comis infractiunea, descoperirea, relevarea, fixarea,
ridicarea si examinarea urmelor si mijloacelor materiale de proba,
precizarea pozitiei si starii acestora, având ca scop stabilirea naturii si
împrejurarilor comiterii faptei, precum si datele identificarii
faptuitorului“1 .
_____________
1
Emilian Stancu: Investigarea stiintifica a infractiunilor. Curs de
criminalistica, Facultatea de Drept Bucuresti, partea a II-a si a III-a,
pag. 28.
98
 a) Sarcinile cercetarii la fata locului
În Tratatul de Tactica Criminalistica al colectivului de autori
din cadrul Academiei de Politie „Alexandru Ioan Cuza“ – Bucuresti
se mentioneaza ca aceste sarcini sunt:
– examinarea si fixarea procesuala a ambiantei de la locul
savârsirii infractiunii;
– cautarea, relevarea, fixarea, ridicarea si interpretarea urmelor
si mijloacelor materiale de proba, precum si fixarea procesuala a
acestora;
– elaborarea si verificarea versiunilor cu privire la infractiunea
comisa si faptuitori, ori referitoare la diversele împrejurari ale
comiterii faptei:
– loc;
– timp;
– activitati desfasurate;
– metode si mijloace folosite;
– scopul urmarit;
– urmarile produse.
– stabilirea cauzelor, conditiilor si împrejurarilor care au
determinat sau favorizat comiterea infractiunii si masurilor de
prevenire care se impun.
Apreciem aceasta clasificare ca fiind completa si suntem de
acord cu ea.
b) Trasaturile specifice cercetarii la fata locului sunt date de
individualitatea acestei activitati, deosebita de celelalte, de ordin
procedural penal si criminalistic.
În principal acestea sunt:
– obligativitatea efectuarii ei; de rezultatele obtinute la
cercetarea locului faptei depinde orientarea întregului curs al anchetei.
– este prima activitate în procesul de ancheta. Inversarea ordinii
efectuarii activitatilor de ancheta compromite de cele mai multe ori
identificarea autorilor si dovedirea vinovatiei acestora.
– irepetabilitatea ei. Prin activitatea organului de ancheta la fata
locului, aspectul initial lasat de autori s-a modificat în totalitate,
repetarea cercetarii fiind imposibila.
Totusi, sunt câteva exceptii care demonstreaza ca de fapt
cercetarea nu a fost completa:
99
– când nu s-a cunoscut întreaga suprafata a locului faptei, ea
fiind mai întinsa decât s-a stabilit initial;
– când, din cauza conditiilor climaterice, nu s-a cercetat
amanuntit locul infractiunii.
1.2. Pregatirea în vederea cercetarii la fata locului
Masurile care se iau de catre organul de cercetare penala
anterior efectuarii cercetarii locului infractiunilor sunt menite sa
asigure conservarea tuturor urmelor, dar si asigurarea materiala cu
întregul instrumentar necesar acestei activitati.
a) În privinta asigurarii tehnico- materiale sunt necesare trusele
criminalistice, aparatele de fotografiat si filmat (cinema si video) etc.
Tot în aceasta categorie de masuri intra deplasarea rapida a
echipei la fata locului si invitarea specialistilor (medic legisti,
pirotehnicieni, pompieri etc.).
b) A doua mare categorie de masuri sunt cele care se iau chiar la
fata locului, dar imediat, înaintea efectuarii propriu- zise a cercetarii.
– delimitarea locului infractiunii si marcarea sa;
– determinarea modificarilor suferite de locul faptei;
– asigurarea pazei locului faptei;
– identificarea martorilor si stabilirea persoanelor suspecte;
– efectuarea de investigatii si culegerea de informatii.
1.3. Modul de executare a cercetarii la fata locului
În privinta cercetarii la fata locului trebuie mentionat ca fiecare
caz în parte îsi are specificitatea sa, ca urmare a unui complex de
factori umani (care tin de autorul si victima infractiunii), atmosferici
si topografici, facând imposibila stabilirea unor reguli obligatorii.
Cu toate acestea, experienta criminalistilor a impus câteva din
aceste reguli cu caracter general.
100
 Una dintre ele este aceea ca cercetarea locului faptei se
desfasoara în doua etape (sau faze).
a) Faza statica
Cercetarea începe printr-o observare si conservare a pozitiei
obiectelor din locul faptei, fara a le deplasa din locurile lor.
Se realizeaza pentru început orientarea locului faptei în teren, se
stabilesc locurile de intrare si iesire din perimetrul locului faptei,
precum si „iter criminis“, adica drumul parcurs de infractor în locul
infractiunii.
În aceasta etapa se fotografiaza si se filmeaza principalele urme
si mijloace de proba, dupa ce au fost marcate cu numere.
La finalul acestei faze anchetatorul reuseste sa-si formeze o
imagine generala despre infractiune si infractor.
b) Faza dinamica
Când prima faza s-a epuizat, se trece la miscarea din locul lor a
obiectelor din câmpul infractiunii pentru cautarea si ridicarea urmelor
ce nu au putut fi depistate initial, sau pentru care sunt necesare metode
speciale de relevare.
În aceasta etapa se fotografiaza fiecare urma, fiecare detaliu. De
asemenea, urmele latente (invizibile) vor fi relevate, ridicate si
ambalate.
Un aspect deosebit de important al acestei faze este cel al
interpretarii urmelor prin care se pot lamuri importante probleme, cum
sunt:
– natura faptei comise;
– modul de operare;
– timpul comiterii;
– numarul infractorilor (participanti).
1.4. Fixarea rezultatelor cercetarii la fata locului
Descoperirea si relevarea urmelor fara fixarea lor pentru a
dobândi valoarea de proba ramân activitati zadarnice. Din acest motiv
atât practica criminalistica, cât si legislatia procesuala penala au
stabilit procedeele de fixare.
101
Acestea sunt:
a) Procesul verbal de cercetare la fata locului
Din punct de vedere al C.C.P., procesul verbal este un mijloc de
proba, dar în acelasi timp este mijlocul (procedural) prin care se
fixeaza rezultatul cercetarii la fata locului:
Pentru a putea sa-si îndeplineasca acest dublu rol, el trebuie sa
respecte doua categorii de conditii:
– de fond, care privesc de fapt calitatile tuturor actelor de
procedura penal, adica:
– sa aiba un caracter obiectiv, redând fidel situatia locului faptei;
– sa fie complet, cuprinzând toate urmele descoperite, fara
omisiuni;
– sa fie clar si precis, astfel ca toate urmele si mijloacele
materiale de proba sa fie descrise sub aspectul tuturor caracteristicilor
fizico-chimice si de identificare;
– sa fie concis, redând într-o forma cât mai concentrata
realitatile locului faptei, urmele si mijloacele materiale de proba,
metodele folosite la descoperirea si ridicarea lor;
– de forma. Sa cuprinda toate datele stabilite de Codul de
Procedura Penali, art. 91 si 131.
În privinta modului în care este redactat procesul verbal îl citam
pe Hans Gross, care afirma în „Manualul practic de instructie
criminala“ aparut în 1899 la Paris ca... „este piatra de încercare pentru
judecatorul de instructie. În nici o împrejurare el nu-si manifesta mai
bine îndemânarea, limpezimea vederii, logica rationamentului, energia
metodica si constienta a scopului pe care îl urmareste si iarasi, în nici
o alta împrejurare nu-si manifesta mai bine ne îndemânarea,
prevederea, dezordinea, nesiguranta si ezitarea“.
b) Schita locului faptei
Chiar daca Hans Gross apreciaza ca în procesul verbal se
reflecta „îndemânarea, limpezimea vederii si logica rationamentului“
celui care- l întocmeste, este stiut ca oricât de bine ar stapâni cineva
tehnica redarii în scris a unei situatii, el nu va reusi sa descrie tot ce a
constatat la fata locului.
Din acest motiv, reprezentarea grafica a situatiei locului unde s-
a comis infractiunea, cunoscuta sub numele de schita locului faptei, s-
a impus fara rezerve.
102
 Ea ajuta la întelegerea mai precisa a tabloului real din câmpul
infractiunii, completând descrierea din procesul verbal.
Pentru întocmirea schitei locului faptei se folosesc mai multe
procedee:
– Proiectia orizontala
Este cel mai ut ilizat procedeu; consta în reprezentarea obiectelor
vazute de sus, conturul acestora fiind proiectat pe planul orizontal;
– Proiectia verticala; prin care obiectele sunt vazute în plan
vertical, atât din fata, cât si lateral.
– Schita planurilor de proiectie (sau metoda cutiei desfasurate).
Prin aceasta ultima metoda se reda într- un singur plan conturul
corpurilor tridimensionale: schita se poate realiza la scara sau chiar
fara scara.
La fata locului, asa cum deja am mentionat în tema „Fotografia
judiciara“, se executa de regula urmatoarele genuri de fotografii:
– fotografia de orientare;
– fotografia schita;
– fotografia obiectelor principale (cadavre, urme etc.);
– fotografia de detaliu.
Cu fotografiile obtinute, anchetatorul sau tehnicianul criminalist
va întocmi o plansa fotografica, sub fiecare imagine mentionându-se
în scris ce reprezinta.
Pentru filmul judiciar executat la fata locului se vor respecta în
general aceleasi reguli ca la fotografia judiciara, având totusi un
specific aparte pe care noi l-am descris în tema mentionata.

Fig. 25. Schita unei camere realizata dupa metoda planurilor de

proiectie (a cutiei desfasurate).

Potrivit prevederilor procedurale, schita poate fi folosita în

procesul penal ca anexa a procesului verbal de cercetare la fata
locului.
c) Fotografia si filmul judiciar
Aceste modalitati de fixare a rezultatelor cercetarii sunt cele mai
importante. Ele s-au impus prin multiplele avantaje pe care le ofera
organelor de ancheta si instantelor judecatoresti.
103 104

2. TACTICA AUDIERII
2.1. Notiunea si fundamentul psihologic al audierii
Audierea (sau ascultarea) martorilor si a învinuitilor este o
activitate procedurala, dar si de tactica criminalistica, prin care
anchetatorii iau cunostinta de aspectele cunoscute de martori cu
privire la modul cum s-a comis o infractiune.
„Martor este socotita persoana care are cunostinta despre vreo
fapta sau despre vreo împrejurare de natura sa serveasca la aflarea
adevarului într-o anumita cauza penala, sau poate da relatii despre
persoana faptuitorului“1 .
Înainte de a expune regulile tactice ale audierii, ne vom opri
asupra aspectelor psihice legate de perceptia, memoria si relatarea
celor cunoscute de o persoana.
În general, un om sanatos, fizic si mental, poate sa perceapa, sa
memoreze si sa redea aproximativ exact activitatile la care a fost de
fata, daca nu au intervenit unele impedimente de ordin subiectiv si
obiectiv, atât în procesul de perceptie, cât si în cel de memorizare.
Între factorii de ordin subiectiv care pot influenta perceperea
actiunilor infractionale mentionam:
– starea de sanatate a persoanei (afectiuni ale organelor de
perceptie: auz, vaz, miros etc.);
– fluctuatiile atentiei;
– starile afective ale persoanei;
– oboseala fizica sau intelectuala;
– pregatirea intelectuala a persoanei;
– dezvoltarea diferita a simtului de observatie.
În privinta procesului de memorizare (care consta în fixarea
evenimentelor percepute sau gândite) nu toate persoanele se situeaza
la acelasi nivel.
___________
1 2
Camil Suciu, Criminalistica, Bucuresti, 1972, pag. 575.
105
Ele se diferentiaza printr-o anumita dominanta: motrice, vizuala,
auditiva, logico-verbala, afectiva etc.2
Un factor care erodeaza memoria omului este timpul; cu cât
perioada scursa de la perceperea activitatilor infractionale pâna la
redarea lor este mai mare, cu atât mai slabita este fixarea celor
percepute.
Este firesc sa fie asa, uitarea fiind un proces direct proportional
cu scurgerea timpului, ceea ce tine de instinctul de conservare al
fiintei umane.
În afara factorilor mai sus mentionati, care tin de persoana
martorului, exista si factori obiectivi: conditii meteorologice
nefavorabile, care împiedica vizibilitatea, întunericul si durata scurta
de perceptie.
2.2. Audierea martorului
Înaintea ascultarii martorului, anchetatorul trebuie sa se
pregateasca, întocmindu-si un plan de ascultare bazat pe buna studiere
a materialului probator din cauza penala în speta.
În cadrul planului de ascultare se vor stabili întrebarile care se
vor pune martorului, ordinea în care acestea vor fi puse, momentul si
locul unde se va desfasura audierea, materialele necesare (ex.
magnetofon, camera video, masini de dactilografiat, hârtie si
instrumente de scris).
Ascultarea propriu- zisa a martorului se desfasoara în trei etape:
a) etapa identificarii persoanei martorului:
Se vor pune întrebari martorului pentru a stabili numele si
prenumele, vârsta, numele parintilor, domiciliul, profesia, locul de
munca, apoi i se pune în vedere motivul pentru care va fi audiat.
b) etapa a doua este cea a relatarii libere a celor cunoscute,
martorul fiind lasat, fara sa fie întrerupt, sa spuna tot ce stie, chiar
daca insista pe aspecte fara relevanta în cauza penala.
___________
Camil Suciu, op. cit., pag. 581.
106
 c) În cea de-a treia etapa, martorului i se pun întrebarile
pregatite de anchetator sau datele rezultate în urma relatarii libere. Ele
au menirea de a preciza cele relatate liber.
Priceperea anchetatorului în aceasta faza a anchetarii va fi
demonstrata de modul cum sunt puse întrebarile, dar mai ales de
capacitatea sa de a asculta. Întrebarile trebuie sa fie clare, precise si
scurte.
Nu se admit întrebari sugestive. Atunci când exista dubiu cu
privire la veridicitatea celor declarate, martorului i se vor pune
întrebari referitoare la împrejurari secundare.
Declaratiile martorilor se consemneaza în scris pe formulare
tipizate semnate de martor si contrasemnate de anchetator.
Declaratiile pot fi înregistrate pe banda magnetica de
magnetofon sau video; pentru aceasta anchetatorul trebuie sa
întocmeasca un proces verbal de ascultare.
2.3. Ascultarea învinuitului (inculpatului)
Desi în linii mari aceasta activitate este similara cu ascultarea
martorului, totusi ea se deosebeste de cea din urma prin urmatoarele:
a) Înainte de ascultarea propriu- zisa, învinuitul va da o
declaratie scrisa de el în legatura cu învinuirea care i se aduce;
b) Declaratia învinuitului este un mijloc de aparare a acestuia.
Din acest motiv trebuie sa i se dea învinuitului posibilitatea de a-si
exprima complet argumentele sale;
c) Învinuitului (inculpatului) nu i se poate cere, nefiind obligat,
sa-si probeze nevinovatia. Sarcina probarii vinovatiei revine organului
de ancheta care, înaintea audierii învinuitului, trebuie sa-i prezinte
acestuia dovezi de vinovatie;
d) Recunoasterea învinuitului, facuta în cadrul procesului penal,
nu constituie proba decât daca este coroborata cu alte probe existente
în cauza.
e) Recunoasterea nu trebuie sa fie viciata de violenta, amenintari
sau alte forme de constrângere.
Ca si audierea martorului, audierea învinuitului se desfasoara tot
în trei etape, pe baza planului de ascultare.
107
În prima etapa se verifica identitatea acestuia si i se aduce la
cunostinta ca are dreptul sa fie asistat de un aparator.
În aceasta etapa, când inculpatul are dreptul sa-si scrie singur
declaratia, anchetatorul are posibilitatea cunoasterii acestuia,
observând comportamentul sau în situatia în care se afla, modul cum
reactioneaza la întrebarile puse, mimica si gesturile.
Constatarile anchetatorului vor fi necesare în luarea hotarârii cu
privire la procedeele de ascultare.
A doua etapa o constituie ascultarea relatarii libere. Ea
debuteaza prin adresarea unei întrebari cu caracter de generalitate,
cerându-i-se sa relateze tot ce are de aratat în legatura cu învinuirea ce
i se aduce. De exemplu: „Sunteti învinuit de comiterea infractiunii de
tâlharie, fapta prevazuta si pedepsita de art. 211 din Codul Penal, fata
de I.S., pe care în noaptea de, în casa scarii blocului unde locuieste,
dupa ce l-ati lovit cu pumnii si picioarele, aducându-l în stare de
inconstienta, l-ati deposedat de suma de 200.000 lei. Ce aveti de
declarat cu privire la aceasta învinuire?“
Învinuitul are posibilitatea sa relateze liber, fara nici o îngradire,
fara sa i se adreseze întrebari, ceea ce are de declarat.
Anchetatorul îsi va nota eventualele contraziceri, fara sa ia o
atitudine ostila fata de învinuit, chiar daca acesta îsi neaga vinovatia.
A treia etapa este cea a adresarilor de întrebari si a ascultarii
raspunsurilor învinuitului.
Aceasta este ultima etapa a audierii, calitatea ei depinzând de
modul cum a fost pregatita.
Conditiile pe care trebuie sa le îndeplineasca întrebarile sunt:
– sa fie clare si precise;
– sa fie formulate la nivelul de întelegere al învinuitului;
– sa nu fie sugestive;
– sa nu oblige la raspunsul monosilabic de genul „da“ sau „nu“;
– sa nu puna în încurcatura pe învinuit, mai ales când acesta
vrea sa declare adevarul“3 .
Întrebarile privesc mai multe aspecte de punere în tema, care
urmaresc lamurirea unor împrejurari ale activitatii infractionale sau
sunt întrebari de detaliu.
______________
3
Colectiv de autori, Tratat de tactica criminalistica, Ed. Carpati
Craiova, 1992, pag. 104.
108
2.4. Procedee tactice folosite în audierea învinuitului în ancheta
Practica anchetatorilor a stabilit, asa cum deja am mentionat, ca
fiecare caz are individualitatea lui, inclusiv în audierea inculpatilor,
totusi câteva procedee tactice de audiere s-au format în decursul
timpului. Acestea sunt:
a) folosirea întrebarilor de detaliu;
Acestea au mai ales menirea de a demonstra învinuitului ca a
facut declaratii mincinoase.
b) Ascultarea repetata se foloseste când învinuitul a comis mai
multe infractiuni. Procedeul este specific ascultarii infractorilor
sinceri.
c) ascultarea încrucisata este un procedeu pentru infractorii
recidivisti, nesinceri. Ea se realizeaza de catre doi sau mai multi
anchetatori.
d) folosirea probelor de vinovatie este indicata pentru învinuitii
nesinceri si recidivisti.
e) solicitarea justificarii modului cum a fost folosit timpul într-o
anumita perioada.
Procedeul este imediat pentru învinuitii care fac declaratii
mincinoase.
2.5. Ascultarea victimei
În solutionarea cauzelor penale, declaratiile partilor vatamate
sunt de importanta deosebita.
În principal, audierea victimei se desfasoara dupa aceleasi reguli
descrise în cazul martorilor si învinuitilor, în sensul ca activitatea
aceasta se pregateste anterior, întocmindu-se un plan de ascultare, iar
audierea propriu- zisa se desfasoara tot în trei etape:
a) stabilirea identitatii victimei; b) relatarea libera si c) relatarea
dirijata prin raspunsuri la întrebarile puse de anchetator.
109
3. METODICA CERCETARII INFRACTIUNII DE OMOR
3.1. Notiuni generale
Dreptul primordial al omului este viata, drept pe care, din toate
timpurile, morala religioasa si apoi normele de drept -l au aparat în
permanenta. Din acest motiv raspunsul social fata de infractiunea de
omor este concretizat în pedepsele cele mai aspre fata de faptuitor.
Omorul este infractiunea ce face parte din criminalitatea
traditionala, cu cel mai mare impact fata de colectivitate, iar rezultatul
ei este desfiintarea fizica a persoanei.
Trebuie sa mentionam de la început ca descoperirea unei
persoane moarte într-un anumit loc nu înseamna ca suntem în fata
unei omucideri. De cele mai multe ori problema este tratata de la
început ca un omor, dar numai cercetarea locului faptei, necropsia
cadavrului si investigatiile ulterioare elucideaza aceasta problema.
Natura mortii unei persoane se stabileste de catre medicul legist
prin expertiza medico-legala, care are ca obiect necropsia cadavrului.
În afara acestei probleme, tot medicul legist stabileste cauza
nemijlocita a mortii (violenta sau neviolenta).
În functie de aceasta ultima constatare, daca moartea a fost
violenta, cercetarea infractiunii demareaza dupa anumite reguli
generale, care, asa cum am mai afirmat si la alte cursuri, nu sunt
obligatorii pentru fiecare caz în parte.
3.2. Problemele care se lamuresc în cursul cercetarii
Acestea sunt numeroase si complexe, fiind determinate de
multitudinea cauzelor care pot produce moartea unei persoane, de
110
 personalitatea ucigasului si a victimei, de împrejurarile în care s-
a comis omorul.
Totusi, experienta organelor judiciare în decursul timpului,
sintetizata în metodica criminalistica, a stabilit în principal care sunt
problemele care trebuie lamurite în cursul cercetarii infractiunii de
omor:
a) Locul si timpul savârsirii infractiunii
Stabilirea acestora este de o importanta deosebita în cazurile în
care la locul unde a fost descoperit cadavrul nu se gasesc urmele
specifice acestui gen de infractiune. De exemplu, în cazul uciderii prin
înjunghiere, la locul unde s-a descoperit cadavrul nu s-au gasit urmele
de sânge. Stabilirea locului unde s-a comis omorul este importanta,
pentru a se descoperi urmele lasate de autor.
În privinta momentului în care s-a savârsit infractiunea,
importanta lui este data de aceea ca pot fi stabiliti martorii, persoanele
care au vazut victima înainte de omor, traseul si activitatile victimei,
anterioare omorului.
b) Metodele si mijloacele folosite pentru comiterea infractiunii
Stabilirea metodelor si mijloacelor folosite de ucigas este
necesara pentru a se putea dovedi premeditarea, stiut fiind ca
încadrarea juridica a omorului premeditat este alta decât cea a
omorului.
De asemenea, prin acestea se poate dovedi existenta unor
complici.
În afara aspectului mentionat cu privire la premeditare, care se
stabileste de catre anchetator, cu ajutorul medicului legist, prin
examinarea cadavrului, se stabileste daca uciderea a fost comisa doar
printr-o simpla actiune (ex. lovirea cu un topor în cap) sau prin acte de
cruzime, stiind fiind ca acestea, pe lânga suferinta fizica îndelungata
provocata înaintea mortii victimei, trezesc în rândul colectivitatii
umane sentimente de groaza si repulsie.
c) Identitatea victimei
Stabilirea identitatii victimei are importanta atât pentru a preciza
directiile ulterioare ale anchetei, cât si pentru realizarea scopului
acesteia, si anume identificarea autorului si dovedirea vinovatiei
acestuia.
111
Daca nu se poate stabili prin documentele de identitate (acestea
nefiind gasite asupra victimei), ea se realizeaza prin metoda
portretului vorbit, apelându-se la cartotecile criminalistice
(decadactilara, monodactilara, a persoanelor disparute etc.).
d) Mobilul si scopul omuciderii
Din experienta organelor de ancheta care au solutionat cazuri de
omucideri, a rezultat ca de cele mai multe ori omorurile nu au avut un
scop anume, în schimb mobilurile (motivatiile) au fost diverse:
– gelozie;
– ura;
– pasiuni puternice (de obicei erotice);
– dorinta de razbunare.
Foarte rar, în practica judiciara româneasca, au fost comise
omoruri cu un scop bine determinat, ca de exemplu reprimarea
concurentilor în afaceri, a martorilor în procesele penale, a
eventualilor mostenitori etc.
3.3. Masurile care se întreprind pentru administrarea probelor
În ordine cronologica aceste masuri sunt:
a) Cercetarea la fata locului
Aceasta activitate este recunoscuta de toti practicienii si
teoreticienii criminalisti ca cea mai importanta, ea contribuind
substantial la identificarea autorilor si dovedirea vinovatiei acestora.
Regulile dupa care se executa sunt cele descrise în cursul
referitor la „cercetarea locului faptei“, desi se impun câteva precizari:
Cercetarea se realizeaza de catre o echipa, în care, obligatoriu,
se vor afla procurorul, tehnicianul criminalist si medicul legist. În
functie de locul unde s-a descoperit cadavrul, echipa poate fi alcatuita
si din alte persoane, pe care de regula le nominalizeaza procurorul.
112
 Prin loc al faptei în cazul omuciderilor se înteleg urmatoarele:
– portiunea de teren, segmentul de drum ori încaperea în care a
fost descoperit cadavrul;
– locul unde s-a comis omorul;
– locul unde a fost abandonata victima;
– locul unde a murit victima în ipoteza ca agresiunile nu s-au
consumat în acelasi loc;
– caile de acces sau de plecare de la locul omorului folosite de
autor.1
În locuinta unde s-a descoperit cadavrul, cercetarea nu se reduce
doar la camera unde a fost gasit acesta, ci se extinde în toate
încaperile (bucatarie, baie, balcoane, camera etc.).
În cazul locuintelor din mediul rural cercetarea include întreaga
gospodarie (hambar, garaj, grajd, curte, gradina etc.).
Daca cercetarea se face în câmp (loc deschis), ea se extinde pe o
suprafata mult largita, pornind de la centrul, unde s-a descoperit
cadavrul.
Rezultatul activitatilor întreprinse la fata locului se
consemneaza într-un proces verbal, respectându-se dispozitiile de
procedura penala si criminalistice.
b) Examinarea cadavrului
Aceasta are o mare importanta pentru explicarea mecanismului
formarii urmelor. Cadavrul poarta pe el, în functie de natura
obiectului vulnerant, urme specifice.
Activitatea se realizeaza cu medicul legist si, desi principalele
constatari vor fi mentionate în procesul verbal de cercetare la fata
locului, ele vor fi confirmate în raportul de expertiza medico- legala
care are ca obiect necropsia cadavrului.
Examinarea cadavrului presupune si cercetarea îmbracamintii.
Examinarea începe cu vesmintele exterioare, continuându-se cu
lenjeria si articolele de încaltaminte.
În cazul omorurilor prin împuscare, urmele armelor de foc
suplimentare vor fi descoperite pe articolele de îmbracaminte.
Vestimentatia este foarte importanta în procesul de identificare a
victimei, când identitatea nu s-a putut stabili initial.
_________________________
1
Colectiv de autori – Tratat de metodica criminalistica, Editura
„Carpati“, Craiova, 1994, pag. 32.
113
c) Dispunerea constatarii (expertizei) medico-legale
Examinarea cadavrului (în exteriorul sau) este continuata de medicul
legist în urma dispunerii de catre anchetator, prin rezolutie motivata
(ordonanta) pentru constatarea medico- legala. De regula, medicului
legist i se solicita sa stabileasca:
– felul mortii;
– leziunile cauzatoare de moarte;
– legatura de cauzalitate între leziunile descoperite si moarte;
– cauza imediata a mortii;
– mecanismul de producere a leziunilor2 .
Medicul legist stabileste cele mentionate dupa examenul extern
al cadavrului si dupa autopsie.
Potrivit autorilor Tratatului de medicina legala – Editura
Medicala Bucuresti, 1995, pag. 171, citându- l pe medicul legist
francez Letulle, prin autopsie (grec: „auto“ = sine, însusi, si „opsia“ =
vaz, vedere), se întelege „studierea unui cadavru (nu numai prin vaz,
dar si prin palpare, sectionare, masurare, cântarire, examene
complementare) în scopul cercetarii si gasirii cauzei mortii“.3
d) Dispunerea constatarilor tehnico-stiintifice sau a expertizelor
criminalistice
În cazul infractiunilor de omor, în afara urmelor biologice, la
fata locului se pot descoperi majoritatea genurilor de urme (de mâini,
de picioare, ale armelor de foc, ale instrumentelor, documente scrise,
urmele mijloacelor de transport) pentru exploatarea carora
anchetatorii dispun prin ordonante sau rezolutii motivate efectuarea de
expertize criminalistice.
În functie de natura fiecarui gen de urma, expertilor li se solicita
sa stabileasca mecanismul formarii urmelor, pozitia pe care au avut-o
victima si autorul în momentul agresiunii si de cele mai multe ori
persoana care a lasat urmele.
e) Identificarea si ascultarea martorilor
Aceasta este una din cele mai urgente sarcini ce trebuie
rezolvate de anchetator.
_____________________________________
2
Vladimir Belis s.a., Medicina legala, Ed. Tara, Bucuresti,
1992, pag. 70-71.
3
Idem, ibidem.
114
 Martorii oculari trebuie ascultati imediat, înaintea oricaror alte – când s-a întâlnit ultima oara cu victima;
persoane, chiar cu ocazia cercetarii locului faptei. – cauzele care au generat conflictul;
„Ascultarea martorului ocular trebuie sa lamureasca în detaliu – împrejurarile în care s-a comis omorul;
urmatoarele: – instrumentele folosite pentru agresiune, loviturile aplicate si în
– locul si timpul când s-a comis omorul; ce zona a corpului le-a aplicat;
– împrejurarile în care a luat cunostinta despre comiterea
omorului; – actiunile întreprinse pentru stergerea urmelor omorului;
– locul unde se afla si aspectele pe care le-a perceput; – itinerarul parcurs când a parasit locul omorului.“5
– actiunile ucigasului, înainte, în timpul si dupa omor; Obligatoriu, dupa identificarea autorului si audierea lui, se
– cauzele care au generat starea conflictuala între agresor si dispune efectuarea expertizei psihiatrice, pentru a se stabili daca
victima; ucigasul sufera sau nu de vreo tulburare psihica. Aceasta expertiza
– instrumentele folosite de autor pentru a ucide victima; este necesara pentru a se stabili discernamântul autorului si, în functie
– identitatea ucigasului ori semnalmentele acestuia si tinuta de aceasta, vinovatia.
vestimentara;
– identitatea victimei;
– directia în care s-a deplasat faptuitorul dupa comiterea
omorului;
– alte persoane care mai cunosc despre omor si împrejurarile în
care a luat la cunostinta despre aceasta;
– posibilitatea de a- l recunoaste pe autor în situatia în care l- ar
vedea“. 4
f) Identificarea, urmarirea si prinderea faptuitorilor
Scopul activitatii de ancheta este identificarea, prinderea
autorului si dovedirea vinovatiei acestuia.
În functie de datele obtinute în urma cercetarii locului faptei, a
exploatarii urmelor ridicate (prin expertize criminalistice sau
constatari tehnico-stiintifice), a audierii martorilor, se poate stabili
identitatea ucigasului, dupa care organele de politie organizeaza si
realizeaza darea în urmarire si prinderea acestuia.
Imediat dupa retinerea autorului omorului, acesta este ascultat
de procuror.
,,Prin ascultarea acestuia trebuie sa fie lamurite urmatoarele
probleme:
– modul în care s-a pregatit pentru comiterea omorului;
– care erau tinuta vestimentara si obiectele de încaltaminte,
purtate în timpul comiterii omorului;
– daca o cunostea pe victima; ___________________
________________________ 4
4 Colectiv de autori – Tratat de metodica criminalistica, Ed.
Colectiv de autori – Tratat de metodica criminalistica, Ed. „Carpati“, Craiova, 1994, pag. 71.
„Carpati“, Craiova, 1994, pag. 61.
115 116
 a) Locul si timpul comiterii furtului
Aceste aspecte sunt importante pentru ca vor directiona
4. METODICA CERCETARII INFRACTIUNILOR desfasurarea ulterioara a anchetei, prin stabilirea versiunilor si a
DE FURT cercurilor de suspecti, pentru încadrarea corecta juridica a faptei,
pentru stabilirea veridicitatii celor declarate de martori si învinuit sau
pentru dovedirea înscenarilor.
4.1. Notiuni generale b) Modul de operare folosit la comiterea furtului
Stabilirea modului de operare este important pentru:
– încadrarea juridica corecta a infractiunii de furt;
Daca omorul este cea mai periculoasa infractiune prin faptul ca – formarea versiunilor si a cercurilor de suspecti;
duce la pierderea unei vieti omenesti, furtul în schimb este cea mai Din experienta criminalistilor, principalele moduri de operare
frecventa infractiune. Ea este periculoasa în primul rând pentru sunt:
deposedarea persoanei de bunurile mobile care îi sunt în posesie sau – prin ruperea încuietorilor de la usi;
detentiune, lipsind pagubasul de folosinta lor, dar si pentru frecventa – prin spargerea zidurilor;
acestui gen de infractiune. – prin patrundere în balcoane, prin coborâre de pe acoperisul
Formele pe care le îmbraca infractiunea de furt sunt diverse, în locuintei;
functie atât de natura bunurilor sustrase, cât si de specializarea – prin usi deschise;
autorilor (modus operandi). – prin chei potrivite;
Principalele forme de furt sunt: – prin împrietenire cu victima;
a) furturile din locuinte; – prin distragerea atentiei victimei etc.
b) furturile din magazine; c) Bunurile mobile de care au fost deposedate victimele
c) furturile prin spargerea caselor de bani; În aceasta privinta se stabilesc natura bunurilor, caracteristicile
d) furturile obiectelor de arta; si valoarea acestora pentru a putea fi date în urmarire, pentru a ajuta la
e) furturile de si din autoturisme; identificarea faptuitorilor si a asigura o încadrare juridica corecta a
f) furturile de buzunare; faptei.
g) furturile de animale; d) Identitatea faptuitorilor, stabilita pe baza urmelor ridicate de
h) furturile din hoteluri. la fata locului, a descrierilor facute de martorii oculari si victima, a
rezultatelor perchezitiilor efectuate în cauza.

4.2. Problemele care vor fi lamurite la cercetarea furtului 4.3. Activitatile care se întreprind pentru identificarea
faptuitorilor si dovedirea vinovatiei
a) Prima activitate si cea mai importanta este cercetarea la fata
În functie de formele infractiunilor de furt si diversitatea locului.
modurilor de operare, organele de ancheta trebuie sa lamureasca Regulile de care se va tine seama sunt cele descrise la tema
urmatoarele probleme: referitoare la „cercetarea la fata locului“, cu urmatoarele mentiuni
privind notiunea de loc al faptei în cazul furtului. Aceasta include:
117 118
 – locul unde s-au aflat bunurile sustrase; d) Dispunerea expertizelor criminalistice
– drumul parcurs de infractori; În functie de natura urmelor descoperite si ridicate cu ocazia
– locul unde au fost depozitate sau abandonate bunurile cercetarii la fata locului, expertizele care se dispun sunt:
sustrase; dactiloscopice, traseologice, fizico-chimice si biocriminalistice.
– locurile unde s-au ascuns infractorii1 . De cele mai multe ori acestea duc la identificarea autorilor sau
La cercetarea locului faptei se va avea în vedere existenta la dovedirea vinovatiei acestora.
indiciilor negative (acele aspecte demonstreaza înscenarea furtului). Sunt totusi cazuri, pentru expertizele fizico-chimice si
b) Ascultarea martorilor si a partii vatamate biocriminalistice, când, fara a duce la identificarea faptuitorilor,
În cadrul acestor activitati se vor stabili: acestea au ca rezultat restrângerea cercului de suspecti.
– identitatea faptuitorilor;
– descrierea semnalmentelor acestora în ipoteza ca sunt
neidentificati;
– stabilirea caracteristicilor bunurilor sustrase.
c) Efectuarea perchezitiilor
Aceasta importanta activitate se executa atât la locuinta
faptuitorului, cât si în locurile unde acesta a ascuns bunurile sustrase
sau le-a înstrainat.
Scopul perchezitiei este gasirea obiectelor (bunurilor) sustrase,
dar si a instrumentelor folosite la comiterea infractiunii.
Din practica criminalistica a rezultat ca de cele mai multe ori la
locul perchezitionat, în cazul faptelor comise de recidivisti, se
descopera si alte bunuri care provin de la alte fapte antisociale.
Regulile de tactica criminalistica ce se impun a fi respectate sunt
urmatoarele:
– întocmirea planului de perchezitie;
– obtinerea autorizatiei;
– deplasarea la locul de perchezitionat si luarea masurilor de
supraveghere a intrarilor si iesirilor;
– patrunderea în locul perchezitionat, aratarea scopului,
prezentarea autorizatiei si identificarea perchezitionatului;
– cautarea ordonata în toate încaperile si dependintele locuintei;
– întocmirea procesului verbal de perchezitie în doua
exemplare, dintre care unul se preda perchezitionatului.
_________________
1
Colectiv de autori – Tratat de metodica criminalistica, vol. I,
Ed. „Carpati“, Craiova, 1994, pag. 181.
119 120
 BIBLIOGRAFIE

Camil Suciu – Criminalistica, Bucuresti, 1972.

Vasile Macelaru – Balistica judiciara, 1972.
Colectiv IGP – Tratat practic de criminalistica, vol. II, 1978.
H. Stap – Practica fotografica, Bucuresti, 1958.
G. Chevet, Ph. Marand si H. Claude – Criminalistique chargée de
cours – Paris, Prefecture de Police.
A. Swenson si C. Wendel – Modern Methods of Criminal
Investigation, Londra, 1954.
A. I. Vinberg si M. Mitricev – Criminalistica, Bucuresti, 1952.
Dumitru Sandu – Falsul în acte, Cluj, 1977.
Lucian Ionescu – Expertiza criminalistica a scrisului, 1973.
Colectiv sub redactia Vladimir Belis – Tratat le medicina legala,
Bucuresti, 1984.
O. Panghe si P. Dumitrescu – Portretul vorbit, Bucuresti, 1974.
Colectiv, Scoala româneasca de criminalistica, Bucuresti, 1975.
Lucien Serandour – Les armes de poing modernes, Paris.
Gh Pasescu si R.I. Constantin – Secretele amprentelor papilare – Ed.
National, Bucuresti, 1996.
Emilian Stancu – Investigarea stiintifica a infractiunilor, Curs de
criminalistica, Facultatea de Drept, Bucuresti.
Lucian Ionescu – Criminalistica, note de curs, Facultatea de Drept,
Bucuresti.
Colectiv – Tratat de tactica criminalistica, Ed. Carpati, Craiova,
1992.
Colectiv – Tratat de metodica criminalistica, Ed. Carpati, 1994.
Colectiv – Mic dictionar enciclopedic, Bucuresti, 1972.

121 122

CUPRINS
Capitolul I CRIMINALISTICA – ABORDARE GENERALA
1. Aspecte introductive ................................................................
1.1. Obiectul si metodele criminalisticii ............................
1.2. Sistemul criminalisticii ...............................................
1.3. Legatura criminalisticii cu alte stiinte .........................
1.4. Evolutia criminalisticii ................................................
2. Identificarea criminalistica ......................................................
2.1. Definitia si obiectul identificarii criminalistice ...........
2.2. Clasificarea obiectelor identificarii .............................
2.3. Principiile identificarii în criminalistica ......................
2.4. Etapele identificarii criminalistice ...............................
2.5. Metodica identificarii criminalistice ............................
2.6. Formularea concluziilor ................................................
Capitolul II TEHNICA CRIMINALISTICA
1. Fotografia judiciara ...................................................................
1.1. Însemnatatea fotografiei judiciare ...............................
1.2. Notiuni generale de tehnica fotografica .......................
1.2.2. Aparatele de fotografiat. Elementele
componente si rolul lor ................................................
1.2.3. Sursele de lumina utilizate în fotografie ............
1.2.4. Materialele fotosensibile ....................................
1.3. Procesul negativ si pozitiv al fotografiei alb-negru si
color ....................................................................................
1.4. Clasificarea fotografiei judiciare .................................
1.5. Fotografia de examinare ..............................................
1.6. Filmul si videofonograma ............................................
2. Trusele criminalistice si laboratoarele mobile.
Tehnici si aparate folosite
2.1. Notiuni generale despre trusele criminalistice ............
2.2. Notiuni generale despre laboratoarele criminalistice
123
mobile ................................................................................. 30
2.3. Tehnici de masurare folosite în criminalistica ............. 31
2.4. Aparate de iluminat si proiectie .................................. 34
2.5. Instrumente optice de marit ........................................ 34
2.6. Folosirea radiatiilor ultraviolete infrarosii si Roentgen 35
5 3. Cercetarea criminalistica a urmelor
5 3.1. Definirea si clasificarea urmelor ................................. 37
7 3.2. Urmele omului ............................................................ 41
8 3.3. Urmele obiectelor ....................................................... 55
9 3.4. Urmele materiale ........................................................ 56
11 3.5. Urmele de incendii si explozii .................................... 58
11 3.6. Urmele accidentelor feroviare, aeriene si navale ....... 59
11 3.7. Metode si mijloace tehnice de ridicare si examinare în
12 laborator a principalelor categorii de urme ....................... 60
12 3.8. Probleme ce pot fi rezolvate prin expertiza traseologica
13 si dactiloscopica ................................................................ 60
15 4. Balistica judiciara
4.1. Notiuni generale despre armele de foc si munitia
acestora ............................................................................. 64
4.2. Urmele de împuscare ................................................. 70
16 4.3. Particularitatile cercetarii la fata locului în cazul folosirii
16 armelor de foc ................................................................... 73
17 4.4. Expertiza balistico-judiciara ...................................... 74
5. Examenul tehnic al documentelor
17 5.1. Notiuni generale ........................................................ 75
20 5.2. Examinarea criminalistica a actelor scrise si problemele
21 care se pot rezolva ............................................................ 75
5.3. Stabilirea autenticitatii si vechimii înscrisurilor ........ 76
22 5.4. Cercetarea falsului în înscrisuri ................................. 77
23 5.5. Examinarea textelor dactilografiate ........................... 78
24 5.6. Identificarea persoanei dupa scrisul de mâna ............ 80
25 5.6.1. Formarea si evolutia scrisului de mâna ............ 80
5.6.2. Caracteristicile generale si speciale ale scrisului 81
5.6.3. Obtinerea modelelor de scris pentru comparatii 83
27
124
6. Identificarea persoanei dupa semnalmente.
(Portretul vorbit)
6.1. Notiuni generale ......................................................... 84
6.2. Descrierea formelor (semnalmentelor) ...................... 85
6.3. Mijloace tehnice folosite în identificarea
persoanelor dupa semnalmente ......................................... 88
6.4. Operatiuni pregatitoare în vederea
identificarii cadavrelor ...................................................... 88
6.5. Metode de identificarea cadavrelor ........................... 89
7. Înregistrarea penala. Cartoteci si colectii tehnico-criminalistice
7.1. Notiuni generale ........................................................ 90
7.2. Evidenta nominala a infractorilor .............................. 91
7.3. Evidenta dactiloscopica decadactilara si monodactilara
a infractorilor .................................................................... 91
7.4. Evidenta cadavrelor cu identitate necunoscuta si
a persoanelor disparute ..................................................... 92
8. Capcane criminalistice
8.1. Notiuni generale ......................................................... 94
8.2. Tipuri de capcane criminalistice. Cerinte generale de
organizare .......................................................................... 95
8.3. Aplicarea si constatarea capcanelor criminalistice ..... 96
8.4. Folosirea rezultatelor capcanelor criminalistice
în cercetarea penala ............................................................ 97
2.4. Procedee tactice folosite în audierea învinuitului în
ancheta ............................................................................ 108
2.5. Ascultarea victimei .................................................. 109
3. Metodica cercetarii infractiunii de omor
3.1. Notiuni generale ....................................................... 110
3.2. Probleme care se lamuresc în cursul cercetarii ........ 110
3.3. Masurile care se întreprind pentru administrarea
probelor ........................................................................... 112
4. Modificarea cercetarii infractiunii de furt
4.1. Notiuni generale ...................................................... 117
4.2. Problemele care pot fi lamurite la cercetarea furtului 117
4.3. Activitatile care se întreprind pentru
identificarea faptuitorilor si dovedirea vinovatiei .......... 118
Bibliografie .................................................................................. 121

Capitolul III TACTICA CRIMINALISTICA

1. Tactica cercetarii la fata locului

1.1. Notiunea sarcinilor si trasaturile caracteristice
cercetarii la fata locului ..................................................... 98
1.2. Pregatirea în vederea cercetarii la fata locului ........... 100
1.3. Modul de executare a cercetarii la fata locului .......... 100
1.4. Fixarea rezultatelor cercetarii la fata locului ............. 101
2. Tactica audierii
2.1. Notiunea si fundamentul psihologic al audierii ......... 105
2.2. Audierea martorului ................................................... 106
2.3. Ascultarea învinuitului (inculpatului) ........................ 107
125 126
 TESTE GRILA

1. Criminalistica are urmatoarele ramuri: 7. În raport cu duritatea corpului primitor urmele se clasifica în:
a) tehnica, tactica, metodica a) urme de adâncime, de suprafata
b) balistica judiciara, grafoscopia, dactiloscopia b) de stratificare, de destratificare
c) biocriminalistica, grafologia, chiromantia c) forma, dinamice

2. Primul curs de criminalistica a fost opera lui: 8. Care din categoriile de urme mentionate mai jos sunt create de corpul
a) Edmond Lo card uman:
b) Francis Galton a) lubrifianti
c) Hans Gross b) secretii
c) coloranti
3. Criminalistica s-a format ca stiinta în:
a) antichitate 9. În functie de dimensiunea urmelor acestea se clasifica astfel:
b) perioada renasterii a) macrourme si microurme
c) la sfârsitul sec. al XIX- lea b) minuscule si gigantice
c) forma si materii
4. Ramura criminalisticii care indica mijloacele specifice de cercetare a
infractiunilor în functie de natura acestora este: 10. Metodele prin care se demonstreaza identitatea în criminalistica
a) tactica criminalistica sunt:
b) metodologia criminalistica a) confruntarea
c) tehnica criminalistica b) continuitatea liniara
c) suprapunerea
5. Fondatorul criminalisticii este considerat:
a) Hans Gross 11. Urmele papilare sunt:
b) Alphonse Bertillon a) cele create de degetele de la mâini, picioare, fata interioara a
c) Edmond Locard palmelor si talpa piciorului
b) numai cele create de falangete
6. În raport cu factorul creator urmele se clasifica în: c) cele create de glandele sudoripare
a) urme de adâncime si de suprafata
b) urme ale corpului uman, ale obiectelor, animalelor si ale unor
fenomene
c) urme pozitionale, forma, materie
12. „Dactilos” este cuvântul din greaca veche si constituie radacina 17. Detaliul desenului papilar din desenul de mai jos reprezinta:
dactiloscopiei. Aceasta este:
a) tehnica realizarii scrisului cu masinile de dactilografiat? a) anastamoza
b) subramura a tehnicii criminalistice care are ca obiect b) reîntoarcere
examinarea si clasificarea desenelor papilare în vederea c) punct papilar
identificari persoanei?
c) identificarea autorului textelor dactilografiate?
18. Desenul papilar schitat mai jos reprezinta:
13. Care din metodele enumerate mai jos este folosita la relevarea
urmelor papilare: a) tipul bideltic
a) pudrarea b) tipul adeltic
b) afumarea cu vapori de iod c) tipul polideltic
c) tratarea cu ninhidrina

14. Care din proprietatile de mai jos caracterizeaza desenele papilare? 19. Desenul papilar schitat mai jos reprezinta:
a) imuabilitatea
b) inaleribilitatea a) tipul adeltic
c) fixitatea b) tipul polideltic
d) unicitatea c) tipul bideltic

15. Ce sunt urmele papilare (amprentele) mulate?

a) cele create de crestele papilare în urma contactului cu o 20. Desenul papilar schitat mai jos reprezinta:
substanta maleabila
b) cele create de sebumul secretat de glandele sebacee a) tipul monodeltic
c) cele invizibile b) tipul bideltic
c) tipul adeltic
16. Care sunt zonele care divizeaza desenul papilar creat de falangeta:
a) centrala
b) bazala 21. Linia deltocentrala care întretaie crestele papilare aflate în spatiul
c) marginala cuprins între centrul desenului papilar si delta se numeste:

a) linia mediana
b) linia lui Purkinje
c) linia lui Galton
22. Detaliul desenului papilar schitat mai jos se numeste: 27. Diferite resturi de obiecte si substante organice sau anorganice care
nu reproduc forma exterioara a produsului din care provin se numesc:
a) cârlig a) urme materii
b) butoniera b) urme statice
c) reîntoarcere c) urme amorfe

23. Imaginea alaturata reprezinta o urma 28. Dupa modul de formare urmele de încaltaminte pot fi:
papilara: a) statice
b) dinamice
a) cu pori aflati de-a lungul unor c) de adâncime si de suprafata
creste papilare
b) de tipul adeltic 29. Urmele de încaltaminte de suprafata pot fi ridicate prin:
c) de tipul monodeltic a) mulaj de gips
b) fotografiere
24. Urmele instrumentelor care sunt create în miscare se numesc: c) transferarea

a) striatii 30. În cazul furtului prin efractie încuietorile pot fi deschise cu

b) miscate instrumentul special confectionat denumit:
c) numerice a) ruptor
b) distribuitor
25. Urmele de picior descult sunt cunoscute si sub numele de: c) pontoarca

a) palmare 31. Lampile cu radiatii ultraviolete functioneaza pe principiul

b) plantare descarcarii electrice în tuburi cu vapori de mercur. Peretii tuburilor sunt
c) palmipede confectionati din:
a) plastic
26. Urmele de încaltaminte apartin: b) sticla
c) cuart
a) celor create de corpul uman
b) celor create de obiectele folosite de om 32. Între mijlo acele optice de examinare criminalistica este si
c) celor create de mijloacele de transport stereomicroscopul. Ce este acesta?
a) un microscop monoocular
b) un microscop cu baleiaj electronic
c) un microscop cu vedere tridimensional
33. Desenele din imaginea de mai jos reprezinta: 37. Urmele dinamice formate de proiectile în timpul tragerii prin
a) diagrama punctelor coincidente în cazul identificarii persoanei frecarea acestora de ghinturile tevii se numesc:
dupa urmele papilare a) striatii
b) figurile asemenea în cazul expertizei balistice b) perforari
c) demonstrarea identitatii prin continuitatea liniara c) ricosee
38. Urmele lasate de anvelope pe asfalt pot fi ridicate prin:
a) mulaj
b) fotografiere
c) desenare
39. În functie de calibru, armele de foc se clasifica în:
a) arme militare, arme de vânatoare, arme sportive
b) arme cu teava lunga si arme cu teava scurta
c) de calibru mic, mijlociu si mare
40. Precizia tragerii creste odata cu:
a) calibrul tevii
34. O arma de foc, în mod obligatoriu pentru a functiona se compune b) lungimea tevii
din: c) numarul ghinturilor
a) doar din teava 41. În raport cu calibrul tevii armei ghintuite diametrul glontului este:
b) teava si închizator a) mai mic
c) teava, închizator, mecanisme de percutie b) egal
c) mai mare
35. Cartusele se compun în mod obligatoriu din:
a) tub, încarcatura proiectil 42. Urmele percutorului, ale închizatorului si peretii camerei cartusului
b) doar din încarcator se formeaza:
c) capsa si proiectil a) la încarcarea cartusului
b) la apasarea pe tragaci
36. Arma abandonata la fata locului (tuburi arse, proiectil, orificiile c) la extragerea tubului tras
produse de proiectile si ricoseurile) reprezinta:
43. Sunt considerate urme secundare (suplimentare) ale împuscaturii:
a) urmele secundare ale tragerii
a) perforatiile, canalele oarbe, urmele percutorului
b) urmele principale ale tragerii
b) striatiile de pe proiectil
c) urmele dinamice ale tragerii
c) arsurile, urmele de funingine, tatuajul, resturile de pulbere
nearsa
44. Striatiile de pe glont sunt formate de frecarea acestuia de: 50. Alterarea chimica a unui text se realizeaza:
a) ghinturile tevii a) prin folosirea unor substante care decoloreaza textul
b) gâtul tubului b) prin radiere
c) partile dure ale tevii c) prin razuire

45. Urmele de pe capsa cartusului sunt create: 51. Care din caracteristicile enumerate mai jos nu sunt proprii
a) de cuiul percutor fotografiei judiciare:
b) de ghinturile tevii a) rapiditatea si obiectivitatea
c) gheara extractoare a tubului ars b) evidenta probatorie
c) distructuctibilitatea
46. Examinarea comparativa a gloantelor descoperite la locul faptei cu
cele trase experimental cu arma suspecta se realizeaza cu: 52. Care din categoriile de fotografii fac parte din fotografia judiciara:
a) lupa a) de portret
b) binoclul b) peisagistica
c) microscopul comparator c) macro si microfotografia de examinare

47. Proprietatile fundamentale ale scrisului de mâna sunt:
a) individualitatea si stabilitatea relative
b) fixitatea si inalterabilitatea
c) continuitatea si înclinarea
48. Scopul unei expertize grafice poate fi:
a) stabilirea starii de stres în care scriptorul a depus scrisul
incriminat
b) identificarea persoanei care a scris sau a semnat un act
c) stabilirea starii de sanatate si caracterul persoanei care a scris
sau a semnat un act
53. Catego riile de fotografii: de orientare, schita, de detaliere, ale
urmelor fac parte din:
a) fotografia la fata locului
b) fotografia de examinare
c) fotografia semnalmente
54. Folosirea benzii gradate cu latura de 10 cm în cadrul fotografiei la
fata locului fac parte din:
a) determinarea dimensiunilor liniare ale urmelor si obiectelor
b) repararea urmelor din câmpul infractiunii
c) repararea unor elemente esentiale de la locul faptei

49. Alterarea mecanica a unui text se realizeaza: 55. Scopul final al criminalisticii este:
a) prin radiere a) identificarea persoanei sau obiectului dupa urmele lasate de
b) prin razuire acestea
c) spalare chimica b) stabilirea vinovatiei infractorilor
c) crearea de metode si mijloace de interpretare a urmelor
56. Compartimentul de dactiloscopie al trusei criminalistice universale
cuprinde: 62. Caracteristica urechii externe notata cu nr. 5 este:
a) ruleta si busola
b) folii adezive, pensule, substante pulverulente a) lobul
c) lupa, rigla gradata, compasul b) tragasul
c) helixul 5
57. Care din grupele de instrumente nu fac parte din trusele
criminalistice: 63. Forma fetei din imaginea alaturata este:
a) de masura
b) de executarea mulajelor a) rotunda
c) de realizare a tablourilor pisagiste b) patrata
c) ovala
58. Cu ajutorul microscopului comparator se poate:
a) stabili compozitia chimica a unei substante 64. Care din factorii mentionati mai jos pot influenta stabilitatea
b) stabili continuitatea liniara a urmelor si probelor de relativa a scrisului:
comparatiei
c) stabili gradul de denivelare a unor suprafete plane a) starea de sanatate a scriptorului
b) starea de ebrietate a scriptorului
59. Care din caracteristicile fizice ale persoanei fac parte din cele c) suportul pe care s-a depus scrisul
denumite „special statice”:
a) negii, cicatricele, tatuajele 65. Care sunt metodele prin care se obtin modele de scris experimental
b) ridurile fetei si fruntii pentru efectuarea unei expertize criminalistice a scrisului în vederea
c) forma fetei si a urechii identificarii persoanei care a scris un text?

60. Care din particularitatile de mai jos sunt considerate „semnalmente a) scriere libera
dinamice”: b) transcrierea unui text
a) talia si înaltimea c) dictare
b) tinuta si mersul
c) forma gurii 66. Cum se numeste metoda de schitare (desenare) a figurii unei
persoane pe baza descrierii trasaturilor statice relatate de martori:
61. Forma fetei din imaginea alaturata este:
a) rotunda a) portretul vorbit
b) patrata b) portretistica
c) ovala c) fotorobot
67. Metoda antropometrica de înregistrare a infractorilor consta în: 72. Pentru expertiza criminalistica a scrisului care are ca obiect
identificarea unei persoane suspectata ca a scris un text anonim cu
a) cântarirea greutatii corporale caracter calomnios sunt necesare mai multe genuri de scris. Acestea
b) masurarea dimensiunii unor parti ale corpului uman sunt:
c) stabilirea capacitatii respiratorii a individului a) în litigiu
b) model de comparat
68. Metoda antropometrica a fost conceputa si pusa la punct de: c) desenat

a) Cesare Lambrosa 73. În imaginea alaturata sagetile X indica un gen de urme create pe
b) Alphonse Bertillon glont. Acestea sunt:
c) Vidoque
a) striatii
69. MODUS OPERANDI este sintagma care defineste: b) de frecare
c) dinamice
a) o metoda de înregistrare operativa a persoanelor infractoare X
dupa modul de actiune folosit în comiterea unui gen anume de 74. Imaginea alaturata reprezinta un pistol vazut în sectiune. Cu litera
infractiune „a” este notata una din componentele principale. Aceasta este:
b) modul în care se realizeaza actul operator
c) un procedeu de interpretare a unei portiuni muzicale a) teava
b) închizatorul
70. Canalele în forma de spirala taiate în peretele interior al tevii unei c) mecanismul de percutie
arme de foc se numesc: a

a) fante
b) striatii
c) ghinturi

71. Ramura criminalisticii care studiaza legitatile scrisului si elaboreaza

metode pentru examinarea acestuia în vederea identificarii scriptorului
într- un proces penal este:

a) grafologia
b) grafoscopia judiciara
c) grafica
75. Procedeu de tactica criminalistica care consta în ascultarea 80. Marcati factorii de ordin subiectiv care pot influenta perceperea
concomitenta a doua persoane ascultate anterior si separat în aceeasi actiunilor infractionale:
cauza penala, între declaratiile carora exista contraziceri, având ca scop a) fluctuatiile atentiei, starile afective si pregatirea intelectuala a
elucidarea acestora din urma se numeste: martorului
a) juxtapunere b) luminozitatea spatiului, anotimpul si distanta
b) confruntare c) timpul, clima, întunericul
c) audiere simultana
81. Etapele ascultarii martorului sunt:
76. Distanta de la gura tevii unei arme de foc pâna la orificiul de intrare a) etapa identificarii martorului, a relatarii libere si etapa
a glontului în tinta, se numeste: raspunsurilor la întrebarile anchetatorului
a) distanta de tragere b) etapa pregatitoare, a planificarii si etapa realizarii ascultarii
b) distanta de ochire c) etapa ascultarii materialului de ancheta, a planificarii audierii si
c) distanta nula etapa desfasurarii ascultarii

77.Operatiunea de tehnica criminalistica de evidentiere a urmelor 82. Întrebarile ce se pun de catre anchetatori, dupa relatarea libera a
latente (invizibile) descoperite la locul savârsirii unei infractiuni se celor cunoscute de catre martor trebuie sa fie:
numeste: a) clare, precise si scurte
a) reconstituirea urmelor b) bine gândite si planificate anterior
b) relua rea urmelor c) cuprinse în planul de ascultate si aprobate si seful
c) ridicarea urmelor departamentului ANCHETE

78. Al treilea stadiu de formare a declaratiilor care consta în capacitatea 83. Procesul psihic prin care, cu ajutorul senzatiilor de diferite genuri,
persoanei ascultate de a relata verbal sau în scris evenimentele ce le-a realitatea înconjuratoare se reflecta în mintea umana se numeste:
perceput se numeste: a) oglindire
a) reproducere b) sesizare
b) povestire c) perceptie
c) narare
84. Procesul psihic de stocare si de stocare si de destocare a
79. Care sunt etapele de ordin psihologic care privesc stadiile de informatiilor despre realitatea prezenta si trecuta se numeste:
formare a declaratiilor: a) perceptie
a) perceptia, memoria si reproducerea (redarea) b) memorare
b) vizualizarea, audierea si relevarea c) reproducere
c) aprofundarea, atenti si vizualizarea
85. Persoana care are cunostinta despre vreo fapta sau despre vreo
împrejurare de natura sa serveasca la aflarea adevarului într-o anumita
cauza penala sau poate da relatii despre persoana faptuitorului de
numeste:
a) parte în proces
b) martor
c) faptuitor
86. Pentru obtinerea de declaratii anchtatorii:
a) nu trebuie sa faca promisiuni, sa foloseasca amenintari sau
violente
b) trebuie sa stapâneasca arta ascultarii, sa fie rabdatori si plini de
tact în timpul ascultarii persoanelor
c) sa cunoasca foarte bine dosarul cauzei penale instrumentate
87. Când se apeleaza la folosirea poligrafului în cazul ascultarii
persoanelor?
a) în toate situatiile
b) numai în cazul când persoana audiata ascunde adevarul
c) în mod aleatoriu
88. Planul de ascultare a persoanelor cuprinde:
a) pregatirea ascultarii, alegerea momentului ascultarii,
problemele ce trebuie urmarite si modul în care va fi facuta
ascultarea
b) introductiva, descriptiva si concluzii
c) practic acestea nu se cunosc
89. Moartea este o componenta finala a vietii indivizilor. Din punct de
vedere penal si criminalistic când este ne violenta, ea nu intereseaza
cercetarea penala. Care sunt formele acestui tip de moarte?
a) patologica
b) fiziologica
c) traumatica
90. Care din tipurile de morti mentionate mai jos intereseaza cercetarea
penala:
a) traumatice si sinuciderile
b) patologice si fiziologice
c) otravirile si asfixiile
91. Declaratiile învinuitului sau inculpatului, cunoscute sub denumirea
de marturisire au o valoare probatorie:
a) superioara altor mijloace de proba
b) inferioara altor mijloace de proba
c) egala cu a altor mijloace de proba
92. Declaratiile învinuitului sau inculpatului sunt considerate:
a) un drept al acestuia
b) o posibilitate a acestuia de a-si dovedi nevinovatia
c) o obligatie a acestuia
93. Metoda de clarificare a contradictiilor din declaratiile persoanelor
anchetate se numeste:
a) confruntare
b) experiment
c) reconstituire
94. Atunci când învinuitul nu recunoaste infractiunea de care este
suspectat, legal sunt posibile a se folosi:
a) electrosocul
b) hipnoza
c) poligraful (detectorul de minciuni)
95. Dupa identificarea autorului unei infractiuni de omor se dispune
efectuarea unei expertize psihiatrice. Care este scopul acestui gen de
expertiza?
a) determinarea discernamântului autorului
b) stabilirea vinovatiei autorului
c) starea de sanatate mentala a autorului
96. Prin stabilirea cauzei nemijlocite a mortii în cazul unei infractiuni
de omor:
a) se pune în evidenta daca între activitatea ucigasului si moartea
victimei exista o legatura cauzala directa
b) se stabileste care este mecanismul prin care s-a produs moartea
c) se stabilesc obiectelor cu care s-a comis omorul
97. Identificare victimei unui omor se face:
a) actele de identitate daca sunt gasite asupra ei
b) recunoasterea realizata de rude, cunoscuti etc.
c) exploatarea evidentelor dactiloscopice, daca impresiunile
acestuia au fost prelucrate anterior
98. Cercetarea la fata locului în cazul unei infractiuni de omor este:
a) una din masurile ce se întreprind pentru administrarea probelor
b) o activitate de tactica criminalistica unde se executa fotografii
de fixare a cadavrului
c) o ocazie pentru a se stabili starea de siguranta civica a
comunitatii
99. Echipa care efectueaza cercetarea la fata locului în cazul infractiuni
de omor, în mod obligatoriu se compune din:
a) doar din tehnicianul criminalist si medicul legist
b) ofiterul de politie judiciara din compartimentul OMOCIDERI
si conducatorul câinelui de serviciu
c) procuror, medicul legist, expertul criminalist, ofiter din
compartimentul OMOCIDERI
100. Întrebarile la care trebuie sa raspunda medicul legist prin
efectuarea expertizei medico- legale în cazul unui omor:
a) care este identitatea victimei si a ucigasului
b) felul mortii, leziunile cauzatoare de moarte, cauza imediata a
mortii, mecanismul de producere a leziunilor cauzatoare de
moarte
c) vârsta si sexul victimei
101. Trasaturile specifice ale cercetarii la fata locului sunt:
a) principialitate, legalitate si operativitate
b) obligativitate, primordialitate si irepetabilitate
c) transparenta, acuratete si obiectivitate
102. Cu privire la însemnatatea procesului verbal de cercetare la fata
locului, unul din criminalistii de seama al acestei stiinte a afirmat ca
este piatra de încercare pentru judecatorul de instructie”. Cine a fost
acest criminalist:
a) Cesare Lombrozo
b) Edmond Locard
c) Hans Gross
103. Conditiile de fond pe care trebuie sa le îndeplineasca procesul
verbal de cercetare la fata locului sunt:
a) sa fie complet, clar, precis si concis
b) suficient de lung, bine exprimat si obiectiv
c) sa cuprinda toate detaliile si toate opiniile
104. Care din problemele de mai jos nu trebuie sa fie lamurite de
cercetarea infractiunii de omor:
a) natura mortii
b) valoarea pierderilor materiale pricinuite prin uciderea
persoanei în cauza
c) conditiile si împrejurarile care au generat, facilitate sau
favorizat comiterea omorului
105. Care din procedeele de mai jos nu sunt folosite la realizarea schitei
locului faptei:
a) al suprapunerii
b) proiectia orizontala
c) proiectia verticala
106. În imaginea alaturata este redata schita unei camere în care s-a c) sisteme de sesizare a prezentei persoanelor într-un perimetru
comis o infractiune. Pentru întocmirea acestei schita s-a folosit: închis
a) proiectia orizontala
b) proiectia verticala 110. Marcati modurile de operare folosite la comiterea infractiunii de
c) metoda planurilor de proiectie furt:
a) prin folosirea de chei potrivite
b) prin lovirea victimei si aducerea ei în stare de inconstienta
c) prin spargerea zidurilor

111. PONTOARCA este:

a) un instrument pentru spargerea tabliei usilor din lemn
b) un instrument special confectionat pentru deschiderea
încuietorilor îngropate tip YALLE.
c) un instrument folosit la falsificare bancnotelor

112. TRICOREP este:

107. Care din categoriile de fotografii mentionate mai jos nu face parte
din Fotografia judiciara de la fata locului?
a) de orientare
b) schita
c) semnalmente
108. Care sunt conditiile obligatorii de respectat pentru reusita
capcanelor criminalistice chimice:
a) sa nu comita infractiuni de acelasi gen în acelasi loc în mod
repetat
b) activitatea de marcare a obiectelor sa se faca în secret
c) cercul de suspecti sa fie cât mai larg posibil
109. Capcanele criminalistice fizice sunt numite uneori.
a) sisteme de alarma
b) sisteme de supraveghere video
a) o substanta cu ajutorul careia se releva urmele papilare la tente
b) un dispozitiv de evidentiere a microurmelor
c) un cuvânt fara nici o relevanta
113. Indiciile negative descoperite la cercetarea locului faptei în cazul
unei infractiuni de furt dovedesc:
a) ca furtul s-a comis cu mult timp înainte de efectuarea cercetarii
b) ca furtul nu s-a comis
c) o înscenare a faptei din partea pagubasului
114. Locul faptei în cazul infractiunii de furt poate sa cuprinda:
a) numai spatiul unde s-a comis infractiunea
b) si locurile unde s-au ascuns bunurile sustrase, unde s-au ascuns
infractorii înainte si dupa comiterea infractiunii
c) si drumul parcurs de infractori
115. Dupa cercetarea locului faptei în cazul infractiunii de omor, printre
alte activitati ce se întreprind este si cea de dare în urmarire. La ce se
refera aceasta?
a) la urmele papilare descoperite în câmpul de infractiuni
b) la bunurile mobile furare
c) la persoanele care au patruns accidental în câmpul infractiunii

116. Stabilirea modului de operare folosit la comiterea furtului este

importanta pentru:
a) încadrarea judiciara corecta a faptei
b) la formarea versiunilor si a cercului de suspecti
c) nu au nici o relevanta criminalistica

117. Ridicarea urmelor de adâncime se face:

a) cu mulaj de gips
b) prin fotografierea me trica
c) prin ridicarea obiectului primitor

118. Scopul perchezitiei în cazul unei cercetari de furt este.

a) gasirea obiectelor sustrase
b) gasirea instrumentelor folosite la comiterea infractiunii
c) descoperirea materialelor utilizate la confectionarea
instrumentelor de spargere

119. Formele infractiunii de furt sunt în functie:

a) valoarea bunurilor sustrase
b) natura bunurilor sustrase
c) modus operandi

120. De obicei furturile din buzunare vizeaza:

a) banii victimei
b) actele de identitate ale victimei
c) obiectele de îmbracaminte ale victimei