TEHNOLOGII AGRICOLE COMPARATE

PREFAŢĂ

Agricultura României trece printr-o perioadă dificilă, de limpezire şi aplicare

a unor principii de management modern şi performant, la care o contribuţie
însemnată trebuie să aducă economistul agrar, alături de inginerul agronom.
Producţia agricolă însumează atât cunoştinţe tehnico-economice, dar şi biologice-
economice, ceea ce scoate în evidenţă complexitatea acestei ramuri fundamentale
ale economiei naţionale şi rolul ei esenţial în asigurarea securităţii alimentare a 2
pregătirea unor specialişti bine pregătiţi din punct de vedere tehnic, economic şi
ecologic. De aceea , rolul acestui curs este foarte important în a sintetiza cunoştinţe
multiple din diferite domenii ale producţiei vegetale pentru viitori economişti.
Disciplina îşi propune să dezbată principalele metode de tehnologie modernă
necesare pentru obţinerea unor recolte ridicate şi stabile la principalele culturi
agricole şi horticole, în condiţiile folosirii cât mai eficiente a resurselor materiale si
umane.
Măsurile tehnologice sunt tratate pe principiul obţinerii maximului de
randament, în condiţiile unei eficienţe economice certe, şi a respectării criteriilor
ecologice de protecţia mediului agricol cu toate componentele sale, sol-plantă-apă-
cultivator.

Introducere

1
Importanţa agriculturii pentru existenţa şi activitatea umană
Ecodezvoltarea agricolă
Sisteme ecologice alternative ale producţíei agricole
Sisteme de agricultură
Sensul tehnologiei şi tehnicii agricole
Premizele dezvoltării agricole

Partea întâi. Agrotehnica (principii şi metode generale)

Capitolul 1. Tehnologia şi tehnica în ecosistemul agrcicol.
1.1. Tehnologia şi tehnica convenţională
1.2. Tehnologia şi tehnica ecologică
1.3. Tehnologii alternative
1.4. Biotehnologia agricolă
Capitolul 2. Suportul ecologic al producţiei agricole.
2.1. Formarea recoltei
2.2. Factorii climatici
2.3. Solul
2.4. Fondul funciar şi folosinţa sa
2.5. Factorii de vegetaţie
2.6. Biodiversitatea agricolă
2.7. Zonarea ecologică a culturilor agricole.
Capitolul 3. Suportul material al producţiei agricole.
3.1. Materialul biologic de înmulţire (sămânţa)
3.2. Îngrăşămintele
3.3. Pesticidele
3.4. Maşini şi utilaje agricole.
Capitolul 4. Metode generale de tehnică agricolă.
4.1. Asolamentul agricol
4.2. Lucrările solului
4.3. Semănatul şi plantatul
4.4.Lucrări de îngrijire a culturilor agricole
4.5. Combaterea organismelor dăunătoare
4.6. Combaterea buruienilor
4.7.Recoltarea, depozitarea şi păstrarea produselor agricole.

Partea a doua. Fitotehnie.

Capitolul 5. Cultura cerealelor.
5.1. Cultura grâului
5.2. Cultura secarei
5.3. Cultura orzului
5.4. Cultura ovăzului
5.5.Cultura porumbului
5.6.Cultura orezului
Capitolul 6. Cultura plantelor leguminoase.
6.1. Cultura soiei.
6.2. Cultura fasolei pentru boabe.

2
6.3. Cultura mazărei pentru boabe.
Capitolul 7. Cultura plantelor oleaginoase
7.1. Cultura florii soarelui
7.2. Cultura inului pentru ulei
7.3. Cultura ricinului.
Capitolul 8. Cultura plantelor rădăcinoase şi tuberculifere.
8.1. Cultura sfeclei de zahăr
8.2. Cultura cartofului.
Capitolul 9. Cultura plantelor industriale
9.1. Cultura inului pentru fuior
9.2. Cultura cânepii pentru fibră
9.3. Cultura bumbacului
9.4. Cultura tutunului.
Capitolul 10. Cultura plantelor furajere.
10.1. Resursele vegetale furajere
10.2.Structuri de culturi furajere
10.3. Tehnologia principalelor culturi furajere.

Partea a treia. Horticultura.

Capitolul 11 Cultura legumelor.
11.1. Clasificarea plantelor legumicole.
11.2. Înmulţirea legumelor.
11.3. Sisteme şi metode de cultură a legumelor.
11.3.1. Sistemul de cultură în teren descoperit.
11.3.2. Sistemul de cultură protejată.
11.3.3. Sistemul de cultură forţată.
11.4. Alegerea şi organizarea terenului.
11.5. Asolamentul legumicol.
11.6. Pregătirea terenului.
11.7. Epoci şi metode de semănat şi plantat.
11.7.1. Epoca de semănat şi plantat.
11.7.2. Metode de semănat şi plantat.
11.8. Întreţinerea solului şi îngrijirea culturilor..
11.8.1. Lucrări cu caracter general.
11.8.2. Lucrări cu caracter special.
11.9. Recoltarea şi condiţionarea legumelor .
11.9.1. Recoltarea legumelor.
11.9.2. Condiţionarea legumelor.
11.10. Tehnologia principalelor culturi de legume.
11.10.1. Cultura legumelor producătoare de frunze (verdeţuri).
11.10.2. Cultura legumelor producătoare de rădăcini (rădăcinoase).
11.10.3. Cultura legumelor producătoare de bulbi (bulboase).
11.10.4. Cultura legumelor din grupa verzei.
11.10.5. Cultura legumelor solano fructoase.
11.10.6. Cultura legumelor bostănoase.
11.10.7. Cultura legumelor păstăioase.

3
Capitolul 12. Pomicultura
12.1. Clasificarea speciilor pomicole.
12.2. Înmulţirea speciilor pomicole.
12.3. Producerea materialului săditor pomicol.
12.4. Tehnologia înfiinţării plantaţiilor de pomi.
12.4.1. Sisteme de cultură.
12.4.2. Alegerea, organizarea şi amenajarea terenului destinat plantaţiei pomicole.
12.4.3. Lucrări pregătitoare pentru plantare.
12.4.4. Tehnica plantării.
12.5. Îngrijirea pomilor în livada tânără.
12.6. Îngrijirea plantaţiilor de pomi pe rod .
12.6.1. Întreţinerea şi lucrările solului.
12.6.2. Lucrări aplicate pomilor.
12.7. Recoltarea şi condiţionarea fructelor.
12.7.1. Recoltarea fructelor.
12.7.2. Condiţionarea fructelor.

Capitolul 13. Viticultura

13.1. Clasificarea viţei de vie.
13.2. Înmulţirea viţei de vie.
13.3. Producerea materialului săditor viticol.
13.3.1. Producerea coardelor portaltoi.
13.3.2. Producerea coardelor altoi.
13.3.3.Producerea viţelor altoite.
13.3.4.Producerea viţelor nealtoite.
13.4. Tehnologia înfiinţării plantaţiilor de viţă de vie.
13.4.1. Sisteme de cultură la viţa de vie.
13.4.2.Alegerea, organizarea şi amenajarea terenului.
13.4.3. Alegerea şi amplasarea soiurilor.
13.4.4. Stabilirea distanţelor de plantare.
13.4.5. Alegerea formelor de conducere.
13.4.6. Lucrări pregătitoare pentru plantare.
13.4.7. Plantarea viţelor.
13.5. Lucrări în plantaţia tânără de viţă de vie.
13.6. Îngrijirea plantaţiei de viţă de vie pe rod.
13.6.1. Tăierea şi conducerea coardelor.
13.6.2. Lucrări în verde aplicate viţei de vie.
13.6.3. Lucrări aplicate solului.
13.7.Recoltarea şi condiţionarea strugurilor.
13.7.1. Recoltarea strugurilor pentru vinificaţie.
13.7.2. Recoltarea şi condiţionarea strugurilor pentru masă.
Bibliografia

4
 I N T R O D U CE R E

Importanţa agriculturii pentru existenţa şi activitatea umană.

`
Agricultura constituie din cele mai vechi timpuri şi continuă să rămână şi azi
un domeniu vital de activitate a omului. Rămâne unica sursă de hrană, un furnizor
important de materie primă pentru industrie şi totodată o însemnată piaţă de
desfacere pentru producţia acesteia.
Agricultura este ramură a producţiei materiale, în care, cu ajutorul plantelor
verzi şi sub acţiunea diriguitoare a omului, are loc transformarea energiei cinetice a
soarelui, în energie potenţială-materia organică-, singura formă de energie accesibilă
organismului omenesc şi animal.
Importanţa relativă a agriculturii diferă de la o ţară la alta, dar ea se menţine
ca ramură principală a economiei naţionale în toate statele inclusiv în cele puternic
dezvoltate. Experienţa ultimelor decenii a demonstrat că problemele economiei
mondiale nu pot fi soluţionate făcând abstracţie de agricultură.
Dezvoltarea agriculturii este influenţată de factori naturali, tehnici şi social
economici.
Dintre factorii naturali, clima are un rol esenţial, ea condiţionează răspândirea
şi structura culturilor agricole prin regimul temperaturii, umezelii şi luminii. Relieful
influenţează repartiţia culturilor prin altitudine, expunerea versanţilor, înclinarea
pantelor. Tipul genetic de sol îşi aduce contribuţia prin însuşirea sa principală,
fertilitatea,la care se adaugă şi capacitatea de drenare şi reţinere a apei.
Factorii tehnici au un rol important în sporirea producţiilor, prin mecanizare,
chimizare, irigare ş.a. iar cei social-economici prin capacitatea şi gradul de
pregătire al forţei de muncă şi întreg contextul economic în care se dezvoltă această
ramură a economiei. Ca orice activitate economică, activitatea agricolă are ca
finalitate satisfacerea nevoilor umane şi progresul general al ţării.
Principalele funcţii ale agriculturii în economia naţională sunt:
• funcţia alimentară;
• funcţia socio-economică, de participare la procesul de creştere şi dezvoltare;
• funcţia de protecţie a mediului şi dezvoltarea durabilă socio-economică.

Funcţia alimentară a agriculturii exprimă faptul că natura necesităţilor pe care

le satisface este cu totul deosebită. Agricultura are cea mai mare contribuţie la
bunăstarea oamenilor întrucât nevoile pe care tinde să le satisfacă sunt esenţiale, atât
prin importanţa, cât şi prin permanenţa lor. Reducerea sau lipsa unor produse
indispensabile vieţii poate provoca perturbaţii în organismul uman şi puternice
tensiuni sociale. Gradul de satisfacere a consumului fiziologic normal al întregii
populaţii depinde în cea mai mare măsură de producţia agricolă, internă.

5
 O trăsătură fundamentală a agriculturii româneşti constă în faptul că potenţialul
natural ridicat poate asigura necesarul intern de alimente de bază pentru o populaţie
mult mai numeroasă decât cea existentă în prezent. Importul de alimente ar trebui să
fie doar o sursă de completare şi diversificare a consumului. Efectele negative ale
reformei agricole în prima sa fază au un impact negativ temporar asupra nivelului
producţiilor vegetale şi mai ales animale şi efecte negative propagate asupra
industriilor din amonte si aval de agricultură. Descentralizarea sectorului
agroalimetar, privatizarea pământului, lipsa unor programe menite să creeze noi
filiere agroalimentare a generat criza agriculturii şi a afectat securitatea alimentară a
populaţiei.
Securitatea alimentară are drept componente de bază: asigurarea
disponibilităţilor de alimentare pe locuitor (calorii şi proteine) şi capacitatea de
cumpărare a populaţiei, şi se realizează prin corelarea politicilor nutriţionale cu
politicile alimentare.
Politica alimentară are ca obiectiv asigurarea necesarului, cantitativ şi calitativ,
de alimente pentru întreaga populaţie,la preţuri accesibile.

Oricât ar părea de paradoxal pentru zilele noastre în plină revoluţie ştiinţifică şi

tehnică, care determină a creştere puternică şi a producţiei agricole pe plan mondial,
numeroase ţări se confruntă cu o problemă alimenatară care tinde,în timp,să se
agraveze, constituind un factor de destabilizare a vieţii internaţionale. Se
înregistrează mari decalaje între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare sub
aspectul posibilităţilor de alimentaţie. S-a produs o puternică polarizare a
consumului alimentar pe plan mondial – pe de o parte, circa 2/3 din populaţie, în
majoritate în ţările nedezvoltate şi subdezvoltate, unde se înregistrează fenomene
grave de foamete şi subnutriţie, iar – pe de altă parte, o minoritate situată mai ales în
ţările capitaliste industrializate, care pot consuma peste normele naţionale.
Persistenţa unei atare situaţii, are implicaţii negative, deosebit de profunde, în
primul rând în împiedecarea dezvoltării normale fizice şi psihice a individului,
diminuîndu-i capacitatea productivă, eficacitatea participării la diferite activităţi, iar
în al doilea, implicaţiile acestora în plan social. Problema alimentară are şi serioase
implicaţii de ordin politic, deoarece generează conflicte sociale, accentuează
instabilităţi politice,ş.a.
Problemele puse de dezvoltarea agriculturii, caracterul global al situaţiei
alimentare au făcut să sporească preocupările statelor lumii pentru găsirea în afara
schimburilor şi cooperărilor bilaterale,a unor modalităţi şi căi de intensificare a
colaborării multilaterale, de instituţionalizare a acestei cooperări.

6
Ecodezvoltarea agricolă
Dezvoltarea şi modernizarea agriculturii este un proces firesc şi necesar ce
asigură bunurile alimentare pentru o populaţie sănătoasă, bine hrănită. Nu se poate
concepe ridicarea calităţii vieţii, dacă agricultura nu este stimulată să producă cât
mai mult şi de calitate superioară.

Există preocupări în toate ţările pentru intensificarea producţiei agricole,

iniţiindu-se diverse programe de lucru având caracter tehnologic şi social-
economic. Aceste acţiuni pot avea o finalizare efectivă dacă se are în vedere esenţa
teritoriului agricol şi a plantelor cultivate ca sistem ecologic, ca unitate
fundamentală a biosferei, a peisajului geografic. De aici rezultă faptul că, teritoriul
agricol, populat cu specii vegetale şi animale utile omului, trebuie privit în toată
complexitatea lui, cu legăturile din interior şi exterior, cu dependenţa sa specifică
faţă de condiţiile naturale şi resursele materiale, dar corespunzător unor acţiuni
tehnice bine definite.
Pentru a bara efectele negative ale unei eventuale crize a mediului agricol se
preconizează o concepţie unitară ce constă într-o adevărată “ gestiune ecologică”, în
scopul de a realiza pe termen lung supravieţuirea, integritatea şi calitatea producţiei
agricole, deci dezvoltarea ei ecologică.
Acest concept de ecodezvoltare presupune în primul rând o industrie
echilibrată şi fără poluare majoră în zonele agricole, care să asigure securitatea şi
stabilitatea ecosistemelor. Pornind de la acest concept trebuie să se treacă, treptat, la
o agricultură care să fie o simbioză între principiile tehnice şi biologice, unde relaţia
sistem ecologic-sistem agricol este înţelasă într-o tratare unitară a producţiei.
Agricultura, componenta principală a economiei naţionale şi a biosferei , exprimă în
modul cel mai raţional c o n v e r g e n ţ a acţiunilor tehnologice cu cele biologice şi
economice.

Sistemele ecologice – alternative ale producţiei agricole

Agroecosistemele au o diversitate structurală şi funcţională specifică ce
oglindeşte varietatea condiţiilor ecologice, în primul rând a climei şi solurilor din
diferite zone biogeografice ale Terrei, tradiţia şi experienţa practică a diferitelor
comunităţi agricole şi concepţiile social-economice ale dezvoltării agriculturii într-
un anumit moment.
Adevărata dezvoltare a agriculturii implică o gestiune ecologică prudentă a
resurselor şi a mediului, de o manieră care să le menajeze pe termen lung, păstrând
în acelaşi timp, pe termen scurt, calitatea acestora; dezvoltarea iraţională reprezintă
un joc contra cadrului natural agricol, ceea ce poate conduce la un dezechilibru
periculos în sistemul de producţie.
Fondul fizic de viaţă, împreună cu speciile care îl populează alcătuiesc
sistemul ecologic – unitate fundamentală a biosferei , în cadrul căruia
organismele vegetale şi animale (biocenoza sau comunitatea biologică) intră în
relaţii cu factorii fizico-chimici ai mediului înconjurător reprezentaţi pe un teritoriu
anume (ecotop şi biotop).
In structura agroecosistemului intră patru subsisteme: biocenoza, biotopul,
subsistemul agrofitotehnic şi cel social economic.

7
Bi o c e n o z a este reprezentată de plantele de câmp (biocenoza agricolă sau
agrocenoza), plante legumicole (biocenoza legumicolă), plante pomicole, viţa de vie
cu toate organismele vii ce acţionează în spaţiul lor de cultură (plantaţii, livezi,
grădini ).
B i o t o p u l (ecotopul) este reprezentat printr-un anumit teritoriu cu tot ansamblul
de factori ai mediului fizic, abiotic, ce ne dă suportul ecologic, sub incidenţa căruia
se manifestă cu anumite intensităţi activitatea bioproductivă a diferitelor culturi.
S o l a sau p a r c e l a poate fi considerată biotopul constitutiv al
agroecosistemului. Ea are o suprafaţă precis delimitată pe principiul unităţii
biotopului şi al unei decizii tehnologice.
S u b s i s t e m u l a g r o f I t o t e h n i c se referă la lucrările de tehnică agricolă
prin care se intervine în agroecosistem, acesta fiind controlat şi dirijat în vederea
formării unor recolte ridicate şi constante.
S u b s i s t e m u l s o c io e c o n o m ic se manifestă prin prezenţa resurselor
umane, materiale şi financiare, introduse în ecosistemul agricol prin menţinerea
echilibrului acestuia şi asigurarea unei eficienţe economice maxime.
Ecosistemul are două funcţii:
- de sinteză a materiei organice, stocare de potenţial energetic în alimente,
înmagazinare de energie radiantă solară de către plante ,
- de analiză a materiei organice cu scoaterea din ecosistem a potenţialului
energetic şi restituirea în natura minerală a elementelor care au intrat în
componenţa materiei vii.
Ecosistemul agricol rămâne una din unităţile fundamentale ale biosferei, creată
şi dirijată în mod conştient de om, în continuă reînnoire şi perfecţionare, în care se
acţionează asupra componentelor sale cu diferite mijloace tehnice în vederea
realizării însuşirii fundamentale, bioproductivitatea, la parametrii cât mai ridicaţi.
In ecodezvoltare, un loc important îl are producătorul agricol, susţinut de
organele de specialitate competente şi de cercetarea ştiinţifică, prin asigurarea unei
finanţări şi a unor date certe, judicioase pe termen scurt, mediu şi lung.

Sisteme de agricultură
Sisteme de agricultură reprezintă unităţi funcţionale ale biosferei, ale cadrului
natural şi social-economic, create pentru obţinerea producţiei vegetale şi animale,
dirijate, controlate şi conduse de cultivator.Sistemele agricole trebuie echilibrate din
punct de vedere economic, dar având la bază solide fundamente ecologice,
adoptarea procedeelor de cultivare judicioasă a pământului şi plantelor în diferite
condiţii de climă şi sol, cu menţinerea unor recolte bogate şi a unei productivităţi
sporite a muncii.
In sistemele agricole sunt cuprinse cele tradiţionale, de pe suprafeţe mici şi
medii de teren, incluzând componente de chimizare şi mecanizare , cât şi cele
intensive bazate pe o chimizare şi mecanizare frecventă, cu consumuri mari de
energie convenţională- unde se aplică metode industriale de cultivare pe suprafeţe
mari de teren.

Agricultura tradiţională sau familială o gasim răspândită în multe părţi ale

globului, iar în România este din nou practicată în toate zonele ecologice. Acest

8
sistem de agricultură foloseşte larg munca manuală şi energia animală pe suprafeţe
mici de teren, alături de fertilizarea naturală sau chimică şi rotaţia simplă a
culturilor. Cu timpul, ea a introdus mica mecanizare, pesticidele şi chiar şi-a mărit
suprafaţa de teren, dar şi intrările de energie . Sistemul, deşi este capabil de producţii
ridicate, este neviabil economic şi vulnerabil la presiunile din exterior. Este de fapt
agricultura ţărilor subdezvoltate şi sărace şi am putea să o încadrăm în categoria
fermelor ţărăneşti (agricultura ţărănească), eco-biologice.

Agricultura intensivă sau industrială reprezintă sistemul suprafeţelor mari

de teren, cu intrări mari de energie comercială, dotată cu o mecanizare diversificată
de înalt nivel tehnic. Este prezentă în statele dezvoltate, fiind de mare randament
Acest sistem asigură materie primă şi produse în stare proaspătă în cantităţi mari, în
tot timpul anului , deoarece activitatea productivă se desfăşoară în câmp deschis, în
livezi, vii şi sere pentru legume şi flori.Structura culturilor este foarte variată,
asolamentele sunt moderne iar procesul tehnologic este condus de specialişti cu
înaltă calificare.Sistemul este un mare consumator de energie, îngrăşăminte şi
pesticide. Agricultura chimizată, de înalt randament, permite alegerea unei game
largi de alimente în raport cu necesităţile nutritive şi gusturile consumatorilor-
posibilitate ce nu se poate regăsi în sistemul tradiţional.Dar, mediul ambiant agricol,
în aer şi pe plante, este poluat în diferite moduri şi cu diferite intensităţi.
Puia,I. şi Soran,V. Apreciază că :”acest sistem de agricultură (chimizat şi
mecanizat) este situat fără multe discriminări, la polul opus, al aşa numitei
agriculturi ecologice” Mecanizarea şi chimizarea provoacă dezagregarea
ecosistemelor agricole şi “eroziunea genetică” mai ales în ţările dezvoltate industrial
şi economic. Paradoxal, agricultura ca cea mai străveche ocupaţie ecologică, a
devenit într-o oarecare măsură non-ecologică, mai ales prin pătrunderea masivă a
chimizării şi impactului cu industriile poluante.
De aceea, este foarte importantă găsirea unor căi de limitare a artificializării
exagerate a producţiei agricole, o administrare corectă şi o monitorizare permanentă.
In asemenea condiţii se pot reproiecta ferme ecologice.
Agricultura modernă, intensivă, are nevoie de îngrăşăminte chimice şi
pesticide în continuare pentru a susţine randamentele ridicate şi a combate bolile şi
dăunătorii,dar în doze moderate în funcţie de sistemul de cultură adoptat.
În fundamentarea agriculturii moderne un loc deosebit se atribuie pedologiei
ecologice, diversificării lumii vegetale în sistemul agricol, mecanismelor de
echilibrare a biocenozelor din soluri, care toate pot concura la menţinerea
echilibrului ecologic şi la crearea unui mediu mai puţin poluant.

Agricultura biologică sau organică este promovată de unii speclialişti din

multe considerente tehnologice si economice. În linii mari, sistemul de agricultură
biologică renunţă complet la folosirea îngrăşămintelor chimice, necesarul de
elemente nutritive fiind asigurat prin mijloacele convenţionale : azotul este preluat
de către plante din sol –rezultat în urma activităţii bacteriene sau prin introducerea în
structura culturilor din cadrul asolamentului a leguminoaselor; potasiul este asigurat
din arderea resturilor vegetale, iar fosforul, din mineralizarea părţii organice a
solului. Sistemul se bazează pe fertilizanţi naturali – îngrăşăminte organice sub

9
formă de gunoi de grajd, compostului, îngrăşămintelor verzi,ş.a. Cercetările
efectuate în diferite ţări arată de pildă, că stimularea activităţii bacteriilor fixatoare
de azot pe rădăcinile plantelor leguminoase, mai ales de soia poate să aducă un aport
de azot biologic între 50-150 kg/ha. In Statele Unite extinderea culturii de soia pe
mari suprafeţe asigură anual 10 milioane tone azot fixat pe an de către bacterii.
Ingrăşămintele verzi, prin culturi de lupin,sparcetă, măzăriche, pot înlocui la un
hectar 20 tone de gunoi de grajd, sau 250 kg NPK/ha ca urmare a descompunerii
lor.
Adepţii agriculturii biologice se opun întru-totul folosirii pesticidelor în lupta
contra bolilor şi dăunătorilor. Se preferă metodele de prevenire, recoltare, utilizarea
în ultimă instanţă a pesticidelor de natură vegetală, domeniu în care se efectuează în
prezent cercetări. In schimb, se promovează mijloacele de combatere biologice şi
agrotehnice.
In ceea ce priveşte agrotehnica, sistemul biologic practică lucrările
superficiale ale solului, fiind impotriva mecanizării, care tasează solul şi înrăutăţeşte
însuşirile fizico-chimice şi biologice ale acestuia; aplică o rotaţie raţională a
culturilor prin includere în asolament a plantelor amelioratoare şi furajere susţinând
astfel şi rentabilizarea creşterii animalelor.
Cu toate părţile pozitive, sistemul de agricultură biologică nu este viabil, prin
faptul că nu este capabil de o mare bioproductivitate pe suprafeţe intinse. Pe parcele
mici randamentul este ridicat, cu intrări minore de energie, dar el nu poate satisface
cerinţele în produse alimentare ale unei populaţii pentru simplul motiv că este foarte
vulnerabil la presiunile din exterior, mai ales al bolilor şi dăunătorilor, care reduc
constant recolta. In SUA, Elveţia, Olanda, Germania, fermele biologice au rămas ca
mici enclave în marele teritoriu al agriculturii industrializate, dotată cu cele mai
moderne mijloace de conducere a tehnologiei.
Agricultura biologică este reglementată în Comunitatea Europeană prin
Directiva 2092/91 şi alte recomandări mai noi.Reconversia la agricultura biologică
este susţinută financiar de organismele europene şi unele state ca Danemarca,
Germania, Anglia, Elveţia, Olanda, Spania.
In concluzie se poate spune , că totuşi, agricultura biologică poate fi aplicată
cândva, numai trecând prin stadiul agriculturuii ecologice al cărui edificiu se
construieşte teoretic şi practic acum.

Permacultura, un nou concept apărut în 1978, care are drept obiectiv

ameliorarea producţiei pe timp îndelungat cu un consum energetic redus. Are la bază
tradiţia agricolă din zonă, îngrăşămintele naturale, diversitatea biologică a plantelor
şi respingerea totală a îngrăşămintelor chimice şi pesticidelor. Permacultura
incurajează diversitatea speciilor, integrarea agriculturii cu zootehnia, amenajarea
pădurilor şi ingineria peisageră. Se poate aplica în zonele aride sau semiaride, pe
terenurile pietroase (scheletice) sau umede. Are un caracter e x t e n s i v şi caută
soluţii inedite de restructurare a agriculturii şi de remediere a crizei ecologice, pe
suprafeţe restânse.
Fondatorii (Masanobu Fukuoka, J.J.Rodale, Bil Mollisen şi David Holmgren)
acestui sistem doresc de fapt un sistem agricol integrat pe bază de materie organică,
dar în cadrul unui habitat bine organizat, care să asigure condiţii social-economice

10
superioare agricultorilor. “Scopul ultim al agriculturii, afirmă Fukuoka, nu este de a
cultiva terenul ci acela de a cultiva si perfecţiona fiinţa umană”
Agricultura organică-biologică şi permacultura deşi au adepţi, nu sunt
aplicate pe scară largă, nefiind agreate de specialişti. Ele sunt încă privite cu multă
prudenţă, deşi unele idei sunt interesante şi demne de luat în seamă. Opozanţii
acestor sisteme de agricultură consideră că este imposibil la ora actuală şi în viitor să
se producă alimente suficiente fără utilizarea îngrăşămintelor. Ei susţin o agricultură
durabilă şi cu o dezvoltare echilibrată a acesteia, care să favorizeze o producţie
integrată, unde intrările de resurse să fie utilizate mai economic şi mai eficient
(Gilman Helen, Grimaux Helen, 1992).
C.Rădulescu (2003) apreciază că ”agricultura bioecologică nu exclude, ci
presupune utilizarea tehnicilor şi tehnologiilor avansate, cu o singură condiţie, aceea
de a proteja mediul şi a produce recolte sănătoase, nepoluate sau mai puţin poluate.
Armonizarea dezvoltării agriculturii şi mediului înconjurător se poate realiza numai
printr-o abordare sistemică din punct de vedere politic, social, economic şi ecologic.

Agricultura durabilă (sustenabilă) presupune practicarea unei activităţi

productive alternative în sensul larg al cuvântului, prin trecerea treptată de la cea pur
biologică la una durabilă şi integrată biologic. Aceasta trebuie să folosescă din plin,
dar judicios, realizările chimiei, construcţiilor de maşini şi biologiei pentru a ridica
randamentul culturilor. Aportul îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor în creşterea
recoltelor, nu trebuie să depăşească 40-45%, iar ideea unei agriculturi durabile
constă în ridicarea productivităţii cu obţinerea unor profituri sigure şi constante, cu
minimum de efecte negative asupra mediului şi asigurând securitatea alimentară a
populaţiei, ea are la bază aplicarea unor tehnologii diversificare specificului
pedoclimatic al diferitelor zone. Aceasta presupune un concept laborios care
prevede complexitatea sistemului privitor la stabilitatea biologică a plantelor,
conservarea şi protejarea resurselor naturale dar şi intorducerea şi apoi generalizarea
tehnologiilor viabile economic pe o perioadă lungă de timp capabile de producţii
ridicate şi costuri reduse.
Parr, J. F. (1990) consideră durabilitatea ca un concept ecologic cu consecinţe
economice, ce recunoaşte dependenţa creşterii economice şi a bunăstrării
agriculturilor de resursele naturale pe care se sprijină toate sistemele vii, plantele
cultivate şi animalele domestice.
FAO consideră că „ pentru o dezvoltare durabilă trebuie amenajate şi
conservate resursele naturale şi trebuie făcute schimbări tehnice şi instituţionale de
aşa manieră, încât să fie satisfăcute nevoile generaţiilor actuale şi viitoare. In
sectorul agriculturii, pădurilor, şi pescuitului este vorba de a consrva terenurile,
apele şi patrimoniul zoogenetic şi fitogenetic şi de a utiliza mijloace fără pericol
pentru mediul înconjurător, bine adaptate din punct de vedere tehnic, viabile din
punctul de vedere economic şi acceptabile din punct de vedere social”
FAO prevede promovarea agriculturii durabile prin următoarele acţiuni:
tehnologice: combaterea integrală a paraziţilor vegetali, realizarea sistemelor
integrate de nutriţie a plantelor, conservarea şi ameliorarea terenurilor cultivate,
adoptarea măsurilor agrotehnice durabile;

11
biologice : conservarea şi folosirea resurselor genetice vegetale, crearea de soiuri si
hibrizi cu valoare productivă şi nutritivă ridicată;
ecologice: protecţia şi ameliorarea mediului înconjurător agricol;
social-economice: aplicarea unor politici agrare compatibile, la scară naţională sau
sectorială, cu obiectivele agriculturii durabile, gestionarea eficientă a solului si a
apei, elaborarea la nivel naţional şi local de programe viabile de dezvoltare agricolă,
participarea comunităţilor, administraţiilor şi organizaţiilor rurale la elaborarea şi
implementarea acestor programe, încurajarea sistemelor de management şi
informaţionale ;
cercetare-tehnică: dezvoltarea cercetării ştiinţifice şi tehnologiei printr-o reţea
naţională şi regională, precum şi promovarea rezultatelor obţinute în aceste două
domenii în rândul agricultorilor, monitorizarea tuturor acţiunilor enunţate mai sus
ca ele să ajungă cât mai repede la producător şi cu costuri cât mai convenabile.
In condiţiile României, cu o agricultură de subzistenţă, cu terenuri fărămiţate
şi eficienţă economică foarte scăzută, cu greu se poate impune imediat dezvoltarea
ei durabilă, plecând tocmai de la principiile şi criteriile organizaţiilor internaţionale
şi de la practica multor ţări.In România doar 3,7 milioane ha. de soluri întrunesc
condiţiile pentru o agricultură durabilă. Pe 12 milioane ha. din cele 16 milioane ha.
Solurile sunt supuse factorilor antropici. Astfel, aproape 7 milioane ha. de teren
agricol sunt vulnerabile la eroziunea de suprafaţă şi de adâncime şi la alunecările de
teren. Pe circa 3,5 milioane ha din această suprafaţă, eroziunea este puternică,
ajungând în judeţele Vrancea si Buzău la 20-25 tone/ha pe an, faţă de capacitatea de
regenerare a solului de 2-3 tone/ ha pe an. De aceea, implementarea conceptului de
agricultură durabilă trebuie făcută potrivit circumstanţelor specifice ale României.
C.Răduţă (1997) arată că implementarea agriculturii durabile în România, cu
perspectiva realizării fermelor familiale bazate pe proprietatea privată, încă necesită
vaste cercetări, restructurări şi investiţii, precum şi politici speciale de intercorelare a
sectorului agricol cu celelalte sectoare economice.
In „noua gândire” promovată în politica agrară pe plan mondial, se
evidenţiază două principii fundamentale :
• realizarea şi sporirea producţiei agricole, formarea de producători de
înaltă performanţă, competitivi pe plan internaţional,
• crearea condiţiilor pentru ca veniturile agricultorilor să fie compatibile cu
veniturile din celelalte sectoare economice.

Agricultura integrată
Este considerată tot ca un demers al agriculturii durabile în care se disting
aspecte de ordin biologic, tehnologic, de zonare, finanţare şi gestionare a resurselor.
Principalele obiective ale unui astfel de sistem pot fi formulate astfel :
• aplicarea raţională a fertilizării şi irigării ;
• protecţia humusului pentru menţinerea unei activităţi microbiene ridicate în sol;
• combaterea integrată a dăunătorilor şi bolilor care să cuprindă protecţia
entofaunei utile ;
• efectuarea lucrărilor solului de calitate şi la momentul optim;
• înregistrarea şi analiza elementelor de microclimat în cadrul terenului cultivat ;

12
• optimizarea raportului calitate,cantitate prin cultivarea de soiuri adaptate la
condiţiile locale şi de mare randament;
• microzonarea ecologică a culturilor şi elaborarea unui asolament eficient;
• gestionarea judicioasă a resurselor financiare şi materiale pentru a obţine o
rentabilitate mare.
Ansamblul de metode şi măsuri preconizate în cadrul conceptului de producţie
integrată trebuie să asigure o nouă calitate a mediului în condiţii economice şi
ecologice satisfăcătoare. Este de înţeles că agricultura integrată constituie un
ansamblu de componente, în care lupta contra bolilor şi dăunătorilor devine
esenţială.

Agricultura ecologică finalizează conceptul general al unei alternative posibile

în viitor în ecosistemele agricole, dar ea conţine şi elemente proprii, originale. In
primul rând,
- ea asigură integritatea lanţurilor trofice şi păstrează intactă stabilitatea ciclurilor
biogeochimice pentru principalele elemente ale fertilităţii solurilor.
Pune accentul pe:
- alegerea unor soiuri mai uşor adaptabile la climă şi sol ,
- pe crearea unor soiuri genetic mai rezistente la boli şi dăunători,
- pe selecţia severă a materialului semincer şi săditor,
- pe sistemul de cultură mai puţin poluant şi energofag.
In acest sistem se înregistrează însă şi unele tehnici de cultură poluante, folosite
în anumite ferme agricole,ceea ce determină controlul produselor, mai cu seamă a
celor perisabile şi consumabile în stare proaspătă, în câmp, în depozite şi magazii
prin intermediul unor analize specifice de laborator.
Sistemul de agricultură ecologică se integrează în biosferă şi exclude în mare
măsură mijloacele de control exterioare ecosistemului (pesticide) şi se asigură o mai
mare rezistenţă a comunităţii biologice la agresiunile din afară (boli şi dăunători). La
aceasta se adaugă tot complexul de măsuri agrotehnice clasice : asolamentul, culturi
mixte, îngrăşăminte verzi, combaterea biologică şi agrotehnică, irigaţie,
mecanizare , care se aplică după criterii strict agrobiologice, pentru a proteja solul
cât mai mult.
In principalele state industriale şi cu agricultură avansată guvernele susţin
producţia agroalimentară nepoluantă, sănătoasă şi cu principii nutritive superioare.
In SUA, de exemplu, s-a elaborat Programul Naţional Organic şi funcţionează în
prezent Legea Federală a Produselor Alimentare Organice, în care ferma certificată
organic ocupă un loc aparte.
In Europa există o gamă largă de reglementări şi directive, îndeosebi ale
Consiliului Europei şi ale Comisiei Europene, privind agricultura şi producţia
ecologică: Reglementarea Consiliului Europei nr.2092/1991 din 24 iunie 1991 şi
amendamentele de la aceasta; Reglementarea Consiliului Europei (CE) nr. 1804 /
1999 din 19 iulie 1999. Se mai au in vedere şi reglementările Federaţiei
Internaţionale a Mişcărilor pentru Agricultura Organică (IFOAM). Plecând de la
legislaţia europeană în vigoare, în România producţia agricolă ecologică este
oficializată prin Ordonanţa Guvernului României nr. 24 din 2000.

13
 Reglementările şi normele privind agricultura biodinamică, biologică sau
organică NU contravin principiilor agriculturii ecologice clasice, ci din contră, le
completează, le lărgeşte conţinutul, desigur ţinând seama de starea mediului natural,
biogeografic şi de starea sistemului agricol, dar şi de asigurarea securităţii
alimentare a populaţiei dintr-o ţară sau alta.
Principalele obiective şi acţiuni privind „agricultura ecologică” sunt:
• producţia ecologică înseamnă obţinerea de produse agroalimentare fără
utilizarea produselor chimice de sinteză;
• producţia agroalimentară ecologică are ca scop realizarea unor sisteme
agricole durabile, diversificate şi echilibrate, care asigură protejarea
resurselor naturale şi sănătatea consumatorilor.
Principiile de bază ale producţiei agroalimentare ecologice se referă la :
- realizarea structurilor de producţie si a asolamentelor în cadrul cărora rolul
principal îl deţin rasele, speciile şi soiurile cu înaltă adaptabilitate;
- susţinerea continuă şi ameliorarea fertilităţii naturale a solului;
- integrarea creşterii animalelor în sistemul de producţie a plantelor agricole şi
produselor din plante;
- utilizarea economică a resurselor energetice convenţionale şi înlocuirea acestora
în mai mare măsură prin utilizarea raţională a produselor secundare refolosibile;
- aplicarea unor tehnologii atât pentru cultura plantelor, cât şi pentru creşterea
animalelor, care să satisfacă cerinţele speciilor, soiurilor, raselor.
Conversia producţiei convenţionale şi a celei ecologice va avea în vedere realizarea
unui agroecosistem viabil şi durabil. Durata perioadei de conversie va fi de : 2 ani
pentru culturile de câmp anuale; 3 ani pentru culturile perene şi plantaţii
pomiviticole; 2 ani pentru pajişti şi culturi furajere; 12 luni pentru vite de carne; 6
luni pentru rumegătoare mici şi porci; 12 săptămâni pentru animalele de lapte; 10
săptămâni pentru păsări destinate producţiei de ouă şi carne, 1 an pentru albine.
Repunerea la temelia producţiei agricole convenţionale a criteriilor ecologice
de management şi introducerea treptată, cu sacrificii alimentare, sanogene şi
economice a agriculturii ecologico-biologice constituie paşi înainte în încetinirea
sau stoparea crizei mediului agricol şi rural, iar pe mai departe în dezvoltarea unei
producţii agricole ecologice reale, îndestulătoare pentru omenire.

Ecosistemele agricole ca un complex integrat organic al factorilor naturali,

economici şi sociali, necesită intervenţia raţională, ştiinţifică a cultivatorului,
care să conducă la ridicarea productivităţii acesteia, la protecţia şi la
rentabilizarea ei, pe baza unor parametrii superiori ai tehnologiei
contemporane, folosind din plin mecanismele economiei de piaţă.

Premizele dezvoltării agricole

Strategia dezvoltării producţiei agricole trebuie privită sistematic „în contextul
procesului de tranziţie a întregii economii, la tipul de economie de piaţă” construind
un sistem managerial specific. Numai pe această cale se poate redresa producţia
agricolă şi sectorul ei de culturi agricole, având în vedere aşezarea lor pe noi
principii şi mecanisme de funcţionare social-economice şi tehnologice.

14
 Pentru a asigura securitatea alimentară, sănătatea populaţiei, singura soluţie este
formarea unei agriculturi durabile şi competitive, care să pună în valoare
potenţialul de producţie şi pedoclimatic al teritoriului biogeografic al României, cu
marea sa diversitate, să ajusteze structural această ramură a economiei naţionale cu
implantarea ei în mecanismele economiei de piaţă şi să o înzestreze cu factori de
producţie cât mai moderni şi performanţi. Sunt necesare corecţii semnificative în
agrofitotehnie, prin introducerea unor tehnici culturale specifice exploataţiilor mici,
mijlocii şi mari. În esenţă se pot avea în vedere următoarele criterii de ordin tehnico-
economic şi ecologic pentru redresarea agiculturii şi a sectorului său vegetal:
- ridicarea potenţialului de producţie al pământului prin lucrări de îmbunătăţiri
funciare, îndeosebi prin irigaţii;
- extinderea mecanizării, prin creşterea numărului de tractoare şi maşini agricole şi
adaptarea lor la noua structură a cercetărilor ştiinţifice;
- utilizarea eficientă a îngrăşămintelor şi substanţelor fitofarmaceutice pentru
sporirea randamentului şi păstrarea sănătăţii plantelor, luarea în considerare a
evitării poluării mediului înconjurător şi respectării standardelor internaţionale de
calitate a produselor agricole;
- creşterea gradului de pregătire şi utilizare a forţei de muncă;
- formarea brută de capital, prin creşterea capacităţii investiţionale a producătorilor
agricoli, participarea bugetului public naţional şi local la obiectivele de interes
strategic, participarea fondurilor comunitare a instituţiilor financiare
internaţionale şi a capitalului extern.
În noul menagement tehnologic, care se fundamentează pe redimensionarea
exploataţiilor agricole, mecanizarea joacă un rol important, în care creşterea puterii
tractoarelor şi combinelor este definitorie, în ideea de a reduce la maximum posibil
perioada de pregătire a terenului, de semănat, recoltat şi eliberat terenul de resturile
vegetale.
Un rol important revine cercetării ştiinţifice care se realizează prin Academia de
Ştiinţe Agricole şi Silvice, Institutele sale de cercetări şi Universităţile agricole.
Cercetarea ştiinţifică are drept obiective majore:
- creearea de noi forme de plante (soiuri şi hibrizi) cu o valoare productivă
ridicată şi cu rezistenţă la secetă, boli şi dăunători;
- îmbunătăţirea tehnologiilor la culturile agricole, în special în domeniul
prevenirii şi combaterii organismelor dăunătoare, fertilizării şi irigării
terenului cultivat;
- controlul, supravegherea şi cercetarea solurilor (monitorizarea) pe întreg
teritoriul agricol naţional;
- producerea materialului biologic de înmulţire (seminţe) de calitate superioară.

15
 CAPITOLUL 1

TEHNOLOGIA ŞI TEHNICA ÎN ECOSISTEMUL

AGRICOL
1.1.Tehnologia şi tehnica convenţională
Tehnologia şi tehnica convenţională au ca obiectiv asigurarea unei recolte cât
mai ridicate şi constante an de an pe o parcelă de teren, cu un consum dat de muncă
şi de resurse financiare. Productivitatea unei tehnologiii este dată de cantitatea de
produse obţinute şi de consumul de forţă de muncă la unitatea de suprafaţă.
Tehnologia are o componentă socială, culturală şi psihologică, care se bazează
pe înţelegere, cunoaştere, receptivitate din partea celor ce aplică metodele ei. De
exemplu: fărămiţarea terenurilor a creat adevărate dezechilibre structurale în
agricultură, dar şi o criză socială. Populaţia ocupată în agricultură a îmbătrânit şi
este mai puţin receptivă la asocierea în ferme viabile din punct de vedere economic
şi la adoptarea unor noi tehnologii. Tradiţia, obiceiurile şi atitudinea generală faţă de
schimbare sunt factori importanţi ce afectează folosirea tehnologiilor performante.
Orice tehnologie trebuie să îmbunătăţească relaţia consum-randament pentru a se
obţine în final o producţie mai mare şi de calitate superioară, la un cost pe unitate cât
mai scăzut.
Tehnologia reprezintă studiul metodelor şi procedeelor folosite în diferite
sectoare ale agriculturii, cum ar fi: tehnologia culturilor de câmp, tehnologia
horticolă, tehnologia creşterii animalelor.
Tehnica provine din grecescul „techne” şi înseamnă ansamblul de metode şi
procedee dintr-un sector agricol sau a unei plante cultivate (culturi) care duce la
îndeplinire principiile (criteriile) tehnologice.
Tehnologia se concretizează pe terenul agricol prin fluxul tehnologic, care
reprezintă totalitatea metodelor si lucrărilor în ordinea şi succesiunea lor firească,
începând de la pregătirea terenului pentru semănat şi până la recoltarea produselor şi
îndepărtarea resturilor vegetale.
După M.Berca (2005), fluxul tehnologic agricol, cu componentele sale
biotehnice „ stă la baza definirii unei politici agrare concrete, inteligente, eficiente.
De aceea, agricultura nu este numai teorie şi economie, ci activitate vie, productivă,
care se exprimă prin tehnologii şi tehnici diverse, care să polueze cât mai puţin
produsele obţinute în ecosistem”

1.2.Tehnologia şi tehnica ecologică

In sens mai larg, în concepía lui Mitsh W.J. şi Jorgensen S.E.(1989)
reprezintă “proiectarea societăţii umane în mediul natural, în beneficiul acesteia şi în
opoziţie cu orice forme de tehnici inginereşti care se substituie mediului natural”.
După Al.Ionescu (1989) tehnica ecologică-tehnologia ecologică (ecotehnică-
ecotehnologie) reprezintă “cunoaşterea şi aplicarea metodelor şi mijloacelor
necesare în toate procesele de producţie, cu păstrarea nealterată a mediului
înconjurător”

16
 Faţă de tehnica clasică, ecotehnica, caută pe baza principiilor ecologice să
ocrotească integritatea solului şi a plantelor şi să reducă, pe cât posibil, deşeurile
şi rezidurile.
Tehnologia ecologică este un nivel superior al tehnicii şi numai ea poate realiza
produse curate, nepoluate. Ea se bazează pe aplicarea următoarelor acţiuni
principale:
- ocrotirea integrităţii solului şi a plantelor;
- reducerea deşeurilor şi rezidurilor nocive;
- fertilizarea cu predominarea materiei organice ca îngrăşământ;
- folosirea luptei integrate contra bolilor şi dăunătorilor folosind cu precădere
metode biologice;
- cultivarea soiurilor şi hibrizilor productivi, rezistenţi genetic la boli şi dăunători.
Ecotehnica presupune un mediu tehnologic corespunzător, ceea ce înseamnă o
adaptare a actualelor metode tehnice şi promovarea unor noi procedee agrotehnice
după criterii ecologice şi social culturale.

1.3.Tehnologii alternative
Cu toate rezultatele bune obţinute în producţia agricolă pe anumite suprafeţe
din diferite ţări, tehnologia ecologică are de străbătut un drum lung până la
introducerea şi apoi generalizarea ei în agricultură. Sunt căutate soluţii de aplicare
treptată prin tehnologii intermediare, tehnologii economicoase, tehnologii naturiste,
tehnologii alternative şi tehnologii adaptate care se pot aplica în funcţie de
structurile agricole (P.Harper, B.Wirkson,1978)
Tehnologia intermediară este susţinută în ţările anglo-saxone şi se sitează
între tehnologia tradiţională şi cea modernă. Conceptul este imprecis şi nu deţine
nici un criteriu de decizie.
Tehnologia economicoasă se bazează pe acţiuni agrotehnice simple, cu
costuri reduse, în care captarea energiei radiante solare ocupă un rol principal, în
dauna folosirii mecanizării.
Tehniologia naturistă se înscrie în ciclurile ecologice, utilizând surse de
energie inepuizabile, nepoluante, economisind resursele regenerabile şi reciclând
deşeurile. Este tehnologia pentru fermele cu suprafeţe mici şi medii, dar care au
posibilitatea să se asocieze.
Tehnologia alternativă este definită ca unansamblu de tehnici care se opun
modelului tehnic dominant, propunând tehnologii mai puţin poluante şi energofage.
Tehnologia adaptată insistă asupra noţiunii de corespondenţă cu mediul ei
înconjurător specific, de fapt este vorba de a o integra nu numai în mediul său
economic, dar şi în cel social, cultural, sociologic, politic şi, bineînţeles ecologic.
O problemă importantă rămâne stabilitatea productivităţii ecosistemului
agricol prin folosirea tehnologiei ecologice. In agricultură este bine să se păstreze o
proporţie între recolta obţinută şi regenerarea ei, iar emisia de deşeuri să fie într-un
raport de unu la unu cu capacitatea naturală de asimilare a ecosistemului poluat
cumulată cu cea a tehnologiei aplicate, ceea ce asigură o bioproductivitate ridicată a
plantelor şi folosirea eficientă a capitalului investit. Sunt specialişti care evidenţiază
faptul că maximul biologic şi tehnologic la o cultură agricolă ar trebui să coincidă cu
maximul economic, obţinându-se astfel maximum de profit. Este necesară o

17
gestionare şi administrare ecologică a componentelor fluxului tehnologic, chiar
mărind costurile pentru variantele nepoluante, dar fără a mări vulnerabilitatea
plantelor cultivate şi a reduce potenţialul lor biologic de producţie. Trebuie reţinută
ideea lui P.Papacostea şi anume: „ în agricultură trebuie să fie alese nu cele mai
biologice dintre soluţiile economice, ci soluţiile cele mai economice dintre cele
biologice”
Tehnologiile de producţie trebuie fundamentate după criterii energetice,
economice si ecologice.

1.4. Biotehnologia agricolă

Biotehnologia este considerată un domeniu al agriculturii durabile şi
ecologice care se extinde tot mai mult în agricultură şi în industria alimentară.
Biotehnologia a devenit o ştiinţă şi o practică de mare viitor ; ea cuprinde ansamblul
procedeelor de transformare a materiilor prime reînnoibile şi de producere, cu
ajutorul culturilor de microorganisme şi de celule animale şi vegetale, a numeroase
varietăţi de substanţe utile omului.
In sensul cel mai larg, biotehnologia presupune utilizarea proceselor biologice
pentru a obţine produse folositoare.
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) consideră
biotehnologia ca fiind un domeniu de activitate ce foloseşte organisme vii sau
componente ale acestora pentru a obţine sau a modifica produse, a ameliora plante
ori animale şi a produce micoorganisme în scopuri specifice.
In opinia specialiştilor, biotehnologia are numeroase aplicaţii practice în
agricultură:
- obţinerea de organisme modificate genetic (OMG), adică soiuri şi hibrizi, care
pot fi folosiţi în alimentaţia omului şi a animalelor;
- obţinerea de soiuri şi hibrizi din plante agricole /transgene), tolerante la erbicide;
- crearea de plante modificate genetic rezistente la boli;
- îmbunătăţirea valorii nutritive a alimentelor şi a seminţelor;
- crearea de soiri de plante agricole care pot să dea recolte relativ maărite pe soluri
slabe fertile sau în condiţii vitrege de mediu;
- utilizarea mai eficientă a îngrăşămintelor de către sol şi a substanţelor nutritive
din sol de către plante.
Norman Colin (1983) arată că biotehnologia se poate prezenta ca fiind
exploatarea economică a cunoştinţelor biologice. Ea ar putea avea efecte sociale şi
economice egale în amploare şi însemnătate cu cele ale revoluţiei electronice.
Deşi revoluţia biotehnologică este subiectul unor speculaţii teoretice, ea
progresează rapid datorită interesului economic şi comercial.
Manipularea artificială a informaţiei genetice a plantelor şi microorganismelor
se bazează în mare măsură pe biotehnologie. Metodele de investigaţie
biotehnologică permit obţinerea unui număr mare de gene, studiul lor în medii noi
de viaţă, posibilitatea de a întrerupe graniţele genetice dintre specii, de a inzestra
organismele vii cu noi însuşiri pe care nu le pot asimila pe căi naturale, de a
remodela organismele

18
 CAPITOLUL 2

SUPORTUL ECOLOGIC AL PRODUCŢIEI AGRICOLE

Creşterea şi dezvoltarea plantelor, în final producţia lor, este determinată de
asigurarea unor condiţii de viaţă (suportul ecologic), cât mai apropiate de cele ale
cadrului natural în care s-au format. Aceşti factori se numesc ecologici deoarece
sunt în legătură directă cu plantele cultivate şi acţionează pe teritorii agricole mai
mari sau mai mici.
Condiţiile ecologice pot fi directe ca influenţă (clima şi solul) sau indirecte
(altitudine, înclinarea şi expoziţia terenului).
Influenţa condiţiilor ecologice,exprimate prin factorii naturali de climă şi sol,
prin relaţiile lor cu plantele cultivate, este mai puternică decât în orice altă ramură a
producţiei materiale.
Condiţiile ecologice variate,complexitatea şi proporţionalitatea formelor de
relief fac din România o ţară cu o mare diversitate de peisaje agricole în cuprinsul
cărora se aplică numeroase sisteme şi metode de cultură a plantelor. Cunoaşterea şi
diferenţierea condiţiilor ecologice pe teritoriu are o importanţă capitală în
organizarea ştiinţifică a producţiei agricole,în fundamentarea ei tehnică şi
economică la nivel naţional, zonal şi de exploataţie agricolă.
Funcţia ecologică a factorilor naturali este esenţială pentru a stabili
favorabilitatea pentru ecosistem în general şi pentru fiecare cultură în parte,
exprimată în capacitatea de producţie.

2.1. Formarea recoltei

2.1.1.Recolta este rezultatul nu numai a activităţii fotosintetice a plantelor, ea se
datoreşte şi acţiunii complexe, reciproce dintre plantă, sol, substanţe nutritive cu
factorii climatici, genetici, fito-sanitari şi tehnologici.
Trebuie reţinut că factorii care participă în producţia agricolă la formarea
recoltei, de orice natură ar fie ei, au o importanţă egală în orice moment sau fază a
procesului tehnologic, neputând fi înlocuiţi unul cu altul. Cele mai bune rezultate în
realizarea recoltei se obţin atunci, când aceşti factori se află la un nivel optim, care
variază în funcţie de specie si soi.
Din toată cantitatea de substanţă organică creată de plantă, circa 1/3 se
prezintă direct sub formă utilă ca: fructe, seminţe, rădăcini, tuberculi fibre etc., iar
2/3 se prezintă sub formă de produse secundare: paie, pleavă, tulpini, frunze,
rădăcini sau alte organe vegetale din sol, care nu au pentru om o valoare de
întrebuinţare directă, dar sunt foarte folositoare în nutriţia animalelor şi in industrie.
Îngrăşămintele şi apa, măsurile agrotehnice, bolile şi dăunătorii, solul şi soiul sunt
elemente componente, caracteristice producţiei agricole, care intervin în formarea
recoltei cu intensităţi şi frecvenţe diferite.
Recolta este de fapt masa biologică utilă, pe care o consumă omul şi animalul
domestic.Ea este principală sub formă de boabe (grâu, porumb), rădăcini (sfecla de
zahăr), seminţe (floarea soarelui), tuberculi (cartoful),fibre (inul, cânepa), de frunze
verzi sau uscate şi secundară cum ar fi paiele ( de cereale păioase), cocenii (de

19
porumb), tulpinile (la floarea soarelui), frunzele (la sfecla de zahăr) care sunt
valorificate în zootehnie. De asemenea trebuie reţinut că este o diferenţă între
producţia recoltată din teren, la cereale de exemplu, şi producţia fizică, după ce a
fost sortată şi curăţată de diferite amestecuri în localuri specializate.
Zelitch I. (1975) a calculat indicele de recoltă, adică procentul din masa aeriană
uscată (la maturitate), ce reprezintă recolta utilă, economică a unei culturi (tabelul
2.1)
Valoarea indicelui de recoltă
Tabelul 2.1.
Cultura Media Limita de variaţie
porumb 24 38-47
grâu 31-39 23-46
orez 51 43-57
sorg 41 40-41
soia 32 29-36
Fasole boabe 59 53-67

Raportul între resturile vegetale şi producţia utilă ce rămân după recoltare

oscilează de la cultură la cultură. La grâu acest raport este de 0,7, la porumb 0,2, la
sfecla de zahăr de 0,4, la floarea soarelui de 2.
Resturile vegetale au un potenţial energetic demn de luat în seamă, mai ales
pentru producerea biogazului, în care se remarcă valoarea calorică (în Kcal/kg) :
paie de grâu - 4273, tulpini porumb – 4409, frunze porumb - 4395, frunze sfeclă de
zahăr - 3477.
Pentru a obţine o tonă de produs culturile agricole consumă cantităţi ridicate
de elemente nutritive (NPK) după cum rezultă din tabelul următor:

Consumul de elemente nutritive (kg) pentru formarea recoltei

Tabelul 2.2.
Cultura N P K
Grâu la 1 tonă 25 12 29
la 3 tone 75 36 86
Porumb la 1 tonă 24 10 25
la 5 tone 120 50 125
Cartof la 1 tonă 6 3 6
la 20 tone 120 60 120
Floarea la 1 tonă 10 6 30
soarelui la 2 tone 20 12 60
Sfecla la 1 tonă 4 2 4
de zahăr la 30 tone 120 60 120
Soia la 1 tonă 45 18 20
la 2 tone 90 36 40
Sursa: M,Stefan-Agrofitotehnie comparată

2.1.2. Prognoza recoltei agricole

In activitatea unei exploataţii agricole este esenţial să se stabilească corect
nivelul producţiei la unitatea de suprafaţă şi pe fiecare cultură şi pentru fiecare an în
parte înainte ca produsul să fie recoltat. Prognoza permite să se cunoască de la

20
începutul formării recoltei care sunt perspectivele ca ea să fie îndeplinită la
potenţialul biologic natural al culturii agricole şi la cel programat de către cultivator
pentru anul respectiv.
Prevederea înainte de recoltat aduce date concrete asupra producţiei totale
într-o fermă, societate agricolă, pe o zonă ecologică , pe întreaga suprafaţă arabilă pe
culturi. Pe baza acestor date se poate calcula balanţa de produse (la cereale de
exemplu), consumul pentru populaţie şi rezerva pentru export.
In prognoza recoltei se folosesc metode matematice moderne care necesită în
prealabil o modelare a procesului pe care îl studiem, care se introduce în calculator.
Modelul ce se elaborează trebuie să reflecte mecanismul de funcţionare a
interdependenţei factorilor; să ofere o soluţie eficientă şi raţională de dezvoltare a
producţiei; să asigure folosirea tuturor resurselor ce sunt puse la dispoziţie de
cultivator.

2.2. Factorii climatici

2.2.1.Importanţă
In climatologie în general şi în cea agricolă în special trebuie să avem în
vedere două noţiuni fundamentale : clima şi microclima.
Clima reprezintă regimul stării timpului (vremii) caracteristic unei zone
ecologice, pe o perioadă îndelungată de ani, rezultat din interacţiunea dintre energia
radiantă solară, caracterul suprafeţei pământului şi circulaţia generală a aerului în
atmosferă pe mari regiuni ale globului sau a unei ţări.
Microclima este starea vremii pe suprafeţe mici, ca rezultat al neuniformităţii
suprafeţei terestre din punct de vedere al proprietăţilor sale fizice. Astfel apar
diferenţe uneori majore între factorii meteorologici dintr-o localitate de câmpie şi cei
din zona de deal, cu influenţă directă , de exemplu, asupra epocii de semănat şi a
recoltatului.
Pornind de la aceste consideraţii şi de la influenţele pe care le exercită
elementele meteorologice, cunoaşterea climei şi microclimei şi a componentelor sale
este deosebit de importantă pentru zonarea culturilor agricole pe teritoriu, pentru
calculul evapo-transpiraţiei şi pentru stabilirea bilanţului energetic al solului

2.2.2. Zonele climatice

Ţara noastră face parte din centura climatică temperată a emisferei nordice,
unde s-au format cele mai productive zone agricole, cu o mare diversitate de
sisteme de cultură şi de creştere a animalelor.
Potenţialul climatic permite cultivarea unei game largi de culturi agricole şi
horticole, o răspândire mai mare având cele cu cerinţe moderate faţă de factorul
căldură. In această zonă climatică s-au dezvoltat o puternică producţie de cereale,
plante tehnice, pomi, legume, viţă de vie.
Încadrată geografic în sud-estul Europei, cu un relief complex şi fragmentat,
România este supusă influenţelor puternice ale multiplelor zone europene cu
caracteristici climatice foarte diferenţiate. Clima are un grad accentuat de
continentalism în Bărăgan, Dobrogea şi Moldova şi mai slab pronunţat în restul
ţării.

21
 Temperatura medie este de + 100C, cu o temperatură maximă de + 440 C în
Bărăgan şi cu minima de – 38,5 0C ( la Urziceni, Dorohoi, Harghita) în anumiţi ani.
Radiaţia solară variază între 120 000 cal/cm2 în sudul ţării şi 80 000 cal/cm2 în
nordul ţării.
Precipitaţiile prezintă o medie anuală de 638 mm dar variază între 350-400
mm în Dobrogea, 400-500 mm în Câmpia Română şi 600-800 mm în zona colinară.
Un interes deosebit pentru culturile agricole îl reprezintă resursele climatice
pe forme de relief şi tipuri de vegetaţie.
Corespunzătoare celor trei trepte de relief se diferenţiază în România trei etaje de
climă:
- clima câmpiilor: se caracterizează printr-o repartizare teritorială destul de
uniformă a principalelor elemente meteorologice; vara cad ploi la intervale mari
sub formă de averse, iarna perioadele de ger alternează cu cele de dezgheţ;
- clima dealurilor şi podişurilor cuprinde cea mai mare parte a ţării, cu ploi
îndelungate, iar pe văi şi depresiuni sunt frecvente îngheţurile;
- clima munţilor iese în evidenţă prin temperaturi scăzute şi precipitaţii
abundente, care asigură vegetaţia pajiştilor pentru păşunat şi fân.

Accidentele climatice
Factorii meteorologici în cazul în care se manifestă tulburent, pe o perioadă
scurtă sau lungă de timp, pot provoca pagube producţiei agricole, mai ales
terenurilor şi culturilor. Dintre fenomenele climatice care afectează agricultura se
pot enumera: temperatura scăzută (gerul), grindina, seceta, vântul, ploaia torenţială.
- gerul din iarnă, pe o semănătură fără zăpadă, distruge o parte din plante şi reduce
numărul lor optim la unitatea de suprafaţă, de unde rezultă pierderi de recoltă de
10-60%;
- grindina distruge plantele sau părţi din acestea, în deosebi, în perioada de
înflorire şi coacere şi duce la pierderea recoltei;
- seceta, datorată temperaturii ridicate şi persistente în aer şi sol, precum şi lipsei
de precipitaţii, este o adevărată calamitate pentru producţia vegetală; acţionează
primăvara împiedecând creşterea rădăcinilor, iar vara în perioada de înflorire şi
de umplere a bobului la cereale, planta produce boabe mici şi zbârcite (şiştave),
toamna când în solul uscat întârzie încolţirea şi răsărirea plantelor;
- vântul usucă terenul, măreşte evapo-transpiraţia solului, provoacă căderea
plantelor, spulberă zăpada, erodează solul, acţionează distructiv pe solurile
nisipoase, dezvelind sau acoperind culturile;
- precipitaţiile creează exces de apă pe terenul agricol cu băltiri şi inundaţii, reduce
aerisirea solului şi activitatea microorganismelor, provoacă eroziuni în zona
colinară.

2.3. S o l u l
2.3.1. Noţiuni
Cultivarea plantelor agricole nu poate fi concepută fără prezenţa solului –
principalul mijloc de producţie în agricultură, adevărată avuţie naţională, suport
material pentru plante. Solul constituie o resursă inepuizabilă a mediului, o
adevărată fabrică de producere a substanţelor nutritive, un uriaş acumulator de

22
energie potenţială. Pentru solurile României s-a evaluat o cantitate de aproximativ 2
miliarde tone humus (materie organică), al cărui potenţial energetic se estimează la
echivalentul a 1,2 miliarde tone petrol brut (Răuţă,C-1981)
Fără sol şi microorganismele sale viaţa pe Terra ar fi imposibilă.
Solul se comportă ca un organism viu,care se formează,evoluează şi se
autogenerează prin funcţiile şi însuşirile sale caracteristice asigurând în permanenţă
substratul material-energetic pentru producerea recoltelor.Solul este un laborator
natural, sediu al unor transformări complexe, cu o comunitate biologică
(microorganisme în mod deosebit) foarte activă şi foarte numeroasă. Se poate afirma
că solul nu poate fi redus la un simplu corp inert, ci dimpotrivă, el are funcţii şi
atribute ce atestă viabilitatea materialului din care este format.
Solul este deci, un ecosistem viabil şi o unitate de bază a biosferei, cu un biotop şi o
biocenoză specifice.
După Commoner Barry (1980) pământul este “un capital biologic”de care
depinde productivitatea Terrei şi de aceea el este foarte preţios pentru orice sistem
social, constituind o prioritate în creşterea economică.
In concluzie putem afirma că solul este stratul de la suprafaţa scoarţei terestre
care serveşte ca mediu de viaţă pentru plante. El este un corp natural complex,
alcătuit din material mineral, organic, apă şi aer, în masa căruia au loc procese
fizice, chimice şi biologice complexe. Solul constituie, mediul (stratul) nutritiv cel
mai economic pentru creşterea şi dezvoltarea optimă a plantelor, în vederea obţinerii
unor recolte de calitate superioară.
Acest mijloc de producţie se deosebeşte de celelalte mijloace de producţie prin
următoarele:
• este un produs natural ( nu al muncii omului ),
• este limitat ca întindere,
• este neuniform ca relief,
• este fix, nu poate fi mutat,
• nu poate fi înlocuit cu alte mijloace de producţie,
• nu se uzează ( este inepuizabil atunci când este raţional exploatat).
Principalele însuşiri ale solului sunt fertilitatea şi capacitatea de producţie.
Fertilitatea este însuşirea esenţială a solului de a reţine şi pune la dispoziţia
plantelor cultivate substanţele nutritive, aer şi apă, de a creea condiţii optime de
temperatură, umiditate şi aeraţie în vederea asigurării creşterii şi dezvoltării
plantelor, producerii de recolte. In definiţia fertilităţii, un loc aparte îl ocupă
humusul, acesta constituind suportul energetic de asigurare cu substanţe nutritive.
Ca urmare, humusul, poate fi luat drept criteriu de bază în aprecierea gradului de
fertilitate.
Humusul constituie un produs organic complex format din componente
nespecifice (substanţe organice în curs de descompunere) şi componente specifice
(acizi humici şi huminici) rezultaţi din descompunerea resturilor vegetale şi animale
de către bacteriile aerobe. Conţinutul în humus pe adâncimi de 30 cm poate atinge
60-90 t/ha pe soluri sărace şi 200-300 t /ha pe solurile fertile (cernoziomuri)
Solul posedă o fertilitate naturală (potenţială) atunci când se găseşte în condiţii
naturale de dezvoltare şi o fertilitate artificială, dirijată şi modificată de om.

23
Impreună, fertilitatea naturală şi cea artificială, formează fertilitatea efectivă
(economică) ce se manifestă prin nivelul şi calitatea recoltelor realizate.
Capacitatea de producţie a solului sau potenţialul productiv este însuşirea
acestuia de a asigura condiţii optime plantelor şi recolte constante şi sigure an de
an, fiind condiţionată de însuşirile generale cât şi de fertilitatea solului. Menţinerea
capacităţii de producţie a solului la un nivel constant ridicat, constituie una din
problemele fundamentale ale agriculturii româneşti, cu largi implicaţii de ordin
tehnic, economic şi ecologic. Creşterea capacităţii de producţie a solului este o
acţiune de mare amploare şi durată, ea necesitând aplicarea unui complex de măsuri
agro- pedo - ameliorative, fundamentate pe bază de studii pedologice, agrochimice
şi de cadastru calitativ.

Solul,este format din stratul arabil, stratul de la suprafaţă (25-30 cm),

răscolit, prelucrat de piesele active ale maşinilor agricole şi substratul arabil
(subsolul) stratul de la adâncime (30-80-100 cm) care reprezintă rezerva pentru
hrana plantelor cu factorii necesari creşterii .
Solul este alcătuit din 3 faze : solidă (50% din volumul total al solului),
lichidă (30-35%) şi gazoasă (15-20%) .
Faza solidă provine din r o c i. Rocile sunt alcătuite din minerale, acestea din
elemente chimice. In sol se găsesc toate elementele înscrise în tabelul lui
Mendeleev. Rocile care au stat şi stau la baza formării solului sunt roci eruptive sau
magmatice (granite, grandiolite, diolite, gabrouri), roci metamorfice (cuarţite,
micaşisturi, calcare cristaline, şisturi grafitoase) şi roci sedimentare (pietriş, nisip,
conglomerate, gresii, loess, marne,calcare ,sare, ipsos, petrol, cretă, cărbuni etc)

2.3.2. Factorii şi procesele de formare a solului

Asupra rocilor de la suprafaţa litosferei, ca material primar, au acţionat şi
acţionează o serie de factori (agenţi) : fizici ,chimici şi biologici.
Agenţii fizici, foarte numeroşi, sunt agenţii climatici sau clima cu toate
componentele ei (temperatura, precepitaţiile, vântul,ş.a ) Agenţii fizici participă la
fenomenul de dezagregare a rocilor şi ca urmare apar diferite fragmente ca:
• bolovani , cu diametrul mai mare de 200 mm
• pietre, având diametrul de 200 –20 mm
• pietriş, cu diametrul de 20 –2 mm
• nisip grosier,cu diametrul de 2-0,2 mm
• nisip fin,cu diametrul particolelor 0,2 –0,02 mm
• praf, pulberi,având diametrul 0,02-0,002 mm.
Aceste fragmente îşi păstrează nemodificate însuşirile fizico-chimice.
Agenţii chimici implică reacţii chimice între diferite elemente chimice din
structura rocilor cu formarea altor grupe de substanţe (oxizi, hidoxizi,coloizi,ş.a)
Acestea prezintă însuşiri diferite, mai complexe, faţă de particolele din care au
provenit. Argila este de pildă , rezultanta procesului de alterare chimică produsă de
agenţii chimici.
Agenţii biologici acţionează prin microorganismele ce oxidează substanţele
sărace în oxigen, descompun silicaţii, fixează azotul din aer şi transformă azotul
organic în compuşi minerali. Pe acest substrat, în care se găsesc primele substanţe

24
nutritive (compuşi simpli, asimilabili) şi apă, s-au instalat plantele. Aceste plante
sunt supuse procesului de descompunere şi mineralizare sub acţiunea
microorganismelor, rezultatul fiind formarea de humus şi eliberarea de substanţe
minerale nutritive accesibile plantelor.
Materialul parental mărunţit, (roca mamă) modificat chimic şi supus proceselor
biologice a devenit s o l f e r t i l .

2.3.3 Caracteristicile solului

Solul prezintă însuşiri fizice, chimice şi biologice.
Insuşirile fizice ale solului sunt: textura, structura, porozitatea, aderenţa,
compactitatea, plasticitatea, contracţia, densitatea specifică ,densitatea aparentă.
Textura solului (compoziţia mecanică, alcătuirea granulometrică) reprezintă
proporţia în care fracţiunile granulometrice (grăunciorii) intră în alcătuirea naturală
a solului. In funcţie de textură solurile pot fi: nisipoase ( nisip 95%,argilă 5%),
nisipo-lutoase (9o-80% nisip,10-20%argilă), luto-nisipoase (70-80% nisip, 20-30 %
argilă), lutoase (30-45% argilă), luto-argiloase (45-60 % argilă), argilo-lutoase (60-
75 % argilă), argiloase (75-85% argilă), greu argiloase cu peste 85 % argilă.
In practică însă, după textură, solurile se împart în:
• soluri uşoare (afânate) în care predomină nisipul, destinate cultivării plantelor
neprăşitoare, fertilizate cu îngrăşăminte organice bine descompuse ;
• soluri grele (compacte) în care predomină argila, sunt soluri greu permeabile
pentru apă şi aer, motiv pentru care ele se lucrează adânc şi la intervale scurte de
timp. Fertilizarea lor se face cu îngrăşăminte organice puţin descompuse şi sunt
cultivate aceste soluri mai ales cu plante prăşitoare;
• soluri mijlocii, unde argila şi nisipul se găsesc în proporţii egale, sunt cele mai
favorabile pentru cultura plantelor.
Textura solului se determină pe teren,orientativ, prin palpare. Proporţia exactă a
grăunciorilor se stabileşte în laboratoarele de pedologie.
Structura solului reprezintă modul de grupare al grăunciorilor de sol în
agregate. După mărimea agregatelor se deosebeşte structura: glomerulară (diametrul
grăunciorilor este cuprins între 1-3 mm), alunară (4-10 mm), nuciformă, lenticulară,
columnară, prismatică. Solurile cu stuctură, mai ales glomerulară (măzărată), sunt
soluri permeabile pentru apă şi aer, sunt soluri calde, soluri cu un regim nutritiv
favorabil plantelor, sunt cu alte cuvinte, soluri fertile. Stabilitatea agregatelor este
determinată de cimentul organo-mineral care leagă grăunciorii. Acest ciment este
constituit din humus, argilă şi diferiţi coloizi.
Structura solului se menţine şi se reface atunci când se aplică lucrări raţionale,
când fertilizarea solului se face cu îngrăşăminte organice, când se aplică o alternanţă
sau o rotaţie raţională a culturilor.
Porozitatea solului reprezintă spaţiul lacunar. Grăunciorii şi agregatele lasă
intre ele spaţii sau pori. Porii pot avea diametrul mai mare de 0,25 mm şi atunci
vorbim despre spaţii lacunare necapilare iar când diametrul lor este mai mic de 0,25
mm., vorbim despre spaţii lacunare capilare. In aceste spaţii se găseşte aer şi apă.
Spaţiile lacunare necapilare deţin 15-20% din volumul total al solului şi sunt de
regulă pline cu aer; spaţiile lacunare capilare deţin 30-35% din volumul solului şi
sunt în mod normal pline cu apă. In aceste spaţii lacunare se petrec de fapt toate

25
procesele chimice şi biochimice din sol. Reglarea spaţiului lacunar se realizează prin
lucrări ale solului: lucrări de afânare, atunci când volumul spaţiului lacunar este mai
mic decât cel normal ; lucrări de tasare, cu tăvălugul, atunci când volumul spaţiului
lacunar este mai mare decât cel normal.

Insuşirile chimice ale solului sunt condiţionate de starea de dispersie

coloidală a diferitelor substanţe din masa solului. Ele sunt reprezentate de : soluţia
solului,coloizii, puterea de reţinere, reacţia solului (pH).
Soluţia solului reprezintă mediul apos în care se află în stare de dispersie
diferite substanţe minerale şi organice care participă la procesul de nutriţie prin
intermediul sistemului radicular.
Coloizii alcătuiesc complexul coloidal sau complexul argilo-humic din sol.
Puterea de reţinere reprezintă capacitatea solului de a reţine anumite
substanţe cu un grad variat de dispersie. Are o importanţă deosebită pentru viaţa
plantelor şi deci pentru fertlitatea solului deoarece, puterea de reţinere, împiedică
levigarea substanţelor nutritive, ele rămânând la dispoziţia plantelor
Reacţia solului =pH poate fi neutră (pH=7), bazică (pH mai mare decât 7),
acidă (pH mai mică decât 7). Majoritatea plantelor preferă solul cu reacţie neutră.
Există specii de plante care preferă reacţia acidă a solului,cum este cartoful, ovăzul,
secara. Lucerna şi rapiţa, în schimb, preferă solurile bazice.
Corectarea pH-ului acid sau bazic se face prin aplicarea amendamentelor şi a
îngrăşămintelor chimice cu reacţie acidă sau bazică.
Cunoaşterea reacţiei solului prezintă o importanţă deosebită pentru
cunoaşterea şi crearea condiţiilor favorabile creşterii plantelor. Pe teren, operativ dar
orientativ, reacţia solului se determină cu ajutorul unui aparat denumit pH-metru ,
prin metoda colorimetrică.

Insuşirile biologice ale solului se exprimă prin activitatea intensă a

microorganismelor, a plantelor, şi a animalelor din sol, fiind îndreptată în direcţia
descompunerii şi prelucrării materiei organice şi formării humusului .
Microorganismele produc :
• fixarea azotului atmosferic (bacterii simbiotice),
• transformarea unor compuşi ai fierului, sulfului şi fosforului din forme
inaccesibile în forme uşor accesibile plantelor,
• descompunerea substanţelor proteice şi transformarea lor în amoniac (bacterii
amonificatoare) ;
• oxidarea amoniacului şi trecerea lui în forme de azot accesibile plantelor, proces
cunoscut sub denumirea de nitrificare şi realizat de bacteriile nitrificatoare.
Plantele prin sistemul lor radicular furnizează în mod continuu resturi organice
ce pot atinge 1-10 tone/ha.
Animalele de la cele mai simple, protozoare, şi continuând cu râmele, transformă
materia organică amestecând-o cu cea minerală. Astfel, minusculele râme
prelucrează anual 400-600 tone de sol pe 1 ha teren agricol.

2.3.4.Profilul solului reprezintă o secţiune făcută în sol, pe verticală, de la

suprafaţă până la roca mamă.

26
 El este alcătuit din straturi succesive, deosebite sub aspectul culorii şi
compoziţiei şi care poartă denumirea de orizonturi.
Orizonturile se notează cu majuscule A,B,C,D, la care se adaugă uneori o literă
mică prin care se indică intensitatea unor procese sau acumulări .
• Orizontul A , este orizontul de acumulare al humusului ; este de culoare închisă,
grosimea lui variind între 60-80 cm în funcţie de tipul de sol;conţine materie
organică humificată 1-35%, iar argila 20-60%;
• Orizontul B , este orizontul de acumulare al argilei şi coloizilor minerali ; este
compact şi de culoare roşietică ; grosimea lui variază între 100-150 cm ;
• Orizontul C, este orizontul mineral calcic ; culoarea lui este albicioasă-gălbuie
iar grosimea este cuprinsă între 100-120 cm ;
• Orizontul D, reprezintă roca mamă, roca pe care s-a format solul respectiv ;
Am –indică un orizont molic , adică bogat în humus;
Au – reprezintă suborizontul A umbric , cu conţinut mediu în humus;
Ao – reprezintă un suborizont ochric,mai sărac în humus.
In cadrul fiecărui orizont putem întâlni suborizonturi de exemplu : în cadrul
orizontului A, poate fi suborizontul A1 şi A2 . Există situaţii când trecerea de la un
orizont la altul se face printr-un orizont de tranziţie , de exemplu A/C.
• Orizontul E mineral, eluvial cu un conţinut mai scăzut de humus şi argilă; se
acumulează silice;
• Orizontul G gleic mineral, format în mediu saturat de apă freatică la adâncime
mică;
• Orizontul O organic, nehidromorf la suprafaţa solului; format în mediu
nesaturat cu apă sub vegetaţia lemnoasă;
• Orizontul R mineral, situat la baza profilului este contituit din roci compacte,
având funcţia de material parental (roca mamă)
• Orizontul Sa salic, mineral, acumulează săruri solubile ( 1-1,5%)
• Orizontul Sc salinizat, mineral, conţine săruri uşor solubile mai redus decât Sa
(0,10-1,00%) ;
• Orizontul T organic hidromorf sau turbos format în mediu saturat cu apă din
resturi de plante hidrofile
• Orizontul W pseudogleic, mineral apare sub influenţa excesului de apă
provenind din precipitaţii.
Profilul de sol permite determinarea însuşirilor solului şi stabilirea tipului genetic
de sol.

2.3.5Tipurile de sol din România

Solurile au o răspândire zonală în concordanţă cu clima şi vegetaţia şi etajată
după altitudine.
Institutul Central de Pedologie şi Agrochimie stabileşte 10 clase de sol şi 22
subclase:
• soluri molice (bălane,cernoziomoce) situate în zonele joase de stepă. Ele s-au
dezvoltat pe o vegetaţie joasă, ierboasă şi pe un fond hidric sărac ( sub 500
mm.) şi cu un regim termic cu temperatura medie de 10 ...110C. Pentru
Dobrogea sunt caracteristice solurile bălane, iar pentru Câmpia Română,

27
 Câmpia de Vest, Sud-Estul Moldovei, cernoziomurile.Sunt solurile cele mai
fertile care necesită doar un regim corespunzător de irigaţie.
• soluri argilo-iluviare (brun-roşcate) cantonate în zonele de silvo-stepă din
partea central-vestică a Câmpiei Române, în Câmpia Moldovei şi Câmpia de
Vest. Sunt soluri grele, argiloase care necesită lucrări profunde şi repetate.
Fertilizarea lor se face cu îngrăşăminte organice puţin descompuse.
• Soluri cambice (brune) situate în ţinuturile deluroase şi în munţii nu prea
înalţi, sunt soluri formate sub un climat răcoros şi umed.
• Solurile spodice (podzoluri) sunt situate sub pădurile de fag şi răşinoase ;
sunt solurile cele mai sărace în humus. Sunt soluri acide, umede şi reci ; ele
necesită lucrări profunde ale solului, fertilizări cu îngrăşăminte organice
nedescompuse, amendamente şi lucrări de drenaj. Sunt soluri care necesită
investiţii mari pentru a putea fi cultivate .
Pe porţiuni restrânse întâlnim :
• Solurile umbrice (rendzine – sol negru acid))
• Solurile halomorfe (sărături – solonceac, soloneţ)
• Solurile hidromorfe (lăcovişti) cu surplus de umiditate, cantonate în Câmpia
de Vest
• Soluri organice ( turbării )
• Soluri neevoluate( aluvionare , de lunci )
• Soluri vertice (vertisol)

2.3.6 Cartarera şi bonitarea solurilor

Cartarea are drept obiectiv inventarierea resurselor de sol; ea pune la
dispoziţie date privind sistemul national de monitoring, adică sistemul de
supraveghere, cercetare şi control al solurilor pe întreg teritoriu agricol naţional.
Datele obţinute din cartare, ca urmare a analizelor fizice, chimice şi biologice de
laborator, a studiilor din teren referitoare la profilul de sol, se folosesc pentru lucrări
de ameliorare a solului, pentru ridicarea capacităţii sale de producţie. De asemenea
cartarea permite elaborarea hărţilor de sol şi cartograme cu rezerva de substanţe
nutritive la diferite adâncimi ale stratului arabil.
Bonitarea reprezintă o metodă de apreciere a capacităţii de producţie a
terenurilor agricole, stabilirea gradului de favorabilitate a solurilor pentru culturile
agricole în diferite condiţii biogeografice. Prin bonitare se face o apreciere
cantitativă şi calitativă a unui teren agricol, în aceleaşi condiţii ecologice pentru
anumite categorii de folosinţă şi culturi. Aprecierea se face pe baza unor norme
precise, cu un număr de puncte acordate pe grupe de factori cum ar fi resursele
climatice, însuşirile solului, relieful şi hidrologia. Pe baza punctelor acordate se
determină nota de bonitate de la 1 la 100, pentru fiecare teren agricol, care apoi se
încadrează în cele 10 clase de favorabilitate.
Prin bonitare se pot aprecia mai bine diferenţele de recoltă de la o categorie de
teren la alta, se poate asigura o planificare a culturilor pe teritoriu pentru a obţine o
eficienţă economică ridicată. Bonitarea dă posibilitatea fundamentării planului de
cultură, economic, financiar a investiţiilor.

28
2.3.7. Protecţia, conservarea şi ameliorarea solurilor
Punerea în valoare la un nivel de producţie cât mai înalt al întregului fond
funciar agricol constituie unul din aspectele de baza ale economiei naţionale. Alături
de solurile productive, în România se întâlnesc şi soluri slab productive sau chiar
neproductive.Acestea sunt reprezentate prin terenuri erodate, sărături, soluri
mlăştinoase, soluri turboase, soluri nisipoase, terenuri inundate, halde cu cenuşă. Ele
necesită aplicarea unor metode speciale, agropedo-ameliorative, menite să ducă la
înlăturarea cauzelor care le imprimă caracterul de neproductivitate sau de slabă
productivitate, astfel ca solurile să dobândească însuşiri fizice, chimice, biologice
bune, iar capacitatea lor de producţie să crească necontenit. Acete metode constau
din lucrări de amenajare şi ameliorare a terenurilor agricole care se clasifică în
lucrări de îmbunătăţiri funciare şi lucrări de echipare.

2.3.7.1.Lucrările de îmbunătăţiri funciare se referă la :

• prevenirea şi înlăturarea excesului de apă prin desecări, drenaje, îndiguiri,
regularizarea cursurilor de apă ;
• prevenirea şi combaterea eroziunii solului şi alunecării terenurilor;
• înlăturarea deficitului de apă din sol prin irigaţii;
• sporirea fertilităţii solurilor slab productive şi neproductive.
Desecarea de suprafaţă constă în colectarea şi evacuarea printr-o reţea de canale
deschise a excesului de umiditate. Reţeaua de desecare cuprinde: canale de
regularizare propriu-zise a apelor sau scurgerilor superficiale cu caracter permanent
şi canale secundare şi terţiare în care debuşează canalele de regularizare.Canalele
de regularizare se trasează paralel cu curbele de nivel.Canalele colectoare se
trasează pe linia de cea mai mare pantă.
Drenajul reprezintă acţiunea de eliminare din zona dezvoltării sistemului radicular
al plantelor a excesului de apă şi de săruri dăunătoare solurilor şi culturilor.
Se realizează printr-o reţea de drenuri care captează şi îndepărtează apa şi sărurile
în exces. Drenurile pot fi executate din materiale locale (piatră sau material lemnos),
din tuburi de beton, de mase plastice, din ceramică cu diametrul interior de 5-25 cm
şi o lungime de 33-60 cm. Drenurile pot fi şi gropi adânci de 1-3 m (în funcţie de
grosimea stratului impermeabil). Pe fundul acestor puţuri se aşează bolovani care
apoi se acoperă cu un strat de împletituri, apoi se pune pământ până la suprafaţă; apa
din împrejurimi se adună aici şi se scurge în adâncime contribuind astfel la uscarea
terenului.
Indiguirea se recomandă în luncile joase peste care apele se revarsă în timpul
viiturilor. Digurile se construiesc din pământ, din piatră înfăşurată în plasă de sârmă
sau din beton. Rolul lor este de a proteja terenurile agricole,ferindu-le de inundaţii.
Eroziunea solului
Eroziunea solului este determinată de factori naturali (clima, relief, sol şi vegetaţie)
precum şi de om prin exploatarea neraţională şi abuzivă a solului, prin distrugerea
vegetaţiei ierboase şi lemnoase.
Eroziunea poate fi de suprafaţă, determinată de apa provenită din precipitaţii care
nu se infiltrează în sol ci se scurge pe versant şi de adâncime, ce reprezintă forma de
şuvoaie sau făgaşe care formează în sensul scurgerii ogaşe, ravene, torenţi, ş.a
Eroziunea solului, anual, se concretizează prin pierderea pe glob a unei cantităţi de

29
23 miliarde tone de sol,echivalând cu o suprafaţă de cca.7 milioane de ha teren
agricol.
In prevenirea şi combaterea eroziunii solului pe terenurile în pantă se recomandă
o serie de măsuri şi lucrări:
• cultivarea acestor terenuri cu ierburi perene sau cereale păioase ;
• lucrări de amenajare a versanţilor prin care se urmăreşte reducerea pantei (valuri
de pământ, canale de nivel, terase );
• lucrări pentru dirijarea scurgerii apei pe versanţi prin canale ;
• lucrări de combatere a eroziunii în adâncime prin care se realizează reţinerea şi
evacuarea apei în exces din bazinele de retenţie prin debuşee.
Dintre măsurile de prevenire şi combatere a eroziunii, obligatorii sunt :
• executarea lucrărilor solului pe curbele de nivel ;
• stingerea ogaşelor şi ravenelor prin lucrări de nivelare ;
• amplasarea culturilor de pe versanţi pe curbele de nivel în fâşii sau intercalate cu
benzi înierbate;
• lucrări de modelare a suprefeţei versanţilor prin valuri de pământ, şanţuri,
taluzuri înierbate şi amenajarea agroteraselor.

2.3.7.2.Irigaţía
Irigaţia solului reprezintă metoda şi lucrarea prin care se introduce în stratul
arabil al solului cantităţi suplimentare de apă faţă de ceea ce primeşte acesta din
precipitaţii şi din apa freatică.
Ea se justifică economic dacă asigură sporul de producţie de 25-100%.
Irigaţia reprezintă aşa dar, măsura tehnică prin care se asigură aducţiunea apei
în cantităţi optime pe suprafeţele cultivate, în fazele critice de creştere şi dezvoltare
a plantelor.
Apa folosită pentru irigaţii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
• un conţinut scăzut de săruri, limita maximă admisă fiind de 0,15 – 3,0 g/l ;
• să fie curată ;
• un conţinut ridicat în oxigen ( 10-14 g/m3)
• un pH corespunzător (neutru);
0
• temperatura apei să fie peste 10-12 C ;
• lipsa oricăror substanţe toxice (reziduri de mercur, cianură de potasiu,
petrochimice etc)
• lipsa oricăror factori de infecţie şi infestare a culturilor.

Ca surse de apă pentru irigat pot fi :

• apele de suprafaţă provenite din ape curgătoare, lacuri naturale şi bazinele
artificiale de acumulare ;
• apele subterane, unde au debit constant şi nu sunt la adâncimi prea mari ;
• apele industriale;
• apele uzate (evacuate din oraşe prin reţeaua de canalizare) supuse în prealabil
procesului de epurare.

30
Regimul de irigaţii este o noţiune complexă ce include o serie de elemente tehnice :
norma de irigare, norma de udare, norma de aprovizionare, numărul de udări,
intervalul dintre udări.
Norma de irigare este cantitatea totală de apă, exprimată în m3 / ha administrată
solului pe parcursul întregii perioade de vegetaţie a culturii în scopul completării
deficitului de apă.
Norma de udare este cantitatea de apă , exprimată în m3/ ha care se administrează
unei culturi la un hectar, la o singură udare, într-una din fazele critice ale plantelor.
Udările sunt de două categorii:
• în perioada de vegetaţie
• în afara perioadei de vegetaţie ( de aprovizionare şi de răsărire)
Udarea de aprovizionare se aplică înainte de răsăritul culturii pe un teren bine
pregătit pentru ca plantele să beneficieze îm prima fază de vegetaţie de apă. Pentru
culturile de primăvară momentul cel mai favorabil de aplicare este toamna târziu pe
terenul arat. Pentru culturile de toamnă momentul cel mai favorabil este după
semănat.
Udarea de răsărire se practică imediat după semănatul culturii în scopul umezirii
patului germinativ.

Metode de irigare :
- după scopul pentru care se irigă, ea poate fi : de umezire, de fertilizare, de
spălare a solului;
- după modul cum se oferă apă culturilor : prin scurgerea apei la suprafaţă
(udarea pe brazdă), prin aspersiune, prin picurare, prin submersiune, subterană.
Pentru condiţiile din ţara noastră udarea pe brazdă şi prin aspersiune
reprezintă metodele cele mai des aplicate.
Udarea prin scurgere la suprafaţă prin brazde , când apa se infiltrează în sol, lateral
sau vertical, formând un contur de umezire specific texturii solului irigat; se practică
la culturile prăşitoare.
Udarea prin aspersiune, caracterizată prin distribuirea apei la plante sub formă de
picături de ploaie, folosind conducte şi aspersoare; se realizează o umectare
uniformă a terenului în jurul plantei şi o umezeală ridicată a aerului.
Udarea prin picurare constă in distribuirea apei direct la plantă cu o intensitate
foarte redusă, printr-o reţea de conducte din mase plastice cu diametrul mic,
amplasate la suprafaţa terenului sau îngropate în zona de dezvoltare a rădăcinilor; se
practică mai mult la culturile hortiviticole.
Udarea prin submersie constă în menţinerea pe teren a unui strat de apă; se practică
la cultura de orez.
Udarea subterană se referă la distribuţia apei direct la sistemul radicular al plantei,
cu ajutorul unor galerii, executate cu plugul cârtiţă; estepracticabilă la toate culturile,
dar în mod deosebit la cele legumicole; e costisitoare; încă se experimentează.

Sistemul de irigaţie reprezintă totalitatea suprafeţelor, amenajărilor şi dotărilor

tehnice necesare aducerii apei de la sursă la plantele de cultură.
Elementele sistemului de irigaţii necesită investiţii considerabile pentru
proiectare, punere în funcţiune şi exploatare. Sistemul de irigaţie într-o zonă trebuie

31
să fie corelat cu consumul mare de energie electrică care poate ajunge până la 30-60
MW la o singură pornire.
Unele sisteme sunt mecanizate şi automatizate pentru a aduce apa prin
deschiderea vanelor de la canalul principal la cele secundare de sector. Există
sisteme de irigaţii unde conducerea apei şi udările se realizează pe baza unui
program pus pe calculator.
În România există un potenţial tehnic de irigat ce se ridică la cca.7,4 milioane
hectare, ceece reprezintă 36% din totalul suprafeţei agricole sau 55% din cea arabilă.
Dacă în 1958 România deţinea 30.000 ha irigate pentru culturi de câmp şi 20.000 ha
pentru orezării, actualmente ţara noastră are o suprafaţă amenajată de 3,2 milioane
ha, din care numai cca. 1 milion ha este funcţionabilă. După 1989 amenajările
irigate au fost deteriorate si distruse pe cca. 2 milioane ha. La ora actuală
suprafeţele irigate se reabilitează prin investiţii de stat cu rezultate satisfăcătoare.
Amenajările exterioare a unui sistem de irigaţii se referă la sursa de apă (lac ,baraj,
râu, fluviu, apă freatică subterană); staţia iniţială de pompare de la sursă, canalele
magistrale de la sursă; staţia de repompare din canalul magistral; canalele secundare
de sector. Pentru transportul apei de la sursă se folosesc: canale din pământ
impermeabilizate sau neimpermeabilizate; conducte, de suprafaţă sau îngropate ;
jgheaburi din beton amplasate deasupra solului, care preiau un debit mare de apă.
Amenajările interioare cuprind amenajările parcelelor de udat pe suprafeţe
restrânse şi pe culturi agricole în care se aplică diferite metode de aducere a apei ,
folosind canale secundare, conducte îngropate (cu hidranţi) sau de suprafaţă,
sifoane, rigole, fâşii, instalaţii de ploaie artificială (aspersiune) şi instalaţii prin
picături de apă (picurare).

2.4.Fondul funciar şi folosinţa sa

2.4.1.Importanţă.
Pentru efectuarea unui management performant este necesară cunoaşterea
fondului funciar agricol, adică totalitatea terenurilor cultivate cu plante, indiferent de
destinaţie şi proprietar. Pământul, ca fundament al fondului funciar, face parte din
avuţia naţională şi buna sa folosinţă contribuie la creşterea producţiei agricole, la
redresarea agriculturii în general. După 1990 se constată că suprafeţe mari de
pământ (0,2-1,5 milioane ha) au stat necultivate.
Însămâmţarea cu culturi agricole a întregii suprafeţe arabile constituie prima
condiţie în gestionarea raţională a fondului funciar, al pământului şi a a asigurării
securităţii alimentare a populaţiei. De asemenea, un alt aspect de luat în seamă este
valorificarea superioară a fiecărei porţiuni de pământ, amplasând fiecare cultură pe
terenul cel mai indicat.
Fondul funciar al României cuprinde cca.14,7 milioane hectare, din care :
• teren agricol 9,4 milioane hectare,
• păşuni şi fâneţe 4,6 milioane hectare,
• livezi şi vii 0,7 milioane hectare.
Suprafaţa agricolă pe un locuitor este de 0,45 ha în România, 0,3 ha în Rusia şi
SUA, 0,2 ha în Germania,0,1 ha în Olanda, ceea ce situează ţara noastră pe o poziţie
foarte bună.Şi totuşi, un agricultor în Danemarca produce bunuri pentru 120
locuitori, în Germania pentru 20 şi în SUA pentru 10. S-a mai calculat numărul de

32
locuitori la 1 ha agricol . Acesta este în : Rusia – 0,46 locuitori, în SUA – 0,55
locuitori, în Germania – 5,12, în Olanda – 7,22 locuitori, în Danemarca – 7,50
locuitori.
2.4.2.Folosinţa fondului funciar.
Un aspect deosebit care evidenţiază importanţa cunoaşterii fondului funciar
agricol îl reprezintă structurar eliefului acestuia.
Din suprafaţa totală agricolă: 50% sunt terenuri în pantă din care :
8,25% cu pantă peste 50%
7,35% cu pantă între 35-50%
9,37% cu panta între 20-25%
De reţinut este faptul că în România suprafaţa arabilă poate fi folosită în
proporţie de 95,98%, comparativ cu Rusia, 64% şi SUA cu 51%. Aceste date atrag
atenţia asupra încadrării în diferite folosinţe a fondului funciar (tabelul 2.3.)

Folosinţa solului
(după Sistemul Român de clasificare a solurilor, 1980)
Tabelul 2.3
denumire cuprinde
arabil culturi de câmp, pajişti semănate, grădini de
legume,orezării, căpşunării, sere şi adăposturi din plastic
păşuni curate, împădurite, cu pomi
fâneţe curate, împădurite, cu pomi
vii nobile, hibride, pepiniere viticole
livezi clasice, intensive, arbuşti fructiferi, pepiniere pomicole

In fondul funciar mai intră: pădurile, perdelele de protecţie, pepinierele

silvice, construcţiile şi curţile, parcurile, plajele, drumurile, aerodromurile,căile
ferate. Tot aici se încadrează terenul numit neproductiv: nisipuri, bolovănişuri,
ravene, cariere, care prin tehnologii specifice poate fi redat agriculturii şi
silviculturii.
2.4.3 Cadastrul funciar.
Pentru a cunoaşte potenţialul agroproductiv al fondului funciar prin legislaţia
actuală, care reprezintă sistemul de evidenţă generală şi obligatorie a tuturor
terenurilor, inclusiv al celor agricole, indiferent de posesori şi destinaţia lor,
cadastrul funciar se remarcă ca un instrument unic care întruneşte toate condiţiile
tehnice, juridice, sociale şi economice în care se situează fiecare parcelă de teren.
Prin cadastru se realizează:
• măsurarea terenului, folosinţa lui, întocmirea hărţilor, planurilor şi registrelor
cadastrale;
• stabilirea destinaţiei şi înscrierea categoriei de folosinţă a terenurilor;
• aprecierea potenţialului de producţie a terenurilor agricole;
• punerea în evidenţă a tuturor resurselor funciare;
• înscrierea posesorilor şi a titlului de proprietate asupra terenului.

33
2.5. Factorii de vegetaţie
Alături de climă şi sol la creşterea şi dezvoltarea plantelor concură şi factorii
de vegetaţie, aceştia reprezentând acele elemente constitutive ale mediului natural,
care intervin activ în viaţa plantelor, delimitează arealul de cultivare al acestora şi
determină capacitatea de sinteză a materialului vegetal.
Principalii factori de vegetaţie sunt : lumina sau radiaţia solară, căldura, apa,
aerul, substanţele nutritive,radioactivitatea, electricitatea.

2.5.1. Relaţiile plantelor cu factorii de vegetaţie

Plantele intră într-o anumită relaţie cu factorii de vegetaţie, care sunt necesari
în toată perioada de vegetaţie, de la germinat până la maturitate, în diferite cantităţi
şi de o anumită calitate. Relaţiile dintre factorii mediului ambiant şi plante sunt
foarte complexe, de interdependenţă şi integrare.
Factorii sunt de importanţă inegală în ceea ce priveşte durata, intensitatea şi
calitatea de acţiune în decursul perioadei de vegetaţie. Ei se condiţionează reciproc,
(fiind greu sau chiar imposibil de precizat contribuţia fiecăruia la sporirea producţiei
vegetale), şi nu se pot substitui unul cu altul. In schimb se pot conjuga dar şi
neutraliza. In unele situaţii factorii de vegetaţie pot deveni restrictivi pentru
procesele de creştere şi dezvoltare prin aceea că devin nocivi dacă depăşesc anumite
limite, valori sau nu pot satisface în măsura necesară cerinţele plantelor. In acest
caz, plantele răsar, infloresc, fructifică sub potenţialul lor biologic.
De aceea, toţi factorii de vegetaţie sunt relativ egali în procesul de creştere şi
dezvoltare , insuficienţa unuia are repercursiuni negative asupra plantelor.
Cunoaşterea rapoartelor dintre factorii de vegetaţie şi plante oferă
cultivatorului posibilitatea ca prin mijloacele tehnice de care dispune să poată
controla, regla şi dirija acţiunea acestora în anumite limite, să asigure condiţii
optime pentru desfăşurarea normală a ciclului biologic şi obţinerea recoltelor
scontate.

2.5.2.Aerul face parte din componentele de viaţă a plantelor; el este un amestec

format din mai multe gaze, fiind prezent în atmosferă şi sol în spaţiile lacunare.
Compoziţia aerului este următoarea:

In atmosferă In sol

Oxigen 20,87 % 19,0 %

Azot 78,31 % 79,0 %
Gaze rare 0,76 % 0,76 %
Dioxid de carbon 0,03 % 0,3 – 1,0 %
Amoniac urme urme
Alte gaze 0,03 % urme

Oxigenul este elementul care întreţine viaţa. El este indispensabil în procesul

de respiraţie. Plantele au nevoie de oxigen în toate fazele de creştere şi dezvoltare.

34
In perioada de încolţire, de pildă, seminţele respiră intens pentru a furniza
embrionului energia necesară mobilizării substanţelor de rezervă .
Se apreciază că întreaga vegetaţie a globului absoarbe într-un an cca.150 miliarde
tone CO2 şi elimină 400 miliarde tone de O2.
Dioxidul de carbon , este un gaz toxic pentru plante şi animale. Plantele însă
îl folosesc în procesul de fotosinteză, pentru creşterea şi dezvoltarea lor. Ziua,
plantele absorb CO2 şi elimină O2 . Este cunoscut faptul că 1 ha de pădure fixează
circa 12 tone carbon din CO2 şi elimină cca. 30 tone oxigen. Pentru o recoltă de
200 tone plantele asimilează circa 3-9 tone carbon din aer. CO2 din sol nu trebuie
să depăşească limita de 1 %, el devenind în această concentraţie toxic pentru plante.
Azotul din aerul atmosferic şi din aerul solului este un gaz inert atât pentru
viaţa plantelor cât şi pentru animale. El nu poate fi asimilat de către plante sub
formă de azot elementar gazos ci doar de către bacteriile fixatoare de azot sub
forma de nodozităţi situate pe rădăcinile plantelor leguminoase.
Reglarea regimului de aer din sol se poate realiza prin lucrări agrotehnice ale
solului, de afânare sau de tasare , de drenare şi fertilizare a solului cu îngrăşăminte
organice.

2.5.3. Apa este indisolubil legată de existenţa vieţii pe Terra. Ea este necesară
pentru declanşarea proceselor fiziologice din sămânţă în vederea germinării, în
sinteza diferitelor substanţe din plantă, în circulaţia elementelor nutritive în organele
vegetative şi de fructificare, pentru procesul de transpiraţie, pentru asigurarea
echilibrului mecanic al celulelor şi ţesuturilor (turgescenţa), pentru asigurarea
echilibrului termic al plantelor.
Nevoia în apă se măreşte pe moment ce planta creşte şi fructifică,ceea ce conduce
la mărirea consumului de apă pentru formarea unei unităţi de substanţă uscată.
Pentru fiecare unitate de substanţă uscată planta consumă 200-1000 unităţi de apă
din care cea mai mare parte este eliminată prin transpiraţie. Această cantitate de apă,
caracteristică între anumite limite pentru fiecare specie se numeşte consum specific
(coeficient de transpiraţie) La grâu, de pildă, consumul specific este de 518 l/kg., la
porumb 368 l/kg iar la sfecla de zahăr 397 l/ kg.
După consumul specific, plantele de cultură se pot grupa în :
•plante xerofite, cu consum redus de apă ;ele se pot cultiva în zonele de stepă :
sorgul, iarba de sudan, meiul , lintea, ş.a.
•plante mezofite, plante cu consum specific moderat :grâul, secara, floarea-
soarelui,ş.a
•plante hidrofite, plante ce necesită un consum mare de apă : orezul,cartoful,
legumele,ş.a.
Reglarea regimului de apă din sol se poate realiza prin :
• lucrări ale solului, de afânare, de distrugere a scoarţei ce se formează la
suprafaţă şi favorizează evaporarea apei din sol ;
•acoperirea deficitului de apă prin irigaţii ;
•menţinerea stratului de zăpadă uniform prin instalarea de parazăpezi iarna în
zonele bântuite de vânt;
•înlăturarea excesului de apă prin operaţii de desecare şi drenaj .

35
2.5.4. Căldura este necesară în tot cursul ciclului biologic,de la germinare până la
coacere.Cunoaşterea temperaturii minime de germinaţie are o importanţă practică
deosebită pentru stabilirea perioadei optime de însămânţare a culturilor De
exemplu: lucerna,trifoiul şi mazărea germinează la temperatura minimă de 1-20C,
grâul, secara,orzul,ovăzul la 2-30C, macul, bobul, cânepa la 3-40C, sfecla de zahăr la
4-50C,floarea soarelui şi rapiţa la 5-60C, cartoful la 7-80C, porumbul , fasolea şi soia
la 8-100C, castraveţii,dovleceii la 10-120C, tutunul la 12-140C.
In cursul perioadei de vegetaţie , plantele au nevoie de o temperatură minimă
de creştere, denumită zero biologic sau prag biologic a cărei valoare este de 50C la
plantele care provin din climatul temperat (grâu,secară, orz,mazăre,ş.a.) sauu de 8-
100C,la cele originare din climatul cald (porumb, fasole,viţa de vie).
Evaluarea necesarului de căldură pentru fiecare plantă se face prin însumarea
temperaturilor medii zilnice din întreaga perioadă de vegetaţie, rezultând constanta
termică sau suma de grade care stă la baza zonării culturilor agricole.

Constantele termice la unele plante de cultură

Tabelul 2.4.
Planta Suma de grade, 0C
Grâu de toamnă 2000-2300
Secară 1700-2126
Ovăz 1940-2310
Porumb 1700-3700
Orez 2200-5000
Mazăre 1352-1900
Soia 2000-3000
Floarea soarelui 1700-2500
Sfeclă de zahăr 2400-3700
Cartof 1300-3000

Principala sursă de energie calorică o constituie radiaţia solară a cărei valoare

numită constantă solară este de 1,94 cal /cm2 /minut. Fiind un factor cosmic,
căldura nu poate fi reglată direct (cu excepţia caselor de vegetaţie, a serelor,
răsadniţelor ) ci numai indirect prin următoarele măsuri:
• lucrări ale solului şi anume lucrări de afânare care favorizează încălzirea solului ;
• administrarea de îngrăşăminte organice în diferite grade de descompunere;
• eliminarea excesului de apă ;
• reţinerea zăpezii în strat uniform (20-30 cm) impiedică pierderile de căldură din
sol ;
• mulcirea solului,prin acoperire cu diferite materiale de culoare închisă (turbă,
mraniţă, gunoi bine descompus, folie de polietilenă), reţine căldura din sol ;
• cultivarea plantelor pretenţioase faţă de căldură pe versanţi cu expoziţie sudică .

2.5.5.Radiaţia şi lumina solară participă intens şi direct la procesul de fotosinteză

alături de apă şi dioxidul de carbon. Radiaţia fiziologică condiţionează direct
fructificarea plantelor, conţinutul în zahăr, grăsimi, substanţe proteice.

36
 Plantele au pretenţii diferite faţă de lumină.Unele preferă intensităţi luminoase
mai ridicate (floarea-soarelui, sfecla de zahăr, viţa de vie )altele sunt adaptate la
condiţii de lumină mai puţin intensă (fasolea, inul pentru fuior, salata). Lumina
insuficientă determină alungirea tulpinilor, creşterea sensibilităţii la cadere, la
intemperii, la diferiţi dăunători.
Plantele cultivate în condiţii tehnologice optime au un coeficient de conversie
al energiei solare de 1-3 % .Cea mai eficientă utilizare a luminii este la intensităţi ale
acesteia de 20.000-30.000 lucşi şi la dominanţa în compoziţia spectrală a radiaţiilor
luminoase cu lungimea de undă cuprinsă între 0,76-0,40 nm (nanometri).
Fiind un factor de vegetaţie de natură cosmică, reglarea regimului de lumină al
plantelor se realizează indirect prin măsuri ca :
• asigurarea unei densităţi optime la semănat în funcţie de pretenţiile plantelor
faţă de lumină ;
• combaterea buruienilor care privează plantele de cultură de un regim optim de
lumină;
• orientarea corespunzătoare a rândurilor la semănat pentru a asigura plantelor
lumină pe parcursul întregii zile ;
• amplasarea speciilor pretenţioase faţă de lumină (floarea-soarelui – plantă
heliotropă, viţa de vie ) pe versanţii suduci , versanţii cei mai însoriţi.

2.5.6. Substanţele nutritive

Plantele cresc şi se dezvoltă folosind energia solară şi substanţele nutritive din
mediul înconjurător. Ele absorb O2, CO2, H din aer şi apă iar celelalte elemente
nutritive N, P, K,Ca, Mg, Fe, Na, Cl, Zn, S, Al, Cu, Mo, Bo,etc, din sărurile
minerale existente în sol.
Plantele absorb elementele nutritive din soluţia solului sub formă de anioni şi
cationi ai sărurilor minerale.
Substanţele nutritive sunt necesare în tot cursul perioadei de vegetaţie şi în
deosebi în faza de creştere şi de formare a organului comestibil. Nevoia de hrană
diferă de la plantă la plantă iar rolul elementelor nutritive este diferit în funcţie de
metabolism.
Acţiunea substanţelor nutritive ca factor de vegetaţie se manifestă în cadrul
unor intervale de optim, insuficienţă şi exces. După D.Davidescu (1968) elementele
nutritive conducătoare în ridicarea producţiei rămân azotul, fosforul şi potasiul.
Azotul ia parte la creşterea vegetativă,deci este necesar mai ales în perioada
de creştere intensă a plantelor. Lipsa (carenţa) în azot se manifestă prin culoarea
gălbuie a frunzelor, nervuri proieminente roşcate şi ritm lent de creştere. Excesul de
azot produce o creştere luxuriantă, o culoare verde intens a frunzelor.
Fosforul participă la sinteza substanţelor proteice, el influenţează formarea
fructelor şi se acumulează mai ales în organele de reproducere ale plantei, în fructe
şi seminţe.
Potasiul echilibrează armonia dintre azot şi fosfor atunci când acestea sunt
administrate în cantităţi prea mari în sol. El se acumulează mai mult în frunze şi
tulpini , are un rol important în procesul de fotosinteză, în transportul şi acumularea
glucidelor, în sinteza protidelor.

37
 Asigurarea fertilităţii naturale a solului se poate realiza fie prin sistemul de
autoreglare a substanţelor nutritive în sol,când acesta îşi reface fertilitatea pe cale
naturală, prin biomasa existentă, prin asolamente fie prin sistemul de reglare pe
cale artificială, prin îmbunătăţirea fertilităţii naturale prin aplicarea unui sistem
ştiinţific de fertilizare cu îngrăşăminte organice şi minerale bazat pe criterii
tehnico-economice.
In concluzie, pentru reglarea şi îmbunătăţirea regimului nutritiv se recomandă:
• aplicarea de îngrăşăminte şi amendamente
• executarea corectă a lucrărilor solului
• asolamente şi rotaţii raţionale a culturilor
• combaterea buruienilor
• irigarea culturilor.

2.6. Biodeversitatea agricolă

2.6.1. Noţiuni şi atribute
In producţia agricolă se foloseşte o diversitate biologică de culturi agricole
compusă din specii, soiuri, hibrizi, care reprezintă plantele cultivate, ce se
diferenţiază între ele prin ciclul biologic, cerinţele faţă de factorii de vegetaţie,
morfo-anatomia lor, destinaţia de producţie.
Diversitatea biologică este constituită de ansamblul speciilor vegetale şi
animale (flora şi fauna) naturală şi artificială, de materialul lor genetic şi de
ecosistemul din care ele fac parte.
Biodiversitatea este o componentă definitorie a capitalului natural al lumii.
Biodiversitatea plantelor agricole este vitală pentru întreaga omenire, fiind
singura sursă sigură de alimente.
Biodiversitatea este unul din pilonii dezvoltării durabile a agriculturii şi
determină starea de sănătate a populaţiei, prin diversificarea producţiei agricole.
2.6.2. Componentele biologice ale unei tehnologii sunt reprezentate prin specie, soi
şi hibrid care stau la baza biodiversităţii ca număr şi importanţă economică.
2.6.1.1. Specia reprezintă un grup mare de plante, cantonate pe areale ecologice
întinse, în diferite condiţii pedo-climatice, care au însuşiri biologice şi morfo-
anatomice distincte, dar asemănătoare. Specia reprezintă de fapt în producţie planta
cultivată (grâul, porumbul, cartoful) şi este constituită din subspecii şi varietăţi
(grâul tare şi grâzul moale, porumbul obişnuit şi porumbul zaharat), din soiuri şi
hibrizi.
2.6.2.2. Soiul reprezintă un grup de plante din aceeaşi specie sau varietate, ce au
însuşiri omogene biologice, morfo-anatomice şi de producţie la toţi indivizii din
parcela cultivată.
Soiul este unitatea biologică, componenta biologică a fluxului tehnologic ce
influenţează direct recolta.
Soiul are însuşiri specifice: perioada de vegetaţie, perioada de coacere ,
perioada de recoltare, astfel că ele pot fi clasificate, la unele culturi, în timpurii,
semitimpurii şi târzii .
Soiul se produce la 1-2 ani după scheme specifice păstrându-şi însuşirile
ereditare o perioadă îndelungată de timp (5-20 ani). El este creat şi verificat în
staţiunile experimentale şi în reţeaua ISTIS timp de minimum 3 ani. Soiurile se

38
testează din punct de vedere al distincţiei, stabilităţii şi omogenităţii, dar şi al valorii
tehnologice şi economice. Soiurile care nu mai corespund exigenţelor tehnologice şi
economice sunt radiate şi se scot definitiv din producţie.
2.6.2.3. Hibridul reprezintă o grupă omogenă de plante format din 2, 3 sau 4
parteneri (părinţi ) care se încrucişează (hibridează) în fiecare an, după tehnici
speciale. Hibridul este productiv numai în generaţia I-a şi are însuşiri mai bune
decât soiul propriu zis: producţie mai timpurie, rezistenţă la temperaturi scăzute şi
la secetă, rezistenţă la unele boli, port mai scund, chiar randament mai ridicat.
Hibrizii pot să fie : HS hibrid simplu ( A x B )
HD hibrid dublu (A x B x C x D )
A este soiul mamă, B este soiul tată.
2.6.3. Clasificarea culturilor agricole se face în funcţie de familia botanică,
tehnologia comună aplicată, destinaţia producţiei ( tabelul 2.5.)
Plantele agricole cultivate în România
Tabelul 2.5.

1. Cereale - păioase: grâul, secara, orzul, ovăzul,

orezul, meiul, triticale;
- prăşitoare: porumbul şi sorgul.
2. Leguminoase pentru boabe - neprăşitoare: mazărea
- prăşitoare: fasolea, soia, lintea, bobul,
năutul
3. Plante oleaginoase - neprăşitoare: inul pentru ulei
- prăşitoare: floarea soarelui, ricinul,
rapiţa, soia, alune de pământ
4. Plante textile - inul pentru fuior, cânepa pentru fuior,
bumbacul
5. Plante tuberculifere şi - cartoful
rădăcinoase - sfecla de zahăr, cicoarea
6. Plante furajere - leguminoase furajere: lucerna, trifoiul,
sparceta, mazărea furajeră,borceagul, soia
furajeră;
- graminee furajere: porumb pentru siloz,
porumb masă verde, iarba de sudan,
secara furajeră, sorg, firuţă, golomăţ,
raigras, obsigă, păiuş, timoftică.
- alte plante furajere: dovleacul furajer,
sfecla furajeră, morcovul furajer, rapiţa,
topinambur, gulia furajeră
7. Tutunul şi hameiul
8. Plante medicinale şi - coriandrul, fenicululul, chimionul, menta,
aromatice muşeţelul, cimbrul, anghinarea, lavanda,
nalba, tarhonul, valeriana, degeţelul.

39
2.6.4.Organismele modificate genetic.
Completarea biodiversităţii agricole cu plante modificate genetic (OMG) deşi o
mare realizare a biotehnologiei, pune probleme serioase specialiştilor, organelor
agricole şi chiar cultivatorilor. Deşi creatorii acestor forme noi de plante susţin că
noile proteine sau microorganisme prezente în plantă nu modifică compoziţia
chimică şi calitatea produsului obţinut, în unele ţări însă există rezerve în ceea ce
priveşte introducerea lor în cultură.Printre plantele modificate genetic se numără :
porumbul, soia,rapiţa, orzul, tututnul.
In Franţa , de exemplu, hibrizii de porumb OMG sunt interzişi. In ţara noastră
legislaţia este armonizată cu legislaţia UE în proporţie de 100% în privinţa utilizării
OMG în condiţii de izolare.
In UE sunt aprobate pentru comercializare orientativ circa 28 OMG, iar 18
OMG aşteaptă aprobarea pentru a fi introduce în cultură.
Semnale în ceea ce priveşte unele efecte negative ale OMG asupra sănătăţii
oamenilor sunt din ce în ce mai numeroase. Se constată că după consumul
alimentelor transgenice poate să apară fenomenul de alergie, rezistenţa unor microbi
la antibiotice, toxicitate ridicată şi chiar cazuri de cancer (Năstăsoiu, I.-2000).
In România, Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi prin ISTIS(Institutul de
Stat pentru Testarea şi Inregistrarea Soiurilor) publică I Catalogul oficial al soiurilor,
hibrizilor de plante de cultură din România.

2.7. Zonarea ecologică a culturilor agricole

2.7.1. Noţiuni
Cunoaşterea modului în care condiţiile naturale existente satisfac cerinţele
biologice ale plantelor agricole este de mare însemnătate pentru economia naţională,
deoarece numai pornind de la această bază ştiinţifică se poate realiza o amplasare
raţională a culturilor. Creşterea si dezvoltarea plantelor cultivate, productivitatea lor
biologică şi în final recolta sunt rezultatul schimburilor de substanţă şi al
transformărilor de energie ce se realizează în cadrul ecosistemelor agricole.
Infăptuirea acestor procese dinamice şi foarte complexe se desfăşoară în forme
diferite pentru fiecare specie de plantă cultivată şi tip de ecosistem şi este
condiţionată de cerinţele biologice şi de modul de acţiune a factorilor de vegetaţie
şi a factorilor ecologici teritoriali (clima şi solul).
Acţiunea factorilor ecologici şi de vegetaţie asupra creşterii, dezvoltării şi
fructificării plantelor în raport cu cerinţele biologice ale acestora, determină un nivel
de referinţă de cea mai mare însemnătate, şi anume: optimul ecologic. Este foarte
importantă cunoaşterea noţiunii de optim ecologic,deoarece, plecând de la nivelul
acestuia, acţiunea restrictivă a factorilor mediului fizic delimitează zone
ecogeografice, de la cele mai favorabile, până la cele nefavorabile, în care culturile
îşi satisfac cu greu cerinţele biologice sau care sunt improprii creşterii şi dezvoltării
plantelor respective. In acest sens s-au făcut numeroase studii teoretice de exprimare
a notiunii de optim ecologic, cele mai multe referindu-se la concepte strict biologice,
la substanţa vie şi la organisme în general.
Cercetătorii români (Teodorescu, I.C., Gh.Obrejan, Andronicesu D., Teaci,D.,
Mănescu,B., Oşlobeanu,M.,) au evidenţiat în cercetările lor favorabilitatea ecologică
în funcţie de factorii pedoclimatici, hidrologici şi orografici. Aceste studii au stat la

40
baza elaborării lucrărilor de zonare ecologică a plantelor agricole în România, care
se perfecţionează în continuare prin noi metode de investigaţie.

2.7.2 Zonarea ecologică a culturilor agricole

Configurarea unei agriculturi moderne şi competitive pe teritoriul Rpmâniei,
care să asigure producţii ridicate şi stabile, nu este posibilă fără zonarea ecologică a
culturilor agricole. Aceasta se poate considera ca fiind suportul ecologic al
zonalităţii producţiei agricole.
În ţara noastră ,în raport cu factorii ecologici şi cu optimul ecologic, s-a propus
gruparea zonelor naturale pe grade de favorabilitate. Se consideră zonă foarte
favorabilă aceea în care condiţiile naturale satisfac toate cerinţele plantelor. Pe
măsură ce intervin şi se intensifică unele elemente nefavorabile, zonele au fost
apreciate ca favorabile, puţin favorabile şi chiar improprii culturilor agricole sau
horticole.
Prin zone se înţeleg mai multe teritorii administrative, care se caracterizează
prin unitatea factorilor de mediu şi care prezintă condiţii mai mult sau mai puţin
asemănătoare pentru culturile agricole. De exemplu: Câmpia de Vest cuprinde
teritoriul dintre graniţa de vest şi poalele dealurilor vestice, începând de la Satu-
Mare şi până la Oraviţa; este foarte favorabilă pentru porumb, plante de nutreţ, grâu
de toamnă, orz de toamnă, floarea soarelui, soia, sfecla de zahăr, cartof, cânepă şi
favorabilă pentru mazăre, fasole, inul pentru ulei, orez.
In cadrul zonelor se diferenţiază :
- bazinele, teritorii restrânse, care cuprind mai multe localităţi, cu condiţii
pedoclimatice aproape identice şi cu o specializare largă a culturilor;
- centrele legumicole, pomicole, viticole sunt teritorii cu condiţii pedoclimatice
identice specifice, specializate în una-două culturi.

CAPITOLUL 3

SUPORTUL MATERIAL AL PRODUCŢIEI AGRICOLE

In afara condiţiilor pedoclimatice şi a factorilor de vegetaţie, la realizarea

producţiei agricole contribuie o serie de elemente strict legate de progresul tehnic
ca: materialul biologic de înmulţire, maşinile agricole, îngrăşămintele, pesticidele,
erbicidele şi construcţiile pentru păstrarea produselor recoltate. Toţi aceşti factori
alcătuiesc suportul material al producţiei agricole, fiecare contribuind într-o
anumită măsură la formarea recoltei.

41
3.1.Materialul biologic de înmulţire (sămânţa)
3.1.3 Particularităţi
Pentru desfăşurarea procesului de producţie, a înmulţirii speciilor şi soiurilor,
precum şi pentru sporirea producţiei vegetale, un rol important revine materialului
biologic (sămânţa) cu însuşiri genetice superioare.
Asigurarea cantitativă şi îmbunătăţirea constantă a calităţii materialului
biologic, adaptat condiţiilor pedoclimatice din ţara noastră, constituie o componentă
principală a tehnologiei specifice fiecărei plante agricole. Folosirea la însămânţare a
unui material semincer de calitate superioară, contribuie la exprimarea în condiţii
optime de cultură a întregului potenţial productiv şi calitativ al plantelor, soiurilor şi
hibrizilor cultivaţi.
Folosirea seminţelor din speciile şi soiurile zonate ecologic are o deosebită
importanţă economică.
Producerea seminţelor este în competenţa Ministerului Agriculturii
Inmulţirea reprezintă funcţia biologică comună tuturor organismelor vii de a se
reproduce.Cunoaşterea mecanismului înmulţirii la plantele cultivate şi a factorilor
care îl favorizează sau îl inhibă permit dirijarea lui în scopuri practice deosebit de
utile.
Plantele agricole se înmulţesc pe cale sexuată, generativă, prin seminţe, sau pe
cale vegetativă .
3.1.2. Sămânţa , din punct de vedere agricol, reprezintă materialul de înmulţire
al plantelor agricole, rezultat în urma unei tehnologii specifice, ce asigură
menţinerea caracteristicilor genetice iniţiale şi valoarea culturală corespunzătoare.
Din punct de vedere botanic, sămânţa reprezintă organul de înmulţire al
plantelor cu flori şi este rezultatul procesului de polenizare şi fecundare a florilor.
Principalele componente ale seminţei sunt: tegumentul sau învelişul seminţei,
endospermul (cotiledoane) şi embrionul din care se dezvoltă noua plantă.
In producţia vegetală, noţiunea de sămânţă are un sens mai larg, înţelegându-
se prin aceasta, părţile plantelor prin care acestea se reproduc. De pildă : la unele
specii de leguminoase (mazăre, fasole, soia ), crucifere (rapiţă, muştar), denumirea
de sămânţă se acordă seminţei propriu zise ; la cereale (grâu, secară, orz, porumb) se
foloseşte denumirea de sămânţă pentru fructe (cariopse); la cartof, se foloseşte
denumirea de “sămânţă” pentru tuberculi, prin care planta se înmulţeşte pe cale
vegetativă, la viţa de vie se folosesc butaşii ca material săditor, deci ca ”sămânţă”, la
căpşuni, stolonii, etc.
Sămânţa trebuie privită ca factor esenţial al creşterii producţiei agricole, ceea ce
rezultă din următoarele atribute:
• organ specializat al plantei ce permite acesteia să se reproducă, să dea urmaşi
în descendenţă;
• factor biologic ce asigură creşterea, dezvoltarea şi perpetuarea speciei, culturii
de câmp;
• verigă tehnologică în realizarea unei recolte ridicate şi de calitate.
Sămânţa are o serie de caractere morfologice ce au o importanţă pentru identificarea
speciei, păstrare, tratare şi ambalare înainte de însămânţare. Ca principale caractere
se pot reţine: forma, mărimea, culoarea şi luciul.

42
3.1.3.Indicii de calitate ai seminţelor
Pentru a fi introdusă în sol, sămânţa trebuie verificată calitativ prin efectuarea
unor analize genetice, fizice, fiziologice şi de starea sănătăţii.
In standardele de stat principalii indici de calitate ai seminţelor se referă la
puritatea biologică, la unele caracteristici fizice, însuşiri fiziologice şi fitosanitare.
• Puritatea biologică (autenticitatea), exprimă apartenenţa certă (sigură)
a unei seminţe la un anumit soi sau hibrid. Se calculează în procente.
• Puritatea fizică se referă la procentul de seminţe pure din specia şi
soiul analizat, raportat la greutate, determinându-se procentul de
impurităţi (seminţe de altă cultură, seminţe de buruieni, resturi de
pământ etc) . Se calculează în procente.
• Facultatea germinativă, însuşirea seminţelor de a încolţi în condiţii de
mediu corespunzătoare şi într-o durată de timp stabilită pentru fiecare
specie. Se exprimă procentual (numărul de seminţe care au germinat
din 100 puse la germinat).
• Sămânţa utilă ( valoarea utilă sau valoarea culturală) rezultă ca produs
dintre sămânţa pură şi germinaţia totală, exprimat în procente, cu
importanţă practică la stabilirea cantităţii de sămânţă la hectar.
• Puterea de străbatere este capacitatea germenilor (colţilor) de a
străbate stratul de sol care îi acoperă. Se exprimă prin % de plante
răsărite, raportat la 100 de seminţe semănate.
• Umiditatea seminţelor este o însuşire foarte importantă pentru
păstrarea seminţelor în condiţii optime. Se determină în laborator, şi se
exprimă în %. Fiecărei specii îi corespunde o anumită umiditate la
înmagazinarea seminţelor : cerealele 14 %, leguminoasele şi floarea-
soarelui 11%, porumbul păstrat în ştiuleţi 17%,etc.
• Starea sanitară : sămânţa trebuie să fie perfect sănătoasă, să nu fie
vătămată, atacată de boli, ciuperci, dăunători.
• Masa a 1000 de boabe (MMB) reprezintă greutatea a 1000 de boabe
exprimată în grame. Valoarea ei se determină prin cântărire şi serveşte
la calculul privind evaluarea recoltei, la calculul necesarului de sămânţă
pentru însămânţarea unui hectar .S-a constatat că din seminţe mai grele
răsar plante mai viguroase, cu producţii mari.
• Masa hectolitrică (volumetrică) (MH) reprezintă masa unui hectolitru
de sămânţă.Valoarea ei, se determină cu ajutorul unei balanţe speciale
numită balanţă hectolitrică. Ea exprimă calitatea seminţei şi este
utilizată la stabilirea volumului necesar depozitării seminţelor.
Analizele privind principalele însuşiri ale seminţelor se efectuează de către
Laboratoarele judeţene pentru Controlul Calităţii seminţelor şi a materialului săditor.

3.1.4. Recoltarea, condiţionarea şi controlul seminţelor

Recoltarea . In funcţie de suprafaţa lotului semincer recoltarea se face manual
sau mecanic. La suprafeţe mari, semincerii recoltează cu combine moderne, dotate
cu echipamente de sortare şi curăţire. Recoltarea se efectuează pe specii sau grupe
de specii în funcţie de momentul coacerii şi nivelul de umiditate din sămânţă. La
grâu de exemplu, recoltarea se face la 14% umiditate, la orez la 16-17%, iar la

43
porumb la 20-20%. Modul de recoltare al seminţelor prezintă o importanţă deosebită
pentru evitarea pierderilor şi asigurarea calităţii acestora.
Condiţionarea seminţelor include toate operaţiile aplicate seminţelor pentru
a corespunde cerinţelor prevăzute în standarde privind materialul folosit pentru
semănat. Aceste operaţii sunt: uscarea, curăţirea, sortarea, tratarea, ambalarea şi
depozitarea.
Uscarea seminţelor este necesară când la recoltarea unei culturi se constată că
seminţele prezintă un conţinut de umiditate prea ridicat pentru a putea fi păstrate în
condiţii corespunzătoare. Uscarea seminţelor poate fi făcută la soare, sub şoproane
sau în magazii prin lopătare. Există şi uscătorii moderne unde uscarea seminţelor se
face cu ajutorul unor instalaţii speciale.
Curăţirea şi sortarea seminţelor sunt operaţii care constau în îndepărtarea
impurităţilor şi separarea seminţelor pe categorii în funcţie de mărime şi greutate.
Pentru aceste operaţii se folosesc : vânturătoarea, triorul şi selectorul. Indepărtarea
seminţelor de cuscută din masa seminţelor de trifoi,lucernă etc.,se face cu ajutorul
separatorului magnetic, la staţii speciale de decuscutare.
Tratarea seminţelor împotriva bolilor şi a dăunătorilor se face cu ajutorul
fungicidelor şi insecticidelor prin tratamente pe cale umedă sau uscată. Seminţele
leguminoaselor pentru boabe (mazăre, fasole, soia ) sunt tratate cu suspensii de
îngrăşăminte bacteriene (Nitragin) .
Ambalarea seminţelor uşurează manipularea, depozitarea şi transportul seminţelor
destinate semănatului, preîntâmpinând şi impurificarea lor. Pentru ambalare sunt
folosiţi saci din fibre textile, cu capacitatea de 25-75 kg. Ei sunt prevăzuţi cu
etichete pe care sunt înscrise principalele date privind provenienţa şi însuşirile
seminţelor.
Depozitarea seminţelor se face în magazii,curate, igienizate, în stive aşezate pe
grătare sau direct pe duşumea, dispuse în aşa fel încât să fie asigurat accesul
personalului care efectuează controlul.
Controlul seminţelor destinate semănatului este asigurat de Ministerul
Agriculturii şi Alimentaţiei prin Inspectoratele judeţene pentru controlul seminţelor
şi a materialului săditor. Ele sunt singurele organe abilitate să emită buletine de
analiză, care să permită folosirea seminţelor pentru semănat. Buletinele sunt de
culoare roşie, atunci când seminţele corespund cerinţelor semănatului şi sunt de
culoare neagră atunci când unele însuşiri nu corespund acestor cerinţe.

3.2. Ingrăşămintele
reprezintă substanţe fertilizante de origine organică sau minerală care se
administrează în sol, fiind transformate apoi în elemente nutritive, care completează
în permanenţă rezerva lor în sol.

3.2.1. Ingrăşăminte organice se obţin pe plan local, în fiecare unitate agricolă. Ele
îmbogăţesc solul cu substanţe nutritive îmbunătăţind totodată proprietăţile fizico-
chimice şi biologice ale acestuia.
Ele sunt reprezentate de : gunoiul de grajd, mraniţa, compostul, gunoiul
artificial, îngrăşăminte verzi . Lor li se alătură îngrăşămintele lichide : urina şi
mustul de gunoi de grajd , tulbureala.

44
 Gunoiul de grajd reprezintă un îngrăşământ complex alcătuit din aşernutul
folosit la animale : paie, frunze, rumeguş, şi dejecţiile solide şi lichide ale
animalelor domestice. Acest amestec se depozitează pe o platformă în straturi
orizontale, se tasează zilnic până la o înălţime de 2 m. Se lasă să fermenteze 3-4 luni
timp în care materia organică se descompune parţial sau total. Ajuns la un grad
corespunzător de fermentare, se transportă în câmp şi se împrăştie folosind 20-40
t/ha. La desfacerea platformei, gunoiul se scoate pe vericală pentru omogenizarea
straturilor cu diferite grade de descompunere.
Gunoiul de grajd se poate aplica pe orice teren şi la orice plantă, este deci un
îngrăşământ universal .
Cel mai mare efect asupra recoltelor îl are gunoiul de grajd în primul an de
aplicare dar influenţa lui se manifestă şi în următorii 3-4 ani.
Gunoiul de grajd se poate obţine de la toate animalele şi este chiar bine să fie
amestecat , întrucât compoziţia lui diferă de la o specie la alta. Cel mai valoros este
gunoiul de cabaline şi taurine, care conţine 75% apă, 20-30% substanţă organică, 2-
5 % substanţe minerale.
Gunoiul provenit de la ovine în timpul verii, prin staţionarea acestora pe
anumite parcele, se foloseşte în “târlire” , procedeul cel mai ieftin de fertilizare, fără
cheltuieli de administrare.
Mraniţa provine din răsadniţe şi reprezintă amestecul constituit din
biocombustibil (gunoiul de grajd bine descompus) amestecat cu pământul care a
servit ca substrat de cultură plantelor. Aceste două componente se amestecă, se
dispun în platforme de fermentare, se lasă să fermenteze 3-4 luni după care mraniţa
se cerne şi se foloseşte ca o componentă importantă în amestecurile de pământ
folosite în legumicultură şi floricultură.
Compostul rezultă din adunarea în platforme special amenajate şi fermentarea
oricăror resturi vegetale din câmp sau gospodărie: paie, pleavă, coceni, vreji,
frunze,ş.a. Pentru o cât mai bună compostare se adaugă apa necesară şi cantităţi mici
de gunoi . Durata fermentaţiei este de 5-6 luni.
Compostul are aproape aceaşi eficienţă ca şi gunoiul de grajd şi se utilizează la fel
ca acesta.
Gunoiul artificial este alcătuit din resturi de paie şi fân. Ele se aşază pe o
platformă ; se alternează un strat de paie cu un strat de gunoi de grajd, gros de cca
10 cm , până se atinge înălţimea de 2 m. Se udă cu apă sau cu must de gunoi de
grajd, se lasă să fermenteze 4-5 luni, timp în care paiele, fânul se descompun şi apoi
se transportă la câmp unde se împrăştie.
Urina şi mustul de grajd reprezintă îngrăşăminte organice lichide care rezultă
din colectarea în bazine special amenajate a urinei din grajd şi a mustului ce se
scurge din platforma de gunoi. Se lasă să fermenteze timp de 2-3 luni, în lipsa
contactului cu aerul, apoi se scoate din bazine, se transportă la câmp cu cisterne
speciale, închise. Cantitatea ce se administrează la hectar este de 5-10-15-20 t/ha.
Incorporarea în sol se face imediat, cu ajutorul grapei sau a plugului. Se recomandă
administrarea acestui îngrăşământ pe fânaţe, iarna, prin împrăştiere pe zăpadă. Se
mai poate aplica şi odată cu apa de irigaţie.
Tulbureala este un îngrăşământ organic semilichid obţinut de la animale
întreţinute în grajduri fără aşternut, prin adunarea în bazine de fermentare a

45
dejecţiilor solide şi lichide împreună cu apa de spălare din grajd. Animalele au ca
aşternut saltele din cauciuc. După fermentare, tulbureala, se aplică pe teren în
cantităţi de 15-30 t/ha. Este folosită cu succes în ţările din Centrul şi Vestul Europei.
Îngrăşăminte verzi reprezintă c u l t u r i de plante leguminoase care se
încorporează în sol când s-a realizat cantitatea maximă de materie organică (de
regulă, la înflorire).
După recoltarea unei culturi timpurii, în luna iunie-iulie, terenul se ară şi se
însămânţează cu o plantă leguminoasă. Sunt recomandate în acest scop culturile de
lupin, mazăre, bob, sparcetă, ş.a. Până la sfârşitul lunii septembrie aceste plante
cresc şi ajung să inflorească ; în acest moment se trece cu tăvălugul peste cultură, se
toacă plantele cu ajutorul unui polidisc şi se încorporează în sol odată cu arătura.
Sunt preferate leguminoasele pentru că pe rădăcinile lor cresc bacterii fixatoare de
azot care îmbogăţesc solul cu substanţe nutritive.
Ingrăşămintele verzi se aplică acolo unde nu există posibilităţi de transportare a
îngrăşămintelor, pe terenuri sărace în humus (podzoluri, nisipuri ) deci unde solul
necesită îngrăşăminte.
Se estimează că 1 hectar cultivat cu îngrăşăminte verzi poate înlocui 20 tone de
gunoi de grajd sau 250 Kg NPK/ha , în urma descompunerii lor.

3.2.2. Ingrăşăminte chimice

sunt substanţe de natură minerală, anorganică, produse de industrie şi pot conţine
unul (simple) sau mai multe elemente nutritive (complexe sau mixte) sub o formă
uşor accesibilă plantei. Ele pot fi încorporate în sol sub formă solidă (cristale,
pulbere, granule) sau lichidă (soluţie apoasă). Ingrăşămintele pot să conţină
macroelemente nutritive (azot, fosfor, potasiu) sau microelemnte (mangan, bor,
cupru, zinc etc).
Valoarea unui îngrăşământ, adică compoziţia şi conţinutul în substanţe nutritive
se apreciază în substanţă activă (s.a.), sub formă de element chimic (ionul mineral)
pentru azot (N) şi sub formă de oxid de fosfor (P2O5) şi potasiu (K2O).
Substanţa activă reprezintă conţinutul de elemente nutritive de bază (NPK) din
îngrăşământul brut şi se evidenţiază în procente.
Îngrăşământul este ambalat în saci de plastic pe care este înscrisă greutatea în
kg. şi substanţa activă în %. Când un îngrăşământ are sub 20% substanţă activă se
consideră cu un conţinut scăzut, iar când are între 20-35% substanţă activă se
consideră cu conţinut mediu.
Cantitatea (doza) de îngrăşământ la unitatea de suprafaţă se stabileşte atât în
substanţă brută, (150 kg/ha) cât şi în substanţă activă (34% s.a.). Cantitatea de
îngrăşământ trebuie astfel aleasă ca să se obţină producţii ridicate şi profitabile.
Ele se grupează în îngrăşăminte minerale simple :
• ingrăşăminte cu azot
• îngrăşăminte cu fosfor
• îngrăşăminte cu potasiu

Îngrăşămintele cu azot sunt îngrăşămintele cele mai eficiente, având ponderea cea
mai mare în structura îngrăşămintelor. Sunt uşor solubile şi se spală în sol , de

46
 aceea se folosesc înainde de semănat şi în perioada de vegetaţie în stare solidă sau
lichidă.
După forma azotului (N%) pe care îl conţin se deosebesc :
- îngrăşăminte cu azot sub formă amoniacală : apă amoniacală (20% N s.a),sulfat
de amoniu( 20% N s.a);
- îngrăşăminte cu azot sub formă nitrică : azotatul de sodiu
- îngrăşăminte cu azot sub formă amoniacală şi nitrică : azotatul de amoniu ( 34%
N s.a), nitrocalcarul (17-20% N s.a., 35-40%CO3Ca)
- îngrăşăminte cu azot sub formă amidică : ureea ( 47% N s.a.)
S-a constatat că 1 Kg. de azot poate aduce un spor de recoltă la de 11-15 kg. grâu, la
o doză medie de îngrăşământ de 60-140 kg la hectar.
Îngrăşăminte cu fosfor sunt uşor, mediu şi mai greu solubile în sol, se antrenează
mai greu în adâncimea solului şi se folosesc parţial de către plante, având o
acţiune prelungită. Din această grupă fac parte mai multe îngrăşăminte
dintre care superfosfatul reprezintă îngrăşământul cel mai valoros.
Substanţa activă - P2O5 % - este de 16-18 % pentru superfosfatul simplu
şi de 38-54 % pentru superfosfatul concentrat.
Îngrăşămintele chimice cu fosfor, se aplică de regulă toamna, fiind încorporate sub
arătura adâncă de bază, pentru a se solubiliza în timp şi a îmbogăţi soluţia nutritivă a
solului.
Îngrăşăminte cu potasiu sunt solubile în apă, totuşi o parte a lor se imobilizează în
sol sub forme greu accesibile plantelor.Din această grupă , sarea de potasiu
( 45% s.a.) şi sulfatul de potasiu (48-54% s.a.) sunt cele mai frecvent
utilizate ca îngrăşământ de bază recomandat în deosebi plantelor tehnice,
plante mari consumatoare de potasiu. In funcţie de plantă, sol, doza
indicată este cuprinsă între 45-100 kg s.a. la hectar. Eficienţa lor este
ridicată, mai ales în complex cu îngrăşămintele de azot şi fosfor. Astfel de
la 1 kg. substanţă activă se pot obţine 1,5 – 2 kg cereale, 15-20 kg. sfeclă
de zahăr, 10-15 kg cartofi în funcţie de tipul de sol.
Îngrăşăminte chimice complexe obişnuite sunt îngrăşămintele alcătuite din 2, 3 sau
mai multe elemente.Cel mai cunoscut este Nitrofoska, produs în diferite sortimente
în funcţie de raportul celor 3 elemente, N, P şi K.( 13% N, 26% P2O5, 13% K2O) şi
amonfosul ( 16% N, 48% P2O5 s.a)
Ele se aplică atât ca îngrăşământ de bază cât şi în perioada de vegetaţie, în
formă solidă, granulată, fiind solubile în apă.
Ingrăşăminte complexe speciale se folosesc în mod deosebit la culturile legumicole
din câmp şi din sere, datorită calităţilor deosebite pentru îmbunătăţirea nutriţiei
plantelor. Pe plan mondial se produce un sortiment variat. Ele pot fi : îngrăşăminte
cristaline perfect solubile în apă, conţinând cca 60 % substanţă activă NPK:
îngrăşămintele organo-minerale, formate din macroelemente NPK şi substanţe
organice, naturale şi sintetice.
Îngrăşăminte cu microelemente se administrează în doze mici de 20-100 kg/ha în
sol sau pe frunze. Sortimentul este compus din: sulfat de mangan, acid boric, sulfat
de cupru, sulfat de zinc etc, cu un conţinut foarte mic de element nutritiv , de 0,01%.

47
3.2.3. Preparatele bacteriene sunt cunoscute şi sub denumirea de biopreparate
fertilizante. Conţin culturi de microorganisme active, produse pe cale industrială şi
se folosesc la tratarea seminţelor de leguminoase pentru a intensifica procesul de
simbioză la bacteriile din genul Rhyzobium, care formează nodozităţi pe rădăcinile
plantelor şi îmbogăţesc solul cu azot. Se recomandă biopreparatele de tip Nitragin
pentru soia, fasole, mazăre, trifoi. Sporuri mari de recoltă se obţin la soia, ele putînd
depăşi efectul aplicării a 200 kg azotat de amoniu la hectar.

3.2.4.Amendamentele
sunt substanţe chimice ce se aplică în sol în vederea corectării reacţiei solului.
Amendamentele pot fi alcaline (piatra de var,varul ars, varul stins, marna, spuma de
defecaţie) destinate solurilor cu reacţie acidă şi amendamente acide (gipsul,
fosfogipsul, praful de lignit, clorura de calciu) ) pentru neutralizarea reacţiei alcaline
a solurilor.
Amendamente se aplică de regulă toamna şi se încorporează în sol odată cu arătura
adâncă de bază. Cantităţile folosite sunt cuprinse între 3 – 5 – 10 tone la hectar în
funcţie de valoarea ph-ului. Ele mai au calitatea de a crea condiţii favorabile pentru
dezvoltarea micorganismelor şi ameliorarea structurii solului, de a mări eficacitatea
îngrăşămintelor organice şi minerale încorporate. Eficienţa amendamentelor este de
5-10 ani.
3.3. Pesticidele
In agricultură se folosesc o serie de substanţe chimice care au rolul de a preveni
si combate boliile şi dăunătorii animali şi vegetali ai plantelor cultivate. Aceste
substanţe se caracterizează prin toxicitate ridicată pentru boli şi dăunători, o anumită
durată de acţiune, remanenţă şi aplicare simplă. Foarte multe dintre ele sunt toxice
şi chiar mortale pentru om şi animale.
Pesticidele pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor animali poartă denumirea
de substanţe fitofarmaceutice , iar cele pentru combaterea buruienilor se numesc
erbicide (tabelul 3.1.)
Clasificarea pesticidelor
Tabelul 3.1.
Criteriul de clasificare Clasificarea
Grupa de organisme a) virulicide(virulostatice);
pe care le combate b) bactericide (bacteriostatice)
c) fungicide(fungostatice) sau anticriptogamice;
d) cu acţiune mixtă (fungicidă +zoocidă);
e) insecticide chimiotropice (repelenţi, antractanţi);
f) acaricide;
g) nematocide şi sterilizante de sol;
h) rodenticide;
i) moluscide(clasele c-j-au acţiune zoocidă)
j) erbicide.
Modul de acţiune a) de contact (atinge);
b) de ingestie (stomacale)
c) asfixiante (fumigante)
d) penetrantă;

48
 e) combinată;
f) sistematică.
Natura chimică a) anorganice sau minerale
b) organice de sinteză;
c) organice naturale;
d) organo-minerale;
e) biologice;
Starea fizică a) solide:
- pulberi pentru prăfuit la sol sau pe seminţe; pulberi
umectabile, pulberi solubile;
- granule;
b) sub formă de pastă:
c) lichide volatile sau nevolatile;
d) gazoase.
Toxicitate a) extrem de toxice;
b) puternic toxice;
c) moderat toxice;
d) toxicitate redusă;
e) practic netoxic;
f) inofensive

In lupta pentru protecţia mediului înconjurător şi pentru promovarea unei

agriculturi ecologice se pune foarte mult accentul pe calitatea produselor
fitosanitare, folosite împotriva organismelor dăunătoare.
3.3.1.Pesticide pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor (substanţe fito-
farmaceutice), sunt substanţe de natură organică, minerală sau organico-minerală , şi
se clasifică în funcţie de agentul asupra cărora acţionează substanţa activă, gradul de
toxicitate, acţiunea fiziologică specifică în : fungicide, bacteridice, acaricide,
nematocide, muloscide, raticide
Fungicidele denumite şi substanţe anticriptogamice, au acţiune asupra unor
ciuperci (fungi). Se prezintă sub formă de copuşi minerali, organo-minerali şi
organici de sinteză ca: sulfatul de cupru, formalina, zeama bordeleză şi alte produse
comerciale ( Benit, Sumi, Vitavax,Criptodin ).
Insecticidele au acţiune toxică asupra insectelor parazite şi se prezintă sub
formă de compuşi anorganici (bromură de metil); sub formă de organo – minerali,
organofosforici, organici, foarte periculoşi pentru om şi animale (Decis, Sinoratox);
biologici (Dipel WP, Bacillus thuringiensis, PU-16000).
Nematocidele acţionează aupra nematozilor, viermi vizibili numai la microscop,
care atacă rădăcinile unor plante.Dintre nematocide amintim DiTrapex, Bassamid,
Dazomet.
Raticidele se folosesc pentru combaterea şoarecilor din câmp şi depozitele de
cereale.

3.3.2.Pesticide pentru combaterea buruienilor (erbicide).

49
 Apariţia erbicidelor în tehnologia agricolă şi utilizarea lor în combaterea
buruienilor constituie o verigă tehnologică esenţială, fără de care agricultura nu se
mai poate numi nici intensivă, nici modernă . In afară de acţiunea benefică a
erbicidelor prin distrugerea buruienilor există tendinţa de supraevaluare a erbicidelor
şi de folosire neraţională, cu efecte negative asupra solului şi plantelor cultivate.De
aceea, erbicidele trebuie alese cu mare atenţie, numai după experimentări
îndelungate. Ţinând seama de tipul de sol, planta cultivată, speciile de buruieni,
gradul de îmburuienare al terenului. Numai în acest mod se poate lua decizia cea
mai corectă în ceea ce priveşte alegerea şi aplicarea erbicidelor.
Erbicidele sunt foarte toxice pentru buruieni şi inofensive pentru culturile
agricole, în dozele prescrise fiind tolerate de plantele agricole. Totuşi, ele pot fi
toxice şi pentru plantele cultivate dacă substanţa este dată în doză mai mare sau este
aplicată la altă epocă decât cea indicată, sau vine în atingere cu unele părţi ale
plantelor (lăstari, frunze, boboci florali, tulpina tânără,etc). Cercetările au dovedit că
în sol unele erbicide suferă modificări din momentul aplicării şi până la terminarea
acţiunii substanţei.Astfel, erbicidele triazinice se degradează biologic sub acţiunea
micorganismelor şi plantelor şi chimic datorită hidrolizei, obţinându-se amoniac şi
dioxid de carbon.
Erbicidele produse de industrie într-o gamă foarte variată, se clasifică după
compoziţia chimică, mecanismul de acţiune şi modul de aplicare în sol (tabelul 3.2.)
Clasificarea erbicidelor
Tabelul 3.2.
Criteriul de clasificare Clasificarea
Natura selectivităţii a) fiziologică şi chimică;
b) morfologică sau anatomică;
c) doză moderată:
d) mecanică (nu ajung în contact cu plantele );
e) neselective sau totale.

Natura chimică a) ariloxiacizi;

b) compuşi fenolici şi toluide;
c) carbamice;
d) derivaţi de uree ;
e) derivaţi de triazine;
f) amide;
g) diverse.
Starea fizică a) soluţii;
b) emulsii
c) pulberi muiabile
d) granule şi microgranule;
e) paste fluide;
Modul de acţiune a)de contact;
b)sistematice (se absorb prin frunze şi rădăcini,
hipocotil, coleoptil şi radicele);
Epoca de aplicare a) preemergent (înaintea răsăririi culturii şi

50
 buruienilor);
b) postemergent (întotdeauna după răsărirea
buruienilor).
Modul cum blochează a) inhibă reacţia Hill(perturbă fotosinteza);
procesele metabolice b) inhibă respiraţia;
c) hormonale;
d) inhibă germinaţia şi creşterea radicelei.

După modul de acţiune erbicidele se împart în 5 grupe.

Erbicide de contact sau cu acţiune externă, totală, care prin atingere ard partea de la
suprafaţă a buruienilor, acestea în câteva zile uscându-se complet. Din această grupă
fac parte: Roundap, Gramaxone.
Erbicide sistemice sau de acţiune internă, care pătrund în sistemul vascular al
buruienilor prin absorbţia lor de către rădăcini sau frunze, fiind apoi circulate în
toate părţile plantei de către sevă, producând modificări morfologice şi distrugând
unele funcţii vitale ale plantei. Dintre acestea facparte: Dual, Treflan, Metribuzin.
Erbicide persistente sau reziduale care acţionează asupra seminţelor şi plăntuţelor
tinere, stânjenind germinaţia şi răsărirea lor. Ele se aplică pe sol, fiind absorbite pe
cale radiculară odată cu apa.
Erbicide polivalente cu acţiune asupra întregii flori.
Erbicide selective, care distrug numai anumite buruieni.

3.4. Maşini şi utilaje agricole

3.4.1. Particularităţi
Pentru pregătirea unui pat germinativ cât mai perfect, executarea lucrărilor de
îngrijire şi recoltare la timp a culturilor, producţia agricolă dispune de o gamă foarte
variată de maşini, utilaje şi unelte.
Modernizarea în producţia agricolă impune extinderea şi diversificarea
mecanizării lucrărilor agricole, deoarece asigură creşterea productivităţii muncii,
realizarea lucrărilor de bună calitate şi la termene optime, ceea ce duce la creşterea
recoltei şi scăderea costurilor în timp. Cu ajutorul tractoarelor şi maşinilor agricole
se realizează fluxul tehnologic al lucrărilor agricole pe culturi.
Maşinile şi utilajele destinate producţiei agricole trebuie să îndeplinească
anumite cerinţe. În primul rând ele sunt corelate cu tehnologia şi lucrările specifice
fiecărei grupe de plante. Ele se deplasează pe suprafeţe întinse de teren având nevoie
pe lângă energia executării lucrului şi de energia necesară deplasării în gol.
Maşinile şi utilajele trebuie să fie pe cât posibil universale, uşor de manevrat, cu o
greutate redusă, cu organe active demontabile, ceea ce permite o reducere a
investiţiei specifice, a consumului de metal şi de combustibil. Totodată, exploatarea
lor va fi mai economicoasă şi mai eficientă, iar consumul de combustibil mai redus,
pe categorii de lucrări. Maşinile şi utilajele în lucrul lor trebuie să taseze cât mai
puţin solul, mai ales cel cu textură grea.
Tractoarele, sursa energetică în executarea lucrărilor, trebuie să aibă un consum
redus de combustibil, să dispună de ridicătoare hidraulice şi alte mecanisme pentru a
putea acţiona cât mai multe maşini, utilaje şi unelte şi să fie folosite la o gamă largă
de lucrări.

51
3.4.2. Sistema de maşini
Pentru o folosire eficientă a maşinilor utilajelor şi uneltelor, acestea se grupează
în sisteme de maşini specifice unui sector de activitate, unei grupe de culturi, sau
chiar unei singure culturi.
Prin sistema de masini se înţelege ansamblul de utilaje pentru fiecare sector de
producţie şi chiar cultură agricolă în vederea mecanizării integrale a lucrărilor din
câmp. Sistema de maşini poate să fie specifică pentru fiecare proces de producţie
( pentru recoltarea cerealelor păioase, recoltarea porumbului, condiţionarea
seminţelor etc) şi comună (lucrările solului, semănat şi plantat, întreţinerea
terenului,etc).
In prezent agricultura dispune de sisteme de maşini pentru toate culturile
agricole cu care se efectuează lucrările de la pregătirea terenului până la recoltare şi
depozitare.
Sistemele de maşini în producţia vegetală conduc în mod evident la creşterea
productivităţii muncii şi reducerea costurilor pe tona de produs.
3.4.3. Agregatul
O condiţie esenţială în mecanizarea lucrărilor şi în cadrul unei sisteme este
cuplarea acestora cu sursa de energie, alcătuind diferite agregate. Dup felul sursei de
energie folosită, agregatele pot fi cu tractoare, cu atelaje, cu tracţiune animală şi cu
electromotoare. In funcţie de felul maşinilor şi utilajelor ce alcătruiesc agregatul,
acesta poate fi simplu ( tractor + plug; tractor + semănătoare) şi complex (tractor +
plug + grapă).
Productivitatea agregatelor reprezintă cantitatea de lucru executată de agregat în
unitatea de timp, ea fiind determinată de lăţimea de lucru, viteza medie de deplasare
şi timpul de lucru. Mijlocul cel mai important de mărire a productivităţii agregatelor
îl constituie însă folosirea cât mai bună a timpului de lucru dintr-un schimb prin:
- reducerea opririlor tehnologice ,
- înlăturarea deplasărilor în gol pe parcelă şi a celor de la un teren la altul şi
- evitarea întreruperii procesului tehnologic, a defecţiunilor, etc.
3.4.4. Clasificarea maşinilor şi utilajelor.
Componentele unor sisteme de maşină se pot grupa după modul cum sunt
acţionate: manual, hipo sau mecanic; după modul de executare al lucrării : mobile
(tractor, maşină de recoltat) şi staţionare (maşini de selectat seminşe); după felul
lucrării executate : maşini pentru lucrările solului (semănat, plantat, recoltat,
condiţionat,etc), după sectorul în care lucrează: maşini pentru culturile cerealiere,
tehnice şi furajere. In agricultura ţării noastre se folosec peste 100 tipuri de maşini şi
utilaje. ( tabelul 3.3.)
Principalele maşini şi utilaje folosite la culturile agricole
Tabelul 3.3.
Lucrarea agricolă Maşini şi utilaje
nivelator NT-2,8; plug purtat cu trei trupiţe PP3-30;
plug cu lăţime de lucru variabilă P3VA; plug
reversibil PRM2; grapă cu colţi GCR-1,7; grapă
Pregătirea terenului stelată GS-1,2; grapă cu discuri GD-4; cultivator
purtat CPU-4,2; tăvălug inelar 3TI-5,5,; tăvălug
neted 3TN-1,4; sapă rotativă SR-4,5; freză;

52
 combinatorul CPGC-4; scarificatorul; maşina de
erbicidat MET-1200.
maşina pt. administrat îngrăşăminte organice MIG-5;
Aplicarea îngrăşămintelor maşina de administrat îngrăţăminte minerale
centrifugă MIC-1 şi amendamente MA-3,5; cisterne
mobile, avion, elicopter.
maşina de semănat universală de precizie SUP-21,
SUP-29, SUP-48 de tuburi; maşina de semănat de
Semănatul şi plantarea precizie pneumatică SPC-6, SPC-8, SPC-12 pentru
tot atâtea rânduri; maşina de semănat în mirişte
MCSM-6; maşina de plantat tuberculi de cartofi
MPC-2.
Ingrijirea culturilor mşina de stropit şi prăfuit MRSB3x300; echipament
de erbicidat EE; avion, elicopter, instalaţia de
aspersiune.
cmbina C-14, CLASS John Diehl, universală,
Recoltarea produselor autopropulsată; culegătorul de ştiuleţi CS-4, M-70,
maşina de recoltat cartofi MRC-2; maşina de recoltat
sfeclă MRSZ-2; maşina de recoltat mazăre MRM-
2,2; combina de recoltat in pentru fibră LKY-4T.

CAPITOLUL 4

METODE GENERALE DE TEHNICA AGRICOLA

Procesul de producţie agricolă se compune din o serie de componente de
tehnică cu care cultivatorul acţionează asupra solului şi plantei în vederea formării
recoltei. Aceste elemente se grupează în metode, lucrări, procedee, în funcţie de sol,
specie şi perioada de vegetaţie. Ele pot avea un caracter general, cu aplicaţie
obligatorie la toate culturile agricole (arat, irigaţia, fertilizarea), sau un caracter

53
particular cu aplicaţie pentru anumite culturi (muşuroirea la cartofi ) sau aplicate
numai plantelor (combaterea bolilor şi dăunătorilor, fertlizarea foliară).

4.1. Asolamentul agricol

4.1.1.Importanţă
Noţiunea şi practica asolamentului, cu nucleul de bază care este rotaţia
culturilor pe un teren agricol, este destul de controversată din motive mai mult
economice decât tehnologice. Sunt specialişti care minimalizează asolamentul, dar
cercetările intreprinse în multe ţări confirmă valenţele acestuia, atestate încă din
antichitate. Asolamentul nu şi-a pierdut din actualitate, cu rol esenţial în combaterea
monoculturii, a „oboselii” solului, prevenirii atacului de dăunători.
4.1.2. Noţiuni
Asolamentul reprezintă amplasarea raţională a culturilor în timp şi spaţiu, pe
sole sau tarlale, stabilite pe baza dezvoltării actuale şi în perspectivă a unei societăţi
agricole. Asolamentul poate fi perceput şi ca un sistem raţional de amenajare a
terenului şi de lucrări ale solului, de aplicare a îngrăşămintelor, în vederea creşterii
fertilităţii şi producţiei agricole precum şi asigurării bazei furajere pentru
dezvoltarea creşterii animalelor.
In dimensionarea şi delimitarea unui asolament se ţine seama de o serie de
criterii cum ar fi :
- limite obligate (naturale, construite, hotare),
- relieful (panta, eroziunea).
- schema hidrotehnică ( prezenţa canalelor, conductelor de aducţiunea apei),
- forma şi dimensionarea solelor ( unitate de cultură, unitate de exploatare,
unitate de amenajare),
- dimensionarea şi specializarea exploataţiei agricole,
- costurile producţiei.
El presupune împărţirea unei suprafeţe în parcele denumite s o l e , pe care
plantele sunt repartizate şi supuse rotaţiei. Fiecare cultură poate ocupa într-un an
una sau mai multe sole sau numai o parte dintr-o solă. Sola ocupată cu două culturi
se numeşte solă mixtă, iar cea ocupată cu mai multe culturi, solă pestriţă.
Succesiunea culturilor în timp (pe sole) se numeşte rotaţia culturilor, iar timpul în
cursul căruia fiecare cultură trece prin toate solele asolamentului durata rotaţiei. In
cazul în care o plantă de cultură rămâne sau se seamănă doi sau mai mulţi ani pe
aceeaşi sol, fără a fi înlocuită prin alta în perioada respectivă, se numeşte
monocultură (de exemplu porumb după porumb).
Asolamentele pentru a fi cât mai eficiente, trebuie să îndeplinească mai multe
condiţii:
- economice – să asigure îndeplinirea obiectivelor din planul de cultură,
utilizând eficient sumele alocate;
- tenico – organizatorice – să prevadă o folosire cât mai raţională şi mai
economică a resurselor materiale şi umane;
- agrobiologice – să asigure sporirea fertilităţii solului şi protecţia culturilor.
Importanţa asolamentului rezidă din faptul că rezolvă, fără nici o cheltuială
suplimentară, numeroase probleme de ordin organizatoric, biologic, tehnic şi
economic.

54
Astfel,asolamentul contribuie la :
- adoptarea unei structuri adecvate a culturilor. O structură optimă este
determinată de factorii sociali-economici şi reprezintă procentul pe care îl
ocupă în asolament anumite plante de cultură, alternarea lor şi introducerea
plantelor amelioratoare (leguminoase) în rotaţia culturilor.Toate acestea
crează posibilitatea valorificării potenţialului biologic al plantelor, concretizat
prin producţii ridicate la hectar precum şi economisirea unor mari cantităţi de
îngrăşăminte cu azot , pesticide şi energie (30-35 %);
- înlătură fenomenul de “oboseală a solului” adică scăderea treptată a fertlităţii
lui , datorată unor multiple cauze de natură chimică, biochimică sau biologică.
Unii cercetători explică fenomenul pe seama înmulţirii unor bacterii sau
ciuperci proprii anumitor culturi şi a căror toxine secretate în sol stânjenesc
cultivarea altor plante. Fenomenul în sine, prezintă aspecte foarte complexe,
unele încă insuficient elucidate;
- contribuie la combaterea buruienilor, a bolilor şi a dăunătorilor. Din
multitudinea posibilităţilor de combatere, asolamentul se remarcă prin
controlul gradului de îmburuienare al culturilor sub pragul economic de
dăunare, fără a necesita investiţii suplimentare.Asolamentele multianuale,cu
rotaţii bine chibzuite, reduc sau elimină fondul biologic de buruieni, nefiind
necesară intervenţia cu erbicide pentru combaterea lor. (Al.Salontai,1994);
- contribuie la utilizarea judicioasă a îngrăşămintelor sub aspectul efectului
direct şi prelungit;
- oferă posibilitatea aplicării unor sisteme raţionale de lucrare a solului şi de
exploatare rentabilă a tractoarelor şi maşinile agricole.

4.1.3.Clasificarea asolamentelor
Se face ţinând cont de diferite criterii ca :
- numărul de sole care compun asolamentul,
- numărul de ani ai rotaţiei ,
- ponderea şi importanţa economică a culturilor,
- suprafeţele ocupate de anumite plante sau grupe de plante ,
- scopul pentru care au fost organizate, ş.a.
Astfel, se deosebesc următoarele tipuri de asolamente:
Asolamentul de câmp: asolamentul care include principalele culturi agricole
(cereale, leguminoase, plante tehnice ) şi care, în raport cu numărul solelor care
îl compun, poate fi scurt (cu 3-5 sole), mijlociu (cu 6-8 sole) şi lung (cuprinzând
peste 8 sole ) . In funcţie de numărul de sole şi numărul de ani ,asolamentele pot
fi de 2 ani ,de 3 ani, de 4, 5 sau 6 ani.
Asolamentul furajer : are rolul de a satisface nevoile fermelor cu furaje variate şi de
bună caliatate.Acestea se plasează de regulă pe terenurile ocupate cu păşuni şi
fâneţe, dar şi pe ternurile arabile din apropierea fermelor de animale. Specificul
acestui asolament este faptul că suprafaţa sa este ocupată cu plante de nutreţ :
pentru masă verde, pentru fân, pentru boabe (concentrate ). Rolul asolamentului
furajer este nu numai acela de a produce furaje ci şi de a îmbunătăţi fertilitatea
solului prin cultivarea plantelor perene.

55
Asolamentul special : se organizează pentru anumite culturi, pentru anumite
condiţii speciale.Cele mai importante sunt: asolamentele agricole irigate,
asolamentele legumicole, asolamentele de peinieră, asolamentele din orezării,etc.
Asolamentul mixt : se organizează pentru a rezolva probleme variate prin
introducerea unui singur asolament cu destinaţii multiple. Acest asolament
imbină componentele a două sau mai multor tipuri de asolamente : cuprinde atât
plantele de câmp, cât şi plantele de nutreţ şi legume şi pot fi denumite de câmp
furajer, furajer de câmp, furajer-legumicol, de câmp-furajer – legumicol, primul
termen indicând proporţia mai mare a unor plante.
Asolamentul se constituie ca o componentă de bază a agriculturii ecologice .
El are un efect benefic, contribuind la depoluarea solului şi sporirea fertilităţii
acestuia.
4.2. Lucrările solului
4.2.1 importanţă
Lucrările solului se execută cu diferite maşini şi unelte agricole în scopul
realizării unui mediu cât mai favorabil pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Importanţa lucrărilor solului se rezumă la :
- prin lucrările solului, acesta se afânează, se mărunţeşte sau se tasează pentru a
realiza un raport favorabil între spaţiile lacunare capilare şi nacapilare
îmbunătăţind regimul de apă, aer şi căldură din sol;
- prin lucrările solului se combat buruienile şi se distrug focarele de boli şi
dăunători;
- lucrările solului şi în deosebi cele cu întoarcerea brazdei încorporează în sol
resturile organice (miriştea, buruienile) care sunt supuse procesului de
descompunere, rezultând humus şi substanţe nutritive;
- lucrările solului intensifică procesele biologice şi chimice din sol, intensifică
activitatea microorganismelor, a bacteriilor nitrificatoare şi fixatoare de azot.
4.2.2.Clasificarea lucrărilor solului.
Varietatea metodelor de lucrare a solului, condiţionată de numeroşi factori de
producţie, obligă la o clasificare a acestora, necesară pentru executarea lor în mod
logic înainte şi după semănat:
• după rolul specific: lucrarea de bază sau aratul; lucrări de mărunţire, nivelare
şi întreţinere a arăturii; lucrări de pregătire a patului germinativ, lucrări de
întreţinere a terenului în perioada de vegetaţie;
• după tehnică: lucrarea cu nivelatorul (nivelarea), lucrarea cu grapa
(grăpatul); lucrarea cu cultivatorul (cultivaţia); lucrarea cu tăvălugul
( tăvălugirea); lucrarea cu freza, lucrarea cu modelatorul (modelarea).
Lucările solului , după adâncimea la care se execută se clasifică în:
• lucrări adânci ,executate la adâncimi mai mari de 10 cm : arături
• lucrări superficiale, executate la adâncimi până la 10 cm: nivelat, grăpat,
cultivaţie, prăşit, tăvălugit.
4.2.2.1. Lucrări adânci ale solului sunt lucrări care se execută pe suprafeţe mici cu
ajutorul cazmalei iar pe suprafeţe mari cu plugul.
Plugul, alcătuit din grindei pe care este fixată bârsa pe care sunt montate
trupiţele, execută o secţiune în sol pe verticală şi una pe orizontală. Pe măsură ce
înaintează plugul, rezultă fâşii din pământ care aluneacă pe cormană, fâşii care se

56
mărunţesc, se răsucesc şi se răstoarnă sub un unghi de 1350. Aceste “fâşii” poartă
denumirea de brazde. Totalitatea brazdelor constituind arătura.
Prin arătură se realizează o afânare a solului, se încorporează în sol tot ceea ce
există la suprafaţă, iar din adâncime se scoate la suprafaţă sol structurat; se combat
buruienile , bolile şi dăunătorii, se realizează o aerisire a solului . Arăturii i se
atribuie şi unele neajunsuri : ea favorizează eroziunea solului de către apă pe
terenurile în pantă, distruge structura solului când este executată în condiţii
necorespunzătoare de umiditate şi în plus este o lucrare costisitoare datorită
volumului mare de sol pe care îl mobilizează.
Clasificarea arăturilor se face după următoarele criterii :
• după adâncime
• după sensul de răsturnare a brazdei
• după anotimp
După adâncime arătura poate fi :
- superficială 12 -15 cm
- normală 15-20 cm
- adâncă 20-25 cm
- foarte adâncă 25- 30 cm
- profundă 30-50 cm
- de desfundare 50- 80 cm
- de afânare prin scormonire 30 – 70 cm
Înainde de arat, terenul se organizează, în sensul că se delimitează parcele de
formă dreptunghiulară cu lăţimea de 60-70 m şi lungimea de zeci, sute de metri.
Dacă la capătul parcelei nu există un drum de acces, se delimitează o brazdă de
control pe care se va întoarce plugul şi care indică totodată locul de introducere şi
scoatere a plugului din brază.
După sensul de răsturnare al brazdelor deosebim :
• arătura la mijloc (cormană): plugul intră în lucru la mijlocul parcelei şi se
întoarce cu brazda următoare pe lângă prima brazdă.Se continuă arătura spre
marginea parcelei cu brazda 3 lângă brazda 1,brazda 2 lângă brazda 4 până
când parcela se termină de arat. Rezultă la sfârşit, la mijlocul parcelei o
coamă iar la margini rigole.
• arătura la margine (lături) : lucrarea începe dintr-o margine a parcelei şi se
întoarce pe latura opusă, răsturnând brazdele spre marginile parcelei. Ca
urmare, la marginile parcelei apar coame iar la mijlocul parcelei o rigolă.
Aceste arături (la cormană şi la margini) trebuie să alterneze de la un an la altul
pentru a evita denivelarea terenului.
• arătura într-o singură parte, se execută pe terenurile în pantă, cu ajutorul
plugului reversibil, plug care permite răsturnarea brazdei într-o singură parte,
atât la dus cât şi la întors. Arătura începe din partea de jos a parcelei,brazdele
fiind răsturnate în aval. Rezultă în final o arătură fără coame şi fără şanţuri, o
arătură cu aspect neted. In felul acesta se previne eroziunea solului deoarece
toată apa provenită din precipitaţii este dirijată spre sol şi nu lăsată să se
scurgă spre baza pantei.
• arătura în spinări, se practică pe terenurile cu exces de umiditate. În terenul
parcelat, în parcele cu lăţimea de 30 m, se execută o arătură la cormană. La

57
 mijlocul fiecărei parcele va rezulta o coamă iar la margini rigole care
comunică cu un şanţ colector amplasat la capătul terenului.
După anotimp, arăturile pot fi :
- de vară
- de toamnă-iarnă
- de primăvară
• arăturile de vară se execută imediat după eliberarea terenului de culturile care
părăsesc terenul vara. Lucrarea se execută cu plugul în agregat cu grapa la
adâncimi la care nu se scot bulgări.
• arăturile de toamnă se execută de obicei la adâncimi mai mari de 30 cm, cu
plugul în agregat cu grapa, atunci când terenul este destinat culturilor de
toamnă sau numai cu plugul, arătura rămânând în “brazdă crudă” când terenul
este destinat culturilor de primăvară. Arăturile de toamnă se pot prelungi până
la venirea iernii, până când pământul rămâne dezgheţat.
• arăturile de primăvară se execută numai în cazuri excepţionale datorită
inconvenientelor pe care le prezintă: ca să arăm primăvara terenul trebuie să
fie zvântat ceea ce presupune pierderea unei mari cantităţi de apă acumulată
în sol şi în acelaşi timp întârzierea lucrărilor ulterioare.Prin arat,stratul uscat
de la suprafaţă este aruncat în adâncime iar stratul umed este scos la suprafaţă.
Dacă primăvara este secetoasă, seminţele însămânţate încolţesc greu iar
ulerior rădăcinile nu găsesc apa suficientă şi ca urmare plantele se usucă.
Atunci când totuşi trebuie executate arături primăvara , se recomandă ca ele să
fie executate cât mai timpuriu, superficial sau cel mult normal, cu plugul în
agregat cu grapa pentru a evita pierderile mari de apă.
Este bine de reţinut că arătura este lucrarea agricolă care consumă circa 30% din
cantitatea de motorină alocată tuturor lucrărilor agricole mecanizate, ca
urmare a consumului specific mare, ceea ce are repercursiuni economice
negative. Executarea arăturii în mod corect poate reduce consumul de
combustibil.

4.2.2.2. Lucrări superficiale ale solului

Ele pot fi lucrări de afânare sau de tasare a solului.
• Nivelatul se execută pe terenul în prealabil arat,cu scopul pregătirii unui pat
germinativ corespunzător pentru semănat. Lucrarea se execută cu netezitoarea
sau nivelatorul, primăvara pe terenurile rămase din toamnă în “brazdă crudă”.
• Grăpatul se execută cu ajutorul grapelor stelate, cu colţi sau cu discuri cu
scopul de a sparge bulgării şi nivela uşor brazdele în vederea pregătirii patului
germinativ. Lucrarea se execută înainte de semănat dar şi după, atunci când
solul a format scoarţă (crustă) sau pentru distrugerea buruienilor mici. Prin
grăpare se mai afânează păşunile şi fâneţele naturale, terenurile ocupate cu
leguminoase perene.
• Cultivaţia se execută cu cultivatorul care afânează solul fără a-l întoarce ,în
funcţie de piesele active cu care este echipat (săgeată mare, săgeată mică,
jumătate de săgeată, labă de gâscă, etc). Cultivatoarele pot prelucra solul între
rândurile de plante, în acest caz fiind vorba de o cultivaţie parţială sau prăşit,
sau întrega suprafaţă când se realizează cultivaţia totală.

58
 • Prăşitul se execută pe terenurile cultivate cu plante prăşitoare (porumb,
cartofi, sfeclă de zahăr, floarea soarelui).Prin lucrarea de prăşit solul se
afânează, buruienile se distrug, apa şi aerul pătrund uşor în sol. Prăşitul se
execută la diferite adâncimi în funcţie de sistemul radicular al plantei. Dacă la
porumb praşilele sunt din ce în ce mai superficiale, la sfecla de zahăr,
dimpotrivă, pentru a favoriza creşterea rădăcinii, praşilele sunt din ce în ce
mai profunde. Numărul praşilelor este 3-4 pe parcursul unei perioade de
vegetaţie. Manual, praşila se execută cu ajutorul sapei.
• Tăvălugitul se execută cu scopul îndesării, tasării solului şi mărunţirii
bulgărilor în vederea nivelării solului . Se xecută cu ajutorul tăvălugului inelar
sau a tăvălugului neted. Tăvălugirea se foloseşte la pregătirea patului
germinativ atunci când arătura este bulgăroasă ; se recomandă atunci când
solul este prea afânat ; se aplică după semănatul culturilor de plante cu
seminţe mici pentru a realiza un contact cât mai bun între sol şi seminţe .
• Lucrarea cu combinatorul asigură o afânare bună a terenului, răsărire rapidă
şi uniformă a plantelor, regim optim de aerisire; se recomandă combinatorul
cu grapă elicoidală sau grapă vibrocultoare în funcţie de sol şi planta cultivată.
• Lucrarea cu freza are rolul de a mărunţi şi a amesteca solul şi în acelaşi timp
de a distruge buruienile cu talie mică; se utilizează cu atenţie pentru că poate
produce prăfuirea solului datorită turaţiei mari a organului activ.

4.2.3. Sisteme de lucrari ale solului

Prin sisteme de lucrari ale solului se înţelege totalitatea lucrărilor care se
aplică solului, în succesiunea executării lor, în vederea cultivării plantelor.
Ele diferă în funcţie de : planta premegătoare, planta care urmează a se cultiva
şi epoca în care se seamănă.
Se cunosc patru sisteme de lucrare a solului :
• sistemul de lucrare a solului pentru semănăturile de toamnă ,
• sistemul de lucrare al solului pentru semănăturile de primăvară,
• sistemul pentru culturile succesive,
• sistemul pentru lucrări minime.

4.2.3.1.Sstemul de lucrare a solului pentru semănăturile de toamnă

Toamna, în condiţiile ţării noastre se seamănă grâul, secara,orzul, rapiţa şi
borceagul de toamnă. Aceste plante pot să urmeze în cultură fie :
- după plante care eliberează terenul vara,
- după plante care eliberează terenul toamna.
Dintre culturile agricole, v a r a eliberează terenul un număr important de plante:
borceagul, rapiţa, mazărea, cartoful timpuriu, orzul, grâul,ş.a. Imediat după
recoltarea acestor plante, terenul se ară cu plugul în agregat cu grapa la adâncimea la
care nu se scot bulgări. Până toamna, când se seamănă , arătura se menţine afânată şi
curată de buruieni prin lucrări repetate cu grapa.
Dacă terenul se eliberează t o a m n a de culturi (porumb, floarea-soarelui,
sfecla de zahăr), terenul pe care urmează să se însămânţeze grâu, orz, secară, imediat
după eliberarea terenului se execută o arătură normală cu plugul în agregat cu grapa.
Dacă terenul rămâne bulgăros, prin lucrări cu polidiscul, bulgării se mărunţesc.

59
Pregătirea terenului trebuie făcută cu cel puţin 8-10 zile înainte de semănat pentru ca
solul să se aşeze, semănatul făcându-se abia atunci, într-un teren corespunzător.

4.2.3.2.Sistemul de lucrare a solului pentru semănăturile de primăvară.

Primăvara se însămânţează majoritatea culturilor: orz, ovăz, leguminoase, plante
tehnice,ş.a. Pentru a putea fi însămânţate la timp, terenul trebuie pregătit
corespunzător. In funcţie de planta premergătoare – care eliberează terenul fie vara
fie toamna- sistemul de lucrare al solului cuprinde :
- arătura de vară, normală sau adâncă,care se întreţine până toamna afânată şi
curată de buruieni;
- arătura de toamnă, normală sau adâncă, lăsată în “brazdă crudă” cu excepţia
zonelor secetoase unde terenul se grăpează sau acolo unde primăvara se seamănă
plante cu seminţe foarte mici.
- primăvara terenul se nivelează cu ajutorul nivelatorului sau a grapei.
Dacă semănatul se face timpuriu, terenul se pregăteşte prin grăpat. Dacă
semănatul se face târziu, terenul se menţine afânat şi curat de buruieni prin lucrări
repetate cu grapa. Numai în cazul în care primăvara terenul se prezintă puternic tasat
şi îmburuienat este necesară executarea unei arături superficiale, cât mai devreme,
cu plugul în agregat cu grapa.
4.23.3. Sistemul de lucrare a solului pentru culturile succesive.
Se recomandă eliberarea imediată a terenului de planta premergătoare, după
care urmează o arătură la 12-15 cm adâncime, urmată de lucrarea cu grapa cu
discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili.
4.2.3.4. Sistemul de lucrare a solului pentru lucrări minime.
Se recomandă: discuitul cu o grapă de discuit grea în loc de arătură;
semănătoarea ROTOSEM dotată cu organe active care realizează fâşii în care se
introduc seminţele; folosirea unor agregate speciale; cultivaţia totală cu un cultivator
RAU.
Sistemul minim de lucrări („minimum tillage”) şi sistemul fără lucrări („no
tillage”) se practică în SUA şi Canada la culturile de porumb şi soia şi necesită o
soluri uşoare, afânate, destul de umede, fără buruieni.

4.3. Semănatul şi plantatul

4.3.1.Noţiuni
Semănatul este lucrarea prin care se introduc seminţe în sol pentru a germina , a
creşte şi fructifica, în vederea realizării unei recolte noi. La unele plante se introduc
în sol, pentru înmulţire, organe vegetative (tubercului, rădăcini, rizomi, bulbi, etc),
lucrarea purtând denumirea de p l a n t a r e.
Pentru a se realiza un semănat şi plantat optim trebuie avute în vedere
următoarele aspecte:
• pregătirea din timp a patului germinativ de o calitate cât mai bună;
• executarea semănatului şi plantatului la epoca optimă;
• folosirea unei seminţe certificate;
• pregătirea maşinii de semănat şi verificarea ei înainte de a intra pe teren;
• controlul biologic al germinaţiei şi răsăririi plantelor pe parcela semănată.

60
4.3.2. Factorii unui semănat şi plantat optim se referă la adâncimea de semănat,
cantitatea de sămânţă la hectar şi desimea plantelor, suprafaţa de nutriţie, epoca de
semănat şi plantat, care diferă de la specie la specie şi variază cu zona climatică şi
textura solului. Adâncimea este determinată de dimensiunea seminţei şi textura
solului: seminţele foarte mici (in) se seamănă la 1,5-3 cm, iar seminţele mari
(porumb, fasole) la 5-8 cm. Pe solurile uşoare seminţele se introduc mai adânc,
comparativ ci cele grele, umede.
4.3.2.1.Epoca de semănat
Semănatul plantelor de cultură se face în anumite perioade în funcţie de
particularităţile biologice ale plantelor.
Prin epocă de semănat, se înţelege intervalul de timp în care culturile pot fi
semănate în condiţii optime şi cu rezultate bune. Pentru condiţiile climatice din ţara
noastră, epocile de semănat sunt scurte, iar însămânţările se grupează în două
campanii : campania însămânţărilor de toamnă şi campania însămânţărilor de
primăvară.
Campania însămânţărilor de toamnă. In cadrul acestei campanii se seamănă ( în
ordine cronologică ) : rapiţa (august), secara de toamnă, orzul de toamnă, grâul de
toamnă. Grâul de toamnă, care ocupă la noi cele mai mari suprafeţe, trebuie
semănat în epoca optimă (20 septembrie –20 octombrie în funcţie de zonă) pentru a
intra fortificat în iarnă.
Campania însămânţărilor de primăvară cuprinde trei epoci :
• epoca I-a cuprinde perioada de la topirea zăpezii şi până când temperatura
solului atinge temperatura de 60C.In cadrul acestei epoci se disting două
urgenţe :
- urgenţa I-a începe chiar de la topirea zăpezii şi durează 7-12 zile, timp în care
temperatura solului se menţine între 1 şi 30C. In această perioadă se seamănă
plantele care au temperatura minimă de germinare relativ scăzută : trifoiul, lucerna,
sparceta, mazărea, măzărichea, grâul de primăvară, orzul de primăvară, orzoaica de
primăvară, ovăzul etc.
- urgenţa a II-a cuprinde perioada în care temperatura solului se menţine între 3-
60C. In cadrul acestei urgenţe se seamănă inul, cânepa, lintea, sfecla de zahăr, se
plantează cartoful.
0
• epoca a II-a începe când temperatura solului s-a stabilizat la peste 8 C. In
această epocă se seamănă porumbul, soia, fasolea.
0
• epoca a III-a începe când temperatura solului a atins 12 C. In cadrul acestei
epoci se seamănă orezul, sorgul, bumbacul, bostănoasele, se plantează
tutunul.

4.3.2.2. Pregătirea seminţelor înainte de semănat. În pământ se pot introduce

numai seminţe de calitate, libere de viruşi, boli şi dăunători. Seminţele trebuie să fie
curate, sortate şi calibrate. Ele se tratează împotriva unor boli folosind pesticide
corespunzătoare. Semnificaţia tratamentului seminţei ca măsură de protecţie este de
necontestat, doarece cu cantităţi reduse de substanţă activă se luptă eficient cu cei
mai diferiţi agenţi patogeni în zona rădăcinilor şi a frunzelor. Aplicarea fungicidelor
direct pe sămânţă are ca efect dezinfectarea suprafeţei acesteia şi distrugerea
infecţiei în bob. Insecticidele împiedică atacul de insecte rozătoare pe rădăcini,

61
tulpini şi frunze. De reţinut că plantele monodicotiledonate (grâul, orzul, porumbul)
se cultivă numai cu sămânţă tratată.

4.3.2.3.Stabilirea normei de semănat

Necesarul de sămânţă, cunoscut şi sub denumirea de normă de semănat, se
stabileşte în funcţie de densitatea optimă a plantelor la unitatea de suprafaţă.
Aceasta, la rândul ei depinde de specie, soi sau hibrid, zona pedoclimatică,
posibilitatea aplicării irigaţiei, modul de pregătire al terenului, metoda de semănat
folosită, valoarea culturală a seminţei folosite etc. Pentru calculul cantităţii de
seminţe necesare la semănat se aplică formula :

D . MMB
Cs (kg/ha) = ----------------- în care :
Vu

Cs = cantitatea de sămânţă necesară în kg/ha

D = densitatea exprimată prn numărul de boabe germinate la m2
MMB = masa a 1000 boabe

Vu = PxG
100

P = puritatea fizică
G = facultatea germinativă.

4.3.2.4 Metode de semănat şi plantat

Semănatul, pe suprafeţe mici se execută manual, prin împrăştiere, pe suprafeţe
mari , mecanizat cu ajutorul maşinilor de semănat.
Semănatul se poate face :
• în rânduri obişnuite cu semănătoarea SUP-21, SUP-29 şi SUP-48 unde
distanţa între brăzdare este de 12,5 cm. La această distanţă se însămânţează
cerealele păioase, mazărea, borceagul, inul, trifoiul,etc.
• în rânduri distanţate , cu semănătoarea de precizie combinată (SPC-6, SPC-
12), folosite la plantele prăşitoare, unde distanţele variază în funcţie de specie,
de la 45 la 100 cm între rânduri.
• în benzi (fâşii), când 2-4 rânduri distanţate la 12-15 cm între ele, iar între
benzi se lasă intervale de 25 -80 cm care se prăşesc, pentru culturi de fasole,
rapiţă ş.a.

4.4. Lucrări de îngrijire a culturilor

Lucrările de îngrijire, numite şi lucrări de întreţinere a culturilor, cuprind
lucrările care se aplică solului şi plantelor în timpul perioadei de vegetaţie, cu scopul
de a le oferi condiţii optime pentru creştere şi dezvoltare.

62
 Aceste lucrări se referă la distrugerea buruienilor, afânarea, nivelarea, tasarea,
eliminarea excesului de apă, aplicarea irigaţiei, protejarea culturilor împotriva
îngheţului, combaterea bolilor şi dăunătorilor, realizarea unei densităţi optime a
plantelor în cursul perioadei de vegetaţie (rărit), fertilizări suplimentare, aplicarea
unor lucrări cu caracter special (polenizarea suplimentară, cârnit, copilit, ciupit,
mulcit, polit, etc). Pentru plantele de cultură care aparţin aceleiaşi grupe, lucrările de
îngrijire sunt foarte asemănătoare.Din acest motiv, lucrările de îngrijire sunt grupate
în : lucrări de îngrijire pentru culturile de toamnă, pentru culturile de primăvară
neprăşitoare şi pentru culturile prăşitoare.
4.4.1.Lucrările de îngrijire pentru culturile de toamnă
Culturile de toamnă ocupă terenul 8-10 luni în cursul unui an agricol, încât
întreţinerea lor necesită mai multe lucrări, comparativ cu culturile de primăvară, mai
ales datorită faptului că în perioada toamnă-iarnă plantele suferă acţiunea multor
factori negativi, care pot provoca daune mari : temperaturile scăzute din timpul
iernii, atacul bolilor şi dăunătorilor, excesul sau deficitul de umiditate etc.
Pentru perioada toamnă -iarnă sunt necesare următoarele lucrări de îngrijire :
• combaterea dăunătorilor mai ales la cereale (gândacul ghebos), prin
tratamente preventive şi de combatere;
• eliminarea excesului de apă pentru a preveni, în toamnele ploioase, fenomenul
de băltire. Pentru a înlătura excesul de umiditate se deschid şanţuri pentru a
conduce apa spre puncte mai joase;
• protejarea culturilor împotriva gerurilor se realizează prin folosirea soiurilor
rezistente la ger, semănatul în epoca optimă şi reţinerea zăpezii pe teren, prin
instalarea parazăpeziilor, mai ales acolo unde zăpada este spulberată datorită
vântului puternic;
Pentru perioada de primăvară :
• verificarea stării de înrădăcinare a plantelor în funcţie de care se aplică lucrări
de afânare sau de tasare a solului;
• fertilizarea suplimentară asigură obţinerea unor importante sporuri de
producţie mai ales atunci când se constată o creştere lentă a plantelor, când
plantele sunt firave şi prezintă o culoare gălbuie;
• combaterea buruienilor prin plivit sau erbicidat ;
• combaterea bolilor şi a dăunătorilor prin aplicarea tratamentelor fitosanitare;
• irigarea culturilor pentru acoperirea deficitului de apă mai ales în fazele critice
de creştere şi dezvoltare a plantelor.
4.4.2. Lucrările de intreţinere pentru culturile de primăvară neprăşitoare:
In această grupă se încadrează plantele care se seamănă în rânduri obişnuite :
grâul, orzul şi orzoaica, mazărea, lintea, lucerna, trifoiul etc.
Principalele lucrări care se aplică acestor culturi sunt:
• tăvălugitul se aplică frecvent acestor culturi imediat după semănat, mai
ales dacă solul este uscat sau plantele de cultură au seminţe foarte mici;
• grăpatul se execută atunci când solul a format crustă înainte de răsărirea
plantelor. In timpul răsăririi plantelor, lucrarea este interzisă deoarece
cauzează ruperea germenilor. După răsărit, grăpatul culturilor de
primăvară se practică mai rar şi numai după ce plantele s-au înrădăcinat şi
sunt suficient de fortificate;

63
 • combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor se face cu ajutorul
pescticidelor, folosind maşinile de stropit şi prăfuit sau aviaţia utilitară;
• fertilizarea suplimentară constă în aplicarea îngrăşămintelor chimice cu
azot sau complexe;
• irigaţia aplicată în zonele sau în anii secetoşi.
4.4.3. Lucrările de îngrijire pentru culturile prăşitoare.
Principalele plante din această grupă sunt: porumbul, floarea-soarelui,cartoful,
sfecla de zahăr, tutunul .
Pentru aceste culturi se aplică următoarele lucrări:
• completarea golurilor este necesară la culturile unde semănatul a fost efectuat
defectuos, datorită atacului unor dăunători, sau altor cauze. Aceste goluri se
completează manual, utilizând sămânţă umectată;
• prăşitul reprezintă principala lucrare aplicată acestor culture. El se execută cu
scopul distrugerii buruienilor şi realizarea unui strat afânat de sol la suprafaţă ,
care să diminueze pierderile de apă prin evaporaţie . Numărul praşilelor în timpul
perioadei de vegetaţie este trei, dar poate varia de la două până la cinci în funcţie
de aplicarea sau neaplicarea erbicidării, a irigaţiei, sau de condiţiile climatice .
Prima praşilă se aplică, de obicei,după răsărirea culturii , dar la unele plante,care
răsar greu (sfecla de zahăr), semănatul poate fi făcut cu o plantă indicatoare
(muştar ), încât prăşitul se face ţinând cont de rândurile marcate de această
plantă, care răsare foarte repede. Acest mod de executare a lucrării este cunoscut
sub denumirea de “praşila oarbă”. Praşilele pot fi superficiale (3-6 cm
adâncime), mijlocii (6-8 cm adâncime) şi adânci când se execută la 8-12 cm . La
porumb, prima praşilă se face când acesta are 3-4 frunze, la adâncime mare, iar
următoarele praşile vor fi mijlocii şi superficiale. La sfecla de zahăr prima praşilă
se face superficial, iar următoarele din ce în ce mai adânc.
Intre rânduri, praşilele se execută mecanizat , pe rânduri, se execută manual.
• fertilizarea suplimentară se aplică cu succes la aceste plante cu ajutorul
cultivatoarelor echipate cu fertilizatoare. Odată cu executarea prăşitului sunt
introduse în sol şi îngrăşămintele suplimentare;
• combaterea chimică a buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor;
• irigaţia reprezintă şi în cazul acestor culturi, una din importantele metode de
sporire a recoltelor.
4.4.4.Lucrări speciale de întreţinere a culturilor
Există unele lucrări de îngrijire care au un caracter special şi se aplică numai
anumitor plante sau numai în anumite situaţii.
Dintre aceste lucrări fac parte: politul, ciupitul, cârnitul, copilitul, polenizarea
suplimentară, mulcirea.
Politul este o lucrare de îngrijire folosită la tutun, constând în înlăturarea
primelor 2-3 frunze de la baza tulpinii, care nu prezintă valoare tehnologică; el se
efectuează, de obicei, odată cu ultima praşilă.
Ciupitul constă în înlăturarea vârfului de creştere şi mugurilor de la baza
frunzelor. Lucrarea se aplică la bostănoase (castraveţi, pepeni), tomate etc.
Cârnitul este operaţia prin care se suprimă vârful tulpinii, al lăstarilor. Se
aplică la bumbac, tutun, tomate, etc.

64
 Copilitul reprezintă lucrarea de îngrijire prin care sunt înlăturaţi lăstarii
laterali ai unei plante pentru a favoriza fructificarea şi grăbirea coacerii. Lucrarea se
aplică la tutun, tomate,viţa de vie ş.a.
Polenizarea suplimentară se foloseşte la unele plante alogame, mai ales la
floarea soarelui, în situaţii speciale la secară sau la tomate cultivate în seră şi solarii.
Mulcirea este lucrarea care constă în acoperirea solului cu diferite materiale :
paie tocate, mraniţă, gunoi de grajd, turbă, hârtie specială sau folie de polietilenă.
Mulcirea are o influenţă pozitivă asupra acţiunii factorilor de vegetaţie şi în special
al regimului de umiditate şi căldură. Această lucrare se aplică frecvent în
legumicultură.
4.5.Combaterea organismelor dăunătoare
Plantele cultivate şi produsele depozitate sunt infectate şi infestate, apoi
atacate de diferite organisme dăunătoare (boli şi dăunători) care cauzează
diminuarea sau pierderea totală a recoltei. Speciile dăunătoare au intrat şi încă mai
intră pe teritoriul agricol al României, din cauze diferite. Un periculos dăunător al
catofului, gândacul din Colorado a fost semnalat prima oară în anul 1951, iar
viermele vestic al rădăcinilor de porumb în 1996. Acesta se extinde tot mai mult în
zonele ecologice cultivate cu porumb.
4.5.1. Managementul integrat al protecţiei plantelor reprezintă organizarea
raţională şi luarea unor decizii reale şi pertinente în lupta contra organismelor
dăunătoare, ţinând seama de mai mulţi factori ca:
• existenţa unor date suficiente privind biologia şi organismele dăunătoare, a
practicilor agricole;
• programe de supraveghere a dăunătorilor şi duşmanilor naturali;
• programe de supraveghere a stării culturilor pe tot sezonul;
• praguri economice de dăunare (PED);
• metode selective de protecţie;
• consultanţă pentru aplicarea programului;
• flexibilitate cu elemente de miniaturizare pentru fermele mici, dar şi cu
sisteme adaptate la fermele mari;
• accentuarea folosirii serviciilor (seminţe tratate furnizate de societăţi
specializate, prognoză şi analizare cu ajutorul sistemelor informaţionale,
tratamente aplicate de firme specializate);
• specialistul de protecţia plantelor devine ”medicul de familie” al unui grup de
ferme, gestionarul unui agrosistem ca parte integrantă a naturii;
• o politică coerentă de educare, informare şi extindere a cunoştinţelor de
protecţie integrată însoţită de o legislaţie specifică, adecvată.
Combaterea organismelor dăunătoare ţine de strategia protecţiei plantelor, care
cuprinde principii şi reguli privind diversitatea mijloacelor de luptă şi a pesticidelor,
combatibiltatea plantelor, animalelor şi utilizatorilor la substanţele chimice folosite,
progresul tehnic şi cercetarea ştiinţifică în acest domeniu.
Combaterea organismelor dăunătoare trebuie să aibă în vedere următoarele
aspecte:
• întărirea controlului biologic şi a carantinei fitosanitare la graniţe şi în
interiorul ţării;

65
 • semnalizarea imediată a intrării dăunătorilor necunoscuţi sau mai puţin
necunoscuţi pe teritoriul naţional;
• evitarea arealului de răspândire şi a contactului culturilor dăunătoare în
zona de infectare sau infestare;
• aplicarea strictă a tuturor mijloacelor de luptă.
4.5.2.Organismele dăunătoare.
Pe glob activează circa 13 000 de specii dăunătoare, iar în România 414 specii
din care 234 agenţi fitopatogeni şi 180 dăunători din regnul animal. In ecosistemul
agricol se stabilesc interacţiuni şi relaţii la nivelul reţelelor trofice (de nutriţie) pe
trei paliere:
• producător – insecte fitofage;
• plantă – insectă ;
• gazdă – parazit.
De exemplu: într-un biotop gândacul din Colorado poate consuma 60 – 80 % din
biomasa vegetală a unei culturi, iar lăcustele chiar 100%, de aceea sunt considerate
cei mai feroci prădători. Reducând baza de nutriţie a unui dăunător acesta poate fi
scos de pe teritoriul atacat. Indepărtând plantele gazdă putem îndepărta anumite
insecte parasite. De exemplu: lăcustele proliferează când vegetaţia este luxuriantă şi
se adună în roiuri de miliarde de indivizi. Intr-o zi o populaţie de 50 milioane lăcuste
poate consuma 100 tone de materie vegetală.
In biocenoza agricolă apare şi o reţea de agenţi patogeni, gazde intermediare sau
vectori, dar şi virusuri fitopatogeni, adevărate focare de infecţie. Astfel, virusul
mozaicat al porumbului este transmis de anumiţi vectori. Prin înlocuirea virusului
se poate reduce considerabil numărul de insecte dăunătoare.
Bolile plantelor pot fi cauzate de ciuperci criptogamice (tăciunele, mana, rugina),
bacterii şi virusuri. Dăunătorii sunt reprezentanţi ai regnului animal: insecte,
nematozi, acarieni, rozătoare. Bolile şi dăunătorii atacă toate organelle plantelor:
rădăcina, tulpina, frunzele, florile, fructele şi sămânţa în tot timpul perioadei de
vegetaţie.
Bolile şi dăunătorii pot fi specifici pentru diferite culturi sau grupe de culturi. Dar
sunt şi insecte polifage care atacă orice cultură agricolă.

Principalele boli şi dăunători la culturile agricole

Tabelul 4.1.
Cultura şi boala Cultura şi dăunătorul
Grâul: făinarea, rugina, septorioza, Cereale: ploşniţa, afidele, buha
tăciunele, pătarea semănăturilor
Sfecla de zahăr: mana, cercosporioza; Porumb: gândacul ghebos, sfredelitorul,
Floarea-soarelui : mana rozătoare, buha semănăturilor, cărăbuşul
de stepă.
Cartoful: mana, alternarioza, pătarea Sfecla de zahăr: gărgăriţa, musca, molia.
brună a frunzelor.
Hameiul : mana Caroful: gândacul din Colorado
Secara: tăciunele tulpinii Cânepa : molia
Porumb: tăciunele , rugina

66
4.5.3. Metode şi mijloace de combatere
Pierderile mari de recoltă au impus elaborarea unor metode diverse de prevenire
şi combatere a atacului organismelor dăunătoare.
Combaterea dăunătorilor începe din momentul în care se depăşeşte pragul
economic de dăunare (PED), care exprimă nivelul de atac sau de densitate care
produce pagube egale cu costul tratamentului şi se situează la nivelul a 3-5 % din
producţie, în funcţie de planta de cultură. Pragul economic de dăunare este
condiţionat de stadiul de dezvoltare al dăunătorului, starea de vegetaţie a culturii şi
destinaţia acesteia, toate în relaţie directă cu factorul climatic.

4.5.3.1.Combaterea preventivă se rezumă la acţiuni de ordin managerial de o

importanţă capitală:
• prognoza de lungă sau scurtă durată reprezintă prevederea apariţiei în
masă a speciilor de organisme dăunătoare, în anumite perioade de timp şi
pe anumite teritorii, precum şi estimarea gravităţii atacurilor pe care le pot
produce;
• avertizarea se referă la stabilirea perioadelor de aplicare a tratamentelor
de prevenire şi combatere a organismelor dăunătoare în funcţie de
biologia acestora corelată cu fenologia plantelor gazdă şi cu condiţiile
climatice locale;
• funcţionarea serviciilor de carantină vamală care are drept obiectiv
depistarea eventualelor organisme dăunătoare care ar putea pătrunde cu
materialele vegetale aflate în posesia călătorilor sau în/ pe diferitele
mărfuri de natură vegetală.
• monitorizarea reprezintă controlul, supravegherea şi cercetarea micro şi
macrofaunei entomologice şi fitopatologice pe teritoriul ţării şi se bazează
pe managementul integrat al protecţiei plantelor (M.I.P.P.). Sistemul
naţional de monitoring, care cuprinde şi sistemul naţional de prognoză şi
avertizare, este realizat pe calculator şi introdus la toate staţiile
Laboratorului Central de Carantină Fitosanitară.
• protecţia păsărilor insectivore utile. Această mare bogăţie naturală
trebuie conservată prin mijloace specifice în cadrul programului
diversităţii biologice şi genetice. De aceea, în sezonul de primăvară
trebuie interzisă vânătoarea lor, alterarea cuiburilor, distrugerea plantelor
care le folosesc drept adăpost şi hrană.O atenţie deosebită trebuie acordată
folosirii cu prudenţă a pesticidelor în zonele populate cu păsări
insectivore. In present un lucru e cert : uciderea păsărilor duce la
proliferarea insectelor dăunătoare.
• crearea de soiuri şi hibrizi rezistenţi genetic la boli şi dăunători şi de
forme de plante modificate genetic (OMG) cu aceeaşi însuşire. In acest
scop ameliorarea şi selecţia s-au perfecţionat, practicând metode
ultramoderne care să diversifice la maximum structura genetică a
populaţiei vegetale utile, iar pe această cale să împiedice acţiunea agresivă

67
 a organismelor dăunătoare şi adaptarea lor la noile rezistenţe
68olano686868 la plante.
• lucrările agrotehnice , cum ar fi rotaţia culturilor, arătura, semănatul
executate la tmpul optim.
• igiena fitosanitară constituie de asemenea o măsură importantă de
prevenire sau reducere a atacului paraziţilor vegetali. In acest sens trebuie
avute în vedere: utilizarea seminţelor libere de boli, resturile vegetale se
colectează imediat după recoltare şi se compostează, dar fără să fie
infectate sau infestate; arderea resturilor vegetale contaminate.

4.5.3.2.Combaterea curativă are un caracter relativ agresiv asupra plantelor şi

solului şi de distrugere a organismelor dăunătoare. In acest caz se folosesc metode şi
mijloace de luptă fizice, biologice şi chimice, acestea din urmă fiind preponderente.
• mijloace fizice precum tratarea seminţelor la o temperatură medie ridicată,
sterilizarea solului, dezinfecţia maşinilor, utilajelor şi uneltelor în cazul unor
micoorganisme care răspund la aceste tratamente.
• mijloace biologice, introduse în practica apicolă în ultimii 20 de ani şi de
mare perspectivă, apelând la metode biologice clasice (zoofagi, acarifagi,
feromoni, biopreparate) şi moderne (exohormonii, endohormonii,
manipularea genetică a caracterelor insectelor, fungicide biologice,
fitoncidele, micropesticidele).
• mijloace chimice prin utilizarea diferitelor substanţe fitofarmaceutice ţinînd
sema de următoarele criterii:
- în ce măsură se justifică acţiunea de combatere prin tratamente chimice;
- alegerea celui mai corespunzător şi eficace tratament în funcţie de dăunător şi
cultura apicolă;
- stabilirea obligatorie a pragului economic de dăunare (PED);
- alegerea pesticidului cu cea mai mare eficacitate, cel mai redus consum, care
nu produce dezechilibru în ecosistem ;
- calculul raportului cost – ebenficiu în executarea tratamentelor.
Tratamentele se aplică cu pesticide sub formă de :
- fumigante,
- aerosoli,
- stropiri,
- prăfuiri,
- granule în sol,
- momeli,
- tratamentul la sămînţă,
folosind maşini terestre, avionul şi elicopterul.

4.5.3.3.Combaterea integrală este un nou concept şi o nouă metodă în prevenirea

şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Se îmbină toate mijloacele de luptă punând
accentual pe aplicarea măsurilor agrotehnice şi a metodelor biologice. Din acest
punct de vedere ea are un caracter ecologic, de conservare şi apărare a mediului
apicol în special şi a celui înconjurător în general. Prin combaterea ecologică se
limitează într-o oarecare măsură efectele negative ale tratamentelor chimice şi

68
reduce cantitatea de pesticide şi se diminuează poluarea culturilor, solului,
oamenilor.

4.6. Buruienile şi combaterea lor

4.6.1.Noţiuni
Buruienile reprezintă plantele sălbatice din lanurile cultivate care provoacă
pagube plantelor cultivate ducând la scăderea recoltelor şi deprecierea calităţii
acestora.Gh.Ionescu-Siseşti,(1955), Ir.Staicu, (1967), C.Pintilie (1980) defineşte
buruienile ca “plante care se întâlnesc în lanurile cultivate, fiind străine de specia,
soiul sau hibridul cultivat”
După provenienţă, buruienile pot fi propriu-zise, cele care provin din flora
spontană şi condiţionate care sunt plante de cultură sau sălbatice care au valoare
economică, dar devin buruieni când apar în culturi, de exemplu: orzul în grâu,
floarea-soarelui în grâu, etc. Pirul târâtor, este cotat ca una dintre cele mai
periculoase buruieni în culturi ; prezent însă în pajiştile naturale, acolo este
considerat ca plantă furajeră.
Diminuarea producţiei agricole datorită factorilor biologici se apreciază la 35%
din valoarea recoltei potenţiale. Pagubele produse de agenţii biotici, conform datelor
lui N.Kramer, se repartizează astfel : 13,8 % pierderi provocate de dăunători animali
(insecte şi rozătoare), 11,6% pierderi cauzate de boli (ciuperci,viroze ) şi 9,5%
diminuări datorate buruienilor.
Cecetările din ţara noastră (N. Şarpe) arată că pagubele provocate de buruieni sunt
următoarele: la grâu 10 -70 %, la porumb 30 -95 %, la floarea soarelui 15 – 55 %, la
sfecla de zahăr 53 – 96 %, la cartof 42 - 72%, în sensul diminuării recoltei într-un
singur sezon agricol pe terenurile neplivite şi neprăşite.
Cum reuşesc buruienile asemenea performanţe, se explică prin următoarele
caracteristici :
- buruienile consumă cantităţi mari de apă (de 2-4 ori mai multă decât plantele
de cultură) şi substanţe nutritive ( în medie de două ori mai multe );
- buruienile au un ritm rapid de creştere contribuind astfel la umbrirea plantelor
sau chiar “înăbuşirea” lor;
- buruienile consumă o mare parte din cantitatea de dioxid de carbon şi o parte
din căldură producând înrăutăţirea regimului termic din sol şi din partea
supraterestră imediată, respectiv scăderea temperaturii cu 2-40C.Ca urmare se
înrăutăţesc condiţiile pentru activitatea bacteriilor şi pentru absorbţia
elementelor nutritive;
- unele buruieni (cuscuta, lupoaia) parazitează plantele de cultură, reuşind prin
intermediul haustorilor să extragă hrana elaborată de plantă, producând astfel
daune apreciabile sau chiar pieirea plantelor;
- unele buruieni (pirul) eliberează în sol substanţe toxice (agropiren) care
inhibă creşterea plantelor de cultură (grâul).Chiar plantele sau seminţele
buruienilor pot fi toxice pentru om şi animale (neghina,brânduşa de toamnă);
- buruienile constituie focare de înmulţire a bolilor şi dăunătorilor, ele fiind
considerate “plante gazdă” pentru numeroşi dăunători şi agenţi patogeni ai
plantelor de cultură;

69
 - prezenţa buruienilor măreşte costul produselor datorită scăderii recoltelor cât
şi ca urmare a numărului sporit de lucrări necesare pe terenurile îmburuienate.

4.6.2. Particularităţi biologice ale buruienilor

Buruienile prezintă o serie de particularităţi biologice .
Cunoaşterea lor permite stabilirea măsurilor de prevenire şi combatere a
îmburuienării culturilor.
a). Buruienile au o mare capacitate de înmulţire : aceasta se realizează fie pe cale
seminală, deci printr-un număr foarte mare de seminţe pe care le produc (ştirul –
500.000seminţe/plantă, loboda 100.000, pălămida 22.000 ) fie pe cale vegetativă
prin organe specializate ca: muguri radiculari (pălămidă), stoloni, bulbi ,ş.a, fie prin
ambele căi;
b).Unii autori (S.A.Kott l947) estimează rezerva de seminţe de buruieni pe un
hectar, între 540 milioane şi 3 miliarde ,ceea ce de fapt asigură supravieţuirea
buruienilor în condiţii de mediu diferite şi chiar nefavorabile;
c).Germinarea seminţelor de buruieni se face eşalonat, acoperind prin rezerva de
seminţe existentă în sol o perioadă îndelungată de timp. Germinarea eşalonată este
pusă pe seama menţinerii un timp îndelungat, uneori chiar zeci de ani, a capacităţii
de germinare a seminţelor;
d).Vitalitatea mare a seminţelor şi plantelor. Buruienile rezistă foarte bine la
temperaturi scăzute iarna, la temperaturi ridicate vara, la anaerobioză, la excesul de
umiditate. Capacitatea lor de germinare rămâne nealterată în condiţii nefavorabile,
fiind cunoscute cazuri când după 60 sau chiar după 90 de ani seminţele au germinat;
e). Plasticitatea ecologică a buruienilor (capacitatea acestora de a creşte în condiţii
foarte variate de mediu ) şi adaptabilitatea (capacitatea de a convieţui cu anumite
plante de cultură) reprezintă particularităţi care stau la baza alegerii metodelor de
combatere.
4.6.3.Sursele de îmburuienare sunt:
- Solul : datorită scuturării an de an a seminţelor de buruieni pe sol şi apoi
încorporarea acestora cu ocazia diferitelor lucrări, determină existenţa unei
imense rezerve de seminţe, care se reface mereu pe seama buruienilor nedistruse
şi care reuşesc să fructifice.
- Terenurile necultivate : haturi, margini de tarlale, goluri din semănături, pajişti
neîngrijite, reprezintă surse de îmburuienare atunci când buruienile nu sunt
distruse înainte de fructificare.
- Gunoiul de grajd : unele seminţe de buruieni trecând prin tubul digestiv al
animalelor îşi păstrează nealterată capacitatea de germinare. Împrăştiat pe teren,
acest gunoi , contribuie la răspândirea buruienilor
- Sămânţa folosită la semănat dacă nu este condiţionată, odată cu ea se introduc în
sol şi seminţe de buruieni .
4.6.4 Metode combatere a buruienilor
Numărul foarte mare de buruieni cu o biologie atât de diferită, a impus
elaborarea unei game largi de metode combatere.
Acestea pot să fie:
- Metode preventive de combatere a buruienilor,când se urmăreşte preîntâmpinarea
infestării solului şi a culturii agricole şi constau în: curăţirea materialului de

70
 semănat, folosirea gunoiului de grajd bine descompus, distrugerea focarelor de
infestare cu buruieni, organizarea serviciului de carantină.
- Metode de combatere (curative): agrotehnice, chimice, biologice.
In acţiunile de combatere trebuie pornit de la pragul economic de dăunare (PED),
adică gradul de îmburuienare al unui teren şi a unei culturi de la care duce la
diminuarea cantitativă şi calitativă a producţiei şi de la care se justifică economic
aplicarea măsurilor corespunzătoare de combatere a buruienilor. Din studiile făcute,
acest prag diferă, de exemplu de la 10-18 buruieni anuale şi 2-3 perene la mp. Pentru
cerealele de toamnă, la 5 – 10 buruieni anuale şi 1- 3 perene la mp. La cartoful de
toamnă. Berca M.(1999) într-un studiu se referă la managementul integrat al
buruienilor (MIB), în care trebuie să se integreze acţiunea de combatere. Autorul
caracterizează managementul buruienilor ca un sistem de dirijare şi control, care
reduce influenţa buruienilor până la pragul economic de dăunare, protejează
mediul, conservă biodiversitatea şi armonizează ecosistemul agricol cu cel natural,
desigur prin mijloace ecologice.

4.6.4.1.Combaterea pe cale agrotehnică

Metodele agrotehnice constau în :
• lucrări adânci şi superficiale ale solului,
• aplicarea unei rotaţii raţionale a culturilor,
• semănatul cu respectarea densităţii optime a plantelor,
• plivitul şi prăşitul buruienilor, mulcirea, etc.
Această metodă de combatere deşi este în mare măsură eficientă, totuşi ridică
cheltuielile de producţie, cere mult timp pentru lichidarea focarelor de buruieni,
mobilizează maşini, utilaje şi oameni în număr mare pe o perioadă îndelungată.

4.6.4.2Combaterea pe cale chimică sau ierbicidarea este foarte eficientă, simplă,

economică, permiţând distrugerea buruienilor într-o perioadă scurtă de timp.
Metodele chimice se bazează pe utilizarea erbicidelor (preemergent sau
postemergent ) şi reprezintă metodele cu impactul negativ cel mai puternic asupra
indicilor calitativi ai produselor agroalimentare şi asupra mediului ambiant.
Erbicidarea aplicată raţional, în complex cu măsurile agrotehnice, contribuie la
ridicarea producţiei şi înlătură efectuarea unor lucrări manuale care absorb foarte
multă forţă de muncă. Astfel, dacă pentru executarea a trei praşile manuale pe rândul
plantei de porumb sunt necesare 125,1 de zile-om, iar pentru executarea a două
lucrări de plivit la grâu, 57,0 de zile-om la suprafaţa de 100 ha, prin combaterea
chimică a buruienilor de pe aceeaşi suprafaţă se consumă numai 22 de zile-om.
Specialiştii susţin că erbicidarea este cea mai pretenţioasă lucrare din întreg
complexul de lucrări pentru protecţia plantelor. De aceea, pentru executarea ei în
condiţii optime se impun următoarele măsuri:
• alegerea maşinilor corespunzătoare ca performanţă, productivitate,
consum de combustibil;
• alegerea erbicidelor în funcţie de gradul de infestare, de starea
terenului, de efectul asupra buruienilor şi de costul lor;
• respectarea cu stricteţe a regulilor de protecţia muncii;

71
 • uniformitatea tratamentului pe suprafaţa tratată, cu respectarea dozei de
erbicid;
• respectarea epocii de administrare numai la suprafaţa solului cu
încorporarea imediată la 5 cm cu ajutorul grapei cu discuri,
Stabilirea dozelor omologate pentru fiecare erbicid, tip de sol şi cultură agricolă
trebuie să fie în atenţia deosebită a utilizatorului. Orice greşeală în dozare poate
duce la distrugerea culturii pe teren şi la poluarea solului.
4.6.4.3. Combaterea biologică
Combaterea biologică a buruienilor prin intermediul unor duşmani naturali
constituie o metodă des utilizată în ecotehnologie datorită avantajelor pe care le
prezintă: este ieftină, este continuă şi nepoluantă pentru mediul ambiant.
Prin metodele folosite de biologia clasică şi de biotehnologie pe Terra s-ar putea
renunţa cu timpul la imensul consum de pesticide. Noile biotehnologii fac să se
întrevadă o lume în care nu s-ar mai pierde o treime din recoltă şi în care creşterea
plantelor ar fi accelerată, iar costul alimentaţiei s-ar reduce. Metodele de combatere
biologică sunt complexe, ele făcând parte din arsenalul clasic şi modern constituit
de-a lungul unor ani de cercetare , fabricaţie şi promovare în producţia agricolă.
4.6.4.4. Combaterea integrală presupune folosirea tuturor metodelor agrotehnice,
chimice şi biologice, separat sau în acelaşi timp. Ea are un caracter preventiv şi
curativ, cu tendinţa spre ecologizarea mijloacelor de luptă contra buruienilor, cu
scopul de a le distruge şi de a reduce doza de ierbicid şi consumul de combustibil.

4.7.Recoltarea, depozitarea şi păstrarea produselor vegetale

4.7.1. Recoltarea
Recoltarea este operaţiunea finală din complexul de lucrări al culturii
plantelor, prin care se strâng de pe teren produsele obţinute în procesul de producţie
agricolă. Acestea trebuie strânse la timp, fără pierderi şi cu cheltuieli minime.
Recoltarea diferă de la o plantă la alta . Astfel, cerelalele se recoltează în faza
de coacere în pârgă, cartoful când tuberculii sunt complet formaţi şi coaja nu se
exfoliază, tutunul când frunzele încep să se îngălbenească, plantele furajere pentru
fân când sunt inflorite etc.
Recoltarea majorităţii plantelor se face la maturitatea fiziologică (la coacere).
Unele plante se recoltează la maturitatea tehnică, în special culturile destinate
industrializării ( sfecla pentru zahăr, tutunul, plantele medicinale etc).
Recoltarea se face mecanizat, semimecanizat şi manual, cu mijloacele
adecvate.
In vederea executării recoltatului în cele mai bune condiţii, se execută o serie de
lucrări pregătitoare. În acest scop:
• se verifică şi se repară maşinile de recoltat,
• se face aprovizionarea cu carburanţi şi piese de schimb,
• se asigură spaţiile necesare, corespunzătoare pentru depozitarea şi păstrarea
recoltei stabilită pe baza evaluărilor.
Evaluarea recoltei constă în determinarea cantităţii de produse vegetale ce se
poate obţine la unitatea de suprafaţă. Pentru o evaluare cât mai precisă se efectuează
mai multe determinări după care se stabileşte o medie. Evaluarea recoltei se face
diferenţiat pentru fiecare specie în parte, în funcţie de o serie de indicatori.

72
4.7.2. Depozitarea produselor vegetale
După recoltare, produsele vegetale sunt depozitate . Spaţiile pentru depozitare
diferă în funcţie de sortimentul de produse care trebuie păstrat pentru o perioadă mai
scurtă sau mai lungă de timp. Astfel păstrarea produselor boabe (cereale,
leguminoase, oleaginoase) care au un conţinut scăzut de apă, se face în magazii de
diferite tipuri sau în silozuri. Produsele rădăcinoase, tuberculifere şi alte organe de
plante, cu un conţinut ridicat în apă, se păstrează în pivniţe sau bordeie, în silozuri
sau tranşee .
Cele mai importante tipuri de construcţii destinate depozitării produselor
agricole sunt următoarele :
• Platforme , sunt cele mai simple construcţii, descoperite, realizate din pământ
bătătorit, beton sau asfalt,amplasate pe un teren ridicat, cu apa freatică la
adâncime. Ele servesc pentru depozitarea provizorie a porumbului ştiuleţi sau
pentru expunerea la soare a produselor cu umiditate excesivă.
• Şoproane , sunt platforme acoperite, fără pereţi permanenţi, care se folosesc
întocmai ca şi platformele, ele permiţând protejarea produselor de ploaie.
• Pătule sunt construcţii din lemn, prefabricate de beton armat sau din metal, de
formă prismatică, cu acoperiş în două pante, sau cilindrică cu acoperiş conic,
destinate pentru depozitarea ştiuleţilor de porumb. Pereţii pătulelor (şipci,
sârmă împletită) asigură o intensă ventilaţie naturală ceea ce contribuie la
uscarea ştiuleţilor.
• Magaziile sunt construcţii speciale, cu caracter permanent, pentru depozitarea
şi păstrarea produselor. Ele trebuie să fie construcţii rezistente (din material
lemnos, cărămidă sau beton) prevăzute cu un număr corespunzător de uşi şi
ferestre pentru a asigura efectuarea operaţiilor de depozitare şi scoatere a
produselor , precum şi o bună aerisire . Gradul lor de utilare poate fi diferit.
• Silozurile sunt construcţii moderne pentru depozitarea şi păstrarea produselor
agricole. Acestea sunt alcătuite din elemente verticale numite celule (cu
înălţimea de 30-50 m şi diametrul de 6,3-16 m),în care se pot păstra cantităţi
mari de produse (4-52 mii tone), timp îndelungat. Ele beneficiază de un înalt
grad de mecanizare şi automatizare.
Inainte de depozitare , toate spaţiile se pregătesc în mod corespunzător : se
repară, se curăţă, se dezinfectează .

4.7.3. Păstrarea produselor agricole

Seminţele de cereale, leguminoase şi alte plante, fiind organisme vii, îşi
continuă activitatea vitală şi după recoltare. Astfel, sub influenţa unor factori ai
mediului înconjurător, în masa de boabe se petrec o serie de procese fiziologice şi
fizico-chimice care îşi pun amprenta pe calitatea păstrării şi însuşirile acestora.
Principalele procese fiziologice care prezintă importanţă la păstrarea
seminţelor depozitate sunt : postmaturaţia, respiraţia, încingerea, încolţirea ş.a.
• Postmaturaţia sau maturizarea fiziologică reprezintă continuarea proceselor
fiziologice după recoltare, până la desăvârşirea tuturor însuşirilor biologice.
Seminţele se recoltează la maturitatea tehnică, adică la coacerea în pârgă. In
această fază, capacitatea germinativă este redusă şi numai după un interval de

73
 timp, după perioada “repausului seminal”, la maturitatea fiziologică, ea
devine normală. In timpul maturizării fiziologice în seminţe se petrec procese
biochimice complexe: se încheie sinteza compuşilor proteici
macromoleculari, se măresc moleculele hidraţilor de carbon, scade activitatea
enzimelor şi respiraţia seminţelor, se reduce conţinutul de apă, se
îmbunătăţeşte calitatea tehnologică a seminţelor. Cunoaşterea proceselor de
maturizare fiziologică a seminţelor implică aplicarea unor măsuri adecvate
pentru păstrarea lor.
• Respiraţia seminţelor este influenţată de umiditate, temperatură, aerisire şi de
capacitatea higroscopică. Cu cât umiditatea seminţelor este mai ridicată, cu
atât respiraţia este mai intensă, şi pierderile sunt mari.
• Incingerea seminţelor . Ca urmare a intensificării proceselor fiziologice din
masa boabelor, precum şi a activităţii microorganismelor, se degajă o cantitate
însemnată de apă şi căldură. Când umiditatea şi căldura din masa de boabe
depăşesc o anumită limită apare fenomenul de încingere, de obicei în vetre.
Incingerea produce schimbări chimice datorită intensificării activităţii
enzimatice, provocând deprecierea calităţii seminţelor.Ca urmare, in timpul
păstrării seminţelor trebuie luate toate măsurile de evitare a încingerii. In acest
sens, în spaţiile de depozitare pregătite din timp se depozitează numai seminţe
condiţionate şi se asigură condiţiile optime de temperatură şi umiditate.
• Încolţirea seminţelor reprezintă un fenomen cu urmări foarte grave, deoarece
au loc pierderi mari de substanţă organică şi o accentuată degradare a calităţii
produselor. Cunoscând factorii care pot provoca încolţirea (aer, căldură,
umiditate), trebuie luate toate măsurile de prevenire a acestui fenomen.
Pentru păstrarea seminţelor în cele mai bune condiţii se folosesc diferite metode,
şi anume:
• păstrarea prin uscare,
• păstrarea prin răcire,
• păstrarea prin aerare activă,
• păstrarea cu ajutorul unor substanţe chimice, etc
Indiferent de metoda de păstrare, produsele depozitate trebuie supraveghiate
şi controlate periodic, astfel să se poată preveni şi combate fenomenele nefavoravile.
In timpul păstrării, chiar în condiţiile cele mai favorabile de păstrare, masa
seminţelor scade datorită reducerii conţinutului de apă prin respiraţie, dar şi datorită
operaţiunilor de curăţire, manipulare şi transport. Toate aceste pierderi naturale
poartă denumirea de scăzăminte admisibile (perisabilităţi).

74
PARTEA II –a FITOTEHNIE
(Tehnica culturilor agricole)

CAPITOLUL 5

CULTURA C E R E A L ELOR
Cerealele reprezintă grupa fitotehnică cu cel mai mare areal de răspândire din
toate zonele de cultură de pe glob şi cele mai importante în alimentaţia oamenilor.
Din punct de vedere botanic cerealele aparţin familiei Gramineae. Principalele
cereale cultivate sunt: grâul, porumbul, secara, orzul, ovăzul, orezul, sorgul, meiul
şi hrişca. Hrişca face parte din familia Polygonaceae .
Produsul principal al cerealelelor este cariopsa (bobul) folosită în alimentaţia
oamenilor şi furajarea animalelor datorită valorii nutritive ridicare, pusă pe seama
conţinutului în glucide, proteine, lipide, săruri minerale şi vitamine.

Compoziţia chimică a boabelor de cereale, în % din SU

Tabelul 5.1
Specia Proteine Glucide Grăsimi Celuloză Cenuşă
grâu 14,3 78,5 2,2 3,0 2,0
secară 13,5 79,8 1,8 2,9 1,9
porumb 10,2 81,2 4,8 2,3 1,5
orz 13,0 76,1 2,1 6,1 2,7
ovăz 12,8 66,6 5,0 12,4 3,2
Soltner 1990 –

Boabele de cereale se folosesc şi ca materie primă pentru diferite industrii, în

special în industria alimentară : morărit şi panificaţie, paste făinoase, grişuri şi
arpacaş, amidon, glucoză, dextrină, bere, alcool,etc.Produsele secundare (paie,
pleavă, coceni, pănuşi ) sunt utilizate în hrana animalelor ca furaj grosier sau
aşternut în grajduri, ca materii prime în industria celulozei şi hârtiei, pentru ambalaj
sau diferite impletituri, la acoperirea unor construcţii simple ( saivane, şoproane ).
Unele cereale, ca : porumbul, secara, ovăzul, sorgul se cultivă pentru nutreţ verde
sau însilozat, constituind astfel o sursă importantă de furaje pentru animale.

75
Boabele cerealelelor având un conţinut scăzut în apă, se pot păstra timp îndelungat,
se pot manipula şi transporta uşor.

5.1. Cultura grâului

5.1.1.Importanţa Grâul este una dun cele mai vechi plante cultivate.
Este cea mai răspândită cereală, ocupând în lume 6 muilioane hectare cu o producţie
de cca. 500 milioane tone. Se cultivă în toate regiunile agricole ale lumii, în diverse
condiţii de sol şi climă.
Boabele de grâu sunt folosite ca materie primă pentru fabricarea pâinii, pastelor
făinoase, biscuiţilor, grişului, glucozei, amidonului, dextrinei, alcoolului.Tărâţele
rezultate din măcinatul boabelor sunt folosite în hrana animalelor ca furaj
concentrate în special pentru vacile cu lapte iar paiele servesc ca aşternut sau nutreţ,
la diferite împletituri sau ca materie primă în industria celulozei şi hârtiei. Valoarea
nutritivă ridicată a boabelor de grâu se datorează conţinutului lor ridicat în hidraţi de
carbon, săruri minerale şi vitamine iar glutenul reprezintă principala masă proteică a
grâului, care conţine gliadina şi glutenina, cu toţi aminoacizii aferenţi.
5.1.2.Zonarea ecologică. Cultura grâului este extinsă pe întreg teritoriul României,
deoarece condiţiile de climă şi sol corespund cerinţelor acestei plante. Zonele foarte
favorabile pentru culura grâului sunt zonele de câmpie din Vestul ţării, o parte din
Câmpia Dunării, Câmpia Transilvaniei şi partea de Nord-est a Moldovei, aproape
toate formele de relief şi toate tipurile de sol, în afară de cele nisipoase, sărăturoase,
erodate, băltite şi aşezate pe pante mari în zona colinară.
5.1.3 Locul în asolament
In asolament, sunt considerate foarte bune premergătoare pentru cultura grâului :
leguminoasele pentru boabe (mazărea, fasolea, soia) dar şi rapiţa, borceagul de
toamnă, trifoiul, lucerna,inul de ulei şi fibre, iar ca bune premergătoare: porumbul
pentru siloz, sfecla de zahăr, floarea soarelui . In general se evită cultura grâului pe
terenurile îmburuienate şi pe cele infestate cu boli sau dăunători transmisibile prin
resturile vegetale şi pe cele tratate cu erbicide triazinice.Asolamentul de 3-6 ani cu
leguminoase şi alte culture timpurii este cel mai indicat. După 3-4 cicluri de
producţie, rotaţia grâu –porumb în zonele cerealiere se întrerupe şi se introduce o
plantă leguminoasă pentru refacerea solului şi pentru prevenirea atacului de boli şi
buruieni.
5.1.4 Soiurile
In România sunt recomandate de către Ministerul Agriculturii 36 de soiuri de grâu
moale (Triticum aestivum) şi 4 soiuri de grâu tare (Triticum durum), majoritatea
fiind creaţii ale cercetării ştiinţifice româneşti.
5.1.5.Pregătirea terenului constă în fertilizare, arătură şi pregătirea patului
germinativ.(detalii în partea generală a cursului, la siteme de lucrare a solului )
Fertilizarea cu azot şi fosfor se face în funcţie de specie, soi, fertlitate, dozele de
îngrăşăminte pot varia de la 50 – 110 kg. N şi 30 -80 kg P2O5 la hectar. Azotul se
administrează 1/3 sau ½ toamna, înainte de semănat iar restul primăvara; fosforul
la arătura de toamnă în totaliate.

76
Lucrările solului , în funcţie de recoltarea plantei premergătoare, constau în arătura
adâncă (toamna) , nivelarea, lucrarea cu grapa, pregătirea patului germinativ.
5.1.6. Semănatul. Se foloseşte sămânţă certificată din soiurile zonate cu limita
minimă de 99,5 % puritate biologică, 99 % puritate fizică şi 90 % capacitate de
germinaţie.
• tratamentul seminţei constă din fungicide (Benit – 2 kg/ t, Criptodin –
1,5Kg/t, Sumiplus 2 l/t) contra mălurei şi tăciunelui şi insecticide (Tirametox
– 3 kg/t ).
• epoca de semănat a grâului de toamnă este 1-10 octombrie în sudul ţării şi 25
septembrie – 5 octombrie în zonele colinare şi nordul ţării.Semănatul prea
timpuriu sau prea târziu, mai ales în sol uscat, provoacă un răsărit neuniform
sau chiar pierderea plantelor.
• numărul optim se asigură printr-o desnitate a boabelor germinabile de 450-
550 la mp folosind 150 -200 kg samânţă/ha.
• distanţa de semănat este 12,5 cm,
• adâncimea de semănat 3-6-cm în funcţie de starea terenului (umed sau uscat,
textura), valoarea MMB şi portul soiului (scurt sau lung)
5.1.7. Ingrijirea culturii constă în lucrări de fertilizare şi irigare, prevenirea şi
combaterea bolilor şi dăunătorilor. Lucrările încep din timpul iernii şi se continuă
până la recoltat.
• distrugerea crustei de gheaţă , iarna, aceasta se sparge cu tăvălugul stelat, în
caz contrar plantele se asfixiază şi mor;
• fertlizarea se face la sfârşitul iernii sau primăvara devreme folosind
îngrăşăminte cu azot în cantitate de 40-80 kg/ ha s.a.
• prevenirea căderii plantelor, se efectuează în perioada de formare intensă a
paiului, cînd plantele au o înălţime de 20-25 cm, prin stropiri cu Clorcholina
în cantitate de 1,6-2,3 l s.a./ ha în 800-1000 l apă, cu maşina sau cu avionul.
• irigarea solului se practică în toamnele secetoase prin două udări: de
aprovizionare cu 400-600 m3/ha apă şi de răsărire după semănat cu 500-
600m3/ha apă. Primăvara, la formarea bobului, se mai pot aplica două udări.
• erbicidarea este obligatorie dată fiind frecvenţa mare a buruienilor în
culturile de grâu. Epoca optimă pentru aplicarea erbicidelor esteprimăvara
când plantele se găsesc în faza de înfrăţire, la apariţia primului internod, iar
buruienile de gasăsec în faza de „rozetă”. Principalele erbicide sunt 2,4 D,
SDMA (sare de dimetil amină) 1,5-2,5 l/ha, Icedin 2l/ha, Oltisan 1 l/ha,
Triallat 5-6 l/ha ( pt.odos), Igran 50 ,3-4-l/ha, Iloxan 2,25 l/ha (pt.iarba
vântului ).
• combaterea bolilor şi dăunătorilor trebuie să fie preventivă, curativă şi
integrată.Tratamentele chimice se recomandă în timpul perioadei de vegetaţie,
de regulă două, , gama produselor chimice fiind foarte variată: fungicide
(Bayleton, Tilt, Mirage) şi insecticide (Sinoratox, Decis, Sumi-Alpha, Fastac,
Carbetox).
5.1.8 Recoltarea se execută cu combina când boabele au trecut de coacere în pârgă
şi au ajuns la coacere deplină.
Umiditatea boabelor trebuie să fie de 15-16 %. Intârzierea recoltării după
această fază provoacă pierderi însemnate de producţie.

77
5.1.9.Producţia variază între 3000 -5000 kg/ha la potenţialul biologic al soiurilor în
condiţii de agrotehnică superioară.

5.1.10. Rezultate tehnico –economice

Mecanizarea complexă a lucrărilor în cultura grâului are ca urmare o
însemnată creştere a productivităţii muncii, de la 300 ore-om/ha în exploataţiile
individuale la 25-37 ore-om/ha în fermele mijlocii şi mari.
La o analiză a consumului de forţă de muncă la diferite lucări rezultă că din
31 ore-om/ ha folosite la o producţie de 3-3,5 t/ha, recoltatul are o pondere de 20,11
ore-om/ha, adică 65% iar la o producţie de 4-4,5 t/ha reprezintă 70%.
Ridicarea eficienţei economice este posibilă prin aplicarea managementului
tehnologic în exploatarea raţională a lucrărilor agricole şi a sistemei de maşini, prin
îmbunătăţirea constructivă a unor utilaje şi introducerea unor noi tipuri de maşini cu
randament mărit.

5.2. Cultura secarei

5.2.1.Importanţa Secara este o plantă panificabilă, iar boabele au valoare nutritivă
asemănătoare cu cele de grâu.Din făina de secară se face pâine, dar din punct de
vedere calitativ este inferioară celei de grâu.Tărâţele reprezintă un valoros nutreţ
concentrate pentru animale. Secara se cultivă şi ca plantă de nutreţ fiind apreciată ca
cel mai timpuriu furaj verde.Paiele se folosesc ca aşternut, furaj, împletituri şi la
fabricarea hârtiei.
5.2.2. Zonarea ecologică. În ţara noastră are cea mai mare răspândire în zonele
subcarpatice şi deluroase şi anume în zonele cu un climat umed şi răcoros din
Transilvania, Moldova, Oltenia şi Muntenia.
5.2.3. Locul în asolament. La secară se obţin recoltele cele mai bune când se
cultivă după leguminoase pentru boabe, plante furajere, cartoful timpuriu.Rezultate
bune se obţin şi atunci când se cultivă după grâul de toamnă şi porumb.Suportă
monoculture numai atunci când se folosesc îngrăşămintele, darn u este
recomandabil.
5.2.4.Pregătirea terenului
După premergătoare bine îngrăşate se administrează toamna, odată cu arătura de
bază 200-250 kg/ha superfosfat, iar primăvara 75-100 kg/ha azotat de amoniu. După
arătură terenul se grăpează.Pregătireapatului germinativ se efectuează înaintea
semănatului, cu grapa cu discuri.
5.2.5.Semănatul
Secara se seamănă mai devreme decât grâul,, epoca de semănat fiind 5-15octombrie
în sud, air în nord 15-20 septembrie. Semănatul se face în rînduri simple la o
distanţă de 6-12,5 cm între rânduri.Cantitatea de sămânţă necesară este de 120-210
kg/ ha, realizând o desnsitate de 400 pl/mp.Adâncimea de semănat este de 4-6 cm în
funcţie de textura solului.
5.2.5.Ingrijirea culturii. Pentru obţinereaunor producţii bune, în timpul iernii
trebuie să se facă controlul şi supravegherea permanentă a semănăturilordeoarece

78
plantele de secară sunt sensibile la grosimea stratului de zăpadă şi la băltirea apei
provenite din ploi sau topirea zăpezii.
In cazul când plantele sunt descălţate, se impune tăvălugirea de-a curmezisul
rândurilor. In timpul vegetaţiei buruienile se combat cu Icedin 3-3,5 l/ha sau SDMA
1,5-2,5 l/ha administrat în 400-600 l de apă /ha.
5.2.6. Recoltarea culturilor se execută cu combina de recoltat cereale când
umiditatea boabelor a scăzit la 14-15 %, după care se transportă şi se predă la bazele
de recepţie direct de la combină.Concomitent cu recoltarea au loc balotarea paieleor,
transportul acestora şi eliberarea cu utilajele din dotare.

5.3. Cultura orzului

5.3.1.Importanţa Orzul este una din cerealele de bază care constituie unfuraj
concentrate de valoare comparabilă cu boabele de porumb.Pentru unele populaţii ale
globului constituie principala plantă alimentară:boabele de orz constituie material
primă pentru industria berii.Paiele de orz care au ovaloare nutritivă destul de
ridicată se întrebuinţează în hrana animalelor. Orzul în amestec cu o
leguminoasă,constituie un furaj verde valoros.Deoarece părăseşte terenul mai
devreme, dă posibilitatea realizării celei de a doua culture.
5.3.2. Zonarea ecologică Pentru cultura otzului zonele cele mai favorabile sunt cele
din Câmpia de Vest a ţării, Câmpiei Române, partea de est a Banatului şi cea de sud
a Dobrogei. Zone favorabile pentru cultura orzului sunt dealurile din vestul şi sudul
ţării, Câmpia Transilvaniei şi Podişul Târnavelor.
5.3.3. Locul în asolament. Cele mai bune premergătoare pentru cultura orzului sunt
leguminoasele anuale, inul pentru ulei, rapiţa de toamnă, cartoful timpuriu, floarea
soarelui, sfecla de zahăr.Sunt contraindicate ca premergătoare culturile care se
recolteazătârziu.
5.3.4. Soiurile de orz în număr de 32 se 79olano în două grupe: de toamnă (Andra,
Compact, Precoce, Regal, Sonora) şi de primăvară (Aura, Avânt, Daciana, Prima,
Turdeana) dintre care unele sunt creaţii româneşti.
5.3.5 Pregătirea terenului. Se recomandă ca fertlizarea cu îngrăşăminte organice să
se facă la planta premergătoare deoarece efectul remanent al gunoiului de grajd este
foarte bine valorificat de orz.Dintre îngrăşămintele chimice se recomandă cele cu
fosfor 30-100 kg/ha P2O5 si cu potasiu 80-100 kg/ha K2O administrate toamna şi
79olano79797979e în sol odată cu arătura de bază. Ingrăşămintele cu azot se vor
administra fracţionat ţinând cont de pericolul căderii orzului, în doza de 40 – 120 kg/
ha N. In timpul iernii sau primăvara devreme se pot da 40-80 kg/ha, iar restul dozei
se poate aplica în perioada de alungire a paiului.Pregătirea patului germinativ constă
în menţinerea terenului curat de buruieni şi afânt pe o adâncime de 4- 6 cm până în
ziua semănatului prin lucrări repetate cu grapa cu discuri în agregat cu grapa stelată.
5.3.6 Semănatul . Pentru a avea o cultură de orz cât mai bună, cu plante bine
înfrăţite până la intrarea în iarnă, o importanţă deosebită o are respectarea epocii de
semănatcare depinde de zona climatică unde urmează să se înfiinţeze
cultura.Perioada optimă de sempnatse sitează între 20 septembrie şi 10 octombrie.
Densitatea plantelor este de 400-500 la mp, distanţa dintre rânduri de 12,5 cm, iar
adâncimea de semănat de 3-4 cm. Cantitatea de sămânţă necesară pentru 1 hectar
este de 180-220 kg.

79
5.3.7. Ingrijirea culturii. Combaterea buruienilor în perioada de vegetaţie
serealizează cu erbicide ca SDMA şi STMA în doze de 1,5 – 2,5 l/ ha când
buruienile sunt în faza de rozetă , iar în aer sunt 15 C.In caz de secetă , necesarul de
umiditate se poate completa prin 1-2 udări cu norme de 500-800 m3 la hectar.
5.3.8.Recoltarea. se face mecanizat, cu combina, în maximum de 3-4 zile bune de
lucru, când boabele ating 14-15 % umiditate.

5.4. Cultura ovăzului

5.4.1.Importanţa. Boabele de ovăz sunt folosite în alimentaţia copiilor şi adulţilor
sub formă de fulgi , făină şi grişuri, produse cu o valoare nutritivă foarte ridicată.
Totodată ele constituie un nutreţ 80olano80808080e de neînlocuit în hrana
animalelor. Ovăzul se mai poate cultiva pentru nutreţ verde sau fân. In asociaţie cu
măzărichea se foloseşte pentru obţinerea borceagului.
5.4.2.Zonarea ecologică. Zona de cultură a ovăzului de toamnă este situată în
Câmpia de Vest, Podişul Transilvaniei în judeţele Timiş, Călăraşi, Severin,
Mehedinţi.
5.4.3. Locul în asolament. Cele mai bune premergătoare pentru ovăz sunt
leguminoasele pentru boabe şi plantele furajere care eliberează terenul devreme. Nu
sunt indicate ca premergătoare sfecla de zahăr şi furajeră decât după trei ani, în
vederea prevenirii infestării.
5.4.4. Soiurile sunt numai trei pentru cultivare în primăvară şi anume: Cory, Mureş
şi Someşan; pentru cultura de toamnă , soiul Florina.
5.4.5.Pregătirea terenului. Lucările de pregătire a terenului diferă în funcţie de
planta premergătoare şi de rezervele de umiditate din sol. Ovăzul valorifică foarte
bine efectul remanent al îngrăşămintelor organice aplicate culturii premergătoare.
Pentru realizarea unor producţii mai bune se recomandă administrarea
îngrăşămintelor chimice pe bază de NPK. Dozele sunt următoarele: N – 40 – 60
kh/ha – administratat fracţionat, P2O5 – 60 – 70 kg/ha, K2O – 40 – 50
kg/ha.Ingrăşămintele cu fosfor şi potasiu se administrează toamna înaintea arăturii
de bază deoarece sunt îngrăşăminte greu solubile.După premergătoarele care
eliberează terenul mai târziu se efectuează o arătură de 18-20 cm adâncime, urmată
de o lucrare cu grapa cu discuri. După premergătoarele timpurii solul se lucrează cu
grapa cu discuri, după care se execută o arătură mai târziu la 10-15 zile.Pregătirea
patului germinativ se efectuează în ziua sau preziua semănatului cu grapa cu colţi
sau cu combinatorul.
5.4.6. Semănatul. Pentru semănat se foloseşte sămânţa tratată aparţinând soiurilor
zonate.Epoca de semănat pentru ovăzul de toamnă este 1-10 octombrie, iar pentru
ovăzul de primăvară, martie devreme şi chiar în ferestrele iernii.Densitatea de
semănat este 400 – 450 boabe germinabile / m2, cantitatea de sămânţă de 180 -200
kg/ha, adâncimea de semănat 3-4 cm, iar distanţa dintre rânduri 12,5 cm.
5.4.7.Îngrijirea culturii. In funcţie de gradul de infestare cu buruieni a lanului se
recomandă erbicidarea terenului cu SDMA (1,5-2,0 l/ha), Dicotex (2-3 l/ha).Acestea
se aplică când plantele de ovăz sunt înfrăţite.In combaterea bolilor şi dăunătorilor se
aplică tratamente cu formalină 40% în doza de 1 l/t, tratamente care se fac la
sămânţă, prin scufundarea acesteia 15 minute în soluţie,după care se usucă la umbră.

80
Prin această operaţie se previne infestarea cu tăciunele zburător.În timpul vegetaţiei
se fac tratamente împotriva gândacului bălos cu produse pe bază de Sinoratox 35
(3,5 l/ha) şi Carbetox 37,5 (3 l/ha).
5.4.8 Recoltarea se face mecanizat cînd boabele de la vârful paniculului sunt la
maturitate, iar cerealele sunt de culoare catacteristică soiului şi au consistenţa
făinoasă.

5.5. Cultura porumbului

5.5.1.Importanţă. Este cultura cu ponderea cea mai mare în agricultura ţării
noastre. Se foloseşte ca plantă furajeră dar şi alimentară sub formă de făină (de
mălai9 şi de fulgi. Din porumb se fabrică amidon, dextrină, ulei, produs cu mare
valoare dietetică. Tulpinile se folosesc în hranma animalelor, singure sau îmbogăţite
cu alte substanţe nutritive. Două varietăţi de porumb se folosesc pentru consumarea
şi conservarea boabelor dulci şi pentru prepararea floricelelor (pop corn).
5.5.2. Zonarea ecologică. Pentru realizarea unei concordanţe între caracteristicile
termice ale zonelor agricole din ţara noastră şi particularităţile biologice ale speciei
şi hibrizilor s-a făcut cartarea sumelor temperaturilor superioare pragului biologic
(100 C) şi determinarea cerinţelor termice ale plantelor.
S-au stability trei zone de favorabilitate pentru cultura porumbului :
• zona foarte favorabilă situată în câmpia din vestul şi sudul ţării,
• zona favorabilă situată în câmpia Bărăganului, Moldova, Câmpia
Transilvaniei şi câmpia de Vest,
• zona puţin favorabilă ocupă suprafeţe inseminate în dealurile subcarpatice,
acelor din Dobrogea, pe solurile nisipoase din Oltenia.
5.5.3. Locul în asolament. Amplasarea porumbului în cadrul unui asolament
asigură obţinerea unor producţii sporite faţă de monocultură. Practicarea culturii
porumbului după el însuşi mai mulţi ani la rand determină intensificarea atacului
bolilor şi dăunătorilor şi infestarea cu buruieni, cu deosebire cele perene, rezistente
la ierbicide. Deşi mai puţin pretenţios la rotaţie decât celelalte culture, realizarea
unui nivel ridicat de producţie este posibilă numai prin cultivarea porumbului în
asolament de 4-6 ani şi evitarea amplasării după el însuşi mai mult de 2-3 ani.
Porumbul se cultivă în rotaţie după cerealele păioase, relaţia grâu – porumb
fiind cea mai frecventă în marile zone ecologice agricole. Se cultivă şi după
prăşitoare (soia, floarea soarelui, cartof). Se evită ca plante premergătoare sfecla de
zahăr, mai ales în anii secetoşi.
5.5.4.Hibrizii. La porumb se cultivă numai hibrizi, în număr de cca. 226, din care
majoritatea sunt creaţi în România şi destinaţi pentru diferitele zone ecologice.
Hibrizii de porumb se diferenţiază prin precocitatea şi prin reacţia specifică la
acţiunea condiţiilor nefavorabile de mediu, de aceea se recomandă cultivarea a 2-3
în fiecare exploataţie agricolă. In zonele cu secetă şi arşiţă din a doua jumătate a
verii se cultivă hibrizi mai timpurii, care scapă de influenţa negativă a acestor
fenomene meteorologice.In zonele cu resurse termice foarte reduse (nordul ţării) se
cultivă, hibridul Suceava 95, cel mai timpuriu aflat în cultură.

Tabelul 5.2.

81
 Hibrizii de porumb grupaţi în funcţie de suma unităţilor termice active necesare de
la semănat la maturitate
0 0
801 -1000 C 1001-1200 C 1201 -14000C 1401-15000C 1501 – 16500C
foarte timpurii timpurii semitimpurii semitârzii târzii
Suceava 95 Suceava 97 Turda 200 Fundulea 320 Cocor
Montana Podu Iloaiei Elan Fundulea 322 Fundea 418
Suceava 108 110 Helga Şoim Rubin
Suceava 99 Ciclon Turda 260 Vultur Temerar
Cristal Andreea Olt Safir
Irla Marista Lovrin 400 Rival
Turda 100 Panka Danubiu Ronda
Turda 160 Fundulea 365
Simona Dacic
Oana Rapid
Presta Furio
Progres

Hibrizii se vor alege după criterii ştiinţifice având în vedere :

• tipul lor (hibrid simplu, hibrid dublu, hibrid trilinial);
• perioada de vegetaţie (foarte timpurii, timpurii, semitimpurii, semitârzii,
târzii);
• cultura irigată;
• producerea pe bază de androsterilitate citoplasmatică;
• rezistenţa la erbicidele pe bază de imidazolinane.
5.5.5. Pregătirea terenului include nivelarea, fertilizarea, lucrările de mobilizare a
terenului, irigarea de aprovizionare şi pregătirea patului germinativ înainte de
semănat
Nivelarea se execută numai pe terenul care prezintă denivelări şi este uscat după
recoltarea plantei premergătoare, prin lucrări succesive, cu grapa cu discuri şi cu
nivelatorul 2,8 odată la 3-4- ani.
Fertilizarea se aplică cu cea mai mare atenţie având în vedere că porumbul este o
plantă mare consumatoare de substanţe nutritive.
• Ingrăşămintele organice sub formă de gunoi de grajd se încorporează cu
arătura adâncă pe solurile grele o dată la 3-4 ani, pe celelalte soluri brun
roşcate de pădure se recomandă 30-50 t/ha.
• Ingrăşămintele cu azot se recomandă în doze optime de 90 -135 kg/ha N la
porumbul cultivat după cereale păioase. In cazul altor premergătoare dozele se
corectează, în sensul că după plante perene şi soia se reduce cu 20 kg/ha, iar
după floarea soarelui, ricin, porumb şi sfeclă se măresc cu 15-20 kg/ha. In
condiţii de irigare dozele totale se majorează cu 40-60 kg/ha. Eficienţa mai
bună a azotului se obţine prin aplicarea sa concomitant cu fosforul în doze de
30-40 kg/ha sub formă de îngrăşământ complex de tipul 22:22:O sau
16:16:16.
• Ingrăşămintele cu fosfor se corelează cu azotul introdus în sol şi sunt
recomandate doze cuprinse între 20-80 kg/ha P2O5..

82
 • Fertlizarea cu potasiu este necesară uneori pe solurile brune puternic
podzolite şi pe podzoluri, mai ales când acestea au fost amendate şi se aplică
înainde de arătura adâncă de toamnă cu doze de 40-118 kg/ha K2O.
5.5.6. Semănatul. Se va folosi numai sămânţă hibridă F1 provenită din loturi
semincere certificare şi analizate, cu valoare biologică şi însuşiri de calitate ridicate,
tratate cu fungicide, ambalate şi etichetate corespunzător.Porumbul se seamănă bob
cu bob, cu maşina specială SPC- 6 sau SPC-8 care au în dotare şi aparate pentru
îngrăşăminte granulate.
Momentul începerii semănatului este determinat de realizarea la sol, la adâncimea
de 10 cm, a pragului minim de temperatură pentru răsărire ( 8-90C), dar nu mai
devreme de 10 aprilie. Semănatul se începe cu hibrizii tardivi şi se încheie cu cei
mai timpurii. Numărul optim de plante la unitatea de suprafaţă este de 45-60 mii
plante recoltate /ha la hibrizii timpurii, 40-55 mii plante /ha la cei semitimpurii şi
40-50 mii plante / ha la cei tardivi – în cultură neirigată. Pe terenurile irigate se
măreşte numărul de plante cu 10-15 mii plante/ha. Adâncimea de semănat pe soluri
mijlocii şi gerele 5-7 cm, pe soluri uşoare: 6-8 cm. Distanţa între rânduri : 70 cm şi
70 + 2 x 30 cm. Necesarul de sămânţă este de 14-30 kg/ha în funcţie de
caracteristricile boabelor şi densitate.
5.5.7 Îngrijirea culturii constă din lucări ale solului, fertilizarea şi irigarea solului
în toată perioada de vegetaţie, până la recoltare. Lucrările de îngrijire a plantelor
încep imediat după semănat, în primele 4-5, înainte de răsărire.
• Lucrările solului încep cu combaterea crustei prin lucrări cu grapa cu colţi
reglabili sau cu grapa rotativă.Când porumbul a ajuns în faza unei perechi de
frunze se va grăpa a doua oară, cu scopul de a distruge buruienile şi a menţine
stratul superficial al solului în stare afânată. Pe măsură ce plantele cresc se
execută 2-3 praşile mecanice pe rand cu cultivatorul.Se pot executa şi praşile
manuale pe rand mai ales acolo unde auapărut buruieni periculoase, cum sunt
pălămida şi costreiul.
• Fertlizarea în vegetaţie se aplică în mai multe etape pentru stimularea
proceselor de creştere.Se vor administra îngrăşăminte cu azot, concomitant
cu prăşitul în doză de 40-50 kg/ha N, la fiecare praşilă. Fertlizarea foliară se
aplică cu echipamente de erbicidare în cantitate de 300 l/ha, folosind un
îngrăşământ commercial în concentraţie de 1,5 % care conţine biostimulatori
de creştere, Mo şi Zn. Se aplică două tratamente, primul în faza de 4-6 frunze,
al doilea cu 8-10 zile mai târziu, în faza de 8-10 frunze.
• Irigarea. Perioada critică pentru apă începe cu 10 zile înainte de apariţia
paniculului (20-30 iunie) şi durează până la coacerea în lapte-ceară (15-20
august). Ca urmare, prima udare se aplică la sfârşitul lunii iunie, urmând apoi,
la intervale de 12-14 zile, alte 3-4 udări. Norma de udare este de 900-1200 m3
la prima udare şi 700-900 m3 la hectar la următoarele.Se irigă prin aspersiune
cu instalaţii mobile de mică sau mare capacitate şi prin 83olano, folosind
pentru ducerea apei la plante conducte flexibile de cauciuc.
• Erbicidarea completează lucările agrotehnice în combaterea buruienilor, iar
uneori este salvatoare pentru recoltă. Erbicidarea se recomandă diferenţiat pe
baza unui program legat de asolament, planta premergătoare şi prezenţa
buruienilor. Astfel : înainte de semănat se recomandă erbicidele Pitezin şi

83
 Onezin incorporate cu grapa cu discuri +grapa cu colţi reglabili la 8-10 cm
adâncime; In perioada de vegetaţie se foloseşte Icedin super şi Oltisan, contra
buruienilor perene; după răsărirea plantelor se recomandă Sare de amină,
Eradicane, Alirox pentru combaterea buruienilor dicotiledonate. Tratamentele
se execută când plantele au 3-6 frunze, respectând cu stricteţe dozele de
erbicide recomandate .
• Combaterea organismelor dăunătoare se face cu diferite substanţe fito-
farmaceutice prin tratamente asupra seminţelor în primul 84ola si asupra
plantelor în perioada de vegetaţie.Cercetări recente recomandă un 84olano
integrat de protecţie împotriva dăunătorilor care se bazează pe trei
componente: planta premergătoare, tratamentul seminţei, utilizarea
insecticidelor granulate, aplicate localizat pe rândurile culturii odată cu
semănatul.
5.5.8.Recoltarea. Ajungerea porumbului la maturitate coincide de regulă cu faza în
care umiditatea boabelor este în jur de 30-32 %, în perioada septembrie-octombrie.
Recoltarea mecanizată a porumbului se face cu combina în două variante:
• sub formă de ştiuleţi depănuşaţi;
• sub formă de boabe.
5.5.9. Producţia poate atinge 4000 – 7000 kg/ha în funcţie de precocitatea
hibrizilor, tipul de sol, zona ecologică şi agrotehnica aplicată.
5.5.10 Rezultatele tehnico-economice. Cercetările au demostrat că cel mai ridicat
nivel al cheltuielilor la cultura porumbului îl reprezintă prăşitul, recoltatul ştiuleţilor
şi transportul cocenilor, ele reprezentând 57 % şin totalul costurilor de producţie.
Nunmai prăşitul are o pondere de 29,6 % din totalul cheltuielilor la o producţie de
3000 kg/ha şi de 25,4 % la o producţie de 5000 kg/ha. Recoltarea ştiuleţilor
reprezintă 15,6 % din totalul cheltuielilor directe pe cultură în cazul unei producţii
de 3000 kg /ha şi 16 % la o producşie de 5000 kg/ha.

5.6. Cultura orezului

5.6.1.Importanţă România deşi se află la limita nordică a arealului de cultură a

oerzului, a încercat şi a reuşit să obţină rezulatate excelente la această plantă. In
primul 84ola s-au 84olano848484 condiţiile pedo-climatice ale ecotopurilor
specifice pentru cultivarea unui anumit sortiment de soiuri şi s-a elaborate
tehnologia speciei. In al doilea rand, cercetătorii români au creat soiuri de orez
adaptate pentru unele microzone ecologice (Câmpia Dunării, Câmpia de vest). In al
treilea 84ola s-au obţinut producţii medii de 3000-4000 kg/ha pe suprafeţe mari
într-un an de cultură. Din păcate după anul 1989, în România suprafaţa cultivată cu
orez s-a redus foarte mult, dar se fac eforturi de reabilitare a acestei 84olano84.
5.6.2. Zonarea ecologică Dat fiind cerinţa mare a plantei faţă de factorul căldură şi
apă, orezul se cultivă în zonele considerate favorabile din sud-estul României, în
imediata apropiere a Dunării şi în judeţul Timiş.
5.6.3. Locul în asolament. Orezul se cultivă pe parcele special amenajate cu
cheltuieli investiţionale ridicate. Cercetările au evidenţiat necesitatea includerii
culturii într-un asolament de 4-6 ani cu 84olano84848484e de 2-4 ani, evitând astfel

84
infestarea excesivă cu buruieni specifice. Ca premergătoare sunt indicate culturile
de cereale, leguminoase, lucerna, trifoiul , floarea soarelui, porumbul, sorgul, sfecla .
5.6.4. Soiuri. In scopul obţinerii unor producţii economice, în 85olano85 sunt
omologate şi recomandate pentru cultivare următoarele soiuri: Bega, Brăila,
Chirnogi, Dunărea, Olteniţa, Polizeşti, Speranţa, Diamant, Cristal.
5.6.5. Pregătirea terenului. Terenul în orezărie fiind multe luni pe an sub apă,
pregătirea lui trebuie făcută cu multă atenţie şi la timp. Se aplică întregul complex
de lucrări: fertilizare, arat, scarificare, discuit, nivelat prin care se urmăreşte
realizarea unui pat germinativ corespunzător pentru încolţirea şi răsărirea
seminţelor. Fertilizarea de bază se efectuează după nivelare şi înainte de semănat, în
primăvară, cu 2/3 din doza de azot şi 1/3 în perioada de vegetaţie. Ingrăşămintele cu
fosfor şi potasiu se administrează la pregătirea patului germinativ.
5.6.6. Semănatul se recomandă în strat de apă cu sămânţă preîncolţită, sau pe teren
uscat (cu inundare imediată) prin împrăştierea seminţelor şi cu încorporarea lor la 1-
2 cm adâncime. Epoca de semănat este 25 aprilie – 5 mai, numărul de boabe
germinabile la 85olan patrat fiind de 800 – 1000.
5.6.7. Ingrijirea culturii constă din fertilizări faziale cu 120 -170 N kg/ha în
funcţie de fertilitatea solului ; combaterea buruienilor (Stomp 330 CE, Facet 5 C,
Saturn 10G, Nabu S pentru combaterea mohorului ), a algelor ( cu sulfat de cupru
18-20 kg/ha), combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Irigarea orezăriei necesită o tehnică specială. In timpul vegetaţiei apa în parcela
amenajată şi cultivată se menţine la un strat cu nivel variabil: la semănat 10 cm; la
înrădăcinare apa se evacuează timp de 48 ore sau se menţine la un nivel scăzut de 2-
5 cm; în faza de formare a primordiilor florale 15 cm; după înflorit 10 cm; cu 10
zile înainte de recoltare apa se evacuează din parcela cultivată, dar în mod treptat.
5.6.8. Recoltarea are loc la momentul optim şi în timpul cel mai scurt pentru a nu
avea pierderi cantitative şi calitative, pregătind fiecare parcelă în parte în cadrul
exploataţiei de orez. Pentru începerea mai timpurie a recoltatului se poate proceda
la tratarea culturii cu produse desicante (Reglone 1,5-2,5 l/ha).Recoltarea se poate
face direct din lan cu combina C-12 M echipată special pentru orez: tobă cu cuie şi
şenile pentru rulat pe terenul umed. Recoltarea se poate face şi în două faze :
seceratul şi apoi după ce boabele au ajuns la umiditatea de 15-17% se execută
treeratul cu combina echipată cu ridicător-adunător.
5.6.9.Producţia obţinută variază între 3000-4000 kg/ha boabe în funcţie de soi.

CAPITOLUL 6

CULTURA PLANTELOR LEGUMINOASE

Leguminoasele pentru boabe reprezintă o grupă de plante cu o importanţă mare în
alimentaţia oamenilor şi animalelor din care fac parte: soia, fasolea, mazărea, lintea,
bobul, năutul, lupinul, alunele de pământ.

85
6.1. Cultura soiei
6.1.1 Importanţă Soia este o plantă cu întrebuinţări multiple. Ea are o deosebită
importanţă pentru alimentaţia oamenilor, hrana animalelor şi pentru industrie.
Boabele sale conţin peste 30% substanţe proteice cu valoare nutritivă ridicată şi 17-
20% ulei comestibil. Principalii constituienţi sunt: protide (40%), lipide(12-25%),
glucide (10-15%), săruri minerale de Ca, Fe ,Mg, P, K, Na, vitamina A, B1, B2, D, E,
F, lecitină. Ca proprietăţi terapeutice se poate remarca: rolul constructiv, energizant,
remineralizant, echilibrant cellular. Boabele conţin principalii amino acizi esenţiali
în cantităţi mai mari decât în carne.Uleiul de soia conţine acizi graşi nesaturaţi ceea
ce îi conferă proprietăţi hipocolesterolomiante. Este un nutreţ deosebit de valoros
pentru animale sub formă de făină, turte, masă verde (fân, siloz). Datorită bacteriilor
nitrificatoare de pe rădăcini poate produce 50-150 kg. N la hectar, ceea ce asigură o
creştere a fertilităţii solului.
6.1.2. Zonarea ecologică. Studiile efectuate au condus la delimitarea următoarelor
zone :
• I-a în câmpia din sudul ţării şi Dobrogea
• II-a în câmpia din vestul ţării,
• III-a partea de nord a Câmpiei Române,
• IV partea de est a Moldovei şi Câmpia din nord-vestul ţări,
• V-a partea de vest şi sud-vest a Transilvaniei şi partea de nord a Moldovei.
Soia preferă solurile cernoziomice, brune roşcate de pădure, de luncă ,dar nu sunt
recomandate solurile nisipoase şi sărăturile.
6.1.3. Locul în asolament. Soia este mai puţin pretenţioasă la planta premergătoare,
ea constituind însă o bună premergătoare mai ales pentru cerealele de toamnă. Ca
plante premergătoare merg culturile timpurii de grâu, orz, plante furajere
neleguminoase, pe terenurile irrigate sau neirigate, dar şi cele târzii, porumbul,
sfecla de zahăr, cartoful în zonele umede şi irrigate. Se cultivă în rotaţii de doi ani
(soia – grâu sau soia – porumb) şi de trei ani (soia – grâu – porumb).
6.1.4. Soiurile. Având în vedere importanţa culturii soiurile se aleg cu multă atenţie
după durata de vegetaţie:
• Soiuri foarte precoce: Diamant, Perla;
• Soiuri precoce: Agat,Atlas, Românesc 99,Safir;
• Soiuri semiprecoce:Ceamir,Columna, Evans, Stil;
• Soiuri semitardive:Danubiana, Lena, Triumf, Victoria;
• Soiuri tardive: Stine 2250, S2254RR.
Soiurile se repartizează pe cele cinci zone ecologice în aşa fel ca plantele să ajungă
la maturitate în prima jumătate a lunii septembrie. In acest sens în zonele mai calde
(I,II,III) se cultivă soiurile târzii şi semitârzii, iar în zonele mai reci soiurile precoce
şi foarte precoce.
6.1.5. Pregătirea terenului. Lucrările de pregătire a terenului sunt aceleaşi de la
cultura porumbului.O atenţie deosebită se acordă pregătirii patului germinativ,
lucrându-se solul cât mai puţin în primăvară, pentru conservarea apei în sol.
Fertilizarea înainte de semănat se efectuează numai cu îngrăşăminte în doze de 30-
60 kg P2O5 la ha, care se încorporează în sol odată cu arătura. La pregătirea patului

86
germinativ se aplică erbicide preemergente, pe toată suprafaţa terenului folosind
Treflan 24EC asociat cu Sencor 70WP.
6.1.6. Semănatul. Inainte de semănat cu cel mult 2-4 ore se face bacterizarea, adică
tratarea seminţelor cu Nitragin-soia, folosindu-se 2-3 flacoane pentru 100 kg.
seminţe. Tratamentul se execută în câmp, manual prin lopătare sau semimecanizat
cu ajutorul unui dispozitiv special. Epoca optimă de semănat este prima decadă a
lunii aprilie în zonele sudice şi vestice ale ţării şi în ultima decadă a lunii aprilie –
prima decadă a lunii mai în zonele mai nordice. Distanţa între rânduri este 50 cm
sau în bezi cu 3 x 45 cm. între rânduri şi 70 cm între benzi.Se asigură o densitate de
500-550 mii boabe germinabile şi 400-450 mii boabe recoltabile la ha.Adâncimea
de semănat este 3-6 cm în funcţie de starea terenului.
6.1.7. Îngrijirea culturii. Imburuienarea excesivă a terenului cultivat cu soia
impune lucrări de intreţinere a solului prin praşile mecanice şi manuale la care se
adaugă erbicidarea cu foarte bune rezultate. Tratamentul cu erbicide nu exclude
efectuarea praşilelor mecanice şi chiar plivitul pe rând pentru eliminarea
buruienilor perene. Pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se apelează la
tratamente chimice. Soia necesită irigarea terenului în perioada de vegetaţie, în
fazele critice acoperind prin udări deficitul de apă. Se aplică 2-3 udări cu 500-700
mc/ha. Irigarea se face prin aspersiune sau prin braze.
6.1.8. Recoltarea. Lucrarea se efectuează mecanizat, cu combina, imediat ce
umiditatea boabelor a scăzut sub 15%.

6.2. Cultura fasolei pentru boabe

6.2.1 Importanţă. Fasolea este o cultură valoroasă şi ca atare nu lipseşte din
alimentaţia de bază a populaţiei. Se remarcă prin principiile nutritive din boabele
uscate: protide, fosfor, potasiu, fier, calciu; vitaminele B,C, acid uric 45 mg la 100 g
cu proprietăţi energetice, nutritive, reparatorii ale sistemului nervos. In fitoterapie se
folosesc păstăile.
6.2.2. Zonarea ecologică. Fasolea găseşte în ţara noastră condiţii favorabile de
cultură. Zonele foarte favorabile sunt mai ales cele de pe luncile râurilor din câmpia
de Vest şi din Transilvania. Zonele favorabile se extind în toată ţara, mai puţin în
apropierea munţilor.Se cultivă cu bune rezultate pe terenuri uşoare, fertile, bine
drenate, fără buruieni, cu reacţie neutră.
6.2.3. Locul în asolament. Fasolea se cultivă în asolament de 3-5 ani după cereale
păioase sau după porumb, sfeclă de zahăr, cartof. Este o bună premergătoare pentru
majoritatea culturilor. Nu se cultivă după floarea soarelui şi alte leguminoase decât
după 2-3 ani şi pe terenurile arate în primăvară.
6.2.4. Soiurile înscrise în lista oficială au o perioadă medie de vegetaţie de 75-95
zile, au o creştere determinată, nedeterminată sau semideterminată, cu tulpina scurtă
(oloagă) sau cu tulpina înaltă. Dintre soiurile cele mai des cultivate fac parte: Avans,
Aversa, Astra, Star, Ardeleana, Emiliana, Ami, Cealî de Dobrogea etc.
6.2.5. Pregătirea terenului. Fertlizarea se face cu 30-50 kg/ha P2O5 încorporat
odată cu arătura de bază. Pentru solurile acide folosirea amendamentelor cu calciu
(4-6 t /haodată la 5-6 ani) contribuie şi la sporirea producţiei de fasole. Lucrările
solului constau din arătura de bază executată la 20-22 cm , nivelarea terenului cu
grapa cu discuri + cultivatorul pe teren uscat după recoltarea plantei premergătoare.

87
Primăvara, până la semănat terenul se menţine afânat si curat de buruieni. Înainte de
semănat se aplică erbicidarea folosind erbicide cu efect rezidual (Trifluron şi
Mecloran) prin încorporare în sol cu grapa cu discuri.
6.2.6. Semănatul. Inainte de semănat se face tratamentul cu Nitrafin, conform
recomandărilor din notiţa tehnică a preparatului. Fasolea se seamănă odată cu
porumbul ( temperature solului 8-100C). Semănatul se face la distanţa între rânduri
de 70 cm sau în benzi, 3 rânduri de bandă, distanţate la 40-50 cm, iarîntre benzi la
distanţa de 70 cm. Se seamănă 40-50 boabe germinabile / m2, la adâncimea de 4-6
cm. In general pentru un hectar este necesară cantitatea de 80-100 kg sămânţă.
6.2.7. Îngrijirea culturii constă în lucrări de combatere a buruienilor folosind
erbicidul Treflan 3,5-4 l/ha aplicat preemergent şi Basagran, 2-3 l/ha aplicat după
răsărirea plantelor. Dacă nu se folosesc erbicide sunt necesare 3 praşile mecanice şi
2 praşile manuale pe rând. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face prin mijloace
integrateşi prin tratamente.Fasolea răspunde bine la irigare îndeosebi în zonele
secetoase. Se aplică 1-2 udări cu norme de 600-800 mc apă/ha.
6.2.8. Recoltarea se face când 2/3 din păstăi au ajuns la maturitate. Recoltatul se
face manual prin smulgere şi aşezarea plantelor în grămezi afânate unde se usucă
încă 2-3 zile. După aceea se treieră cu combina.
Recoltatul mecanizat se face divizat: întâi se taie plantele şi se strâng în brazde iar
după uscare se treieră cu combina.

6.3. Cultura mazărei pentru boabe

6.3.1 Importanţă. Plantă cu destinaţie pentru consumul alimentar al omului, cu un
conţinut ridicat în proteine (22-28%), fosfor, fier, potasiu, vitamine A, B, C, glucide.
Mazărea se remarcă ca o valoroasă plantă furajeră folosită în stare verde sau pentru
fân în asociaţie cu orz sau secară de primăvară, dar şi sub formă de vreji.
Imbogăţeşte solul cu azot şi eliberează terenul vara de timpuriu, ceea ce face să fie o
bună premergătoare pentru grâul de toamnă.
6.3.2. Zonarea ecologică. Cercetările au demonstarat că mazărea poate fi cultivată
în toate regiunile ţării, condiţii favorabile întrunind în Câmpia de Vest, Câmpia
Română, Câmpia Transilvaniei, Dobrogea. Cele mai bune soluri sunt cele mijlocii şi
uşor fertile de tip cernoziom, aluviat, brun roşcat de pădure.
6.3.3. Locul în asolament. Se cultivă după cereale păioase, porumb, sfeclă de zahăr
şi floarea soarelui. Nu se recomandă ca premergătoare culturile leguminoase şi
mazărea însăşi, deoarece au boli şi dăunători comuni. Cultura se încadrează în
asolamentul de 3-5 ani dar nu poate reveni pe aceeaşi solă decât după 3 ani.
6.2.4. Soiurile. Sortimentul este alcătuit din 20 de soiuri din care unul de toamnă.Ca
soiuri mai importante se pot menţiona cele româneşti: Dora, Caracal 39, Corina,
Marina, Rodil şi Veolea.
6.3.5. Pregătirea terenului. Deşi seminţele au o mare putere de străbatere a
stratului nutritive de la suprafaţa solului pregătirea terenului trebuie să stea în atenţia
cultivatorului. Astfel, fertilizarea organică cu gunoi de grajd se aplică numai la
plantele premergătoare (porumb, sfeclă) iar cea minerală se rezumă la îngrăşăminte
cu fosfor incorporate cu arătura de bază în cantitate de 20-30 kg P2O5 şi
îngrăşăminte cu potasiu 40-60 kg K2O la ha. Ingrăşămintele cu azot se recomandă
numai pe solurile cu fertilitate redusă în doze de 30 kg n/ha. Ca lucrări ale solului

88
sunt indicate: arătura adâncă la 22-25 cm , nivelarea terenului după recoltarea
plantei premergătoare cu grapa cu discuri şi 1-2 lucrări cu cultivatorul o dată la 4
ani. Pregătirea patului germinativ constă dintr-o lucrare cu combinatorul la 8-10 cm
adâncime, primăvara.
6.3.6. Semănatul. Sămînţa sănătoasă şi calibrată, este tratată contra gărgăriţei şi
bacterizată cu Nitragin-mazăre.Însămânţarea are loc primăvara devreme după 1
martie la temperature de +1…+20C. Pentru semănat se foloseşte o cantitate de 180-
200 kg/ha. Distanţa între rânduri este de 12,5 cm iar adâncimea de semănat este 5-7
cm.
6.3.7. Îngrijirea culturii. In timpul vegetaţiei se aplică lucrări de combatere a
buruienilor imediat după răsărirea plantelor cu erbicidele: Dikotex, Sanaphen, Pivot,
Cosatrin şi combaterea bolilor şi dăunătorilor (gărgăriţa mazărei).
6.3.8. Recoltarea. Se poate face manual sau mecanizat când 75% din păstăi au ajuns
la maturitate. Recoltarea mecanică se efectuează cu maşina MRM – 2,2 M. Plantele
recoltate rămân pe teren , în brazde continue, pînă la uscarea completă.Treieratul se
face cu combina C-12 echipată corespunzător.

CAPITOLUL 7

CULTURA PLANTELOR OLEAGINOASE

Din această grupă de plante fac parte : floarea soarelui, inul pentru ulei,
ricinul, rapiţa cu cele mai mari suprafeţe şi alunele de pământ şi dovleacul cu o
extindere mai redusă. Din seminţele acestor plante se produce un ulei alimentar sau
tehnic.

7.1. Cultura florii soarelui

7.1.1. Importanţa. Seminţele de floarea soarelui conţin acizi graşi nesaturaţi (peste
90%) şi saturaţi (7-9 %), acid palmitic, stearic, vitamine, fosfatide şi gliceride.
Uleiul de floarea soarelui cu reale calităţi nutritive este şi dietetic, cu rol terapeutic
în combaterea hipercolesteromiei şi arterosclerozei. Uleiul se mai foloseşte la
fabricarea săpunurilor şi vopselelor.Turtele şi şroturile rezultate de la extragerea
uleiului conţin substanţe proteice ce se folosesc drept nutreţuri concentrate în hrana
animalelor. Soiurile furajere se remarcă prin producţia mare de tulpini şi frunze, care
se folosesc în stare verde, fân şi însilozate. Floarea soarelui este o valoroasă plantă
meliferă aducând un aport de cca.30 kg miere la hectar de pe urma polenului recoltat
de albine.
7.1.2. Zonarea ecologică. Floarea soarelui se cultivă în deosebi în zona de câmpie,
pe terenuri irigate sau neirigate, cu soluri profunde, cu textura mijlocie, fertile.Se
evită terenurile nisipoase, erodate şi acide neamendate.
7.1.3. Locul în asolament trebuie stability corect fiind o cerinţă obligatory în lupta
contra bolilor, dăunătorilor şi buruienilor. Cele mai bune premergătoare sunt

89
cerealele păioase şi alte plante cu înrădăcinare superficială. Se acceptă şi porumbul,
sfecla de zahăr şi lucerna. În rotaţia culturilor nu se cultivă leguminoase anuale,
rapiţa, fasolea şi soia ca premergătoare, acestea fiind propagatoare a putregaiului. In
asolament revine pe aceeaşi parcelă după 4-6 ani pentru a evita infectarea cu mană.
7.1.4. Hibrizii sunt singurele forme de plante care se cultivă la floarea soarelui, ei
înlocuind soiurile prin precocitate şi conţinut ridicat în ulei. Se recomandă hibrizi
simpli Select, Festiv, Fundulea 206, Super, Favorit, Felix, pentru ulei şi Sunny
pentru halva.
7.1.5. Pregătirea terenului. Fertilizarea se stabileşte în funcţie de zona de cultură şi
fertilitatea solului. Ingrăşămintele chimice cu fosfor ( 250-300 kg/ha superfosfat) se
aplică toamna şi se încorporează în sol odată cu arătura adâncă, iar îngrăşămintele
cu azot ( 200-250 kg/ha), fazial, odată cu praşilele. Lucrările solului sunt cele
uzuale, în mod asemănător cu cele pentru porumb.
7.1.6. Semănatul. Sămânţa trebuie să aparţină soiului destinat pentru zona
respectivă, să provină din ultima recoltă, să fie mare, plină, sănătoasă, să aibă
puritatea de cel puţin 97% şi facultatea germinativă de 96%. Semănatul începe când
în sol, la adâncimea de semănat, se realizează temperatura de 60C, calendaristic 20
martie – 15 aprilie; adâncimea : 5-7 cm, distanţa între rânduri 70 cm, cantitatea de
sămânţă necesară pentru 1 ha este de 4-6 kg.
7.1.7. Îngrijirea culturii.
Praşilele mecanice se practică pe terenul neerbicidat, 3-4 pe rând, începând
imediat după răsărirea plantelor şi continuând cu alte 2-3 praşile la interval de 15
zile.
Combaterea buruienilor prin erbicidare se face preemergent (Treflan,
Diizocab, Nectoran, Frontier) şi în timpul vegetaţiei (Fusilade 2 l/ha, Tanga super
2,5 l/ha, Focus 3-4 l/ha).
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se impune în toată perioada de vegetaţie
folosind substanţe fitofarmaceutice specifice.
Irigarea, necesară mai ales în zonele şi perioadele cu deficit de apă, constă în
1-3 udări cu 400-800 m3 apă/ha. Se foloseşte udarea prin brazde sau aspersiune cu
instalaţii specializate.
Polenizarea suplimentară este o lucrare importantă pentru deţinătorii de stupi
dar şi pentru cultivatori. Se instalează 1-2 stupi / ha în vecinătatea plantaţiei, ceea ce
aduce şi un spor de producţie de 300-600 kg/ha datorită acestei activităţi a albinelor.
7.1.8. Recoltarea mecanizată poate începe când 75-80% din calatidii sunt de
culoare brună, iar umiditatea seminţelor a scăzut la 14-15 %. Durata normală de
recoltare este 6-8 zile. Recoltarea se face cu combina C-12 echipată cu RIFS sau
noile combine C-140 la care se pot monta echipamente speciale pentru floarea
soarelui. Pentru eliberarea rapidă a terenului se va folosi în paralel echipamentul TIT
(tocător, încărcător) tulpinile şi resturile de inflorescenţe încărcându-se într-o
remorcă ce se deplasează paralel cu combina.
7.1.9. Producţia de floarea soarelui se poate realiza în medie la 2000-2500 kg/ha,
ajungând până la 3000-3500 kg/ha în condiţii de agrotehnică corespunzătoare.

7.2. Cultura inului pentru ulei

90
7.2.1. Importanţă. Inul de ulei ocupă locul doi ca importanţă după floarea soarelui
în România, fiind folosit foarte mult în industria vopselelor şi a mecanicii fine.
7.2.2. Zonarea ecologică. Se cultivă în Câmpia Română şi în Dobrogea. Zone mici
de cultură există în judeţele Timiş, Arad, Teleorman, Olt, Dolj, Prahova şi Gorj.
Pretinde soluri mijlocii, profunde, fertile de tip cernoziom, brun roşcat de pădure şi
bălan de stepă. Se evită zonele depresionare, submontane şi intramontane, solurile
grele cu exces de umiditate.
7.2.3.Locul în asolament. Ca plante premergătoare se preferă cerealele de toamnă,
leguminoasele şi porumbul. Se evită terenurile îmburuienate cu costrei, pir, hrişcă
urcătoare şi cuscută.In asolament inul revine pe acelaşi teren după un interval de 7
ani.
7.2.4. Soiurile. In estul Câmpiei Române şi în Dobrogea se cultivă soiurile Raluca
şi Genţiana ( cu sămânţă galbenă şi foarte apreciat pentru fabricarea lacurilor
incolore şi în pictură) iar în Oltenia şi Câmpia de Vest se cultivă soiul Alexin; în
Câmpia Moldovei se cultivă soiul Adin iar soiul Geria este cultivat în toate zonele.
7.2.5. Pregătirea terenului pentru cultura inului trebuie făcută cu mare grijă, astfel
ca să se realizeze un strat de sol afânat în profunzime, cu umiditate suficientă, iar
patul germinativ să fie perfect mărunţit, nivelat şi aşezat. Ingrăşămintele se aplică în
doze moderate, inul pentru ulei fiind cultivat în general pe soluri fertile. Se
recomandă 40-45 kg N şi 40-50 kg P2O5 la hectar.
7.2.6. Semănatul. Se foloseşte numai sămânţă sănătoasă, netedă, cu luciu
caracteristic, de culoare închisă şi lipsită complet de buruieni. Se seamănă primăvara
cât mai timpuriu, la distanţa de 12 cm între rânduri, cu o densitate de 600-650 plante
la m2 şi la 2-4 cm adâncime. Revine o cantitate de 50-80 kg/ha.
7.2.7. Îngrijirea culturii. Distrugerea crustei şi combaterea buruienilor sunt
lucrări deosebit de importante în cultura inului. Combaterea buruienilor se poate
face manual prin plivit ( pe suprafeţe mici) şi prin erbicidare (Dicotex, Buctil,
Gallant; Brominal) împrăştiate la suprafaţa solului cu maşina de stropit. Combaterea
bolilor şi dăunătorilor se realizează prin aplicarea corectă a tehnologiei şi prin
tratamente chimice ( Fundazol, Bayletin la boli şi Sinoratox, Decis la dăunători).
Irigarea culturii constă în aplicarea a 2-3 udări cu norme de udare de 750-800 m3
apă /ha.
7.2.8. Recoltarea se execută prin smulgere cu combina, când plantele au ajuns la
maturitatea galbenă a seminţelor şi frunzele au căzut în întregime. Se întrebuinţează
combina de cereale sau cositoarea, dar în acest caz se valorifică numai seminţele.
Recoltarea se poate efectua şi în două faze: prin tăiere şi apoi treieratul din brazdă
cu combina. După recoltare seminţele se condiţionează imediat aducându-se la
umiditatea de 8,5 % când pot fi păstrate în vrac sau în saci stivuiţi.
7.2.9. Producţia de capsule variază între 600-1000 kg/ha.

7.3 Cultura ricinului

7.3.1. Importanţă. Ricinul este o plantă uleioasă valoroasă ce acumulează în
seminţe 45-50 % ulei, foarte apreciat în industrie.
7.3.2. Zonarea ecologică. Cultura se află la limita nordică a arealului ei de
răspândire, dar găseşte condiţii favorabile în condiţiile pedo-climatice din Câmpia
de Sud, judeţele Dolj, Olt, Teleorman, Ilfov, Ialomiţa, Brăila şi Constanţa.

91
7.3.3.Locul în asolament. Se cultivă după cereale păioase şi leguminoase anuale şi
nu este pretenţioasă la rotaţie. Totuşi, monocultura, timp de mai mulţi ani este
dăunătoare. Preferă solurile fertile, afânate şi profunde. Ricinul este o bună
premergătoare pentru culturile de primăvară şi pentru cerealele păioase.
7.3.4. Soiurile recomandate pentru cultură sunt Safir, Teleorman şi Vlaşca.
7.3.5. Pregătirea terenului. Ricinul trebuie semănat într-un teren bine pregătit,
deoarece plantele au un sistem radicular adânc, bine dezvoltat. Pregătirea se face la
fel ca la celelalte plante de primăvară . Înainte de însămânţare este necesară o
lucrare cu grapa cu discuri în agregat cu grapa stelată la adâncimea de 8-10 cm.
7.3.6. Semănatul. Epoca de semănat 20 aprilie – 10 mai, atunci când în sol
temperatura este de +100C . . +120C. Cantitatea de sămânţă necesară pentru
însămânţarea unui hectar este de 12-35 kg. Distanţa între rânduri este de 80 cm şi
20-25 cm între plante pe rând. Adâncimea de semănat : 6-7 cm.
7.3.7. Ingrijirea culturii se rezumă la : praşile, combaterea buruienilor, combaterea
bolilor şi dăunătorilor, irigarea.
7.3.8. Recoltarea se execută la maturitatea deplină, manual sau mecanizat cu
combina KKC-6 după un prealabil tratament cu desicantul Reglone.

CAPITOLUL 8

CULTURA PLANTELOR RĂDĂCINOASE SI

TUBERCULIFERE

8.1.Cultura sfeclei de zahăr

8.1.1. Importanţa. Valoarea economică a sfeclei de zahăr constă în faptul că
rădăcina sa, care conţine la maturitate 14-20 % zahăr, formează materia primă
pentru industria zahărului. Sfecla de zahăr este şi o valororasă plantă furajeră.
Rădăcinile, coletele şi frunzele se întrebuinţează ca nutreţuri suculente. Rezidurile
provenite de la extragerea zahărului, tăieţeii de sfeclă şi melasa sunt nutreţuri de
caliate superioară.
8.1.2. Zonarea ecologică. Zona foarte favorabilă pentru cultura sfeclei de zahăr este
Câmpia de Vest, Câmpia Transilvaniei, depresiunea Bârsei şi partea de nord-est a
Moldovei; zona favorabilă se găseşte cantonată în imediata vecinătate a zonei foarte
favorabile.
8.1.3. Locul în asolament. Ca plante premergătoare foarte bune sunt cerealele de
toamnă şi cartoful; premergătoare bune sunt porumbul şi contraindicate sunt
plantele de cultură care părăsesc terenul târziu şi-l lasă plin de resturi vegetale,
sfecla de zahăr şi furajeră, ovăzul,cruciferele. Poate reveni pe aceaşi solă după 4-5
ani de la prima cultivare.
8.1.4. Soiurile. Sunt recomandate sunt în număr de 78 soiuri din care plurigerme :
Polirom, Românesc 7 , Bod A-2 şi monogerme: Monorom, Braşov 519, Alexa, Cleo,
Alfa, Astro etc.

92
8.1.5. Pregătirea terenului constă din : dezmiriştire, artura adâncă la 30 cm, cu
scormonitor şi nivelare, pregătirea patului germinativ primăvara folosind
combinatorul cu vibrocultor şi grapa elicoidală urmată de tăvălugul inelar şi
erbicidarea în preziua semănatului cu Dual Ec 3-6-l/ha, Diizocab 80 6-10 l/ha,
Mecloran 5-7-l/ha, Olicarb 6-8 l/ha. Fertlizarea ţine seama de consumul specific de
elemente nutritive foarte ridicat la această cultură. De accea se recomandă 40-60
kg/ha N (administrat fracţionat), 30-140 kg/ha P2O5 şi 20-160 kg/ha K2O.
8.1.6. Semănatul. Semănatul se efectuează primăvara cât mai timpuriu cu
semănătoarea SPC-6 sau 9, la distanţa între rânduri de 40-50 cm, iar cantitatea de
sămânţă este de 6 kg/ha pentru sămânţa monogermă şi 8-9 kg/ha pentru sămânţa
plurigermă. Adâncimea de semănat 2-3 cm pentru sămânţa monogermă şi 2-4 cm
pentru cea plurigermă. In urma semănatului trebuie să se asigure un număr de 100-
110 mii plante /ha recoltabile în terenul irigat şi 80-100 mii plante/ha pe cel neirigat.
8.1.7. Ingrijirea culturii. Pentru a se realiza rădăcini mari de calitate, şi cu un
conţinut ridicat în zahăr sunt obligatorii o serie de lucrări de întreţinere a terenului şi
de îngrijire a plantelor.
• Praşilele pot fi mecanice în număr de 3-4, iar cele manuale 1-3 pe rând;
• Răritul plantelor se efectuează când acestea au două perechi de frunze,
manual, mai ales la soiurile plurigerme, la care dintr-o glomerulă răsar mai
multe plante. După rărit între plante pe 93ola trebuie să rămână 20-25 cm;
• Irigarea este necesară în zonele secetoase şi începe cu o primă udare în
iunie, odată cu îngroşarea rădăcinilor şi se întrerupe cu 30 zile înaintea
recoltării. In perioada de vegetaţie se fac 6-7 udări cu o normă de irigare de
3600-4000 m3 apă la hectar.
• Erbicidarea cu erbicide antigramineice (Fusilade, Targa, Super) aplicate în
trei tratamente şi anticotiledonate (Betenal, Progres, Pyramin, Goltix).
• Combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor. Cele mai frecvente boli sunt
cercosporioza, făinarea şi rizomania pentru combaterea cărora se folosesc
diferite pesticide ca: Tiradin, Vitamax, Alert, Impact, Bavistin, Sumi , Punch
40 EC în funcţie de boala apărută. Pagubele cele mai mari sunt produse de
dăunătorii Tanymecus dilaticolis (răţuşca), Tanymecus paliatus ,
Bothynoderes punctiventris (gărgăriţa) al căror atac este deosebit de intens în
primăverile secetoase şi călduroase Aceştia se combat cu cu substanţe
fitofarmaceutice de tipul Carbodan, , Promet, Diafuran pentru tratamentul
seminţei şi Azodrin, Ultracid, Dursaban în timpul vegetaţiei.
8.1.8.Recoltarea. Momentul optim de recoltare se stabileşte în funcţie de dinamica
acumulării zahărului în rădăcini.
Modul de recoltare : mecanizat cu setul de maşini BM-6 + KS-6 , E-766,
semimecanizat cu dislocatorul DSP-4 acolo unde semănatul s-a făcut în benzi iar
decoletarea trebuie făcută în aceeaşi zi cu dislocatul, pentru a evita pierderile de
recoltă; manual cu furca specială de scos sfecla.Pentru a putea fi livrată la bazele de
recepţie, sfecla trebuie să fie corect decoletată şi bine curăţată de pământ sau alte
impurităţi organice (buruieni, frunze, colete), să nu fie vătămată mecanic, strivită,
ruptă, îngheţată, uscată sau bolnavă şi să aibă greutatea de peste 150 gr.

93
 Păstrarea sfeclei se face în general în bazele de recepţie ale fabricilor de
zahăr, în baza unei tehnologii speciale, care să garanteze menţinerea calităţii sfeclei
de la recoltare şi până la prelucrare.

8.2. Cultura cartofului

8.2.1.Importanţă. Cartoful s-a impus în alimentaţie şi în industrie datorită unor
calităţi deosebite, devenind în unele ţări aliment de bază (Federaţia Rusă, Germania)
şi foarte consumat în toată Europa şi America. Se remarcă prin constituienţi ca :
hidraţi de carbon 22%, proteine 1,88%, lipide 0,14 %, săruri minerale 1,06 %, apă
74,68 % , vitaminele B1, B6 şi acid pantotenic. Sub coaja lui se concentrează
solanina, substanţă toxică pentru om numai în cantităţi foarte mari. Din punct de
vedere terapeutic, cartoful are proprietăţi deosebite: energizant, aliment de balast
pentru funcţiile intestinale, cicatrizant, antiulceros, diuretic, emolient şi calmant. Din
tuberculii de cartof se extrage amidon şi se fabrică spirt. Este şi un furaj valoros
pentru animale.
8.2.2. Zonarea ecologică.
Pentru cultura cartofului s-au stabilit următoarele zone de cultură:
• foarte favorabilă în partea de nord a Moldovei, toată Transilvania (fără
câmpie), estul Banatului, zona colinară înaltă din Oltenia şi Muntenia;
• favorabilă în podişul Moldovei, subcarpaţii din podişul Olteniei şi Munteniei,
partea nord-vestică a Transilvaniei.
8.2.3. Locul în asolament. Cartoful poate ocupa o solă separată în asolamentul de
2-4 ani în zonele tradiţionale şi 5-6 ani în zonele infestate cu nematozi. Ca plante
premergătoare merg leguminoasele anuale şi perene şi plantele furajere. Nu se
recomandă ca premergătoare celelalte Solanaceae (tomate, ardei, vinete) care au
aceleaşi boli şi dăunători cu cartoful. Monocultura practicată în unele zone a dat
rezultate slabe din punct de vedere al îmburuienării terenului şi al contaminării
acestuia cu organismele dăunătoare specifice acestei culturii, îndeosebi nematozii în
zonele legumicole cerealiere.
8.2.4. Soiurile pentru producţie se recomandă soiuri străine şi româneşti cu
perioadă de vegetaţie timpurie, semitimpurie, semitârzie şi târzie.Alegerea soiurilor
trebuie făcută în funcţie de destinaţia producţiei (culinară, prelucrare industrială),
cerinţele consumatorilor ( cu coajă albă sau coajă roşie), condiţiile de cultură,
cererea de export.
In acest scop:
• pentru cultura de consum în vară-toamnă se pot cultiva soiurile timpurii şi
semitimpurii:Bârsa, Bran, Cibin, Rene, Semenic, Suceviţa şi semitârzii
Caşin, Super, Desiree;
• Pentru cultura de consum în toamnă-iarnă se recomandă soiurile semitârzii şi
târzii: Desiree,Caşin, Corona, Mureşan, Sante, Super şi un soi târziu Titus.
8.2.5. Pregătirea terenului. La cartof, exploatarea corectă şi la timp a suportului
ecologic în paralel cu tehnologia este benefică şi constituie fundamental obţinerii
unor producţii ridicate.
Fertilizarea culturii cartofului porneşte de la cerinţele mari ale plantei faţă
de nutriţie. De aceea, gunoiul de grajd bine fermentat este indicat în cantitate de 30
t/ha, încorporat odată cu arătura de toamnă. Îngrăşămintele cu azot se administrează

94
primăvara. Mai indicată este fertilizarea concomitent cu plantatul, folosind
îngrăşăminte complexe (NPK). Fosforul şi potasiul se administrează odată cu
gunoiul de grajd sub arătură. Cartoful reacţionează bine la fertilizarea suplimentară
din perioada de vegetaţie, între plantare şi ultimul bilonat, dar şi la fertilizarea
foliară.
Aratul se face în anul precedent, cât mai timpuriu , la adâncimea de 28-30
cm, pentru a reuşi o bună mărunţire. Până la venirea iernii arătura se întreţine prin
lucrări cu grapa cu discuri, în aşa fel ca ea să intre în iarnă fără buruieni şi cât mai
nivelată.
Pregătirea patului germinativ se face cu cea mai mare grijă ca terenul să fie
în ziua plantării mobilizat adânc, afânat şi fără bulgări, nivelat, bine aprovizionat cu
apă, fără buruieni de aceea, solul zvântat se lucrează cu grapa cu discuri, cu
cultivatorul sau cu combinatorul.
Erbicidarea preemergentă este recomandată la pregătirea patului germinativ
folosind Sencor pe toată suprafaţa destinată plantării.
8.2.6. Plantarea cartofului. Tuberculii folosiţi trebuie să fie întregi sau secţionaţi
cu câte un colţ, uniformi, sănătoşi, viguroşi, sortaţi la mărimea de 50-60 g.
Plantarea are loc imediat ce terenul este zvântat şi temperatura în sol este de
+6 C…+80C la adâncimea de 10 cm pe solurile mai umede şi +40C…+60C pe
0

solurile nisipoase, de regulă în prima decadă a lunii martie în zona de sud, sud-vest
şi în decada a doua a aceleaşi luni în zonele mai nordice şi colinare.
Densitatea plantelor este de 45-55 mii plante la hectar.
Adâncimea de plantare se recomandă să fie de 10-15 cm, distanţa de plantare
optimă fiind de 70 x 25 cm, norma de tuberculi variind între 2500-3500 kg la hectar.
8.2.7. Îngrijirea culturii cere o atenţie deosebită atât în ceea ce priveşte întreţinerea
solului cât mai ales protecţia plantelor contra bolilor şi dăunătorilor.
• Lucrările solului constau în praşile manuale şi mecanice şi perfectarea biloanelor
care au rolul de a menţine terenul fără buruieni, afânat şi aerisit. După răsărire şi
rebilonare se efectuează 1-2 praşile mecanice cu cultivatorul şi în caz de
îmburuienare mare praşile manuale pe rând. Ori de câte ori este nevoie se
perfectează biloanele, cu cultivatorul cu rariţă.
• Erbicidarea este o lucrare uzuală care se aplică când buruienile sunt în curs de
răsărire şi până când plantele ating înălţimea de 10-15 cm. Se recomandă
erbicidele: Dual, Gesagard, Afalon, Ingran, Sencor, Fusilade Super, Basagran,
Select Super.
• Combaterea organismelor dăunătoare. Cartoful este afectat de o serie de agenţi
patogeni ca: virusuri, bacterii şi ciuperci care produc boli grave ca mozaicul X,
mozaicul Y, răsucirea frunzelor, putregaiul moale, râia, ofilierea bacteriană şi
mana, aceasta fiind boala cea mai frecventă şi periculoasă. Dintre dăunători
atrage atenţia gândacul din Colorado cel mai de temut duşman al cartofului.
Acesta poate să producă 2-3 generaţii pe an şi să distrugă toate funzele de pe
tulpina aeriană.
Contra manei se recomandă tratamente cu Turdacupral 50PU, Ridomil plus,
Mancozeb, Folpan 50WP iar impotiva gândacului din Colorado insecticidele:
Decis 2,5, Fastac 10 EC , Karate 25 EC, Dursban 48 EC.

95
• Irigarea culturii. Regimul de irigare constă în aplicarea a 3-6 udări cu norme de
udare cuprinse între 250-450 mc apă la hectar, intervalul între udări fiind de 5-12
zile ( după caracteristicile solului ). Numărul udărilor poate fi numai de 2-3 în
anii ploioşi, dar se ajunge la 7-8 udări în anii secetoşi.
8.2.8. Recoltarea. Cartoful pentru consum de toamnă-iarnă se recoltează când 2/3
din vreji sunt uscaţi, în perioada 1 septembrie – 5 octombrie, pe vreme însorită , la
umiditate moderată a solului, manual ( cu pluguri speciale de scos cartofi) sau
mecanizat.
Recoltarea cu combina L-445 +MSC-1 este cu atât mai economică cu cât
producţia este mai mare (peste 20t/ha). Cartoful de vară, se recoltează în perioada 1
iulie – 31 august în funcţie de cerinţele pieţei şi asigurarea producţiilor economice.
8.2.9. Păstrarea se face diferenţiat în funcţie de tipul culturii:
• cartoful timpuriu se păstrează în lădiţe o perioadă scurtă de 4-10 zile, în spaţii
special amenajate, ventilate;
• cartoful de vară se păstrează în vrac, o perioadă de 2-3 săptămâni, în depozite
frigorifice sau depozite cu ventilaţie mecanică;
• cartoful de toamnă – iarnă se păstrează în depozite la 96olano96969696e de 3-
50C, umiditatea de 86-90%, ventilate.

CAPITOLUL9

CULTURA PLANTELOR INDUSTRIALE

Din această grupă, considerată de excepţie, deoarece produsul final nu este
comestibil ci se foloseşte numai în scopuri strict industriale, fac parte plante pentru
fabricarea textilelor ( inul pentru fuior, cânepa, bumbacul) sau a ţigărilor (tutunul).
Plantele textile cu fibră vegetală sunt din ce în ce mai căutate în industria de
confecţii.

9.1. Cultura inului pentru fibre.

9.1.1 Importanţă. Din in se obţin fibre valoroase din care se obţin ţesături foarte
frumoase şi valoroase, cunoscute încă din antichitate, bune conducătoare de căldură
şi rezistente în timp. Din seminţe se extrage ulei folosit în industria de lacuri şi
vopsele. Resturile vegetale ca fibrele scurte, pleava, puzderiile se utilizează în hrana
animalelor, la fabricarea hârtiei şi plăcilor.
9.1.2.Zonarea ecologică. Cultura inului este concentrată în zonele subcolinare şi
depresiunile intra şi submontane, foarte favorabile sau favorabile, mai ales nor-
vestul Transilvaniei. Preferă solurile cu fertilitate ridicată sau medie, profunde,
neutrer sau slab acide, asigurate cu apă din precipitaţii.
9.1.3.Locul în asolament. Ca plante premergătoare se preferă cerealele păioase,
leguminoasele pentru boabe , porumbul.Este o plantă bună premergătoare culturilor
agricole şi desigur pentru cereale în cadrul rotaţiei . Nu se cultivă după cartof, sfecla
de zahăr atacate de putregai. Inul după el însuşi nu se cultivă mai devreme de 6 ani.

96
9.1.4.Soiurile. Catalogul official recomandă 26 de soiuri , din care numeroase sunt
de provenienţă românească : Codruţa, Mureş, Rans, Rolin, Şumuleu, Sabena,
Selena, Elisa, Nineta, Paula, Radu, ş.a.
9.1.5.Pregătirea terenului.
Fertilizarea cu îngrăşămintechimice este moderată. Azotul se aplică în doze de 60-
60 kg/ha şi fosforul 40 kg/ha conform normelor uzuale.
Arătura de bază se executăla adâncimea de 20-25 cm şi se va întreţine curată de
buruieni prin 1-2 discuiri. Primaăvara se va lucra cu grapa cu discuri şi
combinatorul pentru ca patul germinativ să fie afânatşi uniform; concomitant se
aplică erbicidele preemergente cu Dual şi Diizocab.
9.1.6.Semănatul. se va folosi sămânţă cu valoare culturală ridicată şi tratată pentru
prevenirea şi combaterea puricilor inului.Epoca de semănat este primăvara devreme
când în sol la adâncimea de 5 cm se realizează constant 5- 60C.Adâncimea de
semănat este de 3m, distanţa între rânduri 6-7 cm, cantitatea de sămânţă necesară
este de 120-195 kg/ha.
9.1.7.Îngrijirea culturii constă în erbicidare după răsărirea plantelor folosind
Brominal, Buctil, Fusilade şi combaterea bolilor (antracnoza, fuzarioza, putregaiul
cenuşiu) şi dăunătorilor (puricele , tripsul inului) cu pesticide tip Furadan, Dursban
480EC, Sinoratox, Fastac, Decis.
9.1.8.Recoltarea are ca moment optim faza de maturitate galbenă când frunzele de
pe tulpină au căzut, iar 10-15 din capsule sunt brunificate. Aceasta este maturitatea
tehnică sau industrială a inului, când fibra a ajuns la maximum de acumulare şi a
terminat structurarea, fascicularea, neîncepând încă procesul de lignificare. Orice
întârziere pesteacest moment duce la degradarea fibrei şi la scăderea valorii
industriale a recoltei.recoltarea se execută prin smulgerea tulpinilor manual sau
mecanizat cu combina LKV-4T sau DEPOORTERE care smulg, decapsulează şi
leagă snopii de in. Uneori se poate numai smulge şi decapsula tulpinile, acestea
fiind lăsate în pale pentru uscare la soare, înainte de a fi strânse şi legate în snopi.
9.1.9. Producţia variază între 3000-4000 kg/ha tulpini.

9.2.Cultura cânepii pentru fibră.

9.1.1. Importanţa.Cânepa se cultivă fie numai pentru fibre, fie în scop mixt, pentru
fibre şi pentru sămânţă.Sămânţa conţine 32-35 % ulei.
Fibrele de cânepă sunt, lungi şi rezistente la acţiunea apei, au o largă întrebuinţare în
confecţionarea ţesăturilor tari şi durabile. Uleiul de cânepă este comestibil; se
întrebuinţează şi în industrie. Turtele rezultate de la extragerea uleiului sunt bogate
în substanţe proteice şi grăsimi, se folosesc ca nutreţ concentrat în hrana animalelor.
Puzderiile ce rezultă din prelucrarea primară a tulpinilor se întrebuinţează drept
combustibil la încălzirea serelor din plastic.
9.1.2.Zonarea ecologică.Cultura cânepii se concentrează în special în zonele foarte
favorabile şi favorabile : Câmpia de Vest şi zonele intramontane din văile Someşului
şi Mureşului, partea centrală şi de nord a Moldovei, Câmpia Română. Preferă soluri
profunde, fertile, bine aprovizionate în elemnte nutritive, structurate şi cu aport
freatic.
9.1.3.Locul în asolament. Cele mai indicate premergătoare sunt cerealele păioase,
porumbul (timpuriu şi semitimpuriu),sfecla de zahăr şi cartoful.Contraindicate sunt

97
cânepa în cultură repetată, porumbul tratat cu erbicide remanente, floarea soarelui şi
alte plante atacate de lupoaie.
9.1.4.Soiurile admise în cultură sunt soiuri româneşti:Denise, Lovrin 110,
Secuieni,Irene, Zenit.Soiurile au tulpini înalte, subţiri, ce conţin 28-32 % fibre de
calitate superioară.
9.1.5. Pregătirea terenului.
Fertlizarea se realizează prin folosirea raţională a îngrăşămintelor cum sunt: gunoil
de grajd (10 -15 t/ha), îngrăşămintele azotate (50- 80 kg substanţă activă la hectar) şi
îngrăşăminte fosfatice (32 – 48 kg substanţă activă la hectar. )
Lucrările solului constau în efectuarea arăturii de bază , vara sau toamna la 25-30
cm adâncime şi pregătirea patului germinativ, primăvara prin lucrări de mobilizare
superficială a solului.
9.1.6.Semănatul. Sămânţa de cânepă trebuie să aibă puritate minimă de 96 & şi
capacitate germinativă minimă de 80%. Se foloseştesămânţa din anul precedent.
Materialul de semănat se tratează cu fungicide (Criptodin 3 kg/t ) şi corbifuge
(contra ciorilor). Semănatul se face când temperatura în sol, la 5-6 cm adâncime, s-a
stabilizat la +8 …+ 9 0C ( înaintea semănatului porumbului ). Semănatul se face cu
semănătoarea SUP-17, la distanţa între rânduri de 12,5 cm, la adâncimea de 3-4 cm,
folosind 85-100 kg sămânţă la hectar. Dup semănat se grăpează pentru a nu lăsa
vizibile rândurile, limitând astfel pagubele produse de ciori, porumbei,etc.
9.1.7.Îngrijirea culturii.
În cazul pregătirii ideale a solului, cânepa poate reuşi bine fără alte lucrări de
îngrijire effectuate la sol. Totuşi, apariţia crustei în perioada de la semănat la răsărit
impune intervenţia cu grapa sau tăvălugul stelat,. Buruienile perene cu înmulţire
vegetativă (pălămida, susaiul) se înlătură prin plivire. Combaterea puricilor se face
în preajma răsăritului sau la avertizare cu Dursban 480EC, Sinoratox 35 CE şi
împotiva moliei cânepii se intervine prin tratamente cu Dursban 480EC, Sinoratox
35 CE, Decis 2,5,CE (o,4,l/ha).Se face un tratament la avertizare şi încă 2 tratamente
ulterioare, la intervale de câte 12-15 zile.
9.1.8. Recoltarea. Cânepa pentru fuior se recoltează la sfârşitul înfloririi plantelor
mascule, atunci când trecând prin lan se constată că nu se mai scutură pollen În
această fază, cânepa prezintă fibre de calitate foarte bună, cu cea mai mare rezistenţă
şi fineţe deosebită.Intârzierea peste această fază determină lignificarea tulpinilor,
rezultând fibre aspre şi puţin rezistente. Recoltarea se poate face manual sau
mecanizat.
La recoltarea manuală, tulpina se taie la înălţimea de 4-6 cm, cu secera sau cu
coase speciale , şi se lasă pe sol în mănunchiuri de 15 – 20 cm grosime, aşezate
răsfirat în X (foarfecă) pentru uscare. Când partea superioară s-a îngălbenit, snopii
se întorc pe partea cealaltă şi se usucă încă 2-3 zile.Urmează scuturarea de frunze şi
legarea snopilor în 2 locuri dacă sunt mai lungi de 100 cm şi o singură dată la cei
scurţi.
Recoltatul mecanizat se face cu maşinile pentru recoltat cânepă JSK-2,1,
MRC-2,4. După tăiere tulpinile rămân pe sol în strat subţire. După uscare se
procedează ca în cazul recoltării manuale: desfrunzire şi legare în snopi. Pentru
obţinerea tulpinilor de calitate şi reducerea pierderilor, este necesar ca perioada de la
recoltare şi până la predarea tulpinilor să nu depăşească 2-3 săptămâni.

98
9.1.9.Producţia poate atinge valori de 4000 – 6000 kg /ha tulpini uscate din care
prin topire rezultă 16 – 25% fibre ( din care 60 % fuior şi 40 % câlţi), în funcţie de
soi, zona ecologică şi tehnologia agricolă.

9.3. Cultura bumbacului

9.3.1. Importanţă. Deşi este o cultură specifixă zonelor ecologice din Mexic,
America Centrală, Asia Centrală, China, India, bumbacul a fost introdus în
România, unde s-a adaptat bine. Este cea mai valoroasă plantă textilă având
întrebuinţări multiple: textile fine, mătase artificială, accesorii pentru industria
electronică, industria de mobilă, industria de covoare şi de celuloză. Uleiul din
seminţe (20-27%) este slab sicativ şi se foloseşte în industrie.
9.3.2. Zonarea ecologică. Cele mai favorabile condiţii pentru satisfacerea cerinţelor
biologice ale bumbacului se găsesc în sudul Câmpiei Române precum şi în partea de
sud – vest a Dobrogei. Se cultivă pe solurile nisipoase, cernoziomice şi bălane de
stepă, cu fertilitate mijlocie şi ridicată, profunde, permeabile. Sunt contraindicate
luncile râurilor.Preferă terenurile cu expoziţie sudică, sud-estică, însorite.
9.3.3. Locul în asolament. Foarte bune premergătoare sunt: porumbul, lucerna dar
şi cerealele păioase, sfecla de zahăr, tutunul, floarea soarelui.
9.3.4. Pregătirea terenului este asemănătoare ca la toate culturile prăşitoare.
Fertlizarea se poate face cu gunoi de grajd 20 t/ha şi îngrăşăminte cu fosfor şi
potasiu 99olano99999999e în toamnă la arătură. Azotul se aplică primăvara, 40-80
kg/ha N, înainte de semănat. Arătura se execută vara sau toamna în funcţie de
premergătoare. Patul germinativ se lucrează în martie cu grapa cu discuri, cu care
ocazie se aplică erbicide preemergente de tip Cosatrin.
9.3.5.Semănatul. Se foloseşte soiul Brânceni care se seamănă între 20-30 aprilie,
când în sol, la 5 cm adâncime sunt 120C. Se recomandă 30-40 kg sămânţă la hectar,
care se seamănă cu semănătoarea SPC-8, la distanţa de 60 cm între rânduri şi 10 cm
între plante pe rând, la adâncimea de 3-5cm.
9.3.6.Îngrijirea culturii. Se fac lucrări de întreţinere a terenului : combaterea
crustei, praşile mecanice 1-3 şi una manuală. Irigarea se recomandă în anii secetoşi
cu o normă de 500-700m3 apă /ha. Combaterea bolilor şi a dăunătorilor trebuie să fie
în atenţia cultivatorului. Bolile (bacterioza sau gomoza şi putregaiul plăntuţelor) se
distrug prin tratamentul seminţelor, iar dăunătorii (afidele şi tripsul) cu pesticide la
apariţia primelor frunze adevărate.
9.3.7.Recoltarea. Constă din două faze:
• Grăbirea coacerii prin tratamente chimice cu Flordinex 1,0 l/ha la începutul
deschiderii capsulelor de bumbac şi defolierea cu preparatul Butifos 3 (5,0
l/ha), care pregăteşte plantaţia pentru recoltarea preconizată;
• Recoltarea propriu-zisă: manuală, când 25-30 % din capsule s-au deschis şi
mecanizată cu combina 14HV – 2,4 A, când 65% din capsule sunt normal
deschise, iar a doua trecere se realizează când se deschid 90% din capsulele
rămase. Curăţirea de impurităţi a bumbacului brut, recoltat mecanizat se face
cu maşina UPH 1,5.
Recoltarea manuală necesită un număr foarte mare de braţe de muncă.
Lucrarea se declanşează când 25 – 30 % din capsule s-au deschis şi se repetă de

99
 mai multe ori. Bumbacul brut, recoltat manual, trebuie depozitat pe clase de
calitate.
9.3.8.Producţia variază între 800 – 1000 kg/ha bumbac brut, din care fibra
reprezintă 30-35 %, în funcţie de zona ecologică, tipul de sol şi tehnologia aplicată .

9.4 Cultura tutunului

9.4.1.Importanţă.Cultivarea tutunului se datorează frunzelor din care se obţin în
principal, prelucrate la uscat, produse pentru fumat (ţigarete, havane, tutun de prizat,
etc). Din tutun se mai extrage nicotina, un alcaloid foarte toxic, utilizat în industria
farmaceutică şi de pesticide. Din seminţele de tutun se extrage ulei, folosit în
industria vopselelor. Turtele se pot întrebuinţa în alimentaţia animalelor, deoarece
nu conţin nicotină.
Cultivarea şi prelucrarea tutunului este o activitate foarte rentabilă ce adduce
venituri consistente agricultorilor specializaţi, dar şi industriei.Statistica arată că cele
mai multe ţigări pe cap de locuitor se fumează în China, Rusia, SUA şi Europa, ceea
ce în ultimul deceniu a dus, datorită excesului, la creşterea numărului de bolnavi de
cancer pulmonar cu afecţiuni cardiace.
Pentru combaterea acestor boli, În Europa, Comisia Europeană a emis
Recomandarea expresă care se înscrie pe pachetele de ţigări, iar multe stat au
elaborate normative şi legi pentru îngrădirea şi interzicerea fumatului în locurile
publice.
9.4.2. Zonarea ecologică. Tutunul se cultivă în aproape toate zonele ţării (Oltenia,
Muntenia, Moldova, Transilvania, Banat-Crişana). Se cultivă pe soluri aluvionare,
brun-roşcate de pădure, cernoziomuri, luto-nisipoase, uşoare, cu fertilitate medie.
9.4.3. Locul în asolament. Tutunul ocupă o solă separată în asolamentul cerealier
în combinaţie cu leguminoasele care sunt bune premergătoare. Mai puţin indicate
sunt culturile prăşitoare care eliberează terenul târziu. Sunt contraindicate în rotaţie
plantele care au boli şi dăunători comuni (cartoful, tomatele, cânepa, floarea
soarelui) şi porumbul erbicidat cu triazine. Se recomandă evitarea monoculturii.
9.4.4. Soiurile. În cultură se găsesc 23 soiuri de tutun, care se grupează în mai multe
categorii după mărimea frunzelor şi aroma fumului. Astfel, deosebim: tutunul de
tip oriental (soiul Molovata), tutunul de tip semioriental (soiul Ghimpaţi),
tutunul de tip Virginia (soiul Virginia 180), tutunul de mare consum (soiurile
Ialomiţa şi Banat). Se mai pot menţiona şi alte soiuri în funcţie de tipul lor:
- oriental (O): Djebel 123, Molovata 94 care dau tutunul de cea mai bună calitate
pe solurile însorite din Oltenia, Dobrogea şi estul Moldovei şi din care se produc
ţigări fine şi havane;
- semioriental (SO) : Ghimpaţi 55, Ghimpaţi 69, pe solurile din sudul Moldovei şi
sud-estul Munteniei; tutunul este de bună calitate;
- Virginia (V) : Virginia 196, Virginia 207 pe solurile din sudul Olteniei şi pe
solurile aluviale de pe Mureş; produc tutun de calitate superioară pentru ţigări fine
şi pentru pipă;
- Burley (B): Burley 114, Burley 194, Tenesse 86, pe solurile din centrul şi nord-
vestul Transilvaniei; produc tutun de calitate medie pentru ţigări;

100
- mare consum (MC): Banat 13, Banat 95, Bărăgan 132, pe solurile din nord-
vestul Banatului, Crişana şi Câmpia Bărăganului; tutunul produs este destinat
ţigărilor commune, fiind de calitate inferioară.
9.4.5.Pregătirea terenului .
Fertlizarea solului se efectuează cu doze diferenţiate în funcţie de cerinţeţe tipului
de tutun şi aprovizionarea solului în elemente nutritive. Se recomandă îngrăşarea cu
gunoi de grajd semifermentat, 30-40 t/ha la tutunul Burley şi MC, incorporate odată
cu arătura de bază.
Erbidarea se face preemergent cu Dual, pe sol uscat, la 3-5 cm adâncime. Se mai
recomandă Mecloran 48 EC,Stomp 330 EC, Diizocab CE, incorporate cu
combinatorul cu 5-7 zile înainte de plantare.
Lucrările solului încep cu arătura adâncă la 25-30 cm executată cu pluguri echipate
cu scormonitori. Primăvara, terenul se nivelează cu grapa cu discuri + grapa cu
colţi. Înainde de plantare, terenul se mobilizează superficial şi se încorporează azotul
şi potasiul.
9.4.6. Producerea răsadului. Tutunul este singura plantă agricolă care se cultivă
prin intermediul răsadului. Răsadniţele cele mai indicate sunt cele calde care se
construiesc la sfârşitul lunii februarie, începutul lunii martie.Pentru 1 ha cultură sunt
necesare suprafeţe de răsadniţă cuprinse între 35-40 m2 (pentru soiurile Banat şi
Burley) şi 90-100m2 (pentru soiul Djebel) .Epoca de semănat în răsadniţă trebuie
stabilită ţinând cont că un răsad viguros se obţine în 40-45 zile de la data
semănatului şi că plantarea în 101ola are loc în prima decadă a lunii mai. Semănatul
se face manual, prin împrăştiere; sămânţa se amestecă cu nisip uscat sau cu cenuşă.
Se seamănă o,25-0,30 g/m2. Acoperirea seminţei se face cu un strat de mraniţă în
grosime de 4-5-mm, se presează uşor după care se stropeşte uşor cu apă. Îngrijirea
răsadurilor se face prin lucrări de aerisire, udare, plivit, 1-2 fertlizări, combaterea
bolilor şi dăunătorilor, controlul temperaturilor, călirea rasadului.
9.4.7. Plantarea este recomandabil să se facă în perioada 15 aprilie – 20 mai , după
trecerea pericolului de brume şi îngheţuri târzii din primăvară.Inainte de plantare
răsadurile se controlează în ceea ce priveşte starea fitosanitară şi de vegetaţie.Se
opresc numai plantele sănătoase, viguroase cu aceeaşi înălţime şi grosime a tulpinii,
fără urme de vătămări mecanice şi boli.
Plantarea se execută manual, pe teren plan sau modelat, fiind necesari 15 -17
muncitori la un hectar.
Plantarea mecanică se execută cu maşinile MPR -5, MPRT – 4, prevăzute cu
echipament pentru administrarea apei. Distanţele de plantare diferă în funcţie de
soi. Astfel :
- soiul Djebel, Molovata se plantează la 35-40 cm între rânduri şi 12-18 cm
între plante pe rând;
- Ghimpaţi - 50/ 20-25 cm;
- Burley - 60-70/ 40-45 cm;
- Banat, Bărăgan, Virginia (neirigat) – 60-65/ 35-40 cm;
- Virginia (irigat) – 70/ 40-50 cm.
La 3 – 4 zile după plantare se verifică lanul pentru determinarea golurilor şi se
iau măsuri de completare.
9.4.8.Îngrijirea culturii la această prăşitoare constă din :

101
 • completarea golurilor cu răsad de aceeaşi vârstă, la 3-4 zile după plantare;
• praaşile mecanice, 2-3 cu cultivatorul CL-2,8, urmat de prăşitul manual;
• politul plantelor prin îndepărtarea a 2-3 frunze de la baza acestora;
• cârnitul constă în înlăturarea inflorescenţei plantei de tutun împreună cu un
număr de frunze în scopul creşterii producţiei de foi şi calităţii acestora;
• copilitul lăstarilor de la subsoara frunzelor când au 3-5 cm lungime;
3
• irigarea cu 300-700 m /ha apă, în perioada creşterii frunzelor, efectuând 4-5
udări;
• combaterea integrată a bolilor(mana, viroze,) şi dăunătorilor(tripsul, buha,
viermele sârmă, afidele, coropisniţele) se face cu cea mai mare atenţie, bolile
şi dăunătorii provocând pagube mari plantelor de tututn.
De reţinut că lucrările de polit, cârnit şi 102olano102 se execută manual
102olano102 sunt obligatorii, deoarece au ca scop dirijarea substanţelor nutritive
numai către frunze, produsul principal al acestei plante şi obţinerea unei plantaţii
încheiate.
9.4.9.Recoltarea frunzelor de tutun se face eşalonat, la maturitatea tehnică, când
frunzele încep să se îngălbenească şi îşi pierd luciul. Recoltarea se face manual,
numai în zilele însorite, dimineaţa sau seara. Imediat după recoltare frunzele sunt
sortate după mărime, grad de coacere, vătămări mecanice, atac de boli şi dăunători
şi depuse în localuri special amenajate pentru dospit şi uscat.
9.4.10. Producţia de tutun variază între 900-1100 kg/ha frunze uscate, în funcţie de
categoria tipurilor de soiuri.

C A P I T O L U L 10

CULTURA PLANTELOR FURAJERE

Creşterea animalelor este o ocupaţie străveche a locuitorilor de pe aceste

meleaguri şi are un rol determinant în nutriţia populaţiei, constituind în acelaşi timp
sursa de materie primă strategică pentru industria alimentară.
Hrănirea raţională a animalelor, mai ales în sezonul rece, când ele nu pot
păşuna, reprezintă factorul determinant care pune în valoare potenţialul lor biologic
de realizare a unor producţii variate, ridicate, constante an de an şi de cea mai bună
caliatate.
De aceea, creşterea animalelor, starea lor de sănătate şi capacitatea productivă
depind în cea mai mare măsură de asigurarea în tot timpul anului de furaje bogate în
diferiţi constituienţi chimici. Aceştia la rândul lor sunt transformaţi în alte substanţe
plastice şi energetice necesare pentru creşterea şi dezvoltarea animalului, precum şi
pentru formarea producţiei specifice (lapte, carne, ouă, lână). Specialiştii sunt de
accord că dintre toate categoriile de nutreţuri care se folosesc în hrana animalelor
cele de origine vegetală prezintă cea mai mare importanţă biologică şi economică .
(Burcea,P.,Ignat, Al.)

10.1. Resursele vegetale furajere

102
10.1.1. Importanţă.Plantele furajere constituie un capitol important al fitotehniei şi
se subordonează principiilor şi metodelor generale de agrotehnică. Ele au însă
particularităţi biologice, ecologice şi tehnice proprii, care le deosebesc de alte plante
agricole implicate în alimentaţia omului, deşi o parte din acestea sunt folosite drept
furaje. Se poate vorbi de o relaţie directă: plante agricole – plante furajere -
alimentaţia animalelor.
În acest sens se pot menţiona sursele care asigură furajele:
• plantele cerealiere şi leguminoase din care se produc nutreţurile concentrate şi
cele grosiere ( paiele, pleava, cocenii, vrejii);
• plantele agricole de la care rezultă reziduuri valoroase după prelucrarea lor
industrială: floarea soarelui (şroturi şi turte), sfecla de zahăr (borhotul şi
melasa);
• plante rădăcinoase precum sfecla furajeră, morcovul furajer,etc.
• plantele din grupa bostănoaselor (dovleacul furajer) şi al verzei (varza
furajeră), gulia furajeră;
• plantele tuberculifere:cartoful şi topinamburul;
• plantele oleaginoase: floarea soarelui şi rapiţa;
• plantele furajere propriu zise, care produc nutreţul verde, fânul şi silozul.
10.1.2. Clasificarea plantelor furajere
În situaţia actuală a agriculturii, când şeptelul de animale s-a înjumătăţit şi
suprafaţa cu furaje a scăzut dramatic, reabilitarea acestora este un obiectiv prioritar,
îndeosebi pentru exploataţiile agricole mici care deţin un număr redus de animale.
Producătorul agricol şi în acelaşi timp crescătorul de animale trebuie să ştie să
aleagă şi să cultive, pe mica lui parcelă de pământ, acele plante furajere strict
necesare pentru hrana animalelor, care sunt adaptate şi la condiţiile locale de climă
şi sol.Problema care se pune cu aceeaşi acuitate şi pentru exploataţiile (fermele)
mijlocii şi mari, care pot cultiva furajele în cadrul unui asolament special.
Plantele furajere sunt grupate după cum urmează :
- gramineele anuale: porumbul, orzul, ovăzul, secara, sorgul, iarba de sudan, meiul;
- gramineele perene : raigrasul, golomăţul, păiuşul de livezi, timoftica, obsiga;
- leguminoasele anuale: soia, mazărea, măzărichea, bobul, lupinul;
- tuberculifere şi rădăcinoase: cartoful, topinamburul, sfecla de zahăr, morcovul
furajer, napii de mirişte;
- bostănoasele: pepenele furajer, dovleacul, dovlecelul;
- alte plante: floarea soarelui, rapiţa, varza furajeră, gulia furajeră.
10.1.3.Conveierul verde. Resursele vegetale furajere permit ca în orice exploataţie
agricolă, în cadrul asolamentului, să se organizeze un 103olano103103 verde, adică
o succesiune de culture în decursul unui an, care să contribuie la o alimentare
susţinută şi echilibrată a animalelor care se cresc. Prin acest 103olano de cultură
animalele sunt asigurate permanent cu nutreţ verde, proaspăt. Important este ca
recoltarea plantelor folosite în 103olano103103 să fie astfel eşalonate, încât să se
obţină treptat, pe măsura cerinţelor de hrană a animalelor.
Se deosebesc trei tipuri de 103olano103103:
• artificial în regiunile secetoase, lipsite de pajişti naturale, unde conveierul
verde este alcătuit din plante cultivate, dintre care două treimi sunt plante de
nutreţ anuale, iar restul plante perene (de exemplu lucerna);

103
 • natural în regiunile umede, unde pajiştile naturale sunt suficiente şi de bună
calitate; baza conveierului verde o formează păşunile şi otava fâneţelor; acesta
este un 104olano104104 natural;
• mixt în regiunile mai puţin umede, unde există pajişti naturale, dar care nu
satisfac decât parţial necesarul de nutreţ verde; conveierul are un
104olano104104104 mixt: o parte din necesar este satisfăcută de producţia
pajiştilor naturale şi o altă parte din producţia plantelor cultivate.
Conveierul verde se poate organiza astfel încât să satisfacă mai multe categorii
de animale sau se poate organiza câte un conveyer pentru fiecare categorie de
animale.

10.2.Structuri de culturi furajere

Pe zone ecologice, societăţi şi ferme agricole se pot organiza 104olano104
furajere, cu o anumită structură, care să poată fi valorificate de animale datorită
conţinutului echilibrat în principii nutritive ( săruri minerale, protide, vitamine).

Structuri cu plante perene destinate cositului de masă verde administrată la iesle şi

conservată după metoda semisilozului:
- lucernă (17 kg/ha sămânţă) + golomăţ (8 kg/ha sămânţă), amestec recomandat pe
solurile de tip cernoziomic şi brun roşcat de pădure în toate zonele ecologice
agricole;
- trifoi roşu (13 kg/ha sămânţă) + golomăţ (10 kg/ha sămânţă) amestec ce se poate
cultiva în sudul Moldovei, Câmpia Română şi Dobrogea;- trifoi roşu (13 kg/ha
sămânşă) + raigras aristat (8 kg/ha sămânţă), amestec indicat pentru Câmpia
Transilvaniei, centrul şi nordul Moldovei, în zonele cu temperature medie anuală e
mai mică decât + 100C.

Structuri cu graminee pentru boabe, cu plante care se recoltează la 30-40%

umiditate:
- orz de toamnă + sorg boabe în cultură dublă, pentru Câmpia Dunării, Dobrogea,
Câmpia Banatului şi cernoziomurile din sudul Moldovei;
- orz de toamnă + porumb siloz în cultură dublă, amestec indicat pentru zzonele cu
cernoziom şi soluri brun roşcate de pădure.

Structuri pentru masă verde recoltate în succesiune pentru furajare la iesle sau
conservare:
- raigras aristat semănat toamna, cosit de două ori, urmat în cultură dublă de porumb
pentru siloz sau de hibridul sorg x iarba de sudan;
- orz de toamnă recoltat succesiv şi urmat de porumb în cultură dublă sau de hibridul
sorg x iarba de sudan;
- hibridul sor x iarba de sudan.

Structuri pentru însilozare în amestec cu coceni de porumb:

- sfeclă furajeră din soiurile monogerme Abondo şi Bolero şi poligerme, Polifuraj 2
şi Cyclop Poly, indicată pe terenurile irrigate şi în zonele cu precipitaţii medii anuale
de 650 mm;

104
- gulia furajeră pe terenurile podzolice.

10.3. Tehnologia principalelor culturi furajere

10.3.1.Cultura porumbului pentru siloz

10.3.1.1. Zonarea ecologică. Se cultivă în mai toate zonele ecologice, dar foarte
favorabile sunt zonele irrigate din Câmpia Dunării, Dobrogea, sudul Moldovei şi
Câmpia Banatului, pe solurile de tip cernoziom, bălan de stepă, brun roşcat de
pădure şi aluvionare.
10.3.1.2. Locul în asolament. Ca plante premergătoare se recomandă cerealele de
toamnă şi culturile perene, mai puţin sfecla de zahăr.
10.3.1.3. Hibrizii. În cultură se preferă hibrizii precoci în proporţie de 35-40% din
suprafaţă şi hibrizii târzii în proporţie de 60-65% : Elan, Turda 200, Fundulea 420.
10.3.1.4. Pregătirea terenului. Porumbul reacţionează foarte bine la fertilizarea cu
gunoi de grajd şi moderat la îngrăşămintele cu azot, fosfor şi potasiu. Ca lucrări ale
solului se recomandă nivelarea terenului, arătura la începutul sezonului rece şi
pregătirea terenului în vederea semănatului cu grapa cu discuri în agregat cu grapa
cu colţi.
10.3.1.5. Semănatul are loc în luna aprilie cu 50-70.000 plante / ha pe teren neirigat
şi 80-85.000 plante / ha pe teren irigat, la distanţa de 70 cm între rânduri.
10.3.1.6. Îngrijirea culturii constă din câteva udări, combaterea buruienilor, a
bolilor şi dăunătorilor.
10.3.1.6. Recoltarea se face când porumbul a acumulat o masă vegetală maximă în
faza de ceară a boabelor , cu combine speciale de recoltat.
10.3.1.7. Producţia poate atinge 60-80 t/ha masă verde în condiţii de irigare şi 25 –
40 t/ha pe teren neirigat.

10.3.2.Cultura sorgului furajer

Această plantă începe să se impună în alimentaţia animalelor pentru
conţinutul mare în calciu şi fosfor şi pentru rezistenţa la secetă.
Sorgul ca specie (Sorghum vulgare, Sorghum bicolor) are două subspecii
folosite ca furaje : sorgul pentru boabe cu panicul compact, dens care formează
boabe mari şi sorgul furajer cu panicul răsfirat şi care lăstăreşte puternic. La acestea
se adaugă hibridul sorg x iarbă de sudan, creaţia Institutului de la Fundulea.
10.3.2.1.Zonarea ecologică. Se cultivă în Câmpia Română, Dobrogea, sudul
Moldovei şi Câmpia Banatului pe soluri tip cernoziom şi brun roşcat de pădure dar
preferă şi aluviunile.
10.3.2.2.Locul în asolament. Sorgul urmează după leguminoase perene, cereale de
toamnă, sfeclă de zahăr, porumb, plante medicinale,plante furajere.
10.3.2.3.Hibrizii. Se cultivă numai hibrizi simplii după cum urmează:
- la sorgul pentru boabe : Andreea, Arolba, Fundulea 21, Fundulea 30, Fundulea 32;
- la sorgul furajer : Nutricom;
- la hibridul sorg x iarba de sudan : Fundulea 1104, Tinca şi Tutova.
10.3.2.4.Pregătirea terenului. Se pregăteşte terenul începând cu încorporarea a 30-
80 t / ha gunoi de grajd odată cu arătura, la care se adaugă fosfor şi potasiu în doze

105
de 50-90 kg/ha. Sorgul valorifică bine azotul care se aplică la semănat şi după
fiecare coasă.Ca lucrări ale solului se asigură arătura de toamnă şi patul germinativ
primăvara cu grapa cu discuri şi cu combinatorul în preziua semănatului.
10.3.2.5.Semănatul se efectuează după 1 aprilie, asigurând următoarele reguli:
- la sorgul pentru boabe : număr de plante la hectar 77- 200 mii plante la teren
neirigat şi 150 – 300 mii plante la teren irigat; norma de sămânţă 8-12 kg/ha;
distanţa între rânduri 50-70 cm; adâncimea 3-6 cm în funcţie de sol;
- la sorgul furajer şi hibridul sorg x iarba de sudan: număr de plante 150-200 mii /ha;
sămânţa 40 kg/ha, distanţa între rânduri 12,5-15 cm, adâncimea de semănat 2-3 cm.
10.3.2.6.Îngrijirea culturii. În perioada de vegetaţie se fac lucrări de îngrijire a
culturilor prin 2-3 udări, erbicidarea cu SDMA în faza de înfrăţire a plantelor şi
combaterea dăunătorilor cu Decis şi Sinoratox.
10.3.2.7. Recoltarea . Pentru nutreţ verde începe când plantele au înălţimea de 40-
50 cm şi se continuă timp de 20-25 de zile până la apariţia paniculului.Pentru fân se
recoltează când apare paniculul.
10.3.2.7.Producţia este de 25-30 tone/ha masă verde.

10.3.3. Cultura lucernei

10.3.3.1.Zonarea ecologică. Lucerna (Medicago sativa) este planta furajeră cu cea
mai mare suprafaţă cultivată şi este prezentă în toate zonele ecologice, cu precădere
pe terenurile 106olano106106 şi pe tipurile de sol cernoziomice profunde,
permeabile, bine aprovizionate cu substanţe nutritive. Dă rezultate bune pe solurile
brun roşcate de pădure şi bălane de stepă irrigate.
10.3.3.2.Locul în asolament. Ca plante premergătoare preferă cerealele de toamnă,
cartoful timpuriu, mazărea şi plantele anuale furajere recoltate până la începutul
toamnei. Lucerna rămâne în asolament 2-3 ani după care se desţeleneşte.
Amplasarea lucernei după prăşitoare timpurii nu se recomandă. În zonele colinare
este de preferat să se cultive în amestec cu graminee perene, iar în cele de câmpie
singură ( cultură pură). Pe terenurile 106olano106106 se asociază foarte bine cu
golomăţul.
10.3.3.3.Soiurile. În ţara noastră au fost create o serie de soiuri valoroase, cu
potenţial ridicat de producţie şi rezistenţă mărită la boli. Lista oficială propune
pentru cultivare soiurile: Adonis, Aurora, Satelit,, Selena, Super, Topaz, Triumf.
10.3.3.4.Pregătirea terenului constă în fertlizarea cu gunoi de grajd la planta
premergătoare cu 2 sau 3 ani înainte ca lucerna să vină pe aceaşi solă, fosfor în
cantitate de 50-120 kg P2O5 /ha, azot numai pe solurile slab aprovizionate, la fel şi
potasiu. Arătura se execută la 22-25 cm adâncime la începutul toamnei, iar patul
germinativ cu grapa cu discuri, urmată de tăvălug, în primăvară.
10.3.3.5.Semănatul se practică între 1-15 martie în zonele de câmpie şi 5-25 martie
în zonele de deal, în cultura irigată. Institutul de la Fundulea recomandă semănatul
între 15-28 august în zona colinară şi 25 august – 5 septembrie în câmpia din sudul
ţării. Semănatul se execută la 12,5 cm între rânduri cu 20-22 kg/ha sămânţă, la
adâncimea de 1,5-2,5 cm.
10.3.3.6.Îngrijirea culturii constă din udări repetate în perioada de vegetaţie, după
fiecare coasă, combaterea buruienilor pe cale chimică precum şi a bolilor şi

106
dăunătorilor. De reţinut că odată cu recoltarea masei verzi tratamentele se suspendă
pentru a nu intoxica animalele care o consumă.
10.3.3.7.Recoltarea. Se recoltează după cum urmează: În anul I în intervalul dintre
începutul şi mijlocul fazei de inflorire a plantelor; intervalul dintre coase este de 30-
36 zile; în următorii ani la faza de îmbobocire. Se recoltează manual cu coasa sau
mecanizat cu maşini specializate.
10.3.3.8.Producţia. Din 3-4 coase în anii normali şi 5-7 coase în condiţii de irigare,
rezultă o producţie de 80-100 tone /ha masă verde, iar pe terenurile neirigate de 40-
50 t/ha.Producţia de fân reprezintă 25-28 % din cea de masă verde.

10.3.4.Cultura trifoiului roşu

Trifoiul (Trifolium pretense) este o plantă care dă un nutreţ valoros, bogat în
substanţe proteice digestibile.
10.3.4.1.Zonarea ecologică este stabilită în regiunile mai umede si răcoroase din
Transilvania , în nord-estul Moldovei, sud-xîvestul ţării şi sectoarele
subcarpatice.Este rezistent la gere şi cu pretenţii reduse faţi de căldură.
10.3.4.2.Locul în asolament. Ca plante premergătoare merg prăşitoarele timpurii,
cerealele de toamnă şi de primăvară, plantele anuale furajere, hibrizii de porumb,
floarea soarelui. Se practică în cultură pură şi în cultură ascunsă, cu orz de toamnă şi
ovăz.
10.3.4.3.Soiurile cultivate sunt: Apolo Tetra, Napoca Tetra, Select, Verdi, Tetra,
Flora, Roxana, Pirat, Vesna, Sătmărean.
10.3.4.4.Pregătirea terenului constă din arătura adâncă şi pregătirea patului
germinativ cu grapa cu discuri cu care ocazie se erbicidează cu Eradicane sau Alirox
şi Basagran,în cultură pură sau cu Pivot atunci când trifoiul este cultivat în amestec
cu graminee sau în culturi ascunse.
10.3.4.5.Semănatul are loc primăvara devreme între 5-15 martie, la adâncimea de
1,5 - 2,5 cm, la distanţa dintre rânduri de 12,5 cm, cu 18-20 kg /ha sămânţă.
10.3.4.6.Îngrijirea culturilor se referă la irigarea solului în verile secetoase ,
erbicidarea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.
10.3.4.7.Recoltarea este succesivă în 2-3 coase, începând cu mijlocul fazei de
îmbobocire şi începutul înfloritului,la coasa I-a şi între începutul şi mijlocul fazei de
înflorire a trifoiului la coasele următoare.Ultima coasă trebuie să fie recoltată în
preajma punctului termic de 00C, la începutul lunii octombrie, în zona colinară şi la
mijlocul lunii octombrie, în zona de câmpie.

107
 Partea a treia. HORTICULTURA

C A P I T O L U L 11

CULTURA LEGUMELOR
Legumele sau zarzavaturile prezintă o importanţă economică deosebită.
Ele sunt produse de origine vegetală cu rol important în alimentaţia omului
datorită însuşirilor senzoriale deosebite şi a elementelor nutritive valoroase pe care
le conţin (glucide, enzime, acizi organici, vitamine, săruri minerale). Din punct de
vedere economic, legumele contribuie la realizarea unor venituri băneşti importante
pentru cultivatori, iar din punct de vedere social, legunmicultura oferă posibilităţi
de folosire a forţei de muncă pe tot parcursul anului.
11.1. Clasificarea plantelor legumicole
Plantele legumicole se pot clasifica după criteriul botanic, după durata de viaţă , în
funcţie de organele care se folosesc în consum, în funcţie de tehnologia aplicată, cea
mai uzuală în activitatea de producţie şi economico-financiară.

Tabelul 11.1.
Clasificarea plantelor legumicole după agrotehnica aplicată în culturi
Grupa Denumirea obişnuită Denumirea ştiinţifică a
plantei
A. LEGUME
Legume bulboase Ceapa Allium cepa L
Prazul Allim porum L
Usturoiul Allium Sativum L
Legume cucurbitacee (bostănoase) Castravetele Cucumis sativus L
Dovlecelul Cucurbita pepo L
Pepene galben Cucumis melo L
Pepene verde Citrullus vulgaris L
Legume 108olano-fructoase Ardeiul Capsicum annum L
Tomatele Solanum licopersicum L
Vinetele Solanum melongena L
Legume frunzoase Loboda Atriplex hortensis L
Salata Lactuca sativa L
Spanacul Spanacul oleraceea L
Legume păstăioase (păstăi şi Bamele Hybriscus esculentus L
capsule) Fasolea păstăi Phaseolus vulgaris L
Mazărea Pisum sativum L
Legume rădăcinoase Morcovul Dancus carota L
Pătrunjelul Petroselinum sativum
var.tuberosum L
Păstârnacul Pastinaca sativa L
Ridichea Raphanus sativus L
Sfecla (roşie) Beta vulgaris L (var.rapacea,
f.rubra)

108

Legume tuberculifere
Legume vărzoase
Legume condimentare
Alte legume
Ţelina Apium graveolens L
Cartoful Solanum tuberosum L
Topinamburul Helianthus tuberosum L
Varza albă Brasica oleracea, f. alba
Varza roşie Brasica oleracea, f.rubra
Varza creaţă Brasica oleracea, var.
capitata, f.sabauda
Varza de Bruxelles Brasica oleracea, var.
capitata, f.gemnifera
Conopida Brasica oleracea, var.
capitata, f.botrytis
Gulia Brasica oleracea, var.
capitata, f.gongylodes
Cimbrul Satureja hortensis L
Hreanul Armoracia rusticana L
Leuşteanul Levisticum officinale
Mărarul Anethum graveolens
Pătrunjelul Petroselinum sativum,
var.foliosum
Tarhonul Artemisia dracunculus
Ciuperca albă Psalliota campestris
cultivată
Sparanghelul Asparagus officinalis

11.2. Înmulţirea legumelor

Înmulţirea este funcţia biologică a tuturor organsimelor vii prin care se
sporeşte numărul de indivizi. Cunoaşteres biologiei acestui fenomen, deosebit de
complex, este de mare importanţă atât în lşucrările de ameliorare, pentru
îmbunătăţirea soiurilor aflate în cultură şi creearea de forme noi, cu însuşiri
superioare, cât şi în procesul tehnologic de producere a seminţelor şi materialului
săditor.
Legumele se pot înmulţi pe două căi: sexuat, adică prin seminţe şi asexuat,
adică pe cale vegetativă.
Înmulţirea pe cale sexuată se realizează prin organe specializate, având ca
principale momente polenizarea şi fecundarea. Prin contopirea celor doi gameţi de
sex opus rezultă zigotul, care reprezintă o nouă plantă, în stadiu embrionar
(sămânţa). La plantele autogame fecundarea se face cu polen propriu, iar la cele
alogame cu polen străin. Alogamia este caracteristică pentru cele mai multe specii şi
soiuri. Sămânţa rezultată reprezintă un nou organism şi include în ea toate
componentele plantei legumicole: rădăciniţă, tulpiniţă şi elemente nutritive.
Introdusă în pământ, sub influenţa apei şi temperaturii, din sămânţă se formează o
nouă plantă cu sistem radicular, tulpină şi frunze, care apoi fructifică după un anumit
timp.
Înmulţirea vegetativă se asigură prin intermediul unor organe sau porţiuni de
organe nespecializate pentru această funcţie, mugur, frunză, ramură, rădăcini etc.,
care puse în condiţii favorabile dau naştere unor plante întregi.La plantele
legumicole se cunosc metode de înmulţire vegetativă prin bulbi sau bulbili( la ceapă
şi usturoi), tuberculi (la cartofi), rizomi la hrean, despărţirea tufei la tarhon.

109
11.3. Sisteme şi metode de cultură
Plantele legumicole prin specificul biologiei şi tehnologiei se cultivă în
diferite sisteme şi metode de cultură, ceea ce asigură aprovizionarea cu produse în
tot timpul anului. Sistemele si metodele de cultură sunt cuprinse în tehnologii
unitare pe specii sau grupe de specii, pe această cale realizându-se eşalonarea
producţiei şi industriei prelucrătoare în tot timpul anului.
11.3.1. Sistemul de cultură în teren descoperit se practică la toate speciile de
legume, în perioada martie-octombrie, cu recoltarea produselor în perioada aprilie-
noiembrie. În funcţie de durata perioadei de vegetaţie, epoca de semănat sau plantat,
începutul şi sfârşitul recoltării, condiţiile climatice, se deosebesc următoarele
metode de cultură:
• timpurie sau de primăvară-vară, în perioada martie-iulie la rădăcinoase,
bulboase, verdeţuri, vătzoase, solano fructoase, păstăioase;
• semitimpurie sau de vară, în perioada mai-august la solanacee, varză;
• târzie sau de toamnă, în perioada iunie-octombrie, la varză, tomate, vinete,
fasole, verdeţuri.
11.3.2. Sistemul de cultură protejată se practică la unele specii de legume în
perioada martie-iunie şi septembrie-octombrie, folosind materiale de protejare, tipuri
de construcţii şi posibilităţi de încălzire.Protejarea permite crearea de microclimat
favorabil în scopul grăbirii înfloritului şi fructificării, deci a protejării recoltei, mai
ales în condiţii de temperatură scăzută în exterior.In cadrul acestui sistem se practică
următoarele metode:
• protejarea terenului (mulcirea) sau acoperirea lui cu material plastic cu
scopul asigurării unui regim de temperatură şi umiditate favorabil grăbirii
formării organului comestibil (castravete, dovlecel, salata, ardei gras,
sparanghel);
• protejarea plantelor cu perdele (culise) din plante agricole în vegetaţie
(porumb, secară etc), din deşeuri agroforestriere (tulpini de floarea soarelui,
coarde de viţă,ramuri etc) sau din panouri de material plastic la pepene şi
solano fructoase;
• protejarea plantelor cu adăposturi joase confecţionate din material plastic la
culturile de castraveti, verdeţuri, varză, solano-fructoase;
• protejarea plantelor cu adăposturi înalte ( sere sau solarii confecţionate din
lemn, metal acoperite cu material plastic) la aceleaşi culturi de mai sus.
11.3.3. Sistemul de cultură forţată se practică în construcţii speciale (sere) din
metal, sticlă, cu încălzire în tot timpul sezonului rece pentru culturi de legume
solano fructoase, castravete, fasole, verdeţuri.Metodele de cultură diferă în funcţie
de tipul serei:
• sere tip bloc industrial din sticlă încălzite tehnic;
• sere individuale, din plastic, încălzite tehnic;
• sere bloc şi individuale încălzite de la soare.

11.4. Alegerea şi organizarea terenului

Alegerea terenului destinat culturii legumelor se face în funcţie de plantele
cultivate, modul şi sistemul de cultură.Se aleg de regulă terenurile plane sau cu
pante foarte mici, orientate spre sud-est sau sud-vest, adăpostite de vânturi şi curenţi

110
reci, în apropierea unei surse corespunzătoare de apă pentru irigaţii şi cât mai
apropiate de căi de comunicaţie modernizate.
Se evită terenurile umede sau pe care bălteşte apa, precum şi cele infectate de boli şi
infestate de buruieni şi dăunători.
Organizarea teritoriului pe care se amplasează culturile legumicole urmăreşte
în principal concentrarea şi comasarea suprafeţelor, precum şi specializarea
producţiei, în funcţie de destinaţia produselor obţinute.
Organizarea terenului se face conform unui proiect care cuprinde un complex
de lucrări ce se referă la repartizarea terenului pe sole (parcele), trasarea drumurilor
şi executarea amenajărilor sistemului de irigare.
11.5. Asolamentul legumicol presupune folosirea intensivă şi raţională a
terenului prin organizarea terenului în sole, repartizarea culturilor în timp şi spaţiu,
împreună cu un sistem raţional de lucrări ale solului, de aplicare a îngrăşămintelor,
de combatere a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.
Culturile succesive reprezintă sistemul prin care pe aceeaşi suprafaţă de teren
se cultivă una după alta două sau mai multe culturi într-un singur an.In cadrul
acestui gen de cultură există o cultură de bază sau principală şi una sau două culturi
secundare.Cultura de bază ocupă terenul o perioadă de timp mai îndelungată, fiind
şi cea de la care se realizează volumul de producţie cel mai însemnat, preponderentă
din punct de vedere economic.Cultura secundară poate fi anterioară sau următoare şi
ocupă terenul fie înaintea culturii de bază, fie după aceasta.Exemplu : Cultura de
bază: tomate timpurii, de vară, de toamnă , culturi succesive : salată, spanac; sau
cartofi timpurii- cultura de bază şi varza de toamnă – cultura succesivă.
Culturile asociate sau intercalate reprezintă sistemul în care pe aceeaşi
suprafaţă şi în acelaşi timp se cultivă două sau mai multe specii. In cadrul acestui
sistem se deosebeşte o cultură principală, cea care prezintă importanţă economică
mai mare şi una secundară. Asocierea culturilor se face de obicei prin dispunerea
alternativă a rândurilor sau benzilor culturii principale cu acelea ale culturii
secundare. Exemple de culturi asociate în câmp :
I culturi secundare: salată, gulii timpurii, fasole oloagă; culturi de bază :
castraveţi, pepeni.
II. culturi secundare: ridichi de lună sau de vară, morcov, pătrunjel; culturi de
bază: ardei, varză, tomate.
11.6. Pregătirea terenului
Legumele fiind plante foarte pretenţioase faţă de apă şi substanţele
fertilizante, sunt cu atât mai exigente faţă de lucrările solului, care urmăresc
reţinerea apei, aerisirea solului şi mobilizarea rezervelor de substanţe fertilizante.Ca
şi la culturile agricole, lucrările solului la legumer se grupează în lucrări de bază şi
de pregătire înainte de semănat şi plantat. Specific pentru culturile legumicole este
faptul că lucrările de pregătire a terenului se execută primăvara, vara şi toamna, în
funcţie de epoca de semănat şi plantat, ţinând seama de sistemul şi metoda de
cultură, tipul de sol şi starea vremii. Lucrările se aplică diferenţiat pentru culturile în
ogor propriu, pentru culturile succesive, pentru culturile din sere.
Tehnologia modernă implică următoarele lucrări de pregătire a terenului, valabile
pentru toate sistemele de cultură dar aplicate diferit de la cultură la cultură:
• îndepărtarea materialelor de susţinere a plantelor (araci, spalier);

111
 • înlăturarea resturilor vegetale (vreji);
• afânarea terenului;
• nivelarea;
• udarea de aprovizionare;
• fertilizarea de bază;
• arătura de toamnă;
• pregătirea patului germinativ în vederea semănatului sau plantatului;
• modelarea terenului prin realizarea unor straturi înălţate (biloane, brazde
înalte) pe care se execută semănatul sau plantatul legumelor şi a rigolelor de
dirijare a apei pentru irigat;
• erbicidarea totală înainte de înfinţarea culturilor.

11.7.Epoci si metode de semănat şi plantat

11.7.1. Epoca de semănat şi plantat este condiţionată de pretenţiile fiecărei specii
faţă de temperatură, de condiţiile climatice ale zonei de cultură, de modul de
eşalonare a producţiei în cursul anului. Unele specii de legume rezistente la
temperaturi scăzute , pentru a folosi cât mai bine umezeala acumulată în sol se
seamănă primăvara cât mai devreme „în mustul zăpezii” (mazărea, morcovul, ceapa,
spanacul). Alte legume ca : fasolea, castraveţii, pepenii, pretenţioase la căldură , se
seamănă primăvara târziu, după ce pericolul brumelor târzii de primăvară a trecut.
Pentru satisfacerea nevoilor de consum dar şi pentru aprovizionarea ritmică a
fabricilor de conserve cu materie primă, semănatul şi plantatul la unele culturi se
face eşalonat, în mai multe epoci (salata, ceapa, tomatele, varza, morcovul etc).
Adâncimea de semănat şi plantat înfluenţează răsărirea uniformă a plantelor şi
prinderea răsadului. Adâncimea de semănat se stabileşte în funcţie de felul şi
mărimea seminţei, natura şi însuşirile solului şi epoca de semănat. Astfel, cu cât
sămânţa este mai mică cu atât adâncimea de semănat este mai redusă (salata,
morcov, pătrunjel). Pe solurile uşoare şi cele uscate semînatul se face mai adânc
decât pe solurile grele şi umede.
Pentru răsaduri, adâncimea potrivită la majoritatea legumelor este până la primele
frunze (tomate, varză) sau până la rozeta de frunze (salata, ţelina).Răsadul de
tomate, castraveţi,gulie se poate planta la o adâncime mai mare decât aceea la care
au stat în sere sau răsadniţe, pentru a favoriza apariţia de rădăcni adventive.
11.7.2. Metode de semănat şi plantat
La stabilirea metodelor de semănat şi plantat se ţine seama de asigurarea
densităţii optime de plante la unitatea de suprafaţă cât şi de spaţiul necesar efectuării
lucrărilor de ăntreţinere şi recoltare.
Corespunzător cerinţelor plantelor se folosesc mai multe metode de semănat
şi plantat:
• semănatul prin împrăştiere ( se practică numai pe suprafeţe mici );
• semănatul şi plantatul în rânduri ( echidistante, duble sau în benzi);
• semănatul în cuiburi (pepene, dovlecei, cstraveţi ).
11.8. Întreţinerea solului şi îngrijirea culturilor

112
 În cursul perioadei de vegetaţie, solul necesită lucrări de întreţinere, iar
culturile de legume numeroase îngrijiri pentru menţinereala nivel optim a tuturor
factorilor care condiţionează producţia.
Lucrările de îmtreţinere a solului şi îngrijire a culturilor urmăresc
îmbunătăţirea condiţiilor de temperatură, lumină, apă, hrană, menţinerea densităţii
optime şi sănătăţii plantelor, a echilibrului între aparatul vegetativ şi germinativ între
partea aeriană şi sistemul radicular. Unele lucrări sunt comune tuturor culturilor de
legume, altele se aplică numai anumitor culturi prezentând anumite particularităţi.
11.8.1. Lucrări cu caracter general se aplică solului şi plantelor.
Lucrările de îngrijire aplicate solului sunt:
• distrugerea crustei,
• afânarea solului (praşile),
• combaterea buruienilor (praşile mecanice, erbicidare),
• fertilizarea (locală, fazială, foliară)
• irigarea,
• prevenirea si combaterea bolilor şi dăunătorilor
• completarea golurilor (la culturile înfiinţate prin răsad).
11.8.2. Lucrări cu caracter special
În această categorie se includ lucrări care au un caracter limitat, fiind specifice
numai pentru anumite culturi. Ele au drept scop susţinereaplantelor, pătrunderea
radiaţiei solare la formaţiunile de fructificare, conducerea, dirijarea plantelor în
vederea unei bune înfloriri şi fructificări pe tulpina principală şi ramificaţiile
laterale. Aceste lucrări sunt:
• susţinerea plantelor în poziţie verticală cu ajutorul aracilor sau spalierului;
• palisatul ( conducerea plantei pe spalier),
• arăcitul (tutoratul) ,conducerea plantei pe arac,
• operaţiile în verde :
- copilitul = înlăturarea lăstarilor de la subţioara frunzelor .Se aplică la tomate
cu scopul de a grăbi coacerea şi a dirija planta la un anumit număr de
inflorescenţe;
- cârnitul = înlăturarea vârfului tulpinii principale cu scopul grăbirii coacerii
fructelor. Se aplică la tomate, ardei, vinetedupă ce plantele au format un
anumit număr de inflorescenţe;
- ciupitul = constă în înlăturarea vârfului vegetativ al tulpinii principale şi a
lăstarilor când plantele au format 4-5 frunze cu scopul de a grăbi dezvoltarea
ramificaţiilor superioare pe care se formează cele mai multe fructe.Se aplică
la castraveţişi pepeni;
• răritul plantelor se aplică anumitor culturi de legume semănate direct în
câmp (morcov, pătrunjel, salată, ceapă) cu scopul asigurării unei desnsităţi
optime;
• copcitul se aplică la ţelină şi hrean şi constă în înlăturarea rădăcinilor laterale;
• înălbirea (etiolarea) se aplică la sparanghel şi ţelină prin legarea frunzelor şi
muşuroire cu pământ ;
• defolierea constă în înlăturarea frunzelor îmbătrânite şi bolnave de la baza
tulpinii la culturile de tomate, vinete, castraveti din seră;

113
 • protejarea împotriva îngheţurilor şi brumelor se aplică frecvent primăvara şi
uneori toamna la culturile sensibile la frig. Se folosec în acest scop se
folosesc perdelele de fum sau irigarea de protecţie prin aspersiune;
• controlul şi dirijarea microclimatului din sere prin înregistrarea evoluţiei
factorilor de mediu (temperatură, umiditate, radiaţie solară etc);
• mulcirea constă în acoperirea temporară a solului cu diferite materiale
(carton, hârtie, talaş, paie, frunze, gunoi bine descompus, folie de polietilenă,
policlorură de vinil transparentă, fumurie sau neagră, polistiren expandat)
pentru îmbunătăţirea condiţiilor de microclimat din sol şi a însuşirilor fizico-
chimice ale solului. Se pretează la aplicarea mulcitului pepenii, castraveţii,
dovleceii, ardeii, salata, sparanghelul ş.a.

11.9. Recoltarea şi condiţionarea legumelor

În legumicultură, recoltarea şi condiţionarea produselor prezintă o serie de
particularităţi care se referă la stabilirea momentului optim pentru recoltare în
funcţie de destinaţia produselor şi perioada din zi când se face recoltarea; modul de
recoltare (manual sau mecanic); manipularea legumelor; sortarea; calibrarea şi
ambalarea produselor în condiţii optime.
11.9.1. Recoltarea legumelor
Calităţile gustative ale legumelor destinate consumului în stare proaspătă,
calităţile tehnologice ale celor utilizate în industrie şi transportul în bune condiţii
depind în cea mai mare măsură de determinarea corectă a perioadei de recoltare. In
acest sens, momentul optim de recoltare reprezintă faza de dezvoltare a legumelor
la care acestea ajung la un anumit grad de acumulare a substanţelor utile unui scop
anume. Din acest punct de vedere se deosebesc : maturitatea fiziologică şi
maturitatea de consum. În funcţie de aceste elemente, legumele se grupează după
cum urmează :
• grupa I – legumele care se recoltează la maturitatea fiziologică : tomatele,
pepenele galben şi verde, ardeiul gogoşar;
• grupa II – legumele care se recoltează la maturitatea de consum :ardeiul gras
şi iute, vinetele, castravetele, dovlecelul, fasolea păstăi, mazărea;
• grupa III – legumele care se recoltează la formarea deplină a organului
comestibil ca: salata, varza, conopida, gulia, ceapa, usturoiul şi toate
rădăcinoasele.
Legumele din grupa I şi II-a se recoltează eşalonat, la intervale mici, pentru a prinde
momentul optim.Aceste legume au un grad ridicat de perisabilitate şi implică o
manipulare atentă şi cât mai rapidă.
Epoca de recoltare şi intervalele dintre recoltări diferă mult de la o specie la
alta în funcţie de destinaţia producţiei ( consum curent, conserve, export).Astfel,
tomatele pentru export şi castraveţii Cornichon se recoltează în fiecare zi.Vinetele se
recoltează la 3-4 zile, ardeii la 5-6 zile iar fasolea şi mazărea la 2-3
zile.Rădăcinoasele şi bulboasele destinate consumului în timpul iernii se recoltează
o singură dată, toamna.
Modul de recoltare diferă în funcţie de specie. Astfel, fructele de tomate se
prind în palmă şi se răsucesc, rupându-se fără codiţă, la vinete, fructul se taie cu
foarfeca cu un peduncul de 2-3 cm, fasolea se culege de pe tufă de jos în sus, rupând

114
păstăile cu codiţă; căpăţâna de varză se taie cu cuţitespeciale împreună cu câteva
frunze de protecţie.
Utilaje folosite . Recoltarea se face mecanizat la fasolea verde, mazăre păstăi,
ceapa uscată, tomate pentru industrializare. Se folosesc combine pentru recoltarea
salatei şi verzei; unele legume se recoltează semimecanizat, adică se dislocă cu
ajutorul unor dispozitive (dislocator) şi apoi se adună manual ( rădăcinoase).
11.9.2 Condiţionarea legumelor
Prin condiţionare se înţelege totalitatea operaţiunilor princare produsele
recoltate sunt aduse în starea cerută de condiţiile de calitate prevăzute în standarde,
în funcţie de destinaţia lor( consum în stare proaspătă, export, păstrare,
industrializare).Unele oparaţii sunt obligatorii pentru toate legumele ( sortarea,
calibrarea) altele numai pentru o parte din ele.
Condiţionarea se execută fie la locul de producţie, fie în centre organizate si
dotate ci maşini speciale.
Sortarea este oparaţia de separare pe calităţi a produselor după gradul de
vătămare, de maturare, defecte de formă, culoare etc.Lucrarea se face manual sau cu
ajutorul benzilor de sortare.
Calibrarea constă în clasarea produselor pe grupe de mărimi în funcţie de
diametru, lungime şi greutate. Operaţiunea se execută cu ajutorul şabloanelor şi
calibratoarelor sau mecanizat cu ajutorul unor dispozitive sau maşini de calibrat.
Ambalarea legumelor se face î, lăzi,de diferite mărimi, saci, coşuri, cofraje,
coşuleţe, suporturi etc.Tipul de ambalaj se stabileşte în funcţie de produs şi
destinaţia acestuia.La legume se practică sistemul de preambalare în folşii saupungi
de diferite dimensiuni, coşuleţe, saci din plasă de textile, tipuri de ambalaje specifice
unui comerţ civilizat.

11.10. Tehnologia principalelor culturi de legume

11.10.1. Cultura legumelor producătoare de frunze ( verdeţuri )
Legumele verdeţuri reprezintă o grupă de plante legumicole cu calităţi
nutritive deosebite ce se cultivă în diferite sisteme şi metode de cultură, în câmp
desoperit şi protejat. Ele dau rezultate eficiente în culturi succesive şi asociate.
Se cultivă şi se consumă în tot timpul anului contribuind la doversificarea
sortimentului de legume.
Speciile cele mai cultivate sunt salata şi spanacul.
S a l a t a se cultivă în câmp descoperit, în adăposturi joase , în sere din sticlă, ceea
ce asigură eşalonarea producţiei pe tot parcusul anului.
Semănatul se eşalonează astfel:
- pentru culturi de primăvară între 1-30 martie;
- pentru vâculturi de vară-toamnă între 1 aprilie -30 august,
- pentru culturile de toamnă-iarnă între 15 septembrie -15 octombrie , la distanţa
de 20 cm între rânduri folosind 2-3 kg sămânţă la hectar.
Plantarea se face cu răsad produs în răsadniţe sau sere înmulţitor,la sfârşitul lunii
martie, la distanţa de 20 cm între rânduri şi 15-20 cm între plante pe rând. Răsadul
necesar pentru plantarea unui hectar cu salată se produce folosind 2-3 gr. de
sămânţă/ m2.

115
Lucrări de întreţinere:
- udarea de prindere a răsadului sau de răsărire,
- completarea golurilor,
- răritul la 15-20 cm pe rând la culturile semănate,
- 1-2 praşile mecanice si manuale,
- 2-3 irigări,
- 1-2 tratamente fitosanitare pentru combaterea manei,
- acoperirea culturilor ce iernează în câmp cu un strat de frunze sau pleavă.
Producţia: 8- 10-15 tone /ha.
S p a n a c u l având perioada de vegetaţie scurtă se pretează la culturi succesive.
Se cultivă primăvara sau toamna prin semănat direct, la distanţa de 20 cm între
rânduri, folosind 25-30 kg sămânţă / ha.
Lucrări de întreţinere:
- 1-2 praşile,
- 1 irigare,
- fertilizare suplimentară când plantele au 4-5 frunze,
- răritul dacă e nevoie.
Recoltarea se face prin smulgere sau tăiere(cosire) când plantele au 5-6 frunze.
Producţia : 8-10 t/ha.
11.10.2. Cultura legumelor producătoare de rădăcini (rădăcinoase).
Rădăcinoasele ( morcovul, pătrunjelul, ţelina, ridichea) se cultivă pentru rădăcinile
lor tuberizate (îngroşate) care se consumă în stare proaspătă sau conservată.
Sunt plante relativ rezistente la temperaturi scăzute de aceea se seamănă primăvara
devreme.Se cultivă prin semănat direct în câmp din primăvară până în toamnă, cu
excepţia ţelinei care se cultivă prin intermediul răsadului.
Morcovul
Cultura morcovului se practică numai prin semănat direct în câmp folosind două
metode : timpurie, prin însămânţare primăvara devreme, pentru consumul din timpul
verii şi târzie prin însămânţare vara, pentru consumul din toamnă şi iarnă.
Semănatul are loc la începutul lunii martie, în benzi sau în rînduri la 25-30 cm,
folosind 4-6 kg sămânţă pentru un hectar; pentru cultura târzie, semănatul se face în
perioada 15-30 iunie.
Lucrări de întreţinere:
- praşila oarbă folosind salata sau ridichea ca plantă indicatoare;
- combaterea buruienilor prin erbicidare şi prăşit;
- rărirea la 2-3 cm între plante pe rând;
- 1 – 2 fertilizări faziale;
- 2 – 3 irigări;
- combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Recoltarea se face:
- eşalonat, pentru consumul timpuriu şi de vară, morcovii fiind valorificaţi cu
frunze;
- total, după primele brume, pentru consumul din iarnă.
Producţia : 20-30 t/ha.
Ţ e l i n a se cultivă exclusiv prin răsad.Semănatul direct nu dă rezultate.

116
Răsadul se obţine în răsadniţe folosind 80-100 g. seminţe pentru a produce răsadul
necesar plantării unui hectar.
Plantarea se face la sfârşitul lunii aprilie, începutul lunii mai , la distanţa de 32cm
între rânduri şi 25-30 cm ntreplante pe rând.
Lucrări de întreţinere:
- completarea golurilor cu rezerva de răsad păstrată în acest scop;
- combaterea buruienilor;
- 1 – 2 fertilizări suplimentare;
- 5 – 10 irigări;
- combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Producţia : 15-25 t/ha.
R i d i c h e a se cultivă prin semănat direct în câmp.
Ridichea de lună se seamănă (în 2-3 etape în luna martie pentru cultura de
primăvară şi începutul lunii septembrie pentru cultura de toamnă ) mecanizat la
distanţa de 15 cm între rânduri, folosind 15-20 kg sămânţă/ha.
Ridichea de vară se seamănă în perioada aprilie-mai , în benzi, cu distanţa de 15
cm între rânduri şi 44 cm între benzi şi se recoltează în iunie;
Ridichea de iarnă se seamănă la începutul lunii iulie, în rânduri echidistante la 32
cm, folosind 10-12 kg sămânţă pentru un hectar.
Lucrări de întreţinere:
- combaterea buruienilor prin 1—3 praşile şi erbicidare,
- răritu, în faza de 3 frunze, la 3 cm între plante la ridichile de lună, 6-10 cm la
ridichile de vară şi 10-15 cm la ridichile de iarnă;
- 6 – 8 irigări;
- combaterea dăunătorilor (pureci).
Recoltarea: ridichile de lună şi de vară se recoltează eşalonat, ridichea de iarnă,
toamna, în totalitate.
Producţia: 8-10 t/ha la ridichea de lună,
15-18 t/ha la ridichea devară,
15-20 t/ha la ridichea de iarnă.
11.10.3. Cultura legumelor producătoare de bulbi (bulboase).
Partea comestibilă la aceste legume este bulbul (ceapa, usturoi), tulpina falsă aeriană
(praz) şi frunzele (ceapa verde) şi se consumă în stare proaspătă.Specific legumelor
bulboase este conţinutul lor în fitoncide.
C e a p a se cultivă prin trei metode:
a) prin semănat direct ( ceapa ceaclama);
b) prin arpagic (ceapa de arpagic);
c)prin răsad (ceapa de apă).
a) Ceapa ceaclama se seamănă direct în câmp, primăvara devreme ( sau chiar
toamna în zonele cu ierni blânde) la distanţa 15 + 44cm între benzi, folosind 8-10 kg
sămânţă la un hectar.
Lucrări de întreţinere:
- tăvălugit după semănat,
- distrugerea crustei şi a buruienilor prin ierbicidare,
- 2 – 4 praşile,
- răritul plantelor la 5-6 cm,

117
- 1 fertlizare fazială,
- 6-8 irigări,
- tratamente fitosanitare.
Recoltarea cepei se face manual sau mecanizat,când 80% din plante au frunzele
îngălbenite.După recoltare ceapa se usucă, se sortează şi se depozitează.
Producţia : 15 – 20 t/ha.
b) Ceapa de arpagic
În primul an se obţine arpagicul din sămânţă.Se seamănă primăvara devrele la
distanţa de 15 cm între rânduri o cantitate de 100-120 kg sămânţă la hectar.
Lucrări de întreţinere:
- distrugerea crustei,
- erbicidarea,
- plivitul, manual,
- 2-3irigări,
- combaterea bolilor si dăunătorilor,
- tăvălugirea culturii .
Recoltarea arpagicului se face în luna august.
Producţia : 5- 6-15 t/ha.
Arpagicul se sortează după mărime ( calitatea I , arpagic cu diametrul 7-11 mm,
calitatea II-a, 15 – 21 mm.) şi se depozitează la temperatura de 1-20C şi 50-70 %
umiditate relativă a aerului.
În primăvara anului următor se plantează arpagicul, mecanizat cu MPB sau manual,
în rînduri la distanţa de 24 cm între rânduri şi 8-10 cm pe rând folosind 600-800 kg
bulbili /ha.
Lucrări de întreţinere:
- erbicidarea ,
- 1 fertilizare fazială,
- 2-3 praşile,
- 3 irigări,
- tratamente fitosanitare.
Recoltarea are loc la sfârşitul lunii iulie, când frunzele s-au îngălbenit pe 1/3 din
lungime iar tulpinile s-au inmuiat la colet.După recoltare ceapa se lasă 5-6-zile pe
brazde pentru a se usca, apoi se adună, se curăţă de frunze, se sortează şi se
depozitează.
Producţia: 15-20 t/ha.
c) Ceapa de apă
Tehnologia culturii cuprinde două etape: producerea răsadului şi obţinerea bulbilor.
Producerea răsadului se face primăvara, folosind 4-5-kg.sămânţă pentru producerea
răsadului necesar unui hectar. Răsadul se plantează în luna mai-iunie, în benzi la 15
cm.între rânduri şi 44 cm. între benzi.
Lucrări de întreţinere:
- completarea golurilor cu răsad păstrat în acest scop,
- 1-2 praşile,
- 2 fertlizări,
- 10-12 udări,
- tratamente fitosanitare.

118
Recoltarea se face în ultima decadă a lunii septembrie.
Producţia : 20-30 t/ha
Usturoiul
Plantarea bulbililor are loc toamna, în octombrie sau primăvara timpuriu. Se aleg
bulbilii de la periferia discului , se dezinfectează şi se plantează la distanţa de 24 cm
între rânduri şi 5-6-cm pe rând.Pentru un hectar este necesară cantitatea de 800 –
1000 kg bulbi.
Lucrări de îngrijire:
- 2-3 praşile mecanice şi 1-2 praşile manuale pe rând,
- 1 fertlizare suplimentară,
- 1-2 irigări,
- combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Recoltarea se face în iulie-august, când bulbii au ajuns la maturitate.După recoltare ,
bulbii se lasă 4-5 zile pentru a se usca.
Producţia: 5-8 t/ha
Cultura legumelor din grupa verzei
Legumele din grupa verzei (varza albă, varza roşie, varza creaşă, varza de Bruxelles,
conopida şi gulia) sunt deosebit de apreciate pentru valoarea nutritivă şi calităţile
gustative. Sunt plante la care se consumă mugurii (varza), inflorescenţele
(conopida), tulpina îngroşată (gulia).Se cultivă în câmp descoperit, din primăvara
până toamna , în adăposturi şi sere din plastic şi sere de sticlă încălzite.
Varza albă
Se cultivă numai prin răsad, în teren descoperit dar şi protejat. Cultura în câmp se
practică primăvara (cultura timpurie), vara şi toamna.
Producerea răsadului se face în răsadniţe, adăposturi şi sere de plastic, folosind 300
g.sămânţă pentru producerea răsadului necesar unui hectar.
Plantarea are loc între 10-25 martie pentru cultura timpurie, 15-20 aprilie sau 1-10
mai pentru cultura de vară şi 25 iunie-5 iulie pentru cultura de toamnă. Plantarea se
face la distanţa de 70 cm între rânduri şi 25-30 cm între plante pe rând.
Lucrări de îngrijire:
- completarea golurilor,
- 5-8 irigări,
- 2-3 praşile mecanice, 1-2 praşile manuale pe rând,
- 2-3 fertilizări faziale,
- combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Recoltarea se face manual, eşalonat, în funcţie de formarea căpăţânilor.
Producţia : 20-25 t/ha la cultura timpurie, 30-35 t/ha la cultura de vară şi 40-50 t/ha
la cultura de toamnă.
Conopida
Conopida se cultivă în câmp descoperit, cu plantarea răsadului în prima decadă a
lunii martie pentru cultura timpurie iar pentru cultura de vară şi toamnă plantarea se
face la începutul lunii iulie după schema de plantare aplicată la cultura verzei.
Cultura protejată se realizează în adăposturi joase şi sere din plastic.
Recoltarea începe când inflorescenţele sunt formate şi îndesate.
Producţia este de 16-20 t/ha.
11.10.5 Cultura legumelor solano-fructoase

119
Din această grupă fac parte tomatele, ardeii şi pătlăgelele vinete de la care se
consumă fructele în stare proaspătă sau conservată în tot timpul anului.
Se cultivă în toate zonele ţării în câmp descoperit ( în perioada caldă a anului ) , în
adăposturi din plastic (primăvara timpuriu) şi în sere din sticlă (iarna).
T o m a t e l e se cultivă în diferite sisteme şi metode de cultură cu rezultate foarte
bune.
Cultura în teren descoperit cuprinde: cultura timpurie, cultura de vară şi cultura de
toamnă pentru consum proaspăt şi pentru industrializare.
Răsadul se produce în sere înmulţitor sau răsadniţe prin semănat în perioada 25
februarie -5 martie, folosind 300 g.sămânţî pentru producerea răsadului necesar unui
hectar.Răsadul se repică în cuburi sau ghivece nutritive.
- Pentru cultura timpurie, plantarea se efectuează între 20-30 aprilie, mecanizat
sau manual, la distanţa de 70 cm între rânduri şi 22-25 cm întreplante pe rând ,
realizând o desime de 57- 65.000 plante/ha.
- Pentru cultura de vară – toamnă, plantarea răsadului se face eşalonat de la
începutul lunii mai până la începutul lunii iunie, la distanţa de 70 cm între
rânduri şi 30-35 cm între plante pe rând realizând 42-57.000 plante /ha în funcţie
de soi.
Lucrări de îngrijire:
- completarea golurilor,
- instalarea şpalierului de sârmă,
- 3-4 praşile mecanice şi 1-2 praşile manuale pe rând,
- 2-3 fertilizări,
- 4-6 udări,
- tratamente fitosanitare,
- dirijarea creşterii şi fructificării prin copilit şi cârnit
Recoltarea se face numai manual, eşalonat, la coacerea de consum.
Producţia : 25-30 t/ha la cultura timpurie şi 40-50 t/ha la cultura vară-toamnă.
Cultura tomatelor prin semănat direct în câmp.
Metoda aceasta de cultură se practică în vedereaindutrializării producţiei. Prin
folosirea unor soiuri speciale, cu port strâns şi coacere simultană a fructelor,
lucrările se pot efectua integral mecanizat (inclusiv recoltarea) ceea ce reduce
substanţial costul producţiei.
Semănatul se face eşalonat în 2-3 etape la interval de cca. 20 zile, între 20 aprilie şi
20 mai. Se seamănă în benzi de câte 2 rânduri pe brazdă la distanţa de 40 cm între
ele cu SPC-6, folosindu-se 1,3-1,5 kg. sămânţă la ha.
Lucrări de îngrijire:
- răritul plantelor la distanţa de 12-25 cm, atunci când plantele au 2-3 frunze;
- 3-4 praşile mecanice;
- 1-2 irigări;
- 1-2 fertilizări suplimentare;
- combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Recoltarea se face mecanizat, când 75-80% din fructe s-au copt.
Producţia: 30-50 t/ha.
Cultura tomatelor în solarii

120
Se practică pentru obţinerea producţiilor extratimpurii şi se realizează în două cicluri
de producţie: ciclul scurt, în perioada martie-iulie şi ciclul prelungit din martie până
în septembrie.
Răsadul se produce în sere înmulţitor iar plantarea se face în a doua jumătate a lunii
martie, manual sau mecanizat la 70 cm între rânduri şi 30-35 cm între plante pe
rând.
Lucrări de îngrijire:
- completarea golurilor,
- combaterea crustei şi afînarea solului,
- susţinerea plantelor pe şpalier,
- 4-6 fertilizări suplimentare,
- 8-10 udări,
- aerisirea zilnică,
- copilitul radical,
- cârnitul la 4-5 inflorescenţe pentru ciclul scurt,
- stimularea polenizării.
Recoltarea începe la sfârşitul lunii mai în zonele sudice şi începutul lunii iunie în
celelalte zone. Se execută manual, eşalonat.
Producţiile care se obţin : 35-45 t/ha în ciclu scurt şi 60-70 t/ha în ciclu prelungit.
Cultura tomatelor în sere
În sere de sticlă cultura tomatelor se face în două cicluri de producţie:
- ciclul I – iarnă - vară,
- ciclul II – vară – iarnă.
Răsadul se produce în sere înmulţitor în cadrul unor ferme specializate.
Plantarea are loc în perioada 20 decembrie – 5 ianuarie sau în varianta cu termen de
plantare decalat pe 20 februarie în funcţie de regimul termic pentru ciclul I şi în
intervalul 20-30 iulie pentru ciclul II. Plantarea se face la distanţa de 80/40 cm.
Lucrări de îngrijire sunt cele generale la care se adaugă lucrările de dirijare a
creşterii şi fructificării:
- palisatul plantelor,
- copilitul , săptămânal,
- cârnitul se execută deasupra a 5-7 inflorescenţe la cultura de vară-iarnă sau la 8-
10 inflorescenţe la cultura de iarnă-vară,
- defolierea sau îndepărtarea frunzelor îmbătrânite de la bază se face treptat,
- stimularea legării fructelor prin tratarea inflorescenţelor cu substanţe
stimulatoare.
Recoltarea începe în a doua jumătate a lunii martie sau aprilie şi se termină în
ultima decadă a lunii iunie la ciclul de iarnă-vară. Pentru al doilea ciclu, recoltarea
începe la sfârşitul lunii septembrie şi durează până în decembrie.
Producţia este de 80-100 t/ha în ciclul I şi 50-70 t/ha în ciclul II de producţie.
Ardeiul
Cultura ardeiului cuprinde : ardeiul gras, gogoşar, ardeiul lung, iute şi de boia,
plante care se cultivă în câmp descoperit în perioada de primăvară-vară şi de vară.
Ardeiul gras şi iute dă rezultate bune şi în culturi protejate şi forţată.

121
În câmp descoperit cultura ardeiului se realizează în perioada mai – septembrie prin
răsad repicat.Plantarea are loc în prima decadă a lunii mai, mecanizat, la distanţa de
70 / 12 – 15 cm.
Lucrările de îngrijire:
- completarea golurilor,la 3-5 zile după plantare,
- 2-4 praşile mecanice şi 3 praşile manuale pe rând,
- 7- 8 udări
- 5- 6 fertilizări suplimentare,
- tratamente fitosanitare.
Recoltarea se face manual, eşalonat în funcţie de maturizarea fructelor pentru
consum sau industrializare.
Producţia variază între 13-27 t/ha la ardeiul gras, 17 -27 t/ha la ardeiul gogoşar şi
lung, 6-15 t/ha la ardeiul iute şi boia.
In solarii plantarea răsadului are loc între 5-20 aprilie, plantarea se face manual la
distanţa de 60 x 30 cm. Recoltarea începe la sfârşitul lunii mai şi durează până în
septembrie. Producţiile pot fi cuprinse între 35 - 40 t/ ha.
În sere de sticlă, cultura ardeiului se efectuează mai frecvent în ciclul I normal
( decembrie - (februarie ) – iulie) şi mai rar în ciclu prelungit.
Producţia este de 50-60 t / ha.
Vinete
Vinetele se cultivă în câmp descoperit, sere de plastic şi sere de sticlă.
Cultura în câmp se realizează în perioada de vară-toamnă.
Plantarea răsadului are loc între 5-20 mai la distanţa de 70 / 25-30 cm.
Lucrări de îngrijire:
- completarea golurilor,
- 1- 2 fertilizări suplimentare,
- 2 – 3 praşile mecanice şi 3-4 praşile manuale pe rând,
- 8-10 udări,
- Tratamente fitosanitare.
Recoltarea se face manual, eşalonat.
Producţia : 16-34 t/ha .
La cultura în solarii producţia obţinută este de 40 t/ha iar la cultura în sere 50-60
t/ha.
Cultura legumelor bostănoase.
Din această grupă fac parte castravetele, dovlecelul, pepenele galben şi pepenele
verde.
Castravetele
Se cultivă în cîmp descoperit (în cultură timpurie, de vară şi de toamnă), în cultură
protejată şi în cultură forţată, în vederea eşalonării producţiei de fructe pe o perioadă
cât mai îndelungată a anului.
În cîmp descoperit, pentru cultura timpurie se produce răsad care se plantează în
prima decadă a lunii mai (60/ 12-20 cm), plantele fiind dirijate pe spalierînalt.
Pentru cultura de vară se procedează la semănat în perioada aprilie-mai, la distanţa
de 70 cm între rânduri, folosind 5-6 kg de sămânţă/ha. Pentru cultura de toamnă
semănatul se face în decada a II şi a III-a a lunii iunie.

122
Lucrări de îngrijire:
- răritul plantelor
- 3-4 praşile mecanice şi 1-2 praşile manuale
- 5-6- irigări,
- tratamente fitosanitare
- ciupitul, în vederea stimulării fructificării.
Recoltarea se face manual, eşalonat pe măsură ce fructele ajung la maturitatea de
consum.
Producţia obţinută : 15-20 t/ha în funcţie de mărimea fructelor recoltate.
Cultura protejată se practică în sere de plastic (solarii ) şi adăposturi joase.
Răsadul produs în sere înmulţitor ( 800 gr. Sămânţă necesară pentru obţinerea
răsadului necesar plantării uni hectar) se plantează în a doua decadă a lunii aprilie
asigurând o densitate de 20.000 plante/ha. Plantele sunt palisate vertical, pe sfori ,
lucrările de îngrijire fiind cele generale.Recoltarea începe la sfârşitul lunii mai,
producţia fiind de 8-10 t/ha.
Cultura forţată se realizează în sere de sticlă, prin intermediul răsadului.Cultura se
poate realiza pe sol, direct, sau pe baloţi de paie.Plantarea se face în februarie,
manual , realizând 12.500- 14.000 plante /ha.Lucrările de îngrijire aplicate în cursul
perioadei de vegetaţie sunt numeroase şi complex:
- completarea golurilor, montarea sistemului de susţinere
- palisarea plantelor pe sfori
- tăieri pentru conducerea vegetaţiei şi fructificării,
- defolierea plantelor la bază,
- dirijarea microclimatului,
- ferlizări faziale masive,
- irigarea la interval de 1-2 zile,
- mulcirea cu materiale organice,
- tratamente fitosanitare.
Recoltarea se face eşalonat din martie-aprilie până la sfârşitul lunii iunie.Fructele
recoltate manual sunt sortate mecanizat după greutate şi ambalate în lădiţe sau cutii
de carton.
Producţia: 120-200 t /ha.
Pe p e n e l e v e r d e şi g a l b e n
Cultura pepenelui se practică în câmp deschis prin semănat direct, în cultură
protejată şi în cultură forţată.
În câmp semănatul se face la începutul lunii mai, la distanţe de 140 cm între rânduri
şi 30-40 cm între plante pe rând cu o cantitate de 3-5 kg sămânţă / ha.
Lucrări de îngrijire:
- răritul pentru realizarea unei densităţi de 18-25.000 plante/ha,
- prăşitul mecanic ,
- 1-2 fertilizări faziale,
- 2-3 udări,
- combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Recoltarea se execută manual, eşalonat, începând din luna iulie, pe măsură ce
fructele ajung la maturitatea de consum.

123
Producţia obşinută este de 15-20 t/ha la pepenele galben şi 20-25 t/ha la pepenele
verde.

Cultura legumelor păstăioase

Grupa legumelor pentru păstăi cuprinde următoarele specii: mazărea, fasolea şi
bamele.
Fasolea pentru păstăi
Semănatul se face primăvara în perioada 15-25 aprilie şi între 20 iunie - 15 iulie
pentru cultura succesivă, în rânduri echidistante la 40 cm între rânduri, folosind o
cantitate de sămânţă de 130-160 kg/ha.
Lucrări de îngrijire:
- 2- 3 praşile mecanice şi manuale,
- 3 irigări,
- combaterea buruienilor prin erbicidare,
- combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Recoltarea se face manual, eşalonat sau mecanizat pentru industrializare când 70-80
% din păstăi au ajuns la maturitatea de consum.
Producţia este de 5-6 t/ha pentru cultura din vară şi 3-4 t/ha la cultura de toamnă.
Mazărea
Semănatul se face timpuriu, începând cu ultima decadă a lunii februarie, prima
decadă a lunii martie, eşalonat, din 10 în 10 zile, la distanţa de 12,5 cm între rânduri
cu o cantitate de 180-220 kg sămânţă pentru însămânţarea unui hectar.
Lucrări de îngrijire:
- erbicidarea culturii imediat după semănat,
- 3 irigări ,
- combaterea bolilor şi a dăunătorilor.
Recoltarea se face manual de 2-3 ori pe măsură ce boabele din păstaie sunt
corespunzătoare consumului sau mecanizat pentru industrializare, când boabele au
ajuns la maturitatea tehnologică.
Producţia este de 7 t / ha păstăi verzi.

C A P I T O L U L 12

POMICULTURA
Pomicultura este ramura agriculturii care se ocupă cu studiul şi tehnica culturii
pomilor şi arbuştilor fructiferi.
Pomicultura are o deosebită însemnătate pentru economia naţională, datorită
produselor de calitate ce se obţin, ele fiind solicitate de către populaţie şi industrie
într-un sortiment diversificat.Fructele aduc un aport esenţial în alimentaţia raţională

124
atât prin conţinutul lor în substanţe nutritive şi energetice şi în special prin influenţa
favorabilă pe care o au asupra funcţiilor organismului omenesc.
Pomii valorifică în mod superior terenurile în pantă, improprii altor culturi, ceea ce
determină atragerea acestor suprafeţe în circuitul economic al agriculturii.

12.1. Clasificarea speciilor pomicole Tabel 12.1.

Gr u p a
Pomacee (seminţoase) Gutuile Cydonia vulgaris
Merele Pirus malus
Perele Pirus comunis
Drupacee (sâmburoase) Caisele Armeniaca vulgaris
Cireşele Cerasum avium
Corcoduşele Prunus cerasifera
Prunele Prunus domestica
Piersicile Prunus persica
Vişinile Cerasus acida
Bacifere Afinele Vacciunium myrtillus
Agrişele Ribes grassularia
Căpşunile Fragaria moschata
Coacăzele Ribes rubrum
Fragii Fragaria vesca
Murele Rubus fruticosus
Zmeura Rubus idaeus
Nucifere Alunele Corylus avella
Castanele comestibile Castanea sativa
Migdalele Amygdalus communis
Nucile Juglans regia
Subtropicale Lămâile Citrus limonium
Mandarinele Citrus nobilis
Portocalele Citrus aurantium
Grepfruturi Citrus grandis
Smochinele Ficus carica
Tropicale Ananasul Ananas Sativus
Bananele Musa paradisiaca şi
sapientium
Curmalele Phoenix dactylifera

12.2. Înmulţirea speciilor pomicole

Înmulţirea vegetativă este metoda generalizată de înmulţire a arbuştilor
fructiferi şi a celor mai multe dintre speciile de pomi, datorită multiplelor avantaje
pe care le oferă. In comparaţie cu descendenţii seminali, cei obţinuţi pe cale
vegetativă reproduc întocmai caracterele parentale, prezintă uniformitate şi intră mai
repede pe rod. În cazul altoirii se poate adăuga influenţa favorabilă a portaltoiului.
Prin butaşi se înmulţeşte coacăzul, afinul, gutuiul, unele tipuri de portaltoi la măr .
Marcotajul se aplică la agriş, nuc, alun, cireş, gutui, unii portaltoi la măr. Prin
drajoni ( lăstari din rădăcini) se înmulţesc zmeurul, murul şi unele soiuri de prun şi
vişin, iar prin stoloni (lăstari târâtori) căpşunul.
Înmulţirea de bază la pomi şi viţa de vie o constituie altoirea,care constă din
îmbinarea celor două componente, portaltoiul şi altoiul.Ca rezultat al acestei

125
îmbinări se obţine o nouă plantă. Altoiul care generează partea aeriană, inclusiv
organele de fructificare, iar portaltoiul formează sistemul radicular.
12.3 Producerea materialului săditor pomicol
In dezvoltarea pomiculturii producerea materialului săditor este considerată prima şi
cea mai importantă verigă.
Prin material săditor se înţeleg pomii altoiţi, necesari pentru înfiinţarea de noi
plantaţii, întreţinerea şi refacerea celor existente.
Locul unde se produce materialul săditor poartă numele de pepinieră.
Aceasta este o unitate cu mai multe sectoare în care are loc:
înmulţirea portaltoilor,
cultivarea pomilor elită pentru recoltarea de altoi şi
formarea pomilor până la plantarea la locul definitiv.
O pepinieră modernă este constituită din sectoare lucrative pentru producerea
pomilor şi arbuştilor fructiferi şi sectoare auxiliare.
Sectorul de plantaţii mamă, din care fac parte:
- plantaţiile de seminceri pentru obţinerea seminţelor necesare în vederea
producerii puieţilor portaltoi generativi la: măr şi păr din soiurile franc, cireş
sălbatec, corcoduş, zarzăr, prun şi vişin;
- plantaţiile – mamă elită cu specii şi soiuri cultivate, de la care se obţin ramurile
altoi pentru şcoala de pomi.
Sectorul de înmulţire a portaltoilor, care cuprinde:
- şcoala de puieţi, unde se produc portaltoi generativi, din seminţe şi sâmburi;
- şcoala de marcote unde se obţin portaltoi vegetativi, prin marcotaj muşuroit, la
gutui şi unele tipuri de măr.
- şcoala de butaşi, pentru înmiulţirea arbuştilor fructiferi.
Sectorul de altoire şi formare a pomilor sau şcoala de pomi, care cuprinde două
câmpuri:
- câmpul I, de altoire, unde se planteazăpuieţi portaltoi obţinuţi din sămânţă sau
marcote şi care se altoiesc în vară;
- câmpul II, de creştere a pomilor sub formă de vargă.
Sectorul de înmulţire a arbuştiloe şi a căpşunului, care cuprinde plantaţiile mamă de
arbuşti fructiferi şi căpşuni, în vederea obţinerii materialului săditor la aceste specii:
stoloni la căpşuni, butaşi la coacăzul negru şi roşu şi marcote la alun şi agriş.
Sectorul auxiliar cuprinde construcţii pentru păstrarea, înrădăcinarea, sortarea şi
ambalarea pomilor în vederea expedierii, terenuri speciale destinate răchităriei şi
şanţurilor de stratificare a puieţilor şi pomilor, sere, platformă termică, sală de altoit.
Pentru stabilirea suprafeţei fiecărui sector al unei pepiniere se ia ca bază de calcul
câmpul I al şcolii de pomi altoiţi sau producţia de pomi altoiţi sub formă de vergi de
1 an.
12.4. Tehnologia înfiinţării plantaţiilor de pomi.
Plantaţiile pomicole sunt culturi multianuale intensive, care antrenează
investiţii mari pentru înfiinţare, incluzând cheltuieli cu lucrările de intreţinere până
la intrarea pe rod şi adăugându-se apoi costuri de producţie ridicate. În acest scop se
execută studii de eficienţă economică, în corelaţie cu caracteristicile agrobiologice şi
tehnologice ale speciilor, soiurilor şi portaltoilor. Pe temeiul acestor studii şi cu
ajutorul unor criterii unitare se întocmesc proiecte de înfiinţare a livezilor prin care

126
se stabileşte tipul de plantaţie şi sistemul de cultură, alegerea, organizarea şi
amenajarea terenului, forma şi dimensiunile spaţiului de nutriţie a pomilor,
tehnologia plantării şi întreţinerii livezilor înainte şi după intrarea pe rod,
valorificarea producţiei.
12.4.1. Sisteme de cultură
Sistemul de cultură pentru fiecare specie pomicolă şi soi este caracterizat în
principal prin modul de utilizare al terenului, natura materialului săditor şi
valorificarea potenţialului său de producţie, nivelul tehnologiei, tipul de coroană,
durata de folosinţă a livezii, volumul şi structura investiţiilor şi a cheltuielilor de
producţie, percum şi eficienţa economică.
În pomicultură se cunosc următoarele sisteme de cultură:
Sistemul clasic ( obişnuit) se foloseşte la toate speciile şi se caracterizează
prin pomi cu talie înaltă şi coroană globuloasă, plantaţi la distanţe mari, lucrările de
îngrijire a pomilor şi recoltarea făcându-se cu dificultate şi cu productivitate scăzută.
Sistemul este considerat nesatisfăcător motiv pentru care plantaţiile existente s-au
transformat în sistem intensiv.
Sistemul intensiv cunoscut şi sub denumirea de „garduri pomicole” sau „ garduri
fructifere”,se caracterizează prin distanţe de plantare mici şi desime mare, de 600
-1500 pomi la hectar. Coroanele pomilor sunt aplatizate şi susţinute de obicei pe
spalier cu 3-5 sârme.Deşi necesită investiţii mari, legate de numărul pomilor şi
instalarea sistemului de susţinere şi este foarte pretenţios în ce priveşte tăierile de
formare şi fructificare, sistemul prezintă certe avanataje:
- sunt mult uşurate lucrările de îngrijire a pomilor şi de recoltare, se realizează o
bună iluminare în interiorukl coroanelor asigurând un procent ridicat de frucet
de calitate,
- pomii intră mai timpuriu pe rod, în anul 4 de la plantare
- se obţin producţii mari (25-30 t/ha la măr şi păr).
Sistemul superintensiv se caracterizează prin desime foarte mare: 1600 – 5000 -
10 000 pomi la hectar. Pomii au talie foarte redusă (1,5-2,0 m), fiind plantaţi în
rânduri simple sau în benzi la mică distanţă. Se folosesc soiuri foarte precoce şi
foarte productive; plantaţiile întră în producţie în anul 2 sau 3, ating potenţialul
maxim de rodire în anii 4-5, durata de folosinţă fiind de 10-12 ani, de unde şi
denumirea de livezi cu ciclu scurt. Acest lucru permite înnoirea şi adaptarea rapidă
a sortimentului la cerinţele pieţei. In aceseste condiţii, investiţia specifică la hectar
este cea mai mare, dar se rambursează încă din anul 5.
12.4.2. Alegerea, organizarea şi amenajarea terenului.
Plantaţiile noi se înfiinţează în bazine şi centre pomicole consacrate care oferă
cele mai favorabile condiţii naturale şi social-economice.Alegerea terenului se
corelează cu cerinţele speciilor, soiurilor, portaltoilor, cu sistemele de cultură.
Pentru stabilirea favorabilităţii componentelor cadrului natural se ţine seama de
factorii de climă, relief şi de sol.
Condiţiile de climă acţionează mai ales prin nivelul şi modul de repartizare a
căldurii şi precipitaţiilor. În acest sens au fost stabilite caracteristicile climatice
optime şi cele extreme care delimitează cultura economică a fiecărei specii.

127
 Sub raportul reliefului, cele mai favorabile terenuri sunt, în general, cele cu
altitudine joasă sau mijlocie, cu expoziţie sudică, sud-vestică şi cu înclinare slabă
sau mai pronunţată, dar cu pante uniforme ce se pot terasa.
Prin compoziţia şi însuşirile lui, solul exercită o influenţă hotărâtoare asupra
creşterii şi dezvoltării pomilor, a cantităţii şi calităţii producţiei. În general, pentru
livezile intensive şi superintensive, solurile indicate sunt cele fertile, profunde, bine
drenate, cu textură mijlocie şi cu reacţie slab acidă spre neutră, situate pe terenuri
care permit mecanizarea.
Organizarea terenului cuprinde un complex de lucrări prin care se urmăreşte
realizarea celor mai bune condiţii pentru executarea plantării şi ulterior a activităţii
de producţie în livadă, în condiţiile conservării solului şi extinderii mecanizării.
Principalele probleme ce se rezolvă prin proiectul de organizare a terenului
sunt: parcelarea, trasarea drumurilor, a reţelei de irigaţie şi a celorlalte lucrări de
îmbunătăţiri funciare, precum şi amplasarea construcţiilor.
În privinţa amenajării terenului, în zonele secetoase se execută amenajări
pentru irigaţie, iar în zonele cu precipitaţii abundente şi relief complex se fac
amenajări pentru combaterea eroziunii solului ( canale de coastă, debuşee, terase).
12.4.3. Lucrări pregătitoare pentru plantare
Plantarea pomilor şi arbuştilor este precedată de pregătirea solului, stabilirea
distanţei de plantare, pichetarea terenului, procurarea şi pregătirea materialului de
plantat.
Pregătirea terenului presupune:
• fertilizarea de aprovizionare cu gunoi de grajd 40-60 t/ha şi ăngrăşăminte
chimice în doze corespunzătoare cu rezervele de elemente nutritive din sol şi
cu sistemul de cultură.
• Amendarea solurilor cu aciditate ridicată prin aplicarea a 2-8 t/ha de
amendamente calcaroase.
• Desfundarea se face la 6o-7o cm adâncime cu plugul de desfundat,
concomitent încorporându-se în sol îngrăşămintele şi amendamentele
Distanţele de plantare stabilesc spaţiul de nutriţie al pomilor şi gradul de utilizare a
terenului . Ele se corelează cu caracteristicile biologice ale pomilor, condiţiile de
relief şi cele pedoclimatice, sistemul de plantaţie şi tehnologia folosită.

Distanţele de plantare în livezile intensive şi superintensive Tabel.12.1.

Specia Portaltoii Distanţe de Distanţe de Număr de pomi
plantare între plantare pe
rânduri (m) rând (m)
Măr M106, M7, M4 3,0 – 4,0 1,0 -2,0 1 250 – 3 330
M27, M9, M26 3,0 între benzi, 1,2 4 200
M9, M26 1,0 între rânduri
2,5 între benzi 0,6-1,0 4 000- 6 600
1,0 între rânduri
Păr Gutui 3,0 – 3,5 1,o -1,5 1 900 – 3 300
Gutui Gutui 3,0 – 3,5 2,0 – 2,5 1 140 – 1 660
Prun Voineşti B,Roşior 5,0 3,5 – 4,0 500 - 570
Cais Zarzăr 4,0 2,0 – 3,5 710 -1 250
Piersic Franc 4,0 2,0 1250

128
Cireş Franc, Mahaleb 5,0 4,0 500
Vişin Franc, Mahaleb 4,0 2,0 – 4,0 1 250 - 620

Pichetarea este lucrarea ce fixează pe teren locul de săpare a gropilor şi punctul de

plantare a pomilor la distanţele proiectate. Marcarea punctelor unde se vor planta
pomii se face cu picheţi. Lucrarea se încheie prin fixarea a încă doi picheţi de
control, alături de cel iniţial, utilizând în acest scop scândura de plantare.
Împrejmuirea terenului împotriva rozătoarelor se face cu gard de sârmă pe stâlpi de
beton.Operaţiunea este obligatorie înainte de plantare.
12.4.4. Tehnica plantării
La plantare se foloseşte numai material biologic garantat în ce priveşte
autenticitatea, calitatea şi sănătatea, produs în unităţi pepinieristice autorizate.
Epoca de plantare. Pomii se plantează în perioada de repaus, toamna după căderea
frunzelor , în octombrie – noiembrie , sau primăvara cât mai devreme, înainte de
dezmugurire.
Gropile de plantare se execută manual cu cazmanua şi lopata sau mecanic, cu
maşinile de săpat de mare productivitate.
Gropile săpate manual au forma patrată, iar cele executate mecanic sunt circulare.
Pe terenurile desfundate gropile se execută numai cu putin timp înainte de plantare,
cu dimensiunile necesare pentru asezarea normală a rădăcinilor. De obicei,
deschiderea gropilor este de 40-50 cm, iar adâncimea de 35-40 cm. Pe terenurile
nedesfundate gropile vor avea dimensiuni de 0,80 / 0,80 – 1,00 / 1,00 / 0,80 m
Locul gropiulor este indicat de picheţi.La săparea gropilor, pichetul care marchează
mijlocul gropii se scoate şi se păstrează cei 2 picheţi laterali, de control, fixaţi cu
ajutorul scândurii de plantare pe direcţia rândurilor. În cazul livezilor superintensive
se recomandă şi plantarea în şanţuri, folosind o sârmă marcată ce indică distanţele
dintre pomi pe rând.
Pregătirea pomilor. În vederea plantării, rădăcinile pomilor se scurtează prin
suprimarea părţilor vătămate sau deshidratate şi împrospătarea tăieturilor vechi.
Rădăcinile pomilor se mocirlesc într-un amestec format în părţi egale din pământ
argilos, baligă proaspătă de bovine şi apă.
Platatul pomilor se face de către o echipă formată din doi muncitori. Un lucrător
ţine pomul la adâncimea stabilită, în dreptul tutorelui fixat în crestătura mijlocie a
scândurii de plantare. Al doilea muncitor pune pământul fertil, mărunţit peste
rădăcini în jurul acestora. De regulă, pomii se plantează la adâncimea la care au fost
crescuţi în pepinieră.Ca urmare, punctul de altoire după tasarea pământului trebuie
să ajungă la nivelul solului. Pământul se calcă bine de la marginea gropii spre pom.
Restul pământului rezultat din groapă se aşează la suprafaţă, fără sa se mai călca.
După plantare pomul se leagă de tutore, se udă, şi se protejează tulpina împotriva
rozătoarelor cu diferite materiale (stuf, tulpini de floarea soarelui,coceni de porumb
sau fâşii de material plastic). Un pom bine plantat nu trebuie să se smulgă, dacă se
trage de el cu o oarecare putere.

12.5. Îngrijirea pomilor în livada tânără

129
În livada tânără, în primii ani după plantare, până la intrarea pe rod se aplică o serie
de lucrări ce urmăresc asigurarea prinderii pomilor, obţinerea unei creşteri
viguroase, care duc la formarea scheletului pomului.
In acest scop, se execută:
• protejarea pomilor plantaţi contra rozătoarelor,
• completarea golurilor pentru a pregăti intrarea normală pe rod,
• lucrări de de mobilizare a solului (praşile repetate),
• fertilizări,
• udări,
• tratamente fitosanitare de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor,
• instalarea sistemului de susţinere a pomilor în livezile intensive cu coroana
aplatizată,
• primele tăieri în vederea formării coroanei.
12.6. Îngrijirea plantaţiilor de pomi pe rod.
12.6.1 Întreţinerea şi lucrarea solului.
În livada pe rod , una din principalele verigi agrotehnice este întreţinerea şi
lucrarea solului care urmăreşte în principal:
• prevenirea şi combaterea eroziunii solului,
• menţinerea şi îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-chimice şi biologice ale
solului,
• încorporarea uniformă a îngrăşămintelor chimice şi organice,
• distrugerea buruienilor.
În practica pomicolă se recomandă sistemul de întreţinere a solului în ogor
negru, prin înierbare, mulcire şi plante acoperitoare pentru îngrăşământ verde.
Ogorul negru se bazează pe menţinerea afânată şi fără buruieni a solului printr-o
mobilizare permanentă a solului pe întreaga suprafaţă a livezii cu ajutorul
mijloacelor mecanizate şi manual (arătură adâncă de toamnă, 3-4 lucrări de
cultivaţie între rânduri şi 3-5 praşile manuale pe rândul de pomi).
Ogorul înierbat constă în menţinerea terenului din plantaţie cu ierburi perene.
Inierbarea poate fi totală sau parţială, permanentă sau provizorie.
Mulcirea solului constă din acoperirea acestuia cu diferite materiale. Mulcitul
poate fi natural ( paie, coceni, frunze, rumeguş) sau artificial (folie neagră sau albă
din polietilenă). Practica mulcirii s-a generalizat în plantaţiile amplasate pe
terenurile nisipoase şi în zonele secetoase precum şi la culturile de căpşuni.
Plante acoperitoare pentru îngrăşământ verde se recomandă în special în
livezile intensive în primii ani după plantare . Se recomandă ca specii : lupinul
alb, soia, fasoliţa, măzărichea, trifoiul.
12.6.2. Lucrări aplicare pomilor
Alături de lucrările solului o importanţă deosebită revin lucrărilor aplicate pomilor
care au rolul de a asigura, în primii ani după plantare:
• creşterea vegetativă şi diferenţierea mugurilor,
• formarea unui sistem radicular puternic,
• fructificarea abundentă şi constantă,
• obţinerea unor fructe de calitate superioară, libere de boli şi dăunători.
Dirijarea şi tăierea ramurilor

130
Operaţiile de dirijare a ramurilor şi lăstarilor constau în schimbarea temporară sau
definitivă a poziţiei şi direcţiei lor de creştere faţă de verticală. Prin aceste operaţii
se utilizează efectul polarităţii stimulând sau inhibînd cele două procese de cerştere
şi fructificare. Mai frecvent, se folosesc în practica horticolă ca operaţii de dirijare:
dresarea, înclinarea şi arcuirea.
Operaţiile de tăiere au rolul de a stimula acele procese care se manifestă mai slab în
coroană şi de a tempera cele putenice.
După anotimpul în care se execută, tăierile pot fi :
• în „uscat”, în perioada de repaus a pomilor şi
• în ”verde”, în timpul perioadei de vegetaţie.
În raport cu obiectivul urmărit şi etapa de vârstă din viaţa pomilor, tăierile pot fi :
• tăieri de formare , se aplică în primii ani de la plantare până la intrarea pe rod
şi au drept scop formarea coroanei;
• tăieri de fructificare , se aplică în perioada de rodire cu scopul menţinerii unui
echilibru între creştere şi rodire, prin normarea încărcăturii de rod în fiecare
an;
• tăieri de întreţinere se aplică pomilor pe rod şi au ca scop menţinerea limitelor
de creştere şi a echilibrului între elementele componenete ale coroanei;
• tăieri de corectare se aplică pomilor neglijaţi sau tăiaţi greşit, urmărind a
corecta deficienţele apărute;
• tăierile de regenerare (reîntinerire) sunt tăieri ce se aplică pomilor aflaţi în
declin cu scopul de a reface sau de a prelungi potenţialul biologic de creştere
şi fructificare.
Gradul de tăiere a ramurilor diferă în funcţie de efectul pe care îl urmărim,
deosebind operaţiile de:
• scurtarea ramurilor anuale care poate fi puternică, moderată şi slabă;
• suprimarea sau înlăturarea ramurilor cu scopul îmbunătăţirii regimului de
lumină şi aerare în interiorul coroanei
Protecţia pomilor
Pentru a evita sau diminua pierderile ce se pot înregistra datorită atacului de boli şi
dăunători specifici, a o serie de factori climatici ( geruri, brume, grindină, furtuni) se
impune luarea unor măsuri de protecţie.
Rărirea fructelor este o lucrare importantă la măr, păr şi piersic în anii cu
încărcătură foarte mare de fructe. Rărirea se aplică deobicei la fructe, iar uneori la
flori şi poate fi realizată manual sau cu mijloace chimice.

12.7. Recoltarea şi condiţionarea fructelor

12.7.1. Recoltarea fructelor cuprinde un complex de operaţiuni care determină
calitatea, valoarea comercială şi nutritivă, durata de păstrare şi posibilitatea de
prelucrare superioară a fructelor culese de pe pom.
Epoca de recoltare
Pentru valorificarea superioară a producţiei se determină pentru fiecare specie şi soi
momentul optim de recoltare.Maturitatea de recoltare corespunde cu faza în care se
acumulează cea mai mare cantitate de substanţă uscată asociată cu alte schimbări
ca: modificarea culorii, uşurinţa desprinderii fructelor de ramură ceea ce reprezintă
„maturitatea de recoltare”. Unele fructe îşi desăvârşesc calităţile gustative la un

131
timp după recoltare, prin schimbări biochimice complexe atingând în acest fel
„ maturitatea de consum”. Pentru prelucrare, fructele se culeg la maturitatea
tehnologică conform cerinţelor procesului tehnologic adoptat.
Tehnica recoltării
Pentru ca fructele să-şi păstreze calitatea, recoltarea se face după anumite reguli:
• fructele pentru consum în stare proaspătă se recoltează cu mâna, la toate
speciile;
• recoltarea începe de la baza coroanei spre vârful pomului;
• fructele se culeg cu codiţe în afara celor de cais şi piersic;
• ruperea fructului se face prin răsucire;
• fructele nu se strânmg între degete pentru a nu lăsa urme şi a evita
stergerea pruinei;
• recoltarea începe după uscarea picăturilor de rouă sau ploaie;
• la piersic şi căpşun recoltarea se face eşalonat, în mai multe etape, pe
măsură ce fructele ajung la amturitate.
Au început să fie folosite la speciile drupacee şi nucifere maşini de recoltat
cum sunt: scuturătorul ( cu cablu, cu braţe, prin izbire, prin curent de aer), maşina de
adunat nuci, dispozitivul de acţionare hidraulică pentru recoltarea merelor.
Pentru fructele de prun, cireş, vişin care merg la industrializare sau pentru nuc,
migdal, alun se foloseşte vibratorul mecanic care realizezaă o scuturare a pomului
sporind considerabil productivitatea muncii.
Transportul fructelor
Fructele recoltate în incinta livezilor se transportă cu autocamioane, remorci ataşate
la tractor, palete şi box-paleţi .
In incinta camerelor şi depozitelor de condiţionare, transportul se face cu transpaleta
electrostivuitoare care are un randament ridicat.
12.7.2. Condiţionarea fructelor
Sortarea se efectuează cu ajutorul calibratoarelor şi a maşinilor de sortat.
Pentru unele specii, odată cu sortarea se indică operaţii ca: ceruirea merelor,
curăţarea pufului depe fructele de piersici, spălarea merelor, lustruirea fuctelor.

Ambalarea se face conform cerinţelor beneficiarului.

Ca ambalaje se folosesc lăzi cu capacităţi diferite (30-40 kg) conform standardelor,
confecţionate din lemn sau plastic. Între fructe (mere, pere) nu trebuie să rămână
spaţii goale, iar ultimul rând de fructe nu trebuie să depăşească marginea lăzii.
Pentru fructele perisabile (piersic) se folosesc lădiţe cu capacitatea de 8-12 kg în
care fructele extra şi de calitatea I-a se aşează pe un singur strat, în alveole din
material plastic.
Cireşele şi vişinele se aşează în vrac.
Căpşunii şi zmeaura se ambalează în lădiţe sau coşuleţe de 2-4 kg sau ambalaje de
capacitate mică, o,5-1,0 kg din material plastic.

132
 CAPITOLUL 13

VITICULTURA
Împortanţă
Viţa de vie este atestată pe teritoriul ţării noaste încă din antichitate.
Se cultivă pentru fructele sale, strugurii, care prin compoziţia lor chimică
exercită o influenţă pozitivă asupra organismului îndeplinind un rol energetic,
vitaminizant, alcalinizant, diuretic.
Viţa de vie se cultivă pe terenuri improprii altor culturi valorificând superior
terenurile în pantă mare şi nisipurile.
Strugurii şi vinul sunt produse deosebit de apreciate atât pe piaţa internă cât şi
la export aducând venituri importante unităţilor cultivatoare.
Din punct de vedere social, viticultura oferă activitate multor oameni în tot
timpul anului iar prin specificul ei contribuie la ridicarea nivelului profesional al
cultivatorilor.

13.1. Clasificarea viţei de vie

Viţa de vie aparţine familiei Vitaceae, genul Vitis, care cuprinde specii
americane folosite ca portaltoi şi specia euroasiatică (Vitis vinifera) ce grupează
soiurile roditoare, cultivate pentru struguri de masă, de vin şi de stafide.
În viticultură mai întâlnim aşa- numiţii hibrizi producători direcţi , rezultaţi
din încrucişarea dintre speciile americane şi europene, dar care dau struguri şi vin de
calitate inferioară şi producţii scăzute.

13.2. Înmulţirea viţei de vie.

Înmulţirea viţei de vie se face asexuat, pe cale vegetativă (prin butaşi,
marcote, altoire) fiind metoda generalizată de înmulţire la viţa de vie.
Înmulţirea de bază la viţa de vie este altoirea . Ca rezultat al îmbinării de
natură anatomică, fiziologică şi biochimică dintre portaltoi şi altoi rezultă o nouă
plantă. Altoiul generează partea aeriană, iar portaltoiul formează sistemul radicular.
Reuşita altoirii, este condiţionată în principal de afinitatea şi starea fiziologică a
partenerilor, de metoda folosită şi de perfecţiunea tehnică a operaţiei.
13.3. Producerea materialului săditor viticol.
Materialul săditor viticol se produce în unităţi specializate (pepiniere) care au
următoarele sectoare de activitate:
• plantaţia de viţe portaltoi din speciile americane rezistente la filoxeră, din care
se obţin coarde (butaşi) portaltoi;

133
 • plantaţia de viţe roditoare din soiurile zonate, care produc coarde altoi;
• complexul de altoire şi forţare a viţelor;
• şcoala de viţe pentru înrădăcinarea şi creşterea viţelor;
• complexul de sere cu plastic (solarii) pentru înrădăcinarea şi creşterea viţelor.
13.3.1. Producerea coardelor portaltoi.
Portaltoii folosiţi în ţara noastră se caracterizează prin rezistenţă la filoxeră,
afinitate bună la altoi, rezistenţă la secetă, temperaturi scăzute şi conţinutul în calcar
din sol.
Înfiinţarea plantaţiei se face prin lucări de desfundare a terenului la 60-70 cm
şi fertilizare toamna, iar primăvara nivelarea şi pichetarea terenului la 2 x 2 m în
cazul susţinerii pe piramide sau 2 x 1,5 m pentru şpalierul orizontal. Plantarea se
face primăvara devreme sau toamna şi se folosesc butaşi înrădăcinaţi. În timpul
vegetaţiei se aplică lucrări de îngrijire generale – praşile, fertilizări, udări, tratamente
fitosanitare – iar în toamna celui de al doilea an de la înfiinţare se recoltează
coardele. Coardele recoltate se fasonează în coarde de 3, 2 sau 1 lungime standard,
se leagă în pachete de 100 bucăţi şi se etichetează.Păstrarea coardelor se face până în
luna martie, în beciuri, silozuri de nisip, în saci de plastic depozitaţi în localuri sau
camere frigorifice.
13.3.2. Producerea coardelor altoi.
Coardele altoi se recoltează din plantaţiile pentru producţie, recunoscute de
inspectorii aprobatori cât şi din plantaţiile mamă, înfiinţate pentru acest scop.În
plantaţie, pe lângă lucrările de îngrijire obişnuite, se acordă o atenţie deosebită
selecţiei, marcându-se distinct butucii ce nu corespund ( aparţinând altor soiuri,
bolnavi etc).
Recoltarea se face obligatoriu din toamnă, după căderea frunzelor. În funcţie
de vigoarea butucului se recoltează 2 - 4 - 6 coarde în vârstă de 1 an crescute pe
coarde de 2 ani. Coardele se adună în pachete de 100 bucăţi, se ambalează în saci de
polietilenă şi se depozitează pentru păstrare în silozuri de nisip sau camere
frigorifice la o temperatură de +10C...+40C şi o umiditate relativă a aerului de 85 %.
13.3.3. Producerea viţelor altoite.
Procesul de obţinere a viţelor altoite din îmbinarea celor două componente,
portaltoiul şi altoiul, constă din următoarele verigi:
• pregătirea materialului biologic,
• altoirea,
• stratificarea,
• forţarea şi fortificarea lui.
Perioada de execuţie este de la 1 martie la 15 aprilie, când fortificarea se face în
sere de plastic(solarii) şi 15 martie - 5 mai, când aceasta are loc în şcoala de viţe
obişnuită, pe teren descoperit, neprotejat.
13.3.4. Producerea viţelor nealtoite
Viţele nealtoite se folosesc pentru înfiinţarea plantaţiilor pe nisipuri şi se obţin
din coarde (butaşi ) altoi, lungi de 40-50 cm.
Toamna, după recoltarea coardelor din plantaţiile cu soiuri roditoare
identificate şi recunoscute de aprobatori, se trece la fasonarea butaşilor de lungimile
solicitate.Peste iarnă materialul se păstrează în silozuri sau camere frigorifice,

134
planatarea butaşilor se realizează în scoala de viţe, folosind de obicei metoda
biloanelor, primăvara.
Lucrările de îngrijire sunt cele uzuale ca în orice pepinieră viticolă, tinând
seama că cultivarea se face pe teren nisipos, ceea ce necesită mai multă apă.
Recoltarea viţelor are loc toamna, după căderea frunzelor.
13.4. Tehnologia înfiinţării plantaţiilor de viţă de vie.
Plantaţiile de viţă de vie fiind culturi localizate în spaţiu pe o perioadă lungă
de timp, eventualele greşeli făcute la înfiinţare afectează producţia acestora pe un
număr mare de ani.
Înfiinţarea unor plantaţii în masive ridică aspecte importante printre care
menţionăm:
• stabilirea direcţiei de producţie şi a sistemului de cultură;
• alegerea, amenajarea şi organizarea terenului pentru plantaţie;
• fertilizarea de bază şi desfundatul;
• nivelarea terenului;
• plantarea.
13.4.1. Sisteme de cultură.
În funcţie de condiţiile climatice specifice fiecărui areal de cultură a viţei de
vie s-au adoptat sisteme de cultură corespunzătoare. Factorul natural limitativ care
condiţionează sistemul de cultură în perioada de repaus a viţei de vie este
temperatura. În funcţie de frecvenţa anilor cu îngheţuri pronunţate, a modului de
conducere a plantei şi a complexului agrotehnic aplicat, în ţara noastră sunt
răspândite trei sisteme de cultură:
Sistemul de cultură neprotejată se practică în toate zonele în care frecvenţa
anilor cu îngheţ este foarte redusă, adică sub 1,5 ori în decurs de 10 ani.În cadrul
acestui sistem, butucii de vie se conduc în forme cu scaunul ridicat pe 1-2 tulpini
multianuale.
Sistemul de cultură semiprotejată este extins în zonele în care frecvenţa anilor
cu îngheţuri este de 2 ori în decurs de 10 ani şi temperatura minimă nu coboară sub
– 200C... – 220C. Butucii se conduc în forme cu scaunul ridicat însă obligatoriu se
menţine la nivelul solului o verigă de regenerare alcătuită din 1-2 cepi de câte 2-3
ochi. Pe timpul iernii, coardele formate din aceşti cepi se acoperă cu pământ pentru
a fi protejate de îngheţ.
Sistemul de cultură protejată se practică în zonele în care frecvenţa anilor cu
îngheţuri pe timpul iernii este ridicată, iar temperatura minimă alinge -240C....-260C.
Butucii se conduc în forme joase. Pe timpul iernii, butucul se protejează în întregime
prin muşuroire sau prin îngropat, încă din toamnă, după căderea frunzelor.
13.4.2. Alegerea, organizarea şi amenajarea terenului.
Plantaţiile de vie, se amplasează cu precădere pe terenuri situate în arealele de
cultură delimitate urmărind realizarea de masive mari în care să se poată aplica
tehnologia modernă cu lucrări mecanizabile şi aviaţia utilitară în prevenirea şi
combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Pentru alegerea terenului se au în vedere o serie de elemente:
• condiţiile climatice : suma globală a gradelor de temperatură trebuie să
însumeze peste 25000C; precipitaţiile anuale pot fi cuprinse între 600-800
mm, din care 350-400 mm în perioada de vegetaţie;

135
 • expoziţia terenului: sudică, sud-estică sau sud vestică;
• adâncimea pânzei de apă freatică: la adâncimea care depăşeşte 15 m;
• conţinutul chimic al solului: moderat, în mod deosebit de calciu suportabil de
către portaltoi;
• panta terenului: cel mult 24 % cu posibilităţi de amenajare prin terasare;
• altitudinea terenului variază întrre 40-600m.
Plantaţiile viticole amplasate pe tenurile cu expoziţie sudică şi cu altitudine cuprinse
între 8o şi 150 m dau cele mai renumite vinuri.
Organizarea terenului se materializează prin stabilirea căilor de acces, a reţelei de
evacuare a excesului de apă, drenarea izvoarelor de coastă, fixarea terenurilor
instabile, executarea sistemului de alimentare cu apă, parcelarea terenului.
Procedeele de amenajare a terenului sunt corelate cu înclinaţia pantei . Astfel, la o
înclinaţie a pantei de :
• 0-14% - terenuri care nu ridică probleme speciale cu orientarea rândurilor pe
direcţia nord-sud;
• 4-14 % - orientarea rândurilor pe direcţia curbelor de nivel;
• 14-24 % - fragmentarea pantei prin terasare.
13.4.3. Alegerea şi amplasarea soiurilor.
Soiurile de viţă se aleg în funcţie de specializarea centrului viticol.
Amplasarea unui sortiment cât mai corespunzător are consecinţe asupra potenţialului
şi calităţii producţiei. Pentru aceasta se are în vedere alegerea celor mai potrivite
soiuri pentru anumite însuşiri fizico-chimice ale solului şi pentru condiţiile climatice
specifice locului. La amplasarea soiurilor pe teren se iau în considerare raportul între
ele, sistemul de cultură şi tipul plantaţiei de vie, iar în cazul versanţilor se va ţine
cont de variaţia factorilor de vegetaţie dealungul lor şi de expoziţia pantei.
Soirile se amplasează în sistemul ecologic corespunzător zonei viticole
delimitate, unde se pot obţine vinuri de calitate cu denumire de origine controlată şi
trepte de calitate (D.O.O.C.), vinuri superioare cu denumire de origine controlată
(D.O.C), vinuri superioare (VS ) cât şi vinuri de consum curent (de masă, de
regiune).
Soirile în producţia viticolă au diferite destinaţii: pentru vinificaţie, pentru
consum în stare proaspătă şi pentru stafide.
Soiurile pentru struguri de masă se constituie într-un conveer varietal, adică într-o
succesiune din vară până în toamnă, în vederea asigurării unui consum proaspăt o
perioadă cât mai îndelungată de timp.
Principale soiuri de viţă de vie cultivate în România
Tabelul 13.1.
Soiuri pentru vinuri albe Soiuri pentru vinuri roşii Soiuri pentru stafide
Galbenă de Odobeşti, Aligote, Băbească neagră, Cadarcă, Perlette, Armenia, Kâş Mâş,
Fetească albă, Grasă de Cabernet Sauvignon, Merlot, Sultanina.
Cotnari, Pinot gris, Riesling Fetească neagră, Pinot noir.
italian, Chardonnay,
Saugvnion, Muscat Ottonel,
Tămâioasă
De amplasarea soiurilor pe teren depinde valoarea tehnologică şi economică a
noilor plantaţii.
Astfel:

136
 la baza versanţilor, pe soluri mai fertile se amplasează soiurile de mare producţie;
pe versanţi se plantează soiurile pentru vinuri aromate, roşii şi albe, de calitate
superioară;
pe terasele însorite merg foarte bine soiurile pentru vinuri de mare marcă, mai
ales dacă solul este bogat în calcar.
13.4.4. Stabilirea distanţelor de plantare
Asigurând o suprafaţă optimă de nutriţie plantelor, în funcţie de
particularităţile biologice, se poate conta pe obţinerea unor producţii ridicate, la
nivelul potenţialului natural al soiului respectiv. Desigur că suprafaţa de nutriţie se
corelează şi cu ceilalţi factori agrotehnici. Distanţele de plantare constituie de
asemenea o condiţie esenţială pentru mecanizarea lucrărilor în plantaţia viticolă. Ele
se aplică diferenţiat pe sisteme de cultură, soiuri, podgorii, tipuri de sol sau pante.

Distanţe de plantare la viţa de vie

Tabel 13.2.
Tipul plantaţiei Distanţa între Distanţa Număr de viţe
rânduri (m) pe rând (m) (la Ha)
Vii pe soluri sărace, soiuri pentru vin (Pinot
gris,Chardonnay, Traminer roz) 2,0 1,0 5 000
Vii pe soluri cu fertilitate mijlocie, soiuri cu
viagoare slabă şi mujlocie (Pinot gris, 2,0 1,2 4 167
Chardonnay, Traminer roz, Riesling,Pinot
noir, Sauvignon)
Vii pe soluri cu fertilitate ridicată, soiuri
pentru masă şi vin cu vigoare mijlocie şi 2,2 1,2 3 787
mare (Riesling, Pinot noir, Sauvignon,
Fetească, Tămâioasă, Băbească, Cabernet,
Muscat, hamburg, Cardinal)
Vii cu soiuri pentru masă şi vin pe nisipuri
(Chasselas, Afuz Ali, Merlot, 2,5 1,2 3 333
Riesling,Băbească, Fetească)

13.4.5.Alegerea formelor de conducere

La viţa de vie, pe cale empirică şi prin cercetări îndelungate s-a ajuns la o
arhitectonică a plantei, la o repartizare şi dimensionare în spaţiu a elementelor
componente ale butucului, care să permită obţinerea unei recolte cât mai ridicate,
folosind cât mai intens condiţiile mediului înconjurător. S-au stabilit diverse soluţii
de dirijare şi conducere în spaţiu a viţei de vie, funcţie de soi, sol, sistemul de
cultură, distanţa de plantare.
După înălţimea la care sunt dispuse elementele de susţinere şi de rod se
disting:
Conducerea joasă (clasică) are scaunul butucului jos, din care pornesc
elementele de rod.Acestea sunt conduse pe şpalier de sârmă în poziţie verticală,
repartizate într-o parte şi alta a scaunului pe direcţia rândului până la înălţimea de
1,5 m.
Conducerea semiînală este caracterizată prin prezenţa unei tulpini cu înălţimea
de 0,70 - 0,80 cm, din care cresc elementele de rod. Pentru susţinere se foloseşte
şpalierul cu trei rânduri de sârmă. Avantajele acestui sistem de conducere sunt :

137
 • asigură largi posibilităţi de mecanizare,
• măreşte productivitatea butucilor prin favorizarea proceselor de creştere şi
fructificare,
• micşorează pericolul apariţiei bolilor,
• diminuează efectul brumelor şi îngheţurilor de primăvară,
• numărul de butuci la hectar este ridicat.
Conducerea înaltă se remarcă prin tulpini de 1,20 cm înălţime, la extremitatea
căreia se formează elementele de rod. Susţinerea butucilor se face pe spalier de 3
rânduri cu sârmă, în funcţie de dispunerea în spaţiu a elementelor de rod fiind
diferite metode de conducere. Necesită distanţe mari de plantare, 3-3,6 m, dar
asigură producţii ridicate la hectar.
13.4.6. Lucrări pregătitoare pentru plantare.
Principalele lucrări de pregătire a terenului pentru înfiinţarea unei plantaţii de vie
sunt:
• îndepărtarea resturilor vegetale,
• nivelarea,
• fertilizarea ( 40-60 t/ha gunoi de grajd, 200-400 kg/ha P2O5, 400-600 kg/ha
K2O, înainte de desfundat) ;
• desfundarea terenului , pe toată suprafaţa la 60 – 70 cm adâncime, cu 3-4 luni
înainte de plantare,
• nivelarea curentă a terenului,
• pichetatul,
• săpatul gropilor, manual sau mecanizat, gropile având diametrul de 30-40 cm.
13.4.7. Plantarea viţelor.
Plantarea se face primăvara sau toamna cu material săditor viticol de calitate,
autentic, liber de boli şi dăunători.
Plantarea cuprinde operaţiile:
• fertlizarea la groapă (5-7 kg mraniţă),
• repartizarea materialului la gropi,
• fasonarea viţelor,
• aşezarea viţelor (cu rădăcinile radiar pe muşuroi, iar punctul de altoire la
nivelul solului şi cât mai aproape de pichet),
• tragerea şi tasarea pământului cu executarea muşuroiului de protecţie.

13.5. Lucrări în plantaţia tânără.

În primii trei ani după plantare, până la intrarea pe rod a viţei de vie, se
efectuează o serie de lucrări de îngrijire a butucilor şi de întreţinere a solului, în
scopul de a pregăti planta în vederea unei fructificări abundente şi constante an de
an.
In anul I de la plantare se execută următoarele lucrări:
• arătura de mobilizare a solului,
• praşile pentru combaterea buruienilor,
• irigarea ,
• îngrăşarea fazială a solului,
• controlul repetat al apariţiei lăstarilor la suprafaţa muşuroiului,

138
 • copcitul repetat,
• legatul lăstarilor,
• combaterea bolilor şi dăunătorilor,
• completarea golurilor,
• muşuroitul viţelor.
În anul al doilea de la plantare se execută lucrări asemănătoare celor din anul I. La
acestea se mai adaugă:
• dezmuşuroitul viţelor primăvara,
• tăierea de formare,
• plivitul,
• cârnitul,
• instalarea spalierului pentru susţinerea coardelor.
În anul al treilea se reia ciclul lucrărilor din anii I şi II, acordând o mare atenţie
finalizării tăierilor de formare, prin care se conturează aspectul general al viitoarei
forme de conducere.
13.6. Îngrijirea plantaţiilor de vii pe rod
Complexul de măsuri agrotehnice recomandat în plantaţiile de vii pe rod,
conceput ca un tot unitar, trebuie să răspundă, în principal, la trei obiective
decesive din punct de vedere tehnologic şi economic:
• reglarea proceselor de creştere şi fructificare, corelate cu potenţialul biologic
al soiului şi condiţiile pedoclimatice din podgoria respectivă. Acest obiectiv
se realizează prin aplicarea raţională a tăierilor în uscat şi a lucrărilor şi
operaţiunilor în verde;
• crearea unor condiţii care să satisfacă cerinţele viţei de vie faţă de hrană, apă,
aer şi lumină. Pentru aceasta s impune aplicarea raţională a sistemului de
întreţinere a solului, îngrăşămintelor şi irigaţiei;
• protecţia viilor faţă de accidentele climatice, boli şi dăunători. Se poate realiza
prin protejarea viţei de vie în timpul iernii, folosirea insecto fungicidelor şi
combaterea grindinei.
13.6.1. Tăierea şi conducerea coardelor
Prin tăiere se reglează puterea de creştere şi rodire a butucilor, se înlesneşte
aplicarea lucrărilor agrotehnice, se îmbunătăţeşte calitatea rodului.
Tăierile :
după perioada în care se efecetuează pot fi :
- tăieri „ în uscat”, aplicate în perioada de repaus;
- tăieri „ în verde” aplicate în perioada de vegetaţie.
după scopul urmărit:
- tăieri de formare a butucilor: in sistemul scurt, lung sau mixt;
- tăieri de producţie (fructificare);
- tăieri de reîntinerire.
după regularitatea aplicări :
- tăieri anuale (de producţie);
- tăieri periodice (reîntinerire);
- tăieri speciale (accidentale).

139
 Sistemul de tăiere reprezintă felul, numărul şi lungimea elementelor de rod
(coarde, cepi de rod ) şi de formare (cepi de înlocuire şi rezervă) rezervate pe butuc
după tăiere. Se cunosc trei sisteme de tăiere: scurt (prin prezenţa pe butuc a cepilor
de rod variabil ca număr şi ca aşezare), lung (prin prezenţa pe butuc a coardelor
lungi de rod, variabile ca număr şi mod de aşezare) şi mixt (o îmbinare între
sistemul lung şi scurt , prin prezenţa pe butuc a cepilor ca element de formare şi a
coardelor ca elemente de producţie).
Prin conducerea coardelor pe mijloace de susţinere se urmăreşte reglarea
procesului de creştere şi fructificare prin schimbarea poziţiei relative a punctelor de
creştere pe coardă în favoarea rodirii.
Poziţia coardelor faţă de verticala locului poate fi: vertical ascendentă, oblic
ascendentă şi descendentă şi orizontală.
Forma coardelor poate fi : dreaptă, de semicerc şi cerc ardelenesc.
13.6.2. Lucrări în verde aplicate viţei de vie.
În perioada de vegetaţie se aplică viţei de vie un ansamblu de lucrări în verde, ca:
- plivitul este lucrarea prin care se suprimă lăstarii infertili, după apariţia
inflorescenţelor (mai);
- ciupitul este lucrarea de suprimare a vârfurilor de creştere a lăstarilor fertili, cu
2-3 zile înainte de înflorit;
- legatul lăstarilor se face atunci când aceştia depăşesc lungimea de 40-50 cm,si
se realizează prin palisarea lor pe spalieri sau araci în poziţie verticală, de 2-3 ori
pe vară;
- copilitul este operaţia ce se execută de mai multe ori, concomitent cu legatul
lăstarilor şi constă în scurtarea copililor (lăstarii anticipaţi crescuţi din muguri de
la baza frunzei) la 4-5 frunze de la bază;iar la copilii fertili , la 1-2 frunze
deasupra inflorescenţei;
- cârnitul este operaţiunea de suprimare a vârfurilor de creştere cu 8-12 frunze a
tuturor lăstarilor de pe butuc, cu scopul de a opri creşterea lăstarilor şi de favoriza
maturarea strugurilor şi a lemnului.

13.6.3. Lucrări aplicate solului.

Prin lucrările solului se urmăreşte sporirea şi menţinerea fertilităţii acestuia,
asigurarea umidităţii şi lupta cu buruienile. In plantaţiile de vii se aplică solului
lucrări anuale şi lucrări periodice.
Lucrări anuale:
După adâncimea stratului de sol asupra căruia se acţionează, lucrările anuale
pot fi:
- adânci (arătura de toamnă şi primăvara);
- superficiale (praşile: 5-8 în funcţie de îmburuienare sau 2-3 prin folosirea
diferitelor erbicide);
- erbicidarea se aplica plantaţiilor de vii în vârstă de peste 5 ani. Erbicidele se aplică
în benzi, pe rând şi integral, pe toată suprafaţa.
- mulcirea se aplică în regiunile de stepă sau pe nisipuri, în timpul verii, folosind
paie, pleavă, turbă în grosime de 4-8 cm.
Lucrări periodice:

140
- subsolajul se aplică toamna, pe solurile grele, o dată la 3-4 ani, la adâncimea de
35-45 cm folosind subsolierul, din două în două rânduri de butuci.Concomitent
se încorporează îngrăşăminte chimice cu fosfor şi potasiu.
- redesfundarea parţială a terenului dintre rândurile de viţă se aplică periodic la
10-15 ani, la adâncimea de 50-60 cm adâncime; efectul este sporit dacă odată cu
redesfundatul se aplică solului şi o îngrăşare de bază cu 40-60 t gunoi de grajd la
hectar la care se adaugă îngrăşăminte minerale din complexul NPK.
Fertilizarea.
Îngrăşămintele chimice se administrează în sol toamna, în cantităţi de 20-40
t/ha. Îngrăşămintele chimice cu azot se aplică primăvara, înaintea fenofazelor de
creştere iar cele cu fosfor şi potasiu se administrează toamna sau primăvara. În
funcţie de sol, climă, vârsta plantaţiei, agrotehnica aplicată se recomandă, orientativ,
între 70-100 kg N, 100-150 kh P2 O5 şi 80-150 kg K2O.
Irigarea diferă în funcţie de condiţiile pedoclimatice, de soi, vârsta plantaţiei , de
frecvenţa ploilor, agrotehnica aplicată şi metodele de irigare.
Norma de udare variază de la 400 la 1200 m3apă /ha, numărul udărilor fiind de 1 -3,
depăşindu-se această cifră în condiţii de secetă excesivă. Se poate iriga prin trei
metode:
- irigarea de suprafaţă (prin fâşii, brazde),
- irigarea prin picurare ,
- irigarea prin aspersiune.
13.7. Recoltarea şi condiţionarea strugurilor.
Recoltarea şi condiţionarea strugurilor se constituie în lucrări deosebit de
importante ce finalizează o întreagă activitate în viticultură. Spre deosebire de
legume şi fructe, strugurii se recoltează numai după maturare, fie pentru consum în
stare proaspătă fie pentru vificaţie, ţinând seama de conţinutul de zahăr.

13.7.1. Recoltarea strugurilor pentru vinificaţie

Momentul recoltării se stabileşte în funcţie de :
- mersul acumulării zahărului în bob ,
- pierderea acidităţii până la nivelul optim ce condiţionează recolta,
- dinamica greutăţii a 100 boabe.
Culesul începe cu soiurile albe, apoi cu cele negre, când au atins parametrii
convenabili. La supramaturare (cu pierderi cantitative) se recoltează soiurile din care
se obţin vinuri demidulci sau dulci naturale (Tămâioasă românească, Grasa de
Cotnari).
Recoltarea se execută manual, mecanizat doar în unele ţări viticole se
utilizează combine, care acţionează prin batere sau absorbţie.
Strugurii recoltaţi sunt transportaţi la cramă, în timpul cel mai scurt,
folosindu-se în acest scop bene sau alte vase de transport . Strugurii, în funcţie de
starea lor, de natura drumului şi de distanţă, se stropesc cu soluţie de bioxid de sulf
lichid pentru a fi protejaţi de oxidare şi îmbolnăvire.
Recepţia strugurilor se face de către beneficiar şi constă în verificarea
calitaţii, autenticităţii soiurilor, sănătăţii şi cantităţii transportate şi a conţinutului în
zahăr la litru de must, element de bază în funcţie de care se stabileşte categoria de
plată ăe kg. de struguri.

141
13.7.2. Recoltarea si condiţionarea strugurilor pentru masă.
Momentul recoltării
Pentru consum intern strugurii se recoltează la coacerea deplină, iar pentru
export la coacerea comercială.
Recoltarea se stabileşte pe baza determinărilor organoleptice şi conţinutului în
zahăr, pentru fiecare soi în parte. La cules se evită a se sparge boabele sau a înlătura
pruina de pe acestea, care le conferă un aspect comercial plăcut.
Condiţionarea strugurilor pentru masă constă în :
- sortare : imediat după cules sau concomitent, în 3 clase de calitate: extra, I şi II-a;
- cizelarea: constă în îndepărtarea boabelor vătămate, prea mici sau cu coacere şi
culoare neuniformă;
- ambalarea : se efectuază în lădiţe din lemn sau material plastic.

Transportul se execută ritmic, pe moment ce se termină ambalarea, fie desfacerea

pe piaţă, fie pentru depozitare temporară sau de durată.
Păstrarea strugurilor de masă are loc în spaţii cu mediu controlat, unde temperatura
se menţine în jur de 00C, umiditatea aerului de 75-92 %, cu posibilităţi de aerisire.

BIBLIOGRAFIE

1. BADEA,M.,E.,SĂNDULESCU,D., BIOTEHNOLOGII VEGETALE, FUNDAŢIA BIOTECH, BUCUREŞTI, 2001.

2. BERCA,M., OPTIMIZAREA TEHNOLOGIILOR LA CULTURILE AGRICOLE,EDITURA CERES, BUCUREŞTI, 1999.
3. DAVIDESCU,D., ISTORIA ŞTIINŢELOR ÎN ROMÂNIA.ŞTIINŢELE AGRICOLE.EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE,
1994.
4. DINCĂ, D., ASOLAMENTELE AGRICULTURII MODERNE, EDITURA CERES, 1982
5. DONA, I., ECONOMIA RURALĂ, EDITURA ECONOMICĂ, 2000
6. DUDA, M., SĂMÂNŢA ÎN AGRICULTURA BIOLOGICĂ, BIOTERRA 3, 2004.
7. RODICA FRĂŢILĂ, TEHNOLOGII AGRICOLE COMPARATE (SUPORT DE CURS), 2008
8. RODICA FRATILA, TEHNOLOGIA CULTURILOR HORTICOLE, ED.UNIVERSITATEA “BABES-BOLYAI”
FACULTATEA DE STIINŢE ECONOMICE, CLUJ- NAPOCA, 1992.
9. HERA,C., AGRICULTURA DURABILĂ – PERFORMANTĂ.EDITURA AGRIS, 1999.

142
10. HERA, C., OANCEA, I., PROBLEME ACTUALE ALE AGRICULTURII ÎN CONTEXTUL INTEGRĂRII EUROPENE ŞI A
GLOBALIZĂRII – DEZBATERE NAŢIONALĂ, EDITURA AGRIS, 2003
11. MĂNESCU,BUJOR, BAZELE ECOTEHNICII AGRICOLE, EDITURA ASE, BUCUREŞTI,2000

12. MĂNESCU,BUJOR, MARCELA,ŞTEFAN, INGINERIA ECOSISTEMELOR AGRICOLE, EDITURA ASE,

BUCUREŞTI, 2005
13. MARCELA, ŞTEFAN, AGROFITOTEHNIE COMPARATĂ, EDITURA ASE, BUCUREŞTI, 2003
14. MILICĂ, C., BIOTEHNOLOGIILE VIITORULUI, IAŞI, EDITURA ION IONESCU DE LA BRAD, 1999.
15. MUNTEANU,L.,BORCEAN,I.,AXINTE, M.,ROMAN,V.GH., FITOTEHNIE.EDITURA DIDAACTICĂ ŞI
PEDAGOGICĂ, 1995.
16. MUNTEAN,LEON,SORIN, M.,SERBAN, E.,LUCA, A.,FIŢIU, L.,MUNTEAN, S.,MUNTEAN, I.,ALBERT,
BAZELE AGRICULTURII ECOLOGICE, EDITURA RISOPRINT, CLUJ-NAPOCA, 2005
17. OANCEA, IOAN, TEHNOLOGII AGRICOLE PERFORMANTE, EDITURA CERES, BUCUREŞTI, 2005
18. PARPALĂ,O., ECONOMIA AGRICULTURII SAU POLITICA AGRARĂ LA ROMÂNI, EDITURA ASE,BUCUREŞTI,
1995
19. ROŞCA, I., PROGNOZA, AVERTIZAREA ŞI CARANTINA FITOSANITARĂ A DĂUNĂTORILOR LA CULTURILE

AGRICOLE, EDITURA GEEA,2000

20. ROŞCA, I., CIONTU,C.,IACOMI BEATRICE, IACOMI,C., COMBATEREA INTEGRATĂ A BOLILOR, BURUIENILOR
ŞI DĂUNĂTORILOR LA CULTURILE AGRICOLE.EDITURA DIDACTICĂ ŞI PEDAGOGICĂ, 2000.
21. SATTLER F., WISTINGHAUSEN E. V., FERMA BIODINAMICĂ, EDITURA ENCICLOPEDICĂ,

BUCUREŞTI, 1994
22. SIN,GHE., ŞI COLAB. TEHNOLOGII MODERNE PENTRU CULTURA PLANTELOR DE CÂMP, EDITURA CERES,
2003.
23. SIN, GHE., MANAGEMENTUL TEHNOLOGIC AL CULTURILOR DE CÂMP, EDITURA CERES, BUCUREŞTI, 2004.

24. STEFAN,V., CULTURA PRINCIPALELOR PLANTE DE CÂMP, EDITURA ELISAVAROS, 1997

25. TONCEA, I, STOIANOV, R., METODE ECOLOGICE DE PROTECŢIE A PLANTELOR, EDITURA ŞTIINŢELOR
AGRICOLE, 2002.
26. TONCEA, I. GHID PRACTIC DE AGRICULTURĂ ECOLOGICĂ,EDITURA ACADEMIEPRES,CLUJ-NAPOCA, 2002
27. MINISTERUL AGRICULTURII , PĂDURILOR ŞI DEZVOLTĂRII RURALE, CODEXUL PRODUSELOR DE UZ
FITOSANITAR OMOLOGATE A FI UTILIZATE ĂN ROMÂNIA, EDITURA GEEA, 2004
28. MINISTERUL AGRICULTURII , PĂDURILOR ŞI DEZVOLTĂRII RURALE, LISTA OFICIALĂ A SOIURILOR
(HIBRIZILOR) DE PLANTE DE CULTURĂ DIN ROMÂNIA PENTRU ANUL 2002, MONITORUL OFICIAL AL
ROMÂNIEI, 2002
29. MINISTERUL AGRICULTURII , PĂDURILOR ŞI DEZVOLTĂRII RURALE, ASAS, SINTEZA ACTIVITĂŢII DE
CERCETARE A INSTITUTULUI DE ECONOMIE AGRARĂ, 2003,2005

30. COLECŢIA DE OG, HG, SR,

31. PERIODICE: TRIBUNA ECONOMICĂ, TRIBUNA CALITĂŢII, AGRICULTURA

143
144