Amenajarea Pădurilor

Amenajarea Pădurilor - Partea 1
® asigurarea concordanţei dintre structura fondului de producţie şi funcţiile

atribuite pădurii;
« transferul tehnologic al unor rezultate ale cercetărilor şi studiilor aplicative, în
măsura în care acestea s-au finalizat prin îndrumări sau normative tehnice
relevante din punct de vedere al efectelor asupra organizării bio-producţiei
forestiere sau conservării ecofondului şi genofondului forestier.
Principalele mijloace prin care se asigură realizarea acestor obiective sunt, la
rândul, lor, următoarele:
• asigurarea continuităţii recoltelor de lemn;
• planificarea lucrărilor de îngrijire şi conducere a arboretelor şi a celor de
regenerare;
• evidenţa suprafeţei fondului forestier.
Spre deosebire de toate celelalte ecosisteme terestre cultivate (culturile
agricole, în general) pădurea se caracterizează printr-un ciclu natural de
producţie mult mai mare, fapt ce face necesară o distincţie clară între deciziile
strategice (pe termen lung), tactice (pe termen mediu) şi operative (pe termen
scurt). Deciziile operative sunt mijloace de realizare a obiectivelor pe termen
mediu, pe când deciziile pe termen mediu sunt mijloace prin care sunt
îndeplinite deciziile pe termen lung.
Prin amenajament se iau decizii pe termen mediu (decizii tactice), în
concordanţă cu obiectivele strategice, respectiv deciziile pe termen lung.
Această corelare se realizează treptat, prin parcurgerea unui proces descris în
figura 1-1.
Cum orice fel de decizie nu are numai consecinţe pozitive, ci şi negative, a
organiza producţia fără a ţine cont de modul în care se adoptă deciziile
operative poate fi riscant deoarece, cel puţin teoretic, pot apărea situaţii în care
decizii tactice corect adoptate nu permit adoptarea nici unei decizii operative
care să fie conformă obiectivelor strategice2.
Ca domeniu de cercetare-dezvoltare, amenajarea pădurilor este o sinteză a
principalelor discipline forestiere, ce preia şi de la acestea cunoş-
2
O astfel de situaţie poate să apară, de exemplu, la aplicarea planului decenal de
produse principale, când nu pot fi respectate restricţiile ecologice privind ală-
turarea parchetelor.
12
Amenajarea Pădurilor - Partea I
cunoştinţe, principii şi tehnologii, în măsura în care ajută în fiecare etapă a
planificării bioproducţiei forestiere pe termen lung.
1.2 Amenajarea pădurilor şi celelalte discipline forestiere
Ca în orice disciplină de sinteză, unele cunoştinte au doar caracter aplicativ,
Pe când altele sunt importante doar din' punct de vedere teoretic. Cunoştinţele
teoretice permit o mai bună înţelegere a proceselor biologice ce au loc în
pădure, fapt ce facilitează modelarea lor adecvată Aşadar, amenajarea pădurilor
este strâns legată de modelarea proceselor
biologice - pe de o parte - şi de integrarea acestor modele în procese de
optimizare - pe de altă parte, motive pentru care în structura prezentului suport
de curs au fost incluse două capitole distincte, referitoare la modelare, respectiv
fundamentarea deciziilor cu ajutorul aplicaţiilor informatice specifice.
în tabelul 1-1, sunt sintetizate raporturile dintreamenajarea

pădurilor şi disciplinele forestiere sau neforestiere, în paranteză fiind
specificat sub- domeniul în care respectivele cunoştinţe sunt aplicate cu
predilecţie. Activitatea de cercetare-dezvoltare în f. amenajarea pădurilor
se
nnaiizeaza prin actualizarea periodică a instrucţiunilor şi normativelor tehnice
(figura 1-1), în raport de rezultatele cercetărilor aplicative întreprinse în
domeniile colaterale.
Figura 1-1 Procesul decizional specific amenajării pădurilor
13
Amenajarea Pădurilor - Partea I -----
Tabelul 1-1
Cunoştinţe utilizate în amenajarea pădurilor, preluate de la alte discipline fores-
Disciplina tiere sau neioresneic ------------ —
Cunoştinţe necesare în activitatea
de proiectare (AP) sau în aceea de
cercetare-dezvoltare (CD)
Topografie, Ridicarea în plan a suprafeţelor
fotogrammetrie şi forestiere, raportarea acestora pe
teledetecţie, planurile de bază, actualizarea
sisteme bazei cartografice şi elaborarea
geografice hărţilor (AP); Analize pe spaţii
informatice (GIS) mari, zonare funcţională (CD)
Biometria şi Estimarea mărimii fondului de

auxologia producţie şi a creşterii pe elemente
forestieră de arboret. (AP,CD)
Meteorologie şi Utilizarea şi interpretarea
climatologie diagramelor şi sintezelor climatice
forestieră (AP)
Pedologie şi Cunoaşterea elementelor
staţiuni forestiere definitorii ale potenţialului
staţionai, factorii limitativi,
tendinte de evoluţie a solurilor
(AP), interacţiunea condiţiilor
climatice cu cele de sol si
vegetaţie (CD)
Tipologie Prin încadrarea arboretelor in
forestieră tipuri de padun se reduce volumul
de date ce descriu suficient de
precis fitocenozele forestiere (AP)
Ecologie împreună cu tipologia şi ecologia
forestieră forestiera, ajută la înţelegerea
funcţionării ecosistemelor
forestiere (CD, AP)
Cultura pădurilor Tratamente şi lucrări de îngrijire şi
conducere
(AP)________________________
Economie Principii generale privind
forestieră rentabilitatea investiţiilor,
estimarea funcţiilor productive,
protective şi recreative, pentru a
argumenta zonarea funcţională
(CD)
Drept şi legislaţie Regimul juridic al terenurilor
(AP), convenţii internaţionale
legate de mediu (AP, CD)
Cercetări Modele de optimizare şi de
operaţionale, fundamentare a deciziilor
teoria fiabilităţii (programare lineară, modele de
şi statistică estimare a riscului apariţiei
matematică diverselor perturbaţii, metode de
decizii multicriteriale, ) rrn AP)
Problemele abordate cu ajutorul cercetărilor operaţionale sunt de optimizare
(figura 1-2): în cazul amenajării pădurilor, de planaificare a acelor măsuri de
gospodărire ce conduc la realizarea unuia sau mai multor obiective.
14
Figura 1-2 Metodologia cercetărilor operaţionale

Prima fază este aceea de formulare a problemei, aşa-numitul model verbal.
In cap,tulul 11 sunt prezentate metodele de cercetări operaţionale frecvent
utilizate în amenajarea pădurilor la optimizarea planurilor decenale de recoltare,
stabilirea compoziţiei ţel, crearea rezervaţiilor.
A doua fază constă nu doar în observaţii asupra sistemului condus
(unitatea de producţie, de cele mai multe ori), ci şi în stabilirea celor mai
importante caracteristici, ce devin apoi variabile sau constante ale
modelului matematic, dezvoltat în faza următoare. în categoria
constantelor intră totdeauna suprafeţele unităţilor ameniastice sau
parcelelor, pe când în aceea a variabilelor intră volumele recoltabile anii
m care acestea urmează a se extrage, proporţiile de participare a speciilor ş. m.
3..
Formularea modelului matematic este etapa cea mai importantă- presupune,
în majoritatea cazurilor, alegerea unui model sau algoritm de optimizare ş, apoi
reţinerea numai a acelor caracteristici considerate importante. Trebuie precizat
că pe lângă metodele de programare matema- ca consacrate în literatură, pot fi
dezvoltaţi şi algoritmi euristici, specifici fiecare, probleme în parte; aceştia,
chiar dacă conduc de multe ori la
15
soluţii suboptimale, sunt de preferat uneori întrucât nu obligă analistul să
simplifice prea mult modelul verbal.
Faza a patra constă în testarea modelului matematic, folosind datele culese în
faza a doua, urmată de rafinarea modelului matematic iniţial: această rafinare
poate să constea în adăugarea sau reformularea unor restrictii, sau chiar
reformularea funcţiei obiectiv. în faza următoare modelul este prezentat
utilizatorului final (beneficiarul), ce poate fi sau nu fi de acord cu acesta,
considerându-1 prea simplu sau, din contră, prea complicat.
Odată ce a beneficiarul a agreat modelul matematic propus se trece la ultima
etapă, aceea de implementare propriu-zisă într-un program informatic,
completat de un manual de utilizare a acestuia. Nu este obligatoriu ca orice
aplicaţie a cercetărilor operaţionale să se finalizeze cu un produs informatic
nou; pot fi situaţii în care o foaie electronică de calcul este suficientă pentru
soluţionarea unei probleme, cu condiţia ca modul de utilizare a acesteia să fie
bine explicat şi documentat de către analist.
Informatica, respectiv utilizarea şi programarea calculatoarelor, chiar dacă
nu apare explicit ca disciplină didactică şi domeniu de cercetare-dezvoltare în
tabelul 1-1, are o influenţă covârşitoare în creşterea productivităţii muncii în
activitatea practică şi în îmbunătăţirea calităţii amendamentelor, permiţând
analize din ce în ce mai complexe a datelor ce descriu la un moment dat un
ecosistem forestier. Acesta este şi motivul pentru care domeniul respectiv a fost
abordat în ultimul capitol al lucrării.
Amenajarea pădurilor, ca ştiinţă şi domeniu de proiectare tehnologica specifica
silviculturii, este o sinteză a principalelor discipline forestiere, de la care preia
continuu tehnici şi metode ce ajută la o mai bună gestionare a ecosistemelor
forestiere prin fundamentarea adecvată a deciziilor tactice (pe termen mediu) şi
strategice (pe termen lung).___________-_______________
16
PRINCIPIILE AMENAJĂRII PĂDURILOR ŞI EVOLUŢIA LOR ISTORICĂ

„Mersul este o cădere neîncetat împiedicată" Francisc Reiner - profesor al
Facultăţii de Medicină din Bucureşti în perioada interbelică
2.1 Continuitatea
în Europa Centrală primele reglementări - în sens generic - privind
exploatarea pădurilor datează din Evul Mediu (secolele XI-XII). Potrivit
acestora, din timp în timp, de pe domeniile feudale se recoltau fie arbori
individuali (control pe număr de arbori), fie se parcurgeau cu tăieri rase anumite
suprafeţe de pădure (control pe suprafaţă), fie se recoltau anumite cantităţi de
lemn (control pe volum). în această perioadă pădurile aveau un rol vital în
economia comunităţilor, întrucât furnizau lemn pentru construcţii, hrană (carne
de vânat, ciuperci, fructe) şi, mai ales, lemn pentru foc.
începând cu secolul XV, explozia demografică a dus la dezvoltarea
comerţului, urbanizare şi, în cele din urmă la prima revoluţie industrială,
respectiv concentrarea forţei de muncă prin trecerea la producţia manufacturieră
la producţia de masă. Suprafaţa pădurilor s-a redus dramatic în zonele de
câmpie, unde folosinţa forestieră a fost schimbată în folosinţă agricolă. Nici în
zonele mai înalte, inadecvate altor folosinţe în afara celei forestiere pădurile nu
au rămas neatinse, întrucât trebuiau să alimenteze cu lemn şi energie
exploatarea altor resurse, precum cărbunele şi minereurile. Consecinţa a fost
degradarea pronuntată a pădurilor prin aşa-numitul tratament „mittelwald".
în sudul Europei, la mică altitudine, unde domină speciile de foioase, marile
masive forestiere au fost fragmentate, iar regimul crângului a devenit dominant.
Drept consecinţă, stresul climatic a crescut, fapt ce a condus la fenomene ciclice
de uscare anormală a unor specii foarte valoroase, precum cvercineele (Alexe,
1985,1986).
Ca reacţie la acest proces de diminuare a resurselor forestiere a apărut un
domeniu profesional nou - silvicultura; mai întâi în Germania şi în Franţa.
Motivaţia acestor preocupări a fost de la bun început 'una economică: asigurarea
aprovizionării cu lemn, ce era la vremea
12
respectivă3 unul dintre principalele materiale de construcţii, respectiv una dintre
puţinele resurse energetice. în Germania, prima acţiune întreprinsă în acest sens
a fost substituirea pădurilor degradate, rămase în urma exploatării pe alese a
arborilor din pădurile virgine, cu plantaţii de molid, brad şi pin silvestru. Aşa s-a
născut ceea ce se numeşte acum silvicultura pădurii cultivate, a cărei principală
menire este producţia de lemn (lignicultura), pentru diverse utilizări.
Potrivit principiului continuităţii, prin planificarea amenajistică trebuie să se
asigure recolte constante pe un orizont de timp infinit. Principiul continuităţii nu
este specific doar amenajării pădurilor, ci tuturor activităţilor economice în care
principalul mijloc de producţie este o populaţie biologică a cărei structură poate
fi controlată într-un fel sau altul.
în definiţia dată prima dată principiului continuităţii de către Ludwig Hartig
la 1785, se recunosc şi serviciile protective asigurate de vegetaţia forestieră:
"Administraţiile silvice trebuie să reglementeze tăierile din păduri în aşa fel
încât generaţiile viitoare să poată avea de pe urma lor cel puţin tot atâtea
avantaje ca şi generaţia actuală". Această formulare este cuprinzătoare dar şi
vagă totodată, deoarece sintagma "cel puţin tot atâtea avantaje" nu spune nimic
despre avantajele de care beneficiază generaţia actuală şi nici despre faptul că
aceste avantaje - adică obiectivele spre care tinde gospodărirea pădurilor - se
exclud reciproc în multe situaţii.
Obiectivele gestionării pădurilor se schimbă în timp, deoarece apar noi
cerinţe din partea societăţii dar şi noi cunoştinţe referitoare la componentele
ecosistemelor forestiere. Ca urmare, principiile de amenajare s-au cristalizat ca
rezultante a două procese: exploatarea excesivă a resurselor forestiere şi
cunoaşterea tot mai amănunţită a legităţilor ce guvernează creşterea arborilor şi
a modului în care sunt structurate ecosistemele forestiere.
Odată cu apariţia modelului pădurii normale, adică a unei păduri în care
clasele de vârstă sunt egal repartizate ca suprafaţă, continuitatea a fost definită
doar aparent mai precis, ca fiind un echilibru între recoltele de lemn şi creşterea
pădurii (R. Weber, citat de Rucăreanu, 1967). Spunem „aparent" deoarece acest
echilibru nu mai este precizat din punct de vedere temporal: într-o perioadă se
poate tăia mai mult, în alta mai puţin iar structura pe specii a ceea ce se
recoltează poate fi diferită de structura pe specii a creşterii fondului de
producţie. Datorită acestui fapt, unele specii cu
3
Sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX.
18
valoare comercială ridicată la un moment dat au fost recoltate preferenţial, fapt
ce a îngustat diversitatea speciilor şi, în final, a condus la declinul unor specii:
este cazul bradului, stejarilor precum şi a multor specii tropicale.
Un alt punct de vedere, ce reflectă preocupările de ameliorare a
componentelor biotopului dar şi renunţarea la ideea egalităţii recoltelor de lemn,
este cel lansat de Karl Gayer (citat de Rucăreanu, 1967), potrivit căruia
continuitatea este: "îngrijirea atentă şi continuă a forţelor naturale productive ale
staţiunii şi punerea lor pe de-a-ntregul în slujba scopurilor noastre". A fost un
pas înainte, deoarece s-a recunoscut astfel cât de importantă este adecvarea
intervenţiilor silviculturale la particularităţile ecosistemului, fără a renunţa însă
raportul susţinut.
Dar pe măsură ce economia de piaţă şi-a cristalizat regulile de funcţionare şi
continuitatea a căpătat alte interpretări: Christian Heyer (citat de Rucăreanu,
1967), fără a respinge obiectivele formulate de Hartig, a relaxat cumva sensul
continuităţii propunând două căi principale:
❖ creştere continuă şi exploatări anuale (continuitate strictă);
o recolte anuale şi egale (continuitate cu raport susţinut); o recolte anuale
inegale, dar recolte decenale egale;
❖ creştere continuă şi exploatări intermitente (continuitate în sens larg).
Structura normală pe clase de vârstă depinde de mărimea ciclului de
producţie care, la rândul lui, depinde de exploatabilitate4. Datorită acestei
condiţionări logice, complexitatea structurală a pădurii cultivate s-a diminuat
continuu, fapt ce atras după sine reducerea stabilităţii funcţionale a acesteia, din
toate punctele de vedere, inclusiv cel productiv.
Astfel, la pădurile echiene de amestec (codru regulat) condiţia de optim,
presupusă de exploatabilitate, poate fi îndeplinită pentru una sau două specii, nu
pentru toate speciile existente într-un arboret; prin urmare, unele specii vor fi
inevitabil eliminate în timp, deoarece selecţia pozitivă va fi orientată exclusiv
spre favorizarea speciei principale, care este de regulă cea mai productivă.
J
Bazele de amenajare fac subiectul capitolului patru
15
De asemenea, dacă se adoptă vârste ale exploatabilităţii inferioare vârstei la
care arborii fructifică abundent în masiv, regenerarea artificială se va impune de
la sine - de aici tendinţa de a crea arborete pure. O asemenea structură
orizontală reduce eficacitatea funcţională, clin mai multe puncte de vedere:
sistemul radicelar va asigura armătura de rezistenţă a solului pe o adâncime
redusă, biodiversitatea, la orice nivel trofic, va fi şi ea redusă, iar efectul estetic
al unei astfel de structuri este inferior oricărei păduri de amestec cu structură
echienă sau ne-echienă.
Fridrich Judeich, primul promotor al rentabilităţii financiare, a renunţat la a
se mai referi într-un fel sau altul la mărimea recoltelor anuale, subliniind că
esenţiale sunt menţinerea folosinţei forestiere şi gospodărirea pădurilor potrivit
principiului rentabilităţii. Raportul susţinut nu trebuie privit ca egalitate a
recoltelor de la un an la altul, ci ca un raport cât mai puţin fluctuant între
creşterea pădurii şi volumul recoltat din aceasta, astfel încât să se asigure
rentablitatea gestionării pădurilor.
Dar continuitatea producţiei are şi o dimensiune socială, lemnul fiind una din
materiile prime tradiţionale, de care a depins şi depinde în continuare
dezvoltarea rurală. Aşadar continuitatea recoltelor înseamnă şi păstrarea unor
locuri de muncă. Bernetti (1990) a elaborat un model de programare lineară cu
două funcţii obiectiv şi două seturi de restricţii tehnologice, utilizate alternativ.
Funcţiile obiectiv au fost veniturile obţinute din valorificarea lemnului,
respectiv valoarea estetică şi recreativă a pădurii, iar cele două seturi de
restricţii au fost continuitatea recoltelor şi menţinerea locurilor de muncă.
Comparând soluţiile de optim ale celor două probleme, autorul a obţinut o
estimaţie a „costului la hectar" al menţinerii locurilor de muncă.
In virtutea principiului continuităţii s-a trecut treptat de la pădurea naturală la
pădurea cultivată, deoarece cunoaşterea structurii celei dintâi este mult mai
dificilă şi costisitoare, şi nu permite realizarea unor modele structurale pe baza
cărora să se poată evalua calitatea deciziilor operative, ca mijloace de realizare a
obiectivelor tactice.
2.2 Rentabilitatea
în raport cu cerinţele societăţii, orice resursă naturală devine la un moment
dat insuficientă. Din punct de vedere economic, folosinţa forestieră a terenului
nu este perenă: ea depinde, în mare măsură, de propria-i eficienţă economică,
dar şi de aceea a folosinţei alternative.
20
Primul autor ce a dezvoltat o teorie a alocării spaţiale a folosinţelor funciare

a fost Wilhelm Launhardt, pionier al economie matematice (citat de Blaug,
1992). Acesta a dezvoltat aşa-numita teorie a inelelor, ce explică într-o manieră
logică modul în car folosinţa funciară a unei anumite suprafeţe depinde de rentă,
cost mediu de producţie, preţ de desfacere a produsului agricol, rată medie de
încărcare şi distantă faţă de piaţă.
Launhardt a presupus că, pe o suprafaţă uniformă, într-o regiune complet
omogenă, se produc mai multe bunuri ce alimentează un singur punct de
consum, plasat în centru zonei respective. Regiunea pe care se va produce un
anumit bun va avea o formă circulară, cu raza z, cantitatea totală de produs fiind
Q=xnr2 (x = cantitatea produsă la unitatea de suprafaţă). Dacă c este costul de
producţie, f cheltuielile medii de transport (gradul mediu de încărcare),
considerate constante într-o anumită zonă iar p preţul dorit a fi realizat pe piaţa
„centrală" atunci zona circulară pe care se va produce bunul respectiv va avea
raza z ce satisface relaţia:
p = c + f-z (2-1)
Din relaţia 2-1 rezultă că z=(p+c)/f. Aşadar folosinţa optimă a terenurilor din
jurul unei pieţe pe care se vând n produse va fi reprezentată de n cercuri
concentrice, ale căror raze sunt date de distanţele critice la care un produs este
mai rentabil decât celălalt.
Pornind de la modelul lui Launhardt, dacă se reprezintă grafic (figura 2-1)
rentele medii anuale ale folosinţei agricole şi forestiere, pentru aceeaşi categorie
de teren, în raport cu distanţa de transport până şi de la proxima localitate, se
constată că există o distanţă critică de transport în funcţie de care, de-a lungul
istoriei, oamenii au optat pentru una dintre cele două folosinţe: pentru zonele
mai apropiate de localităti, agricultura a adus rente anuale mai mari, pe când în
zonele mai îndepărtate s-a preferat păstrarea pădurii, ce aduce rente periodice
dar fără a fi necesare cheltuieli anuale de mărimea celor presupuse de folosinţa
agricolă (pregătirea anuală a terenului, recoltarea anuală, combaterea
dăunătorilor etc.).
15
Distanţa de transport
Figura 2-1 Modul în care renta forestieră şi renta agricolă determină distribuţia
spaţială a celor două folosinţe
Poziţia relativă a celor două funcţii reprezentate în figura 2-1 depinde de
productivitatea muncii în cele două ramuri şi ratele medii ale profiturilor
obţinute în cele două ramuri. într-o economie dinamică, continuitatea producţiei
de lemn nu poate fi asigurată dacă renta periodică a folosinţei forestiere nu
creşte, întrucât rentele anuale din folosinţa agricolă cresc mai repede, datorită
progresului tehnic şi îndesirii reţelei de transport.
Aşadar, pe termen lung, nu poate fi asigurată continuitatea fără ameliorarea
productivităţii şi fără un cadru legislativ ferm, care să protejeze folosinţa
forestieră, indiferent de forma de proprietate. Un asemenea cadru este necesar
dar nu şi suficient în condiţiile în care există tnai multe forme de proprietate
asupra terenurilor, deoarece legile depind de sistemul politic, care poate fi mai
mult sau mai puţin orientat spre încurajarea şi garantarea proprietăţii private.
Pentru a preveni posibilele influenţe negative pe care legislaţia - sau lipsa
acesteia - le poate avea la un moment dat asupra folosinţei forestiere,
silvicultorii au fost preocupaţi permanent de creşterea productivităţii muncii dar
şi de creşterea capacităţii ecosistemelor forestiere de a produce lemn. Şi unul
din aceste mijloace este ameliorarea productivităţii pădurilor prin:
23
❖ înlocuirea speciilor slab productive cu specii mai productive - ţinând cont de
compatibilitatea dintre cerinţele speciilor ce urmează a fi extinse în cultură şi
condiţiile staţionale;
❖ creşterea productivităţii unor specii de interes economic prin ameliorare
generică, rata internă de revenire putând creşte până la 14%, ca urmare a
unor programe de ameliorare genefică (Porterfield et al., 1975);
❖ conducerea arborefelor astfel încât să se amelioreze fie creşterea, fie calitatea
masei lemnoase recoltată la exploatabilitate;
❖ valorificarea superioară şi a altor resurse nolcmnoase, precum fructele de
pădure, ciupercile, vânatul.
Oriunde fondul forestier public şi privat este protejat prin lege (Codul
Silvic), mecanismul descris în figura 2-1 înce/ează să funcţioneze, în sensul
transformării folosinţei forestiere în folosinţă agricolă.
în numele rentabilităţii, mai toate ţările europene au promovat, la un moment
dat, ample programe de extindere a speciilor repede crescătoare, în special a
răşinoaselor în afara arealului, toate soldându-se, mai mult sau mai puţin, cu un
eşec, în ciuda calculelor de eficienţă extrem de convingătoare pe care s-au bazat
respectivele politici (Sabău, 1966; Marcu et al, 1974,1980).
Creşterea unei păduri şi producţia acesteia nu înseamnă acelaşi lucru,
deoarece arborii - purtătorii creşterii - sunt mijloace de producţie pe parcursul
întregului ciclu şi doar la exploatabilitate devin produse. Prin urmare, printr-o
planificare adecvată a tuturor lucrărilor - începând cu regenerarea şi încheind cu
exploatarea - se poate influenţa în sens pozitiv creşterea, deci şi producţia. în
virtutea principiului rentabilităţii, amenajistul poate:
❖ modifica structura arboretelor naturale - promovând într-o măsură rezonabilă
speciile productive sau speciile valoroase din punct de vedere economic şi
ecologic (laricele, paltinii, cireşul);
❖ înlocui complet arboretele naturale cu cele artificiale, dacă cele din urmă
sunt mai productive;
❖ propune un anumit tip de lucrări de îngrijire şi un anumit sortiment-ţel, a
cărui producţie trebuie să fie urmărită consecvent.
15
Fără principiul rentabilităţii, ce presupune un mai mare accent pe mijloacele
tehnice de ameliorare a productivităţii pădurilor, continuitatea, în sensul definit
de Hartig, nici nu ar fi putut fi respectată.
Preocupările de ameliorare a productivităţii speciilor au condus la stabilirea
unor reguli privind transferul materialului genetic destinat regenerării artificiale
a pădurilor. în amenajamentul românesc, cea mai recentă expresie a respectării
principiului rentabilităţii (prin creşterea productivităţii) este introducerea, în
descrierea parcelară, a provenienţei genetice a materialului sădi tor, folosit în
plantaţii.
Chiar dacă nu există o legătură directă, de tip cauză-efect, între cheltuielile
făcute pentru gospodărirea pădurilor şi volumul producţiei de lemn,
rentabilitatea măsurilor silviculturale trebuie urmărită până în punctul în care
devine îndoielnică respectarea principiului continuităţii.
Deoarece există un mare decalaj de timp între momentul efectuării lucrărilor
şi cel în care rezultatele economice ale acestora pot fi evaluate prin preţul de
vânzare al produselor lemnoase, mijloacele tehnice de estimare a rentabilităţii
sunt şi puţine, şi discutabile, dar aceste motive nu justifică subestimarea
importanţei pe care o are în activitatea zilnică rentabilitatea, înţeleasă ca fiind
capacitatea de a produce plus-valoare. Rentabilitatea poate fi exprimată prin
unul din următorii indicatori:
❖ valoarea prezentă netă a investiţiilor făcute prin crearea şi menţinerea
vegetaţiei forestiere5;
❖ rata internă de revenire;
♦> renta anuală netă.
Valoarea prezentă netă a unui teren acoperit cu un arboret echien se
determină cu ajutorul unei formule al cărei autor este Martin Faustmann, primul
economist ce a soluţionat într-o manieră unitară problema investiţiilor în
silvicultură. Pentru a înţelege raţionamentul de la care a pornit sunt necesare
câteva cunoştinţe de bază în ceea ce priveşte sistemul economiei de piaţă (ce nu
se pot rezuma doar la câteva definiţii) şi reprezentarea grafică a echilibrului
dintre cerere şi ofertă.
începând din a doua jumătate a secolului XIX creşterea economică a depins
tot mai mult de schimburile comerciale, de specializarea prin introducerea
progresului tehnic dar şi de criteriile de eficienţă impuse de
5
Acest indicator se bazează pe ipoteza că folosinţa forestieră este opţională.
24
sistemul bancar. Toate modelele economice dezvoltate de atunci se bazează pe
conceptul de piaţă perfectă, ce presupune ca:
♦> preţul de vânzare cerut de orice vânzător să fie cunoscut de
orice cumpărător; ❖ toate preţurile produselor disponibile la un moment dat
să se regleze aproape instantaneu - consecinţă firească a premisei anterioare;
oricine să poată împrumuta oricât, iar mărimea creditelor contractate la un
moment dat să nu influenţeze rata dobânzii.
Corolarul celei de-a treia premise este că orice mijloc de producţie sau orice
bun imobiliar poate fi utilizat drept garanţie pentru contractarea unui credit
bancar. Prin urmare, orice bun trebuie să aibă o valoare prezentă maximă,
pentru a putea fi utilizat drept garanţie la contractarea unui credit bancar cât mai
mare.
Aşadar, apariţia creditului ipotecar a produs o mutaţie de fond în modul de
evaluare a terenurilor, indiferent de folosinţa acestora. Valoarea prezentă netă a
terenului destinat folosinţei forestiere este relevantă doar punctual, pentru
fiecare hectar de pădure. Dacă se consideră un capital C depus în bancă cu
dobânda p, în fiecare an se poate retrage o sumă egală cu R, pe o perioadă
nelimitată de timp (capitalul iniţial nu se modifică), în acest caz, valoarea
capitalului C ce aduce anual renta R este dată de relaţia (2-2).
oR
C=- (2-2)
Dacă R se retrage la fiecare t ani, atunci valoarea rentei - periodice de data
aceasta - se calculează ca diferenţă între capitalul acumulat Ct şi cel iniţial, C.
Qeste dat de relaţia (2-3), iar renta periodică de relaţia (2-4).
Ct = C + Cp1 = C(l + p)f ( 2-3)
, ,
R = c(l + p) -c = c[(l + p) -l]
(2-4)
Aşadar, valoarea de capital a unui mijloc de producţie ce aduce la fiecare „t" ani
renta R este
15
Un arboret aduce doar rente periodice - odată cu răriturile comerciale şi
exploatarea finală - dar gospodărirea lui presupune totuşi unele cheltuieli
anuale, ce pot fi considerate rente anuale negative. La rândul ei, renta periodică
este compusă din venitul la exploatabilitate, plus veniturile anterioare acesteia,
aduse de răriturile comerciale. Pentru a face comparabile veniturile sau
cheltuielile ce apar la anumite intervale de timp este nevoie ca acestea să fie
capitalizate de perioada de timp respectivă. Aşadar, renta la exploatabilitate este
dată de formula (2-6):
R = E + Yl(,'pr_t - —-C(l + p)r (2-6)
tl P
în care E este venitul la exploatabilitate (momentul zero), iS'1 este venitul din a
„n"-a răritură făcută făcut în anul t al ciclului r, p este rata dobânzii, c este
costul anual al întreţinerii arboretului, iar C este costul regenerării la fiecare r
ani a acestuia.
Includerea în membrul drept al relaţiei (2-5) a costului regenerării semnifică
faptul că după fiecare ciclu de producţie menţinerea folosinţei forestiere şi a
aceloraşi specii în compoziţia arboretului sunt opţiuni ale celui ce deţine
pădurea. Dacă menţinerea folosinţei forestiere este obligatorie, atunci din
veniturile la exploatabilitate trebuie scăzute cheltuielile de regenerare.
Combinând relaţiile (2-5) şi (2-6) rezultă bine-cunoscuta formulă a lui
Faustmann (1849), potrivit căreia valoarea prezentă netă VPN (valoarea de
capital) a unui hectar de pădure este dată de relaţia (2-7)
E+jfo + pr -c(i+P)r---
VPN =------------- --------------------—2- ( 2-7)
r
(l + p) -l
Pentru silvicultură, adoptarea VPN ca indicator sintetic al eficienţei a
însemnat promovarea speciilor repede crescătoare, indiferent de valoarea
ecologică şi economică6 a speciilor pe care acestea le-au înlocuit.
în formă analitică, relaţia (2-3) poate fi scrisă folosind baza logaritmilor
naturali (relaţia 2-8).
6
Speciile încet crescătoare, ce produc lemn cu mare valoare economică la vârste
înaintate sunt defavorizate din punct de vedere al rentabilităţii financiare în
raport cu speciile repede crescătoare, chiar la rate ale dobânzii de 2-3%.
126 26
I Amenajarea Pădurilor - Partea I
pt
C'=Ce (2-8)
în formula lui Faustmann foarte frecvent termenii (1+p)1 sunt înlocuiţi cu
eP< , pentru a soluţiona pe cale analitică problema exploatabilităţii financiare,
adică a acelei vârste la care valoarea prezentă a terenului este maximă.
Rescriind formula lui Faustmann potrivit acestei convenţii, VPN este dată de
relaţia (2-9):
p pl
wpH_V(t)-Ce '_V(t)-C(e -l)-C V(t) - C
ept - 1 ept - 1 ept - 1 (
în care V(t) este venitul exprimat ca funcţie de timp, adică de momentul în care
acesta apare.
Considerând că funcţia V(t) este continuă şi derivabilă, soluţia se obţine
egalând cu zero derivata parţială în raport cu timpul, respectiv relaţia (2-10).
dVPN V'(t)(ert - 1)-rert[V(t)-c]
Potrivit relaţiei (2-10), un arboret trebuie menţinut atât timp cât rata
procentuală a creşterii valorice a masei lemnoase valorificabile este mai mare
decât rata de scont, p.
Principial, scontarea veniturilor şi cheltuielilor contravine ideii de alocare
egală a resurselor între generaţii deoarece favorizează generaţia actuală şi
defavorizează generaţiile viitoare. Aceasta este mult-dezbătuta problemă a
inechităţii dintre generaţii creată prin raportarea la interesele generaţiei actuale.
Pentru a asigura distribuţia echitabilă între generaţii, Church et Daugherty
(1999) au folosit un model de programare lineară MAXIMIN, pentru
planificarea lucrărilor de regenerare pe 20 perioade de câte 10 ani. Autorii au
dezvoltat două modele: potrivit celui dintâi, perioada pe care se face scontarea
beneficiilor nete se reia la fiecare 10 ani, iar decizia de a recolta o suprafaţă de
pădure se ia în raport cu interesele fiecărei generaţii; al doilea model este mai
complex: o generaţie ia decizia de a exploata o suprafaţă de pădure doar dacă
investiţia asociată acesteia (regenerarea) este eficientă pentru următoarea
generaţie.

Leslie (1967) şi Mishan (1967) au propus reducerea ratei de scont pentru
veniturile asociate unor măsuri speciale de protecţie - oricât de mici ar fi
acestea. Acest punct de vedere a fost adoptat cu ocazia unor evaluări făcute în
cadrul unei teme de cercetare (Drăgoi, 1991, nepublicat), asociind o rată de
scont de 1 % pentru arboretele încadrate în categorii funcţionale de tip II (în
care sunt permise doar lucrări de conservare), 2% pentru cele de tip III şi 3%
pentru restul tipurilor funcţionale.
Brukas et al. (2001) au studiat impactul pe care l-ar avea asupra economiei
lituaniene reducerea ciclului de producţie ca urmare a „relaxării" unor restricţii
ecologice şi adoptării exploatabilităţii financiare. La o rată de scont de 3%
speciile încet crescătoare ar trebui înlocuite cu cele repede crescătoare iar
fondul de producţie optim ar trebui să scadă de la 160 milioane m3, cât este în
prezent, la 40 milioane m3. Fireşte, dacă piaţa ar absorbi diferenţa de 120
milioane m3 ar scădea preţul pentru o lungă perioadă de timp, ceea ce ar anula
calculele economice iniţiale. Pentru pădurile particulare o rată de scont de 2%
după impozitare este recomandată, cu posibile deviaţii în viitor între 0% şi 4%.
Autorii au subliniat atât importanţa alegerii unei rate de scont mici, cât şi pe
aceea a luării în consideraţie şi a altor funcţii, pe lângă producerea masei
lemnoase.
Dixon (1994), expert al Băncii Mondiale, aduce un contra-argument
interesant la utilizarea unor rate de scont mici: dacă mai multe proiecte sunt
evaluate la rate mici de scont, este foarte probabil ca toate să fie la fel de
eficiente, ceea ce poate conduce la risipă, investind în prea multe proiecte.
Autorul citat pledează pentru rate proporţionale cu gradul de risc: în cazul
silviculturii, o plantaţie de molid în afara arealului ar trebuie evaluată la o rată
de scont mai mare decât o regenerare naturală în speciile tipului de pădure
natural fundamental, fiind o investiţie mai riscantă. Dacă acest punct de vedere
ar fi fost adoptat cu mai mult timp în urmă, cu siguranţă că substituirea
arboretelor naturale ar fi avut cu totul altă dinamică - probabil, nici nu ar mai fi
fost luată în discuţie.
Tot în acest context, merită a fi menţionat un studiu recent, (Moog et
Borchert, 2001) asupra profitabilităţii tot mai mici a silviculturii germane,
datorată creşterii costurilor mari şi preţurilor relativ constante ale produselor
forestiere. Fenomenul îşi găseşte explicaţia chiar în modelul lui Faustmann:
cicluri de producţie profitabile în viitor au ca efect scurtarea ciclurilor actuale, şi
invers! Dacă folosinţa forestieră este nerentabilă dar protejată prin lege,
deţinătorul unei păduri are o singură
28
1
____________Amenajarea Pădurilor - Partea I
alternativă: să amâne recolta finală, deci să mărească ciclul de producţie.
Amână astfel re-investirea în pădure. Date privind preţurile produselor
forestiere pe o lungă perioadă de timp (1954-1998), corectate Ia rata inflaţiei, au
demonstrat că ciclurile de producţie cresc dincolo de optimul calculat.
Rata internă de revenire (RIR) se calculează pe baza aceleiaşi formule (2-6),
diferenţa constând în faptul că se determină acea rată a dobânzii la care valoarea
prezentă netă este zero. Pentru pădure, din punct de vedere matematic, există tot
atâtea rate interne de revenire câte soluţii are o ecuaţie al cărei grad este egal cu
ciclul de producţie; unele pot fi negative. De aceea, rata internă de revenire se
calculează prin tatonări, în intervalul 0-20%, iar toate foile electronice de calcul
au implementate astfel de funcţii matematice.
Renta anuală netă7 este indicatorul cel mai potrivit pentru aprecierea
rentabilităţii gestionării pădurii, cu observaţia că acesta este relevant doar atunci
când structura pădurii este sau tinde a deveni normală, iar folosinţa forestieră
este stabilită prin lege - cazul pădurii ce este bun public. într-o astfel de situaţie
valoarea rentei este egală cu media profitului net multianual şi nu se justifică,
sub nici un motiv, utilizarea valorii prezente nete, întrucât structura normală a
pădurii asigură venituri constante, ce nu justifică creditul bancar.
Este evident că rentabilitatea este un concept orientat exclusiv spre efectul
economic, exprimat ca venit net. Dar cultura pădurilor presupune în mod
obligatoriu efectuarea unor lucrări, deci anumite cheltuieli ce nu pot fi acoperite
imediat din venituri obţinute de pe aceeaşi suprafaţă de pădure. Pentru a evita
inconvenientele actualizării rezultatelor economice pe perioade lungi de timp,
un concept mai apropiat de specificul silviculturii este cel al eficacităţii,
înţeleasă ca şi tendinţă de minimizare a costui specific.
Din această perspectivă, este mai utilă fundamentarea deciziilor pe criteriul
eficacităţii decât pe cel al rentabilităţii, ceea ce presupune de fapt alegerea
alternativelor tehnologice cărora le este asociat un cost specific minim. De
exemplu, la stabilirea compoziţiei-ţel nu se iau în consideraţie veniturile nete ce
se vor obţine la exploatabilitate, ci care este costul minim al regenerăii,
consierând, fireşte, numai compoziţiile stabile din punt de vedere ecologic.
7
Este singurul indicator al eficienţei, perfect compatibil cu principiul
continuităţii, în accepţiunea tradiţională.
29
In condiţiile gestionării multifuncţionale a pădurilor, principiul rentabilităţii este
înlocuit tot mai mult cu cel al eficacităţii cheltuielilor, ceea ce înseamnă că
pentru obţinerea aceluiaşi efect (ce nu poate fi exprimat în termeni financiari) va
fi aleasă alternativa cu cel mai mic cost specific, exprimat în unităţi monetare
raportate la cantitatea de efect - fie acesta metru cub de lemn recoltabil sau
hectar de pădure pe care trebuie efectuate anumite lucrări sau realizate anumite
ţeluri de protecţie sau conservare.
Principiul rentabilităţii a apărut ca o reacţie la tendinţa de diminuare a suprafeţei
pădurii, prin schimbarea folosinţei forestiere într-o alta, mai rentabilă.
2.3 Păstrarea echilibrului ecologic
De-a lungul timpului, biodiversitatea terestră a trecut prin perioade de
dispariţie în masă a unor specii, rezultatul fiind dispariţia a cel puţin 17% din
taxoni. Pentru secolul XXI, se estimează că pierderile vor fi undeva între 25 şi
50 % (Morell, 1999). Diferenţa dintre acest val de dispariţii şi toate celelalte
este cauza: omul şi activităţile sale.
Ceea ce a scăpat analiştilor economici a fost faptul că exploatarea şi
regenerarea repetată a pădurii artificiale, oricât de raţional ar fi făcute, conduc
cu timpul la diminuarea stabilităţii acesteia, diferenţierile de la o zonă la alta şi
de Ia o perioadă istorică la alta datorându-se factorilor abiotici şi biotici.
Intre factorii abiotici ce au înrăutăţit în mare măsură starea de sănătate a
pădurilor se numără poluarea industrială. Sintagma „declinul pădurilor" a fost
lansată de omul de ştiinţă ceh Jan Stoklasa în 1923, primul ce a identificat
poluarea industrială ca fiind factorul declanşator al acestui fenomen (citat de
Fanta, 1997).
în timp, datorită reducerii suprafeţei forestiere (proces explicat în figura 2-1)
efectul ameliorativ al pădurilor s-a diminuat, fapt ce a contribuit într-o oarecare
măsură şi la producerea schimbărilor climatice. Dovada cea mai elocventă a
acestui proces, atât de lent încât este imperceptibil chiar în câteva generaţii, a
fost obţinută printr-un studiu extrem de laborios în care s-a folosit o gamă largă
de metode, de la analize de serii cronologice pe date climatice până la studii
polenologice în tot bazinul Mării Mediterane (Reale et Diemeyer, 2000; Reale
et Shukla, 2000). Concluzia a fost că rolul vegetaţiei forestiere în schimbările
climatice este evident pe spaţii mari şi în perioade lungi de timp, cauza creşterii
aridităţii climatice în bazinul mediteranean fiind reducerea
30
proporţiei pădurilor, aşa cum aceasta este atestată documentar pe o perioadă de
2000 de ani.
In categoria factorilor silviculturali ce sunt frecvent incriminaţi pentru
declinul pădurilor, cel mai important este tehnologia exploatării acestora.
Creşterea eficienţei economice în exploatare a fost principala cauză a
destructurării pădurilor şi înrăutăţirii condiţiilor de sol. Echipamentele de
exploatare, cu cât sunt mai productive, sunt mai grele, cauzând tasarea
orizonturilor superioare şi impun totodată concentrarea tăierilor (Sevdack,
1995). Pe bună dreptate, tractorul articulat forestier românesc a fost denumit un
adevărat „eşec ecologic" din aceste considerente (Giurgiu, 1982). S-a constatat
că riscul eroziunii solului creşte chiar şi atunci când lemnul este scos pe trasee
ce urmăresc curbele de nivel, întrucât aceste căi de acces funcţionează ca nişte
canale colectoare ce se descarcă în văile secundare, accelerând astfel eroziunea
în adâncime a acestora (Prosser et Abernethy, 1999).
în amenajamentul românesc, meritul incontestabil de promotor şi susţinător
al gestionării pe baze ecologice a pădurii îl are academicianul Victor Giurgiu,
primul ce a ridicat conservarea biodiversităţii la rang de principiu amenajistic
(Giurgiu, 1988).
Potrivit Convenţiei asupra Biodiversităţii Biologice3, prin biodiversitate se
înţelege variabilitatea organismelor vii din toate ecosistemele (terestre, marine,
acvatice) precum şi a complexelor ecologice din care respectivele organisme fac
parte; biodiversitate înseamnă diversitate intraspecifică, interspecificiă şi între
ecosisteme.
Pentru creşterea rentabilităţii gospodăririi pădurilor, unele specii repede
crescătoare, mai uşor de ameliorat pe cale genetică, au fost extinse în
detrimentul altora, reducându-se astfel diversitatea biologică a pădurilor.
Pădurea cultivată este condusă spre o structură normală din punctul de
vedere al distribuţiei pe clase de vârstă dar, de cele mai multe ori, acest
deziderat nu este atins, datorită multitudinii de factori biotici şi abiotici
perturbatori: atacuri de insecte, doborâturi produse de vânt, îngheţuri, ş.a.m.d.
Transformarea parţială a pădurii naturale în păduri cultivate a fost inevitabil
însoţită de creşterea vulnerabilităţii celor din a doua categorie. Prin urmare,
expresia ultimă a principiului ecologic este
* http:www.biodiv.org
15
Amenajarea raauruur - • u< nu
preocuparea de menţinere a biodiversitaţii, la toate nivelurile trofice
reprezentative pentru un ecosistem forestier. Conservarea biodiversităţii nu este
importantă doar din punct de vedere biologic şi etic, ci şi economic: în
silvicultură, corelaţia pozitivă între diversitatea biologică şi mărimea fondului
de producţie este deja unanim acceptată, fiind de altfel şi dovedită de numeroase
măsurători în suprafeţe permanente de studiu (Rucăreanu et Leahu, 1982;
Giurgiu, 1988; Clinovschi, 2003).
Pădurea naturală are o valoare intrinsecă şi pentru domeniile de cercetare
forestieră, întrucât permite cunoaşterea unor aspecte importante pentru
elaborarea strategiilor pe termen lung, precum: longevitatea arborilor aparţinând
diverselor specii, succesiunea speciilor forestiere, impactul unor factori
perturbatori (incendii, doborâturi produse de vânt, atacuri de insecte) asupra
stabilităţii pădurilor. Pe baza acestor cunoştinţe pot fi adoptate o serie de decizii
menite crească stabilitatea ecosistemelor naturale şi cultivate pe spaţii mari9.
Pentru acest motiv, a fost lansată sintagma de valoare informaţională (Giurgiu,
1982) ale cărei semnificaţii concrete pot fi următoarele10:
❖ posibilitatea de a studia biometria şi auxologia unor arbori şi arborete cu
mult trecute de vârsta exploatabilităţii, ceea ce este imposibil în pădurea
cultivată;
❖ posibilitatea de a studia procesele succesionale ce apar la limitele arealelor
speciilor principale;
❖ posibilitatea de a studia dinamica naturală a unor procese erozionale, în
diferite condiţii pedo-climatice;
❖ conservarea resurselor genetice, fără de care procesul de ameliorare a
arborilor forestieri ar fi fost imposibil;
❖ studiul dinamicii naturale a mărimii şi arealului unor specii importante de
faună;
❖ evaluarea monetară a valorii intrinseci a pădurii naturale, evaluare ce
condiţionează alocarea optimă a fondurilor necesare dezvoltării
infrastructurii în zone nepopulate dar foarte atractive pentru turişti.
9
Landschaft, în germană, landscape în engleză, ceea ce corespunde noţiunii de
peisaj în română, dar cu conotaţii mai mult economice şi ecologicc decât
estetice, motiv pentru care se folosesc mai degrabă tennenii din germană,
respectiv engleză.
10
Gama lor este mult mai amplă, dar ne limităm la cele strict necesare
cercetării şi dezvoltării
tehnologice în amenajarea pădurilor.
32
Din perspectiva dezvoltării rurale, ultimul aspect este cu atât mai important
cu cât creşterea economică duce la fenomene de supraaglomerare a unor
regiuni, ceea ce conduce implicit la dereglarea principalilor factori de mediu
(apă, aer, sol).
Recent, s-a demonstrat efectiv că o diversitate mai mare de specii de plante
contribuie la mai buna fixare a CO2, deci la creşterea randamentului pădurilor
în reducerea efectului de seră, ce reprezintă principala prioritate a politicilor de
mediu la nivel global. Experimentul BioCON (biodiversitate, bioxid de carbon
şi azot) este primul experiment de validare a ipotezei potrivit căreia diversitatea
speciilor contribuie la fixarea bioxidului de carbon şi azotului, în vegetaţie.
Experimentul s-a făcut în cadrul unui laborator special al Universităţii din
Minnesota11, folosind echipamente speciale, ce permit un control total al
concentraţiei de CO2, pe suprafeţe experimentale cu diametrul de 20 m, dar în
regim liber, nu în seră. După doi ani s-a stabilit biomasa pentru fiecare bloc
experimental în parte, şi s-a constat că pe suprafeţele bogate în specii s-a obţinut
o cantitate mai mare de biomasă decât pe cele cultivate cu monoculturi. Aşadar
creşterea biodiversităţii ecosistemelor cultivate trebuie să fie un obiectiv
prioritar în efortul concertat de întârziere sau stopare a schimbărilor climatice la
scară planetară.
Conservarea echilibrului ecologic a apărut ca reacţie la toate greşelile
silviculturale făcute în numele rentabilităţii dar şi ca reacţie la tendinţa de a
transforma toate pădurile naturale în păduri cultivate.
2.4 Principiile amenajării pădurilor şi politica forestieră
In figura 2-2 se prezintă dinamica raportului dintre creşterea pădurii şi
recoltă, pe parcursul normalizării structurii pe clase de vârstă. Presupunând că
structura iniţială este dominată de clasele mici de vârstă, pentru o lungă
perioadă de timp creşterea va fi mai mare decât recolta (segmentul OA).. Odată
atins punctul A - ce nu corespunde încă unei structuri echilibrate pe clase de
vârstă, egalitatea dintre creştere şi recoltă datorându-se unei structuri particulare
- recoltele vor fi mai mari decât creşterile, ceea ce înseamnă un excedent de
arborete exploatabile care, la începutul procesului, se încadrau în primele clase
de vârstă. Recoltând acest excedent se ajunge în punctul C, ce corespunde unei
structuri mai puţin dezechilibrate pe clase de vârstă dar nu încă optimă, ş.a.m.d.
1
' Descrierea proiectului este disponibilă la http://www.lter.umn.edu/biocon/
33
Amenajarea Pădurilor - fariea i
Amenajarea raauruor - runeu i
O
Recoltă (m an
Creştere (nran" ha")

Figura 2-2 Evoluţia raportului dintre creşterea curentă şi indicele de recoltare la
o pădure amenajată potrivit principiului continuitătii (adaptare după Kouba,
1991 şi lacob 1996).
Când
producţia se reglementează doar în virtutea principiului continuităţii, raportul
dintre recolte şi creştere se deplasează pe spirala OABCDE; atunci când se
urmăreşte şi creşterea rentabilităţii se încearcă, de fapt, schimbând treptat şi
compoziţia fondului de
producţie, translatarea punctului E cât mai departe de origine, de-a lungul
bisectoarei OO'. La aceasta se rezumă, în fond, la menţierea unui echilibru între
continuitate şi productivitate, adică lignicultura.
în tratatele de amenajare a pădurilor (Rucăreanu, 1976; Rucăreanu et Leahu,
1982; Giurgiu 1988; Leahu, 2001) gama principiilor amenajistice este mult mai
amplă: sunt menţionate principiile productivităţii, al eficacităţii funcţionale, al
valorificării optimale a potenţialului natural şi, nu în ultimul rând, principiul
estetic. Fiecare dintre acestea se regăseşte într-o formă sau alta în principiile
rentabilităţii şi conservării echilibrului ecologic, fiind în final reductibile la unul
din cele două.
Potrivit cercetărilor întreprinse pentru stabilirea structurii optime a pădurilor
de interes social Pătrăşcoiu et al, (1987) au ajuns la concluzia potrivit căreia
pădurile de interes social vor trebui să rămână de tip natural. In ceea ce priveşte
structurile optime pentru pădurile-parc, autorii respectivi subliniază faptul că
acestea nu sunt biocenoze de tip forestier ci suprafeţe în care peisajele horticole
alternează cu cele forestiere; prin urmare „stabilirea structurilor optime, în
aceste condiţii, este deci problema care iese din cadrul preocupărilor curente ale
silvicultorilor, fiind de resortul unui colectiv cu specialişti de profil (arhitect
peisagist, horticultor, silvicultor etc.)" - op.cit.
Un alt argument este chiar de natură economică: veniturile din valorificarea
altor resurse decât lemnul fluctuează mult de la un an la altul şi de la un ocol
silvic la altul, nici una din activităţile conexe gestionării fondului de producţie
fiind atât de importantă încât să se regăsească într- un principiu de amenajare.
Cele trei principii ale amenajării pădurilor au condus la patru tipuri de
politică forestieră aplicate până în prezent în lume (figura 2-3). Acestea nu au
avut întotdeauna doar efecte pozitive, din timp în timp fiind necesare o serie de
corecţii în ceea ce priveşte alegerea tratamentelor, a speciilor, a ciclurilor de
producţie ş.a.
Ori de câte ori s-a încercat identificarea unor soluţii capabile să armonizeze
cele trei principii, s-a constatat că acestea sunt compatibile două câte două, dar
în măsuri diferite: astfel, urmărindu-se rentabilitatea şi continuitatea, s-a ajuns la
pădurea artificială - model eminamente european.
Continuitatea şi păstrarea echilibrului ecologic au condus la aşa- numita
silvicultură „apropiată de natură", concept lansat şi susţinut de „Prosilva", o
organizaţie non-guvernamentală ce pledează pentru silvicultura orientată pe
extragerea arborilor individuali (plentenvald), altfel spus grădinăritul pe fir.
Conceptul în sine datează din secolul XIX, când a fost lansat de Karl Geyer, pe
atunci profesor la facultatea de silvicultură din Munchen (Geyer, 1896).
Fundamentul filozofic al acestei abordări este simplu în aparenţă: este mai bine
să acţionezi în conformitate cu legile naturii decât să lupţi împotriva ei (Sekot,
1997) . Dar aici apare o problemă: aceea a capacităţii omului de a identifica,
într-un spaţiu dat şi într-un timp dat, pe baza unei investigaţii ştiinţifice
susţinute, care este acea structură fondului de producţie şi protecţie ce ar fi
creată doar ca urmare a funcţionării legilor naturii. Shîîtz (1999) a ajuns la
concluzia că pădurea boreală tinde spre structuri relativ uniforme, dominat de
puţine specii forestiere de arbori, mai ales pe staţiunile de productivitate
superioară.
în America de Nord soluţia de armonizare a rentabilităţii cu menţinerea
echilibrului ecologic a fost specializarea funcţională - păduri exclusiv de
protecţie sau păduri exclusiv de producţie - dată fiind densitatea mai mică a
populaţiei în zonele bogate în păduri.
în Europa modelul american nu avea cum să fie viabil datorită condiţiilor
istorice, economice şi sociale radical diferite; în America de Nord, modelul
european, bazat pe continuitate, nu-şi avea rostul datorită abundenţei de resurse
- aceste condiţii explică şi accepţiunea diferită a
34
33
A menajarea Pădurilor - Partea 1
managementului forestier, mai precis a accentelor diferite puse pe cele trei

principii.
Ambele modele, atât cel european cât şi cel american, converg spre
silvicultura durabilă, care ar constitui compromisul ideal, atât din punct de
vedere economic cât şi ecologic (figura 2-3).
în sfârşit, o ultimă mare problemă globală, la a cărei soluţionare silvicultura
joacă un rol importat, este aceea a reducerii ratei schimbărilor climatice ce s-ar
datora, potrivit unui puternic curent de opinie, efectului de seră produs de
creşterea concentraţiei CO2 în atmosferă. în acest context, rolul vegetaţiei
forestiere este dublu: 1) cel de fixare a carbonului din atmosferă, prin
fotosinteză, şi 2) de a furniza o resursă energetică care să înlocuiască parţial
combustibilii fosili utilizaţi în ultimii trei sute de ani - procedând astfel, se evită
de fapt aducerea în circuitul natural a unor cantităţi suplimentare de carbon.
36
3 ZONAREA FUNCŢIONALĂ
3.1 Gestionarea multifuncţională a pădurilor
Pădurile nu produc doar bunuri ce pot fi vândute pe piaţa reală - lemn şi
produse accesorii, respectiv fructe, ciuperci, răşină, taninuri ş.m.a. - ci şi servicii
proiective sau recreative ce sunt, din punct de vedere al teoriei economice,
bunuri publicen. Dintr-o asemenea perspectivă, a produce două sau mai multe
bunuri sau servicii presupune alocarea unor resurse limitate prin natura lor, cea
mai importantă fiind chiar suprafaţa de fond forestier destinată unui singur
produs (lemnul, în majoritatea covârşitoare a cazurilor) sau serviciu. Ca o
pădure să poată asigura toate acestea, ea trebuie zonată funcţional, în raport cu o
serie de criterii şi obiectivele sociale, economice şi ecologice.
Operaţia prin care arboretele actuale sau viitoare sunt încadrate în categorii
funcţionale se numeşte zonare. Este una din cele mai importante decizii
amenajistice, premergătoare stabilirii bazelor de amenajare şi reglementării
procesului de producţie. De regulă, zonarea are un caracter permanent: unei
păduri i se pot atribui una sau mai multe funcţii13; amenajamentul românesc
fiind cu predilecţie unul multifuncţional (Giurgiu, 1988).
3.2 Motivaţia zonării funcţionale a pădurilor
Pădurile produc o multitudine de bunuri (lemn, fructe de pădure, ciuperci
comestibile) şi servicii protective şi/sau recreative (protecţia hidrologică, a
solurilor, a biodiversităţii etc.). Fie, de exemplu, două arborete identice, fiecare
în suprafaţă de 1 ha, situate în lunca inundabilă a unui râu interior, ce trebuie să
îndeplinească funcţia de conservare a biodiversităţii avifaunei şi aceea de
producere a lemnului pentru celuloză. Compoziţiile ce asigură în măsuri
maxime cele două funcţii corespund unui zăvoi de plopi şi sălcii indigene,
respectiv o cultură de plopi euramericani. Care este soluţia optimă?
0 primă prezentare a metodelor consacrate de evaluare a funcţiilor de
protecţie este prezentată in partea a ll-a, capitolul 10.
Combinaţii interesante pot rezulta din schimbarea funcţiilor în dimensiune
temporală, nu spaţială: acelaşi arboret să fie încadrat, pentru o perioadă într-o
anumită categorie funcţională, iar în perioada următoare în altă categorie
funcţională, pentru fiecare perioadă de 50 de ani zonarea fiind realizată prin
programare matematică (Gustafson, 1996).
37
Frontiera posibilităţilor de producţie (figura 3-1) corespunde acelor
combinaţii de specii şi măsuri de gospodărire pentru care ambele caracteristici
(număr de cuiburi la hectar, respectiv creştere curentă) iau cele mai mari valori
posibile; altfel spus, frontiera posibilităţilor de producţie corespunde
compoziţiilor posibile, la consistenţă plină. Deplasându- ne de la stânga la
dreapta pe frontiera posibilităţilor de producţie, creşte proporţia de participare a
speciilor mai productive, în detrimentul biodiversităţii fitocenozei, până se
ajunge la soluţia cea mai productivă, dar şi cea mai puţin compatibilă cu funcţia
de conservare a habitatelor păsărilor: plantaţia de plop euramerican. Compoziţia
optimă a celor două arborete va fi media compoziţiilor din punctele A şi B, A şi
B satisfăcând condiţia:
mm
y(A)-y(B) x(B)-x(A)
m
P(y)
3-1)
în care x(A) este creşterea curentă corespunzătoare compoziţiei A, x(B) este
creşterea curentă corespunzătoare compoziţiei B, y(A) respectiv y(B) reprezintă
numărul probabil de cuiburi la hectar corespunzătoare celor două compoziţii, A,
respectiv B; P(x) este valoarea unitară a bunului x (lemn în cazul de faţă), iar
P(y) este valoarea unitară a bunului y.
Relaţia 3-1 se bazează pe faptul că, atunci când funcţia ce descrie frontiera
posibilităţilor de producţie a două bunuri este continuă şi derivabilă pe tot
domeniul, structura optimă a producţiei este dată de coordonatele punctului în
care derivata întâi a funcţiei respective este egală cu -p(x)/p(y) (Ekelund et
Tollison, 2000). Cum în cazul de faţă
Frontiera posbilităţilor de producţie : alte compoziţii posibile, păstrând
consistenţa plină
30 m /an/ha creştere
Figura 3-1 Frontiera posibilităţilor de producţie pentru două arborete tratate
unitar, pentru două funcţii: producţie şi conservarea habitatului
avifaunei
126
funcţia frontierei posibilităţilor de producţie este o succesiune de segmente de
dreaptă, problema se reduce la găsi acel segment a cărui pantă este cât mai
apropiată de raportul invers al preţurilor la care se vând cele două bunuri.
O a doua alternativă este specializarea funcţională a celor două arborete:
unul va fi doar de protecţie, celălalt doar de producţie. Acceptând soluţia
anterioară în ceea ce priveşte protecţia habitatului (2 ha • 20 cuiburi/ha = 40
cuiburi) suprafaţa ce va fi destinată de data aceasta exclusiv protecţiei (s) va fi
dată de relaţia (3-2).
s=
s
.o. ■ y max(y)
(3-2)
în care Stot este suprafaţa celor două arborete, yeste numărul optim de cuiburi la
hectar iar max(y) este numărul maxim de cuiburi, în eventualitatea conservări
totale a suprafeţei s. Comparând cele două variante rezultă următoarele date:
Creştere totală
Funcţii de producţie 15 m3an-,ha-1-2 ha = 30 m3an-' ' şi protecţie pe toată
suprafaţa_____________________
Număr total de cuiburi de păsări
20 cuiburi/ha -2 ha = 40 cuirburi
Conservare excusivă 30 m3air1ha-' -0,7 ha =21 m3an-' pe 1,3 ha, plop
euramerican pe 0,7 ha
30 cuirburi/ha • 1,3 ha -40 cuiburi
Analizând cele două alternative, rezultă că specializarea funcţională nu ar fi
mai benefică, deoarece creşterea totală, în acest caz, ar fi de 21 m3/an, spre
deosebire cei 30 m3 ce reprezintă creşterea anuală în eventualitatea combinării
celor două funcţii. Dar a opri analiza la acest nivel este greşit: trebuie comparate
nu creşterile ci veniturile anuale, deoarece compoziţia optimă pe cele două
hectare s-a stabilit pe baza analizei preţurilor relative ale celor „produse": lemn,
respectiv „habitate".
39
3.3 Sistemul românesc al zonării funcţionale
Toate porţiunile de pădure cu destinaţie forestieră (fond de producţie şi/sau
protecţie, respectiv clasa de regenerare) sunt încadrate funcţional în cel puţin o
categorie.
Bazele sistemului românesc al zonării funcţionale au fost stabilite de
profesor I. Popescu Zeletin, fiind oficializate prin Hotărârea Consiliului de
Miniştrii nr. 114/1954: „Criterii pentru zonarea şi gospodărirea funcţională a
pădurilor". Potrivit acestor criterii s-au constituit:
♦> Grupa I-a - Păduri cu rol de protecţie deosebit
❖ Zona 1-a - Păduri de protecţia apelor;
❖ Zona a 11-a - Păduri de protecţia solului contra eroziunilor;
❖ Zona a Ill-a - Păduri de protecţie contra factorilor climatici dăunători;
❖ Zona a IV-a - Păduri de protecţie de interes social;
❖ Zona a V-a - Păduri monumente ale naturii şi rezervaţii.
Fiecare zonă era divizată în 5 - 8 categorii funcţionale, în total 26. Criteriile
de zonare erau însoţite de măsuri şi restricţii privind „diferenţierea gospodăririi
pădurilor în raport cu grupele funcţionale".
Din anul 1954 şi până astăzi, zonarea funcţională a fost îmbunătăţită
periodic, în funcţie de experienţa dobândită de practicieni şi rezultatele
cercetărilor. Odată cu normele tehnice din 1986 a fost introdus conceptul de tip
funcţional, prin care se asociază fiecărei categorii funcţionale unul sau mai
multe tratamente recomandate, făcându-se astfel mai uşor legătura funcţie -
structură - tratament de aplicat. Această corespondenţă este rezumată în tabelul
3-1.
Tipul funcţional I este cel mai restrictiv: este asociat rezervaţiilor supuse
regimului de conservare, iar orice intervenţie în arboretele încadrate în astfel de
categorii funcţionale este posibilă doar cu acordul forului de specialitate al
Academiei Române. Practic, regimul silvic se aplică pentru celelalte tipuri
funcţionale: în arboretele încadrate în categorii funcţionale de tip II sunt permise
numai lucrări de conservare - ce pot însemna, în funcţie de condiţiile efective de
arboret, şi extragerea arborilor uscaţi, în vederea asigurării spaţiului necesar
dezvoltării regenerării naturale. In anul 1994 a fost finalizată ultima revizuire a
criteriilor de zonare funcţională a pădurilor. Fiecare subgrupă cuprinde între 6 şi
11 categorii funcţionale, în total 58.
41
Tabelul 3-1
Corespondenţa dintre tipul funcţional, tratamentul aplicat şi structura ţel ce
trebuie realizată
Tipul Tratamentul aplicat şi structura ţel ce
funcţio trebuie realizată
nai
I Nici o intervenţie nu este permisă fară
acordul forurilor academice ce
supraveghează respectarea regimului de
conservare deosebită, impus prin lege în
rezervaţiile ştiinţifice şi în parcurile
naţionale
II Tăieri de conservare - se realizează
structuri cât mai apropiate de cele naturale;
scopul principale este menţinere vegetaţiei
forestiere, nu obţinerea de beneficii prin
recoltarea acesteia
III Tratamentul cvasigrădinărit şi grădinărit;
structuri pluriene sau relativ pluriene
IV Tratamente cu regenerare sub adăpost;
structuri echiene sau relativ echiene
V,VI Tratamente cu tăieri unice sau chiar crâng
- stmcturi echiene
3.4 Grupe, subgrupe şi categorii funcţionale
Grupa I. Vegetaţia forestieră cu funcţii speciale de protecţie
Subgrupa 1.1. Păduri cu funcţii de protecţie a apelor
❖ 1.1.a. Pădurile situate în perimetrele de protecţie a surselor de apă minerală,
potabilă şi industrială (T II).
❖ l.l.b. Pădurile situate pe versanţii direcţi ai lacurilor de acumulare şi naturale
(T III).
❖ 1.1.c. Pădurile situate pe versanţii râurilor şi pâraielor din zonele montană,
de dealuri şi colinară care alimentează lacurile de acumulare şi naturale (T
IV).
❖ 1.1.d. Păduri din Lunca şi Delta Dunării (ostroave şi maluri fără zona dig -
mal) şi cele situate de-a lungul râurilor neîndiguite (T IV).
❖ 1.1.e. Păduri situate în albia majoră a râurilor (T III).
❖ 1.1.f. Păduri situate în zona dig - mal din Lunca Dunării şi din luncile
râurilor interioare (T III).
•> 1.1.g. Pădurile din bazinele torenţiale sau cu transport excesiv de aluviuni (T
III).
❖ 1.1.h. Pădurile destinate protecţiei păstrăvăriilor (T III).
Subgrupa 1.2. Păduri cu funcţii de protecţie a solului
15
❖ 1.2.a. Arborete situate pe terenuri cu înclinarea mai mare sau egală cu 30s pe
substrat de fliş (facies marnos, marno-ergilos şi argilos), nisipuri, pietrişuri şi
loess, precum şi cele situate pe terenuri cu înclinare mai mare sau egală cu
35s situate pe alte substrate litologice (TII).
❖ 1.2.b. Pădurile din zone cu relief accidentat limitrofe drumurilor publice de
interes deosebit şi căilor ferate normale (T II).
❖ I.2.C. Pădurile situate pe terenuri foarte vulnerabile la eroziuni şi alunecări,
stabilite în urma cartărilor staţionale (T III).
❖ 1.2.d. Benzi de pădure cu lăţimea de 200 m, din jurul construcţiilor
hidrotehnice în zona cu teren accidentat sau cu pericol de eroziune şi
alunecare (T II).
1.2.e. Plantaţiile forestiere şi vegetaţia forestieră spontană de pe terenuri
degradate, halde de steril sau nisipuri mobile neconsolidate (T II).
❖ 1.2.f. Vegetaţia forestieră situată în zonele de formare a avalanşelor şi pe
culoarele acestora (T II).
❖ 1.2.g. Pădurile situate pe nisipuri mobile consolidate (T III).
❖ 1.2.h. Pădurile situate pe terenuri alunecătoare (T II).
❖ 1.2.1. Pădurile situate pe terenuri cu înmlăştinare permanentă (T 11).
❖ 1.2.j. Pădurile din jurul minelor de suprafaţă şi carierelor, in zone cu
❖ pericol de eroziune (T II).
❖ 1.2.k. Pădurile situate în zonele de carst (T III).
Subgrupa 1.3. Păduri cu funcţii de protecţie contra factorilor climatici şi
industriali dăunători
♦> 1.3.a. Pădurile din stepă şi silvostepă (T II).
❖ 1.3.b. Pădurile situate în vecinătatea Mării Negre şi a lacurilor litorale (TII).
❖ 1.3.c. Pădurile din silvostepă internă (T III).
❖ 1.3.d. Benzile de pădure din jurul lacurilor din câmpie, a iazurilor şi
heleşteelor (TII).
❖ 1.3.e. Perdelele forestiere de protecţie a terenurilor agricole, căilor de
comunicaţie, obiectivelor industriale şi a localităţilor (T II).
❖ 1.3.f. Pădurile situate la mare altitudine în condiţii foarte grele de regenerare
(T II).
❖ 1.3.g. Păduri în trupuri dispersate din zona de câmpie (T III).
126
•> 1.3.h. Pădurile situate în zone cu atmosfera puternic poluată (T II).
❖ 1.3.1. Pădurile situate în zone cu atmosfera mediu poluată (T III).
❖ 1.3.j. Păduri din imediata vecinătate a depozitelor de steril, cenuşă şi alte
reziduuri (TII).
❖ 1.3.k. Pădurile din subalpin şi presubalpin precum şi cele din zona montană
limitrofe golului de munte (T II).
❖ 1.3.1. Jnepenişurile şi rariştile naturale din subalpin (T II).
Subgrupa 1.4. Păduri cu funcţii de recreare
♦> 1.4.a. Păduri special amenajate în scop recreativ (păduri - parc) (T II).
❖ 1.4.b. Păduri constituite în zone verzi din jurul localităţilor (T III).
❖ 1.4.c. Păduri din jurul staţiunilor balneoclimatice, climatice şi al sanatoriilor
(T III).
❖ 1.4.d. Păduri situate de-a lungul căilor de comunicaţii de importanţă turistică
deosebită (T II).
•> 1.4.e. Păduri din jurul monumentelor de cultură (T II).
•> 1.4.f. Păduri care protejează obiective speciale (T II).
Subgrupa 1.5. Păduri de interes ştiinţific şi de ocrotire a genofondului şi
ecofondului forestier
♦> 1.5.a. Păduri destinate conservării resurselor genetice (T I).
*•* 1.5.b. Păduri propuse ocrotirii provizorii (T II). 1.5.c. Păduri constituite în
rezervaţii naturale (T I).
•> 1.5.d. Păduri constituite în rezervaţii ştiinţifice (T I).
❖ 1.5.e. Păduri constituite în rezervaţii peisagistice (T I).
❖ 1.5.f. Păduri de protecţie a monumentelor naturii (T II).
❖ 1.5.g. Păduri destinate cercetării ştiinţifice (T II).
❖ 1.5.h. Păduri constituite în rezervaţii seminologice (T II).
❖ I.5.Î. Păduri destinate ocrotirii unor specii rare din faună (T II).
•> 1.5. j. Păduri seculare, virgine şi cvasi virgine, de valoare deosebită (TII).
•> 1.5.k. Parcuri dendrologice şi arboretumuri (T II).
*> 1.5.1. Păduri din parcuri naţionale neincluse în categoriile funcţionale 1.5.a.,
c., d., e. (T III).
♦> 1.5.m Păduri din rezervaţii ale biosferei neincluse în categoriile funcţionale
1.5.a., c., d., e. (TIV).
43
Amenajarea Pădurilor - Partea a Il-a
•> 1.5.n. Păduri din parcuri naturale neineluse în categoriile funcţionale 1.5.a.,
c., d., e. (T IV).
Grupa a Il-a. Vegetaţia forestieră cu funcţii de producţie şi protecţie
Subgrupa 2.1. Păduri cu funcţii de producţie a lemnului
❖ 2.1.a. Păduri destinate să producă lemn de rezonanţă, lemn pentru furnire şi
claviatură (T V).
❖ 2.1.b.Păduri destinate să producă lemn de cherestea (T VI).
❖ 2.I.C. Păduri destinate să producă lemn pentru celuloză, construcţii rurale şi
alte utilizări (T VI).
Subgrupa 2.2. Păduri cu funcţii prioritare de producţie cinegetică
❖ 2.2.a. Păduri de interes cinegetic (T V)
Analiza comparativă a primei zonări funcţionale oficializată în anul 1954 şi a
ultimei zonări, din anul 2000 (tabelul 3-2), pune în evidenţă creşterea continuă a
suprafeţei pădurilor din grupa I, adică o tot mai mare importanţă acordată
polifuncţionalităţii.
Tabelul 3-2
Dinamica suprafeţelor pădurilor cu funcţii speciale de protecţie (grupa 1
_________________funcţională)_____________
Grupe şi subgrupe Suprafaţa pădurilor (mii ha)
funcţionale în anii...
195 1965 197 1984 199 1999
5 4 4
1. Total fond forestier - 648 6378 631 6343 634 6341
mii ha 3 6 1
2. Păduri cu funcţii 12, 14,8 21,4 36,0 50,0 53,3
speciale de protecţie 7
(%)
- păduri de protecţia 2,8 3,7 3,1 13,1 18,0 16,6
apelor (%) _j
- păduri de protectie a 6,8 6,6 8,1 12,7 19,0 22,6
solurilor
(%)'
- păduri de protecţie 0,3 0,6 0,3 0,4 3,0 2,8
contra factorilor
climatici dăunători (%)
- păduri de recreare (%) 1,8 2,3 2,6 6,3 6,2 6,1
- păduri arii protejate şi 1,0 1,6 2,3 3,0 4,0 5,2
alte rezervaţii (%)
Procente faţă de situaţia 100 115 165 283 383 406
din anul 1955(%)'
Sursa: Inventare forestiere, prelucrări din amenajamentele silvice - 1CAS.
44
Amenajarea Pădurilor — Partea a II-a
4 BAZELE DE AMENAJARE
„Probabilitatea rezulta din principii, certitudinea din fapte." Nathaniel
Hawthorne, scriitor american (1804-1864).
4.1 Generalităţi
Bazele de amenajare sunt liniile directoare strategice (decizii pe termen lung)
referitoare Ia vârsta Ia care se poate recolta produsul lemnos şi începe
regenerarea pădurii, natura şi ritmul acestui proces (tratamentul) şi compoziţia
ce va fi fost realizată prin regenerare, fie aceasta naturală, artificială sau mixtă.
Fără baze de amenajare, deciziile - adică soluţiile tehnice propuse la fiecare
revizuire a amenajamentului - ar fi conjuncturale, dictate de interese pe termen
scurt sau de moment.
Principiile amenajistice prezentate în capitolul 2 sunt transpuse în practică
prin bazele de amenajare. Totodată, bazele de amenajare asigură coerenţa
politicii forestiere la nivel naţional, în raport cu particularităţile diverselor ţeluri
de gospodărire ce decurg, la rândul lor, din obiectivele sociale, economice şi
ecologice ale gospodăririi pădurilor, i
4.2 Exploatabilitatea
4.2.1 Definiţie
Exploatabilitatea este starea în care un arboret (în cazul codrului regulat) sau
un arbore individual (în cazul codrului grădinărit) răspunde în cea mai mare
măsură ţelurilor de gospodărire stabilite, având calitatea de a fi apt pentru
recoltare.
Pentru pădurile de codru regulat, exploatabilitatea se exprimă prin vârstă,
întrucât normalizarea structurii se realizează pe clase de vârstă. La codru
grădinărit, exploatabilitatea se exprimă prin diametrul limită, deoarece unitatea
de referinţă este arborele individual, iar structura normală se realizează în raport
cu distribuţia arborilor pe categorii de diametre.
In funcţie de ţelurile de gospodărire, se vorbeşte de 1) exploatabilitatea
financiară (exploatabilitatea celei mai mari rente a solului), 2) exploatabilitatea
absolută, 3) exploatabilitatea tehnică, 4)
149
exploatabilitatea celei mai mari rente a pădurii (exploatabilitatea rentei
forestiere), 5) exploatabilitatea de protecţie, 6) exploatabilitatea de regnerare şi
7) exploabilitatea fizică. Adoptarea ţelurilor de gospodărire şi,împlicit, a uneia
sau a alteia din variantele de exploatabilitate se bazează pe o serie de ipoteze
simplificatoare.
în tabelul 4-1 sunt prezentate aceste ipoteze, pentru fiecare caz în parte.
Premisa fundamentală, comună tuturor procedeelor de stabilire a
exploatabilităţii arborefelor de codru regulat este aceea a structurii normale pe
clase de vârstă; excepţii de la această regulă fac exploatabilitatea financiară,
exploatabilitatea de regenerare şi exploatabilitatea fizică, potrivit cărora
arbore/ele sunt entităţi izolate, iar structura pădurii, din punct de vedere a
distribuţiei pe clase de vârstă, nu are importanţă. Datele necesare stabilirii
vârstelor exploatabilităţii sunt prezentate în tabelul 4-2.
Tabelul 4-1
Diferitele moduri de definire a exploatabilităţii, la codm regulat şi la codru
grădinărit ________________________________
»—...............................................................................
Exploatabilitatea \ Premise explicite sau implicite
Pentru arbore/ele de codru regulat
Absolută Creşterea medie maximă în masă
lemnoasă nediferenţiată pe
sortimente. Nu există sortiment ţel;
pădurea trebuie să producă cât mai
mult lemn, indiferent de calitatea
acestuia.
Tehnică Creşterea medie maximă a
sortimentului-ţel stabilit
Economică (a Se maximizează veniturile nete
celei mari rente (renta), în ipoteza unei structuri
a pădurii) normale pe clase de vârstă.
Financiară (a Se maximizează valoarea terenului,
celei mai mari înţeles ca mijloc de producţie. Nu
rente a solului) mai interesează structura normală pe
clase de vârstă, deoarece fiecare
unitate de suprafaţă este tratată
independent.
De protecţie Vârsta la care un arboret asigură un
nivel maxim al funcţiilor de protecţie
- deocamdată există doar premise
metodologice pentm stabilirea
exploatabilitătii de protecţie
hidrologică (Giurgiu, 1988).
De regenerare Vârsta de la care într-un arboret apar
fructificaţii regulate, suficient de
bogate pentru regenerarea speciiilor
de bază. Pentni arboretele
gospodărite în crâng, vârsta la care
arborii îşi reduc capacitatea de
lăstărire
126 46
Exploatabilitate Premise explicite sau implicite
a
Fizică Vârsta la care cei mai mulţi arbori
aparţinând unei specii îşi încetează
vegetaţia; este importantă doar pentru
pădurile de interes recreativ (în care
efectul estetic este cel mai important)
şi ştiinţific (ca reper pentru unele
modele de simulare a deprecierii
calitative a lemnului furnizat de
diverse snecii)
Pentm arboretele de codru grădinărit
Diametrul limită Diametrul maxim ce se înregistrează
j într-un arboret
cu stnictură plurienă capabil să
exercite la nivel optim funcţia sau
funcţiile de protecţie atribuite. Toţi
arborii ce ating acest diametru sunt
recoltaţi, dar se recoltează şi arbori cu
diametre mai mici, care oricum ar fi
eliminaţi pe cale naturală, în scopul
asigurării unui spaţiu de nutriţie
suplimentar pentru arborii de viitor,
ce vor fi extraşi la exploatabilitate.
Diametrul Diametrul la care trebuie recoltaţi
financiar arborii într-o structură plurienă, astfel
încât valoarea prezentă a terenului pe
care se află arboretul respectiv să fie
maximă.
Tabelul 4-2
Sursele de date utilizate pentru stabilirea momentului în care un arbore sau un
______________arboret devine exploatabil
Exploatabilitatea Sursele datelor necesare
Absolută Tabele de producţie
Tehnică Tabele de producţie şi tabele
de sortare
Economică (a celei mai Tabele de producţie, tabele de
mari rente forestiere) sortare, liste de preţuri medii
pe sortimente
Financiară Tabele de producţie, tabele de
sortare, liste de preţuri,
cheltuieli de creare, îngrijire şi
conducere a arboretelor, o rată
de referinţă a dobânzii. La
codru regulat există vârsta
exploatabilităţii financiare, iar
codrul grădinărit diametrul
financiar, adică acel diametru
limită la care valoarea
prezentă netă a unui hectar de
pădure este maximă.
Diametrul limită (pentru Instrucţiuni de amenajare.
codru Pentm principalele specii,
grădinărit) diametrul limită a fost stabilit
- - ................................ în urma cercetărilor în
suprafeţe experimentale de
durată şi, de regulă, este o
bază de amenajare ce se
stabileşte din oficiu.
A menajarea Pădurilor - Partea a Il-a

4.2.2 Exploatabilitatea financiară
Vârsta exploatabilităţii financiare este vârsta la care terenul pe care este
situat un arboret are'o valoare maximă, în funcţie de următoarele elemente,
considerate constante: •> preţuri pe sortimente;
•> cheltuieli de regenerare, îngrijire şi conducere; ❖ rata dobânzii.
Dezavantajul adoptării exploatabilităţii financiare constă în faptul că aceasta
este instabilă la variaţii mici ale ratei dobânzii: cu cât creşte rata dobânzii, cu
atât sunt avantajate speciile repede crescătoare, indiferent de valoarea lemnului
furnizat de acestea. Multiplele aspecte ale scontării au fost deja discutate în
contextul rentabilităţii, ca principiu.
Ceea trebuie subliniat la exploatabilitatea financiară este faptul că, spre
deosebire de celelalte modalităţi de exprimare a capacităţii unui arboret de a
satisface cerinţele gospodării silvice, aceasta nu se bazează pe ipoteza
normalizării în timp a structurii fondului de producţie: fiecare hectar de pădure
este evaluat independent de restul pădurii, ceea ce constituie principalul aspect
de incompatibilitate cu gestionarea unei păduri, înţeleasa ca ansamblu
inseparabil de arborete.
în condiţiile gospăririi multifuncţionale a pădurilor, pe lângă veniturile
obtinute din valorificarea lemnului, apar şi valorile monetare ale funcţiilor de
protectie (o introducere în aceste metodologii de evaluare' este prezentată în
capitolul 10). Pentru astfel de situaţii, modelul iniţial propus de Faustmann (vezi
sub-capitolul 2.2) a fost îmbunătătit' de Hartman (1976), devenind aşa-numitul
model Faustmann-Hartman; practic, la membrul drept al relaţiei (2-7) se adauga
şi valoarea prezentă a funcţiilor de protecţie, scontată de asemenea pe un orizont
de timp infinit.
4.2.3 Exploatabilitatea economică
Primul principiu ce guvernează amenajarea pădurilor este cel al continuităţii;
prin acesta, implicit, se recunoaşte că folosinţa forestieră este permanentă şi,
într-un fel sau altul garantată, asigurată.
Atunci când pădurea este bun public, aflat în proprietatea statului, raportarea
la exploatabilitatea financiară
220
nu-şi are sens, deoarece statul, în condiţii normale, nu-şi reface capacitatea de
plată apelând la credite. Exploatabilitatea celei mai mari rente forestiere este
perfect compatibilă cu gestionarea multifuntională a pădurilor întrucât
încurajează adoptarea unor vârste mari de tăiere, la care ponderea sortimentelor
valoroase din punct de vedere economic este mare (lemn foarte gros).
va
Totuşi, din punct de vedere practic, estimarea preţului Ia care se vinde în
viitor un anumit sortiment lemnos este dificilă] întrucât trebuie să se bazeze pe
serii cronologice suficient de mari astfel încât marja de încredere a estimaţiei să
fie rezonabilă.
Legitatea în virtutea căreia se recomandă utilizarea preţurilor de pe piaţa
mondială este aşa-numita lege a preţului unic, potrivit căreia preţurile tind să se
uniformizeze la nivel regional, naţional, respectiv continental. Testul statistic
prin care se verifică această ipoteză se numeşte test de co-integrare şi permite
estimarea măsurii în care două sau mai multe şiruri de privind preţurile de
vânzare au evoluat sau nu împreună. Cele mai frecvent folosite în prezent sunt
testele Dickey-Fuller (Dickey et Fuller, 1979) şi Johansen (1995). Singurul
motiv pentru care asemenea teste nu pot fi utilizate în economia forestieră
românească este lipsa unor serii de date suficient de lungi culese de pe piaţa
internă, care să poată fi comparate cu serii similare, de pieţele externe. Sursa de
date privind preţurile şi cantităţile exportate, accesibilă liber, ce permite
estimarea preţurilor pe baza cantităţilor şi valorii schimburilor comerciale cu
produse lemnoase este baza de date a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru
Alimentaţie şi Agricultură (FAO), accesibilă pe Internet Ia adresa
http://faostat.fao.org/faostat/ collections ?subset =forestry.
4.2.4 Ciclul
[>' Ciclul este norma medie de timp în care se înlocuieşte

întregul fond de producţie ca urmare a aplicării tratamentelor silviculturale
prescrise de amenajament, respectându-se vârstele exploatabilităţii Ia nivel de
arboret.
Ciclul se calculează rotunjind în plus, la multiplii de 10 sau 20 ani, vârsta
medie a exploatabilităţii arboretelor natural fundamentale' ponderată pe
suprafaţa ocupată de acestea. Pentru pădurile de codru regulat, ciclul este cea
mai importantă bază de amenajare, întrucât de mărimea lui depinde structura
normală a fondului de producţie. Ciclul se împarte în clase de vârstă, pentru
urmărirea procesului de normalizare a
221
structurii fondului de producţie şi/sau în perioade, atunci posibilitatea se
recoltează prin aplicarea unor tratamente a căror perioadă de regenerare este
mai mare decât o clasă de vârstă.
în funcţie de ciclu şi mărimea perioadei, se stabileşte suprafaţa periodică
normală. în practică, analiza structurii reale a fondului de producţie şi a gradului
în care aceasta se abate de la structura normală se face pe baza distribuţiei
suprafeţelor pe clase de vârstă. Stabilirea ciclului optim este cea mai importantă
decizie amenajistică iar modificarea acestuia este recomandată doar în situaţiile
în care există dovezi evidente asupra incompatibilităţii dintre funcţiile atribuite
pădurii şi măsura în care , acestea sunt realizate efectiv. Astfel, pentru pădurile
de producţie, un ciclu prea lung - sau artificial mărit, datorită aplicării unor
tratamente cu j perioade de regenerare cu mult mai mari decât o clasă de vârstă -
poate j conduce la obţinerea unor recolte de lemn slabe din punct de vedere
calitativ, deci la venituri mici.
S-a dovedit că reducerea ciclului de producţie are, în principiu, efecte
negative asupra continuităţii recoltării lemnului gros, întrucât normalizarea
structurii când se adaugă o clasă de vârstă se face mult mai lent decât atunci
când se renunţă la ultima clasă de vârstă (Stinghe, 1939; Rucăreanu, 1967,
Jobstl, 1995).
Newman (2002), într-un studiu bibliografic asupra ciclului de producţie, a
costat că în ultimele două decenii numărul lucrărilor ştiinţifice dedicate acestui
subiect a crescut j spectaculos: din cele 313 lucrări înregistrate de autor în
intervalul 1859-2001 (deci 142 de ani de la lansarea modelului j propus de
Faustmann), 211 au apărut după 1985, iar 87% au , apărut după 1979.
Paradoxal, din acestea doar 41 reprezintă capitole | distincte în tratate de
amenajare a pădurilor. Interesant este faptul că j după sfârşitul anilor 80' a
crescut foarte mult numărul lucrărilor în care j este abordată problema riscului şi
incertitudinii realizării veniturilor sau | în contextul sistemelor de impozitare.
Concluzia pe care autorul o | reiterează după şase ani de la publicarea unui
studiu similar este că „...Cineva ar putea crede că o problemă atât de veche este
complet rezolvată şi înţeleasă. Totuşi, problema ciclului optim continuă să
atragă noi idei şi cercetări".
De reţinut: de ciclu se vorbeşte doar în cazul unei subunităţi de gospodărire - o

subunitate de producţie şi/sau protecţie, adică o pădure, pe când de
exploatabilitate se vorbeşte doar la nivel de arboret.___
220
Baza de amenajare este "exploatabilitatea" nu "vârsta exploatabilităţii". Vârsta
exploatabilităţii se referă strict la arboretele de codru regulat, cu funcţii de
producţie şi proiecţie. în cazul arboretelor cu funcţii speciale de proiecţie, de
intensitate foarte ridicată, supuse regimului de conservare sau de protecţie
absolută, se vorbeşte de exploatabilitate de protecţie, dar nu şi de vârstă.
Corolar 1: In cazul subunităţilor de gospodărire ce reunesc doar arborete supuse
regimului de conservare deosebită, neexistând o vârstă a exploatabilităţii. nu
există nici ciclu.
Corolar 2: Dacă procesul de producţie nu se reglementează, nu există o limită
inferioară a suprafeţei unei subunităţi supuse regimului de gospodărire,
deoarece o astfel de limită se justifică doar pentru subunităţile pentm care se
reglementează procesul de producţie, potrivit principiului continuităţii.
4.2.5 Regimul
Regimul este modul de regenerare ce se adoptă pentru toate arboretele ce
compun o pădure. Alături de ciclu, regimul este un element definitoriu al
politicii forestiere, iar din punct de vedere tehnic constituie o restricţie cu
caracter obligatoriu, impusă de necesitatea menţinerii capacităţii productive a
arborilor şi arboretelor. Este o bază de amenajare ce se stabileşte din oficiu,
deoarece reflectă o opţiune strategică a politicii forestiere: aceea de promovare a
unui mod de regenerare compatibil cu gestionarea durabilă a fondului forestier.
Erickson et al, (1999) au luat în consideraţie interacţiunea dintre vârsta
actuală a exploatabilităţii şi profiturile ce vor fi realizate la finele următoarelor
cicluri de producţie. Autorii au considerat că exploatarea repetată a arborilor, pe
parcursul mai multor cicluri de producţie are un impact negativ, exprimat în
raport cu ciclul anterior printr-o funcţie cubică; au demonstrat analitic, apoi şi
pe un studiu de caz, faptul că ciclurile de producţie scurte au efecte ireversibile
mai mari decât cele lungi. Or cel mai ne-ecologic regim din punct de vedere al
efectelor ireversibile este cel al crângului, motiv pentru care acest regim trebuie
din principiu evitat, dar nu interzis.
Ceea ce este important în articolul citat mai sus este accepţiunea largă a
noţiunii de ciclu, considerat a fi intervalul dintre două interventii capitale
consecutive în ecosistem - un punct de vedere eminamente ecologic. Din
această perspectivă şi oportunitatea aplicării codrului grădinărit poate ridica
semne de întrebare pe anumite staţiuni, dacă
221

recoltarea lemnului se face cu utilaje grele. Herbauts et al. (1996), pe baza unor
măsurători efectuate în două arborete de fag, situate pe soluri luto- prăfoase
depozite de loess, au demonstrat efectul distructiv pe care utilizarea repetată a
utilajelor grele îl are asupra proprietăţilor chimice şi fizice ale solului.
4.2.6 Tratamentul
Tratamentul reprezintă mijlocul prin care se realizează structura ţel stabilită
pentru fiecare arboret în parte, prin aplicarea tăierilor de regenerare, atunci când
arboretul în cauză ajunge la exploatabilitate. întrucât este mijloc de realizare a
structurii, iar structura este condiţie a îndeplinirii funcţiei sau funcţiilor atribuite
arboretelor şi pădurii, tratamentul este baza de amenajare care, împreună cu
exploatabilitatea, asigură în mod direct satisfacerea obiectivelor stabilite prin
amenajament. Tratamentul se alege în funcţie de:
❖ intensitatea funcţiilor de producţie şi/sau protecţie
❖ structurile compatibile cu aceste funcţii,
❖ compatibilitatea dintre structură şi măsurile de reglementare a producţiei,
❖ compatibilitatea dintre structură şi cerinţele ecologicele ale speciilor
principale şi
❖ posibilităţile tehnice de aplicare cu succes a tratamentului ales, mai ales
atunci când este vorba de tratamente cu perioadă lungă de regenerare ce
trebuie aplicate în condiţii de accesibilitate redusă.
Tratamentele se deosebesc între ele prin localizarea, durata şi intensitatea
extragerilor, dar şi prin dinamica procesului de regenerare, în prima fază, din
toată gama tratamentelor posibil de aplicat vor fi reţinute cele ce conduc la
structuri compatibile cu cerinţele ecologice ale specia principale, în primul rând
compatibile cu cerinţele faţă de căldură şi apă, factori ecologici ce sunt
limitativi în majoritatea cazurilor. In faza a doua, vor fi reţinute acele tratamente
ce conduc la structuri compatibile cu intensitatea funcţională. Cele cinci condiţii
enumerate mai sus cu greu pot fi respectate în situaţiile practice cu care se
confruntă inginerul amenajist. Cele mai multe probleme apar atunci când se
pune problema satisfacerii simultane a condiţiilor 3, 4 şi 5.
Dintre toate bazele de amenajare, tratamentul influenţează cel mai mult
rentabilitatea gospodăririi pădurilor. Tarp et al (2000) au determinat
220
valoarea prezentă a unui arboret de fag în ipoteza aplicării mai multor
tratamente: regenerare succesivă, având ca rezultat o structură echienă, tăiere
rasă urmată de regenerare artificială sau regenerare în codru grădinărit. Autorii
au ajuns la concluzia potrivit căreia transformarea spre o structură plurienă este
mai profitabilă dacă transformarea începe după 55 ani14 şi se contează pe o
creştere a preţului de 10%, rata de scont fiind de 3%. Autorii atrag totodată
atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă ciclurile prea mari pentru
calitatea masei lemnoase recoltate. Testând cele trei tratamente în diverse
scenarii, s-a ajuns totuşi la concluzia că regenerările succesive sunt cele mai
rentabile, dacă nu sunt considerate alte funcţii recreative sau de protectie.
într-o lucrare ce a rămas de referinţă pentru alegerea tratamentelor, Troup
(1928) enumeră următoarele criterii de alegere a tratamentelor:
❖ cerinţele ecologice şi viteza de creştere a speciilor principale;
❖ natura terenului şi a solului;
❖ gradul de expunere la riscuri abiotice;
<• condiţiile de muncă şi pregătirea personalului;
•> costul exploatării şi regenerării.
Alte metode de alegere a tratamentelor, bazate pe teoria deciziilor sau
modelare statistico-matematică sunt prezentate în capitolul 12.
Concordanţa dintre structura realizată printr-un anumit tratament şi funcţia
principală atribuită arboretului respectiv constituie, în contextul amenajării
multifuncţioanale a pădurilor, cheia de boltă a planificării amenajistice, date
fiind consecinţele pe termen scurt, mediu şi lung ale acestei decizii.
In principiu, funcţiile recreative şi de conservare sunt asigurate cel mai bine
de structuri pluriene sau, în orice caz, ne-echiene. La fel şi funcţia de protecţie
deosebită a solului, având în vedere faptul că sistemul radicelar funcţionează ca
o armătură biologică, capabilă să menţină solul pe pante mari sau pe substrate
predispuse la alunecare, datorită materialului parental pe care s-a produs
solificarea (Stoiculescu et ai, 1987). Condiţiile de aplicare a tăierilor grădinărite
au fost pentru prima dată definite de Tichy în Germania (Tichy, 1891) şi de
Gurnaud în Franţa (Gurnauld, 1890) astfel:
Aceasta nefiind vârsta [a care fagul fructifică în masiv, este riscantă începerea
procesului de transformare la 55 de ani.
221
Amenajarea Pădurilor - partea 1
❖ staţiuni de productivitate superioară, situate pe soluri bine aprovizionate cu
apă din precipitaţii;
❖ amestec de specii de umbră, care să se poată regenera sub adăpost;
amestec intim de arbori, de toate vârstele şi dimensiunile, capabili să folosească
întregul spaţiu aerian şi subteran disponibil.
Diferenţierea tehnicilor de aplicare a codrului grădinărit în raport cu
condiţiile ecologice şi funcţiile atribuite arboretelor se face prin adaptarea
intensităţii tăierilor, modul de dispersare/grupare a arborilor de extras,
proporţionarea dimensională şi calitativă a arborilor de extras, adaptarea rotaţiei
tăierilor la periodicitatea fructificaţiilor, ajutorarea regenerării naturale.
Menţinerea şi dezvoltarea seminţişurilor din specii de lumină este condiţionată
de deschiderea unor ochiuri ce până la 0,1 ha, ceea ce corespunde unor diametre
de o înălţime de arbore) (Dissescu ct al, 1987).
Pentru funcţia de protecţie hidrologică, esenţială este menţinerea capacităţii
de drenaj biologic; aşadar menţinerea stării de masiv este condiţia esenţială,
asigurată cel mai bine de tratamentele cu regenerare sub adăpost. Totuşi,
dinamica procesului de regenerare - condiţionată de mărimea perioadei generale
de regenerare - trebuie corelată cu o serie de aspecte silviculturale şi economice
precum periodicitatea fructificaţiilor, vitalitatea şi calitatea arboretului matur,
ponderea şi tipul de amestec al speciilor ce concurează specia principală (în
şleauri, în special), tehnologiile de exploatare ş.a.
în ceea ce priveşte regenerarea molidişurilor, opţiunile fezabile, compatibile
cu particularităţile ecologice ale regenerării naturale ale acestei specii,
gravitează inevitabil în jurul tăierilor în margine de masiv (Barbu et Cenuşă,
2001). Din punct de vedere al planificării amenajistice, dimensioarea corectă a
recoltelor şi, mai ales, prognozarea posibilităţii de produse principale nu este
posibilă fără o analiză spaţială a modului de aplicare a diveselor tratamente
bazate pe tăieri în margine de masiv, în condiţiile în care direcţia de scurgere a
materialului lemnos şi aceea de înaintare a tăierilor reprezintă adevărate
restricţii tehnologice.
54
A menajarea Pădurilor - partea I
4.2.7 Compoziţia ţel
Compoziţia ţel defineşte amestecul de specii ce trebuie creat şi menţinut la
nivel de arboret sau de pădure, corespunzător exploatabilităţii, pe un orizont
infinit de timp, în scopul realizării obiectivelor social-economice.
Ca şi tratamentul şi exploatabilitatea, compoziţia ţel este o bază de
amenajare ce vizează în mod direct măsurile de gospodărire la nivel de arboret,
motiv pentru care este intim legată de caracterul actual al tipului de pădure,
adică de măsura în care caractieristicile arboretului identificat în teren sunt sau
nu sunt apropiate de cele ale pădurii naturale. în raport cu această caracteristică,
arboretele pot fi natural fundamentale, natural fundamentale subproductive,
parţial derivate, derivate, artificiale şi tinere, nedefinite. La rândul lor,
arboretele natural fundamentale şi artificiale sunt diferenţiate, în funcţie de
productivitate, în câte trei sub-categorii: de productivitate superioară, mijlocie şi
inferioară. în funcţie de caracterul tipului de pădure actual, se stabilesc
compoziţiile-ţel enumerate în tabelul 4-3.
Prim compoziţia ţel se armonizează de fapt cerinţele social- economice şi
ecologice cu oferta trofică a staţiunii şi compoziţia şi starea actualelor arborete.
Dacă o descriere atentă a arboretului şi a staţiunii este oricum principala
obligaţie a inginerului proictant, stabilirea obiectivelor sociale şi economice
cărora trebuie să le răspundă gestionarea pădurilor este o sarcină nu tocmai
uşoară Ca soluţie, atunci când aceste cerinţe nu pot fi definite suficient de clar,
se apelează la 'principiul ecologic, potrivit căruia compoziţiile naturale şi cele
de tip natural sunt cele mai stabile(Giurgiu, 1988).
Compoziţia ţel la nivelul întregii unităţi de producţie se stabileşte ca, medie
ponderată pe suprafaţă a proporţiilor de participare ale fiecărei specii.
Optimizarea compoziţiei-ţel la nivel de pădure, respectiv arboret, s-a încercat a
se realiza cu ajutorul unui model de programare liniară (Dissescu, 1966), ce este
prezentat în capitolul 11.
55
Tabelul 4-3
Modul în care se stabileşte compoziţia ţel, în funcţie de caracterul actual al
tipului de pădure
Caracterul tipului de pădure Compoziţia ţel se stabileşte în funcţie de...
actual
Tânăr nedefinit (pentru La arboretele provenite din regenerări naturale,
arboretele a căror vârstă este compoziţia ţel la exploatabilitate,
mai mică de 20 ani) corespunzătoare tipului de pădure natural
fundamental; la arbortele provenite din plantaţii,
compoziţia ţel se stabileşte în funcţie de cea
actuală şi tendinţele previzibile în care aceasta
se va schimba până la exploatabilitate, prin
aplicarea operaţiunilor culturale.
Natural fundamental Compoziţia actuală
Natural fundamental Normativele tehnice de regenerare
subproductiv
Parţial derivat Posibilităţile tehnice de a conduce arboretul spre
compoziţia tipului natural fundamental, prin
operaţiuni culturale (curăţiri şi rărituri)
Total derivat, de diverse Compoziţia ţel de regenerare corespunde tipului
productivităţi de pădure natural fundamental
Artificial Dacă arboretul nu face parte dintr-o subunitate
de gospodărire ce reuneşte toate arboretele
artificiale, compoziţia ţel este stabilită în raport
cu tipul de pădure natural fundamental, în
măsura în care poate fi realizată o astfel de
compoziţie. Dacă face parte dintr-o subunitate
special constituită pentru arboretele artificiale,
se menţine compoziţia actuală
126 56
A 5 ORGANIZAREA TERITORIALĂ A PĂDURILOR
fV I 5. 1 Unitatea de producţie
Unitatea de producţie reuneşte mai multe trupuri de pădure sau bazinete, cât
mai omogene din punct de vedere al vegetaţiei forestiere (păduri situate în
acelaşi etaj fito-climatic), delimitate prin limite naturale sau artificiale evidente,
pentru care se elaborează un amenajament.
Unităţile de producţie sunt constituite din raţiuni administrative. In funcţie
de etajul fitoclimatic, suprafaţa unei unităţi de producţie variază între 600-1500
ha în lunca Dunării, 1000-1200 ha la câmpie, 2000- 4000 ha la deal şi 4000-
6000 ha la munte.
5.2 Parcela
Parcela este o diviziune elementară a pădurii, al cărei prim rol este de a
facilita orientarea in teren pentru aplicarea şi urmărirea lucrărilor silvice şi de
protecţie. Rolul secundar al sistemului parcelar este de a permite, prin liniile
parcelare, intervenţii rapide în cazul producerii unor calamităţi, precum
incendiile şi doborâturile de vânt, şi chiar de a ameliora rezistenţa pădurii la
doborâturi de vânt, prin crearea marginilor de masiv rezistente. Sistemul
parcelar se bazează pe
❖ elementele caracteristice de morfologie a terenului în zonele de deal şi de
munte (văi, şi culmi, principale sau secundare);
❖ un caroiaj artificial în zonele de câmpie.
Astfel, în zonele de munte se disting linii parcelare principale - de regulă
văile şi culmile - şi linii parcelare secundare, ce unesc două linii principale; de
regulă, liniile secundare sunt culmile şi văile secundare sau, dacă suprafaţa
dintre două astfel de repere este mare, liniile parcelare merg pe linia de cea mai
mare pantă. Pe pante mari liniile parcelare pot fi folosite pentru scosul
materialului lemnos, doar ca linii de funicular.
Intre suprafeţele parcelelor trebuie să fie diferenţe cât mai mici, deoarece de
uniformitatea acestora depinde gradul în care o structură normală, odată
realizată, va fi putea fi apoi menţinută15. La codru grădinărit, unde posibilitatea
se calculează pe parcelă, acestea trebuie să fie
Implicaţiile pe care le are coeficientul de variaţie al suprafeţei subparcelelor
asupra continuităţii recoltelor sunt demonstrate matematic în subcapitolul
11.3.3.1.

mai mici decât la codrul regulat: suprafaţa maximă a parcelei la codru grădinărit
este de 25 ha, iar în cazul codrului regulat de 20 ha la câmpie, 30 ha la deal şi
50 ha la munte. Numerotarea parcelelor se face astfel:
❖ la şes - de la sud la nord şi de la vest la est;
❖ la deal şi munte: de la confluenţa văii - în amonte, pe versantul drept - aval,
pe versantul stâng.
în amenajamente încă mai apar parcele ale căror suprafeţe depăşesc limita
admisibilă, de obicei în fundurile de vale, greu accesibile. Pe cât posibil, aceste
situaţii trebuie remediate cu ocazia descrierii parcelare, deschizându-se linii
parcelare noi sau, cel puţin, separând u.a. distincte, întrucât pe versanţi este
imposibil să nu existe cel puţin două tipuri staţionale distincte.
Drumurilor forestiere li se dă număr de parcelă în continuare, după ultima
parcelă identificată în teren. Pe hartă, nu apare numărul de parcelă asociat, ci
doar denumirea şi lungimea. Suprafaţa ocupată de drumuri se înregistrează în
fişa de descriere, ca pentru orice unitate amenajistică, şi se ia în consideraţie la
calculul suprafeţei totale a unităţii de producţie şi protecţie. Numerotarea
parcelarului nu se schimbă. Dacă dispar parcele, dispar cu număr cu tot, iar dacă
apar parcele noi, primesc numere în continuare, de la ultima parcelă existentă.
5.3 Liniile parcelare
Limitele parcelelor formează linii parcelare, iar în zonele de munte se disting
linii parcelare principale somiere - de regulă văile şi culmile - şi linii parcelare
secundare, ce unesc două linii principale. Dacă suprafaţa delimitată de văi şi/sau
culmi este mai mare de 100 ha, liniile parcelare merg pe linia de cea mai mare
pantă.
Protecţia fondului forestier este asigurată prin faptul că unele linii parcelare
sunt deschise, creând în acesta margini de masiv întărite. De asemenea, liniile
deschise împiedică propagarea incendiilor de litieră. în zonele de deal şi de
câmpie, se recomandă ca liniile parcelare să fie arate periodic, pentru a nu fi
folosite Ia transportul materialului lemnos.
Liniile parcelare principale au, în mod obişnuit, 8 m lăţime, iar în zona de
câmpie, în sub-unităţile destinate culturii fazanului au 10 -12 m lăţime.
Perpendicular pe liniile principale sunt amplasate linii secundare, a căror lăţime
este de 4 m la codru şi 3 m la crâng.
126 58
5.4 Stibparce/a (unitatea amenajistică - u.a.)
Dacă reglementarea producţiei s-ar face numai pe scheletul sistemului
parcelar, ar fi dificil de asigurat continuitatea recoltelor şi valorificarea optimă a
potenţialului natural, datorită diversităţii condiţiilor staţionale şi de structură din
interiorul parcelelor. Or, de aceste condiţii depind şi măsurile de gospodărire
sau compoziţiile optime de regenerare, ce pot fi diferite în cuprinsul unei
parcele, datorită condiţiilor staţionale şi de arboret.
Creşterea productivităţii pădurilor ar fi imposibilă dacă silvicultorul nu ar
avea posibilitatea să studieze, în timp, efectele pe care le are introducerea unor
specii pe anumite staţiuni, dacă nu ar putea să estimeze efectul anumitor
intervenţii silviculturale asupra creşterii arboretelor, în raport cu particularităţile
staţionale, în condiţiile în care nu poate introduce alte specii, din diverse
motive.
Ca toate acestea să fie posibile, este necesară separarea în interiorul
parcelelor a unor porţiuni cât mai omogene de arboret, porţiuni ce trebuie apoi
figurate şi pe hartă, pentru a măsura suprafaţa acestora şi pentru a asigura o
orientare uşoară în teren. Acestea sunt unităţile amenajistice (u.a.), sau sub-
parcelele. Un al doilea motiv pentru care este necesară această operaţie este de
natură statistică: când suprafaţa unui arboret creşte, creşte şi diferenţa dintre
volumul estimat pe cale statistică şi volumul existent în teren (eroarea de
estimaţie).
Aşadar, ori de câte ori este necesar, parcelele trebuie împărţite în sub-
parcele, pentru care se folosesc doi termeni, cu semnificaţii diferite: arboretul -
ce este o noţiune silviculturală - şi unitatea amenajistică. Aceşti doi termeni
semnifică acelaşi lucru; o porţiune de pădure cu acelaşi aspect şi condiţii
staţionale omogene.
Subparcelarul este creat în două etape: în prima se delimitează unităţile
staţionale, iar în a doua arboretele, în funcţie de caracteristicile lor structurale.
Criteriile principale de separare a arboretelor sunt următoarele: vârsta; modul de
regenerare; consistenţa; clasa de producţie; tipul staţionai; compoziţia; tipul de
structură; clasa de calitate, clasa de vătămare - dacă diferă cu mai mult de două
clase şi dacă este cazul - şi, nu în ultimul rând, categoria funcţională. în ceea ce
priveşte compoziţia şi consistenţa se admit variaţii de cel mult două zecimi, pe
suprafeţe de maxim o treime din suprafaţa u.a..

Suprafaţa minimă a unei subparcele din fondul de producţie şi protecţie este
de 0,5 ha. Pentru terenurile ce au alte folosinţe (terenuri neproductive, suprafeţe
în litigiu, terenuri destinate administraţiei) suprafaţa minimă este de 0,1 ha;
construcţiile forestiere se înregistrează ca u.a. distincte, dar suprafaţa lor poate fi
omisă în fişa de descriere.
Vârstele elementelor de arboret se rotunjesc la multiplu de 10 ani la codru,
respectiv 5 ani la crâng. Vârsta medie pe u.a. poate fi una medie sau vârsta
elementului majoritar. La fag, datorită plasticităţii ecologice deosebite, sunt
frecvente situaţiile în care există două elemente ele arboret, de vârste diferite, ce
dau impresia - datorită ecartului mare al diametrelor - de structură cel puţin
relativ plurienă, dacă nu chiar plurienă. Astfel de cazuri trebuie analizate cu
atenţie, mai ales la arboretele exploatabile, deoarece de tipul de structură
depinde şi tratamentul ce urmează a fi propus. Din principiu, o structură relativ
plurienă, datorită funcţiilor protective deosebite, este un bun câştigat, dar, tot
din principiu, nu trebuie creată cu orice preţ, în orice condiţii. în astfel de
situaţii, pentru a verifica dacă există într-adevăr mai multe elemente de arboret,
sunt două abordări:
❖ Determinarea efectivă a vârstei pe arbori de probă sau recoltarea de carote
din elementul ce pare a fi cel mai tânăr - exemplarele cărora li se determină
vârsta trebuie să fie situate în imediata vecinătate a unor exemplare de
diametre mari.
❖ Descriere mai atentă a staţiunii, mai ales în ceea ce priveşte susceptibilitatea
la eroziune (în adâncime şi/sau de suprafaţă) şi identificarea cauzelor unor
aspecte deosebite ale microreliefului; nu de puţine ori fagul a urcat
altitudinal, în locul unor culturi de molid ce au fost distruse de doborâturi
masive. Prin urmare, aspectul frământat al terenului poate avea două cauze:
predispoziţia solului la eroziune - situaţie în care zonarea funcţională va
dicta tipul de structură - sau doborâturi masive în trecut.
Indiferent de răspunsul dat acestor întrebări, soluţiile tehnice pe care le are
de propus inginerul amenajist nu sunt diametral opuse, dar trebuie date în
funcţie de contextul general al reglementării producţiei, la nivel de ocol, unde
sunt trei opţiuni: 1) încadrarea într-o subunitate de codru regulat în care se
aplică tratamentul regenerării progresive, 2) încadrarea într-o subunitate de
codru grădinărit sau 3) încadrarea într-o subunitate de protecţie deosebită,
pentru carenu se mai reglementează procesul de producţie.
126 60
Un alt aspect important în descrierea făgetelor este modul de regenerare: nu
de puţine ori s-a considerat că fagul se regenerează numai generativ, varianta
regenerării vegetative fiind exclusă din principiu. Or, nu este aşa. In situaţii de
optim ecologic, în masive forestiere compacte, ce nu au trecut pe la mai mulţi
proprietari, întrebarea nu-şi are sens. Dar la limita inferioară a etajului, în păduri
ce au fost când particulare, când comunale, când de stat - fragmentate acum în
mai multe proprietăţi private - , este probabil ca fagul să fi fost regenerat din
lăstari. în astfel de situaţii o atenţie deosebită trebuie acordată nu viitoarei
structuri, cât mai ales vârstei de la care începe crearea viitoarei structuri,
respectiv exploatabilitatea. Soluţia de principiu este declanşarea mai devreme a
procesului de regenerare şi conducerea lentă a acestuia, accentuând importanţa
respectării epocilor şi modalităţilor de exploatare după instalarea primelor
seminţişuri - aspect ce trebuie precizat în memoriul tehnic, respectiv capitolul
destinat prezentării bazelor de amenajare (subcapitolul privind alegerea şi
aplicarea tratamentelor).
Clasa de producţie este un criteriu secundar, deoarece înălţimea medie
variază în anumite limite, în funcţie de intensitatea intervenţiilor silviculturale
recent efectuate. Acest fapt trebuie luat în consideraţie atunci când se stabileşte
caracterul actual al tipului de pădure: nu de puţine ori, amenajistul întâlneşte un
arboret de clasa a Ill-a de producţie pe o staţiune de productivitate superioară,
tipul de pădure natural fundamental fiind şi el tot de productivitate superioară
(corespondenţă dată de schema ecologică, stabilită de şeful de proiect).
Arboretul respectiv poate fi considerat natural fundamental subproductiv? Şi da,
şi nu: da, dacă există şi alte dovezi ale vitalităţii scăzute, cum ar fi rectitudinea
trunchiurilor, prezenţa unor răni în zona coletului, uscare în treimea superioară a
coroanelor, eroziune de suprafaţă, sau tasarea orizonturilor superioare ale
solului. Nu, dacă recent arboretul a fost parcurs cu rărituri, iar arborii rămaşi nu
au avut suficient timp să-şi reia creşterea.
Categoria funcţională este importantă deoarece în anumite porţiuni ale
pădurii viitoarea structură trebuie să difere clar de aceea creată în arboretele
învecinate, datorită funcţiilor de protecţie atribuite (protecţia unor obiective
speciale, a drumurilor naţionale, a căilor ferate etc.).
La descrierea parcelară, o atenţie deosebită trebuie acordată evidenţierii
tipului de amestec; nu de puţine ori, amenajistul este tentat să creeze subparcele
noi, mici ca suprafaţă, în care arboretul este pur. Soluţia cea mai potrivită este
încadrarea respectivelor elemente de arboret în grupe de diverse mărimi, nu
individualizarea lor în u.a. noi. Nu trebuie

uitat faptul că arboretul este o suprafaţă de pădure, relativ omogenă din punct de
vedere structural şi funcţional, cu o suprafaţă mai mare de 0,5 ha. Pentru a evita
fragmentarea inutilă a fondului de producţie şi protecţie amenajistul trebuie să
cunoască modalităţile de evidenţiere a diverselor tipuri de amestec: biogrupe,
buchete, pâlcuri, benzi şi combinaţia între intim şi grupat.
în şleauri cel puţin, dar şi în amestecurile de gorun şi fag sau fag şi râşinoase
modul de grupare a elementelor de arboret condiţionează în cea mai mare
măsură compoziţia ţel sau compoziţia la exploatabilitate. Ambele compoziţii nu
trebuie să fie neapărat conforme normativelor tehnice, ci conforme
posibilităţilor reale de a îndruma structura pădurii spre o situaţie de optim, prin
operaţiuni culturale şi aplicarea corectă a tratamentelor clasice.
Orice element al cărui tip de amestec este intim şi grupat la vârste relativ
mari se va regăsi prin forţa împrejurărilor în compoziţia de regenerare şi nu va
dispărea din compoziţia la exploatabilitate.
Pâlcurile mari formate din specii ce ajung la exploatabilitate mult mai
devreme comparativ cu speciile principale e bine să fie evidenţiate ca u.a.
distincte, deoarece suprafeţele pe care le ocupă acum vor ajunge mai repede în
clasa de regenerare. De acest aspect trebuie să se ţină seama mai ales în
arboretele a căror vârstă este mai mare de 60 ani, deoarece volumul acestora,
oricât de imprecis ar fi determinat, este luat în consideraţie la calculul
posibilităţii, pentru subunităţile la care se reglementează procesul de producţie.
Ca principiu, etapele descrierii parcelare trebuie parcurse cu mare atenţie,
având totdeauna în vedere obiectivele finale:
1) calculul posibilităţii şi planificarea lucrărilor de regenerare pentru
subunităţile la care se reglementează procesul de producţie şi
2) argumentarea coerentă şi convingătoare a constituirii, măririi, micşorării sau
menţinerii subunităţilor de protecţie, sau a încadrării în urgenţe de regenerare a
arboretelor.
încadrarea în prima urgenţă de regenerare trebuie argumentată cu date
privind vitalitatea arborilor, frecvenţa şi intensitatea vătămărilor de exploatare,
atacuri de insecte, incendii etc. Toate aceste informaţii suplimentare trebuie
codificate adecvat în fişa de descriere, la fel ca şi eroziunea de suprafaţă sau de
adâncime.
126 62
5.5 Serii de gospodărire, subunităţi de producţie şi/sau protecţie
Amenajamentul românesc este unul funcţional: obiectivele atrag după sine
funcţii, iar funcţiile sunt compatibile cu anumite structuri, care, la rândul lor,
sunt create prin aplicarea anumitor tratamente.
Organizarea bioproducţiei pe serii de gospodărire (Milescu, 1957;
Pătrăşcoiu, 1966; 1977) asigură în mai mare măsură continuitatea pe sor-
timent-ţel sau funcţie, dar cu condiţia menţinerii neschimbate a suprafeţei totale
a fondului forestier şi a repartiţiei iniţiale a acestuia pe serii, aşa cum acestea au
fost create.
între seria de gospodărire şi subunitatea de producţie sunt mari similitudini
(figura 5-1), dar o singură mare deosebire: într-o subunitate de producţie, chiar
dacă aceasta se întinde pe mai multe UP, normalizarea structurii se urmăreşte în
cadrul fiecărei unităţi de producţie. O serie de gospodărire este, de asemenea,
compusă din u.a. dispersate în mai multe UP, dar în fiecare din aceste unităţi
suprafaţa aferentă seriei este prea mică pentru a justifica reglementarea
procesului de producţie la nivel de UP, fiind totuşi posibilă reglementarea
respectivului proces la nivel de serie, făcând abstracţie atât de dispersarea în
spaţiu a u.a. componente cât şi de condiţia de suprafaţă minimă aplicabilă la
nivel de unitate de producţie.
Figura 5-1 Organizarea producţiei pe serii de gospodărire sau subunităţi de
producţie

Indiferent de modul de organizare a producţiei - în serii sau subunităţi de
producţie, orice modificare a suprafeţei fondului de producţie afectează în cele
din urmă continuitatea.
Constituirea seriilor de gospodărire în scopul asigurării continuităţii unui
sortiment sau a unei funcţii este avantajoasă, deoarece structura normală pe
clase de vârstă este urmărită la nivel de ocol silvic. O serie ce face parte dintr-o
unitate de producţie poate avea o structură dezechilibrată pe clase de vârstă, dar
dacă structura respectivei serii la nivel de ocoi este echilibrată, atunci
continuitatea este asigurată. Ideal este ca structurile să fie normale la ambele
nivele de referinţă: şi al unităţilor de producţie, şi al seriei constituite în cadrul
fiecărei unităţi de producţie.
Ori de câte ori apar mai multe obiective strategice, trebuie luată în
consideraţie posibilitatea constituirii mai multor serii sau subunităţi de producţie
şi/sau protecţie. Principial, sunt necesare noi subunităţi doar dacă ciclurile ce
trebuie adoptate diferă cu mai mult de o clasă de vârstă sau dacă mărimea
perioadei de regenerare specifice tratamentului aplicat într-o serie de gos-
podărire este diferită de aceea a perioadei de regenerare aplicate în restul unităţii
de producţie (serii de grădinărit sau cvasigrădinărit, serii sau subunităţi de
crâng).
Pentru sub-unităţile de producţie suprafeţele minime sunt următoarele: 15-20
ha la codrul grădinărit (o parcelă), 40-60 ha la crâng şi 100 ha la codrul regulat.
Pentru subunităţile de protecţie, nu există o limită minimă a suprafeţei, întrucât
continuitatea exercitării funcţiei nu depinde de o structură normală pe clase de
vârstă ci doar de continuitatea existenţei pădurii.
N.B.: a constitui o nouă subunitate de gospodărire presupune reducerea
suprafeţei unei subunităţi deja existente, întrucât unele arborete vor trece din
subunitatea existentă în cea nouă. Deci se perturbă şi structura subunităţii
existente, iar tot efortul de normalizare a structurii acesteia trebuie reluat. în
capitolul 12 sunt prezentate o serie de modele de optimizare a modului de
constituire a rezervaţiilor (ce pot fi asimilate unor subunităţi de protecţie),
folosite sau doar propuse în diverse lucrări ştiinţifice deja publicate.
126 64
6 FONDUL DE PRODUCŢIE ŞI PROTECŢIE
fj.l Importanţa cunoaşterii mărimii fondului de producţie
Fondul de producţie este format din totalitatea arborilor ce compun o pădure
şi îndeplinesc rolul de mijloace de producţie. Mărimea fondului de producţie
este volumul total al acestor arbori şi se exprimă în in3.
A amenaja o pădure potrivit principiului continuităţii înseamnă de fapt a
reglementa astfel bio-producţia forestieră încât să se realizeze o gradaţie
continuă de clase de vârstă, egal reprezentate ca suprafaţă, adică o structură
normală. Acestei structuri îi corespunde un fond normal de producţie. Potrivit
multor metode de amenajare (ce vor fi prezentate în capitolul următor), mărimea
fondului de producţie este luată drept reper la calculul recoltelor ce urmează a
se extrage într-un an sau o anumită perioadă de timp, comparând mărimea
fondului real de producţie cu aceea a fondului normal.
Mărimea fondului real de producţie se estimează cu ajutorul tabelelor de
producţie, pe baza caracteristicilor dendrometrice ale arboretelor (diametre
medii şi înălţimi), a vârstei şi clasei de producţie în care se încadrează fiecare
element de arboret. La rândul ei, mărimea fondului normal de producţie se
estimează tot pe baza tabelelor de producţie, luând însă în considerare doar
distribuţia speciilor principale în raport cu clasele de producţie.
6. 2 Structura fondului de producţie la codru regulat
Structura normală a unei păduri de codru regulat se caracterizează printr-o
distribuţie cvasi-egală a suprafeţelor pe clase de vârstă, motiv pentru care ciclul
de producţie este considerat elementul cel mai important în definirea structurii,
deoarece numărul claselor de vârstă depinde de mărimea ciclului. Diferenţele
dintre suprafeţele efective ale claselor de vârstă şi suprafaţa normală (figurată
printr-o linie punctată în figura 6-1) trebuie să scadă ca urmare a aplicării
repetate a planurilor de recoltare a produselor principale.
Un fond de producţie perfect normal, în care o singură specie este
reprezentată, în condiţii staţionale omogene (aceeaşi productivitate) iar fiecare
vârstă este egal reprezentată, se determină cu relaţia (6-1):
Amenajarea Pădurilor - partea I

ha
~S"u pYaîa'fâ
fn~e î'cTa"
Y'â "e'v"a
sta norir
"ăla"
1 II III IV V VI
clase de vârstă
Figura 6-1 Distribuţia normală pe clase de vârstă
Fn=sjv(t)dt
(6-1)
în care S este suprafaţa pădurii, r este ciclul, iar v(t) este funcţia ce exprimă
dependenţa volumului în raport cu vârsta pentru fiecare hectar de pădure.
Dacă sunt k specii, optim repartizate pe m staţiuni de productivitate
superioară, mijlocie şi inferioare, fondul de producţie normal este dat de relaţia
(6-2):
F B
» IIS,fv,(t)dt
(6-2)
i=i H
6.3 Mărimea fondului normal de producţie la codru refulat
6.3.1 Metoda tabelelor de producţie
Volumul fondului normal de producţie (Fn), potrivit definiţiei, este suma
volumelor pe clase de vârstă - relaţia (6-3):
Fn = Sn£Vi
(6-3)
66
in care Vj este volumul clasei de vârstă i, Sn suprafaţa clasei de vârstă normală
iar k numărul total al claselor de vârstă.
Pentru simplificarea calculelor, volumele v; se citesc din tabelele de
producţie, la vârste egale cu jumătatea fiecărei clase de vârstă; respectiv 10,
30,50, ... ani. Eroarea de estimare va fi cu atât mai mică cu cât şi clasele de
vârstă vor fi mai înguste. Dacă se notează cu j numărul de ani al unei clase de
vârstă, atunci mărimea fondului de producţie înainte de recoltarea posibilităţii
normale va fi dată de relaţia (6-4):
Fn = Xvi <6"4)
r pi
în care S este suprafaţa pădurii iar r ciclul de producţie, celelalte variabile având
aceeaşi semnificaţie ca şi în relaţia (6-3).
După recoltarea posibilităţii corespunzătoare unei clase de vârstă, mărimea
fondului de producţie va fi fiind mai mică cu volumul ultimei clase de vârstă,
deci în relaţia (6-4) termenii Vj din membrul drept vor fi însumaţi până la k-1,
nu până la k. Făcând media celor două valori, rezultă că
T- .S Fn = j — r
k-i
2 tr 1
(6-5)
6.3.2 Metoda creşterii medii la exploatabilitate
Fondul de producţie al unei păduri normale este format din creşterile celor r
arborete „elementare" ce urmează a fi exploatate an de an. Dacă se notează ci,
C2, ..., cr creşterile celor r arborete, atunci media lor, respectiv creşterea medie
la exploatabilitate, va fi:
I',
•r
6-6)
Dar cum dintr-o pădure cu structura normală se recoltează o posibilitate
egală cu creşterea medie, atunci
P = £cr = r-c = C
(6-7)
i=l
Fondul de producţie poate fi considerat o progresie aritmetică de r termeni,
cu raţia c, motiv pentru care se poate scrie că
67
Fn = — (c + rc)=-- + -rc (6-8)
222
Cum rc=C=P/ atunci
Fn = — + — (6-9)
22
Ca şi în cazul precedent, mărimea fondului de producţie după recoltarea
posibilităţii P va fi mai mică cu C (egal cu P); făcând media între cele două
valori, rezultă că
Fn = — (6-10)
2
6.3.3 Metoda diametrului mediu al arboretelor
Cu cât intervalul de timp acoperit de o clasă de vârstă este mai mic, cu atât
precizia estimării creşte, întrucât erorile datorate formei sigmoidale a funcţiei
volumului sunt mai mici (Rucăreanu, 1967, Leahu, 2001).
Dar atât timp cât datele iniţiale sunt preluate din tabelele de producţie,
fondul normal de producţie nu surprinde particularităţile arboretelor. Leahu
(1986, 2001) propune o metodă ce se bazează pe funcţia statistică dintre
volumul la hectar şi diametrul mediu al arboretelor şi ajunge, în final, la relaţia
(6-11)
F„=F„-Vd (6-11)
în care valorile Fn au fost tabelate pe specii, clase de producţie, ţeluri de
gospodărire şi diametre medii, iar VD este volumul mediu la hectar pentru
categoriile de diametre medii ce sunt bine reprezentate în unitatea de
gospodărire.
6.3.4Metoda înălţimii medii a arboretelor exploatabile
O altă metodă, foarte uşor de aplicat, este aceea a înălţimii medii a
arboretelor exploatabile Dissescu (1976). Metoda constă în estimarea fondului
normal de producţie cu ajutorul unei funcţii de regresie exponenţială, în care
fondul normal de producţie este exprimat în funcţie de înălţimea medie a
arboretelor, sub forma unei regresii dublu exponenţiale de tipul relaţiei (6-12)
126
abH
Fn =e " (6-12)
Fiind vorba de două funcţii exponenţiale combinate, liniarizarea relaţiei (6-
12) se face prin dublă logaritmare, obţinându-se relaţia (6-13):
log(logFn) = loga + log(ioge) + logb ■ logPI (6-13)
V a0 a, x
❖ din care rezultă, înlocuind corespunzător termenii, o funcţie liniară de tipul
y=ao+aix, în care x este logaritm din înălţimea medie a arboretelor
exploatabile. Astfel de ecuaţii pot fi apoi foarte uşor folosite la calcularea
mărimii fondului de producţie pentru diferite specii, pe clase de producţie.
6.3.5 Modelul stochastic
Structura normală a pădurii, respectiv distribuţia egală a claselor de vârstă
este mai degrabă un deziderat decât o realitate. Cel puţin în zona forestieră
montană, unde pădurile de molid sunt deseori afectate de doborâturi de vânt sau
rupturi de zăpadă, pentru reglementarea procesului de producţie sunt necesare
abordări diferite, ce iau în consideraţie frecvenţa producerii unor astfel de
perturbării (Barbu, 1985, Barbu et Cenuşă, 1987).
Modelul clasic al pădurii normale face complet abstracţie de impactul pe
care îl pot avea diversele perturbaţii asupra structurii fondului de producţie;
implicit, se consideră că arboretele dintr-o clasă de vârstă i vor trece automat şi
integral în clasa de vârstă i+1 după 10, 20 sau 40 ani, în funcţie de modul în
care este definită clasa de vârstă.
In realitate, datorită factorilor bioticii sau abiotici, nu toate arboretele se
supun acestei reguli - o u.a. în care au avut loc doborâturi în masă va reveni în
prima clasă de vârstă - singura certitudine fiind aceea că arboretele din ultima
clasă de vârstă vor trece integral în prima clasă de vârstă.
Profesorul Ian Kouba de la Facultatea de Silvicultură din Praga a propus un
model structural (Kouba, 1969,1978,1991) bazat pe probabilitatea ca un arboret
dintr-o clasă să nu mai treacă în clasa următoare, ci să revină în prima clasă de
vârstă.
69
Autorul a modelat acest proces ca un lanţ Markov finit, în care există o stare
absorbantă - înţeleasă în acest caz ca fiind structura spre care pădurea tinde în
mod natural. Deci, structura normală nu este acea structură ideală pe care dorim
să o realizăm, ci acea structură spre care pădurea tinde ca urmare a intervenţiilor
silviculturale şi a factorilor naturali.
Grafic, o astfel de situaţie este descrisă în figura 6-2. Dacă probabilităţile
p.j+1 sunt constante, atunci sistemul va tinde spre o structură stabilă. Un astfel
de proces are corespondent în matematică, aşa numitele procese Markov, cu
stare absorbantă - starea absorbantă, fiind în acest caz o structură relativ stabilă
pe clase de vârstă. Dacă există estimări ale probabilităţilor pj,j+i, ponderea
relativă a fiecărei clase de vârstă (ai) în structura stabilă este dată de relaţia 6-
14.
i+l np,
+i
i
a; =
i n k-1
(6-14)
in?,,.
k=l j=l
în care pj,j+i reprezintă probabilitatea trecerii din clasa de vârstă j în clasa urmă-
toare, j+1. Pentru prima clasă de vârstă probabilitatea de intrare este unu.
Numitorul fracţiei din membrul drept al relaţiei (6-14) rămâne constant
pentru toate valorile as, ceea ce se schimbă fiind doar numitorul, ce scade dacă
pj.j+i este subunitară, sau rămâne constantă, dacă Pj,j+i este 1,0.
Figura 6-2 Modelul stochastic al pădurii normale
126 70
C2
_rJ
= =PR0DUCT(B$1 :B2)/SUMPRODUCT(B$1: B$6)
al >2 a3 a4
a5 a6
1 0,179856 0,89ţ 0.1600721 1 0,160072" 0,89
0,89 0,89
0,142464 0,126793 0,112846
0.2 D.1S □.16
0.1
O.EE
apa op* -f— ap2
— □ SE (Ies 1
Figura 6-3 Implementarea relaţiei 6-15 într-o foaie electronică de calcul
Dacă toate probabilităţile sunt egale cu unitatea - procesul este determinist -
atunci toate valorile ai vor fi egale cu l/n, ceea ce înseamnă că modelul clasic al
pădurii normale este un caz special al celui stochastic. In figura 6-3 este
prezentată imaginea unei foi electronice de calcul, în care s-au calculat valorile
a-, în funcţie de probabilităţile py+i, înregistrate în coloana B
(1;0,89;1;0,89;0,89;0,89).
în reprezentarea grafică se observă că doar clasele II şi III sunt egale ca
suprafaţă, întrucât probabilitatea de a trece din clasa a Il-a într-a III- a este unu
(a3=l).
Modelul stochastic propus de Kouba poate fi utilizat pentru estimarea
mărimii normale a fondului de producţie, dar mai ales la prognozarea
posibilelor schimbări în compoziţia pădurilor de amestec, ţinând cont de faptul
că probabilităţile de trecere dintr-o clasă de vârstă în alta pot fi diferite de la o
specie la alta, în funcţie de factorii limitativi şi concurenţa celorlalte specii. De
asemenea, poate fi utilizat la estimarea mărimii fondului de rezervă mobil.

Relaţia (6-19) a permis apoi determinarea unor distribuţii-model pe clase de
producţie, atât pentru distribuţii de tip Liocourt cât şi pentru distribuţii Meyer.
6.4.2 Determinarea elementelor progresiei Liocourt
Fondul de producţie normal este un element de control, la stabilirea căruia se
iau în considerare doar arborii al căror diametru este mai mare decât pragul de
inventariere. Determinarea numărului de arbori din prima categorie de diametre
se bazează pe următorul raţionament: ca fondul de producţie să rămână
neschimbat, adică într-un echilibru permanent, trebuie ca în fiecare an în prima
clasă de diametre să intre un număr de arbori egal cu cel al arborilor recoltaţi, ce
ies din ultima clasă de diametre. Notând cu T timpul cât arborii rămân în prima
clasă de diametre, trebuie să existe relaţia:
A = aT ( 6-20)
în care a reprezintă raportul dintre creşterea anuală a pădurii şi volumul mediu
al arborilor extraşi. Din practică, s-a constat că există un raport aproximativ
constant între volumul arborelui mediu extras şi volumul
3
arborelui mediu pe parcelă m': m = — m'.
înlocuind în relaţia (6-20), se obţine relaţia (6-21) de determinare a
numărului de arbori din prima categorie de diametre:
3 C
A = ——T (6-21)
4 m'
în care T se determină pe cale dendrometrică.
Se stabileşte, mai întâi, pe baza unor probe de creştere recoltate cu burghiul,
creşterea anuală medie în diametru, apoi se împarte mărimea unei categorii de
diametre la această creştere. T se mai poate calcula prin compararea datelor
obţinute din două inventarieri consecutive.
Numărul de categorii de diametre, n, se determină prin stabilirea grosimii
maxime admisibile a arborilor, respectiv a categoriei limită. Aceasta depinde de
vigoarea de creştere a arborilor sau de diametrul-ţel.
Distribuţia normală trebuie să corespundă potenţialului de creştere a
arboretelor pe staţiunea respectivă. Se consideră că diametrul limită
126
corespunde ultimei clase de diametre din care există cel puţin un arbore la
hectar. Deci n se determină cu ajutorul relaţiei (6-22):
1-i ,
n =——+ 1 (6-22)
d
în care i reprezintă pragul de inventariere, 1 diametru maxim, d mărimea clasei
de diametre.
Dacă numărul de arbori din ultima clasă de diametre se notează cu B, atunci
raţia q se determină cu ajutorul relaţiei (6-23):
(6-23)
Dacă se consideră că B=1 - ceea înseamnă că diametrul ţel este diametrul la
care mai poate fi găsit cel puţin un arbore la hectar, rezultă că q = "î/Â.
6.5 Fondul de rezervă
6.5.1 Modelul clasic
In ciuda impreciziei determinării lui, fondul normal de producţie are un rol

cheie în determinarea posibilităţii prin metodele ce urmăresc normalizarea
mărimii lui. Dar, în realitate, numeroase sunt situaţiile în care fie a trebuit să se
recolteze mai mult decât posibilitatea, fie au avut loc doborâturi de vânt, după
recoltarea posibilităţii anuale. Pentru ca cele două fenomene - unele previzibile,
altele nu - să nu afecteze prea mult mărimea fondului de producţie, se creează
un fond de rezervă. Acesta poate fi fix - porţiuni de pădure pentru care nu se
reglementează producţia - sau mobil.
In condiţiile gestionării multifuncţionale a pădurilor, constituirea fondului
fix de rezervă iese din discuţie, metodele moderne de amenajare fiind orientate
spre constituirea unui fond de rezervă mobil. Cel mai simplu mijloc de
constituire a fondului mobil de rezervă este mărirea ciclului; fie r' noul ciclu,
majorat. Dacă se consideră Fn fondul normal de producţie pentru ciclul r,
posibilitatea este egală cu creşterea C, iar fondul de rezervă este exprimat în „n"
posibilităţi anuale, atunci noul fond de producţie Fn poate fi scris conform
relaţiei (6-24).
F>F„+n-P (6-24)
31
Amenajarea Pădurilor - partea a ll-a
6.4 Structura fondului de producţie la codru! grădinărit -l'H'^v 6.4.1
Particularităţi
Spre deosebire de codrul regulat, la care unitatea de referinţă este hectarul de
pădure iar caracteristica urmărită este vârsta medie a arboretului, la codru
grădinărit (CG) unitatea de referinţă este arborele individual, iar caracteristica
de referinţă este diametrul. Structura la codru grădinărit se exprimă prin
distribuţia arborilor pe categorii de diarnetre, pe când la codru regulat prin
distribuţia suprafeţelor pe clase de vârstă.
La CG, fiecare parcelă constituie o unitate omogenă ce asigură o producţie
continuă - fondul de producţie normal se stabileşte la nivel de parcelă. în cazul
arboretelor de amestec, cu structură plurienă, fiecare specie este tratată separat.
într-o pădure de CG, teoretic, arborii se repartizează pe categorii sau clase de
diarnetre după distribuţia Liocourt, exprimată printr-o progresie geometrică
descrescătoare (6-16) (Liocourt, 1888):
A- — - — - — - :JL (6-15)
2 n
q q V q ~'
n care A reprezintă numărul de arbori din prima categorie de diarnetre luate în
consideraţie, 1/q reprezintă raţia progresiei geometrice descrescătoare, n -
numărul total de categorii de diarnetre.
La fel de bine poate fi folosită funcţia hiperbolică (Meyer, 1930; Meyer,
1933):
y = k-eâx (6-16)
în care y reprezintă numărul de arbori din categoria de diarnetre x, iar k şi a
constituie parametrii funcţiei, ce depind de caracteristicile arboretelor.
Pentru a estima măsura în care distribuţia reală poate fi sau nu asimilată cu o
distribuţie model, se utilizează criteriul de semnificaţie Pearson (Dissescu et al,
1987), dat de relaţia (6-17)
72
Amenajarea Pădurilor - partea a Il-a
R N
V2 v( i~ i)
N
=L N (6-17)
în care Ri este numărul real de arbori din categoria de diarnetre i, iar Ni este
numărul optim de arbori din aceeaşi categorie.
Modelarea structurii grădinărite s-a realizat şi cu ajutorul aşa- numitei
energii informaţionale, ce caracterizează gradul de organizare a sistemului.
Relaţia (6-18) permite măsurarea energiei informaţionale E
n
E = £Pj (6-18)
H
în funcţie de probabilităţile ca un arbore să se afle într-o clasă de diarnetre
oarecare, de la j=l la n. Practic, aceste probabilităţi reprezintă proporţia relativă
de participare a fiecărei categorii de diarnetre,
Din cercetările întreprinse de Leahu (1986), a rezultat că raportul dintre
energia informaţională şi cubul parametrului q din progresia Liocourt este
constant, indiferent de clasa de producţie, potrivit relaţiei de echivalenţă:
3 3 3
q. q2 q5
în care p^, reprezintă proporţia de participare a clasei de diarnetre i în structurile
pluriene realizate de arborete de clasa I de producţie.
Având în vedere că un arboret plurien se caracterizează printr-o stare de
echilibru dinamic, indiferent de condiţiile staţionale, s-au putut scrie relaţii de
echivalenţă între cele cinci niveluri de bonitate, astfel:
n,-qf =n2-qj=... = n3'-q*
Asemenea relaţii de echivalenţă au permis apoi determinarea parametrului q
pentru o anumită clasă de producţie, în funcţie de numărul de arbori ce
caracterizează o structură normală dintr-o altă clasă de producţie şi parametrul q
al respectivei clase de vârstă, potrivit relaţiei (6- 19)
q2._î=q.î—(6-19)
249
Relaţia (6-19) a permis apoi determinarea unor distribuţii-model pe clase de
producţie, atât pentru distribuţii de tip Liocourt cât şi pentru distribuţii Meyer.
6.4.2 Determinarea elementelor progresiei Liocourt
Fondul de producţie normal este un element de control, la stabilirea căruia se
iau în considerare doar arborii al căror diametru este mai mare decât pragul de
inventariere. Determinarea numărului de arbori din prima categorie de diametre
se bazează pe următorul raţionament: ca fondul de producţie să rămână
neschimbat, adică într-un echilibru permanent, trebuie ca în fiecare an în prima
clasă de diametre să intre un număr de arbori egal cu cel al arborilor recoltaţi, ce
ies din ultima clasă de diametre. Notând cu T timpul cât arborii rămân în prima
clasă de diametre, trebuie să existe relaţia:
A = aT ( 6-20)
în care a reprezintă raportul dintre creşterea anuală a pădurii şi volumul mediu
al arborilor extraşi. Din practică, s-a constat că există un raport aproximativ
constant între volumul arborelui mediu extras şi volumul
3
arborelui mediu pe parcelă m': m = — m'.
înlocuind în relaţia (6-20), se obţine relaţia (6-21) de determinare a
numărului de arbori din prima categorie de diametre:
3 C
A = -—T (6-21)
4 m'
în care T se determină pe cale dendrometrică.
Se stabileşte, mai întâi, pe baza unor probe de creştere recoltate cu burghiul,
creşterea anuală medie în diametru, apoi se împarte mărimea unei categorii de
diametre la această creştere. T se mai poate calcula prin compararea datelor
obţinute din două inventarieri consecutive.
Numărul de categorii de diametre, n, se determină prin stabilirea grosimii
maxime admisibile a arborilor, respectiv a categoriei limită. Aceasta depinde de
vigoarea de creştere a arborilor sau de diametrul-ţel.
Distribuţia normală trebuie să corespundă potenţialului de creştere a
arboretelor pe staţiunea respectivă. Se consideră că diametrul limită
74
corespunde ultimei clase de diametre din care există cel puţin un arbore la
hectar. Deci n se determină cu ajutorul relaţiei (6-22):
n = -—- + 1 (6-22)
d
în care i reprezintă pragul de inventariere, 1 diametru maxim, d mărimea clasei
de diametre.
Dacă numărul de arbori din ultima clasă de diametre se notează cu B, atunci
raţia q se determină cu ajutorul relaţiei (6-23):
( 6-23)
Dacă se consideră că B=1 - ceea înseamnă că diametrul ţel este diametrul la
care mai poate fi găsit cel puţin un arbore la hectar, rezultă că q = " JĂ.
6.5 Fondul de rezervă
6.5.1 Modelul clasic
In ciuda impreciziei determinării lui, fondul normal de producţie are un rol

cheie în determinarea posibilităţii prin metodele ce urmăresc normalizarea
mărimii lui. Dar, în realitate, numeroase sunt situaţiile în care fie a trebuit să se
recolteze mai mult decât posibilitatea, fie au avut loc doborâturi de vânt, după
recoltarea posibilităţii anuale. Pentru ca cele două fenomene - unele previzibile,
altele nu - să nu afecteze prea mult mărimea fondului de producţie, se creează
un fond de rezervă. Acesta poate fi fix - porţiuni de pădure pentru care nu se
reglementează producţia - sau mobil.
în condiţiile gestionării multifuncţionale a pădurilor, constituirea fondului fix
de rezervă iese din discuţie, metodele moderne de amenajare fiind orientate spre
constituirea unui fond de rezervă mobil. Cel mai simplu mijloc de constituire a
fondului mobil de rezervă este mărirea ciclului; fie r' noul ciclu, majorat. Dacă
se consideră F„ fondul normal de producţie pentru ciclul r, posibilitatea este
egală cu creşterea C, iar fondul de rezervă este exprimat în „n" posibilităţi
anuale, atunci noul fond de producţie Fn poate fi scris conform relaţiei (6-24).
F;=Fn+nP (6-24)
75
Exprimând ambele fonduri de producţie în raport cu ciclul şi creşterea anuală
a pădurii şi înlocuind în relaţia (6-24), rezultă că
— = —+n-C (6-25)
22
Aducând la acelaşi numitor şi împărţind la C, rezultă că r'=r+2n. Aşadar
rotunjind totdeauna în plus vârsta medie a exploatabilităţii pentru a determina
ciclul, se creează automat un fond de rezervă mobil.
6.5.2 Modelul stochastic
Modelul stochastic propus de Kouba poate fi utilizat la estimarea mărimii
fondului mobil de rezervă ce trebuie creat în eventualitatea apariţiei
doborâturilor de vânt, dacă se estimează suficient de precis probabilităţile pun.
Estimarea corectă a acestor probabilităţi este foarte importantă: dacă
probabilităţile sunt mici, atunci structura „absorbantă" spre care se crede că
tinde pădurea va fi una cu diferenţe mari de la clasele de vârstă inferioare spre
cele superioare, ceea ce poate fi nerealist. Probabilitatea ca un arboret să revină
în prima clasă de vârstă datorită doborâturilor de vânt, de exemplu, depinde de o
multitudine de factori: expoziţie, substrat, structură, vârstă, etc. Influenţa acestor
factori poate fi estimată doar prin prelucrarea unui volum suficient de mare de
date, problema fiind una de estimare a probabilităţilor. Sunt două abordări
posibile, ce pot fi utilizate combinat, sau separat: probabilităţi condiţionate, tip
Bayes sau estimarea directă a probabilităţii apariţiei unor doborâturi de vânt,
prin analiză statistică, respectiv analiza regresiei logistice. Cele două metode de
analiză sunt prezentate în detaliu în capitolul ll„Modelarea în amenajarea
pădurilor".
1
Prin simulare, s-a constatat că folosind probabilităţi condiţionate Bayes, se
poate ajunge la o estimare mai riguroasă a structurii spre care tinde o pădure de
molid cu structură normală, dar afectată uneori de doborâturi de vânt, al căror
efect depinde de gradul de vulnerabilitate, exprimat şi el în funcţie de pantă,
suprafaţa considerată vulnerabilă la doborâturi de vânt, suprafaţa parcursă cu
rărituri în deceniul anterior şi, fireşte, distribuţia suprafeţelor pe clase de vârstă
(Drăgoi, 1999).
Pe parcursul deceniului, în cazul apariţiei produselor accidentale I, volumul
ce nu trebuie precomptat (Vnpi) este dat de relaţia (6-26), astfel:
76
Frm
,-ZVaj
Vnp, =----------------------—^---- ( 6-26)
ll-i
în care Frrm este fondul de rezervă mobil constituit până în anul i, iar Vaj este
volumul produselor accidentale I ce au apărut în anii scurşi de la intrarea în
vigoare a amenajamentului.
Fondul de rezervă mobil constituit până în anul "i" este dat de relaţia (6-28):
Frm, =(i-l)-Vs. -cr
1
m
(6-27)
în care s, reprezintă suprafaţa clasei de vârstă "i", cr, este creşterea curentă la
hectar a clasei de vârstă "i", iar a, se calculează potrivit relaţiei (6- 15).
Dacă probabilităţile piiM din relaţia (6-14) sunt egale cu 1 - deci procesul este
complet determinist, toate arboretele trec sigur în următoarea clasă de vârstă -
atunci elementele vectorului A au aceeaşi valoare, respectiv l/m. în consecinţă,
potrivit relaţiei (6-27) fondul de rezervă va fi zero, iar potrivit relaţiei (6-26)
orice produs accidenta] va putea fi precomptat din posibilitate, deoarece
variabila Vnp, va avea valori negative. Cu cât probabilităţile de trecere în
următoarea clasă de vârstă sunt mai mici, cu atât elementele a,- ale vectorului A
se depărtează de valoarea l/m, iar fondul de rezervă creşte.
Având în vedere progresele recente în ceea ce priveşte cartarea pe grade de
vulnerabilitate a molidişurilor (Popa, 2001), datele de intrare necesare, respectiv
probabilităţile de producere a doborâturilor de vânt, în funcţie de caracteristicile
arboretelor şi condiţiile staţionale, pot fi mai uşor estimate.
Totuşi o asemenea abordare a gestionării fondului de producţie în condiţiile
în care mărimea acestuia este afectată de calamităţi - doborâturi masive produse
de vânt în mai multe ocoale silvice - trebuie privită cu prudenţă deoarece, în
asemenea situaţii, a nu precompta volumul doborât înseamnă a contribui la
diminuarea fondului de producţie, a creşte brusc cererea de puieţi şi, nu în
ultimul rând, a contribui la reducerea semnificativă a preţului lemnului datorită
ofertei mai mari de lemn şi condiţiilor grele de exploatare (figura 6-4), specifice
doborâturilor.
77
Figura 6-4 Efectul ne-precomptării volumului D asupra preţului de echilibru, în

cazul unei doborâturi de vant
Dar în ocoalele silvice în care doborâturile izolate apar frecvent,
precompârecTdoar a unei păr, a
optimă ce ar preîntâmpina deprecierea mase d£
P
exploatabile datorită vârstelor mar, la care a y olumu.
datorită precomptării din posibilitatea de produse principale
lui produselor accidentale 1.
76
7 METODE DE AMENAJARE
„Dacă am la dispoziţie opt ore pentru a tăia un arbore, şase le voi petrece
ascuţindu-mi securea" Abraham Lincoln
7.1 Consideraţii generale
Dintr-o perspectivă mai largă, obiectivul amenajării pădurilor este alocarea
optimă a recoltelor în timp şi spaţiu, astfel încât să se asigure continuitatea
acestora sub raport cantitativ, calitativ şi valoric.
în general, problemele de alocare în timp şi spaţiu a unei resurse pot fi
rezolvate prin diversele metode ale cercetării operaţionale. Literatura forestieră
este bogată în astfel de aplicaţii, dar pentru a le înţelege şi aplica cu succes este
nevoie de formarea unui model mental al procesului de normalizare în timp a
structurii fondului de producţie, lucru ce necesită un exerciţiu imaginativ
susţinut, într-un cadru conceptual definit prin bazele de amenajare.
Metodele de amenajare au caracteristici comune tuturor tehnologiilor:
continua perfecţionare (trecerea de la simplu la complex) difuzarea treptata în
timp şi spaţiu a unei metode noi (transfer tehnologic) şi, implicit, folosirea
concomitentă a mai multor tehnologii (metode), în scopul verificării
corectitudinii determinării principalului rezultat al amenajării pădurilor:
posibilitatea, ca mijloc de normalizare a structurii fondului de producţie.
Metodele de amenajare sunt grupate în următoarele mari categorii, în funcţie de
un principiu comun:
❖ metode bazate pe repartiţie
❖ metode ce urmăresc normalizarea fondului de producţie din punct de vedere
al structurii, mărimii sau creşterii.
Potrivit primei abordări, suprafaţa pădurii este repartizată în suprafeţe mai
mult sau mai puţin egale, ce urmează fi exploatate la anumite intervale de timp
(an sau afecta ţie). Metodele bazate pe principiul repartiţiei egale în timp sunt
cele mai simple şi mai vechi.
Structura normală pe clase de vârstă nu este urmărită explicit prin aplicarea
metodelor din această categorie, dar ea ar putea rezulta după primul ciclu de
producţie dacă, fireşte, respectiva structură nu este perturbată de alţi factori.
79
Metodele bazate pe repartiţie au un caracter rigid: un plan de amenajare
odată făcut trebuie respectat o perioadă lungă de timp, fără a avea garanţia că
producţia de lemn va fi continuă. O singură metodă din această categorie
asigură recolte constante de lemn - aceea a afectaţiilor pe volum dar, cum se va
vedea în continuare, această egalitate e mai degrabă în plan teoretic: volumele
recoltabile efectiv diferă mult de la o perioadă la alta, cel puţin datorită
diferenţelor dintre creşterile estimate ale arboretelor şi cele reale.
în schimb, metodele din a doua categorie urmăresc explicit normalizarea
fondului de producţie în raport fie cu structura (metoda claselor de vârstă şi
metoda creşterii indicatoare), fie cu mărimea, fie cu creşterea. Această
normalizare se realizează treptat, prin refacerea periodică a planurilor de
recoltarea dar ţinând totdeauna cont de diferenţa dintre ceea ce ar trebui să fie -
modelul pădurii normale - şi pădurea reală.
Metodele ce urmăresc normalizarea mărimii fondului de producţie sunt de
fapt procedee de calcul al posibilităţii, motiv pentru care au şi fost denumite,
oarecum peiorativ, metode bazate pe formulă. Ca modalităţi de verificare a
posiblităţii calculate prin alte metode, respectivele formule sunt încă utile şi de
actualitate: metoda cameralistă de exemplu, este încă utilizată în Austria.
O lungă perioadă de timp metodele de amenajare au evoluat sub presiunea
cererii de lemn; cu mai multe decenii în urmă, în contextul gospodării
multifuncţionale a pădurilor această cerere nu mai putea fi satisfăcută prin
aplicarea tăierilor rase; aşa că metodele de amenajare au evoluat în direcţia
normalizării structurii fondului de producţie prin aplicarea tratamentelor cu
regenerare sub adăpost pe perioade mai mari decât mărimea unei clase de
vârstă. Aşadar structurile echiene, pentru care a fost gândit modelul pădurii
normale, sunt înlocuite de altele, relativ pluriene. Se deschid astfel două
posibilităţi, ce polarizează de fapt gândirea şi practica amenajistică:
❖ continuarea procesului de diversificare structurală a pădurilor, justificată de
considerentele protecţiei mediului şi conservării biodiversităţii, sacrificând
rentabilitatea gospodăririi pădurilor;
❖ aplicarea în continuare a metodelor de amenajare specifice pădurii normale
pe noile structuri relativ pluriene, cu preţul unui control mai mic asupra
mărimii fondului de producţie şi a concordanţei ce trebuie realizată între
creştere şi producţie.
80
Există, fireşte, şi o a treia cale, ce nu ar trebui respinsă din principiu:
specializarea funcţională. Aceasta presupune intervenţii minime în pădurile cu
rol deosebit de protecţie astfel încât structura acestora să se diversifice în mod
natural, respectiv re-echienizarea pădurilor relativ pluriene deja existente,
pentru a acoperi costurile gestionării celor din prima categorie (vezi exemplul
teoretic prezentat în subcapitolul 3.2 „Argumentarea economică a zonării
funcţionale a pădurilor".
Studierea metodelor de amenajare este prima condiţie a formarii gândirii
amenajistice, dar şi o potenţiala sursă de continuă perfecţionare a metodelor ce
se aplică la un moment dat.
7.2 Metode bazate pe principiu! repartiţiei
Acestea sunt cele mai vechi metode de amenajare. Continuitatea producţiei
se asigură prin simpla împărţire a suprafeţei pădurii în parchete anuale - în cazul
parchetaţiei - sau în afectaţii, adică suprafeţe de pădure ce sunt exploatate în
perioade de timp bine precizate. Dacă nu apar perturbaţii în struclura fondului
de producţie (doborâturi, uscări masive, incendii), după un ciclu de producţie se
obţine o structură normală pe clase de vârstă.
Ceea ce diferenţiază aceste metode de cele ce urmăresc explicit normalizarea
este faptul că ciclul de producţie nu are nici o legătură cu exploatabilitatea - aşa
cum aceasta este definită ca bază de amenajare - fiind stabilit mai mult sau mai
puţin arbitrar.
7.2.1 Metoda parchetaţiei simple
Această metodă necesită cunoaşterea doar a suprafeţei fondului de producţie,
parchetele anuale rezultând din raportul dintre suprafaţa fondului de producţie şi
numărul de ani ai rotaţiei (ciclului).
Având în vedere principiul metodei, nu se vorbeşte de ciclu, în accepţiunea
actuală, ci de rotaţie, întrucât nu se urmăreşte explicit reînnoirea unor mijloace
de producţie, ci doar revenirea cu lucrări de exploatare pe aceleaşi suprafeţe, la
intervale egale.
Parchetaţia simplă reflectă doar preocuparea de alocare în timp a arboretelor,
nu şi în spaţiu. Metoda nu asigură totdeauna recolte egale, deoarece volumele
parchetelor anuale diferă de la o parcelă la alta, datorită diferenţelor de
productivitate.
249
7.2.2 Metoda parchetaţiei proporţionale (pe volum)
Aplicând parchetaţia simplă s-a constat că, dacă se taie suprafeţe egale, nu se
obţin neapărat şi volume egale; principalul motiv: diferenţele de productivitate
dintre staţiuni. Considerând trei niveluri de productivitate, recolte constante se
obţin dacă este satisfăcută relaţia (7-1):
P,m, = P2m2 = P3m3 (7-1)
în care Pi,2,3 - suprafaţa parchetului anual pentru cele trei clase de pro-
ductivitate, iar mi 2,3 - creşterile medii la exploatabilitate pe clase de pro-
ductivitate.
Având in vedere că suprafaţa ce corespunde fiecărui tip staţionai trebuie
împărţită în parchete anuale invers proporţionale cu creşterea medie (producţia),
se poate scrie următoarea relaţie:
în care Si,2,3 reprezintă suprafeţele corespunzătoare celor trei niveluri de

productivitate staţionai iar r este ciclu (revoluţia).
Descompunând relaţia (7-1) în cele trei ecuaţii şi combinându-le cu relaţia
(7-2) se ajunge la un sistem de trei ecuaţii cu trei necunoscute - Pi, P2 şi P3 -
sistem ce se rezolvă prin metoda substituţiei. Semnificaţia ecuaţiei (7-2) este
simplă: rotaţia este "descompusă" în 3 sub-rotaţii mai mici care, însumate, dau
rotaţia r.
7.2.3 Metoda afectaţiilor pe volum
Potrivit principiului continuităţii, din păduri trebuie să se extragă cantităţi
egale de la an la an. Suprafaţa pădurii este împărţită în parcele mari, de 35-50
ha, pe care urmează să se creeze arborete uniforme. Subparcelele nu sunt
necesare pentru reglementare, ci doar pentru a determina cât mai exact volumul.
Pentru determinarea posibilităţii şi asigurarea continuităţii se parcurg
următoarele etape:
❖ Se fixează ciclul şi se împarte în perioade egale, în general de 20 de ani.
❖ Arboretele se grupează apoi pe clase de vârstă iar acestea se repartizează în
mod corespunzător pe perioade, după care se determina vârsta la care
urmează să fie exploatat fiecare arboret.
126
♦> Pe baza vârstelor astfel calculate, în funcţie de caracteristicile fiecărui
arboret, se calculează volumul la exploatabilitate, adăugând la volumul
iniţial şi creşterea corespunzătoare.
♦> Volumele se totalizează pe perioade.
Datorita distribuţiei neuniforme pe clase de vârstă volumele astfel obtinute
nu sunt egale, motiv pentru care distribuţia obţinută se modifică. întocmindu-se
un plan general de recoltare, astfel încât fiecare perioadă să furnizeze un volum
recoltabil relativ constant. Diferenţele, inevitabile de altfel, nu trebuie să
depăşească 20%. . Se subînţelege că, modificând repartizarea iniţială pe
perioade (pasul 2), se fac inevitabile sacrificii de exploatabilitate atât în plus, cât
şi în minus. în tabelul 7-1 se prezintă soluţia iniţială a unui astfel de plan
genera! de recoltare, soluţie ce trebuie să fie astfel gândită încât sacrificiile de
exploatabilitate să fie minime, ceea ce înseamnă ca fiecare parcelă (arboret) să
fie recoltată nici mai devreme, nici mai târziu de exploatabilitate.
Tabelul 7-1
Exemplu de soluţie iniţială a planului general de recoltare potrivit metodei
afectaţiilor pe volum
parcelaTATE volu Volum recoltabil în perioada...

X m
I II III IV V
la
expl
oat
are
1 30 110 500 0 0 0 500 0
2 40 100 650 0 0 650 0 0
3 50 100 300 0 0 300 0 0
4 20 100 500 0 0 0 Da Nu
11 20 110 800 0 0 0 0 Da
12 60 120 230 0 0 230 0 0
13 40 100 540 0 0 540 0 0
14 80 120 300 0 300 0 0 0
15 80 100 700 700 o 0 0 0
16 10 110 800 800 0 .0 0 0
0
Volum recoltabil pe 2170 300 2020 2160 1900
perioadă (m3)
Diferenţe faţă de 460 -1410 310 450 190
3
volumul mediu (m )
După cum se observă, această repartiţie este departe de a fi optimă din punct
de vedere al continuităţii: în ultima linie a tabelului sunt pre
83
zentate diferenţele faţă de volumul mediu pe perioade. Soluţia iniţială s- ar
îmbunătăţii dacă parcela 3, în Ioc să fie planificată în afectaţia a treia, ar fi
exploatată mai devreme, în afectaţia a doua , pentru care deficitul de arborete
recoltabile este de 1420 m3 - acesta ar fi un sacrificiu în minus. Volumele s-ar
echilibra în continuare dacă recoltarea celor 700 m3 din parcela 15 ar întârzia cu
20 ani - ceea ce înseamnă sacrificiu în plus - fiind re-planificată pentru a doua
perioadă. Dificultate metodei de aici începe: mutând parcelele dintr-o afectaţie
în alta, se schimbă şi volumele recoltabile la exploatabilitate, ceea ce înseamnă
că procesul de căutare a soluţiei optime se reia, dar totdeauna de la o soluţie mai
apropiată de cea optimă. Datorită acestui proces iterativ de optimizare a
modului de alocare a recoltelor, metoda a fost denumită peiorativ drept „metoda
sertarelor" (Stinghe, 1939).
Prin împărţirea volumului de exploatat într-o afectaţie la numărul anilor din
perioadă se obţine posibilitatea anuală. Pe baza planului general de recoltare, se
întocmeşte un plan special de recoltare, la începutul fiecărui deceniu.
7.2.4 Metoda afectaţiilor pe suprafaţă
Metoda afectaţiilor pe volum a fost gândită în primul rând pentru pădurile de
molid, ce erau regenerate prin tăieri rase urmate de împăduriri; prin urmare
intervalul de timp scurs între anul începerii exploatării şi cel al încheierii
procesului de regenerare nu depăşea perioada. Dar pentru pădurile de foioase
din Franţa, în care se aplica tratamentul regenerărilor progresive, continuitatea
ar fi fost mai greu asigurată de metoda afectaţiilor pe volum întrucât acest
tratament presupune extrageri repetate, eşalonate pe o perioadă mai mare de
timp. în plus, aceste tăieri trebuie corelate cu anii de fructificaţie a speciilor,
ceea ce presupune o mai mare libertate în marcarea şi exploatarea arborilor şi,
implicit, un control mai redus pe volum.
Unul dintre elevii lui Ludwig Hartig, Heinrich Cotta (1763-1844), a adaptat
metoda afectaţiilor pe volum la specificul silvicultural al pădurilor din Franţa,
urmărind continuitatea pe suprafaţă, nu pe volum. Potrivit acestei metode,
mărimea convenabilă a parcelelor este de 15-20 ha.
Prin metoda afectaţiilor pe suprafaţă se urmăreşte normalizarea structurii
pădurii şi amplasării spaţiale a parchetelor, potrivit unei gradaţii normale de
clase de vârstă, pe parcursul unui singur ciclu. Repartizarea arboretelor pe
perioade nu se face doar în raport cu vârsta şi starea acestora, ci şi în funcţie de
amplasarea lor în spaţiu (în forma evoluată a
84
metodei). Paşii ce trebuie parcurşi, potrivit acestei metode, sunt următorii:
♦> Se stabileşte parcelarul pădurii.
❖ Se fixează revoluţia (ciclul) şi se împarte în perioade de 20 ani.
❖ Se face planul pe afectaţii - planul general de exploatare - similar metodei
afectaţiilor pe volum, diferenţa constând în faptul că se urmăreşte egalitatea
dintre suprafeţele afectaţiilor, nu egalitatea volumelor, ca în cazul metodei
propuse de Hartig.
❖ în funcţie de amplasarea pe hartă a parcelelor, se fac compensaţii între
afectaţii, chiar cu preţul unor sacrificii de exploatabilitate.
*> Pentru afectaţia în rând se stabileşte posibilitatea anuală pe suprafaţă.
❖ Se face un plan special de exploatare pentru perioada curentă. 7.2.5
Metoda afectaţiilor mixte
Din nevoia de a combina avantajele afectaţiilor pe volum - continuitatea
recoltelor - cu cele ale afectaţiilor pe suprafaţă - ordinea spaţială a arboretelor
exploatabile - a rezultat metoda afectaţiilor mixte, prin care se urmăresc, în
paralel, ambele obiective. Se procedează astfel:
•î* Arboretele se repartizează pe perioade, în funcţie de vârstă, formându-se
afectaţii de suprafeţe egale.
❖ Se determină volumul producţiei pe perioade, dar calculele se limitează la 2-
3 perioade.
♦> Dacă volumele corespunzătoare nu diferă prea mult - se admit diferenţe de
20% - se păstrează repartiţia iniţială. Dacă nu, se fac deplasări de parcele de
la o perioadă la alta până când se obţine o situaţie convenabilă.
Metoda afectaţiilor mixte a fost aplicată mult timp, motiv pentru care a şi
fost îmbunătăţită continuu.
7-2.6 Afectaţiile permanente
Louis Parade (1802-1865), elev al profesorului H. Cotta, a simplificat
metoda afectaţiilor pe suprafaţă, renunţând la obiectivul normalizării structurii
pădurii după primul ciclu de producţie. Accentul a fost pus, în schimb, pe
concentrarea tăierilor în părţi imitare de pădure şi pe reducerea sacrificiilor de
exploatabilitate, sacrificii ce erau inevitabile atunci când se urmărea
normalizarea structurii pădurii după primul ciclu.
85
A început astfel să câştige teren principiul eficienţei în amenajarea pădurilor.
Oricare din metodele precedente nu asigură o minimă eficienţă a lucrărilor de
exploatare, deoarece nu urmăresc reducerea gradului de dispersare a tăierilor.
Avantajele reducerii gradului de dispersare a tăierilor nu se limitează doar la
eficienţa lucrărilor de exploatare, ci şi la aceea a lucrărilor de regenerare, de
îngrijire a seminţişurilor şi de conducere a arboretelor. Ori de câte ori o anume
lucrare se execută pe o suprafaţă mare - deci arboretele în care se intervine sunt
grupate - se reduc costurile fixe, de organizare a lucrărilor.
7.2.7 Metoda afectaţiilor revocabile
Această metodă a rezultat din metoda afectaţiilor permanente, schimbându-
se însă condiţiile de constituire a afectaţiilor.
Mai precis, s-a renunţat şi la ideea constituirii unei afectaţii dintr-o porţiune
unitară de pădure, precum şi la ideea caracterului permanent al afectaţiilor. S-au
păstrat doar principiile minimizării sacrificiilor de exploatabilitate şi
continuităţii recoltelor, urmând ca la finele fiecărei perioade să se refacă planul
general de recoltare. O particularitate a metodei este aceea că admite afectatii
inegale, dar care respectă rapoartele din relaţia (7-3).
Sr
-=- (7-3)
sp
în care S - suprafaţa pădurii, s - suprafaţa afectaţiei, r - ciclul, p - lungimea
perioadei.
întrucât afectaţiile ce nu sunt în rând şi-au pierdut orice sens pentru
reglementarea producţiei - fiind doar un mijloc de verificare a asigurării
continuităţii, metoda a condus la afectaţiile unice.
7.2.8 Metoda afectaţiilor unice
Renunţându-se complet la ideea creării unei gradaţii de clase de vârstă
dispuse într-o anumită ordine sau la aceea a grupării arboretelor în afectaţii
suprapuse pe trupuri compacte de pădure, s-a ajuns la constituirea unor afectaţii
unice, a căror suprafaţă este proporţională cu mărimea perioadei de timp pe care
se urmăreşte asigurarea continuităţii (idee păstrată din metoda afectaţiilor
revocabile, relaţia 7-3).
86
Dacă suprafaţa este proporţională cu mărimea perioadei de timp pe care se
urmăreşte asigurarea continuităţii, atunci şi structura pe clase de vârstă a pădurii
se apropie de o una normală.
Pentru constituirea afectaţiei se porneşte fie de la suprafaţa arboretelor
exploatabile, situaţie în care se determină p, fie la stabilirea anticipată a
perioadei p, situaţie în care se determină s, urmând ca această suprafaţă să fie
"completată" cu arborete ajunse sau care vor ajunge la vârsta exploatabilităţii în
cei p ani, cât durează perioada.
Metoda afectaţiilor unice pare a fi flexibilă în momentul constituirii
afectaţiilor, dar este totuşi rigidă după aceea, fiind asemănătoare metodei
parchetaţiei proporţionale.
7.2.9 Recapitularea metodelor bazate pe afectaţii
Afectaţiile pe volum: singurul criteriu de repartiţie este volumul la
exploatabilitate
Afectaţiile pe suprafaţă: criteriu de repartiţie este suprafaţa, ţinând însă cont de
gradaţia de vârste la care pădurea trebuie să ajungă; se face un plan special de
recoltare pentru afectaţia în rând şi se calculează posibilitatea pe volum doar
pentru prima afectaţie.
Afectaţiile mixte: combinaţie a afectaţiilor pe volum şi a celor pe suprafaţă;
diferenţele dintre volume pot fi de până la 20%. Egalitatea volumelor se
urmăreşte pe primele trei perioade (ceea ce corespunde unei continuităţi pe 60
ani).
Afectaţiile permanente: o afectaţie este formată din arborele grupate (trupuri sau
bazinete), chiar cu riscul unor sacrificii de exploatabilitate Afectaţii revocabiule:
La finele fiecărei perioade se reface planul general de recoltare. Suprafaţa
afectaţiilor este direct proporţională cu mărimea perioadelor. Singurele principii
de regleementare se referă la sacrificiile de exploatabilitate (ce trebuie să fie cât
mai mici) şi continuitatea recoltelor. Afectaţii unice: pentru constituirea
afectaţiei în rând (singura ce interesează) se porneşte de la suprafaţa arboretelor
explotabile (mărimea afectaţiei) şi se calculează apoi, potrivit relaţie (7-3),
perioada corespunzătoare.
7.3 Metode de normalizare a mărimii fondului de producţie
7-3.1 Pădurea normală
Reglementarea procesului de producţie conform principiului repartiţiei s-a
dovedit totuşi incapabilă să asigure continuitatea termen lung.
249
Principala condiţie pentru asigurarea continuităţii prin metode bazate pe
repartiţie este regenerarea sigură a pădurii, de-a lungul unei rotaţii; condiţie greu
de îndeplinit, deoarece mulţi factori sunt imprevizibili (secete, doborâturi de
vânt, etc.).
Potrivit metodelor bazate pe repartiţie, se consideră că pădurea este o resursă
naturală regenerabilă în orice condiţii, capabilă să producă lemn de calitate în
orice condiţii. Or, nu este aşa. Pe măsură ce s-a redus suprafaţa pădurilor
naturale, s-a constatat că producţia pădurilor cultivate ce le-au luat locul a
scăzut. Atunci silvicultorii au simţit nevoia să creeze nişte modele de referinţă,
spre care să conducă pădurea cultivată; acestea au fost tabelele de producţie.
Având tabelele de producţie, s-a mers apoi la a crea un model ideal al
pădurii, şi acesta a fost acela al pădurii normale din punct de vedere al
distribuţiei claselor de vârstă. Având tabelele de producţie şi apoi şi tabele de
sortare, a devenit posibilă şi stabilirea vârstei optime de tăiere a fiecărui arboret
în parte, în funcţie de interesele şi obiectivele administraţiei silvice.
Aşadar, s-a schimbat complet sensul reglementării prin amenajament: dacă
metodele bazate pe repartiţie pornesc de la pădure ca ansamblu şi se ajunge apoi
la arboret, noile metode, bazate pe normalizarea fondului de producţie (FP)
pornesc de la ceea ce trebuie făcut în fiecare arboret în parte, ajungând apoi la
modelul structural al viitoarei păduri, ce urmează a fi creată prin regenerarea
tuturor arboretelor existente la momentul amenajării.
Un FP normal se caracterizează prin mărime, structură şi creştere. întrucât
între aceste atribute relaţia este univocă, metodele de amenajare dezvoltate în
jurul acestui concept au fost de la început orientate fie spre normalizarea
mărimii, fie spre normalizarea structurii, fie a creşterii FP.
7-3-2 Metoda cameralistă
Metoda cameralistă (sau metoda austriacă) permite calculul posibilităţii (P)
folosind următoarea relaţie:
a
în care C este creşterea anuală medie a pădurii, calculată la vârsta ex-
ploatabilităţii, R este fondul de producţie real, N fondul de producţie normal iar
a este perioada de timp în care se doreşte lichidarea diferenţei dintre R şi N.
,4 menajarea Pădurilor - partea 1

Metoda a fost descrisă pentru prima data în 1811, deşi a fost aplicata încă de
la 1788, ca urmare a unui decret al Curţii Imperiale de Ia
Viena.
3.3 Metoda Karl Heyer
Singura diferenţă dintre metoda austriacă şi metoda Karl Heyer constă în
faptul ca cea de a doua ia în consideraţie şi creşterea pe parcursul perioadei de
timp în care se lichidează diferenţă dintre fondul de producţie real şi fondul de
producţie normal. Aşadar se poate scrie că
R-N + Yv
P = C +----------------------—- ( 7"5)
a
în care variabilele comune cu relaţia (7-4) au aceleaşi semnificaţii, în plus
apărând Zv, ce este suma creşterilor în intervalul a.
7.3.4 Metoda raţională
Autorul metodei, J. Chr. Hundeshagen, a plecat de premisa ca pădurea este
un mijloc de producţie, iar lemnul este singurul produs. Ducând analogia mai
departe, pădurea este un "capital" natural, ce fructifică asemeni unui capital
depus în bancă, aducând o rentă anuală egală cu creşterea (Stinghe, 1939). Tot
aşa cum renta creată de un capital depus în bancă este egală cu dobânda, şi
procentul de recoltare poate fi exprimat ca raport dintre creşterea normală şi
fondul de producţie normal. Aşadar, posibilitatea P este data de relaţia:
P=R— (7-6)
N
în care R este mărimea fondului real de producţie, N este fondul normal de
producţie iar C este creşterea (medie) a fondului normal de producţie. Raportul
C/N a fost denumit procent de recoltare, prin analogie cu procentul bancar,
respectiv rata anuală de fructificare a capitalului. Se observă că, deşi acest
raport rămâne constant, posibilitatea variază direct proporţional cu mărimea
fondului real de producţie (R).
Deoarece relaţia presupune inventarierea tuturor arboretelor - ceea ce ar fi
ne-economic - în practică s-a adoptat o relaţie simplificată, în care fondul real se
estimează doar pentru arboretele a căror vârstă a depăşit jumătatea ciclului (R'),
iar FP normal se stabileşte tot pentru aceeaşi categorie de arborete. A fost
introdus astfel aşa-numitul factor de recoltare parţial, respectiv raportul C/N', N'
fiind fondul de producţie normal
89
pentru arboretele a căror vârstă este mai mare de r/2 (r fiind ciclul). Prin urmare,
formula posibilităţii devine
P = R1— (7-7)
1
N'
7.3.5 Metoda Masson-Mantel
Pentru a putea recolta cantităţi constante, pădurea trebuie sa fie constituită
dintr-o gradaţie continuă de arborete de vârste diferite, dar de suprafeţe egale.
Pădurea normală presupune o serie de arborete ale căror vârste formează o
progresie aritmetica cu raţia 1, egale ca suprafaţă. Mărimea FP normal,
respectiv N, este dată de relaţia N=r-C/2, ceea ce înseamnă că (C/N)=2/r.
înlocuind în formula raţională factorul de recoltare C/N cu 2/r, rezultă că
P = R— (7-8)
r
Metoda a fost recomandată şi pentru codrul grădinărit, deşi noţiunea de ciclu
nu are sens, în acest context. în plus, Ia grădinărit, singurul criteriu după care
poate fi apreciată starea de normalitate a mărimii FP este creşterea (Rucăreanu,
1967, p. 247).
7.3.6 Metoda Melard
Potrivit aceleiaşi asocieri între mărimea fondului de producţie la codru
regulat şi mărimea fondului de producţie la codru grădinărit16 şi raportului optim
dintre volumele a trei clase de diametre, metoda Melard presupune împărţirea
ecartului de variaţie a diametrelor în trei clase: arborii groşi (V3), arborii
mijlocii (V2) şi arborii subţiri (Vi). Proporţia dintre aceste volume este de 5:3:2
şi a constituit răspunsul pe care Gurnaud 1-a dat în 1903 întrebării ridicate de
Ernest Guinier privind amenajarea unei păduri în care nu există nici gradaţie a
vârstelor şi este imposibil de definit starea arboretelor (Dissescu et al., 1987).
Pragurile de diferenţiere sunt 2/3 Dmax, respectiv 1/3 Dmax, prin Dmax
notându-se diametrul ţel. Având în vedere faptul ca între V3 şi V2 este un raport
de 5/3 (vezi figura 7-1, respectiv numărul de triunghiuri dreptunghice
elementare) iar posibilitatea se recoltează numai din cate-
1,1
Diferenţele fiind datorate elementelor de referinţă (arboretele la codru
regulat, arborii la codru grădinărit).
126 90
CToria arborilor groşi, rezultă că posibilitatea poate fi calculată în două moduri:
fără a include creşterile în volumul V3, situaţie în care posibilitatea este dată de
raportul dintre volumul arborilor groşi şi intervalul de timp în .-are aceştia vor fi
recoltaţi, respectiv r/3;
P=^=^ (7-9)
r
I
3
adăugând creşterile la V3, creşteri ce sunt egale tot cu suprafaţa unui triunghi
elementar (figura 7-1), situaţie în care
V,
(7-10)
r 5r
3
Avantajul acestei metode constă în faptul că, atunci când distribuţia
volumelor pe cele trei clase de diametre este anormală, există posibilitatea
translatării stânga-dreapta a pragului dintre V: şi V3, astfel încât să se
restabilească proporţia 5/3 între V3 şi V2 (figura 7-1): dacă trebuie mărit V2
respectivul prag se mută spre dreapta; dacă, din contră, există un deficit de
arbori groşi, pragul se mută spre stânga.
Există şi soluţie analitică a acestei probleme, bazată pe un din regulile
proporţiilor derivate (Rucăreanu, 1967) se bazează pe proporţiile derivate
(relaţia 7-11)
Zi Ş-V^^V^ v =5(V2 + V3)
V, 3' 5 3 ' 5 8 3 8
O 1/3 D 2/3 D D
•-----------------------®-----------»------------e
VL V 2 V3
Figura 7-1 Determinarea posibilităţii prin metoda Melard
înlocuind valoarea determinată pentru V3 prin relaţia (7-10) întruna din
relaţiile (7-9) sau (7-10) se poate calcula posibilitatea şi pentru situaţiile în care
nu este respectată condiţia grafică.
7.4 Metode de normalizare a structurii fondului de producţie 7.4.1 Metoda
claselor de vârstă, varianta românească
7.4.1.1 Descrierea metodei
Metoda cea mai cunoscută prin care se realizează normalizarea structurii
fondului de producţie este metoda claselor de vârstă. Metoda claselor de vârstă,
în varianta românească, are un caracter analitic - în sensul că realizează o
analiză detaliată a structurii actuale şi a modalităţilor de a îndruma această
structură spre una normală.
De asemenea, are caracter cultural, deoarece îndrumarea fondului de
producţie se realizează în funcţie de posibilităţile silviculturale de aplicare a
tratamentelor prin care se realizează structurile-Jel stabilite.
Etapele de parcurs sunt următoarele:
❖ Se stabilesc structurile reală şi normală.
126 92
❖ Se stabileşte suprafaţa periodică normală, Sn, cu ajutorul relaţiei (7-12), în
care p reprezintă numărul de ani din perioada, S - suprafaţa pădurii iar r este
ciclul;
Sn=-p (7-12)
r
♦> Se constituie suprafaţa periodică în rând, prin încadrarea arboretelor pe
urgeţe de regenerare şi se stabileşte dacă există excedent de arborete
exploatabile, sau deficit.
❖ Se verifică dacă diferenţa dintre SP 2 (a doua suprafaţă periodică) şi SP1
(suprafaţa periodică în rând) este mai mică de 20%; dacă nu, se mută câteva
u.a. din SP1 în SP2 sau invers (în raport cu urgenţa de regeneare), astfel
încât se fie realizată condiţia de echilibru între cele două suprafeţe periodice.
Existenţa excedentului de arborete exploatabile şi mărimea acestuia (E) se
face potrivit condiţiilor din tabelul 7-2, în care S este suprafaţa periodică
N
normală, Si,2,3 reprezintă suprafeţele periodice 1, 2 şi 3, iar E este excedentul

de arborete exploatabile.
Tabelul 7-2
Determinarea excedentului de arborete exploatabile în funcţie de mărimea pe-
noadei (Giurgiu. 1988)
Perioadă de 30 ani Perioadă de 20 ani
Condiţia Formula de calcul Condiţia Fonrnila de calcul
S,>S„; S2>S„ E=S|-S„ Si>S„; S2>Sn E=SrSn
S1>S„; S, E=S,+S2-2Sn Si>S„; S2<Sn; E=S,+S;-2S„
+S2>2Sn S3>S„; (S,
+S2)>2Sn
S|>Sn; S3<Sn; E=S1+S2+S3-3Sn
Sl+S2+S3>3Sn
Dacă există un excedent de arborete exploatabile, în funcţie de mărimea
acestuia, se corectează suprafaţa periodică în rând (SP) conform relaţiei:
S = a—k (7-13)
r

în care a reprezintă numărul de ani ai perioadei curente, S şi r au semnificaţiile
cunoscute iar k este un factor modificator stabilit prin normele tehnice, în raport
cu mărimea excedentului, exprimată procentual, faţă de distribuţia normală
(tabelul 7-3).
Tabelul 7-3
Valorile coeficientului k in funcţie de mărimea excedentului
Excedenl(%) 1-10 11-30 31-50 51-70 71-90
k 1.02 1,04 1.08 1,11 1,14
Excedent (%) 71-90 91- 111- 131- Peste
110 130 150 151%
k 1,14 1.16 1.18 1,19 1,20
Încadrarea arboretelor în suprafeţe periodice trebuie făcută în aşa fel încât
posibilitatea pe suprafaţă în S2 să nu scadă cu mai mult de 20% faţă de
posibilitatea din Si.
In situaţia unui deficit de arborete exploatabile - perioada I este mai mică
decât Sn, în perioada I vor fi încadrate toate arboretele din urgenţa I, iar pentru
verificare se foloseşte şi procedeul suprafeţei minime la exploatabilitate, propus
de Giurgiu (1988), potrivit căruia suprafaţa periodică I este dată de minima
următorului şir de rapoarte:
S, S, + S2 s, + s2 + s3
a, a, + a2 ' a, + a2 + a3 '
i
7.4.1.2 încadrarea arboretelor pe urgenţe de regenerare
Urgenţa I. Arboretele care, în raport cu starea de vegetaţie şi sănătate, nu mai
pot fi menţinute pe picior mai mult de 10 ani, fără riscul degradării lor totale şi
al unor influenţe negative asupra pădurii însăşi.
1.1. Arborete ce urmează a fi recoltate în deceniul de aplicare a amena-
jamentului.
1.2. Arborete cu vârste de peste 20 ani la codru şi peste 5 ani la crâng, foarte
puternic afectate de factori biotici şi abiotici negativi (zăpadă, uscare, rezinaj,
exploatare, etc.) încadrate în cel mai ridicat grad de vătămare - excesiv vătămate
1.3 Arborete neexploatabile cu densitate de la 0.1 la 0.3 cu vârste de peste 20
ani la codru şi peste 5 ani la crâng.
126 94
14 Arborete neexploatabile, predominant (peste 70%) din arbori cu cioate
puternic degradate (cu putregai, scorburi mari, cu vitalitate scăzută)
1.5 Arborete exploatabile parcurse cu tăieri de regenerare, cu densităţi de la 0.1
la 0.3, cu sau fără seminţiş utilizabil.
Urgenţa a Il-a. Arborete exploatabile, care în raport cu dinamica procesului
de regenerare, impun un ritm accelerat de exploatare, precum şi arboretele
neexploatabile aflate într-o stare de vegetaţie precară sau având o productivitate
mult inferioară celei potenţiale.
2.1 Arborete exploatabile şi trecute de vârsta exploatabilităţii afectate de factori
biotici abiotici negativi, încadrate în grade de vătămare foarte puternic şi
puternic (volumul arborilor afectaţi reprezintă peste 20% din volumul total)
2.2. Arborete de tip artificial de productivitate inferioară, cu vârste mai mari
de 20 ani, situate pe staţiuni de bonitate superioară şi mijlocie pentru speciile
corespunzătoare tipului de pădure natural fundamental.
2.3. Arborete cu densităţi de la 0.4 la 0.6 cu vârsta mai mare decât jumătatea
vârstei exploatabilităţii, Arborete căror stare nu permite redresarea lor prin
lucrări de împădurire a golurilor existente.
2.4. Arborete exploatabile de tip provizoriu.
2.5. Arborete exploatabile din unităţile de codru cu peste 70% arbori proveniţi
din lăstari
2 6. Arborete exploatabile cu densitate de la 0.4 la 0.6 cu seminţiş utilizabil
2.7. Arborete exploatabile cu densitate de la 0.4 la 0.6 fără seminţiş utilizabil.
2.8. Arborete exploatabile echiene şi relativ ehiene, cu densităţi de 0.7 şi mai
mari, de productivitate inferioară, de vitalitate subnormală
2.9. Arborete din unităţi de crâng trecute de vârsta exploatabilităţii, care nu
pot fi menţinute fără a-şi pierde substanţial potenţialul de regenerare din
lăstari/drajoni.
Urgenţa III. Arborete ajunse sau trecute de vârsta exploatabilităţii, care prin
structură, vitalitate şi stare de sănătate ar putea fi menţinute pentru acoperirea
unor deficite din perioada următoare (sacrificii de exploatabilitate în plus).
Amenajarea Pădurilor - partea /

3.1.Arborete cu densităţi de 0.7 şi peste, echiene şi relativ echiene, de
productivitate inferioară, de vitalitate cel puţin normală, trecute de vârsta
exploatabilităţii
productivitate mijlocie şi superioară, de vitalitate cel puţin normală, trecute de
vârsta exploatabilităţii
productivitate inferioară, de vitalitate cel puţin normală, ajunse la vârsta
exploatabilităţii
3.4 arborete cu densităţi de 0.7 şi peste, echiene şi relativ echiene, de
productivitate mijlocie şi superioară, de vitalitate cel puţin normală, ajunse la
vârsta exploatabilităţii
Notă. Arboretele încadrate în urgenţa a treia joacă un rol foarte important în
echilibrarea suprafeţelor între suprafeţele periodice 1 şi a II- a. In multe situaţii,
vârsta exploatabilităţii a fost majorată cu 10-20 ani, în numele funcţiilor
speciale de protecţie pe care le îndeplineau respectivele arborete - potrivit unei
recomandări din normele tehnice de amenajare. Prin urmare, multe arborete ce
s-ar încadra în urgenţa 3.1 sau 3.2 (în funcţie de productivitate) sunt încadrate în
urgenţele 3.3 şi 3.4. Prin urmare, devine mai dificilă alegerea arboretelor ce
rămân în SPI şi a celor ce vor trece în SP1I, din moment ce criteriul urgenţa de
regenerare devine inoperant.
Urgenţa IV. Arborete cu structuri naturale stabile, de regulă pluriene şi
relativ pluriene, de productivitate superioară şi mijlocie, de vitalitate cel puţin
normală şi cu consistenţa normală, considerate exploatabile în raport cu vârsta
atribuită.
4.1. Arborete pentru care, din cauza condiţiilor de teren, nu este posibilă
aplicarea codrului grădinărit.
4.2. Arborete pentru care, în viitor, este posibilă aplicarea codrului grădinărit
Urgenţa V. Arborete considerate exploatabile în condiţiile sacrificiilor de
exploatabilitate în minus admise pentru pădurile din grupa a Il-a. Ca regulă
generală, sacrificiile de exploatabilitate reprezintă jumătate din perioada
generală de regenerare: 10-15 ani la subunităţile de codru şi 20-30 la
subunităţile de cvasigrădinărit. La zăvoaie, codru convenţional şi crânguri
sacrificiile pot fi de maxim 5 ani.
5.1. Arborete cu densităţi de până la 0.7
97
Amenajarea Pădurilor - partea 1 5 2. Arborete cu densităţi de peste 0.7.

Urgenţa a V-a a fost creată pentru a facilita procesul de normalizare a
structurii la pădurile de codru regulat cu ajutorul tratamentelor cu perioadă
normală şi lungă de regenerare: dacă se admit sacrificii de exploatabilitate egale
cu jumătate din mărimea perioadei, având în vedere faptul că ciclul de producţie
se stabileşte prin rotunjirea în plus a vârstei medii a exploatabilităţii, vârsta
medie la care se încheie procesul de regenerare a arboretelor exploatabile nu
diferă prea mult de ciclu; diferentele pot exista, dar nu depăşesc o clasă de
vârstă, cum se întâmplă în situaţiile în care nu se fac sacrificii de
exploatabilitate iar procesul de regenerare, care durează două trei decenii,
începe atunci când arboretele au ajuns la vârsta exploatabilităţii.
7.4.1.3 Stabilirea posibilităţii prin metoda claselor de vârstă
Procedeul deductiv
Potrivit acestui procedeu, posibilitatea anuală este raportul dintre volumul ce
se poate extrage din fiecare arboret inclus în suprafaţa periodică I şi lungimea
perioadei generale de regenerare adoptată pentru arboretul respectiv.
Volumul arboretelor exploatabile neparcurse cu tăieri se majorează cu
creşterea corespunzătoare unei perioade de timp egală cu jumătate din mărimea
perioadei de regenerare. Posibilitatea se calculează cu ajutorul următoarei
relaţii:
2>' v.
P =----------------------------tp (7-14)
a n.
în care a este mărimea perioadei de regenerare pentru arboretele i, vj este
volumul arboretelor în care a început procesul de regenerare şi au mai rămas nj
ani până la terminarea perioadei generale de regenerare.
Pentru brădete, făgete şi amestecuri se recomandă perioade de 30 ani. Dacă
ciclul nu este multiplu de 20 ani, prima perioadă va fi de 30 ani, restul de 20.
101
Procedeul inductiv
Procedeul inductiv porneşte de la indicii de recoltare stabiliţi pentru fiecare
arboret inclus în planul decenal; ceea ce rezultă din însumarea volumelor
recoltabile este posibilitatea decenală, ce trebuie apoi împărţită la 10 pentru a o
estima pe aceea anuală. Este un procedeu complementar celui deductiv, bazat pe
mărimea perioadei de regenerare.
7.4.2 Metoda creşterii indicatoare
Prima variantă a metodei creşterii indicatoare a apărut in anul 1959, fiind
prima metodă românească de amenajare a pădurilor. Algoritmul de calcul este
uşor de implementat in orice limbaj de programare, motiv pentru care autorul
(Carcea, 1968, 1978) i-a adus o serie de îmbunătăţiri17, în baza sugestiilor
apărute în literatura de specialitate (Giurgiu, 1988; Rucăreanu, 1967; Rucăreanu
et Leahu, 1982), dar şi a rezultatelor cercetărilor întreprinse în domeniu
(Ianculescu, 1986). Metoda a fost oficializată încă din 1959, la început cu titlu
de control al rezultatelor obţinute prin metoda claselor de vârstă, iar din 1969 ca
metodă de referinţă pentru determinarea posibilităţii în România.
Creşterea indicatoare este creşterea curentă a unui fond de producţie normal,
similar celui real din punct de vedere al compoziţiei, consistenţei şi
productivităţii, dar distribuit normal pe clase de vârstă. Posibilitatea (P) se
calculează potrivit formulei
P = m ■ Ci (7-15)
în care Ci este creşterea indicatoare iar m este un factor modificator.
Creşterea indicatoare se stabileşte pe baza datelor primare (distribuţia
suprafeţelor pe specii şi clase de producţie) şi a creşterilor curente la jumătatea
fiecărei clase de vârstă, preluate din tabelele de producţie. Relaţia de calcul a
creşterii indicatoare, potrivit definiţiei, este
m
Ci = XSi-ki-ci (7-16)
i=l
în care Si este suprafaţa ocupată de specia i, ki este consistenţa medie a speciei i
iar Ci este media creşterilor curente corespunzătoare claselor de vârstă
considerate.
17
Inclusiv cele stabilite prin normele tehnice de amenajare a pădurilor, ediţia
1986.
98
în tabelul 7-4 se prezintă un exemplu de calcul, presupunând că ciclul este de
120 ani. în coloanele 3-7 sunt înregistrate, din tabelele de producţie, creşterile
medii la jumătatea vârstei fiecărei clase, respectiv la 10, 30, 50, 70, 90 şi 110
ani, iar în coloana 10 se înregistrează creşterea indicatoare pe fiecare element de
arboret, calculată potrivit relaţiei (7-14). în activitatea curentă, media creşterilor
curente pe clase de vârstă este înlocuită cu creşterea medie la exploatabilitate;
calculul este astfel simplificat, erorile fiind nesemnificative. Un procedeu mai
precis de estimare este cel propus de Giurgiu et Drăghiciu (2004).
Factorul modificator m se stabileşte în funcţie de ciclu şi mărimea
excedentului de arborete exploatabile, care, la rândul lui este funcţie de valoarea
unui alt parametru, Q, ce se calculează în funcţie de creşterea indicatoare şi
diferenţa dintre cea mai mică posibilitate anuală calculată pentru următorii 60
ani şi creşterea indicatoare - relaţia (7-17).
Q=
20C, + Dm 20C
(7-17)
în care G este creşterea indicatoare iar Dm este cea mai mică valoare a
diferenţelor
Dd=2Vdc-20Ci D, = V,e - 20C. D2 = V2e - 40C, D3 = Vee - 60Cj
în care:
FJeste volumul ce va fi recoltat din arboretele ce devin exploatabile în primii
zece ani;
V° este volumul ce va fi recoltat din arboretele ce devin exploatabile în primii
20 ani;
V2e este volumul ce va fi recoltat din arboretele ce devin exploatabile în primii
40 ani;
249
ca o
'-5
3
e
OH
x tu
1791
3145
1869
G o ■o CI o
o p- r
oc
Sj > Os rn 00 r-' r-
"r™ '2 Os ir,
>5! cu > oo vo o" os r- t— <N co xf"
Cj ^ oo" SC
cj Jj
c > cT C5 00 vO SCtrT
o'
H MS (N o "J-I
oc
_ l/-) o" r- <N ro
r-"
Tt- -r c> rn (N oo
so in
0,78
0,67
(hi)Consis-
rî r-- VC SD o
medie
tenţa
o" o"
lî* CN o SC m O as o VO xr
(N <ss ■51- sn
—l,m producţie
- - - 5
Specia i Clasa de
J=l,n
Total
O O2 cd tu
100
j.'f este volumul ce va fi recoltat din arboretele ce devin exploatabile în primii
60 ani.
Deci VŞ include V, . V2 include V® iar V,6 include V^ .
La rândul lor, volumele Vde, V,e şi V2e se calculează luând în consideraţie şi
mărimea perioadei de regenerare, folosind relaţiile (7-18), (7- 19) respectiv (7-
20)
VJ=10-
'vi v* v' v"
10 20 30 10 • n
(7-18)
V,e = 20
'vf v? — + — + ...+—!— 20 30 10-n
(7-19)
V,e = 40 •
v
40
10-n
( 7-20)
în care reprezintă volumele arboretelor exploatabile în
primul deceniu , care, potrivit stării lor, tratamentelor de aplicat şi perioadelor
de regenerare adoptate, ar putea fi recoltate integral în următorii 10 ani, 20 ani
30 de ani, respectiv 10-n ani, plus creşterea producţiei lor principale pe
jumătatea intervalelor de timp considerate;
vj, i/,', V^ reprezintă volumele arboretelor exploatabile în primii 20 de ani, care,
potrivit stării arboretelor respective, tratamentelor de aplicat şi perioadelor de
regenerare adoptate, ar putea fi recoltate integral în 20, 30 sau lOn ani, plus
creşterea producţiei lor principale pe jumătatea intervalelor de timp considerate;
4
V 2 ,V" volumele arboretelor exploatabile în primii 40 de ani, care, potrivit stării
lor, tratamentelor şi perioadelor de regenerare considerate, ar putea fi recoltate
integral în 40 de ani, respectiv lOn ani, plus creşterea producţiei lor principale
pe jumătatea intervalelor de timp considerate.
In sfârşit, se consideră egal cu volumul total al arboretelor exploatabile în
primele trei perioade de 20 de ani, adică în primii 60 de ani, plus creşterea
producţiei lor principale pe jumătatea intervalului considerat (Leahu, 2001).
101
o
K>
OO
>—
~w
03-1 CT
2. 3
n> co<
g3
a re
13 "ţ
T 3 S "o
£2
2 S;
*sS»
o g*
o) 2. <
O
£ «fi
3 sr
fi) IX C
re ^ " o. n>
CL
o 0)
re O
—5
re n
re
aq
re
n "W re 2
K/) 2-
2 13 2. o
» 5.
cc
<
re o cf
Sre ro
™o
cnre
Tir
Ti re n
O
3
13_
n'
fi) ^
re
3' c
5 re -o S?
73
wc g ^
3^c^
re'^
-t-—■
reSfi
asre ™
Ni"'
fi)_
re
fi) n
SL
re £
O4
<n
3
fi)
0) 0) re re
a. o) re CL re o 2 3 3. <M c ax
re 1 C
w
re re
2- R
ô
-l- D) CL CT*
re Q re
re <2. 2. r?
XI re
3^
3" re 3 3
re-a
2.-!
1£
re g
tu.~
T33 re
2.3
<f> re
^2
fi)re
oxre
-3
re13
reg
reo
> 13
d
3a
c2.
~re
-a e c
fi)
<
c_
H* g
Q re
re re
ST cr
re* a 3'
o)
< re—^
li §
g re=i
c3
o)
cr < o_ s J 3 c
re sl
O - 2.
cr o
O)
o
S^
cr2 3
32
ax c:
ro fi)
fi) g y. fi) fi)
cg
re o) N £)<
3
s
X CR o fix
ST re
tr '-t
n>
Cuc
ET 2 3
CL re
o) 12
CT" 3
O N fix
2 S" o)
<§
re 2 CL 3' re
re re
o3
fr
-a
re
o' d CL
3 CL re ro
rea.
fi)x:
~re N
fi)2
re2.
reo
x
2
"2.c
o "
^3
re —
CP5 3
§ re
T3
re
re <
re
r-, —■
2; re
re
2 ° re o
ST CL
£* "ii 5' a
re o" era
< o'
re ^
£ 8' B: g
c
c o.
ax re re
B)
fi)
re fi) re 2. re T
oo
>-(
fi) re re E. 22 o
w 13
re re o 2.
O
Q
r-
a. t
' CL
fi) fii
O fi)
ST cr o
i-t '73 re -t o
cn re
re fi) cn
S: era o
re«)
rem
3c
3fi)
re 13 fi)
C
U)
C
3- o
o fi)
o re cn re
ri S c o 3 —
2. re vj
ai O
"2. O
re S 3
I—l
Na
D
re
o re
2. co CL
Z 5'
13 fi)
re3
^n
0
N
fixc/i n
LJ2.
2re'
CL
re
re
2- o cr o
M
re fi) N fix
oT
fi) re re
Q.
cn' re
re
refi
)
X r re
e
rer
e
■
A
cr -Î
q .
-i fi
re 3 )
C r -a
e
C —c
L,
re 3 —
.
re < re
Vs e
) >
r
e
3' 3
fi
x
a) >
1.
r- 2
t»
3 3 5'
fi re
x0
3~1
t 3
o re
)
re -
1
fi C 0'
) L
1 r fi
3e)
reO C
L
-! r re
Oe C
' L
fi
)
C r re
Le
re >
-i
1 re
3
C r er
Le a
re2 re
1 —3
- t re
1c>
re -t
0 fi
5 )
re0 —
3!
3 • re
—
i
reT
-l O
fi 3
)
r
e
Î 1
L 3
. r
C e.
C r fi
e)
* re
3 re
r '
e fi
x
r
e
X a.
3
<
O
£g
2-
re
Q.
3'
re
3 cr —! 3^
CL
-3
fix O fi)
re cr
3
re' CL
Volu Vârst
m a
u.a. actua actua
l lă
3
(m ) (ani)
Modul calcul al volumelor ce vor deveni exploatabile în primii 10, 20, 40 şi 60
ani
Tabelul 7-5
Vârsta exploatabilităţii (ani)
Arbortele exploatabile in primul deceniu sunt cele la care fie este depăşită vârsta
exploatabilităţii, fie diferenţa TEX-TA<10
Volumul recoltabil în primii 20 ani include, pe lângă Vde, şi volumele
arboretelor pentru care este satisfăcută condiţia 10<TEX-TA<20
V2e însumează, pe lângă V1e, şi parte din volumul arboretelor ce vor deveni
exploatabile în deceniile 3 şi 4, adică cele pentru care este satisfăcută condiţia
20<TEX- TA<40 Perioada pe care se calculează creşterile este de 20 ani, plus
jumătate din perioada de regenerare specifică fiecărui arboret
Exploatabil în deceniul....
Perioada pe care se estimează creşterea (ani)
5
10
25
20
Perioada de regenerare (ani)
25
35
45
35
30
20
30
20
Volum la exploatabilitate (m3)
6400
25400
1600
4892
Vde
26300
15000
4520
Volume recoltabile (rrr3) in deceniile ... (deşi continuitatea este urmărită pe o
perioadă de 60 ani, din unele arborete ce vor deveni peste 60 ani se va extrage
lemn cel puţin şi în deceniile 7, 8, având în vedere o perioadă maximă de
regenerare de 30 ani
6400
8467
1600
2446
18914
8467
2446
8767
7500
4520
V1e= 18914 +8767+7500+4520=39701
30
30
3600
57400
15000
4520
8767
7500
3600
19133
Pentru arboretele recoltabile în primul deceniu, creşterea se calculează pe un
interval egal cu jumătate din perioada de regenerare stabilită pentru fiecare
arboret în parte. în cazul celui de-al doilea arboret, cu o perioadă de regenerare
de 30 ani, în primul deceniu se va recolta doar o treime din volumul total.
8766
19133
5000
4520
V2e=39701+3600+19133+19133+4520=85817
Perioada de pe care se calculează creşterile pentru primul arboret este 10+15
ani; 10 ani până când acesta va deveni exploatabil, adică până în deceniul 2,15
ani fiind jumătate din perioada de regenerare
19134
5000
5000
â
o 4L
u.a. Volu Vârst Vârst Expl Perio Perio Volu Volume recoltabile (m3) în deceniile ...
m a a oa- ada ada m la (deşi continuitatea este urmărită pe o
actua actua expl tabil pe de expl perioadă de 60 ani, din unele arborete ce
l lă oa- în care rege- oa- vor deveni peste 60 ani se va extrage lemn
(mi) (ani) tabili dece se nerar tabili cel puţin şi în deceniile 7, 8, având în
tăţii ni- esti- e tate vedere o perioadă maximă de regenerare
(ani) ul.... meaz (ani) (mi) de 30 ani)
ă
creşt 1 2 3 4 5 6 7 8
erea
(ani)
Arbortele ce vor 5 45 10 3600 3600
deveni exploatabile în 5 55 30 5740 1913 1913 191
deceniile 5 şi 6 sunt 0 3 3 34
cele pentru care este 6 55 10 1400 1400
satisfăcută condiţia 6 65 30 1500 5000 500 500
40<TEX-TA<60. V3e 0 0 0
include V2e, plus 6 55 10 3600 3600
volumul ce va fi e
V3 =85817+3600+19133+19133
recoltat in deceniile 5 +1400+5000+3600=137683
şi 6 din arboretele ce
vor fi devenit
exploatabile.
Perioadele pe care se
calculează creşterile
sunt de 40, respectiv
50 ani, plus jumătate
din perioada de rege-
nerare specifică
fiecărui arboret în
parte
o
3 re
re cn
2c
re 3
3
»-t re
T
o
-Sî Q "S": g),
01 BX
C
L
re re
'
re
re T
3 T
2 -î
5'
re o
O <
3 re
"
T T
re re
-i £
3 —
.
3
re 3
c
O
C
3
K
-i
re O
3 3
3
3
n 3
o ^
3 cr
o
re cl 3 2
3
ro 3 re 3>
Ci)
O- Z.2
5 R s:
r-t- - --
8? S
< 15
<"M
O - iî O
JL I <■ ^ W
o j^TS Mo O O!
a<
re 2
°O
reST
-a« o
3 n
m
3 re cr
sr ro
re
fD
5 a
T"-I
2 0
3'g"
Cre
J+
>
hO
Ti c
ro
CL
3 3 ff »
3 Ti 3 O cu cu
o
TI -i Ti
GL n
O 3'
o
n
IO
o
n
O
n
ON O
n
CL 3
cr cr
C/1
3
U)
rti El) re CL Ej
C fD
-a
re
n
3>
T
sr<
3* si<
<<
T rt>
OX
f TS s: O
—3
fD
Q-
rD
fD re re_
3 _
£ 3:
3Cj
—«
n 3
i 3
SD
TTS
° 2
^-îfD
~N
&• 3
I s
rere 3
n - re
3a
3> fD
3 § re d.
re
t/i
re ro
Q.CTC ro re SL
» w" o ^ c
a3
o re -l 2)
—T
a ro
-> '-3' K- Ei
CO3
ai cr re
_ re
Q_ 3
<jl
2 ro
3-re
rf.CT5
re 2
-i 3
< re
0 >-t >—- 3
1 re
re °
2A
gş Ti
Oo
£) c/l
3
o
c/i
Er
<
o
CT 31
3 -S
a
R 3
O J
O+
•MQ-
o o
-a
o
CD CT
re
CT)
3 a. :
ro ft>
a"
Q. o v
n
£" "o
— 3 d "i
-R
a
o
IV
II
CD
+
Cr
O
ro
o~ s
ro^ ~ E* 3
11
«si
ONO"
VI
1
N>
cn
tu
rS
c i.
-■ o
<EL
SLro o
MN
m3<
3> 3
a
II
"A CL re re
re Ti
re n) "3". a re'
ro
O
Nastasă (2000) sintetizează astfel avantajele aplicării metodei:
❖ mobilitatea în ceea ce priveşte alegerea şi amplasarea în timp şi spaţiu a
tăierilor;
❖ posibilitatea se calculează în raport cu întregul sistem de gospodărire ce se
aplică la nivel de unitate de producţie, într-o perioadă de timp suficient de
lungă (iniţial 40 de ani, mărită ulterior la 60 ani).
❖ posibilitatea de control a măsurilor de gospodărire;
❖ metoda are un înalt grad de adaptabilitate la restricţiile silviculturale, ceea
ce-i conferă un profund caracter ecologic comparativ cu alte metode.
7.4.3 Analiza comparativă a metodei claselor de vârstă şi a creşterii indicatoare
Citind cu atenţie prezentările celor metode apare clar o diferenţă de
principiu, de mod de abordare: metoda claselor de vîrstă operează cu suprafeţe -
abia la sfârşit, după ce vor fi fost echilibrate cele două suprafeţe periodice, se
trece la calculul posiblităţii pe volum, calcultând mai întâi suprafaţa de parcurs
în deceniu şi abia la sfârşit posibilitatea pe volum. In schimb, metoda creşterii
indicatoare, în varianta actuală, ia în consideraţie doar volumele recoltabile în
primii 10, 20, 40 şi 60 de ani; se ridică, fireşte, o întrebare: nu ar fi mai firesc ca
această metodă să fie încadrată în categoria celor ce urmăresc normalizarea
mărimii fondului de producţie? Răspunsul este nu, din două motive: 1) ordinea
în care sunt parcurse cu tăieri arboretele este dată de distribuţia acestora pe clase
de vârstă şi 2) metoda nu ia în consideraţie diferenţa dintre fondul real şi cel
normal de producţie, adică nu are nimic în comun cu metodele ce urmăresc
normalizarea mărimii fondului de producţie; în plus, nu se limitează doar la
calculul posibilităţii ci indică şi arbretele din care va fi recoltată aceasta, ca şi
metoda claselor de vârstă.
De asemenea, s-a acreditat ideea potrivit căreia metoda claselor de vârstă
este mai flexibilă, deoarece ar permite sacrificii de exploatabilitate în minus,
prin încadrarea pe unor arborete în urgenţa a V-a. Dar metoda creşterii
indicatoare nu exclude încadrarea pe urgenţe de regenerare! In fond, presupune
acelaşi mod de lucru ca şi metoda claselor de vârstă iar proiectantul are aceeaşi
libertate de a echilibra volumele recoltabile pe decenii, în funcţie de starea
arboretelor, ca şi în cazul metodei claselor de vârstă; descrierea parcelară este
aceeaşi pentru ambele metode, de asemenea condiţiile de validare a datelor.
220
7.5 Normalizarea creşterii fondului de producţie - metoda controlului
7.5.1 Principiul metodei
într-o structură plurienă, orice extragere de arbori modifică relaţiile dintre
arborii rămaşi: unii vor valorifica spaţiul de nutriţie şi vor creşte mai mult, alţii,
datorită poziţiei cenotice şi temperamentului, mai puţin. Drept urmare, orice
extragere conduce la modificări ale mărimii fondului de producţie şi trebuie să
existe un procent de recoltare căruia îi corespunde un fond de producţie maxim.
Aşadar, dacă se inventariază periodic aceeaşi suprafaţă se obţin volume
diferite, V2 şi V,. Dacă se notează cu E volumul extras între cele două
intervenţii, se poate stabili şi creşterea dintre cele două intervenţii, potrivit
relaţiei C=V2-Vi+E. Dând diverse valori lui E, adică extrăgând în mod diferit, în
suprafeţe experimentale permanente, se poate stabili acea intensitate E căreia îi
corespunde o creştere (C) maximă a fondului de producţie.
Metoda a fost publicată în 1878 de silvicultorul francez Adolphe Gurnaud
(1825-1898) dar a fost aplicată consecvent ceva mai târziu de Henri Biolley
(1858-1939). Din 1890 H. Biolley a utilizat această metodă într-o unitate
forestieră din regiunea Val-de-Travers (Elveţia). Primele rezultate au fost
publicate în 1920, stabilind astfel bazele teoretice ale metodei.
Principiul metodei s-a generalizat şi la arboretele de codru regulat, odată ce
teoria controlului optimal a fost adaptată managementului forestier de către
Naslund (1969) şi Schreuder (1971), ce au încercat să găsească o rezolvare
unitară a celor două aspecte ale gestionării pădurilor: exploatabilitatea şi
intensitatea operaţiunilor culturale.
7.5.2 Descrierea metodei
Suprafaţa pădurii se împarte în parcele bine delimitate în teren, a căror
mărime nu trebuie sa depăşească 15-20 ha, pentru a îndeplini condiţia relativei
omogenităţi staţionale. Fiecare parcelă este o unitate independentă de cercetare
şi control. în fiecare parcelă se inventariază arborii înaintea oricărei intervenţii,
în repausul vegetativ pentru a măsu-
11
221
ra cât mai precis efectul intervenţiilor asupra mărimii fondului de producţie.
Posibilitatea se calculează pe fiecare parcelă, prin tatonări repetate. Rotaţia
se fixează la peste 10 ani, atât din considerente silviculturale (diminuarea
impactului lucrărilor de exploatare) cât şi auxologice (Giurgiu 1988).
Totuşi, cel mai mare inconvenient al metodei constă în inventarierile
periodice pe care se bazează. De asemenea, orice extragere de masă lemnoasă
trebuie înregistrată în amenajament, pe parcursul aplicării acestuia. Pare un
truism, deoarece totdeauna trebuie să se facă acest lucru, indiferent de tipul
subunităţii şi indiferent de tratamentul aplicat. Numai că, în cazul tratamentelor
specifice codrului regulat, dacă aceste volume nu se înregistrează cu rigurozitate
efectul asupra procesului de normalizare a structurii fondului de producţie este
neglijabil, deoarece structura normală este definită pe clase vârstă. în cazul
codrului grădinărit, întregul proces de normalizare a structurii fondului de
producţie este compromis, deoarece va avea un mers aleator.
108
8 FLUXUL INFORMAŢIONAL-DECIZIONAL AL AMENAJĂRII PĂDURILOR
„Cea mai slabă verigă a lanţului e cea mai puternică: rupe toată legătura"
Stanislav jerzy Lec
8.1importanţa cunoaşterii fluxului informaţional-decizional
Orice activitate de proiectare tehnologică presupune ca, periodic, factorii
implicaţi să comunice între ei. Acesta este fluxul informaţional- decizional, a
cărui cunoaştere este necesară atât specialiştilor implicaţi direct în
fundamentarea şi aplicarea deciziilor, cât şi nespecialiştilor, în măsura în care
aceştia emit judecăţi de valoare privind gestionarea durabilă a pădurilor. Pe cât
de important este amenajamentul în gestionarea durabilă a pădurilor, pe atât de
importantă este cunoaşterea fluxului informaţional-decizional al amenajării
pădurilor în atragerea sprijinului comunităţilor locale în respectarea regimului
silvic şi crearea unui curent de opinie favorabil politicii forestiere.
8.2Tema de proiectare
Primul document este tema de proiectare, (TP) ce trebuie întocmită în
penultimul an de valabilitate a amenajamentului în vigoare. Tema de proiectare
este principalul mijloc prin care se realizează autoreglarea amenajamentului.
Funcţiile TP sunt următoarele:
❖ semnalează deficienţele vechiului amenajament;
'** ajută la o mai bună fundamentare economică şi naturalistică a soluţiilor
tehnice, prin semnalarea unor inadvertenţe dintre ceea ce s-a propus la
reamenajarea precedentă şi condiţiile staţionale şi de arboret (intensitatea
răriturilor, compoziţii de regenerare, perioade de regenerare în cazul
tratamentelor);
permite alocarea optimă a efortului de proiectare în raport cu necesarul de date
ce trebuie culese din teren, date de care depinde, în cele din urmă corecta
fundamentare a soluţiilor tehnice;
constituie baza de discuţie a conferinţei I de amenajare, la care vor fi stabilite
subunităţile de gospodărire şi bazele de amenajare.
149
TP este redactată de inginerul responsabil cu activitatea de fond forestier,
împreună cu şeful de ocol, şi se înaintează forului imediat superior spre
aprobare. TP trebuie să conţină următoarele date:
❖ modificări survenite în deceniu în ceea ce priveşte suprafaţa administrată
de ocol;
❖ sinteza modului în care au fost aplicate planurile de cultură din vechiul
amenajament, eventual cu menţionarea factorilor care au împiedicat aplicarea
integrală a acestor planuri;
•> sinteza modului de valorificare a masei lemnoase exploatate în deceniul
expirat:
o date privind cantităţile recoltate,
o distribuţia cantităţilor pe natură de produse şi specii,
o preţuri medii şi preţuri extreme realizate pe natură de produse (actualizate la
preţurile curente),
o alte date privind modul de valorificare a sortimentelor lemnoase,
❖ propuneri privind reglementarea producţiei în spiritul gestionării
multifuncţionale a pădurilor.
Tot în anul anterior reamenajării se refac limitele parcelare, se vopsesc din
nou bornele amenajistice şi acolo unde lipsesc, se instalează altele noi. Aceasta
este pregătirea pentru amenajare, activitate ce intră în atribuţiile şefilor de
district şi titularilor de cantoane.
8.3 Contractarea prin licitaţie a lucrărilor de amenajare
Calitatea lucrărilor de amenajare a pădurilor nu poate avea decât de câştigat
dacă autoritatea publică de reglementare în domeniul forestier creează un mediu
concurenţial între firmele abilitate să elaboreze amenajamente.
Lucrările de amenajare a pădurilor sunt executate de firme specializate şi de
Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice. Structura de personal a acestor
întreprinderi este prezentată în tabelul 8-1.
126 110
Tabelul 8-1
Structura minimală a unei finne de amenajare a pădurilor
Funcţia Responsabilităţi
i Coordonează şi verifică lucrările de teren, elaborează schema
Şeful de ecoloeică. redactează părţile izenerale ale proiectelor. Asigură
proiect aprovizionarea cu materiale şi aparatura a echipelor
de amenajişti (vopsea, tahimetre, clupe. dendrometre). Planifică lucrările
de recepţie parţială, participă la acestea şi urmăreşte decontările parţiale,
în baza proceselor verbale de recepţie. Asigură procurarea planurilor de
bază şi a celorlalte materiale necesare în faza de teren. Elaborează şi
prezintă în şedinţa de avizare memoriul de prezentare a amenajamentului.
Proiectanţi Realizează descrierea parcelară şi separarea arboretelor, participă, dacă
este cazul, la inventarierea arboretelor şi la ridicările în plan, validează
datele de teren, coordonează ridicările în plan, raportarea şi transpunerea
acestora pe planurile de bază. R edactează părţile scrise ale memoriilor
tehnice pe unităţi de producţie (planurile amenajistice fiind cele mai
importante)
Tehnicieni Realizează inventarierile, ridicările în plan. raportările şi transpunerile pe
planurile de bază, elaborează matriţele hărţilor amenajistice şi matriţa
hărţii studiului general, introduc în calculator datele descrierii parcelare,
corectează erorile semnalate în urma validării datelor de teren, conform
indicaţiilor primite de la proiectanţi
Consilienil Verifică pe parcurs lucrările de descriere parcelară, verifică datele
tehnico- înregistrate în carnetele de descriere parcelară, validează soluţiile tehnice
economic propuse, citeşte şi corectează, dacă este cazul, memoriile tehnice pe
unităţi de producţie, precum şi studiul general. Conduce lucrările
conferinţelor de amenajare.
Administraţia pădurilor de stat, principalul beneficiar al amena- jamenteior,
contractează, în fiecare an, prin licitaţie, lucrările pentru ocoalele ale căror
amenajamente trebuie actualizate. Temele de proiectare ale respectivelor
subunităţi trebuie să fi fost aprobate şi însuşite de direcţiile silvice teritoriale, iar
pe baza acestor teme de proiectare se întocmesc caietele de sarcini.
Firmele de profil, ce participă la licitaţie, cumpără aceste caiete de sarcini, îşi
estimează cheltuielile ce urmează a fi făcute pe parcursul elaborării
amenajamentului şi, în final, oferă un preţ pentru contractarea

lucrărilor. Pentru fiecare ocol în parte, administratorul pădurilor de stat
contractează lucrările de amenajare cu firma ce a propus cel mai mic preţ la
hectarul de pădure, pentru ambele faze: descrierea parcelară, respectiv
redactarea memoriului tehnic.
8.4 Conferinţa / de amenajare
După contractarea lucrărilor de amenajare pentru un anumit ocol, urmează
prima întâlnire între proiectant (firma de amenajare), beneficiar (administratorul
pădurii) şi un reprezentant al autorităţii publice ce răspunde de silvicultură. La
conferinţa I (ce este găzduită de beneficiar) se avizează tema de proiectare, după
care se
❖ stabilesc detaliile tehnice şi logistice ale campaniei de teren;
❖ clarifică situaţia bazei cartografice - ce zone sunt neacoperite cu planuri de
bază noi;
❖ stabilesc sub-unităţile de gospodărire şi canevasul profilelor de sol - dacă,
odată cu lucrările de amenajare, se fac şi cartări staţionale.
Tot la conferinţa 1, proiectantul trebuie informat asupra situaţiei actualizării
parcelarului şi situaţiei bornelor. Dacă se constată deficienţe în această privinţă,
se stabilesc termene pentru remedierea lor. Un all aspect ce trebuie clarificat tot
cu acest prilej este situaţia juridică a terenurilor cedate din sau primite în fondul
forestier public.
De asemenea, pentru o mai bună organizare a lucrărilor în timpul campaniei
de teren, se stabilesc suprafeţele ce pot fi ridicate în plan anterior descrierii
parcelare: terenuri degradate intrate în fond forestier în vederea împăduririi, noi
limite create în urma retrocedării unor păduri sau unor schimburi de teren sau
doborâturi masive de vânt, în urma cărora subparcelarul s-a modificat radical.
în anumite zone, afectate de uscare - cum sunt luncile râurilor interioare al
căror regim hidrologic a fost modificat ca urmare a unor construcţii
hidrotehnice în amonte - sunt necesare cartări staţionale la scară mica şi,
eventual, analize de sol mai detaliate; este posibil ca aceste elemente să nu fi
fost prevăzute în tema de proiectare, iar necesitatea rezolvării lor să rezulte în
urma discuţiilor purtate la conferinţa I.
în sfârşit, un ultim detaliu ce trebuie clarificat la conferinţa I este planificarea
lucrărilor de inventariere. Ca regulă generală, inventarierea unui arboret
exploatabil succede descrierii acestuia, pentru a se putea
126 112
calcula anticipat numărul de pieţe de probă necesare, în funcţie de gradul de
omogenitate structurală. Totuşi, suprafeţele în care urmează a se efectua
inventarieri integrale trebuie stabilite tot la conferinţa I, deoarece inventarierile
integrale necesită echipe de lucru mai mari, ce trebuie organizate din timp.
8.5 Campania de teren
în teren, personalul firmei de amenajare efectuează descrierea parcelară şi
separarea de noi unităţi amenajistice, inventarieri, ridicări în plan şi cartări
staţionale - dacă astfel de lucrări au fost prevăzute în contract. La începutul
campaniei, şeful de proiect elaborează schema ecologică (cunoscută şi sub
denumirea de schemă tipologică, întrucât se referă la tipuri de staţiuni, soluri şi
pădure) ce este un tabel de corespondenţă între tipul de staţiune, tipul/sub tipul
de sol asociat acesteia şi unul sau mai multe tipuri natural-fundamentale de
pădure ce se găsesc pe respectiva staţiune. Schema ecologică este folosită apoi
la validarea înregistrărilor de teren şi, ulterior, la analiza cadrului natural.
Criteriile de separare a arboretelor au fost prezentate în capitolul 5,
subliniindu-se anumite aspecte importante pentru acurateţea efectuării acestei
faze. Dar calitatea acestei descrieri depinde şi de modul în care sunt organizate
lucrările în teren, motiv pentru care vor fi prezentate câteva aspecte ce trebuie
urmărite cu mai mare atenţie, în special cele referitoare Ia înregistrarea datelor
taxatorice.
în general, subparcelele se parcurg pe două direcţii perpendiculare, de la care
proiectantul se abate pentru a vedea cât mai mult din particularităţile structurii
arboretului. Potrivit normelor tehnice, inginerul proiectant va fi însoţit în teren
de pădurar şi un muncitor care va materializa liniile ce separă subparcele. Dacă
aceste limite trebuie doar reînnoite, proiectantul se va ocupa în primul rând de
descrierea parcelară, păstrând totuşi legătura de vedere cu muncitorul ce face
pichetajul, ce poate fi coordonat de pădurar. Dacă se creează noi subparcele,
proiectantul va trebui să coordoneze îndeaproape această operaţie, şi se va abate
stânga-dreapta de la noua limită de subparcelă, pentru a face măsurători în
ambele u.a. - fireşte, în puncte caracteristice pentru structura celor două u.a.
Dar determinările în pieţele de probă sunt insuficiente, motiv pentru care e
bine ca inginerul proiectant să repete în gând, continuu, denumirea speciei
fiecărui exemplar pe care îl întâlneşte: toate aceste informaţii sunt întru-un fel
„contorizate" subconştient iar compoziţia fina-

Iă va fi mult mai uşor de stabilit decât dacă s-ar baza numai pe determinările din
pieţele de probă. Raportarea numai la ceea ce se măsoară în pieţele de probă,
sau, şi mai rău, numai la vechea descriere parcelară, generează o nesiguranţă şi
teama că ceva „a scăpat"; dealtfel, singurele informaţii ce pierită a fi preluate
din vechiul amenajament odată cu descrierea parcelară sunt u.a., suprafaţa,
vârsta, compoziţia tipul de staţiune şi tipul de pădure.
Datele taxatorice se măsoară în suprafeţe de probă, ce trebuie amplasate în
puncte reprezentative pentru întreaga u.a; aceasta presupune că, mai întâi,
proiectantul trebuie să-şi creeze o imagine de ansamblu asupra consistenţei,
compoziţiei şi distribuţiei diametrelor, şi abia după aceea să facă măsurătorile
efective, în pieţe de probă. în aceste suprafeţe cel mai bine este să se măsoare la
rând câte cinci diametre, pe fiecare element de arboret, iar media să se calculeze
folosind procedeul propus de Ronald Fisher: se adună cele cinci valori,
rezultatul se înmulţeşte cu doi şi se împarte la zece. Odată amplasată o piaţă de
probă, poziţia aproximativă a acesteia va fi pusă şi pe harta de teren, pentru a fi
mai uşor de localizat la recepţia lucrărilor.
8.5.1 Ridicările in plan
La finele fiecărei luni, inginerii proiectanţi predau tehnicienilor hărţile pe
care sunt figurate limitele de u.a. sau de parcelă ce urmează a fi ridicate în plan;
pe lângă aceste elemente, mai transmit şi o serie de date utile pentru o mai bună
orientare în teren, dar în primul rând lista bornelor lipsă; ştiind reperele ce
lipsesc, echipa ce face ridicările în plan, în loc să caute ceva ce nu există, se
„leagă" printr-o drumuire simplă de alte repere, uşor de identificat atât în teren
cât şi pe hartă.
în zonele străbătute de conducte de petrol, de gaz sau de reţele electrice,
precum şi în vecinătatea sondelor în conservare se fac ridicări tachimetrice cu
două citiri (discul busolei se blochează), date fiind per- turbaţiile câmpului
magnetic.
în măsura în care vor deveni accesibile ca preţ, la precizii rezonabile, la
anumite ridicări în plan vor putea fi folosite şi sisteme de poziţionare globală
(GPS). Trebuie precizat totuşi, că, în cazul utilizării GPS, productivitatea
muncii nu este totdeauna superioară celei realizate prin metodele clasice, fiind
condiţionată de semnale suficient de puternice de la patru sateliţi geodezici
(Leahu, 2001).
126 114
Avantajul incontestabil al utilizării GPS ar fi acela că proiectantul, odată cu
descrierea parcelară, realizează şi ridicarea în plan - deci nu ar mai fi necesară
deplasarea în zonă a echipei ce realizează ridicările în plan. Dar dacă timpul de
aşteptare a semnalelor de la sateliţii geodezici e prea lung, tot metoda clasică va
fi mai productivă, deoarece proiectantul va afecta mai mult timp descrierii
propriu-zise şi stabilirii soluţiilor tehnice, nefiind presat de timpul pierdut
pentru stabilirea coordonatelor în teren. Iar dacă tot e nevoie de deplasarea în
teren a echipei ce realizează ridicările topo, utilizarea unei staţii totale este mai
sigură decât un GPS şi totodată mai ieftină.
8.5.2 Inventarierea arboretelor exploatabile
Pentru o dimensionare cât mai precisă a posibilităţii şi a volumelor de
recoltat, după descrierea parcelară, arboretele exploatabile (preferabil şi (parte
din) cele pre-exploatabile) vor fi inventariate statistic, în pieţe de probă de 300
sau 500 m2. Suprafeţele de probă de 300 m2 sunt recomandate pentru arboretele
a căror consistenţă este 0,7-1,0, iar raza cercului cu o astfel de suprafaţă este de
9,77 m. Pentru arboretele echiene exploatabile, a căror consistenţă este 0,5-0,6,
precum şi în cazul arboretelor pluriene cu consistenţă 0,5-1,0, sunt indicate
suprafeţe de probă circulare, cu raza de 12,62 m. Arboretele cu suprafaţă mai
mică de 3 ha sau a căror consistenţă este mai mică de 0,5 se inventariază
integral.
Pentru determinarea numărului suprafeţelor de probă necesare (n), se
foloseşte relaţia (8-1).
t2 -s2
n= , (8-1)
2
e +
t2-fs2
în care t este valoarea testului t (distribuţia Student), determinat în funcţie de
probabilitatea de acoperire p, s este coeficientul de variaţie al volumului,
influenţat şi el de mărimea suprafeţelor de probă, f - mărimea suprafeţei de
probă, iar F este suprafaţa arboretului supus inventarierii.
Cu ocazia descrierii parcelare se stabileşte gradul de omogenitate structurală,
în funcţie de care, conform instrucţiunilor tehnice de amenajare, se stabileşte
numărul de pieţe de probă la hectar.
La birou, în raport cu importanţa funcţiei de producţie, se stabileşte precizia
ce trebuie realizată în ceea ce priveşte volumul la hectar, după care se
calculează numărul de pieţe de probă necesare. Având calculat

numărul de pieţe de probă pentru fiecare arboret în parte, se trece apoi la
amplasarea uniformă a acestora pe harta de teren, potrivit unei scheme de
eşantionaj sistematic. Cu toate că eşantionajul sistematic ar putea fi balansat în
cazul unor arborete parcurse cu tăieri în ochiuri (Leahu, 2001), e puţin probabil
ca amplasarea şi deschiderea ochiurilor să fie atât de regulate încât să afecteze
acurateţea inventarierilor.
Pentru arboretele marcate deja de ocol, pentru producţia anului următor,
volumele pot fi preluate din actele de punere în valoare doar dacă este vorba de
tăieri rase sau tăieri definitive; altfel trebuie inventariat tot arboretul deoarece
urmează a se extrage doar o parte din arborii rămaşi.
8.5.3 Recepţia lucrărilor
Lunar, se face o recepţie parţială a descrierilor parcelare, inventarierilor şi
ridicărilor în plan. Cantităţile realizate se menţionează într-un proces verbal de
recepţie parţială. La finalul campaniei se face recqrtia finală. Atunci, pentru
fiecare UP se verifică prin sondaj (10% din suprafaţă, 10% din suprafeţele de
probă în care s-au făcut inventarieri şi 10% din punctele ridicate în plan)
corectitudinea descrierii parcelare şi ridicările în plan. La birou se verifică filă
cu filă toate carnetele de descriere şi se face o situaţie sintetică a lucrărilor
propuse.
La recepţia lucrărilor este recomandat ca, pentru fiecare unitate de producţie,
să se facă o listă a unităţilor amenajistice în care urmează a se interveni cu tăieri
de produse principale şi secundare, dar fără a preciza volumele de recoltat, ci
doar intensitatea intervenţiilor. Această evidenţă permite o evaluare a
posibilităţii anuale pe suprafaţă pentru rărituri şi eventuale corecţii ale
intensităţii acestor intervenţii.
S. 6 Redactarea proiectului de amenajare (amenajament) 8.6.1 Activităţi
specifice
în această etapă activitatea unui colectiv de amenajare constă în:
❖ planimetrarea suprafeţelor sau digitizarea planurilor de bază, dacă se
lucrează cu un sistem informatic geografic;
❖ compensarea erorilor de planimetrare; introducerea suprafeţelor în fişele de
descriere parcelară;
126
•> validarea descrierii parcelare:
o introducerea datelor în calculator, folosind programe dedicate sau sisteme de
gestionare a bazelor de date în videoformate;
o listarea mesajelor de erori
o corectarea erorilor
❖ introducerea suprafeţelor şi rularea finală a programului de amenajare.
❖redactarea capitolelor memoriului tehnic. 8.6.2 Conţinutul memoriului
tehnic
8.6.2.1Date generale
Primul capitol, introductiv, conţine date referitoare la localizarea unităţii de
producţie, respectiv a ocolului silvic, suprafaţa totală, proprietar şi
administrator, trupuri de pădure sau bazinete ce compun unitatea sau unităţile de
producţie.
Cea mai importantă piesă din acest prim capitol este balanţa terenurilor, aşa-
numita fişă de intrări-ieşiri a suprafeţelor, în care sunt consemnate toate
modificările de suprafaţă din deceniul anterior, sensul schimbării - cedare sau
primire - persoana juridică ce a cedat sau primit terenul respectiv, actul oficial
în baza căruia s-a realizat cedarea sau primirea de teren. O altă informaţie
importantă consemnată în acest capitol este distribuţia suprafeţelor (a
parcelelor) pe bazinete şi trupuri de pădure, precum şi distanţa de la acestea la
sediul ocolului silvic.
Capitolul 2, descrierea parcelară, conţine lista descrierilor parcelare, în formă
tabelară.
8.6.2.2 Analiza condiţiilor staţionale si de vegetaţie
Capitolul 3, analiza cadrului natural conţine tabele, grafice şi comentarii ale
acestora referitoare la:
117
•> distribuţia suprafeţelor în funcţie de: categorii de pantă; expoziţie; tipuri de
staţiune şi tipuri de sol; tipuri naturale de pădure;
❖ principalele specii forestiere ce intră în compoziţia pădurii: cerinţe ecologice,
poziţia ocolului silvic în arealul speciei, eventual sub-specii sau varietăţi;
❖ caracterizarea condiţiilor climatice şi descrierea principalelor tipuri de
staţiune şi de sol, accentuând factorii limitativi şi de favorabilitate pentru
vegetaţia forestieră.
•> reţeaua hidrologică: descrierea reţelelor permanentă şi reţeaua temporară, cu
evidenţierea caracterului de torenţialitate a acestora, unde este cazul;
❖ schema ecologică, respectiv tabelul de corespondenţă dintre staţiuni, soluri şi
tipuri de pădure, în care sunt evidenţiaţi factorii limitativi, de favorabilitate,
precum şi compoziţiile ţel şi tratamentele de aplicat.
Analiza condiţiilor naturale se face în vederea fundamentării soluţiilor
tehnice de regenerare, din perspectiva principiilor rentabilităţii şi păstrării
echilibrului ecologic, ţinând cont de cele două legităţi ce guvernează dinamica
populaţiilor biologice: pragul minim şi compensarea factorilor. Prin urmare,
trebuie subliniate toate relaţiile de cauzalitate dintre situaţia din teren, aşa cum
aceasta este redată în tabelele de sinte ză, şi obiectivele sociale, economice şi
ecologice din capitolul 6. Iată câteva sugestii, cu caracter general:
Tabelul privind... Comentarii posibile
Suprafaţa pe specii Poziţia ocolului în arealul principalelor specii forestie
re; în ocoalele situate la limita arealului unei specii sau în zona de suboptim a
acestuia, există riscul diminuării ponderii de participare a acesteia. In măsura în
care respectiva specie este importantă din punct de vedere a funcţiilor de
protecţie, o atenţie deosebită
______________ trebuie acordată alegerii tratamentului.
Condiţii climatice Cerinţele speciilor forestiere în ceea ce priveşte regi
mul termic şi aprovizionarea cu apă, evapotranspiraţia potenţială, proprietăţile
fizice ale solului şi posibilitatea apariţiei secetei fiziologice; pe soluri grele
deficitele hidrice sunt mult mai severe decât pe solurile uşoare
118
Regimul pluviometric, reţeaua hidrografică, distribuţia suprafeţelor pe categorii
de pantă
Distribuţia suprafeţelor pecategorii de pantă
Distribuţia suprafeţelor pe expoziţii
Posibilitatea apariţiei fenomenelor torenţiale, argumentată cu date privind
suprafeţele afectate de eroziune de suprafaţă sau în adâncime.
Obiective ecologice, zonarea funcţională
La limita arealului unei specii principale, pe expoziţiile ce accentuează factorii
limitativi (expoziţii însorite pentm regimul hidric, expoziţii umbrite pentru
căldură), există riscul diminuării proporţiei de participare a respectivei specii.
8.6.2.3 Analiza structurii fondului de producţie şi protecţie
Capitolul 4 este dedicat analizei structurii şi mărimii fondului de producţie şi
protecţie. Cu acest prilej se prezintă, grafic sau în tabel, distribuţia suprafeţelor
în funcţie de mai multe criterii sau combinaţii ale acestora: specii şi clase de
vârstă; specii şi categorii de consistenţă; clase de vârstă şi categorii de
consistenţă; specii şi clase de producţie.
Analiza structurii fondului de producţie se face din perspectiva principiului
continuităţii. Prin urmare, toate comentariile trebuie să fie axate pe gradul în
care structura actuală este apropiată sau nu de structura normală, pe specii.
Anumite procese succesionale pot fi evidenţiate de distribuţia suprafeţelor pe
specii şi clase de producţie: specia ce va fi probabil eliminată rămâne pe staţiuni
de bonitate inferioară (unde concurenţa interspecifică este mai redusă) sărace şi
predominant în primele clase de vârstă.
8.6.2.4 Gospodărirea din trecut
în capitolul 5 se face o retrospectivă a modului de gospodărire din perioada
anterioară, pe un orizont de timp cât mai mare, în funcţie de datele disponibile.
Structura acestui capitol trebuie să fie unitară iar comentariile pe care le conţine
se referă la evoluţia suprafeţei, bazele de amenajare - în special ciclu şi
tratamente. Sunt utile şi alte informaţii, precum: gradul de recoltare a
posibilităţii pe natură de produse, modul de valorificare a produselor
nelemnoase - dacă e cazul - principalii beneficiari ai biomasei lemnoase
exploatate din unitatea de producţie.
119
8.6.2.5Baze de amenajare
Capitolul 6, intitulat Obiective social-economice şii baze de amenajare, este
probabil cel mai important capitol al unui proiect, chiar dacă nu este şi cel mai
complex. Aici se prezintă şi se argumentează obiectivele gestionării pădurilor,
funcţiile derivate din aceste obiective, structurile compatibile cu funcţiile
atribuite, şi, în final, bazele de amenajare ce asigură crearea structurilor ţel, pe
subunităţi de producţie şi/sau protecţie, dacă a fost necesară constituirea
acestora.
8.6.2.6Reglementarea procesului de producţie
Capitolul 7 este cel mai complex din punct de vedere tehnic, deoarece aici se
realizează reglementarea procesului de producţie şi/sau protecţie. Se calculează
posibilităţile de produse principale şi secundare, se prezintă planurile de
recoltare pe produse principale (pentru fiecare subunitate de gospodărire pentru
care se reglementează procesul de producţie), produse secundare şi, eventual,
lucrări de conservare. Pentru determinarea posibilităţii se folosesc trei procedee,
respectiv două metode de amenajare: metoda creşterii indicatoare şi metoda
claselor de vârstă, cu cei doi indicatori de posibilitate: inductiv şi deductiv.
Normativele tehnice apărute de-a lungul timpului recomandă, din principiu,
alegerea posibilităţii celei mai mici (în virtutea principiului prudenţei;
argumentele sunt prezentate în subcapitolul 9.4.3). Este o recomandare
generală, ce poate fi sau nu acceptată, de la caz la caz.
8.6.2.7 Alte planuri ce pot fi incluse în amenajament
Următoarea secţiune a unui amenajament, de mai mică importanţă sub
raportul planificării pe termen lung, conţine capitole referitoare la: lucrările de
regenerare necesare în următorul deceniu, instalaţiile de transport, construcţiile
forestiere, protecţia fondului forestier, tehnologiile de exploatare şi, eventual,
valorificarea produselor ne-lemnoase.
In planul lucrărilor de regenerare sunt incluse mai întâi lucrările necesare în
arboretele incluse în planul decenal, într-o ordine logică: mai întâi ajutorarea
regenerării naturale, apoi completări în regenerările naturale ce urmează a se
instala după efectuarea tăierilor de produse principale (din oficiu se estimează
că astfel de lucrări vor fi efectuate pe 20 % din suprafaţa parcursă) şi, în final,
lucrările propriu-zise de împăduriri. Următoarea secţiune a planului se referă la
împăduririle planificate a se
126
executa în poieni şi goluri. Se calculează, în raport cu compoziţiile de
regenerare şi schemele de plantare (conform recomandărilor tehnice), necesarul
de puieţi, pe specii.
Planul construcţiilor forestiere conţine o listă a construcţiilor existente,
descrise sumar (suprafaţă construită, destinaţia acestora) şi prevede de asemenea
o serie de lucrări necesar a fi executate (reparaţii capitale, reparaţii curente,
eventual racordarea la reţeaua electrică sau dotarea cu alte facilităţi.
Planul de valorificare a produselor accesorii (fructe de pădure, ciuperci,
împletituri, pomi de iarnă, etc.) se justifică în măsura în care există tradiţie
locală în această direcţie, nefiind o componentă obligatorie a unui proiect de
amenajare. Elementele de referinţă sunt cantităţile realizate pe parcursul
deceniului expirat, sursele de date fiind raportările existente la nivel de district
şi ocol.
Problema valorificării produselor ne-lemnoase - ciuperci, fructe de pădure,
răchită, răşină ş.a.m.d. - este una controversată, deoarece:
Solicită volume mari de manoperă, precum şi un puternic suport logistic
(mijloace de transport, spaţii de depozitare, instalaţii frigorifice şi căi de acces)
în perioade scurte de timp, fapt ce poate afecta sensibil resursele financiare şi
umane alocate de regulă celorlalte activităţi, legate efectiv de gestionare
durabilă a pădurilor: în special cele legate de paza, protecţia şi ameliorarea
fondului de producţie (marcări, lucrări de îngrijire a culturilor tinere etc.);
Creează premisele accesului liber în pădure, urmat de multe ori de adoptarea
unor practici anticulturale, în scopul creşterii productivităţii muncii la colectarea
respectivelor produse accesorii (rezinaj în arborete preexploatabile, distrugerea
puieţilor viabili din regenerări în care apare zmeurul, distrugerea tufelor de afin
prin recoltarea cu pieptănul);
Recoltele anuale sunt greu de prognozat, depinzând în măsură excesiv de mare
de condiţiile atmosferice;
Piaţa pe care se desfac fructele de pădure este destul de volatilă - preţurile pot să
varieze mult de la un an la altul, în funcţie de cantităţi;
Activitatea în sine este eficientă atât timp cât există posibilităţi de export,
întrucât singurul avantaj comparativ ce permite o astfel de specializare este
manopera ieftină, adică un venit mediu anual mic în ţara exportatoare,
comparativ cu cel din ţara importatoare;
121
Există un prag critic al eficienţei activităţii de recoltare, ce depinde de preţul de
desfacere şi de preţul critic de achiziţie; la rândul lui, preţul critic de achiziţie -
preţul minim oferit de ocol, sub care nimeni nu mai este dispus să vândă
cantităţile recoltate; preţurile se stabilesc totdeauna la începutul campaniei, şi
fluctuează în limite destul de mari.
Pe de altă parte însă, valorificarea produselor accesorii constituie încă o
sursă importantă de venit pentru multe ocoale silvice care, din diverse cauze, nu
pot avea încasări regulate, suficient de mari pentru acoperirea cheltuielilor, din
valorificarea masei lemnoase: ocoale situate în zona colinară şi de câmpie, în
care structura pe clase de vârstă a fundului de producţie este dezechilibrată,
ocoale în care arboretele exploatabile oferă lemn ieftin sau insuficient, fără
căutare pe piaţă. De asemenea, problema în sine are o importantă dimensiune
socială, întrucât poate contribui semnificativ la creşterea bunăstării locuitorilor
din zonă.
în cazul ocoalelor silvice în care activitatea de vânătoare este o sursă
importantă de venit trebuie acordată o atenţie specială înregistrării corecte a
stării şi poziţiei în teren a observatoarelor, bordeielor, hrănitorilor sărăriilor şi
izvoarelor permanente, pentru a facilita întreţinerea uşoară a acestora. La
cererea beneficiarului (stipulată în tema de proiectare), pot fi ridicate în plan şi
raportate pe hartă potecile de vânătoare.
In planul drumurilor forestiere amenajistul e bine să menţioneze, pentru
fiecare drum forestier existent, porţiunile (lungimile) de drum pe care sunt
necesare lucrările curente de întreţinere a infrastructurii şi, eventual, a lucrărilor
de artă (ziduri de sprijin, şanţuri de scurgere, podeţe).
Amenajamentul nu trebuie înţeles exclusiv din perspectiva reglementării
producţiei; el este totodată principalul mijloc de transfer tehnologic - prin
urmare, prin amenajament, beneficiarul ar trebui să fie informat şi despre
tehnologiile noi de regenerare, de protecţia pădurilor, de aplicarea tratamentelor
şi a operaţiunilor culturale, în măsura în care aceste elemente constituie
rezultatul cercetării finalizate prin îndrumări tehnice.
8.6.2.8 Eficienta economică
Penultimul capitol, referitor la eficienţa economică a aplicării noului
amenajament este la fel de important. Problema eficienţei măsurilor adoptate în
amenajament nu este nouă, fiind chiar subiectul unei teze de
126
doctorat (Kiss, 1976). în condiţiile economiei de piaţă, ne-existând un control
riguros al preţurilor de livrare a lemnului19 şi a costurilor de producţie, eficienţa
economică a unui nou proiect de amenajare este imposibil de prognozat.
Desigur că această analiză se face comparând ceea ce s-a realizat în deceniul
anterior cu ceea ce se va realiza probabil, în deceniul următor: deci comparând
date sigure, cu date probabile.
în ceea ce priveşte rezultatele economice ale aplicării vechiului
amenajament, prima operaţie ce trebuie făcută este actualizarea preţurilor la
care s-au vândut cele cinci tipuri de produse lemnoase în trecut (produse
principale, secundare, accidentale I, accidentale II şi igienă). Actualizarea se
face cu ajutorul formulei (8-2).
i=10
P=VN PI <8-2)
Uk
în care P este preţul actualizat al unei partizi care s-a vândut în anul k al
deceniului expirat la preţul V, pi fiind un indice de creştere a preţului în anul i,
faţă de anul anterior.
Indicele de creştere pi poate fi al preţurilor produselor din lemn, al
devalorizării monedei naţionale în raport cu o monedă de referinţă (dolar sau
euro), indicele preţurilor bunurilor de consum sau un unul agregat, al tuturor
indicilor menţionaţi anterior.
Fluctuaţii ale indicatorilor eficienţei economice sunt normale de la un la
altul, întrucât planificarea şi execuţia lucrărilor silviculturale se face pe
considerente tehnice, nu economice. De aceea, o analiză cost- beneficiu pe
fiecare an al aplicării amenajamentului este şi dificil de realizat, şi irelevantă din
punct de vedere practic.
Totuşi, chiar la nivelul unei unităţi de producţie, dacă se prelucrează statistic,
folosind metode adecvate, toate vânzările din deceniul anterior se poate obţine o
funcţie ce permite în continuare estimarea preţului la care se vor vinde
produsele lemnoase în primii ani ai deceniului următor - fireşte, dacă o
asemenea cerinţă este precizată de beneficiar.
19
De multe ori, controlul exercitat de Oficiul Concurenţei asupra preţului mediu
de pornire la licitaţiile de masă lemnoasă pe picior este privit ca o gravă
distorsiune a pieţei. Atât timp cât lemnul se vinde totuşi prin licitaţie, nu se
poate vorbi totuşi de o economie de comandă şi control.
123
Amenajarea Pădurilor - Partea I I
8.6.2.9 Urmărirea aplicării amenajamentului
Informaţiile conţinute în acest capitol sunt consemnate de beneficiar, chiar în
descrierea parcelară, şi se referă la volume recoltate sau alte lucrări executate, la
nivel de u.a. A existat şi încă există un curent de opinie potrivit căruia memoriul
tehnic ar trebui să se rezume la descrierea parcelară şi reglementarea procesului
de producţie, restul capitolelor fiind tratate pe larg în studiul general al
amenajamentului (SG), conceput pentru întregul ocol. O asemenea opinie ar fi
justificată de faptul că cea mai mare parte a informaţiei din SG este redundantă.
într-adevăr, este redundantă, dar pe de altă parte este evident faptul că cei ce
aplică amenajamentele consultă destul de rar studiul general; o serie de date şi
de recomandări tehnice referitoare la tehnologiile de exploatare, întreţinerea
drumurilor sau factorii limitativi ar fi astfel neglijate pe parcursul aplicării
amenajamentului, întrucât aceeaşi sursă de informaţii - SG - ar trebui utilizată de
tot personalul tehnic al unui ocol.
Pe lângă acurateţea şi credibilitatea datelor din descrierea parcelară, cel mai
important aspect ce trebui urmărit consecvent este pragmatismul interpretării
datelor din tabelele capitolelor 3 şi 4: cadrul natural şi structura fondului de
producţie şi protecţie.
8.6.2.10 Piesele desenate
Memoriile tehnice şi studiul general sunt însoţite de următoarele piese
desenate:
❖ pentru fiecare unitate de producţie, mai multe hărţi tematice (la scara
1:10.000 sau 1:20.000).
❖ pentru studiul general al ocolului: piesa scrisa: studiul general (SG) însoţit de
hărţi tematice la nivel de ocol (la scara
■1:50.000)
❖ un set din planurile de bază utilizate la redactarea hărţilor amenajistice;
❖ un set de hărţi necolorate ("hărţi albe"), pe suport textil (pânzate), pentru
personalul de teren;
❖ mai multe hărţi albe simple, pentru diversele nevoi ale ocolului şi pentru
următoarea reamenajare.
S. 7 Conferinţa a Il-a de amenajare
După validarea datelor, închiderea suprafeţelor şi editarea hărţilor, urmează
o a doua întâlnire între proiectanţi, beneficiari şi reprezen-
126
tantii autorităţii publice, pentru a se stabili un acord final în ceea ce priveşte
măsurile de gospodărire ce urmează a se adopta: posibilitate, tratamente, indici
de recoltare.
La conferinţa a 11-a - ce este găzduită de proiectant - se analizează, ne rând,
fiecare unitate de producţie în parte, accentul fiind pus pe detaliile tehnice ale
reglementării procesului de producţie.
8.8 Avizarea amenajamentului
După ce proiectanţii îşi vor fi însuşit eventualele obiecţii ale beneficiarilor cu
ocazia conferinţei a Il-a, se trece la faza de definitivare a amenajamentului. în
vederea avizării, şeful de proiect întocmeşte un memoriu de prezentare, ce va fi
susţinut în şedinţa de avizare în consiliul tehnico - economic al autorităţii
publice cu rol de reglementare (ministerul de resort).
în acest memoriu sunt menţionate balanţa suprafeţelor, structura fondului de
producţie şi posibilităţile pe natură de produse, comparativ cu amenajarea
precedenta. Unul din membrii consiliului tehnico- economic este desemnat
referent pentru fiecare ocol silvic în parte. In şedinţa de avizare, analiza
întocmită de referent este prezentată după memoriul elaborat de şeful de proiect
şi urmează apoi avizarea propriu- zisă şi, eventual, o serie de recomandări de
ordin tehnic, ce urmează a fi incluse în formele definitive ale memoriilor
tehnice.
,V.() Particularităţile lucrărilor de amenajare a pădurilor 8.9.1 Zăvoaie din
Lunca Dunării şi luncile râurilor interioare
în lunca inundabilă a Dunării şi în luncile râurilor interioare, pentru unităţile
de producţie constituite din păduri compacte, cu rol de protecţie a malurilor,
periodicitatea reamenajării este de cinci ani, date fiind frecventele modificări de
suprafaţă, rezultate prin erodarea malurilor şi/sau depunerea aluviunilor.
Forma unităţilor de producţie este alungită, iar în compoziţia lor apar puţine
specii: salcie, plopi indigeni, plopi euramericani şi precum şi elemente ce au
rămas din şleaurile de luncă: ulm, frasin, stejar. Sălcetele (pure, în majoritatea
cazurilor) sunt provenite din lăstari (regenerare naturală vegetativă), sade
(regenerare artificială), respectiv sulinari, în zonele inundabile o lungă perioadă
de timp. Ca regim, se aplică crângul
125
simplu (sălcete şi zăvoaie de plop şi salcie) respectiv codrul convenţional
(subunităţile de plop euramerican). Clasele de vârstă sunt de 5 ani.
Probleme de ordin tehnic şi logistic: acces dificil în unele porţiuni, datorită
vegetaţiei luxuriante; frecvent, lipsa reperelor pentru sprijinirea ridicărilor în
plan, distanţe relativ mari de transport de la şi la localităţi.
Ca şi problemă generală, a cărei rezolvare este mult aşteptată, este cartarea
hidrologică a tuturor luncilor inundabile; ultima cartare s-a făcut în urmă cu
peste trei decenii, timp în care regimul hidrologic al majorităţii râurilor in-
terioare a fost modificat datorită lacurilor de acumulare şi digurilor de apărare
contra inundaţiilor.______________________________
8.9.2 Stejărete şi şleauri de câmpie
Trupurile de pădure sunt mici şi dispersate, ceea ce reduce productivitatea
muncii, în toate fazele de teren; prin urmare, o atenţie deosebită trebuie acordată
organizării lucrărilor. Deşi parcelarul geometric ajută la o bună orientare în
teren, multe parcele sunt fragmentate în foarte multe unităţi amenajistice, uneori
nejustificat. De asemenea, conturul real al trupurilor de pădure poate să difere
de ceea apare figurat pe planurile de bază, fapt pentru care conturul lizierei
pădurii trebuie urmărit cu atenţie şi orice nepotrivire trebuie notată pe hartă şi
ridicată în plan, putând afecta în final balanţa suprafeţelor.
Alte probleme tehnice: compoziţiile ţel sunt de cele mai multe ori soluţii de
compromis între compoziţia actuală a arboretelor şi compoziţiile ţel prevăzute
de normele tehnice. De asemenea, trebuie analizată oportunitatea desfiinţării
subunităţilor de salcâm (SUP Q).
încadrarea pe urgenţe de regenerare trebuie făcută cu mare atenţie, luând în
considerare toate elementele relevante din descrierea parcelară, dar mai ales
provenienţa. O atenţie deosebită trebuie acordată zonării funcţionale, deoarece
în apropierea unor astfel de păduri au apărut unităţi turistice, justificându-se
uneori încadrarea în subgrupa funcţională 1-4.
8.9.3 Gorunete, făgete şi amestecuri de fag cu gorun
Şi aceste păduri sunt dispersate şi despărţite de mari suprafeţe neforestiere,
dar mărimea trupurilor de pădure permite totuşi folosirea din plin a unei zile de
lucru, în majoritatea situaţiilor. în ceea ce priveşte conturul acestor trupuri şi,
implicit, problema suprafeţelor, observaţia
126
anterioară este valabilă. Suprafaţa cantoanelor fiind mai mare, lemnul mai
valoros şi paza mai dificilă, în apropierea lizierelor consistenţa este uneori mai
mică, aşa că trebuie acordată o atenţie sporită estimării suprafeţei pe care se
propun lucrările de îngrijire, în special răriturile.
De asemenea, trebuie analizat cu atenţie tipul de structură consemnat în
amenajamentul anterior: fagul are o mare plasticitate ecologică, ce se reflectă
mai ales în variaţia diametrelor. Uneori, amplitudinea mare a elementelor
taxatorice a fost pusă pe seama vârstei şi au fost separate elemente diferite, deşi
nu ar fi fost cazul.
Majoritatea gorunetelor şi amestecurilor de fag cu gorun sunt pe soluri
formate pe depozite predispuse la alunecări (argile, pietrişuri); de asemenea,
astfel de păduri au rămas pe terenuri în pantă. Oriunde apar procese erozionale,
(de suprafaţă sau de adâncime) trebuie consemnate ca atare în fişa de descriere
parcelară20.
Multe gorunete şi amestecuri de fag cu gorun sunt trecute de vârsta
exploatabilităţii, în plin proces de regenerare; descrierea ca atare este dificilă -
în unele porţiuni seminţişul instalat a devenit neutilizabil, în altele merită
individualizat deja ca element de arboret; consistenţa este mică, datorită
igienizărilor repetate. Prin urmare, o atenţie deosebită trebuie acordată stabilirii
corecte a perioadei de regenerare rămase, astfel încât să poală fi valorificat atât
lemnul de calitate al arborilor rămaşi, cât şi regenerările naturale deja instalate.
8.9.4 Molidişuri şi amestecuri de fag cu răşinoase
Ca o caracteristică generală, molidişurile sunt foarte dese, ca rezultat al
schemelor de plantare, indicilor mici de recoltare la lucrările de îngrijire sau ne-
efectuârii acestor lucrări, din diverse motive. Cel puţin în arboretele
exploatabile şi pre-exploatabile este bine să se înregistreze indicele de densitate
a arboretului, în locul celui de acoperire, pe baza unor sondaje Bitterlich.
Trupurile de pădure sunt compacte, întinse ca suprafaţă, iar principala
problemă tehnică este stabilirea indicelui optim de recoltare a râ- riturilor. Dacă
acesta nu este specificat în fişa de descriere, programul de
20
Acest gen de informaţie lipseşte din multe descrieri parcelare.
127
amenajare asociază automat un indice de recoltare minimal, prevăzut în normele
tehnice.
O problemă ce mai apare în unele situaţii este mărimea unităţilor
amenajistice, mai ales a celor situate pe funduri de văi. In astfel de situaţii este
necesară şi justificată constituirea de unităţi amenajistice distincte, în funcţie de
condiţiile staţionale în cele trei treimi ale versantului. Totuşi, multe u.a. au
rămas mari deoarece în primele stadii de dezvoltare nu se justifica separarea
arboretelor în funcţie de condiţiile staţionale; dar mai târziu, când diferenţele de
productivitate staţională devin evidente, separarea unor u.a. distincte va fi
iminentă.
între tratamentul tăierilor rase pe parchete mici şi tratamente cu regenerare
sub adăpost soluţia de compromis, în majoritatea situaţiilor, este aceea a
tăierilor rase în benzi, în măsura în care riscul producerii unor doborâturi de
vânt este totuşi redus.
Zonarea funcţională a molidişurilor este un capitol încă deschis cercetării,
mai ales în ceea ce priveşte funcţia de protecţie hidrologică (vezi subcapitolul
11.3.4). De asemenea, încadrarea pe urgenţe de regenerare a arboretelor
vătămate de vânat este o problemă destul de dificil de rezolvat, suprafeţele
periodice sunt relativ greu de echilibrat.
220
9 AMENAJAREA PĂDURILOR ŞI GESTIONAREA DURABILĂ A MEDIULUI NATURAL
„Omul are, în faţa naturii, un tot mai mare handicap etic." Nichitr. Stănescu
9.1 Ipoteze, evenimente şi concepte
Ipoteza Gaia21 (Lovelock, 1979) a fost lansată la mijlocul anilor 60 şi publicată
pentru prima dată în 1979; inspirată de faptul că în toate mitologiile lumii
Pământul este o zeitate, planeta noastră funcţionează ca un organism capabil să-
şi menţină condiţiile proprii supravieţuirii. Modificând aceste condiţii prin
poluarea aerului, a apei şi a solului, scade capacitatea de autoreglare a
ecosistemelor terestre şi acvatice, ceea ce ar atrage după sine grave perturbaţii
ale celor mai importante circuite naturale, respectiv al apei şi al carbonului.
Protecţia mediului a devenit o preocupare majoră la nivel mondial odată cu
Declaraţia Conferinţei Naţiunilor Unite asupra Mediului ţinută la Stockholm, în
16 iunie 1972. Potrivit raportului acestei conferinţe, intitulat „Viitorul nostru
comun22", „Economia şi ecologia trebuie complet integrate în orice act de
fundamentare a deciziilor sau a legilor...Provocarea de a găsi căi de dezvoltare
durabilă este impetuoasă - deci şi imperativă - în găsirea unor soluţii
multilaterale şi restructurarea sistemului economic mondial de cooperare.
Aceste provocări trec de suveranitatea naţiunilor, de strategiile limitate doar la
câştigul economic şi graniţele dintre disciplinele ştiinţifice"23. Cu acest prilej a
fost lansat conceptul de dezvoltare durabilă care, potrivit definiţiei consacrate
pe plan mondial înseamnă „acea dezvoltare economică ce nu prejudiciază cu
nimic şansele generaţiilor viitoare de a beneficia de aceleaşi resurse şi acelaşi
mediu de viaţă ca şi generaţiile actuale".
Sfârşitul deceniului opt al secolului XX a fost marcat de câteva crize şi
catastrofe ecologice cauzate de dereglările ce se produseseră în marea majoritate
a ecosistemelor terestre: poluarea solului cu diverşi com
*' Gaia este transcrierea în engleză a cuvântului „Geea", ce denumeşte în
mitologia greacă Zeiţa Pământ.
Elaborat de doamna dr. Gro llarlem Brundtland (consacrat sub denumirea de
raportul Brundtland) fost prim-ininistru al Norvegiei.
*" Raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare „Viitorul Nostru
Comun". New York: Oxford University Press, 1987, pp. 27, 37.
221
puşi toxici (nitraţi, nitriţi, fosfor, arsenic); poluarea apelor subterane şi
supraterane, diminuarea biodiversităţii, ploile acide (cauzate de poluarea aerului
cu bioxid de sulf) şi, ceea ce s-a dovedit apoi a fi cea mai mare ameninţare,
schimbările climatice.
Analiza cauzelor acestor fenomene a produs ulterior o bună percepţie socială
a ecologiei, ca ştiinţă: au apărut primele partide de orientare ecologică, precum
şi economia mediului, ce a consacrat factorii de mediu ca bunuri de interes
public (vezi capitolul 10).
A apărut, în acest context, şi un concept nou - hemerobia. Termenul vine din
grecescul hemeros, ce înseamnă cultivat, ameliorat, rafinat, şi a fost introdus în
ecologie de botanistul finlandez Jalas (1955) şi preluat apoi ca indicator al
măsurii în care un ecosistem este afectat sau modificat de activităţile umane. în
tabelul 9-1 sunt prezentate cele şase clase de hemerobie în care pot fi încadrate
ecosistemele (op. cit.).
Tabelul 9-1
Cele şase grade de hemerobie în care se poate afla un ecosistem
Gradul de Gradul de modificare/alterare datorat
hemerobie activităţilor umane
ahemerobe Lipsa oricărei intervenţii sau modificări
Oligohemer Extrageri reduse de lemn, păşunat
obe ocazional, eroziune redusă
Mezohemer Terenuri ce sunt arate ocazional sau de pe
obe care vegentaţia este înlăturată
ocazional; administrare ocazională de
fertilizanţi naturali, păduri în care se
aplică tăieri rase
P- Terenuri pe care se administrează
euhemerob fertilizanţi, amendamente calcice sau care
e sunt drenate
a- Arături de adâncime, drenaje,
euhemerob administrare masivă de fertilizanţi şi de
e perticide
Polihemero Distrugerea unor componente ale
be biocenozei şi acoperirea terenului cu
materiale provenite din alte activităţi
Metahemer Biocenoza complet distnisă
obe ---------------------------- --------------- -----
220
9.2 Necesitatea armonizării politicilor forestiere naţionale
9.2.1 Sisteme complementare de management forestier
Schimbările climatice, reducerea biodiversităţii şi diminuarea suprafeţei
pădurilor sunt procese a căror importanţă depăşeşte cadrul politicilor forestiere
naţionale: la probleme transfronlaliere, soluţii transfrontaliere, aşa cum
sugerează şi raportul Burtland, citat anterior. Două domenii complementare de
management forestier - certificarea pădurilor, respectiv monitorizarea stării de
sănătate a acestora - au apărut în acest context, pentru a răspunde nevoilor
v de actualizare şi sintetizare a informaţiilor privind starea de sănătate a
pădurilor, la nivel continental, în vederea identificării principalelor cauze ale
uscării premature a unor specii de mare valoare economică şi ecologică
(stejarii, bradul, ulmul);
•> de încurajare a adoptării unor practici silviculturale cât mai ecologice,
indiferent de cadrul legislativ-normativ caracteristic fiecărei ţări şi fiecărui
tip de proprietate asupra fondului forestier;
❖ de a descuraja prelucrarea lemnului provenit din surse ilegale - indirect, de a
stopa procesul de schimbare a folosinţei forestiere.
Amenajarea pădurilor răspunde dor parţial acestor imperative, fiind orientată
exclusiv spre reglementarea producţiei la nivel de unitate de producţie şi în mai
mică măsură spre gestionarea integrată a resurselor forestiere pe spaţii mari.
Urmărirea stării de sănătate a pădurilor printr-un sistem informaţional unitar
(monitoringul forestier), a fost oficializată ca obiectiv strategic al gestionării
pădurilor în Europa în urma Conferinţei Ministeriale pentru Protejarea Pădurilor
în Europa, ce a avut loc la Strasbourg, în 1990. Această conferinţă a fost
organizată în urma concluziilor „Programului Internaţional de cooperare pentru
evaluarea şi monitorizare efectelor poluării atmosferice asupra pădurilor",
finalizat in 1985 (Pătrăşcoiu et Badea, 1995).
Certificarea pădurilor este un demers la fel de vechi, motivat atât de nevoia
de a reduce presiunea economică asupra unor specii forestiere extrem de
valoroase, cât şi de raţiuni strict comerciale. Ambele sisteme
221
sunt prezentate succint în cele ce urmează, întrucât sunt potenţiale domenii de
activitate în care experienţa amenajistică este bine-venită.
9.2.2 Monitoringul forestier
Monitorizarea stării de sănătate a pădurilor şi inventarierea la scară naţională
a resurselor forestiere au apărut din nevoia de a controla şi direcţiona modul de
gestionare a fondului forestier, în lipsa amenajamentelor sau în lipsa unor
reglementări legislative privind obligativitatea amenajării pădurilor.
Chiar în condiţiile unei activităţi susţinute de amenajare multifuncţională a
pădurilor, amenajamentele nu pot oferi o imagine suficient de precisă la un
moment dat nici asupra mărimii fondului de producţie Ia nivel naţional, nici
asupra stării de sănătate a acestuia. De ce? într-un an oarecare, luat de referinţă,
considerând o periodicitate de zece ani a lucrărilor de re-amenajare, datele
privind mărimea, structura şi starea fondului de producţie sunt actuale - deci
corecte - doar pentru o zecime din fondul forestier (ocoalele re-amenajate în
anul anterior), iar pentru o altă zecime - ocoalele care ce sunt în curs de
amenajare - sunt cât se poate de imprecise.
Prin urmare, a apărut necesitatea creării unui sistem de monitorizare în timp
real cel puţin a stării de sănătate a pădurilor - monitoringul forestier - cât şi a
unui inventar statistic al fondului forestier, care să asigure o precizie suficient
de mare a estimării mărimii fondului de producţie şi protecţie la nivel naţional.
fn România sunt trei reţele de monitoring forestier: 1) reţeaua de monitoring
intensiv, prin care se realizează analize fine privind calitatea factorilor de mediu
(analiza aerului, analiza solurilor), 2) reţeaua de monitoring european, bazată pe
un eşantionaj schematic, dispus într-un caroiaj de 16 x 16 km ce acoperă
integral spaţiul european şi 3) monitoringul naţional, bazat pe un eşantionaj
schematic, 4x4 km, creat la nivelul fiecărei direcţii silvice.
De culegerea şi prelucrarea datelor din reţelele de monitorig intensiv şi
european se ocupă Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice (ICAS), pe când
datele din monitoringul naţional sunt culese de personalul silvic din teritoriu
(inginerul responsabil cu activitatea de pază şi protecţie) şi sunt prelucrate de
ICAS. O prezentare mai detaliată a modului de amplasare a suprafeţelor
permanente în care se fac observaţii
220
asupra stării de sănătate a pădurilor poate fi găsită într-un recent tratat de
amenajarea pădurilor (Leahu, 2001).
â 9.2.3 Certificarea pădurilor
C> ^Pre sfârşitul anilor 70 campaniile de conştientizare pu-
xx^ blică susţinute de organizaţiile non-guvernamentale de protecţie a
mediului s-au îndreptat asupra marilor concerne transnaţionale ce cumpărau
lemn ieftin din ţările subdezvoltate, încurajând astfel despădurirea unor mari
suprafeţe din Africa, Asia şi America Latină. Consecinţa imediată a acestor
campanii a fost o scădere semnificativă a cererii de produse din lemn, fapt ce a
afectat serios rata profitului în industria de prelucrare a lemnului şi, implicit, a
condus la creşterea ratei şomajului24. Ulterior, în 1989, pentru a preîntâmpina
astfel de situaţii un grup de producători de mobilă din Statele Unite, preocupaţi
de mai mult timp de soarta speciilor exotice dar, în egală măsură, şi de teama
organizaţiilor non-guvernamentale au lansat programul Smart Timber, prin care
se urmărea descurajarea importului de lemn aparţinând speciilor cu mare
valoare economică, ameninţate cu dispariţia datorită exploatării excesive.
După Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro din 1992, eveniment
ce a marcat politicile sectoriale de protecţie a mediului la nivel planetar,
certificarea pădurilor a luat amploare pe toate continentele: există, Ia ora
actuală, peste 100 sisteme de certificare. Certificarea pădurilor a apărut din
nevoia de a determina guvernele ţărilor din zona ecuatorială să adopte sisteme
de gestionare durabilă a pădurilor, bazate pe raportul susţinut (principiul
continuităţii) şi compatibile cu specificul ecologic al pădurii tropicale - adică
orientate spre menţinerea biodiversităţii.
Certificarea este procedura prin care o organizaţie independentă garantează că
un produs sau un serviciu răspunde anumitor cerinţe calitative, bine precizate.
In economia forestieră, certificarea a fost definită drept acţiune voluntară, in-
dependentă, de garantare a anumitor criterii de calitate a managementului. în
toate etapele parcurse de la crearea şi gestionarea pădurilor până la prehtcra- rea
finală a lemnului.
24 -
Criza economică de la finele anilor 70 a fost produsă de fapt de creşterea
neobişnuită a preţului petrolului. Criza lemnului a fost doar un factor agravant
al recesiunii economice ce afecta atunci ţările dezvoltate.
221
Certificarea este un mijloc comercial de comunicare (ca şi publicitatea),
definit în raport cu cinci elemente cheie: consumatorul, producătorul,
certificatorul, acreditarea şi standardele.
Consumatorul doreşte să fie sigur că mesajul producătorului este corect,
adică lemnul din bunul pe care îl cumpără provine dintr-o gestionare durabilă a
pădurilor. Producătorul, pentru a câştiga credibilitate pe piaţă, invită un
certificator, adică o terţă parte, pentru a verifica calitatea managementului
forestier. La rândul lor, certifica torii sunt monitorizaţi şi controlaţi, adică sunt
acreditaţi. Acreditarea, respectiv monitorizarea certificatorilor face şi ea parte
din procesul de certificare.
Standardele, la rândul lor, presupun: principii, criterii, indicatori şi norme.
Principiile sunt generale şi universal valabile. Criteriile, spre deosebire de
principii, vin şi adaugă cerinţe suplimentare, aplicabile la nivel local; indicatorii
permit măsurarea efectivă a criteriilor, în timp ce normele stabilesc valori limită
pentru indicatori. Un element cheie al sistemelor de certificare - şi poate
singurul ce este într-adevăr benefic pe termen lung, cel puţin pentru România -
îl reprezintă lanţurile de custodie, prin care se urmăreşte circulaţia materialului
lemnos pe întregul flux, de la producător la consumator (figura 9-1).
Un lanţ de custodie presupune ca toţi agenţii economici ce exploatează,
prelucrează şi comercializează lemn sau produse din lemn să prelucreze/
comercializeze numai lemn certificat sau să stocheze şi să prelucreze separat
lemnul certificat de cel necertificat (separare nu doar scriptică a stocurilor de
materie primă ci şi fizică, astfel încât întregul flux al prelucrării şi
comercializării lemnului să fie perfect transparent).
Figura 9-1 Structura unui lanţ de custodie

220 221
Certificarea permite etichetarea adecvată a produselor astfel încât cel ce cum-
pără să fie asigurat că lemnul folosit provine din surse legale şi din practicarea
unui management durabil Piaţa acestui gen de servicii este dominată de două
sisteme FSC (Forest Stewardship Council) şi PEFC (Pan European Forest
Certification). ___________________________________
9.2.3.1 FSC
Consiliul de supraveghere a pădurilor (traducere din limba engleză a Forest
Stewardship Council) a fost creat în 1993 la Toronto, ca „asociaţie civilă",
condusă de o adunare generală. în primii trei ani adunarea generală funcţiona
bicameral, fiind orientată ft IP spre aspecte sociale şi ecologice (75% din
ponderea voturilor), respectiv economice. în acelaşi an FSC a devenit
organizaţie non-guvernamentală la care au aderat şi Fondul Mondial pentru
Natură (VVVVF), Greenpeace Rainforest Alliance, o serie de mari companii
din domeniul forestier şi specialişti în domeniul forestier. în prezent, sediul
organizaţiei este Ia Bonn.
După adunarea generală din iunie 1996, structura a devenit tricamerală
(social, ecologic şi economic), ponderile voturilor fiind egal distribuite. în
cadrul fiecărei camere, voturile erau egal distribuite între organizaţiile din ţările
dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, membrii individuali neputând avea mai
mult de 10% din voturi.
Deşi sistemele de certificare s-au diversificat enorm într-o perioadă scurtă de
timp - în lume, în prezent, se aplică peste 100 de sisteme de certificare - FSC
tinde să devină un sistem global datorită coerenţei şi flexibilităţii modului în
care au fost formulate principiile şi criteriile de evaluare a calităţii
managementului forestier.
Cele 10 principii ale FSC sunt următoarele25:
1. Conformarea la principiile FSC şi respectarea legislaţiei specifice fiecărei
ţări
2. Respectarea obligaţiilor, a drepturilor de folosinţă şi a responsabilităţilor
25
Traducerea şi adaptarea aparţin autorului. Pentru a uşura înţelegerea acestor
principii, la traducerea lor din limba engleză s-a ţinut cont şi de conţinutul
criteriilor asociate fiecărui principiu, evitând totodată unele formulări
restrictive, ce nu-şi au sens în contextul amenajamentului românesc.

3. Respectarea drepturilor populaţiei indigene
4. Respectarea relaţiilor din cadrul comunităţilor locale şi a dreptului la muncă
5. Realizarea de beneficii din gestionarea pădurii
6. Diminuarea impactului pe care gestionarea pădurilor îl poate avea asupra
mediului
7. Realizarea şi actualizarea amenajamentului
8. Monitorizare şi evaluare
9. Menţinerea pădurilor cu valoare ridicată de conservare
10.Regenerarea artificială a pădurilor trebuie astfel făcută încât să conducă la
ameliorarea biodiversităţii şi creşterea proporţiei de participare a speciilor
indigene.
Cert este că obiectivele sociale şi economice pe care amenajistul trebui să le
stabilească la reamenajarea unei păduri certificate conform sistemului FSC ar
putea fi diferite de cele ce se regăsesc acum în majoritatea proiectelor, în funcţie
de standardele naţionale ce urmează a fi elaborate pentru ţara noastră; chiar dacă
principiile 3 şi 10 nu vor fi aplicate.
9.2.3.2 PEFC (sistemul pan-european de certificare a pădurilor)
Procesul pan-european de asigurare a calităţii a apărut ca prioritate în urma
unei întâlniri neoficiale a unui grup de experţi întruniţi la Geneva, în aprilie
1998. în vara aceluiaşi an, iniţiativa adoptării unui Cadru european de certificare
a pădurilor a fost luată de Ministerul Agriculturii şi silviculturii din Finlanda, iar
iniţiativa a fost preluată comitetul director al sistemului PEFC, creat apoi la
Helsinki, în 1998.
Criteriile de certificare folosite de PEFC se bazează pe cele şase criterii pan-
europene de gestionare durabilă a pădurilor; aceste criterii sunt următoarele:
❖ menţinerea unui cadru adecvat de reglementări privind gestionarea pădurilor
şi creşterea contribuţiei pe care acestea o au în ciclul carbonului; ♦> păstrarea
stării de sănătate şi vitalitate a pădurilor;
136
❖ menţinerea şi încurajarea valorificării economice a produselor forestiere,
lemnose şi nelemnoase;
♦> menţinerea, conservarea şi creşterea diversităţii ecosistemelor forestiere:
•** ameliorarea funcţiilor de protecţie, în special a celor de protecţie a apelor şi
solului
❖ menţinerea altor funcţii şi condiţii sociale şi economice.
9.2.4 Natura 2000 - Reţeaua europeană de conservare a biodiversităţii
Una din directivele Consiliului Europei se referă explicit la protecţia
ecosistemelor fragile; aceasta este Directiva Habitate, adoptată la 21 mai 1992.
Acest document conţine şase anexe, după cum urmează:
1. Tipuri de habitate naturale de interes comunitar, a căror conservare necesită
desemnarea zonelor speciale de conservare.
2. Speciile de plante şi animale de interes comunitar a căror conservare necesită
desemnarea zonelor speciale de habitate.
3. Criterii pentru selectarea siturilor eligibile pentru identificarea ca situri de
importanţă comunitară şi desemnarea lor ca areale speciale de conservare.
4. Specii de animale şi plante de interes comunitar care necesită o protecţie
strictă.
5. Specii de plante şi animale de interes comunitar a căror prelevare din natură
şi exploatare sunt susceptibile de a face obiectul măsurilor de management.
6. Metode şi mijloace de captură şi ucidere şi modalităţi de transport interzise.
Natura 2000 a fost concepută ca o reţea de arii protejate, ce urma să se
finalizeze până în anul 2004. Acest termen nu a putut fi respectat, întrucât nici
una din cele 15 ţări membre ale Uniunii Europene nu au
249
încheiat o listă a rezervaţiilor ce urmează a fi incluse în reţeaua ecologică
europeană26, ce va avea următoarea structură:
❖ Nucleele (bio-centre), respectiv suprafeţe în care sunt îndeplinite condiţii
pentru existenţa unor specii sau ecosisteme importante;
❖ Coridoarele: legături funcţionale între ecosisteme şi resursele habitatelor
unor specii ce permit dispersarea şi migrarea acestora, favorizând astfel
schimbul genetic între populaţii, precum şi alte interacţiuni între ecosisteme.
❖ Zonele tampon, ce înconjoară nucleele pentru a le proteja de influenţele
negative ale ecosistemelor din împrejurimi; implicit, în zonele tampon sunt
permise unele activităţi umane.
❖ Zone de reconstrucţie ecologică, ce urmează a fi create prin extinderea unei
zone din categoriile anterioare sau crearea unor noi nuclee, coridoare sau
zone tampon, pentru a asigura existenţa unei specii sau ecosistem.
Coridoarele pot fi definite local, (la scară micro), regional (scară mezo) -
pentru carnivore mari sau peşti, sau continental (scară macro) - coridoarele de
migrare a păsărilor.
Prime faze ale creării reţelei Natura 2000 au fost cele de reglementare
unitară şi implementare a legislaţiei privind protecţia mediului, ce au început în
decembrie 1993, prin crearea unui cadru de reglementare şi implementare a
legislaţie de mediu, cunoscută prin acronimul ECONET. Ulterior (noiembrie
1994) s-a adoptat acronimul IMPEL27. Ceva mai târziu, în 1996, IMPEL a
primit o atribuţie în plus: aceea de a propune un set de minimal de criterii pentru
inspectarea ariilor protejate. In anul următor s-a creat, pe baza structurii IMPEL,
o reţea paralelă, cu caracter informai, denumit AC-IMPEL, în care sunt incluse
colective de coordonare la nivel naţional, pentru cele zece ţări ce urmau a intra
în UE.
"6 O situaţie la zi a ariilor protejate propuse de fiecare ţară membră a UE poate
fi găsită la http://europa.eu.int/comm/environment/nature/
barometer/baronieter.pdr
27
IMPEL nu este o reţea de rezervaţii, ci una de instituţii implicate în crearea şi
implementarea
legislaţiei de mediu.
220 221
q.2.5 Indicatorii biodiversităţii
Deşi monitorizarea biodiversităţii unei păduri nu intră în aria de preocupări
specifice amenajării pădurilor, câteva repere metodologice sunt totuşi necesare
cel puţin datorită faptului că cel mai frecvent folosit indicator - indicele Shanon-
Weaver - se regăseşte în funcţiile obiectiv ale multor modele de optimizare a
structurii fondului de producţie, aşa cum se va arăta în ultimul capitol.
Indicatorii biodiversităţii pot fi grupaţi în trei categorii: 1) ai bogăţiei în
specii, bazaţi pe numărul de specii dintr-o zonă dată; 2) ai abundenţei sau
rarităţii speciilor; 3) ai abundenţei relative a speciilor, din care face parte şi
indicele Shanon-Weaver, ce este cel mai cunoscut şi utilizat.
Practic, cel din urmă se bazează pe probabilitatea apariţiei unei clase, ordin,
gen sau specii într-o populaţie sau într-un eşantion mare de indivizi. Relaţia de
calcul a indicatorului Shanon-Weaver (Shannon et Weaver, 1949) este
următoarea:
isw=-IPiI°g2Pi (9"1>
i
în care p, este ponderea clasei, ordinului, genului sau speciei i. Relaţia este
identică cu cea utilizată la determinarea entropiei dintr-un sistem, cu o singură
observaţie: în cazul entropiei, valorile p, reprezintă probabilităţile de trecere din
starea i în starea următoare28.
Bazat pe principiul determinării probabilităţii ca doi indivizi ex- traşi la
întâmplare să aparţină aceleiaşi specii, indicele Gini - Simpson, ce se calculează
potrivit relaţiei 9-2:
ics=XP,2 ^
Indicele Simpson, (Simpson, 1949) respectiv diferenţa dintre unu şi indicele
Gini-Simpson, a fost folosit într-o gamă variată de studii: de la analiza
diversităţii peisajului la evaluarea programelor de ameliorare genetică a
principalelor specii forestiere, în funcţie de raportul dintre câştigul genetic
obţinut în final şi pierderea diversităţii genetice (Lingrem et al, 1989)..
28
în cel mai simplu caz, prin stare se poate înţelege o categorie de diametre
(Leahu, 1984).

Optimizarea modului de eşantionare a biodiversităţii este ciificilă, întrucât
valorile pe care le iau indicatorii acesteia depind de suprafaţa inclusă în
eşantion. Magnusssen et Boyle (1995) au demonstrat cum ipoteza a priori
privind specia cu cea mai probabilă abundenţă poate fi folosită pentru a obţine
estimaţii robuste şi credibile ale varianţei indicelui Shanon-Weaver. Autorii au
folosit distribuţia beta, pentru a estima relaţia dintre probabilitatea ca o specie să
fie abundentă şi bogăţia în specii.
Astfel, pentru pădurile tropicale, autorii au pornit de Ia o distribuţie J-
inversat (multe specii rare, dar nici una dominantă), de la o distribuţie tip J
pentru pădurile boreale (mai mult sau mai puţin dominate de un grup de specii),
de la o distribuţie în formă de clopot, caracteristică pădurilor montane din zona
temperată (dominantă este o singură specie), respectiv de Ia una liniară, pentru
pădurile subtropicale, în care se găsesc atât porţiuni mono-specifice, cânt şi
porţiuni cu amestecuri de specii.
Cele patru modele generice de distribuţie au fost apoi diversificate în 16
tipuri de distribuţii beta, respectiv combinaţii ale următoarelor valori date
coeficienţilor a şi p: 3; 2; 1; 0,5. în final, autorii au sintetizat concluziile
studiului în formă tabelară: pentru fiecare combinaţie a celor trei valori date
coeficienţilor a şi p au calculat valorile aşteptate ale indicilor Shanon-Weaver şi
Simpson, coeficienţii de variaţie ai acestor indici, numărul aproximativ de specii
în comunitatea analizată, precum şi abaterea standard a numărului aproximativ
de specii.
9.2.6 Convenţii internaţionale privind protecţia biodiversităţii, la care România
a aderat
Amenajarea pădurilor din ariile protejate presupune cunoaşterea speciilor
aflate în regim special de ocrotire şi a bazei legale a menţinerii sau declarării
acestor arii protejate. în tabelul 9-2 sunt prezentate convenţiile internaţionale cu
impact asupra protecţiei mediului, precum şi baza legală a invocării acestora la
crearea sau eventuala modificare a subunităţilor cu rol special de protecţie a
ecofondului forestier.
Pe lângă aceste convenţii ratificate prin legi şi un decret, alte două
documente sunt de mare importanţă pentru managementul conservării
biodiversităţii: Directiva Consiliului Europei 79/409 EEC privind conservarea
păsărilor sălbatice adoptata la 2 aprilie 1979, respectiv Directiva
220
Consiliului Europei 92/43 EEC, referitoare la conservarea habitatelor naturale şi
a florei şi faunei sălbatice adoptată la 21 mai 1992.
Tabelul 9-2
Convenţii internaţionale privind protecţia mediului şi corespondentele acestora
Convenţia Legea prin care România a
aderat
1971 - Convenţia asupra Legea 5 din 1991
zonelor umede de
importanţă internaţională
(RAMSAR)
Convenţia privind Legea nr. 13 din 11 martie
conservarea vieţii sălbatice 1993
şi a habitatelor naturale din
Europa, adoptată Ia Berna
la 19 septembrie 1979.
Convenţia privind Legea nr. 69 din 15 iulie
comerţul internaţional cu 1994
specii sălbatice de faună şi
Horă pe cale de dispariţie,
adoptată la Washington la
3 martie 1973 (C1TES)
Convenţia privind Legea nr. 58 din 13 iulie
Diversitatea Biologică, 1994
Rio de Janeiro - 5 iunie
1992 (CBD)
Convenţia privind Legea nr. 13 din 8 ianuarie
conservarea speciilor 1998.
migratoare de animale
sălbatice, adoptată la Bonn
la 23 iunie 1979 (CMS)
Convenţia privind Decretul nr. 187 din 30

protecţia patrimoniului martiel990.
mondial, cultural şi
natural adoptată de
Conferinţa generală a
Organizaţiei Naţiunilor
Unite pentru Educaţie,
Ştiinţă şi Cultură la 16
noiembrie 1972
Convenţia Naţiunilor Legea nr. 111 din 5 iunie
Unite pentm combaterea 1998
deşertificării în ţările
afectate grav de secetă
şi/sau de deşertificare
9.2.7 Instituţii şi organizaţii internaţionale implicate în conservarea
biodiversităţii
Uniunea Mondială de Conservare (IUCN) a fost creată în 1948 şi reuneşte
state, agenţii guvernamentale şi organizaţii non- guvernamentale - în total 980
membri - din 140 state. Misiunea acestui
221
Amenajarea Pădurilor - Purica a ll-a
organism este de a influenţa, a încuraja şi a da asistenţă societăţii civile şi
membrilor săi pentru conservarea integrităţii şi diversităţii naturale, pentru a
garanta utilizarea durabilă şi echitabilă a resurselor naturale. 1UCN
funcţionează prin şase comisii, în care lucrează peste 10.000 experţi voluntari,
al căror efort este orientat spre protecţia speciilor ameninţate cu dispariţia şi
conservarea habitatelor. Coordonarea acestora este din ce în ce mai
descentralizată, fiind tot mai mare influenţa reţelelor locale şi regionale, ce se
dezvoltă mai ales în ţările în curs de dezvoltare.
Veniturile IUCN provin de la donatori. Statele donatoare sunt: Austria,
Burkina Faso, Canada, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia,
Japonia, Olanda, Norvegia, Arabia Saudită, Spania, Suedia, Elveţia, Marea
Britanie, Statele Unite, Banca de Dezvoltare a Asiei, Convenţia privind
Comerţul Internaţional cu Specii Ameninţate (C1TES), Comisia Europeană,
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Agricultură şi Alimentaţie (FAO), Banca
Inter-americană de Dezvoltare, Banca Mondială, diverse programe sub egida
ONU (UNEF, UNDP, UNESCO) şi Fondul Global pentru Mediu (GEF - Global
Environment Facilty). Cel mai important rezultat obţinut de IUCN a fost
standardizarea ariilor protejate din întreaga lume, conform criteriilor prezentate
în tabelul 9-3.
Fondul Mondial pentru Natură (World Wildlife Fund) a fost creat pe 11
septembrie 1961 de un grup de oameni de ştiinţă, naturalişti, politicieni şi
oameni de afaceri din Europa, pentru a colecta şi dirija donaţiile făcute pentru
conservarea naturii.
în decembrie 1961 a apărut şi partenerul american al WWF, respectiv WWF
Inc., al cărui preşedinte de onoare a fost desemnat Dwight Eisenhower. De la
înfiinţare, WWF a finanţat, din donaţii, peste 13.100 de proiecte de conservare a
naturii, în 157 de ţări. Este, în prezent, cea mai eficientă organizaţie
internaţională în ceea ce priveşte colectarea de donaţii (peste un milion de
membri numai în Statele Unite) şi dirijarea fondurilor necesare programelor de
conservare a naturii.
Green Peace este o organizaţie non-profit, prezentă în 40 ţări din Europa,
cele două Americi, Asia şi Oceanul Pacific. Pentru a-şi menţine independenţa,
Green Peace nu acceptă donaţii guvernamentale, bazându-se pe contribuţii
individuale de la cei 2,8 milioane de membrii, precum şi pe granturi acordate de
fundaţii. Green Peace a început cam
142
pania împotriva degradării mediului în 1971, când un grup de voluntari şi
ziarişti au vizitat Amchitka, o zonă din nordul Alaskăi unde se desfăşurau teste
nucleare subterane.
Activitatea Green Peace este concentrată pe cele mai mari pericole ce
ameninţă biodiversitatea planetei şi calitatea mediului. Campaniile Green Peace
sunt focalizate pe stoparea schimbărilor climatice, protejarea pădurilor virgine,
protecţia biodiversităţii marine (protejarea balenelor, în special), protecţia
împotriva pericolului nuclear, eliminarea substanţelor toxice şi a produselor
modificate genetic, încurajarea comerţului cu produse ecologice.
Tabelul 9-3
Sistemul IUCN ai ariilor protejate__
Categorii Tipul ariei protejate
IUCN
Ia Rezervaţii naturale strict protejate: zone
cu ecosisteme, trăsături geologice sau
fiziologice şi/sau specii deosebite sau
reprezentative, delimitate în primul rând
pentru cercetare ştiinţifică şi/sau
monitorizare. Nu sunt pennise nici un fel
de intervenţii umane ce ar putea
modifica habitatele.
Ib Rezervaţii pentru conservarea vieţii
săibaticc: suprafeţe întinse, neafectate
sau slab afectate de activitatea umană,
astfel delimitate şi gestionate încât să
asigure condiţii optime pentru
înţelegerea funcţionării ecosistemelor -
în speţă a celor forestiere.
Accesul vizitatorilor este permis, dar fără
mijloace motorizate. în România nu
există astfel de arii protejate.
II Parcuri naţionale. Obiectivele de
management sunt următoarele:
a) protecţia integrităţii ecologice a unuia
sau mai multor ecosisteme, b)
interzicerea exploatării resurselor
naturale, c) punerea la dispoziţie a' unei
baze care să asigure dezvoltarea unor
programe ştiinţifice, educaţionale,
recreaţionale şi de vizitare, compatibile
cu principiile de protecţie a mediului şi a
diversităţii culturale.
143
Amenajarea Pădurilor - Partea a ll-a
Categorii Tipa! ariei protejate
IUCN
III Monumente ale naturii: arii protejate
pentru conservarea unor caracteristici
naturale (nu neapărat ecosisteme).
Aria trebuie să aibă una sau mai multe
trăsături cu semnificaţie deosebită
(cascade spectaculoase, peşteri, cratere,
depuneri fosile) pe lângă faună şi floră
unică sau
reprezentativă; de asemenea, la aceste
criterii de constituire se pot adăuga
aşezăminte speologice, fortăreţe, situri
arheologice sau situri naturale care au 0
semnificaţie de patrimoniu cultural
pentru populaţia locală.
IV Parcuri Naturale: arii protejate în care
conservarea se face prin intervenţii (arii
protejate amenajate). Prioritare sunt
păstrarea şi menţinerea habitatelor ce
asigură protecţia unor specii
semnificative, grupuri de specii,
comunităţi biotice sau trăsături fizice ale
mediului, acolo unde acestea nu sunt
perturbate de unele intervenţii antropice.
V Peisaje protejate: O suprafaţă pe care
interacţiunea dintre oameni şi natură a
creat trăsături distinctc, cu valori
semnificative estetice, ecologice şi/sau
culturale, adesea
cu 0 mare diversitate biologică. într-o
astfel de arie protejată trebuie să existe
şi facilităţi recreative adecvate
obiectivelor de management, precum şi
unităţi turistice.
VI Arii protejate pentru utilizarea durabilă a
ecosistemelor naturale. Obiectivele de
management pentm 0 astfel de arie sunt
complexe şi se referă la: a) protecţia pe
termen lung a diversităţii biologice,
precum şi a altor valori naturale; b)
promovarea practicilor de management
pentru 0 producţie durabilă; c) protecţia
resurselor naturale prin menţinerea sub
control a folosinţelor funciare; d)
dezvoltarea regională şi naţională.
Micile comunităţi umane existente în perimetrul parcurilor naţionale sau în
proximitatea acestora pot valorifica parte din resursele naturale existente, doar
dacă aceasta nu contravin obiectivului prioritar al protecţiei integrităţii
ecologice. De asemenea, parcurile naţionale trebuie să conţină eşantioane
reprezentative de regiuni naturale, caracteristici deosebite din punct de vedere
naturalistic sau estetic, unde speciile de plante şi animale, habitatele şi siturile
geomorfologice au o semnificaţie specială din diverse puncte de vedere:
spiritual, ştiinţific, educaţional, recreaţional sau turistic. In plus, un parc
naţional trebuie să aibă o su
144
1
prafaţă suficient de mare pentru a cuprinde unul sau mai multe ecosisteme
intacte sau nealterate semnificativ.
9.2.8 Păduri cu Valoare Ridicată de Conservare
întrucât certificarea reclamă standarde unitare de evaluare a folosinţei
durabile a resurselor forestiere, zonarea funcţională folosită în diverse ţări ce
aderă la sistemul de certificare FSC trebuie armonizată. FSC a introdus
conceptul de
păduri cu valoare ridicată de conservare (PVRC), definind şase astfel de
categorii. Acestea sunt următoarele:
1. Arii protejate (categoriile I-V IUCN), indiferent de stadiul în care se află
procesul de constituire a acestora.
a. Păduri incluse în rezervaţii ştiinţifice, rezervaţii naturale, monumente ale
naturii (chiar dacă nu sunt păduri), zone speciale de conservare incluse în
ariile naturale protejate definite conform Ord. 552/2003 al Ministerul Apelor
şi Protecţiei Mediului, arii de interes special de conservare (ACIs), arii de
protecţie specială avifaunistică (SPA), zone umede de importanţă
internaţională; siturile Natura 2000; situri ale patrimoniului natural universal.
b. pădurile care constituie habitate pentru speciile strict periclitate şi
ameninţate.
c. Păduri care constituie habitate pentru speciile endemice.
d. Păduri care asigură adăpost pentru specii ce se găsesc în concentraţii critice
în anumite momente (concentraţii critice temporare).
2. Suprafeţe forestiere extinse de importanţă globală, regională sau naţională, în
care populaţiile speciilor autohtone există în forma lor naturală din punct de
vedere al distribuţiei şi densităţii.
a. Toate suprafeţele de pădure incluse în parcuri naţionale, parcuri naturale şi
rezervaţii ale biosferei necuprinse in PVRC 1, având o suprafaţă totală de
pădure de minimum 7.000 ha
156
b. suprafeţe de pădure compactă de minim 7.000 ha din acelaşi bazinet, care
păstrează caracteristicile ecosistemelor forestiere naturale;
Suprafeţe forestiere care sunt localizate în sau conţin ecosisteme rare,
ameninţate sau periclitate.
a. Ecosisteme forestiere şi de tufărişuri specifice la nivel regional
b. Complexe de ecosisteme forestiere, rarişti de arbori şi mlaştini de turbă
c. Complexe de ecosisteme forestiere şi rarişti de arbori pe stâncării şi/sau
grohotişuri
cl. Complexe de rarişti şi tufărişuri în etajul subalpin
e. Complexe de ecosisteme forestiere şi rarişti de arbori din silvostepă cu
compoziţie naturală cel puţin a arboretului, inclusiv ochiurile cu vegetaţie
stepică din cuprinsul lor
f. Complexe de păduri, rarişti de arbori şi vegetaţie psamofilă ierboasă şi
arbustivă de pe nisipurile continentale
g. Complexe de păduri şi rarişti de arbori şi vegetaţie psamofilă ierboasă de pe
nisipurile marine
h. Complexe de tufărişuri submediteraneene în stepă
i. Ecosisteme forestiere rare
j. Ecosisteme forestiere relicte
k. Ecosisteme forestiere periclitate antropic
1. Ecosisteme forestiere frecvente, cu biodiversitate foarte ridicată
220
m. Ecosisteme forestiere de rarişti şi tufărişuri cu caracter virgin şi cvasivirgin
potrivit definiţiilor din proiectul PINMATRA29.
4. Suprafeţe forestiere care asigură funcţii de protecţie, în situaţii critice (ex.
protecţia bazinelor hidrografice torenţiale, controlul eroziunii).
a. Păduri ce protejează surse unice de apă potabilă
b. Păduri cu rol de protecţie hidrologică
c. Păduri cu funcţii de protecţie antierozională
d. Păduri cu rol de protecţie contra incendiilor
e. Pădurile cu impact critic asupra terenurilor agricole sau pescăriilor: practic,
în această categorie intră perdelele forestiere şi pădurile limitrofe pescăriilor.
5. Zonele forestiere care sunt esenţiale pentru necesităţile de bază ale
comunităţilor locale (ex. subzistenţă, sănătate).
6. Suprafeţele forestiere critice pentru identitatea culturală tradiţională a
comunităţilor locale (zone de importanţă culturală, ecologică, economică şi
religioasă în relaţie cu astfel de comunităţi).
Diferenţele în ceea ce priveşte zonarea funcţională (rolul acesteia în
planificarea amenajistică) şi încadrarea pădurilor în tipuri de păduri cu valoare
ridicată de conservare - ce nu este o măsură obligatorie, ca şi certificarea de
altfel - sunt prezentate în tabelul 9-4. O a doua particularitate este aceea că
eficacitatea funcţională nu mai este condiţionată de particularităţile fiecărui
arboret în parte, ci de caracteristicile de fond ale ecosistemelor forestiere pe
spaţii mari.
29
Crearea de strategii de stocare pe termen lung a carbonului în ecosistemele
din estul Siberiei.
221
Tabelul 9-4
Deosebirile dintre zonarea funcţională şi încadrarea vegetaţiei forestiere în ti-
_________puri de păduri cu valoare ridicată de conservare
Zonarea funcţională încadrarea în Păduri cu
Valoare Ridicată de
Conservare
Se aplică la nivel de u.a. Se aplică pe spaţii mari
Foloseşte un număr Foloseşte 0 metodologie
relativ redus de criterii ce se parcurge în mai
(pantă, substrat litologic, multe etape Monitorizarea
tip de sol, proximitatea modului în care valorile
unui obiectiv Prin ridicate de conservare sunt
încadrarea în tipuri, păstrate
categoriile funcţionale Vizează stabilirea unei
permit alegerea game ample de
tratamentelor Se măsuri: compoziţii-ţel,
limitează la aspectele tratamente, modalităţi de
tehnice ale creării de conservare /valorificarea
structuri adecvate resurselor forestiere
funcţiilor, la nivel de u.a.
Prin urmare, corespondenţa foarte strânsă între funcţie, tip de structură şi
tratament - caracteristică actualului sistem de zonare funcţională - este plasată
într-un context diferit, mult mai complex, ce dă mai multă libertate în alegerea
soluţiilor tehnice - acolo unde nu este ameninţată valoarea de conservare sau,
din contră, îngrădeşte mai mult această libertate - în situaţia în care valorile de
conservare sunt asociate unor ecosisteme fragile.
Potrivit modului în care este definit al cincilea tip de păduri cu valoare
ridicată de conservare, omul este parte a ecosistemului forestier, nu un potenţial
agresor al acestuia. Aceasta este prima deosebire fundamentală între sistemele
de zonare funcţională clasice şi noul concept al pădurilor cu valoare de
conservare ridicată.
9.2.9 Amenajarea pădurilor ca ecosisteme
O simplă trecere în revistă a articolelor de management forestier apărute în
ultimii zece ani relevă un fapt aparent neobişnuit: un enorm efort de cercetare a
fost şi este orientat spre studierea habitatelor păsărilor şi optimizarea deciziilor
amenajistice în funcţie de impactul pe care gospodărirea pădurilor îl are asupra
avifaunei. Aşa cum s-a precizat, două din directivele prioritare ale Consiliului
Europei se referă la habitate şi păsări. Dar ce legătură are amenajarea pădurilor
cu populaţiile de păsări? O trecere în revistă a literaturii din domeniul protecţiei
pădurilor şi ecosistemelor agricole cultivate relevă un accent deosebit pe
combate
148
rea integrată a dăunătorilor. De unde această mutare de priorităţi? Care este
factorul ce a declanşat-o? Este vorba de unul singur, sau de mai mulţi?
Factorul ce a declanşat această nouă ordine a priorităţilor în gestionarea
ecosistemelor terestre, mai mult sau mai puţin cultivate, a fost poluarea generată
de chimizarea agriculturii, proces ce a avut loc, într-o oarecare măsură, şi în
interiorul pădurii, prin combaterea chimică a unor dăunători.
Combaterea chimică, combinată cu administrarea de îngrăşăminte chimice, a
distrus multe din nişele ecologice specifice ecosistemelor agricole sau le-au
mutat în pădure. Aici, în numele creşterii productivităţii şi rentabilităţii30,
procesul de simplificare structurală a ecosistemelor a continuat, ceea ce a
condus la o buclă de feed-back pozitiv: existând puţine habitate adecvate
păsărilor insectivore, care, la rândul lor, să ţină sub control populaţii de insecte
dăunătoare, a fost tot mai multă nevoie de combaterea chimică, ceea ce a
îngustat nişele trofice specifice ecosistemelor forestiere.
Cât timp amenajamentul s-a limitat doar la reglementarea producţiei de
lemn, neglijând aspectele colaterale acesteia, destructurarea pădurilor, ca
ecosisteme, a continuat. Gospodărirea multifuncţională a pădurilor a adus cu
sine conceptul de ecosistem, care, la rândul lui, a fost lansat abia în 1935, de
Arthur Tansley: „Ecosistemul este unitatea conceptuală ce cuprinde organisme
ce interacţionează atât între ele cât şi cu mediul înconjurător". Potrivit
articolului 2 al Convenţiei pentru Diversitatea Biologică, adoptat de Consiliul
Europei, „ecosistemul este un complex dinamic de comunităţi de plante,
animale şi micro-organisme care, împreună cu mediul lor de viaţă, funcţionează
unitar".
Procesele ecosistemice sunt frecvent neliniare iar rezultantele acestora se
produc cu întârziere - în consecinţă apar discontinuităţi şi, evident, incertitudini.
De aceea, măsurile de corectare trebuie uneori luate in lipsa unor dovezi
ştiinţifice privind cauzalitatea de fond a respectivelor procese - un factor
favorizant poate fi considerat cauză de fond şi invers.
30
Vezi principiile de amenajare.
149
Amenajarea pe baze ecosistemice a pădurilor presupune înţelegerea modului
în care populaţiile biologice (biotopul) interacţionează între ele sub influenţa
factorilor de mediu (ecotopul), precum şi a modului în care structura unui
biotop influenţează, pe termen lung, ecotopul.
Potrivit acestui concept, amenajarea pădurilor este tot mai mult orientată
spre gestionarea resurselor forestiere pe spaţii mari, perioade lungi de timp,
având în vedere şi variabile ce nu au nimic de-a face cu producţia de lemn
(Thomas, 1997). Andersson (2000) consideră că, cel puţin în Europa, o
silvicultură durabilă impune planificării amenajistice o bază de cunoştinţe mai
largă, referitoare la: moştenirea istorică, economia locală şi globală,
protocoalele şi convenţiile referitoare la protecţia mediului, factorii biologici,
factorii fizici (ecotopul), modificările mediului (de exemplu, schimbările
climatice), beneficiile sociale, economice şi de mediu.
In general, ecosistemele sunt caracterizate de interacţiuni puternice,
nelineare, între părţi, bucle de autoreglare ce fac dificilă distincţia între cauză şi
efect, precum şi întârzieri în procesele de autoreglare sau blocaje datorate
depăşirii unor praguri limită (Constanta et ai, 1993). Potrivit acestui concept,
coroborat cu principiile amenajării pădurilor, la stabilirea soluţiilor tehnice,
amenajistul trebuie să ţină cont de procesele biologice (regenerare, selecţie şi
eliminare naturală) dar şi de cele socio-economice (schimbarea folosinţei
terenurilor, dinamica cererii pentru anumite produse şi servicii) ce apar pe spaţii
mari, şi în timp. Pentru a putea face acest lucru, trebuie să cunoască relaţiile
dintre organisme şi populaţiile biologice, dintre mediu şi fitocenozele forestiere,
să estimeze capacitatea acestora de a răspunde la perturbaţiile din mediu şi să
poată anticipa tendinţele de evoluţie. Acesta este motivul pentru care un alt
capitol va fi destinat prezentării tehnicilor de prognoză.
Metodele tradiţionale de fundamentare a deciziilor sunt din păcate
cantitative; atunci când informaţia este calitativă sunt aproape inutilizabile.
Datorită acestui fapt şi înţelegerea a ceea ce înseamnă silvicultură durabilă este
dificilă uneori. în planificarea amenajistică, acest concept şi-a găsit cu greu
locul, datorită lipsei criteriilor şi indicatorilor, definiţiilor contradictorii, riscului
şi incertitudinii, precum şi costului ridicat al informaţiei precise (Ducey et
Larson, 1999). în amenajarea pădurilor s-au cristalizat noi orientări, definite în
raport cu nevoia de adaptare continuă a intervenţiilor Ia răspunsurile
ecosistemului forestier, cu imperativul atragerii comunităţilor locale în
gestionarea durabilă a resurselor foresti
220
ere şi, în sfârşit, în raport cu riscul destructurării fondului de producţie şi
protecţie.
9.2.10 Amenajamentul adaptativ
Abordarea ecosistemică presupune sincronizare între ceea ce se face în
pădure, modul în care aceasta reacţionează şi eventualele corecţii ale viitoarelor
măsuri silviculturale. Având în vedere natura dinamică a relaţiilor dintre
biocenoze şi ecotop şi lipsa unei cunoaşteri complete a acestor relaţii, este
nevoie de un management adaptativ, definit ca „un proces explicit şi structurat
de a învăţa din experienţa trecută, printr-un ciclu de planificare, execuţie,
monitorizare şi evaluare" (Nute et al., 2000).
în economia forestieră acest concept este chiar foarte vechi: regula potrivit
căreia „să tai când preţurile sunt mari" înseamnă management adaptativ sui
generis. în acest sens, Haig (1991) a dezvoltat un model adaptativ generalizat,
considerând că atât preţul lemnului cât şi valoarea terenului variază stocastic.
Alternativele considerate nu se limitează doar la rărituri sau tăieri rase - abordări
frecvente în literatura forestieră - ci includ şi schimbarea folosinţei sau aplicarea
codrului grădinărit.
în ultimii ani, datorită facilităţilor create de dezvoltarea informaticii şi
apariţiei unor noi teorii matematice, managementul adaptativ a produs în
amenajarea pădurilor o adevărată explozie de modele şi programe informatice
de analiză a datelor referitoare la caracteristici calitative sau cantitative.
Kohm et Franklin (1987) au afirmat că managementul adaptativ este singura
abordare logică în condiţii de incertitudine şi continuă acumulare de cunoştinţe.
De exemplu, analiza statistică este des înlocuită cu un instrument modern de
prognoză, anume reţelele neuronale artificiale (RNA), ce sunt prezentate succint
în capitolul destinat modelării matematice.
, 9.2.11 Fundamentarea deciziilor prin consultarea grupu- A rilor de interese
vJLy Deciziile amenajistice vizează şi afectează pe termen lung rela-
vr ţia om-pădure: veniturile celor ce deţin păduri private, veniturile
administraţiei pădurilor din proprietatea statului, capacitatea de
221
Amenajarea Pădurilor - Partea a 11-a
producţie a firmelor de exploatare şi prelucrare a lemnului, structura respectivei
producţii ş.a.m.d. Mai multe variabile în modelele decizionale înseamnă mai
multă informaţie dar mai multă informaţie înseamnă mai mulţi specialişti şi, cel
mai adesea, mai multe grupuri de interese, mai mult sau mai puţin interesate în
gospodărirea durabilă a pădurilor.
Amenajarea participativă înseamnă mutarea accentului de pe analizele cost-
beneficiu pe fundamentarea multicrilerială a deciziilor, fiind tot mai evident
faptul că gestionarea multifuncţională a pădurilor generează efecte proiective
importante pentru dezvoltarea socio-economică a comunităţilor, greu de cuan-
tificat în termeni monetari.
Amenajarea pădurilor prin consultarea grupurilor de interese are un rol foarte
important în contextul actual european, în care se pune un accent deosebit pe
creşterea rolului silviculturii la dezvoltarea rurală (Machedon, 2003). Dar
nevoia de a implica în actul de decizie cât mai mulţi actori sociali a evidenţiat şi
criza de comunicare dintre silvicultori şi celelalte grupuri socio-profesionale
interesate într-un fel sau altul de gestionarea durabilă a pădurilor; s-a dovedit
astfel importanţa'utilizării unor modele adecvate de fundamentare a deciziilor
(decizii multicriteriale de grup) dar şi a unor modalităţi adecvate de comunicare.
Bonita et al. (2000) au ajuns la concluzia că publicul larg nu percepe
practicile -manageriale ca fiind conforme unei dezvoltări durabile, dar a
identificat şi cauza acestei percepţii: lipsa unor campanii de conştientizare
publică, deoarece lipsa cunoştinţelor din domeniul forestier nu este asociată cu
un anumit tip de atitudine31. Trebuie precizat că atitudinea publicului, deşi
destul de greu de utilizat într-o analiză statistică - a fost introdusă în modelul
matematic sub forma unui set de întrebări, ale căror răspunsuri sunt corelate
logic.
într-un alt studiu (Jensem, 2000) s-au identificat factorii ce influenţează
atitudinea şi modul în care publicul apreciază lucrările silviculturale. Materialul
de bază a constat din două sondaje de opinie,
31
La o concluzie similară a ajuns şi un proiect al Organizaţiei Naţiunilor Unite
pentru Mediu (UNEP), al cărui scop a fost identificarea efectelor ecologice pe
termen lung pe care le are liberalizarea comerţului cu lemn şi retrocedarea
pădurilor particulare (Drăgoi, 1998, nepublicat). Obiectivele chestionarului
adresat proprietarilor de păduri particulare au fost diferite de cel al studiului
citat: identificarea motivaţiei cererilor de retrocedare a terenurilor forestiere şi a
motivaţiei respectării regimului silvic.
153 101
efectuate la un interval de 17 ani, în Danemarca: în 1976 au fost intervievate
2826 persoane, iar în 1994, 2916 persoane, cu vârste cuprinse între 15 şi 77 ani.
Au fost folosite doar fotografii alb-negru, 52 în 1976, respectiv 64 în 1994;
fotografiile au fost prezentate în perechi, fiecărei perechi fiindu-i asociat un
stimul verbal (de exemplu „ce este permis şi ce nu este permis într-o pădure
naturală") fiecare fotografie fiind ordonată într-o scară de preferinţe, în funcţie
de măsura în care conţinutul grafic era conform mesajului întrebării. S-a constat
că sezonul în care se face o astfel de investigaţie influenţează atitudinea
dominantă, dar concluzia finală a fost următoarea: pe lângă informaţia propriu-
zisă, ce joacă un rol important în modelarea atitudinii, contează şi modul în care
este prezentată această informaţie. Metodele mai puţin agresive de popularizare
(broşuri) sunt şi cele mai eficiente. Metoda de prelucrare statistică a datelor a
fost analiza varianţei.
Dennis (2000) a folosit metoda analizei comparative pentru a identifica acele
opţiuni amenajistice ce vor satisface cel mai bine nevoile grupurilor de interese
legate de pădure. în acest scop, a definit de la bun început 18 strategii posibile
de gestionare a pădurii, pe care le-a supus analizei din perspectiva producţiei de
lemn, protecţiei habitatele, căilor de acces pentru drumeţii şi căilor de acces
pentru vehicule motorizate. Tehnica de investigare statistică a fost regresia logit
polinomială, ce a permis în cele din urmă identificarea combinaţiei de atribute
ce satisfac nevoile grupurilor de interese, precum şi a strategiei de urmat în
planificarea amenajistică.
9.2.12 Amenajarea în condiţii de risc şi incertitudine
Amenajamentul este principalul mijloc ce asigură continuitatea nu doar a
producţiei, dar şi a politicii forestiere. Dar, tot prin amenajament, politica
forestieră poate fi schimbată la un moment dat, atunci când sunt suficient de
multe elemente de noutate în ceea ce priveşte dinamica ecosistemelor forestiere
sau atunci când unele caracteristici ale mediul politic, economic şi social se
schimbă radical.
O serie de uzanţe amenajistice nu sunt încă deplin înţelese datorită unei slabe
cunoaşteri a noţiunilor legate de risc şi probabilităţi. O definiţie elementară a
riscului ar fi probabilitatea de a se întâmpla ceva nedorit, dintr-un anumit punct
de vedere, sau, din contră, de a nu se întâmpla ceva benefic, aşteptat. înţelegerea
funcţionării ecosistemelor forestiere a modi

ficat şi percepţia a ceea ce înseamnă risc: de exemplu, mult timp, incendiile de
pădure au fost considerate factor major de risc, până când s-a constatat că
incendiile de pădure au un rol cheie în menţinerea unor specii valoroase în
ecosistem. Deci nu tot ce se poate întâmpla într-o pădure sau cu o pădure intră
în categoria riscurilor.
Riscul este definit în funcţie de două coordonate: probabilitatea producerii
unui eveniment şi importanţa consecinţelor respectivului eveniment (figura 9-
2). Tot legate de risc, se vehiculează alte două noţiuni, pe lângă eveniment şi
probabilitate: utilitate, respectiv disutilitate.
Utilitatea este calitatea unei situatii, a unui bun sau a unui serviciu de a
satisface una sau mai multe necesităţi, pe când disutilitatea desemnează di-
minuarea utilităţii.
Utilitatea totală este rezultanta mai multor caracteristici folositoare, pe când
utilitatea marginală este creşterea gradului de utilitate a unui bun sau produs
atunci când cantitatea în care acesta este disponibil creşte cu o Figura 9-2
Estimarea riscului în funcţie de unitate. în funcţie de utilita- probabilitate şi
mărimea pierderii tea, respectiv disutilitatea
marginală, atitudinile celor ce iau o decizie pot fi de trei tipuri: de acceptare
(asumare) a riscului, de evitare a riscului, sau neutre (figura 9-3).
Cineva îşi asumă riscul atunci când utilitatea creşterii cu o unitate a efectului
pozitiv este mai mare decât disutilitatea scăderii tot cu o unitate a aceluiaşi
efect.
Evitarea riscului (atitudine prudentă) presupune că utilitatea creşterii este
mai mică decât disutilitatea descreşterii, pe când neutralitatea presupune o
relaţie lineară. în cazul pierderilor („costurilor") reprezentarea grafică este
inversată (figura 9-4).
Definirea zonelor de risc (figura 9-2) depinde aşadar de tipul de atitudine:
când riscul este asumat, suprafaţa dreptunghiului „risc redus"
A
Risc Risc mare
mediu
Risc Risc
| redus mediu
I
Probabilitate
155 179
1
Asumarea Evitarea Atitudine
Figura 9-3 Tipuri de atitudine In raport cu un posibil efect negativ („cost")

Definirea zonelor de risc (figura 9-2) depinde aşadar de tipul de atitudine:
când riscul este asumat, suprafaţa dreptunghiului „risc redus" este mai mare
decât aceea a dreptunghiului „risc mare" - creşterea este fie pe abscisă - zonă de
risc începe la o probabilitate mai mare de 50%, fie pe ordonată (o pierdere mai
mare decât media), fie pe ambele axe.
Din contră, evitarea riscului („principiul prudenţei") presupune o suprafaţă
mai mare pentru „risc mare", în detrimentul suprafeţei „risc redus").
Catastrofele „rare" - precum doborâturile masive de vânt, intră în categoria „risc
mediu" (pagube mari, dar cu probabilitate redusă), cum tot în aceeaşi categorie
intră pagubele frecvente, dar mici (doborâturi izolate, atacuri de insecte, în
limite acceptabile).
înţelegerea acestor noţiuni este una din primele condiţii ale formării gândirii
amenajistice, deoarece majoritatea deciziilor se adoptă potrivit principiului
prudenţei: din trei indicatori de posibilitate se alege cel mai mic, pentru ca
fondul de producţie şi protecţie să nu scadă prea mult în cazul unor doborâturi
de vânt sau a altor catastrofe naturale.
Asumarea Evitarea Atitudine
Figura 9-4 Cele trei tipuri de atitudine în raport cu un posibil efect pozitiv
(„venit")

Ciclul se calculează totdeauna prin rotunjirea în plus a vârstei medii a
exploatabilităţii, pentru a se crea un fond de rezervă mobil, astfel încât fondul
de producţie şi protecţie să nu scadă prea mult, în situatii de risc redus.
Suprafeţele zonelor tampon sunt uneori supradimensionate, pentru a asigura
izolarea genetică a populaţiilor din rezervaţii. Şi exemplele ar putea continua.
In general prin deciziile ce generează venituri dar fără a afecta mărimea fon-
dului de producţie se adoptă o atitudine de acceptare a riscului, pe când prin
orice decizie ale cărei consecinţe afectează mărimea fondului de producţie se
adoptă potrivit principiului pnidenţei.
9.3 Ariile protejate din România
Arii protejate au fost create în baza unor studii de constituire şi fundamentare
ştiiţifică elaborate de Istitutul de Cercetări şi Amenajări Silvice, studii ce au
succedat amenajamentelor silvice. în majoritatea situaţiilor, arboretele din ariile
protejate au fost mai întâi zonate corespunzător în grupa I, pentru a le retrage
din circuitul economic. între 1974 şi 1978 dr. ing. Zeno Oarcea a elaborat
studiile de constituire şi fundamentare pentru următoarele parcuri naţionale:
Bucegi, Apuseni, Delta Dunării, Cozia, Călimani, Ceahlăul, Cheile Bicazului,
Cheile Nerei, Retezat (extinderea parcului deja existent la data respectivă),
Rodna, Piatra Craiului, Semenic şi Valea Cernei, la solicitarea Comisiei pentru
Ocrotirea Monumentelor Naturii (Oarcea, 1999).
In Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului
naţional - secţiunea a IlI-a - zone protejate - s-au nominalizat 18 zone naturale
protejate de interes naţional sub denumirea generică de „rezervaţii ale biosferei,
parcuri naţionale sau naturale", cu o suprafaţă totală de 1.132.175 ha. De
asemenea, au fost declarate alte 693 rezervaţii naturale şi monumente ale naturii
situate în afara perimetrelor rezervaţiilor biosferei, parcurilor naţionale sau
naturale, cu o suprafaţă totală de 102.434 ha. Aşadar, suprafaţa totală a ariilor
naturale protejate din România, este de 1.234.610 ha (5,18% din suprafaţa ţării).
Hotărârea Guvernului României nr. 230/4.03.2003 privind delimitarea
rezervaţiilor biosferei, parcurilor naţionale şi parcurilor naturale şi constituirea
administraţiilor acestora constituie al doilea document legislativ în baza căruia
s-a îmbunătăţit sistemul de
156
1
document legislativ în baza căruia s-a îmbunătăţit sistemul de management al
ariilor protejate. în baza acestei hotărâri s-au elaborat în sistem GIS hărţile
ariilor protejate şi s-a stabilit structura de personal a administraţiilor parcurilor
naţionale şi naturale (director parc, şef pază, economist,'responsabil cu relaţiile
publice, , biolog, informatician şi personal de teren). în plus, prin această
hotărâre parcul forestier Vanători-Neamţ a fost inclus în categoria parcurilor
naturale; ca parc forestier, acesta avea deja cu administraţie proprie din anul
1999, fiind creat, la rândul lui, în cadrul unui proiect pilot privind
Managementul Conservării Biodiversităţii, finanţat de Banca Mondială din
Fondul Mondial de Mediu (GEF).
Situaţia ariilor protejate (parcuri naţionale, naturale şi rezervaţia bioseferei
Delta Dunării) legal constituite în România până la finele anului 2004 este
prezentată în tabelul 9-5.
Tabelul 9-5
Situaţia parcurilor naţionale şi naturale din România la linele anului 2004
Nr. cri.
2.
3.
4.
6.
8.
10.
Denumirea parcului
Călimani
Ceahlău
Cheile Bicazului-Hăşmaş
Cheile Nerei-Beuşniţa
Cozia
Domogled - Valea Cernei
Munţii Măcinului
Piatra Craiului
Retezat
.32
Rodna
Suprafaţa totală (ha)
24041
8396
6575
37100
17100
60100
11321
14800
38047
46399
Suprafaţa aflată în
fond forestier (ha)
15872
7346
6256
26373
16056
44523
1142
9803
20097
27335
Suprafaţa
ariilor protejate în fond forestier (ha)
7849
3244
4846
6870
7840
12476
2593
3651
5460
13324
32
Parcul Naţional Retezai, împreună cu rezervaţia Pietrosul Rodnci au fost
recunoscute în 1979 ca rezervaţii ale Biosferei, sub egida programului
UNESCO „Omul şi Natura".
157
Amenajarea Pădurilor - Purica a ll-a
Nr. Denumirea parcului Suprafaţa Suprafaţ Suprafaţ
crt. totală a aflată a
(ha) în ariilor
fond protejate
forestier în fond
(ha) forestier
(ha)
11. Scmenic-Cheile 36665 30400 9818
Caraşului
Total parcuri naţionale 300544 215203 77981
1. Apuseni 75784 43487 10870
2. Balta Mică a Brăilei 17529 10911 2557
3. Buccgi 32663 21358 5805
4. Grădiştea 38184 26230 4357
Muncelului-
Cioclovina
5. Porţile de Fier 115655 63919 9610
6. Vânători-Neamţ 30818 26323 11417
Total parcuri naturale 310633 192228 44616
Rezervaţia biosferei 580000 22000 5450
Delta Dunării
TOTAL GENERAL 1191177 429431 128047
9.4 Restricţiile ecologice şi influenţa acestora asupra reglementării producţiei
9.4.1 Ce sunt restricţiile ecologice
Indiferent de tratament extragerea arborilor are o serie de consecinţe
ecologice a căror studiere a devenit o prioritate a ultimelor decenii. Cele mai
grave implicaţii ecologice le are, evident, tratamentul tăierilor rase. Sub o formă
sau alta, acesta este restricţionat în toate ţările dezvoltate; de exemplu, în
Canada, tăierile rase au fost interzise pe suprafeţe mai mari de 25 hectare, în
timp ce în Austria, potrivit ultimelor reglementări în domeniu, tăierile rase sunt
limitate la 2 hectare. In Slovenia, ţară situată în condiţii naturale cu totul
deosebite (cel mai mare complex carstic din Europa), tăierile rase au fost
complet interzise încă din 1949.
Datorită suprafeţelor tăiate ras în interiorul masivului sunt afectate habitatele
speciilor de păsări (Robins et al, 1989; Elill et Hagen, 1991) sau apar habitate
specifice marginii de masiv, în care creşte abundenţa
158
păsărilor prădătoare sau a paraziţilor (Gates et Gysel, 1978; Brittingham et
Temple, 1983; Small et Hunter, 1988; Robinson et al., 1995). Se poate deci
concluziona că prezenţa în ecosistemele forestiere a multor specii depinde de
suprafaţa efectivă a suprafeţelor compacte în care consistenţa este plină (Blake
et Karr, 1987; Freemark et Collins, 1992).
Procesul de normalizare a structurii pe clase de vârstă presupune
dimensionarea corectă a posibilităţii de produse principale şi, fireşte, recoltarea
acesteia. Date fiind cerinţele gospodăririi multifuncţionale a pădurilor, în tot
mai multe ţări pădurile cu rol de producţie îndeplinesc şi funcţii de protecţie, ce
reclamă, la rândul lor, respectarea unor condiţii suplimentare referitoare la
amplasarea în teren a parchetelor. In general, aceste restricţii se referă la
perioada de alăturare a parchetelor, la suprafaţa maximă pe care sunt permise
tăierile rase sau la poziţia relativă a două u.a. din care urmează a se extrage
arbori, potrivit planului decenal de recoltare. Nerespectarea acestor restricţii
afectează funcţiile de protecţie atribuite în subsidiar arboretelor şi pădurii.
In cazul molidişurilor din România, cele mai restrictive prevederi se referă la
suprafaţa maximă pe care sunt permise tăieri rase (3 ha) şi la perioada de
alăturare a acestora, respectiv 4-5 ani. Prin urmare, un arboret cu o suprafaţă
mai mare de 9 ha nu va putea fi lichidat într-un deceniu, decât prin tăieri rase în
benzi alterne. Dar o asemenea opţiune trebuie să fie privită cu mari rezerve,
întrucât tăierile rase în benzi alterne afectează stabilitatea arboretului la vânt.
Soluţia cea mai potrivită pentru molidişuri pare a fi tăierile în margine de masiv,
ce înaintează contrar direcţiei vântului dominant.
9.4.2 Modelarea matematică a restricţiilor ecologice
La stabilirea posibilităţii trebuie să se ţină cont de restricţiile ecologice
privind alăturarea parchetelor şi durata perioadei generale de regenerare. In
situaţiile în care arboretele exploatabile au suprafeţe mari, şi mai ales în
situaţiile în care se propun tăieri rase, amenajistul trebuie să aibă în vedere
faptul că restricţiile ecologice pot prelungi perioada generală de regenerare,
ceea ce poate afecta calitatea lemnului ce urmează a se recolta.
143
Principiile rentabilităţii şi păstrării echilibrului ecologic conduc la soluţii
diferite: rentabilitatea înseamnă gruparea tăierilor - indiferent de tratament - pe
când conservarea echilibrului ecologic înseamnă dispersarea tăierilor, realizată
prin restricţii de alăturare a parchetelor. Aceste restricţii fac dificilă formularea
unor modele de optimizare numerică, deoarece trebuie formulate într-o manieră
adecvată fiecărui tip de model în parte: fie ca funcţie obiectiv, fie sub formă de
criteriu de decizie, fie ca restricţie tehnologică într-un model de programare
lineară. Pentru a fi încorporată ca funcţie obiectiv, Maeley et al., (1982) au
propus două modalităţi de reprezentare numerică:
a) formalizarea matematică de la bun început a restricţiilor, ca şi combinaţii
imposibile de u.a.
(figura 9-5);
b) formularea unor restricţii ce împiedică formarea unor combinaţii nedorite.
1 2 3 4
7
oo
5 6
9
Combinaţii imposibile: !,2,7; 7,2,8; 2,8,3; 8,3,9;3,4,5;3,9,5;4,5,6.
Varianta b presupune definirea unei variabile binare Vi, (yi e {1,0})
încorporate
în restricţii de tipul Figura 9-5 Definirea restricţiilor de alăturare a parche- y yi <
1, în care A telor ca şi combinaţii imposbile
ie A
reprezintă un grup de u.a. învecinate între ele. Situaţiile de învecinare sunt de
două tipuri:
Tipul I: grupuri de cel mult trei u.a. (figura 9-6)
Tipul II: grupuri de mai multe parcele, ce pot fi descompuse în mai multe
grupuri de tip I.
Y,
Y,
Y,
Y4
Y6 Y9
YV
Y7
Figura 9-6 Alăturări de tip I

O altă cale de abordare a fost formularea unui criteriu de minim pentru
distanţa cumulată pe care se în-
201
calcă restricţiile de alăturare (Drăgoi, 1996 a) şi integrarea lui într-un algoritm
euristic de căutare, cu următoarea structură:
1. se generează mai multe variante anuale de am-plasare, prin mai multe
metode de analiză multi-criterială: se obţin astfel amplasările pentru anul 1,
anul 2, ş.a.m.d., spaţiul de căutare a soluţiilor fiind din ce în ce mai mic.
2. se cumulează, pentru fiecare variantă stabilită anterior, efectele cantitative şi
calitative, pe criterii (indicatori) de decizie;
3. varianta optimă de amplasare va fi aceea care s-a situat pe primul loc în două
clasamente oarecare.
4. Pentru varianta finală, se verifică condiţia de amplasare optimă în raport cu
direcţia de curgere a materialului lemnos, astfel încât lemnul exploatat dintr-
o u.a. situată în amonte să treacă doar prin u.a. neregenerate; pentru perechile
de u.a. ce nu îndeplinesc această condiţie, se inversează eşalonarea acestora
pe deceniu.
Metodele de decizie multicriterială realizează preselecţia arboretelor
exploatabile: mai multe metode dau mai multe rezultate, fezabile din punct de
vedere economic şi silvicultura!. Altfel spus, silvicultorul este „asistat" de alţi
„decidenţi" - metodele de decizie - ce caută soluţia optimă în raport cu
următoarele criterii:
gradul de asigurare a regenerării naturale; ♦> distanta medie de apropiat,
calculată ca medie ponderată pe volum;
❖ lungimea, în metri, pe care nu s-ar respecta restricţia de alăturare a
parchetelor;
❖ dispersarea tăierilor, măsurată ca sumă de produse între volume şi distanţele
de transport de la centrul de greutate al u.a. la cel mai apropiat punct prin
care trece toată biomasa recoltabilă din UP;
❖ raportul dintre volumul recoltabil cu restricţii şi cel recoltabil fără restricţii.
Poziţia relativă a u.a. potenţial alăturate - condiţia ce se verifică în ultimul
pas al algoritmului - este stocată în aceeaşi matrice pătrată de dimensiuni nxn,
(n este numărul u.a. din suprafaţa periodică în rând), sub diagonala principală,
deasupra acesteia fiind înregistrate distanţele
161
de alăturare a parchetelor (figura 9-7):u.a. 12c se învecinează cu u.a. 12b pe o
distanţă de 23 m şi este situată în amonte faţă de vecina ei; în schimb, u.a. 80c,
vecină cu 88d pe o distanţă de 120 m, este plasată în aval. Folosind aceste date,
eşalonarea planului decenal poate fi optimizată şi din punct de vedere economic
(astfel încât veniturile anuale din valorificarea masei lemnoase să fie relativ
constante) şi silvicultura!.
12b 12c 78 80c 88d 90e 103d
12b X 23
12c 1 X
78 X
80c X 120
88d X
90c X
103d X
Figura 9-7 Exemplu de matrice în care sunt stocate distanţele pe care arboretele
din planul decenal se învecinează şi poziţia relativă a acestora
Algoritmul prezentat este unul euristic; teoretic, soluţiile date de astfel de
algoritmi pot fi sub-optimale. Dar, din punct de vedere silvicultural, soluţiile
sunt totuşi optime. Dacă s-ar formula un model cu una sau mai multe funcţii
obiectiv, nu ar mai exista o posibilitate de control pe ani: în unii ani s-ar recolta
numai arborete valoroase, în alţii din contră, tot ce a rămas nerecoltat anterior;
or aceasta ar genera fluctuaţii în veniturile ocolului.
220
10 INTRODUCERE ÎN EVALUAREA FUNCŢIILOR DE
PROTECŢIE
„E bine să ai bani şi lucruri ce pot fi cumpărate cu bani, dar este de asemenea
bine să verifici uneori şi să te asiguri că nu ai pierdut lucruri ce nu pot fi
cumpărate cu bani." George Horace Lorimer, editor la Saturday Evening Post
10.1 Utilitatea cunoaşterii tehnicilor şi metodelor de evaluare
a funcţiilor de protecţie
Dacă pentru evaluarea mărimii fondului de producţie există metode bine
fundamente statistic, bine structurate într-o disciplină de studiu (dendrometria),
despre importanţa funcţiilor de protecţie doar se vorbeşte, dar fără a oferi însă o
argumentare coerentă şi cât de cât riguroasă sub raport metodologic privind
modalităţile concrete de evaluare monetară a funcţiilor protective. Există un
curent de opinie potrivită căruia amenajistul trebuie să se limiteze la a interpreta
corect un set de norme de tehnice, de a face o descriere amănunţită a arboretelor
şi, în general, de a urmări întocmai un proces tehnologic ce este orientat
exclusiv spre organizarea producţiei. într-o economie de comandă şi control era
suficient; într-una de piaţă este insuficient, cel puţin următoarele motive:
1)în funcţie de cerinţele pieţei şi de posibilitatea finanţării unor lucrări
complementare celor de amenajare, firmele din domeniu pot să realizeze sau să
colaboreze la studii de evaluare monetară a funcţiilor33.
2) Anumite măsuri restrictive în ceea ce priveşte recoltele de lemn trebuie
susţinute de evaluări adecvate a ceea ce se pierde dintr-un punct de vedere dar
se câştigă din alt punct de vedere; suport logistic oferit de beneficiarul
proiectului de amenajare pe parcursul campaniei de amenajare trebuie folosit
din plin - o evaluare a funcţiilor se poate face mult mai ieftin dacă lucrările de
teren se fac pe parcursul campaniei de amenajare, nu în afara acesteia.
3) în actualul cod silvic românesc (Legea 26/1996), sintagma „contravaloarea
efectelor protective34" apare de câteva ori: în Titlul III,
Motivul pentru care acest capitol pentru care a fost păstrat în structura cursului
este crearea fondului aperceptiv necesar înţelegerii metodelor de evaluare, ce
urmează fi studiate mai detaliat
la disciplina economie forestieră.
221
capitolul 1, articolul 12, referitor la veniturile Regiei Naţionale a Pădurilor, apoi
în articolul 13, referitor la obligaţia persoanelor fizice, juridice şi a instituţiilor
publice de a plăti contravaloarea funcţiilor protective de care beneficiază direct,
în Titlul III, articolul 65, referitor la veniturile proprietarilor de păduri. De
asemenea, în articolul 63 litera c, privind sursele de alimentare a fondului
special de conservare şi regenerare a pădurilor, se face referire la „tarifele
pentru efectele favorabile determinate de funcţiile de protecţie a pădurilor". Or,
în literatura forestieră apărută în ţara noastră nu au fost încă publicate decât
rezultatele unor evaluări efectuate înainte ele 1989, într-un mediu economic de
comandă şi control.
4) Regia Naţională a Pădurilor administrează în prezent 16 din cele i8 parcuri
naţionale şi naturale create în baza Hotărârii de Guvern 230/2003. Acest fapt,
coroborat cu prevederile legale la care s-a făcut referire anterior, deschide
posibilitatea unor noi modalităţi de finanţare a administraţiilor respectivelor
parcuri, modalităţi ce trebuie să se bazeze, prin forţa împrejurărilor, pe
evaluarea monetară a principalelor funcţii îndeplinite de ecosistemele forestiere
din reţeaua naţională de parcuri naturale şi naţionale.
/ 0.2 Fundamentele economice
In economia protecţiei mediului - pe scurt, economia mediului - bunurile şi
resursele consumate sau folosite de oameni pentru a-şi menţine bunăstarea se
clasifică în două mari categorii: de folosinţă privată, respectiv de folosinţă
publică.
Bunurile şi resursele de folosinţă privată se caracterizează prin exclusivitate
şi rivalitate. Un bun ce este exclusiv nu poate fi folosit decât în anumite condiţii,
impuse de producător sau vânzător, după caz: pentru a prelucra o cantitate de
lemn, aceasta trebuie mai întâi cumpărată. Rivalitatea presupune că ceea ce
consumă la un moment dat utilizatorul unei resurse nu mai poate fi consumat şi
de altcineva. Exclusivitatea se referă la condiţiile în care utilizatorul are acces la
bunul sau resursa respectivă, rivalitatea se referă la momentul utilizării
respectivei resurse.
Bunurile de folosinţă publică se caracterizează prin non- exclusivitate şi non-
rivalitate. Intensitatea exercitării anumitor funcţii de
34
Sau a funcţiilor de protecţie, în unele articole.
164
^
Amenajarea Pădurilor - Partea a ll-a___
protecţie nu poate fi controlată; de pildă fotosinteza, în urma căreia o parte din
bioxidul de carbon din atmosferă este stocat în biomasă, nu este un proces
controlabil. în ceea ce priveşte non-rivalitatea, aceasta înseamnă că serviciul de
care beneficiază la un moment dat un utilizator nu exclude posibilitatea altui
utilizator de a utiliza acelaşi serviciu, în acelaşi timp; de exemplu aerul mai
curat din pădurile de agrement, apa izvoarelor, frumuseţea unui peisaj sau
simpla existenţă a unei specii.
Totuşi, delimitarea dintre bunurile de folosinţă privată şi cele de folosinţă
publică nu este totdeauna clară. Un drum ce nu este aglomerat este încă un bun
public perfect, pe când unul aglomerat este un bun public imperfect, deoarece
există deja un raport de parţială rivalitate între cei ce sunt deja pe drumul
respectiv, şi cei ce nu pot intra pe acesta, într-o bibliotecă publică, o carte este
un bun privat: poate fi oricând retrasă din circuit şi nu pate fi folosită de doi
cititori în acelaşi timp.
Pentru bunurile de folosinţă privată preţul se stabileşte direct, ca urmare a
schimbului realizat pe piaţă. Dar simpla existenţă a pieţei nu garantează totuşi
utilizarea eficientă resurselor; aceste situaţii sunt denumite generic eşec al
pieţelor şi constituie un capitol important al economiei mediului.
Pentru bunurile publice perfecte nu există propriu-zis o piaţă, şi prin urmare
nu există nici preţ. De aceea, toate metode de estimare a valorii monetare a
bunurilor de folosinţă publică - deci şi a funcţiilor de protecţie - se bazează pe
aşa-numitele „pieţe ipotetice", adică pe crearea unor situaţii în care utilizatorilor
li se cere să evalueze bunul respectiv ca şi cum acesta ar urma să dispară.
Sunt patru metode de evaluare a calităţii mediului, ce sunt utilizate şi la
evaluarea funcţiilor recreative şi de protecţie exercitate de păduri:
♦> disponibilitatea de a plăti în plus (willingness to pay) pentru menţinerea
aceluiaşi grad de utilizare a unui bun public;
❖ estimarea directă a cheltuielilor de transport făcute de utilizatorii funcţiei
recreative - se presupune că valoarea recreativă a unei păduri este egală cu
suma cheltuielilor de transport făcute de toţi cei ce vizitează pădurea la un
moment dat;
165
❖ costul minim al prevenirii degradării mediului, prin investiţii directe:
corectarea torenţilor, ameliorarea terenurilor degradate etc.
❖ disponibilitatea de a accepta o reducere a gradului de utilizare a unui bun
public, în limitele menţinerii aceluiaşi nivel de bunăstare - abordare mai
puţin folosită, întrucât evaluarea se face indirect (;willingness to accept);
Primele trei conduc la valori monetare, a patra precizează doar limitele până
la care alterarea factorilor de mediu este tolerata de societate sau de o
comunitate locală.
Toate metodele de evaluare pornesc de la teoria bunăstării respectiv de la
relaţia dintre calitatea mediului şi calitatea vieţii. Premisa de la care pornesc
aceste metode este aceea că orice factor de mediu influenţează, mai mult sau
mai puţin, direct sau indirect, preţul oferit de cumpărători pentru bunurile pe
care aceştia le găsesc pe piaţă - prin
Figura 10-1 Cele două tipuri de cerere: a) pentru bunuri de utilitate privată,
respectiv b) pentru bunuri de utilitate publică
220 221
urmare, valoarea oricărui factor de mediu este „ascunsă" în preţurile altor
produse sau bunuri de folosinţă privată:
Datorită exclusivităţii, respectiv ne-exclusivităţii bunurilor private si a celor
publice, funcţia cererii pentru cele două categorii de bunuri se stabileşte diferit:
❖ pentru cele de utilitate privată, se adună cantităţi cumpărate la acelaşi
preţ (figura 10-1 a),
❖ pentru cele de utilitate publică se adună preţuri plătite sau ce ar fi putea fi
plătite pentru aceleaşi cantităţi (figura 10 -l b).
10.3 Metode consacrate de evaluare
A 10.3.1 Evaluarea condiţională
r> 1 <"\ Pentru ecosistemele forestiere, această metodă constă
nNv^^ într-un sondaj de opinie pe marginea unui scenariu ipotetic dar credibil,
prin care persoanelor intervievate li se cere să declare suma cu care ar fi dispuse
să contribuie la menţinerea actualului regim de gospodărire a pădurilor, pentru a
preveni adoptarea unor măsuri justificate economic, dar riscante din punct de
vedere ecologic. Pentru o evaluare corectă, un astfel de studiu trebuie să
îndeplinească următoarele cerinţe:
❖ Scenariul de gestionare mai profitabilă a resurselor forestier trebuie să fie
credibil, conform cadrului legislativ existent la un moment dat.
❖ Scenariul trebuie prezentat într-un mod cât se poate de simplu, adică:
1. să conţină puţini termeni tehnici,
2. să ofere o argumentaţie clară a ecesităţii schimbării folosinţei forestiere sau a
regimului de gospodărire;
3. să conţină o secţiune introductivă, foarte scurtă, de cel mult o pagină, în care
să se descrie situaţia actuală,
. comparativ cu situaţia ce urmează a se crea după schimbarea folosinţei
forestiere sau modificarea modului

în care este gestionată în prezent pădurea, ale cărei funcţii sunt evaluate35.
❖ Trebuie să se precizeze clar instrumentul economic prin care s-ar preveni
degradarea mediului: creşterea taxelor locale, subscripţii sau donaţii publice
într-un cont din care vor fi finanţate lucrările - dacă acestea sunt necesare -
sau co-finanţarea efortului economic făcut de administraţia silvică pentru
menţinerea actualului regim de gospodărire.
❖ Structura pe categorii de vârstă, sexe şi nivele de educaţie a populaţiei
eşantîonate trebuie să fie asemănătoare structurii întregii populaţii din zonă.
întrucât o parte răspunsuri vor fi inevitabil aberante, eşantionul ce urmează a
fi intervievat trebuie de la început supradimensionat.
❖ înaintea sondajului propriu-zis, este bine să se facă un presondaj, prin care
să se verifice în ce măsură formulările din chestionar sunt clare iar
prezentarea scenariului nu este nici incompletă, nici obositoare, prin prea
multe detalii. Acest presondaj este util şi pentru normarea personalului de
teren, dar şi pentru calibrarea corectă a intervalului în care vor fi generate
aleator valori, pentru estimarea plăţii liber consimţite - vezi punctul şapte.
❖ Pe lângă întrebarea cheie, referitoare la plata liber consimţită (ipotetică,
totuşi), chestionarul trebuie să conţină o serie de întrebări suplimentare, ale
căror răspunsuri vor permite validarea sau invalidarea răspunsului final, dat
de persoana intervievată. Aceste întrebări se referă la:
1. vârsta şi nivelul de şcolarizare,
2. veniturile lunare sau anuale ale subiectului intervievat, veniturile familiei,
3. numărul persoanelor întreţinute şi vârsta acestora.
35
De exemplu, un scenariu plauzibil este reducerea suprafeţei zonei tampon a
unei rezervaţii, adoptarea tăierilor rase in locul tratamentelor cu regenerare sub
adăpost, dar şi trecerea la reconstrucţia ecologică a unor arborete degradate -
adică un scenariu bun.
168
Rostul acestor întrebări este acela de a face posibilă eliminarea posibilelor
supraestimări, ce sunt mai uşor evidenţiate prin reprezentarea în plan a
distribuţiei datelor. De exemplu, dacă o persoană intevievată este dispusă să
ofere o sumă de trei patru ori mai mare decât oferta medie a clasei de venit din
care face parte, înregistrarea respectivă va fi omisă din setul supus analizei
statistice.
Suma oferită de fiecare intervievat - plata liber consimţită - va fi stabilită
prin negociere (figura 10-2): cel ce intervievează va propune o sumă iniţială,
oarecare, dar situată în intervalul stabilit în presondaj. Dacă această sumă nu
este acceptată, se va propune o sumă mai mică. Dacă a doua propunere este
acceptată, atunci se va consemna ca plată liber consimţită cu media celor două
valori. Atunci când suma propusă iniţial este acceptată, se majorează miza până
când propunerea este respinsă. Atunci se propune o sumă mai mică decât ultima
sumă propusă, dar care să fie totuşi mai mare decât penultima, ce fusese
acceptată.
350 300 250 200 150 100 50 f- 0
□ Respins n Acceptat
1 2 3 4 5
Figura 10-2 Negocierea plăţii liber consimţite
Din nou, se face media celor două valori (ultima acceptată cu ultima
respinsă) şi aceasta se consemnează în formular. Odată înregistrate răspunsurile,
se procedează la sortarea acestora - eliminarea supraevaluărilor, adică a
situaţiilor în care oferta ipotetică făcută de respondent nu poate fi acoperită de
veniturile acestuia - şi la extrapolarea rezultatelor sondajului la nivelul întregii
populaţii.
Datele se prelucrează prin diverse metode statistice, cea mai frecvent
utilizată fiind regresia lineară multiplă.
249
Evaluarea condiţionată nu se poate face la modul general. Ea se bazează pe un
scenariu concret de ,, agresiune" la adresa pădurii sau a mediului, localizat in
timp şi spaţiu. Astfel de evaluări pot ft orientate strict spre o anumită funcţie, in
măsura în care scenariul şi detaliile ce îl însoţesc sunt şi ele orientate spre
respectiva funcţie.
10.3.2 Estimarea plăţii liber consimţite (metoda preţului hedonic)
Această metodă a fost lansată în mod special pentru evaluarea factorilor de
mediu pe spaţii mari, pornind de la ipoteza că valoarea locuinţelor preia o parte
din valoarea factorilor de mediu caracteristici zonei în care este situată
respectiva locuinţă. Metoda de analiză este tot statistică - regresia lineară
multiplă - iar datele primare pot fi preluate de la agenţiile imobiliare şi/sau de la
administraţiile locale. Variabila rezultativă a regresiei este preţul actualizat de
cumpărare al imobilului iar variabilele explicative sunt caracteristicile acestuia
(suprafaţă locuită, număr de nivele, existenţa sau nu a altor facilităţi, amplasare
în spaţiul intravilan), plus intensitatea funcţiei protective - măsurată de pildă
prin distanţa faţă de pădure. Coeficientul de regresie al intensităţii funcţionale
aproximează chiar valoarea pădurii ca factor mediogen, ce creşte sau scade
valoarea locuinţelor.
întrucât este o metodă bazată exclusiv pe analize statistice, numărul
înregistrărilor trebuie să fie aproximativ egal cu numărul variabilelor explicative
la puterea a treia. Or, aceasta presupune existenţa unui mare şir de înregistrări,
peste o mie, ceea ce ridică multe probleme de ordin tehnic, legate de culegerea
datelor dintr-o regiune relativ omogenă din punct de vedere socio-economic.
în contextul acestei metode se poate vorbi de două categorii de erori: erori de
măsurare a valorii rezultative - în funcţie de nivelul taxelor, totdeauna preţul
declarat de vânzare/cumpărare a imobilelor va fi mai mic decât preţul real - şi
erori de reprezentativitate - comune oricărei analize statistice).
Metoda preţurilor hedonice permite doar evaluarea sub raport mediogen a
pădurii, fără a ft posibilă evaluarea strictă a altor funcţii, precum protecţia
solului, regularizarea scurgerilor pe versanţi sau conservarea genofondului şi
ecofonduluiforestier._________________________
Metoda preţului hedonic poate fi utilizată şi pentru estimarea valorii
recreative a pădurilor de interes social, lansând ipoteza potrivit
220
căreia administraţia silvică intenţionează să introducă taxe de acces într-o astfel
de pădure. O asemenea abordare pare mai degrabă conformă evaluării
condiţionate; totuşi, întrucât se porneşte de la nişte propuneri concrete de tarife,
nu de la o licitaţie liberă, se poate exprima o relaţie statistică între veniturile
posibil de colectat din taxele de vizitare a unei zone şi caracteristicile zonei,
ceea ce este conform ipotezei de fond a metodei preţului hedonic.
10.3.3Costul călătoriei
Potrivit acestei metode, valoarea funcţiei recreative a pădurilor de interes
social sau a celor destinate gospodăririi vânatului poate fi aproximată prin
costul total al călătoriilor efectuate de cei ce vizitează un asemenea loc într-un
interval de timp dat, de regulă un an. Metoda presupune determinarea funcţie
cererii, respectiv y=f(x) în care y este costul călătoriei iar x este numărul de
vizitatori.
Ceea ce este important a se urmări din punct de vedere practic este
reprezentativitatea sondajului, întrucât suma cheltuită de vizitator nu se reduce
doar la costul călătoriei, ci include şi costul de oportunitate a timpului care, în
loc să fie alocat unei activităţi aducătoare de venit, este destinat recreării. Dacă
se doreşte introducerea acestei variabile, analiza statistică este mai complicată:
sunt necesare chestionare cu mai multe înregistrări iar costul total al evaluării
este ceva mai ridicat. Metoda costurilor călătoriei poate fi combinată cu metoda
preţului hedonic, dar pe eşantioane diferite de intervievaţi, pentru a nu crea
confuzie asupra scopului cercetării.
10.3.4Costul minim al prevenirii efectelor negative
Pe lângă gestionarea fondului de producţie, administraţia silvică are şi o serie
de atribuţii în ameliorarea terenurilor degradate şi proiectarea, construirea şi
întreţinerea lucrărilor de corectare a torenţilor. Eroziunea este fie consecinţa
îndepărtării definitive a vegetaţiei forestiere - atunci când eroziunea se produce
în afara fondului forestier - fie a capacităţi reduse a vegetaţiei forestiere de a
asigura protecţia solului - în cazul aplicării tăierilor rase.
Principiul evaluării pe această cale este simplu: se creează o bază de date
suficient de mare, în care se înregistrează principalele elemente constructive ale
lucrărilor din bazinetele cu grad ridicat de torenţialitate,
221
alături de suprafaţa bazinului, suprafaţa împădurită, lungimea reţelei
hidrografice principale şi a celei secundare. în funcţie de volumul de date
disponibile, pot fi adăugate şi ale elemente morfometrice, precum panta medie a
reţelei principale, panta medie a reţelei secundare, coeficientul de formă, etc. Se
construiesc apoi mai multe funcţii de regresie lineară multiplă, în care variabila
dependentă este o caracteristică constructivă a lucrărilor de corectare a torenţilor
(volumul zidăriei de exemplu) iar variabilele explicative sunt celelalte elemente
considerate. Printr-o prelucrare adecvată, se poate estima apoi cu cât ar creşte
valoarea investiţiei dacă suprafaţa păduroasă s-ar reduce cu un anumit pas. Apoi
se poate calcula direct elasticitatea valorii investiţiei în funcţie de procentul de
împădurire, adică că cât creşte valoarea investiţiei ia reducerea cu un procent a
suprafeţei păduroase dintr-un bazine! torenţial sau doar potenţial torenţial.
Potrivit acestei metodologii, la o reducere cu 1% a procentului de împădurire
într-un bazinet torenţial, costul lucrărilor necesare pentru corectarea torenţilor
va creşte cu 10% (Drăgoi et al, 2002).
10.3.5 Costul de oportunitate al menţinerii vegetaţiei forestiere^6
Chiar dacă inundaţiile ce au avut loc în ultimii ani au fost cauzate de
dereglarea regimului pluviometric la scară continentală, un factor agravant al
acestor fenomene este reducerea suprafeţei păduroase.
La nivelul unui bazin hidrografic este imposibil de decelat, cu precizie,
contribuţia fiecărei categorii de folosinţă a fondului funciar la apariţia sau
stoparea fenomenelor catastrofale (eroziunea de suprafaţă sau de adâncime,
inundaţii, alunecări de teren) dar se ştie clar că vegetaţia forestieră previne în
cea mai mare măsură aceste procese, orice altă folosinţă alternativă contribuind
într-o măsură mai mare sau mai mică la producerea acestor fenomene.
Aşadar, spre deosebire de procedeul bazat pe estimarea costului de înlocuire
a funcţiei de protecţie hidrologică şi a solului prin construcţii speciale de
corectare a torenţilor şi amenajare a terenurilor degradate - conformă
principiului efortului minim de compensare a renunţării la funcţia exercitată de
pădure - acest model de evaluare porneşte de la premisa potrivit căreia valoarea
totală a pagubelor produse
36
Metoda a fost elaborată în cadrul unei teme de cercetare ale cărui rezultate au
fost publicate (Dragoi et al., 2002) şi ulterior aplicate în cadrul unui proiect
River Life în bazinul hidrograficTimiş-Bega, folosind evaluările pagubelor
produse de inundaţiile din anul 2000.
220
într-un anumit bazin, într-o perioadă de timp, raportată la unitatea de suprafaţă,
constituie un cost mediu de oportunitate al lipsei totale sau parţiale a protecţiei
naturale exercitate de vegetaţia forestieră.
Se poate considera că valoarea medie a costului de oportunitate (Lj în relaţia
10-1) al diminuării protecţiei exercitate de vegetaţia forestieră şi de fâneţe în
bazinul j este pierderea economică medie ponderată pe suprafaţă, datorată
înlocuirii vegetaţiei forestiere şi a fâneţelor cu alte folosinţe, mai puţin eficiente
din punct de vedere al măsurii în care acestea previn fenomenele nedorite
(alunecări, eroziune, etc.)
ZCMS„
IXi i
* în care: c;,j este costul de oportunitate al protecţiei exercitate de folosinţa i iar
s,, este ponderea folosinţei i în bazinul j.
Pe de altă parte se poate scrie că cj (. = L.ki ., unde k,, aproximează
gradul de risc hidrologic al folosinţei 1 în bazinul j, kij fiind dat de relaţia 10-2:
8
i
k (10 2)
i,i=w— "
i.i
i
în care §i este coeficientul de scurgere pentru folosinţa i iar yg este ponderea
suprafeţei (Si) deţinută de folosinţa i în suprafaţa totală a bazinului, calculată cu
ajutorul relaţiei 10-3.
în care Sj este suprafaţa totală a bazinului j.
Modificând apoi ponderea folosinţelor j, respectiv valorile sjj şi refăcând
înapoi calculele, de la relaţia 10-3 la relaţia 10-1, se poate estima care va fi
contribuţia schimbării unei folosinţe cu un coeficient mic de scurgere într-o alta,
cu un coeficient mai mare de scurgere, în diverse ipoteze. Utilizând această
metodă, s-a apreciat că, în bazinul hidrografic Timiş-Bega, o schimbarea cu un
procent a folosinţei forestiere în teren
221
arabil va mări cu 3,26 $ km-2 pagubele produse de inundaţii asemănătoare celor
ce au avut loc în iarna anului 2000 (valoarea la hectar bazin de intercepţie a
pagubelor a fost de 133 $knr2). Desigur că o asemenea valoare pare surprinzător
de mică, dar nu trebuie neglijat faptul că evaloarea s-a făcut într-un bazin
hidrografic în care inundaţiile catastrofale au fost foarte rare.
10.3.6 Analiza comparativăs?
Analiza comparativă provine direct din marketing, fiind creată iniţial pentru
a identifica, la mai multe produse ce urmau a fi lansate în producţia de serie,
caracteristicile ce atrag în cea mai mare măsură cumpărătorii. O astfel de
abordare permite, în cazul bunurilor de folosinţă îndelungată, să se identifice
segmentul social din care provin cei mai mulţi cumpărători precum şi acele
caracteristici ale bunului sau bunurilor ce ar atrage, în continuare, cumpărători
din alte segmente sociale sau din acelaşi segment de bază, de pildă familii cu
venituri ce depăşesc un anumit prag.
Ulterior, metoda s-a dovedit utilă în a identifica acele funcţii ale pădurilor
pentru a căror subvenţionare din begetele locale sau publice are acordul
majorităţii populaţiei, ţinând cont de segmentarea socială a acesteia , adică de
distribuţia pe categorii de venituri. Dacă metodele prezentate în capitolele
anterioare sunt focalizate pe evaluarea unei singure funcţii, analiza comparativă
permite identificarea celei mai valoroase funcţii dintr-o gamă mai amplă de
funcţii atribuite unuia sau mai multor ecosisteme forestiere. De exemplu, funcţia
pădurii de a asigura un mediu sănătos (funcţia sanogenă, căreia îi este asociată
valoarea aşa-numita valoare pasivă) a fost evaluată prin această metodă într-un
studiu întreprins în Statele Unite, a cărui concluzie a fost că fiecare familie ar fi
dispusă să contribuie cu 140 $ pentru a menţine o bună stare fitosanitară pentru
fiecare hectar de pădure (Michelle A. Haefele et Loomis , 2001).
Rezultatul aplicării oricărei metode de evaluare a funcţiilor protective depinde
de doi factori: 1) bunăstarea populaţiei sau colectivităţii ce beneficiază de res-
pectivele funcţii de protecţie şi 2) buna comunicare dintre administraţia silvică
şi cei ce beneficiază de funcţiile de protecţie.________
" Cunoscută în literature anglo- saxonă sub denumirea de "conjoint analysis"
174
11 MODELAREA ÎN AMENAJAREA PĂDURILOR
„Nu există, adevăr absolut care să conducă faptele cuiva. Există doar modele
mai mult sau mai puţin simplificate, obţinute prin educaţie, cultură şi experienţă
personală." D.H. Meadows
11.1 Consideraţii generale
In sens strict, a amenaja o pădure înseamnă în cele din urmă a aloca în timp
şi în spaţiu recoltele de lemn, astfel încât să se obţină efectul sau efectele dorite
- primul fiind, fireşte, normalizarea structurii pe clase de vârstă. Singura soluţie
pentru a soluţiona astfel de probleme este modelarea, adică renunţarea la ceea
ce se consideră lipsit de importantă în sistemul real şi re-aranjarea aspectelor
rămase într-un alt sistem, teoretic, asemănător ce lui real.
Din punct de vedere al utilizării lor, modelele sunt descriptive, respectiv
decizionale: primele ajută la înţelegerea funcţionării sistemului real şi, fireşte la
identificarea factorilor importanţi în evoluţia, controlul sau stabilitatea acestuia,
pe când modelele din a doua categorie ajută la fundamentarea deciziilor pe baza
a ceea este semnificativ în sistemul real.
Atunci când sistemul real este simplu din punct de vedere structura], pentru
a-i conduce sunt suficiente modelele decizionale, întrucât factorii importanţi
sunt cunoscuţi sau uşor de identificat. Un exemplu edificator de model doar
decizional este modul în care se calculează posibilitatea pe suprafaţă potrivit
metodei parchetaţiei simple: se face abstracţie de diferenţele de productivitate
ce apar în interiorul unei păduri, considerându-se apriori că de pe suprafeţe
egale se obţin producţii egale. Nevoia de a reglementa cât mai riguros bio-
producţia forestieră a condus cu timpul - aşa cum s-a arătat în capitolele
anterioare - la combinarea metodelor decizionale cu cele descriptive: metoda
afectaţiilor pe volum se bazează, de fapt, pe un model decizional extrem de
complex - căutarea cu revenire - şi pe un unul descriptiv, foarte simplu: tabelele
de producţie.
Când sistemul este complicat - precum un ecosistem forestier - identificarea
variabile de control este mai dificilă: fiind multe şi corelate între ei (de exemplu
intensitatea răriturilor, gradul de vulnerabilitate,
201
Amenajarea Pădurilor - Pari ea a 11-a
mărimea fondului de producţie), identificarea raporturilor de cauzalitate dintre
factori se poate sprijini pe metode statistice de analiză.
Peng (2000) distinge trei tipuri de modele folosite în amenajarea pădurilor:
❖ simulatoare de creştere şi producţie (tabele de producţie,
bazate pe abordări empirice, respectiv relaţii statistice), •> modele succesionale
(„hibrizi" între modele funcţionale şi
modele stocastice) şi ••• modele funcţionale sau simulatoare de proces
(modele bazate pe relaţii funcţionale: de pildă un simulator de creştere a
arborelui individual).
11.2 Modele descriptive
n.2.1 Tabele de producţie
Aşa cum s-a precizat în cel de-al doilea capitol, principiul continuităţii a
adus cu sine modelul pădurii normale, care este de fapt o pădure cultivată: adică
astfel exploatată şi regenerată încât asigură recolte cvasi-egale ca volum.
Pădurea normală este la rândul ei un model care, pentru a fi utilizabil trebuie
„parametrizat": cunoscând suprafaţa unei păduri şi ponderea diferitelor tipuri de
staţiuni identificate în spaţiul acesteia, silvicultorul trebuie să proiecteze în acest
cadru o succesiune de arborete, într-o gradaţie cvasi-continuă de vârste, în care
să se regăsească speciile de arbori în măsură să asigure nevoile de lemn ale
economiei forestiere dezvoltate în acea zonă.
Aşadar, primele investigaţii ştiinţifice s-au făcut în acel domeniu în care
exista deja capacitatea de sistematizare a observaţiilor, folosind cunoştinţe deja
existente în ştiinţele fundamentale. Matematica - la început geometria
descriptivă, apoi statistica - oferea instrumente de analiză suficient de sigure
pentru a estima volumul lemnului rotund, şi apoi volumul unor arborete
reprezentative, considerate drept modele de cultură a pădurilor. Aşadar primele
modele folosite în silvicultură au fost tabelele de cubaj, urmate de cele
producţie.
Prima lucrare ce poate fi considerată ca fiind deschizătoare de drumuri în
ceea ce priveşte utilizarea matematicii în silvicultură a apărut în 1765 în
Germania: Ottelt, K. C: „Praktischer Beweis, dass die Mathesis dem Forstwesen
unentbehrliche Dienste tue". Aceasta este prima lucrare
176
1
în care se pun bazele estimării volumului lemnului rotund, în sens larg. Prodan
et al, (1997) atribuie lui J.C. von Paulsen primele tabele de producţie (pentru
fag), apărute la 1795.
Ffortul ştiinţific de dezvoltare a tabelelor de producţie continuă şi astăzi,

domeniul adaptându-se continuu progreselor tehnologice înregistrate în domenii
colaterale silviculturii, cum este cel al fotogrammetriei.
n.2.2 Estimarea ratei eliminării naturale - regresia logistică
y
Fundamente teoretice
Aşa cum s-a mai spus în prima parte, teoria clasică a pădurii normale se
bazează pe o premisă foarte rar confirmată de realitate: arborii ce compun
pădurea ajung sigur la vârsta exploatabilităţii, cel puţin în cazul speciilor
principale. Realitatea este totuşi alta. Mediul particular creat de o anumită
structură şi o anumită compoziţie condiţionează prezenţa unor specii de floră şi
faună, specii care, la rândul lor pot face obiectul unor programe de conservare.
într-o astfel de situaţie ţelul de gospodărire nu mai este producţia de lemn -
pentru care ar fi suficientă normalizarea structurii pe clase de vârstă - ci
conservarea habitatului sau habitatelor speciilor de protejat.
Din această perspectivă, este util de estimat măsura în care un ecosistem
asigură sau nu condiţii optime de dezvoltare acestor specii, pentru a aprecia apoi
dacă şi alte arborete sunt sau nu în măsură să asigure aceleaşi condiţii optime, în
eventualitatea în care speciile protejate ar migra şi în afara zonei de conservare
sau nu au fost încă semnalate în afara acestei zone - situaţie frecvent întâlnită la
populaţiile de păsări şi mamifere, caracterizate printr-o mare mobilitate.
Dar chiar pentru pădurile de amestec, în care ţelul de gospodărire este un
sortiment valoros ce presupune vârste mari ale exploatabilităţii este utilă
estimarea probabilităţii eliminării naturale, pentru a putea prognoza chiar
compoziţia arboretelor la vârste înaintate, sau structura unui element de arboret
pe categorii de diarnetre. Aceasta este marea categorie a modelelor de simulare
a eliminării naturale
177
Modele ce permit estimarea măsurii în care „ceva" se poate întâmpla sau nu,
în funcţie de o serie de caracteristici ce descriu mediul în care acel „ceva" s-a
întâmplat deja, în condiţii similare, sunt, de regulă, regresii logistice de tipul
celei din relaţia 11-1:
1 + e1-1
(11-1)
în care P este probabilitatea producerii fenomenului studiat, Xj este valoarea
efectivă pe care a luat-o caracteristica i a mediului în care s-a mai produs, în
trecut sau în alte locuri, fenomenul respectiv, iar bi este coeficientul de regresie
asociat variabilei i.
Pentru rezolvarea unei astfel de ecuaţii se poate folosi metoda celor mai mici
pătrate, deşi mult mai indicată este aceea a verosimilităţii maxime. Pentru a
testa semnificaţia coeficienţilor de regresie se foloseşte testul Wald iar
capacitatea predictivă a funcţiei - ce corespunde coeficientului de multiplu de
determinaţie la regresia liniară - se estimează raportând numărul de predicţii
corecte din eşantion Ia mărimea eşantionului. Numărul de predicţii corecte se
calculează potrivit schemei din tabelul 11-1.
Tabelul 11-1
Valori Număr Număr de Număr de Procentul
de
adevăr efectiv estimaţii estimaţii răspunsurilo
de r
cazuri corecte corecte corecte
pentru
„adevărat" pentru
„fals"
Adevărat N, T, F, TJ/NI
Fals N2 T2 F2 F2 / N 2
Total (T,+F2)/(N,
+N2)
11.2.2.1 Exemple
Pornind de Ia nevoia estimării probabilităţii (P) ca unii arbori să fie eliminaţi
natural, Moserund et Sterba (1999) au ajuns la o funcţia de regresie din relaţia
11-2.
P-F
1+e
(b0 +bj /D + bjCR + b3BAL+
b(D + b5D2)j 1
(11-2)
178
1
în care, pe lângă diametrul D, apar ca variabile explicative proporţia coroanei
(CR) şi suprafaţa de bază a celor mai mari arbori (BAL).
Cercetările au condus la estimarea mortalităţii (%) pentru şase specii din
Austria (molid, brad, larice, pis silvestru, fag şi stejar), pornind de la un eşantion
de 43615 arbori în total, din care 26699 au fost numai molizi. Funcţia de
regresie a fost apoi verificată în 22 suprafeţe experimentale, altele decât cele în
care s-au făcut observaţiile. Una dintre concluziile studiului a fost aceea că
mortalitatea molidului creşte foarte mult la arbori cu diametre mai mari de 70
cm.
Se înţelege că astfel de ecuaţii sunt utile în două situaţii: 1) atunci când
trebuie prognozată producerea unui eveniment, având în vedere condiţiile în
care respectivul eveniment s-a produs în trecut şi 2) când trebuie estimată
probabilitatea existenţei unei specii într-un ecosistem insuficient cunoscut, pe
baza abundenţei respectivei specii în alte ecosisteme, cunoscute în detaliu sau
descrise de o serie de factori climatici, edafici, etc.
Eliminarea naturală este uşor de modelat, mai ales atunci când există reţele
experimentale de lungă durată. Woollons (1998) a modelat eliminarea naturală
în arborete echiene cu ajutorul a unei regresii logistice de tipul relaţiei (11-3)
1
P ~ j + e-(b + b,N + b;NT + b3S+b,NS) ^^
în care p este rata prognozată a mortalităţii, N este numărul de arbori Ia hectar,
T este vârsta arboretului iar S este indicele staţiunii, respectiv înălţimea medie a
arborilor dominanţi la vârsta de 20 ani.
Paille et Smith (2000) au creat tabele privind mortalitatea arborilor, folosind
un volum mare de date, (13000 arbori) culese pe o perioadă lungă de timp (de la
10 la 30 ani), în suprafeţe de probă permanente. Aceste tabele dau probabilitatea
ca arborii să moară, datorită competiţiei, într-un deceniu, corespunzător mărimii
lor relative şi poziţiei în etaj. Rata mortalităţii a fost calculată pentru vârste
multiplu de zece ani, în funcţie de clasa de producţie şi raportul dintre diametrul
lor şi diametrul mediu al arboretului.
179
11.2.3 Corectarea gradului de uscare a unui arboret în funcţie de rezultatele
monitorizării stării de sănătate a pădurilor
Terminologie:
O situaţie al cărei efect este cunoscut se numeşte experiment; pentru orice
experiment, spaţiul de eşantionaj (S) este orice rezultat posibil al acestuia;
Un eveniment E constă în orice colecţie de rezultate a unui experiment. O
mulţime de evenimente Ei, E2,...,En este mutual exclusivă dacă evenimentele
respective, înţelese ca şi colecţii de rezultate, nu au nici un element comun. în
acest caz, sunt valabile următoarele reguli:
Pentru orice eveniment E, P(E)>0 (probabilitatea producerii lui este cel puţin
egală cu zero);
Dacă E=S (E conţine toate punctele din spaţiul de eşantionaj) atunci P(E)=1
Dacă evenimentele Ei, E2,...,E„ sunt mutual exclusive, atunci probabilitatea de
producere a oricăruia dintre ele este
P(E,uE2w...wE„)=XP(Ek) k=i
Pentru două eveniment Ei şi E2, probabilitatea ca E2 să depindă de Ei
(notată cu P(E2I E,), P(Ei) fiind cunoscută este p(e,|E,)= P(E| ^2)
' v' -1)
Două evenimente sunt independente numai dacă P(Eil E2)=P(Ei)
O primă aplicaţie în amenajament a probabilităţilor Bayes a fost propusă de
Dissescu (1990) pentru a estima mai precis creşterea curentă a principalelor
specii prezente în fondul de producţie al unei unităţi de gospodărire, utilizând
valori determinate în teren ale creşterilor. In continuare se prezintă o altă
aplicaţie a probabilităţilor Bayes, utilă, ca şi exemplul citat, în faza de descriere
parcelară.
Gradul de uscare se estimează cu ocazia descrierii parcelare; este de fapt o
„fotografie" ce surprinde starea ecosistemului la un moment dat. Dacă
descrierea se face într-un an secetos, această informaţie va fi distorsionată de
faptul că parte din arborii uscaţi parţial îşi vor reveni
180

într-un an cu precipitaţii normale. Cum poate fi diminuat efectul pe care îl are
starea arboretului în momentul descrierii parcelare, astfel încât descrierea
parcelară să surprindă cel mai probabil grad mediu de uscare, eventual
diferenţiat pe specii?
Estimările realizate prin monitorizarea stării de sănătate a pădurilor pot fi
folosite la corectarea gradului de uscare estimat cu ocazia descrierii parcelare cu
ajutorul regulii lui Bayes. Presupunând că descrierea parcelară s-a făcut într-un
an secetos, se poate constata, la o anumită specie, că 14% din suprafaţa clasei a
111-a de vârstă este afectată de uscare incipientă. în terminologia Bayes, aceasta
corespunde unei stări a naturii, cealaltă stare posibilă fiind, normal, a arborilor
sănătoşi. Potrivit rezultatelor monitoringului forestier din acelaşi an, 20% din
arborii sunt în stare incipientă de uscare, dar observaţiile multianuale au dovedit
că 10% din aceştia îşi revin în anul următor, dacă regimul pluviometric este
normal. Ambele surse de date sunt la fel de credibile, numai că descrierea
parcelară prezintă situaţia la data amenajării, pe când monitoringul forestier
acoperă un orizont mai mare de timp iar diagnozele sunt făcute în aceleaşi
perioade ale sezonului de vegetaţie. Poate fi obţinută o estimaţie mai apropiată
de adevăr a gradului de uscare? Da, folosind regula lui Bayes.
Se consideră că cele 14% grad de uscare din descrierea parcelară reprezintă o
stare a naturii (Si), cu probabilitate P(Si), cealaltă stare fiind a arborilor sănătoşi
(S2), cu probabilitate P(S2); 20% este probabilitatea de uscare confirmată de
monitoring (notată cu P(Mi | Si) pe când 10% este probabilitatea de revenire în
starea normală, notată P(Mi|S2); Probabilitatea ca gradul de uscare, după
descrierea parcelară, să fie confirmată şi de monitoringul forestier este P(Si |Mi)
şi se calculează cu ajutorul regulii Bayes (11-4).
PfS, |M,)=_____Wk^m________= a2'0-14 =0.24(11-4)
P(M, |S,)P(S1)+P(M1 |S2)P(S2) 0.140.2+0/1 -0.86
Potrivit datelor din exemplul de mai sus, probabilitatea P(Si | Mi) este 0,24.
Gradul real de uscare, confirmat şi de observaţiile monitoringului forestier va fi
0,24x0,14=0,03, adică 3%. Analiza sensibilităţii se poate face dând
probabilităţii P(Mi|S2) valoarea zero: semnificaţia acestei valori este aceea că
procesul este ireversibil, ceea ce înseamnă că P(Si | Mi)=l iar gradul de uscare
dat de descrierea parcelară nu mai trebuie corectat.
101
11.3 Modele decizionale
11.3.1 Decizii multicriteriale
In anii '70, în teoria deciziilor s-au cristalizat cele două direcţii de evoluţie ce
au marcat managementul modem: metodele multiatribut respectiv multiobiectiv.
Deosebirile dintre cele două mari grupe de probleme sunt
sintetizate în tabelul 11-2.
Tabelul 11-2
Deosebirile dintre metodele de decizie (adaptare după Andraşiu et al., I986)
Caracteristici M. multiatribut M. multiobiectiv
Criterii ddefinite Atribute Obiective
prin
Obiective urmărite Implicite, Explicite,
exprimate prin formulate ca
maximizarea funcţii obiectiv
utilităţii dimensionale
(adimensionalâ)
Restricţii Inactive, Active, de forma
încorporate în unor sisteme de
atribute inecuatii
Variante Numai în număr Număr infinit
finit
Interacţiunea cu Mare Mai mică
decidentul
Utilizare Selecţie şi Proiectare
evaluare
Primele tipuri de probleme - de evalunre şi selecţie - se întâlnesc adesea în
planificarea amenajistică: numărul variantelor este redus, iar obiectivele nu pot
fi formulate ca nişte funcţii obiectiv ci doar încorporate în criterii.
Mai multe compoziţii de regenerare pot fi comparate între ele în funcţie de:
costul la hectar, un indicator al biodiversităţii, probabilitate de închidere a stării
de masiv în cinci ani, stabilitate structural- funcţională după închiderea stării de
masiv şi venitul aşteptat la exploatabilitate.
Tratamentele corespunzătoare unui tip funcţional38 pot fi şi ele comparate în
funcţie de: mărimea perioadei de regenerare (tipul de structură ce va rezulta în
final), venitul mediu anual ce se va obţine pe parcursul perioadei generale de
regenerare, probabilitatea (şansele) ca
38
însăşi asocierea dintre tipuri funcţionale şi tratamente este rezultatul unei
analize multicriteriale.
182
respectivul tratament să fie şi corect aplicat, şi, nu în ultimul rând, costul
regenerării şi îngrijirii până la închiderea stării de masiv.
în funcţie de ţelurile de gospodărire (producţie şi/sau protecţie), criteriile de
alegere au ponderi diferite, fiind fie de tip „venit" - de maxim - fie de tip „cost"
- de minim.
Dar opţiunile nu pot fi evaluate totdeauna în termeni cantitativi: unele sunt
strict calitative, exprimate prin grade de comparaţie („foarte indicat", „mai puţin
indicat", „indiferent"). Metodele de decizie multicriterială au fost concepute şi
pentru astfel de probleme. Deşi metodele sunt variate, toate se reduc la
următorul algoritm:
1. Se creează matricea utilităţilor, adică fiecărei variante i se ataşează
atributele, respectiv valorile pe care fiecare criteriu le ia pentru varianta
respectivă. Această matrice este de fapt un tabel, ale cărui capete de coloane
sunt criteriile, liniile sunt variantele decizionale iar câmpurile tabelului sunt
utilităţile (vezi exemplul numeric următor).
2. Se normalizează matricea utilităţilor, în funcţie de tipul fiecărui criteriu,
astfel încât toate valorile iniţiale să fie comparabile, situate în intervalul [0,1]
sau (0,1); pentru criteriile tip „venit" se foloseşte o relaţie matematică, pentru
cele de tip „cost" o alta. Gama relaţiilor de normalizare este la rândul ei
destul de amplă (tabelul 11-3) şi pe acelaşi set de date rezultatele sunt
diferite.
3. Se calculează coeficienţii de importanţă ai criteriilor - şi pentru această
operaţie există mai multe metode (Saaty, 1980; Andraşiu et al, 1986);
4. Se calculează utilitatea totală a fiecărei variante, cu ajutorul unei relaţii în
care apar ponderile criteriilor şi utilităţi normalizate, calculate la pasul 2.
Relaţiile diferă de la metodă la metodă, cea mai simplă fiind suma
produselor (ponderarea simplă aditivă).
5. Se stabileşte ca variantă finală aceea pentru care utilitatea totală este
maximă.
Deşi există mai multe formule de normalizare, mai multe metode de decizie
(de calcul al utilităţii totale) şi mai multe relaţii de calcul pentru ponderi -
fiecare combinaţie a lor dând rezultate mai mult sau
183
mai puţin diferite - varianta optimă va fi aceea care a ieşit de cele mai multe ori
prima în clasament. Aceasta este regula generală de utilizare a deciziilor
multicriteriale.
In literatura forestieră românească, prima referire la metodele de decizie
multicriteriale datează din perioada de pionierat a utilizării calculatoarelor
(Giurgiu, 1974). Ulterior, s-a mai apelat la diverse alte metode de acest fel, în
diverse scopuri: pentru ierarhizarea calitativă a suprafeţelor experimentale de
lungă durată, pentru alocarea optimă a efortului de cercetare (Drăgoi et ai,
1987), pentru eşalonarea planurilor de recoltare (Drăgoi et Blaj, 1989) sau
pentru alegerea tratamentelor (Dissesscu et Drăgoi, 1991).
Tabelul 11-3
Relaţii de nonnalizare a matricei utilit î ilor
Formula pentru Formula pentru Denumire, sursa
criteriile „venit" (de criteriile de tip bibliografică şi
maxim) „cost" (de comentarii
minim)
r,j - valoarea normalizată; a„ - valoarea iniţială; a™" -
maxima după criteriul j: a"1"1 - minima după criteriul j;
a- media după criteriul j; m - numărul de
variante de decizie; B parametru ce reflectă prudenţa
(B>l) sau acceptarea
riscului (B<-1)
i| max ai min Transformări
liniare.
~ ^ niin ij ~3j amnx -1 3j aij r.. Exclude
X — - - ------ = —'--------— variantele
') ~ max min ') _ max min 3i "3j extreme pe
3
j ~ ai criteriu
1 - e ar"ar ar a
B- ' " Anandalingam,
a;n ar
1 - e "" 1987. B nu
"1-e B rj B
' 1 - e B>1 poate lua valori
aversiune la risc; subunitare
B<-1 acceptarea pozitive sau
riscului; negative,
deoarece
următorul
tennen e tot
subunitar
Formule unice. Pentru criteriile de minim se ia inversa
valorii nomializate
a a
ii .j Vectorială. Nu
r
" XV'" IX exclude
ii variantele
extreme
220
Formula pentru Formula pentru Denumire,
criteriile „venit" (de criteriile de tip sursa
maxim) „cost" (de minim) bibliografică şi
comentarii
a a 2
.i " , ZK-â,) Normalizare
\m-1 standard
(numitorul
este abaterea
standard pe
criteriu),
folosită şi în
statistică
(Howard, 1991)
r ex a
ii = (1" P(~P ij /10000)/ (1 - exp(- Gong (1999). (3
70P) >0-
un coeficient ce
indică
aversiunea la
risc
11.3.2 Metoda analizei ierarhizate
I Dezavantajul multor metode de decizie este lipsa unei
abordări unitare a etapelor deciziei:
identificarea obiectivelor şi a criteriilor de evaluare a variantelor decizionale în
raport cu obiectivele;
evaluarea variantelor decizionale în raport cu criteriile de decizie; ierarhizarea
variantelor în raport cu utilitatea totală a acestora.
Metoda analizei ierarhizate (Saaty, 1980) - cunoscută în literatura anglo -
saxonă sub acronimul AHP, (analytic hierarchy process) este de departe cea mai
coerentă metodă de decizie, fiind în prezent implementată într-un produs
informatic de asistare a deciziilor - Expertchoice®.
în silvicultură, problema managementului participativ la gospodărirea
multifuncţională a pădurilor a făcut obiectul a două aplicaţii ale AHP (Kangas,
1992, Kangas et al., 1996), urmate apoi de un interesant studiu de caz asupra
modului în care preocupările de conservare a biodiversităţii se regăsesc în
fundamentarea deciziilor amenajistice (Kangas et Kuusipalo, 1993).
221
Pentru analiza punctelor tari, a celor slabe, a oportunităţilor «i pericolelor
(SWOT3") asociate certificării pădurilor, Kruttila et a/., (2000) au folosit tot
analiza ierarhizată.
Metoda AHP constă de fapt în ierarhizarea procesului de decizie urmată de
evaluarea tuturor componentelor de pe un anumit nivel în raport cu fiecare
componentă de pe nivelul imediat superior (figura 11- 1). Prin „componentă" se
poate înţelege scop final, dacă e vorba de primul nivel, „obiectiv" dacă ne
referim la al doilea nivel, respectiv mijloc pentru nivelul trei.
De pildă, Ananda et Herath (2003), au plasat pe primul nivel obiectivul
(gestionarea durabilă a pădurilor), pe nivelul doi cinci grupuri de interese, cu
diferite ponderi în economia forestieră, iar pe nivelul al treilea au considerat
următoarele criterii de analiză pentru cinci politici forestiere alternative:
❖ volum total al producţiei de cherestea (asimilat posibilităţii);
❖ număr de angajaţi în exploatare;
Figura 11-1 Principiul analizei ierarhizate a proceselor

39
- SVVOT este un acronim pentru „puncte tari" (strenghts, în engleză), puncte
slabe" (weaknesses) , oportunităţi (opporumities) şi pericole (threals),
considerate a fi caracteristici ale oricărei decizii pe termen lung.
220
❖ număr de angajaţi în alte activităţi legate de silvicultură;
❖ flora protejată (număr de specii);
❖ fauna protejată (număr de specii);
❖ suprafaţa de pădure virgină în regim de conservare;
❖ suprafaţa totală pe care se protejează flora şi fauna;
❖ arii protejate de interes naţional;
❖ suprafaţa zonelor tampon.
în final, cele cinci politici forestiere au fost evaluate în funcţie de utilitatea
totală, calculată ca sumă de produse între coeficienţii de importanţă şi valorile
normalizate ale criteriilor.
Potrivit analizei ierarhizate, ponderile (coeficienţii de importanţă) se bazează
pe aprecieri calitative de genul „extrem de important (comparativ cu...)", „foarte
important", „mult mai important", „mai important" şi „la fel de important".
Primele două sunt comparative absolute, următoarele trei sunt relative. Acestor
estimări calitative le corespund notele impare din intervalul de la 9 la 1
(9,7,5,3,1), notele pare fiind pentru situaţiile intermediare.
Notele sunt apoi înregistrate într-o matrice pătrată nxn, în care n este
numărul obiectivelor sau variantelor ce se compară; notele se trec deasupra sau
sub diagonala principală, în funcţie importanţa relativă a elementelor
comparate, iar simetric faţă de aceste note se trec valorile inverse. De exemplu,
dacă al doilea criteriu 2 este mult mai important decât primul, atunci pe rândul 2
coloana 1 se va trece nota 3, iar simetric, adică pe rândul 1 coloana 2 se va trece
1/3, adică 0,33.
Cel mai mare atu al metodei este acela de a permite evaluarea consecvenţei
logice a notelor cu ajutorul unui indice de consecvenţă ce trebuie să fie mai mic
de 0,1. în continuare este prezentat algoritmul metodei, adaptat de Winston
(1994):
1. Se stabileşte o matrice a ponderilor relative acordate fiecărui criteriu, în
raport cu celelalte. Fie aceasta matricea A.
221
2. Fiecare element al matricei A se împarte la suma pe coloană obţinându-se
matricea normalizată A„orm-
3.Se face media pe linii pentru elementele matricei An0nn, obţinânciu-se astfel o
aproximare a vectorului propriu asociat celei mai mari valori proprii a matricei
iniţiale A, notat în continuare cu W1.
4. Verificarea consecvenţei evaluării. Se înmulţeşte matricea A cu vectorul W1
şi ce se obţine este un nou vector, cu n elemente, notat cu Q
5. Se calculează indicele agregat I, după relaţia (11-5):
, 1 ^ Cl
111-5)
6 Se corectează indicele agregat în funcţie de numărul de elemente comparate
între ele, şi se obţine indicele corectat (IC), după relaţia (11-6):
IC = ■
n -1
(11-6)
7. Se calculează indicele de consecventă a evaluării (1CE), ca raport dintre IC şi
indicele alegerii întâmplătoare (Rl) a ponderilor, ale cărui valori sunt tabelate
(tabelul 11-4), în funcţie de numărul elementelor analizate (N).
1CE =
IC Rl
(11-7) Tabelul 11-4
IV 2 3 4 5 6 7 8 9 10 i
Rl 0 0,58 0,90 1,12 1,24 1,32 1,41 1.45 1,51
i
8. Dacă ICE este mai mare decât 0,1 coerenţa evaluării lasă de dorit şi este
oportună o re-evaluare a importanţei obiectivelor. De subliniat faptul că ICE se
calculează pentru fiecare etapă a procesului decizional, înainte de a trece la
nivelul următor (figura 11-1).
9.Se analizează variantele decizionale în raport cu fiecare criteriu în parte, pe
rând, repetându-se paşii anteriori, cu observaţia că de data aceasta se va lucra cu
matrici pătrate cu m elemente, m fiind numărul de variante, nu numărul de
obiective. Se obţin utilităţile Uij.
10. Se stabileşte utilitatea globală pentru fiecare variantă (Ui), potrivit relaţiei
(11-8):
188
w U
ij ij
(11-8)
H
n. Se alege varianta pentru care utilitatea Ui este maximă.
11.3.2.1 Fxemplu numeric
Cu ocazia reamenaiării unei unităţi de producţie s-au stabilit trei obiective:
eficienta economică, protecţia hidrologică şi conservarea habitatelor. în raport
cu aceste obiective, urmează a Şestabih tratamentul ce se va aplica într-un
arboret oarecare dm planul decenal tratamentele potentiale fiind descrise în
termeni calitativi. Compoziţia actuala a arboretului respectiv este 3Mo5Fa2Dt,
consistenţa 0,7, urgenţa de regenerare 3.1.
Mai întâi se stabileşte ierarhia obiectivelor, urmând apoi a compara între ele
variantele.. în raport cu fiecare obiectiv în parte A compara obiectivele, două
câte două, presupune completarea tabeluluillj urmată apoi de transformarea
aprecierilor calitative m note (tabelul 11-6), potrivit convenţiilor metodei.
Tabelul 11-5
Evaluarea două câte doua a trei obiective
Obiectivul
Eficienta economică
Protecţia hidrologică şi a solului
Conservarea habitatelor
Eficienţa economică
1
Extrem de
migortantă_
Foarte importanţi
Mai
importanta
Tabelul 11-6
Obiectivul
Eficienţa economica
Transformarea evaluărilor în note
Eficienţa economică
1
0,111
1
0,333
0,143
201
Normalizarea datelor din tabelul 11-6 se face împărţind fiecare valoare la
suma pe coloană, iar ponderile obiectivelor se estimează ca medii pe linie a
matricei A„orm. Pentru datele din tabelul 11-6, matricea
Anorm GStt?
0,058824 0,07687 0,034516
0,529412 0,692521 0,724113
0,411765 0,230609 0,241371
T
iar ponderile w sunt 0,056736; 0,648682; 0,294582. Aşadar protecţia
hidrologică şi a solului este cel mai important obiectiv, urmat de conservarea
habitatelor şi eficienţa economică.
In continuare, se calculează vectorul Q, înmulţind matricea Anora cu vectorul
T
w ; se obţin valorile 0,170865; 2,043055; 0,907748. Aplicând apoi formula
(x-'l) se obţine 1=3.08.
ICE pentru evaluările din tabelul 11-6 este (0,8:2):0,58=0,07, ceea ce
dovedeşte coerenţa modului în care au fost comparate obiectivele.
Dacă protecţia hidrologică ar fi fost considerată ca fiind doar foarte
importantă în comparaţie cu eficienţa economică (deci notată cu 7, nu cu 9),
indicele de consecvenţă ar fi fost 0,11, deci în afara intervalului optim.
Urmează alegerea propriu-zisă a tratamentului; se presupune că, în raport cu
temperamentul speciilor, sunt posibile trei variante: tăieri succesive, tăieri
progresive şi tăieri jardinatorii. Respectând aceeaşi logică a analizei, vor fi
estimate, pe rând, utilităţile fiecărui tratament, în raport cu fiecare obiectiv în
parte. Tratamentele „candidat" vor fi comparate în funcţie de eficienţa
economică, apoi în funcţie de protecţia solului şi, în sfârşit, în raport cu
protecţia habitatelor. De data aceasta, evaluările sunt de tipul „Extrem de util
comparativ cu... din punct de vedere al...", „foarte util...", mult mai util...", „mai
util...", „la fel de util...".
In tabelul 11-7 se prezintă evaluările relative ale celor trei tratamente, în
raport cu cele trei obiective. Diferenţierea între obiective s- a făcut atât prin
tipul caracterului tipografic E (rentabilitate), S (protecţia solului) şi H
(conservarea habitatelor) cât şi prin simbolurile alfabetice corespunzătoare,
trecându-se şi nota echivalentă evaluării calitative. Trei variante, comparate cu
trei obiective, înseamnă în total nouă note de evaluare (3x3) iar algoritmul
prezentat anterior a fost utilizat încă de trei
190
ori, singura diferenţă fiind de interpretare a rezultatelor - de data aceasta cei trei
vectori WT rezultaţi nu au mai fost ponderi, ci utilităţi ale variantelor în raport
cu cele trei criterii (obiective) stabilite anterior.
Tabelul 11-7
Evaluarea a trei tratamente din punct de vedere al protecţiei hidrologice
Tratamentul T. '/'. T. tăierilor
regenerărilor regenerărilor cvasigrădinâri
succesive progresive t
T. 1 Mult mai util Extrem de util
regenerărilor (E- (E-
succesive 5) 9)
T. Mult mai util 1 Mai util (E-3)
regenerărilor (H-
progresive 5)
Mai util (S-
3)
T. Foarte util Mai util (S- 1
cvasigrădinâr (S-7) Foarte 3) Mul mai
it util (11-7) util (H-5)
Rezultatele obţinute sunt utilităţile fiecărui tratament în raport cu obiectivele
stabilite (tabelul 11-8), iar varianta optimă este aceea pentru care suma
produselor dintre ponderi şi utilităţi este maximă, respectiv tratamentul
regenerărilor progresive. Indicii de consecvenţă au fost sub 0,1, rezultat ce ar fi
fost totuşi mai greu de realizat dacă ar fi fost analizate mai multe variante.
Tabelul 11-8
Rezultatele evaluării finale a celor trei tratamente
Ponderi Utilităti
(WT) în Tratamentu Tratamentul reg Tiratamentul
raport l reg. progresive tăierilor
cu cele succesive cvasigrădinărite
trei
obiectiv
e
0,05673 0,748164 0,073772 0,071746
6
0,64868 0,180402 0,282839 0.147109
2
0,29458 0,071433 0,643389 0,781145
2
0,180514 0,377189 0,329609
11.3.2.2 Analiza ierarhizată în trepte
Obiectivele amenajării pădurilor sunt diverse şi nu de puţine ori sunt
conflictuale - se exclud reciproc, într-o măsură mai mare sau mai mică. De
aceea, ponderarea lor adecvată este prima etapă a fundamentării corecte a
deciziei, iar acest lucru se realizează cel mai bine
191
i
atunci când participă mai mulţi factori interesaţi, deci decizia se ia în colectiv.
Metoda a fost îmbunătăţită, adaptând-o pentru deciziile colective în care
nimeni nu are o poziţie dictatorială, iar membrii colectivului evaluează diferit
obiectivele şi mijloacele de realizare a respectivelor obiective, deoarece percep
diferit riscul nerealizării unor obiective. în exemplul de mai sus, un biolog va fi
fost prudent în ceea ce priveşte conservarea habitatelor şi e dispus să rişte când
e vorba de veniturile din valorificarea lemnului, pe când reprezentatul asociaţiei
patronale din exploatare va fi avut o atitudine diametral opusă.
Pentru astfel de situaţii, frecvente la conferinţele de amenajare, s-a propus o
metodă iterativă, în scopul îmbunătăţirii indicelui de consecvenţă a deciziei
finale, oricare ar fi aceasta (Drăgoi, 2002).
Cu totul diferită este situaţia în cazul în care obiectivele nu sunt conflictuale,
ci doar perceperea lor este afectată de atitudini diferite în ceea ce priveşte riscul
nerealizării unuia sau altuia dintre obiective. într-o astfel de situaţie condiţia
întreruperii re-evaluărilor este un ICE mai mic de 0/1.
Metoda a fost exemplificată pe o dezbatere tipică pentru o conferinţă de
amenajare: trei decizii posibile (menţinerea actualei situaţii, desfiinţarea unei
subunităţi de protecţie deosebită, sau mărirea indicelui de recoltare prin lucrări
de conservare) în funcţie de cinci obiective (criterii): eficienţa economică,
conservarea genofondului, conservarea biodiversităţii, valoarea peisagistică şi
protecţia habitatelor.
în final, a fost aleasă a treia variantă. S-a mai constat faptul că procesul de
„re-negociere" pe care îl presupune metoda conduce la cristalizare mai bună a
obiectivelor/criteriilor: valoarea peisagistică - un indicator foarte subiectiv - a
avut iniţial o pondere mare dar s-a estompat pe parcurs, deoarece se realizează
concomitent sau chiar înaintea celorlalte obiective ne-economice.
în figura 11-2 se prezintă schema logică a noii metode iar în figura 11-3
rezultatul final, respectiv ameliorarea indicelui de consecvenţă a deciziei
colective. Condiţia de reluare a evaluării poate fi formulată diferit, în funcţie de
măsura în care obiectivele sunt sau nu sunt ireconciliabile. Dacă da, (obiectivele
se exclud reciproc), atunci e sigur că
192
Amenajarea Pădurilor - Partea a II-a
o decizie de grup tot nu va avea un ICE adecvat, întrucât ponderile finale,
calculate ca medii aritmetice, reflectă evaluări radical diferite.
Totuşi, chiar şi în astfel de condiţii, fiecare membru al grupului trebuie să fie
consecvent cu sine însuşi în evaluări, iar monitorizarea acestei consecvenţe în
timpul procesului de negociere este bine-venită.
Figura 11-2 Analiza ierarhizată în trepte
Figura 11-3 Descreşterea ICE pe grup folosind analiza ierarhizată

în trepte
193
11.3.3 Modele de partiţionare
11.3.3.1 Ce sunt problemele de partiţionare
O pădure este, în sens matematic, o mulţime de arborete ce trebuie astfel
gospodărite încât să se realizeze ceea ce numim în mod generic ţeluri de
producţie şi/sau protecţie. între caracteristicile arboretelor şi staţiunilor pe care
acestea se dezvoltă şi ţelurile de gospodărire există un grad mai mare sau mai
mic de compatibilitate, a cărui analiză este una din cele mai importante sarcini
ale amenajistului. Cel puţin două probleme apar în astfel de situaţii:
Cât de mică poate fi o subunitate de protecţie (care nu poate fi şi de producţie)
sau de producţie (care nu poate fi şi de protecţie), astfel încât să se realizeze
ţelul de gospodărire propus?
Care este cea mai convenabilă amplasare spaţială a u.a. ce compun o subunitate
de producţie sau protecţie, astfel încât diminuarea efectului protectiv sau
productiv al u.a. învecinate, aparţinând altei subunităţi, să
Astfel de situaţii intră în marea categorie a problemelor de partiţionare sau
de analiză combinatorie, pentru care există, în prezent, mulţi algoritmi
performanţi, uşor de implementat în programe informatice.
Practic, o problemă de partiţionare poate fi reprezentată grafic conform figurii
11-4. Un exemplu simplist: dintr-un număr total 72 arborete, să se
specifică amenajării pădurilor: crearea a două constituie o subunitate de SUP
gospodărire care să conţină
un număr minim de u.a. dar care să îndeplinească un criteriu de optimalitate:
- un număr de specii protejate, localizate în respectivele u.a.
fie minimă?
n
1
1
1
—
[ _*] SUP A SUP'M"
Figura 11-4 Problemă de partiţionare
194
11.3.3.2 Crearea subunităţilor de producţie şi proteclie prin analiză fuzzy
Teoria mulţimilor vagi (fuzzy) a fost creată de profesorul Lotfi Zadeh (1965)
pentru a permite modelarea matematică a unor probleme în care nu este valabilă
regula terţului exclus, aşa cum aceasta a fost consacrată de logica bivalentă.
Predecesorul lui Zadeh în această direcţie a fost lan Lukasiewicz care a publicat
în 1920 un articol intitulat „Logica trivalentă", prin care valorii logice de adevăr
îi erau asociate două valori numerice (0 şi V2) nu doar zero, ca în logica
bivalentă.
Potrivit acestei teorii, o entitate poate fi parte a mai multor mulţimi, în
diverse grade de apartenenţă, iar suma acestor grade de apartenenţă poate fi
subunitară, unitară sau supraunitară. Potrivit logicii bivalente, gradul de
apartenenţă ia doar două valori (0 sau 1) iar suma gradelor de apartenenţă a unei
entităţi la mai multe mulţimi este totdeauna unu.
Logica fuzzy se foloseşte la soluţionarea unor probleme asemănătoare celor
în care se utilizează probabilităţile, dar cele două modalităţi de abordare sunt
complet diferite. Probabilitatea exprimă incertitudinea producerii unui
eveniment, pe când conceptul fundamental al teoriei mulţimilor fuzzy este
imprecizia descrierii unui eveniment sau incertitudinea apartenenţei unei entităţi
la o mulţime. Sisteme de asistare a deciziilor bazate pe logica fuzzy sunt folosite
demult în gestionarea resurselor de apă (vezi lucrările citate de Ducey et Larson,
1999), dar în managementul forestier s-au limitat, în general, la modificarea
problemelor de programare lineară (Pickens et al, 1987; Mendoza et Sprouse,
1989, Bare et Mendoza, 1992; Mendoza et al, 1993) sau la stabilirea unor reguli
fuzzy privind aplicarea răriturilor (Kahn, 1995).
Gradul de apartenenţă al unei entităţi la o mulţime poate fi exprimat cel mai
bine printr-o funcţie de apartenenţă fuzzy. în teoria mulţimilor fuzzy
corespondentul probabilităţii este funcţia caracteristică p. De exemplu, dacă
elementul x aparţine „complet" mulţimii A, atunci PA(X)=1; dacă nu aparţine
deloc, atunci pA(x)=0. Mulţimea X se numeşte universul problemei, deoarece
toate celelalte mulţimi sunt incluse în aceasta. Pentru o unitate de producţie,
mulţimea u.a. este universul oricărei probleme fuzzy formulată la acest nivel.
249
Funcţia caractcristică pentru apartenenţa la reuniunea mulţimilor A cu B este
max {JJA(X), Pb(X)}, iar la intersecţia lor este min{pA(x),|.IB(x)j. Complementul
lui A (A ) are drept funcţie caracteristică 1-J.IA
Mulţi mea A este o submultime a mulţimii 13 dacă şi numai dacă funcţia de
apartenenţă |-IA(X) a oricărui element x este mai mică sau cel mult egală cu
ps(x) adică AcB <=> PB(X) > PA(X) pentru toate elementele mulţimii X.
Celelalte caracteristici ale operaţiilor cu mulţimi rămân neschimbate:
comutativitatea: AuB=B<._;A; AnB=BoA;
asociativitatea: Au(BuC)=(AuB)uC; An(BnC)=(AnB)nC;
distributivitatea: Au(BnC)=(AuB)n(AuC); An(BuC)=(AoB)u(AnC).
Un aspect important al utilizării mulţimilor fuzzy este acela al evitării
agregării premature a factorilor sau criteriilor. Terano et al (1994) au combinat
metoda fuzzy cu analiza ierarhizată pentru alegerea criteriilor în funcţie de care
se definesc gradele de apartenenţă, urmând apoi normalizarea criteriilor şi
combinarea lor în funcţia caracteristică.
In literatura forestieră românească, premisele teoretice ale utilizării
mulţimilor şi logicii fuzzy au fost formulate de Dissescu (2003). Un exemplu de
apartenenţă fuzzy este încadrarea unei păduri în categoria celor cvasi-virgine.
Măsura în care o astfel de pădure poate fi considerată sau nu modificată de
intervenţia omului diferă de la un caz la altul. Din punct de vedere al teoriei
mulţimilor, o subunitate de producţie şi/sau protecţie (SUF) este o sub-mulţime
de parcele, pentru care procesul de producţie se reglementează diferit sau deloc.
Ceea ce „reuneşte" u.a. într- o SUP este funcţia principală, ce atrage după sine
structuri, respectiv baze de amenajare diferite.
Pentru a demonstra modul în care mulţimile fuzzy pot fi folosite la
constituirea SUP se definesc următoarele elemente: X mulţimea arboretelor
(universul problemei), P mulţimea u.a. cu funcţii de producţie, E mulţimea u.a.
cu rol de protecţie.
Un arboret de productivitate superioară, situat pe un platou va avea pp=l,
f.iE=0 pe când unul de productivitate inferioară, situat pe un
196
versant abrupt va avea pr=0, pE=l. între ccle două situaţii de extrem pot fi o
mulţime de alte situaţii intermediare, şi se pune problema creării unor subunităţi
de producţie, de producţie şi protecţie sau numai de protecţie.
în funcţie de primele două subunităţi - de producţie, respectiv de nrotectie,
se' definesc funcţiile de apartenenţă la subunitatea de producţie, respectiv de
protecţie. Apoi se intersectează cele doua mulţimi, rezultatul acestei operaţii
este minima celor doua funcţii caracteristice.
Următoarele două etape sunt simple, doar operaţii logice: pentru o u.a.
oarecare, dacă PP,.E=PE atunci respectiva u.a va face parte din subunitatea de
producţie. Dacă piv>E=pp, atunci u.a. va fi încadrată m subunitatea de protecţie.
Fireşte, u.a. ale căror funcţii caracteristice sunt egale - deci ar putea aparţine în
egală măsură ambelor subunităţi, şi de producţie, şi de protecţie - sunt încadrate
în subunitatea mixtă, de producţie şi proiecţie. ' întrebarea este dacă aceasta va
fi sau nu constituită. Dacă nu întruneşte condiţia de suprafaţă pentru o
subunitate de codru grădinărit sau de cvasigrădinârit, u.a. pentru care Mp-JIe
urmează a fi redistribuite între cele două subunităţi deja constituite in funcţie de
vecinii acestora.
în tabelul 11-9 se prezintă un exemplu numeric, simplificat, dar suficient de
relevant pentru posibilităţile de utilizare a mulţimilor fuzzy la constituirea
subunităţilor de gospodărire. Se observă că doar o u.a. a avut funcţii de
apartenenţă egale, aşa că, nefiind posibilă constituirea unei subunităti de
producţie şi protecţie, aceasta va fi încadrată în aceeaşi SUP ca şi parcelele
învecinate. Prima coloană a tabelului a fost denumita parcelă" intentionat,
deoarece funcţiile de apartenenţă pot fi calculate ca medii ponderate pe parcele,
în funcţie de structura acestora. O asemenea abordare deschide calea constituirii
unor subunităţi compacte, formate din parcele întregi.
197
Tabelul 11-9
Exemplu numeric de încadrare în SUP a unor parcele în raport cu funcţiile
caracteristice de apartenenţă la SU producţie, protecţie, producţie şi protecţie
Parc Supra Funcţia Funcţi Interse Sub- Sub- Sub-
ela faţa caracteri a cţia unitate unitate unitat
(ha) stică caract funcţii de de e de
pentru e- lor produc protecţ produ
producţi ristică caract ţie ie cţie şi
e pentru e- protec
protec ristice ţie
ţie (produ
cţie
sau
protec
tie)
1 10,20 1 0,2 0.2 Nu Da Nu
2 2,80 0.4 0,5 1 Da Nu Nu
3 3,10 0,6 1 0,6 Da Nu Nu
6 7.4 0.5 0.5 0.5 Da Da 9

8 1,80 0.1 0,9 0,1 Da Nu Nu
9 5,10 0,2 0.7 0,2 Da Nu Nu
10 5,80 0,3 0,5 0,3 Da Nu Nu
11 8,60 0,5 1 0,5 Da Nu Nu
12 0,50 0,6 1 0,6 Da Nu Nu
13 9,10 0,7 0,6 0,6 Nu Da Nu
17 8,60 0.9 0,6 0,6 Nu Da Nu
Total 76,40 42,6 41,2
ha ha ha
Se observă că parcela 6, de 7,4 ha, are grade de apartenenţă egale, fiind
singura ce îndeplineşte funcţii de protecţie şi producţie la fel de importante.
Fiind singura în această situaţie, nu se pune problema constituirii unei subunităţi
mixte, ci doar aceea a încadrării acestei parcele într-un din cele două subunităţi.
Această metodă deschide posibilitatea analizei multicriteriale la stabilirea
funcţiei caracteristice. De exemplu, criteriile pentru stabilirea valorilor pp sunt
clasa de producţie şi distanţa de apropiat, pe când cele pentru calcularea pE pot
fi panta, tipul de sol, un indicator al biodiversităţii. Important este să nu existe
„criterii de interferenţă" Ia care să se apeleze pentru estimarea ambelor funcţii
caracteristice. Decizia de constituire, modificare sau desfiinţare a unor
subunităţi de producţie şi/sau protecţie trebuie bine fundamentată, exclusiv din
perspectiva asigurării continuităţii producţiei sortimentului ţel sau a funcţiei de
protecţie.
220
11.3.3.3 Crearea rezervaţiilor
încadrarea arboretelor în subunităţi de gestiune folosind proprietăţile
mulţimilor fuzzy presupune raportarea la o relaţie de apartenenţă între
caracteristicile fiecărui arboret şi ţelurile de gospodărire. în cazul rezervaţiilor,
mai ales al celor create pentru protejarea mai multor specii situaţia este ceva
mai complicată, întrucât, pe lângă bogăţia în specii a rezervaţiei propriu-zise,
bogăţie ce trebuie să fie mai mare decât aceea a zonelor limitrofe situate în afara
rezervaţiei, mai apare şi condiţia unei suprafeţe minime.
Primele încercări de fundamentare ştiinţifică a modului de constituire a
rezervaţiilor s-au bazat pe modelul biogeografic al insulei (Macarthur et Wilson,
1963). Dezbaterea de fond a fost focalizată pe cele două alternative: o singură
rezervaţie mare sau mai multe, dar mai mici? Răspunsul diferă, de la caz la caz.
Un asemenea obiectiv ridică două probleme majore: 1) maximizarea numărului
de specii şi ecosisteme prezente într-un număr specificat de rezervaţii şi 2)
identificarea celui mai mic număr de locuri care ar fi suficient pentru a
reprezenta toate speciile sau ecosistemele ce necesită protecţie.
Prima metodă cantitativă propusă pentru a soluţiona acestei probleme a fost
ierarhizarea în funcţie de mărimea suprafeţei sau bogăţia în specii (Kirkpattrick,
1983; Margules et al, 1988; Cocks et Baird, 1989). Parcelele sunt selectate
secvenţial (pas cu pas), pe baza ordonării acestora în funcţie de bogăţia în
specii, până când este îndeplinită o restricţie de cost maxim40 sau de suprafaţă
maximă. O deficienţă a acestui mod de abordare este aceea că parcelele sunt
selectate independent de structura celor deja selectate anterior. Drept
consecinţă, în soluţia finală - care este o listă de parcele - unele specii pot să
lipsească iar altele pot să apară de mai multe ori.
A doua modalitate este folosirea unui algoritm euristic de tip „greedy"4'
(Margules et al., 1988; Rebelo et Siegfried, 1990, Vane-Wright et al, 1991;
Bedward et ai, 1992; Nichollos şi Margules, 1993, Pressey et al., 1993). Ca şi în
situaţia anterioară, la început, parcelele candidat sunt ierarhizate în funcţie de
utilitatea totală, calculată în raport cu criteriile
40
Al retragerii parcelelor din procesul de producţie.
41
Greedy („lacom" în limba engleză) este un algoritm de optimizare ce
constă în următorii paşi: 1) sunt incluse în soluţia finală toate variantele
posibile; 2) se elimină pe rând din soluţia finală fiecare variantă, şi Se verifică
dacă mulţimea variantelor rămase respectă o condiţie de optimalitate definită
anterior; 3) se repetă pasul 2) până când nici una din variante nu mai poate fi
eliminată din soluţie.
221
de selecţie şi ponderile acestora. Prima dată este inclusă în aria protejată parcela
plasată pe primul loc în funcţie de cel mai important criteriu (bogăţia în specii,
de exemplu); după aceea, pentru toate cele n-1 parcele rămase se reface
clasamentul, ţinând cont de caracteristicile unităţii deja incluse (de exemplu,
prezenţa unei specii protejate, dar nu foarte rare). Procesul continuă până când
este îndeplinită condiţia de oprire a căutării (suprafaţa totală, sau costul total).
Spre deosebire de simpla ierarhizare, această metodă euristică evită
redundanţa sau omiterea unor specii. Principalul dezavantaj este acela că soluţia
finală nu este obligatoriu una optimă, ci una sub-optimă (ca la orice metodă
euristică de căutare). Alţi autori au folosit algoritmi mai complicaţi, precum
„decălirea simulată" (Pressey et al, 1996) sau alte procedee, precum algoritmii
genetici.
Decălirea simulată (DS) (simulated anealing, în engleză) este o metodă de
căutare a minimului a unei funcţii obiectiv ce imită procesul de recristalizare
(Metropolis et. al. 1953); potrivit metodei, probabilitatea unei soluţii greşite
P(E) este dată de relaţia (11-9):
P(E) = exp"(E:"E,,/ck (11-9)
în care Ei şi E2 sunt valorile funcţiei obiectiv înainte şi după schimbarea
variabilei de control c, în funcţie de care o soluţie este acceptată sau nu iar k
este constanta lui Boltzmann.
Primii ce au folosit acest algoritm în planificarea amenajistică au fost
Lokvvood et Moore (1993). Autorii au soluţionat astfel problema eşalonării
masei lemnoase în condiţiile respectării restricţiilor silviculturale de alăturare a
parchetelor, urmărind totodată şi maximizarea volumelor recoltabile.
Optimizarea suprafeţei unei rezervaţii prin algoritmul DS începe de la o
soluţie iniţială, deci de la un grup de parcele alese întâmplător, fie pe criteriul
suprafeţei, fie al numărului de specii protejate. Apoi se încearcă îmbunătăţirea
soluţiei iniţiale, făcând la întâmplare schimbări: fie se adaugă alte parcele, fie se
exclud unele din cele alese iniţial. La fiecare pas, noua soluţie este comparată cu
cea precedentă.
Avantajul metodei este acela de a nu cădea în „capcana" unui optim local.
Iniţial, orice schimbare este acceptată, indiferent de modul în care aceasta
modifică funcţia obiectiv. Pe măsură ce buclele se repetă,
200
algoritmul devine tot mai exigent în acceptarea schimbărilor, iar soluţia se
apropie tot mai mult de optim. Mai clar, paşii sunt următorii:
1 Se dau intrările (descrierea parcelelor şt lista speciilor ce trebuie nrotejate) şi
numărul maxim de iteraţii (m);
2 Se generează o rezervaţie iniţială, ce constă în alegerea la întâmplare a unor
parcele, şi se calculează funcţia obiectiv;
3. Se elimină o parcelă sau se adaugă alta, întâmplător.
-111
4 se evaluează schimbarea funcţiei obiectiv: dacă e " < r acceptă schimbarea,
altfel o respinge; în formulă, variabilele au următoar e semnificaţii: m -
modificarea funcţie, obiectiv, p - un nivelul a cept t al abaterii Calorii funcţiei
obiectiv, r - un număr generat aleator m intervalul (0,1).
5. Diminuează nivelul acceptat al abaterilor, (p) şi repetă paşii 3-5, până când se
parcurg toate cele m iteraţii.
Forma exponenţială a condiţiei din pasul 4 este foarte importantă. Hmpul de
calcul este foarte mic atunci când sunt respmse solu proaste şi creşte mult atunci
când sunt căutate Bolu nle bu eÔ ana i comparativa a performanţelor celor trei
algoritmi este facuta de Ball ef al. (2000), pe acelaşi set de date; rezultatele au
fost următoarele:
Algoritmul de optimizare Nu,nărui de locaţii în Tjpul de
soluţia optima rulare, in
minute
61
Greedy '
-.• 70 2-3 Programare în numere întregi -
suprafaţa minimă a rezervaţiei 4() Dccălire simulată
O altă modalitate de soluţionare este programarea în numere întregi
(Stephanie Snyder et al, 1999). Cel mai simplu model este următorul:
. v1 (11-10)
mlI1 X a
Z^ j ij
i
fl dacă specia i apare în parcela j (11-11)
a i=
' |0 altfel
201
11 dacă parcela j este inclusă
x, = < ' { O altfel
2>i)X)> l; ajj,Xj £ {0,1 }
Aşadar, prin funcţia obiectiv (11-10) se urmăreşte crearea unei rezervaţii de
suprafaţă minimă dar în care să fie prezente toate speciile. Această condiţie este
formulată în relaţia (11-13), potrivit căreia, fiecare specie este prezentă în cel
puţin o unitate amenajistică inclusă în rezervaţie.
Metodele prezentate pornesc de la premisa că informaţia este sigură. In
realitate această condiţie nu este totdeauna îndeplinită: uneori nici priorităţile nu
sunt clar definite, nici descriptorii sau variabilele de control (volum, suprafaţă
minimă pentru conservarea uni habitat etc.)
Un aspect particular al gestionării multifuncţionale este stabilirea scării
geografice la care datele privind dinamica populaţiilor sunt relevante, întrucât
habitatele speciilor ce trebuie protejate sunt discontinue - în special cele ale
păsărilor - iar dinamica populaţiilor face ca monitorizarea acestora să fie
costisitoare. Aceasta este analiza rezoluţiei sistemului, şi este un domeniu actual
de cercetare-dezvoltare în amenajarea teritoriului, implicit în amenajarea
pădurilor. Pentru a rezolva o astfel de problemă Moore et al. (2000) au
combinat două sub-modele descriptive: unul simulează creşterea şi regenerarea
pădurii cu un pas de cinci ani; al doilea model permite estimarea ratei de
creştere a unei populaţii de păsări în funcţie de suprafaţa de bază a arboreteior-
gazdă. Fiind o combinaţie de două modele neliniare - unul logistic iar al doilea
pătratic - optimizarea se face cu ajutorul unui algoritm genetic.
Algoritmii genetici pornesc de la mai multe soluţii iniţiale (vectori ale căror
elemente sunt chiar parcelele ce oferă condiţii optime pentru specia protejată),
ce sunt combinate apoi în aceeaşi manieră în care genele cromozomilor de la
doi părinţi se combină în descendenţă. Acelaşi tip de algoritmi au fost utilizaţi şi
la eşalonarea spaţială şi temporală a arboretelor exploatabile, restricţiile
ecologice fiind
( 11-12) ( 11-13)
220
1
illfâ i/i •'/ Jr x- 'V'V*. V-.—i \ / ■ \ '.\\ \ \ "i
y l^Wite^ / ))
....
SVîvyv > ) W?K:
încorporate în funcţia obiectiv, sub forma unui coeficient de penalizare (Lu et
Eriksson, 2000).
11.3.4 Delimitarea zonelor de protecţie hidrologică
Regularizarea scurgerilor pe versanţi este una din principalele funcţii ale
vegetaţiei forestiere. Ca măsură a intensităţii acestei funcţii, Bren (1998, 2000) a
propus gradul de încărcare hidrologică. Acesta este definit ca raport între
suprafaţa unei faţete şi lungimea pe care aceasta se descarcă în reţeaua
hidrografică. Figura 11-5 Delimitarea faţetelor şi a Faţeta este un poligon de pe
zonei de protecţie potrivit gradului de suprafata căruia apa curge în acelaşi
încărcare hidrologică (Izvoarele ^ dg retea
0
Begai, original)
Pentru a optimiza lăţimea benzii de protecţie ce trebuie creată de-a lungul
cursurilor permanente sau temporare dintr-un bazin hidrografic, autorul a
împărţit suprafaţa bazinului în faţete (figura 11-5), lăţimea benzii de protecţie
(b) fiind dată de raportul dintre suprafaţa faţetei (S) şi lungimea segmentului de
reţea pe care aceasta se descarcă (1) -relaţia (11-14).
b=- < 11-14)
1
Al doilea pas în îmbunătăţirea formulei a fost introducerea pantei; indexul
pantei (p) se calculează cu ajutorul formulei (11-15):
P=
tanp
( 11-15)
în care (3 este panta faţetei.
Aceste calcule pot fi făcute nu doar în funcţie de lungimea de descărcare a
faţetei în colector, ci şi în funcţie de lungimea fiecărei curbe de nivel în faţetă.
Aceasta înseamnă că fiecare faţetă elementară,
221
delimitată de două curbe de nivel poate fi zonată dacă valorile parametrilor b

sau p depăşesc anumite praguri.
11.4 Metode de programare matematică
^ 11.4.1 Determinarea structurii normale a fondului de producţie
Modele de estimare a mărimii fondului de producţie normal nu ţin cont de un
aspect practic: toate intervenţiile în structura fondului de producţie se fac pe
subparcele. O clasă de vârstă este o colecţie de subparcele, ce trec toate odată în
următoarea clasă de vârstă (modelul determinist) sau trec doar parţial, parte din
ele sau părţi din ele revenind în prima clasă de vârstă (modelul stocastic).
Aşadar problema mărimii fondului normal de producţie merită a fi abordată,
într-o primă etapă, folosind un model de programare bivalentă, descris de
relaţiile 11- 16-11-19.
Funcţia obiectiv este minimizarea pătratelor diferenţelor dintre suprafaţa
clasei normale de vârstă (S/n) şi clasele de vârstă ce ar rezulta din combinarea
suprafeţelor u.a.; definită altfel, problema este similară metodei afectaţiilor pe
suprafaţă. Funcţia obiectiv este relaţia (11-16), supusă restricţiilor (11-
17,18,19).
Is £v:
min (11-16)
=1 11 17
î>, < " )
Il^rm-s (11-18)
i=i j=i
x, e {0,1} V i, j; 1 < i < m; 1 < j < n (11-19)
1
în care xq sunt valori binare Xij=l dacă u.a. j este în clasa de vârstă i, altfel
Xij=0; Sj este suprafaţa u.a. j iar seste clasa normală de vârstă, m este numărul
de clase de vârstă iar n este numărul total de u.a.
204
Definind funcţia obiectiv ca sumă de diferenţe la pătrat, se evită
compensarea unui deficit dintr-o clasă cu un excedent din altă clasă. Dar acest
model este greu de prelucrat chiar folosind algoritmi performanţi. O soluţie
simplă, ce poate fi implementată într-o foaie electronică de calcul este
descompunerea problemei iniţiale în mai multe sub-probleme de programare
binară, potrivit principiului divide et impera; numărul sub- problemelor este
egal cu cel al claselor de vârstă - practic, este o soluţie modernă la afectaţiile pe
suprafaţă. Algoritmul este următorul:
1. începând cu ultima clasă de vârstă, se încadrează optim un număr ni de u.a.,
astfel încât diferenţa dintre suprafaţa clasei de vârstă şi clasa normală de
vârstă să fie minimă. Pentru aceasta, se defineşte ca funcţie obiectiv valoarea
absolută a diferenţei dintre clasa de vârstă normală şi ultima clasă de vârstă,
iar ca variabilele binare numai xmj-
2. După soluţionarea acestei sub-probleme, se sortează descrescător după j
(după coloana în care sunt variabilele xmj) toate înregistrările, astfel încât
primele ki u.a. alese să fie plasate la început.
3. Considerând că ultima clasă de vârstă satisface condiţia de optim, se trece la
clasa de vârstă următoare, m-1, şi se recalculează suprafaţa clasei normale de
vârstă, eliminând primele ki u.a. selectate la pasul anterior şi reducând
numărul claselor de vârstă cu una. Se formulează o nouă sub-problemă de
programare binară, pentru n-ki u.a. şi m-1 clase de vârstă.
4. Repetă pasul 2 pentru clasa de vârstă m-2 ş.a.m.d., până la clasa de vârstă a
doua. U.a. ce nu au fost incluse în nici o clasă de vârstă vor fi incluse în
prima clasă.
în formă matematică, modelul este descris de şase funcţii obiectiv42, cu tot
atâtea seturi de restricţii; acestea sunt descrise în tabelul 11-10.
Pentru a exemplifica modul în care modelul propus, fie situaţia din tabelul
11-11. întrucât nu interesează altceva decât suprafeţele pe u.a. şi clasele de
vârstă, au fost reţinute numai aceste elemente. Suprafaţa totală (S) este de 1026
ha, iar clasa medie de producţie este a IlI-a, iar ciclul considerat a fost de 120
ani, adică şase clase de vârstă de 20 ani.
42
Nu au mai fost formulate ca pătrate ale abaterilor, întrucât căutarea se face
doar pe coloană.
205
Amenajarea Păduri/or - Partea a Il-a
Algoritmul a permis o alocare perfectă pe clase de vârstă: u.a. au fost
încadrate astfel încât toate clasele sunt egale între ele şi egale, la rândul lor cu
clasa de vârstă normală: 171 ha. în tabelul 11-12 au fost calculate clasele medii
de producţie pe clase de vârstă, pentru un ciclu întreg de producţie, din 20 în 20
de ani, după ce structura va fi fost normalizată pe clase de vârstă.
Tabelul 11-10
Funcţiile obiectiv ale celor n probleme de programare binară ce permit alocarea
___________optimă a u.a . pe ciase de vârstă
Funcţia obiectiv
Z
SI
min; x6j e {0,1
I
S-VSX
jy
■SJXU
min; x5j e {0,1}
I
s-I Zv„
--SiX4j
Rezultatul optimizării
-> min: x,;
{0,1
n-k3
V
j=l
6 n-k|-k,-k}
s-Z z^
-SjX3j
min; x3j s {0,l}

z
s-Z z
'-3 J'l
"SjX2j
-» mm; x,
{0,1}
Primele k| u.a. sunt incluse în clasa a VI-a de vârstă.
Următoarele k;, ki, k4 şi k^ u.a. sunt incluse în clasele de vârstă 5, 4, 3, 2,
urmând ca u.a. restul u.a. rămase
n-l
(n-2>.) să
i=l
fie incluse în prima clasă de vârstă;
întrucât u.a. trec dintr-o clasă de vârstă în alta dar rămân în aceeaşi clasă de
producţie, este evident că mărimea fondului de producţie, calculată cu ajutorul
tabelelor de producţie fluctuează de-a lungul ciclului, chiar dacă structura pe
clase de vârstă este normală.
206
Tabelul 11-11
Extras din descrierea parcelară a unei unităţi de gestiune, pentru care se
_______detennină distribuţia nonuală pe clase de vârstă
u.a. Supraf CLP u.a. Supraf CLP
aţa aţa (ha)
Ow)
2 7,9 4 6 39,1 1
4 4 1 11 15 1
10 13,7 5 30 7,6 3
12 39,5 3 32 39,1 3
14 16,3 5 33 10 1
18 14,1 1 35 5,5 4
19 4,9 4 38 0,5 3
13 5,1 2 52 16,5 2
15 17.9 5 16 16,8 1
23 6,1 5 24 18,7 3
25 30.6 1 27 38,6 4
48 15,5 1 37 31 3
56 19,2 2 Total 1026 CLP.medie
3,0
De asemenea, s-a considerat că, odată realizată structura normală, procesul
de trecere dintr-o clasă de vârstă în alta nu va fi perturbat de doborâturi de vânt
sau ne-recoltarea posibilităţii de produse principale.
Fluctuaţiile pe care le înregistrează mărimea recoltelor anuale sunt sugerate
de clasa medie de producţie a ultimei clase de vârstă: analizând datele din
ultima coloană a tabelului 11-12 se poate concluziona că posibilitatea va fi
maximă în după 20, respectiv 60 de ani (clasa de producţie medie este 1,9) de la
începutul fiecărui ciclu de producţie, dar va înregistra şi un minim, după 80 de
ani de la reluarea fiecărui ciclu de producţie (clasa medie de producţie este 3,9).
207
labelul 11-12
Clasele medii de producţie pe clase de vârstă în primul ciclu de producţie după
normalizarea structurii pe clase de vârstă
după... clasa I clasa 2 clasa 3clasa 4clasa 5 clasa
Ani 6
0 3,3 3,9 1.9 3,6 1.9 3.4
20 3.4 3,3 3,9 1,9 3,6 1,9
40 1.9 3,4 3.3 3,9 1,9 3,6
60 3,6 1,9 3,4 3,3 3,9 1.9
80 1,9 3,6 1,9 3,4 3,3 3,9
100 3.9 1,9 3,6 1,9 3,4 3,3
120 3,3 3,9 1.9 3,6 1,9 3.4
Aşadar mărimea fondului normal de producţie, deşi este un indicator în
funcţie de care se stabileşte posibilitatea prin multe metode de amenajare
rămâne mai degrabă un reper teoretic, întrucât această mărime fluctuează chiar
în condiţiile în care arboretele trec integral dintr-o clasă de vârstă în alta; or,
datorită factorilor perturbatori binecunoscuţi, aşa ceva nu se întâmplă.
Algoritmul s-a dovedit stabil pe seturi mari de date; chiar dacă timpul
necesar găsirii soluţiei optime e mare la început (pentru o subunitate de
producţie ajunge la câteva minute), acesta scade pe măsură ce se trece la clasele
de vârstă inferioare, deoarece spaţiul de căutare a soluţiilor scade treptat, odată
ce au fost alocate u.a. în clasele de vârstă superioară.
Ji.4.2 Stabilirea compoziţiei-ţel prin programare liniară
Prima utilizare a programării liniare la optimizarea compoziţiei-ţel
(Dissescu, 1966) a pornit de la umătorul model matematic:
mn
XZx.ic.,->max (11"20>
1=1 J=1
m n
a b
Z i=E , <11-21>

Xxij =a. (i = l,2,...,m) (11-22)
P
m
Zxii =bi (j=1'2.........................n) <11-23)
M
X„>0 (11-24)
Relaţia (11-20) este funcţia obiectiv, ce exprimă necesitatea maximizării
creşterii medii totale; relaţiile (11-21), (11-22) şi (11-23) transpun în formă
matematică cerinţa ca întreaga suprafaţă disponibilă să fie cultivată, adică suma
suprafeţelor plantate cu cele n specii să fie egală cu suprafaţa totală a celor m
staţiuni iar ultima inegalitate este comună oricărei probleme de programare:
suprafeţele pe specii şi staţiuni trebuie să fie pozitive, pentru că altfel problema
nu are sens matematic.
Condiţia 11-24 nu este totuşi suficientă pentru asigurarea unor compoziţii
optime, întrucât anumite specii, edificatoare pentru stabilitatea structurală a
întregului ecosistem, trebuie să participe în anumite proporţii, ce pot fi definite
de amenajist ca praguri minime. De asemenea, această abordare permite
stabilirea compoziţiei optime şi la nivel de arboret, în raport cu tipul de staţiune
asociat - caz în care compoziţia se citeşte pe coloana corespunzătoare staţiunii
respective.
Un model identic cu cel propus de Dissescu, a fost prezentat la un simpozion
internaţional (Kostov, 1971), provocând următoarele comentarii:
❖ Compoziţia pe termen lung a unei pădurii nu poate să depindă doar de
cerinţele de moment ale industriei (se contestă utilitatea condiţiei 10-21).
Cerinţele se schimbă, şi ce este astăzi optim mâine nu va mai fi.
❖ Schimbarea cerinţelor nu este un proces linear.
•> Oferta de lemn creează la rândul ei cerere, care în timp va modifica structura
ofertei; prin urmare funcţia obiectiv ar trebui formulată în termeni monetari,
ceea ce complică modelul, întrucât preţurile - deci veniturile depind de
cantităţi.
209
A menajarea Pădurilor - Pârlea a ll-a
♦> Un astfel de model este funcţional doar într-o economie de comandă şi
control, nu într-una de piaţă .
Dacă se defineşte vectorul B în raport cu schimbările prognozate pe termen
lung, modelul este aplicabil şi într-o economie de piaţă, dar optimul va fi în
raport cu un moment viitor, nu este raportat la prezent.
Totuşi, formalizarea ca model de programare liniară nu este fezabilă
totdeauna, întrucât pădurile îndeplinesc funcţii multiple, ceea ce presupune o
analiză multicriterială a diverselor variante compoziţionale.
Diversitatea interspecifică a pădurilor de amestec poate fi optimizată prin
programare lineară (Buongiorno et al., 1994), formulând sistemul din (11-25-
11-28).
max
y = G(y-h)+c y - h > 0 h >0

/\ /\
YI I Yi
n nn
IY, IY,
V i=l v .=1
y
(11-25)
(11-26) (11-27) ( 11-28)
Funcţia obiectiv 11-25 este chiar indicatorul Shanon-Weaver. Sistemele de
inecuaţii 11-27 şi 11-28 sunt restricţiile tehnologice. Ecuaţia 11-26 exprimă
raportul dintre numărul de arbori dintr-o categorie de diametre, probabilitatea de
trecere în categoria următoare (matricea G) iar c este probabilitatea de
contragere, constantă pentru toate categoriile de diametre. Relaţia 11-27
exprimă o condiţie banală: nu se pot recolta integral toţi arborii dintr-o categorie
de diametre, Vi fiind numărul de arbori dintr-o categorie de diametre. Datele din
matricea G s-au determinat pe baza observaţiilor făcute de două ori în 613
suprafeţe de probă, între intervalul 1966 - 1984.
210
11.4.3 Constituirea planului de recoltare prin programare liniară

Dissescu (1973) a propus constituirea planului de recoltare prin programare
liniară, pornind de la ipoteza potrivit căreia fiecare arboret, în raport cu urgenţa
de regenerare, va fi exploatat parţial sau integral într-unui din cele n intervale de
r ani ai primei perioade de amenajare. De asemenea, suma volumelor recoltate
din diferite arborete în cursul aceluiaşi interval de timp, trebuie să fie egală cu
posibilitatea periodică corespunzătoare.
Funcţia obiectiv este dată de relaţia (11-29), supusă restricţiilor tehnologice din
relaţiile (11-30,11-31,11-32)
mn
max
i=l
(11 29)
IIW* "
i=1 =1
1m
ZX*„=A (11-30>
i=l j=l
Ixiivij -bI <11-31>
i=l
x;j > 0 (11-32)
în care v(j reprezintă volumul de extras la hectar din unitatea amenajistică i în
intervalul de timp j; Q,, este beneficiul realizat la hectar, în u.a. i în intervalul j;
ai suprafaţa u.a. i, bj posibilitatea în perioada j, n - numărul de u.a iar m
numărul intervalelor de timp în care este împărţită perioada amenajistică.
Autorul a împărţit perioada de 20 ani în patru intervale de cinci ani. Pentru
fiecare arboret s-a stabilit evoluţia regenerărilor precum şi a creşterii şi evoluţiei
structurii dimensionale a volumului recoltabil.
Pentru estimarea beneficiilor Cij s-au avut în vedere următoarele categorii de
venituri şi cheltuieli:
❖ cheltuieli pentru împăduriri, completări şi îngrijirea plantaţiilor;
❖ cheltuieli pentru ajutorarea regenerării naturale;
211
Amenajare a Pădurilor - Partea a Il-a
❖ cheltuieli pentru obţinerea materialului lemnos exploatabil- cheltuieli de
exploatare şi transport;
*•• renta diferenţială de poziţie;
❖ venituri provenite din vânzarea sortimentelor rezultate în urma recoltării.
11.4.4 Programarea dinamică
In subcapitolul anterior s-a arătat cum poate fi optimizat planul de recoltare
la un moment dat. Dar, în realitate, conducerea unui proces precum cel de
planificare amenajistică este mult mai complexă, întrucât necesită o succesiune
de decizii, luate la momente diferite în timp - în cazul precedent, pentru
simplificarea modelului, au fost complet neglijate operaţiunile culturale, de a
căror intensitate şi periodicitate depind volumele vg. Problemele ce presupun
succesiuni de decizii pot fi soluţionate prin programare dinamică, acceptând că
1) procesul poate fi descris printr-un număr redus de variabile de stare;
2) procesul poate fi divizat într-un număr de „m" etape sau faze;
3) în orice moment, procesul se află într-una din cele „m" stări.
Algoritmul presupune stabilirea celei mai bune stări finale prin eliminarea pe
parcurs a soluţiilor suboptimale (analiză prospectivă) şi stabilirea soluţiilor
optime intermediare prin analiza retrospectivă, pornind de la optimul final.
Potrivit metodei (Belman and Dreyfus, 1967) „o strategie optimă are
proprietatea că, oricare ar fi starea iniţială şi decizia iniţială, deciziile rămase
trebuie să constituie o strategie optimă în raport cu starea care rezultă din prima
decizie".
Dezavantajul programării dinamice constă în simplificarea forţată a
interdependenţelor dintre factorii avuţi în vedere Ia specificarea modelului.
Risvand (1980) a aplicat un astfel de model Ia optimizarea planului de recoltare,
constatând că este nevoit să se limiteze la un număr de trei variabile
independente atunci când a descris starea arboretelor ce urmau a fi eşalonate.
212
în prezent, noţiunea de programarea dinamică are două accepţiuni:
programare dinamică discretă, ce este de fapt un algoritm de rezolvare a unor
probleme de alocare similare, ca formă, celor de programare liniară, dar care se
rezolvă printr-un algoritm de programare dinamică, mai uşor de implementat
într-un program de calculator, şi programarea dinamică propriu-zisă, ce este
procesul de optimizare secvenţială a unui lanţ de decizii.
11.4.5 Programarea scop
în cele două aplicaţii de programare liniară prezentate s-a văzut o distincţie
clară între funcţia obiectiv şi restricţiile tehnologice. In multe situatii,
problemele reale nu pot fi simplificate la un model de programare liniară,
întrucât amenajarea multifuncţională a pădurilor presupune realizarea mai
multor obiective, nu doar a unuia singur. Ba mai mult, în majoritatea situaţiilor
obiectivele sunt conflictuale: orice obiectiv de protecţie (a habitatelor, a solului,
hidrologică) este în conflict cu obiectivul creşterii producţiei de lemn, deoarece
realizarea lor presupune fie retragerea din circuitul economic a unor suprafeţe
fie intervenţii de mică intensitate (tratamente fine, cu perioadă lungă sau
continuă de regenerare). Problema care se pune în astfel de cazuri este aceea a
găsirii unui compromis, destul de greu de formalizat matematic.
în tabelul 11-2 au fost prezentate diferenţele dintre cele două abordări:
analiza multicriterială, uşor de aplicat atunci când se doreşte găsirea unei soluţii
de compromis cu utilitate maximă, presupune totuşi definirea de la bun început
a mai multor variante, urmând a fi identificată cea optimă - acestea sunt
denumite generic „probleme de selecţie şi ierahizare". Dar în realitate chiar
definirea variantelor de decizie este complicată, motiv pentru care ar fi mai utilă
o metodă multi-obiectiv prin care să se găsească direct varianta optimă, fără a
mai defini variantele „candidat". Aceasta este programarea scop (goal
programming). Potrivit unui astfel de model, în loc să se definească mai multe
funcţii obiectiv se defineşte doar una (Z), în raport cu abaterile plus şi minus
admisibile pentru fiecare obiectiv în parte (11-33)
minZ = ^(w:D:+wp;) (11-33)
i=i
în care W^şi w* reprezintă gravitatea (ponderea) nerealizării obiectivului i,
respectiv a depăşirii lui, iar D~şi D^ măsura în care respectivul obiectiv nu este
realizat, respectiv depăşit.
213
în continuare variabilele D sunt incluse în sistemul liniar de restricţii, ca în
orice model de programare liniară. Procedând astfel, o problemă multiobiectiv
este redusă la una cu un singur obiectiv. Pentru o mai buna înţelegere a unui
astfel de model se prezintă în continuare o aplicaţie concretă a programării scop
în amenajament.
Kazana et Kazaklis (1997) au propus următorul model de optimizare a
suprafeţelor afectate diverselor ţeluri de gospodărire în Parcul Naţional Dadia
(Grecia), cu suprafaţa de 7.500 ha. Scopul creării acestui parc este protejarea
habitatelor păsărilor răpitoare. Au fost formulate următoarele obiective:
❖ asigurarea unui număr minim de locuri de cuibărit pentru păsări;
❖ asigurarea unor condiţii optime de hrană pentru speciile prădătoare,
definite prin doi indecşi: unul de închidere a coronamentului şi altul referitor la
golurile necesar a fi create în fondul de protecţie;
❖ asigurarea unor recolte de lemn, exprimate în m3.
Singura restricţie se referă, fireşte, la suprafaţa totală a parcului.
Funcţia obiectiv
minZ = ]T(w: D:+w,+D,+ ) (11-34)
i=l
este supusă următoarelor restricţii:
n
IX'jxi+Dr +Di =gj i = l/2/...,g;k = l,2/.../K (11-35)
j=i
n
^bjjXj <S; i = 1,2.......................g (11-36)
H
xj(D*,D:>0 (11-37)
în care Xj reprezintă suprafaţa subunităţii de gestiune pentru obiectivul j;
awj - contribuţia subunităţii de gospodărire j la realizarea obiectivului i pentru
specia k;
214
g, -valoarea stabilită pentru obiectivul i;
K - numărul total de specii de păsări protejate;
Si - restricţia de suprafaţă pentru fiecare zonă a parcului;
D', - abaterea în minus faţă de nivelul optim al obiectivului i
D*i - abaterea în plus faţă de nivelul optim al obiectivului i.
Soluţia optimă a fost găsită folosind programul LINDO şi presupune
sacrificarea a 50 de locuri pentru cuibărit, în vederea realizării celorlalte trei
obiective.
într-o lucrare apărută în limba română (Camelia Raţiu-Suciu et al., 1997) se
prezintă modul în care o problemă de programare scop poate fi rezolvată
folosind de mai multe ori modulul de programare liniară al unei foi electronice
de calcul.
11.5 Metode probabilistice
11.5.1 Alegerea tratamentelor prin analiză discriminatorie
Tratamentul este decizia amenajistică cu impact direct atât asupra
rezultatelor economice ale unităţilor silvice, cât şi asupra structurii viitoarelor
arborete. Factorii ce condiţionează alegerea tratamentului au fost prezentaţi în
prima parte a lucrării, fără a insista prea mult asupra condiţiilor socio-
economice în care urmează a fi aplicate respectivele tratamente. Nu s-a insistat
asupra acestui aspect întrucât sintagma „condiţii socio-economice" are conotaţii
diferite de la un ocol la altul; de obicei, prin „condiţii socio-economice" se
subînţeleg în primul rând acei factori necomensurabili ce împiedică realizarea a
„ceva"; în cazul tratamentelor, cel mai des se invocă lipsa de personal calificat
care să realizeze marcări adecvate tratamentelor fine, precum lipsa
preocupărilor sau imposibilitatea protejării seminţişurilor în timpul lucrărilor de
exploatare. Dacă aceste variabile ar fi luate în considerare într-un proces
decizional participativ, pentru fiecare caz în parte, probabil gama tratamentelor
fine s-ar opri la tratamentul regenerărilor progresive.
Rezultanta interferenţei dintre experienţa şi interesul în aplicarea corectă a
unor tratamente, pe de o parte, şi condiţiile de exploatare, exprimate generic
prin distanţa de apropiat un poate fi surprinsă într-o variabilă continuă
(numerică): ea este vizibilă doar prin rezultate.
215
S-a ajuns astfel la o analiza discriminatorie a situaţiilor în care tratamentele
au fost şi bine alese - în raport cu funcţiile atribuite arboretelor - şi corect
aplicate (Drăgoi, 1996 c).
Analiza discriminatorie este o metodă statistică de analiză multivariată, ce
permite estimarea relaţiei lineare dintre o variabilă dependentă de tip dihotomic
sau multihotomic şi combinaţii lineare ale mai multor variabile continue şi
independente. Analiza discriminatorie se foloseşte atunci când nişte entităţi date
- arborete în cazul de faţă - sunt grupate în două sau mai multe categorii -
tratamente.
Cunoscând relaţiile iniţiale de apartenenţă a fiecărei entităţi la un grup,
analiza permite cuantificarea contribuţiei (coeficient de discriminare) pe care
fiecare variabilă independentă (descriptor) o are la menţinerea fiecărei entităţi la
grupul de care aceasta aparţine.
Orice altă entitate a cărei apartenenţă nu se cunoaşte - un arboret pentru care
trebuie să se aleagă tratamentul - va fi atribuită acelui grup căruia îi corespunde
cea mai mare valoare a funcţiei de discriminare. Ca şi în cazul regresiei, analiza
se poate face în formă standard sau în trepte: păstrând toate variabilele
explicative iniţiale, sau eliminându-le pe cele irelevante. Criteriile avute în
vedere la alegerea tratamentelor au fost următoarele:
❖ valoarea lemnului recoltabil, estimată prin coeficientul valoric mediu
convenţional;
❖ vârsta actualului arboret (ceea ce permite tratarea diferenţiată a unor arborete
din urgenţa 1 de regenerare, în care nu se pot aplica tratamente bazate pe
regenerare sub adăpost);
❖ volumul total la hectar (nu volumul recoltabil, deoarece acesta depinde de
tratament, în cele din urmă);
❖ precipitaţiile medii anuale (mm);
❖ temperatura medie anuală (°C);
❖ rezistenţa la umbrire a seminţişului speciei principale (ani);
❖ periodicitatea medie a fructificaţiilor speciei principale (ani);
216
1
t
❖ coeficientul de corecţie a regimului apei în sol (Stanciu, 1973), un parametru
ce include panta, expoziţia şi poziţia versantului (adăpostit sau nu);
❖ suprafaţa arboretului (ha);
❖ distanţa de colectare (hm);
❖ tipul categoriei funcţionale.
Au fost testate două modalităţi de formulare a funcţiilor de discriminare:
arbore dihotomic (figura 11-6) sau „ciorchine" (toate tratamentele „decurg" din
aceeaşi rădăcină). în tabelul 11-13 se prezintă o funcţie de discriminare de tip
„ciorchine".
Figura 11-6 Schema dihotomică a alegerii tratamentelor

217
Tabelul H-13
Exemple de funcţii de discriminare pentru alegerea tratamentelor, obţinute prin
_____________ analiza discriminatorie în trepte
Variabila T. rase T. rase T. T. T.
în în succesi progresi jardinato
parchete margin ve ve rii sau de
mici e de transfor-
masiv mare
Distanţa de 0,4908 - 0,1158 -0,3262 -0,8777
apropiat 0,3766
(hm)
Vârsta (ani) 0.0086 0,1433 0.1044 0,1542 0,1572 1
Rezistenţa 0,1215 - 0,4463 -0,0459 -0,0482
la 0,3034
umbrire a
seminţişuril
or (ani)
Suprafaţa 0,0297 0,3103 0,2694 0,3373 0,4266
(ha)
Periodicitat -0,1800 0,5099 0,5288 1,0923 1,1949
ea
fructificaţiil
or (ani)
Regim 3.5475 - 1,0430 -1,4415 -0,2087
hidric 3,1170
Volum/ha 0,032 1 0,0537 0,0374 0,0433 0,0515
(mJ ha-1)
Cf. Val. 3,9899 - 1,8620 1,3508 1,3458
4
Arb" "*. 1,0434
(adimensio
nal)
Constanta | - - - - -31,6244
17,7565 23,835 27,767 27,0168
6 4
Un set de funcţii de discriminare, precum cel prezentat, poate fi folosit
pentru a indica cel mai potrivit tratament a fi aplicat în cazul unui arboret: se
calculează sumă de produse între coeficienţii funcţiilor (pentru tăieri rase aceştia
se vor citi din prima coloană a tabelului 11-13) şi variabilele ce descriu
respectivul arboret. Tratamentul optim fi acela căruia îi este asociată cea mai
mare valoare a celor cinci funcţii de discriminare.
Avantajul analizei discriminatorii este acela că permite stabilirea cu oarecare
precizie a distanţei de apropiat ce trebuie realizată pentru un arboret dat, dacă se
doreşte regenerarea acestuia printr-un tratament mai fin, ţinând cont de
ponderea acestei variabile - distanţa de apropiat - în aplicarea corectă a
respectivului tratament.
J
' Coeficientul valoric convenţional mediu, calculat în funcţie de proporţia de
participare a speciilor şi preţurile medii la care acestea se vând, având ca reper
(valoare I) o anumită specie de referinţă.
218
Ceea ce condiţionează totuşi puterea discriminatorie a funcţiilor ce rezultă în
urma unei astfel de analize (tabelul 11-13) este mărimea bazei de date (numărul
de înregistrări şi variabile - linii, respectiv coloane) şi buna reprezentare a
fiecărui tratament în datele iniţiale: nu se poate calcula o funcţie de discriminare
asigurată statistic pentru un tratament ce a fost aplicat cu mai mult sau mai puţin
succes doar în trei-patru situaţii.
11.5.2 Reţele neuronale
Analiza statistică este des înlocuită cu un instrument modern de prognoză,
anume reţelele neuronale artificiale (RNA). Acestea creează automat colecţii de
modele matematice, funcţionarea şi arhitectura lor fiind inspirate de modul în
care informaţia este procesată de sistemul nervos.
Ca şi în cazul modelelor statistice, cea mai importantă caracteristică a
reţelelor neuronale este capacitatea acestora de a învăţa din trecut, de a extrage
reguli de relaţionare a datelor dintr-un mediu complex şi de a oferi soluţii atunci
când nu există modelele explicite despre procesul modelat sau când procesul în
sine este prea greu de modelat - dependenţele neliniare de exemplu.
O RNA este formată din unităţi de calcul similare neuronilor. Unităţile sunt
dispuse în straturi: unul de intrare (input), unul de ieşire (output), între care se
interpune cel puţin încă un strat „ascuns", de prelucrare numerică. Unitatea
dintr-un strat este conectată la oricare altă unitate din stratul următor printr-o
pondere w, care este corectată continuu în faza de învăţare.
Cu ajutorul reţele neuronale se prelucrează acelaşi gen de informaţii ca şi în
cazul modelelor statistice - date relevante privind acţiunile din trecut şi efectele
lor, bune sau rele, din punct de vedere al subsistemului conducător - se obţin
aproximativ aceleaşi rezultate - ce trebuie făcut pentru a obţine aceleaşi
rezultate bune ca şi în trecut, sau în condiţii similare. Spre deosebire de
modelele statistice, RNA necesită mult mai puţin date iniţiale pentru a
„înţelege" legităţile funcţionării unui sistem._________
Spre deosebire de analizele statistice, reţele neuronale nu folosesc nici un
test de conformitate, care să ateste măsura în care rezultatele sunt sau nu
acoperite statistic. Acesta ar fi un dezavantaj în generalizarea soluţiilor,
compensat însă de un mare avantaj asupra modelelor statistice: acela de a da
rezultate mult mai apropiate de adevăr atunci când răspunsurile
219
exploatabilitatea fizică este undeva în jurul vârstei de 250 ani.
Acest model a fost folosit la estimarea vârstei exploatabilităţii celei mai mari
rente forestiere (Drăgoi, 1996 b; Drăgoi et Borlea, 1997), prin simulare Monte
Carlo, pornind de la ipoteza că, după ultima răritură, probabilităţile ca toţi
arborii să fie în prima, respectiv ultima clasă de calitate clasă sunt zero. între
aceste structuri „ipotetice" se generează de un număr foarte mare de ori (peste
1000) repartiţii ale arborilor pe cele patru clase de calitate.
Pentru fiecare vârstă s-au generat aleator arbori în cele patru clase de
calitate, de fiecare dată aceştia fiind transformaţi în arbori de lucru; având
numărul de arbori de lucru, volumul mediu pe fir (din tabele de producţie) şi un
preţ mediu de referinţă, s-a calculat venitul corespunzător. Repetând de 1000
această simulare, s-a stabilit o distribuţie a veniturilor, cumulând de la stânga la
dreapta frecvenţele relative. Această operaţie a permis apoi calcularea, pentru
fiecare vârstă, a probabilităţii ca venitul real să fie mai mare decât venitul
aşteptat.
Renta aşteptată s-a considerat a fi egală cu venitul aşteptat - dat de structura
pe clase de calitate din liniile tabelului - multiplicată cu probabilitatea ca renta
reală să fie mai mare decât renta aşteptată. La vârste mici probabilitatea de
depăşire este foarte apropiată de 1, şi scade pe măsură ce arboretul înaintează în
vârstă, deoarece structura calitative se modifică, majoritari fiind arborii din
clasele inferioare de calitate.
Deoarece ecartul de variaţie al veniturilor creşte pe măsură ce arboretul
înaintează în vârstă, algoritmul de simulare Monte Carlo a fost optimizat, astfel
încât probabilităţile de depăşire să nu fie nici subestimate, nici supra-estimate.
Subestimarea se produce atunci când valoarea aşteptată este în aceeaşi „clasă de
rentă" cu valoarea minimă a rentei, şi este supra-estimată atunci când valoarea
aşteptată este în aceeaşi „clasă de rentă" cu valoarea maximă a rentei (figura 11-
8 ).
Dacă se ajunge într-una din aceste situaţii, algoritmul reia simularea,
îngustând „clasele de rentă" şi mărind cu un prag constant numărul de simulări.
într-o astfel de situaţie se ajunge nu numai datorită „claselor de rentă" prea
mari, ci şi atunci când, din întâmplare, nu se generează nici o valoare
întâmplătoare în a doua sau în penultima „clasă de rentă". în astfel de situaţii,
este evident că frecvenţa relativă a clasei a
220 221
Figura 11-8 Situaţiile ce trebuie evitate ia simularea Ivlonte Carlo

Il-a de rentă, respectiv a „penultimei clase de rentă" este egală cu aceea a primei
clase, respectiv a ultimei clase.
Pe un calculator dotat cu procesor Pentium 486, determinarea vârstei Ia care
se atinge maximul rentei, pentru principalele specii forestiere, a durat câteva
zeci de minute, datorită complexităţii procesului de căutare a unor structuri
adecvate a distribuţiei numerelor aleatoare.
Rezultatele au fost întrucâtva cele aşteptate: la fag, şi molid exploatabilitatea
celei mai mari rente forestiere s-a atins la vârste ceva mai mici decât actualele
vârste de tăiere, pe când la gorun din sămânţă a crescut, întrucât preţul arborelui
mediu a fost modificat atunci când diametrul acestuia a depăşit 50 cm,
adoptându-se un preţ mai mare, corespunzător preţului la care se vând buştenii
pentru furnire estetice. De fapt, la gorun clasa a IlI-a s-au obţinut două „vârfuri",
unul Ia 120 ani şi altul la 150-160 ani.
11.6 Sisteme expert
Un sistem expert (SE) este un program de calculator ce are, într-un domeniu
specific, capacitatea de a rezolva aceleaşi probleme ca şi experţii umani. Primul
motiv ce a justificat dezvoltarea sistemelor expert a fost nevoia de a rezolva
anumite probleme în absenţa experţilor umani, într-un timp foarte scurt.
A menajarea Pădurilor - Partea a Il-a Amenajarea Pădurilor - Partea a Il-a
sistemelor reale sunt neliniare sau când datele primare, pe baza cărora RNA
învaţă, sunt foarte puţine. Dar ceea ce le deosebeşte fundamental de modelele
statistice este forma dependenţelor pe care le modelează, ce pot fi la fel de bine
liniare sau neliniare.
O analiză comparativă a celor două modalităţi de abordare (RNA şi analiză
statistică) s-a făcut pe un set de date referitoare la frecvenţa unei anumite specii
de păsări într-un cadru natural dat (Stephanie Manei et al, 1999). Autorii au
estimat probabilitatea apariţiei unei păsări comune de râu de-a lungul a 180
cursuri de apă, în munţii Himalaya, în funcţie de 32 variabile referitoare la:
altitudine, pantă, structura habitatului, proprietăţile chimice ale apei şi
abundenţa de nevertebrate. Ratele răspunsurilor corecte au fost următoarele: 88
% pentru RNA, 83% pentru regresia multiplă logistică în trepte şi 84% pentru
analiza discriminatorie. Toate modelele au prezis mai degrabă absenţa decât
prezenţa respectivei specii dar prin eliminarea unor înregistrări şi refacerea
calculelor s-a constat că cele mai stabile predicţii le asigură, totuşi, regresia
logistică multiplă. Acest exemplu a fost dat pentru a sublinia un aspect esenţial
a! managementului adaptativ în fundamentarea corectă a deciziilor pe termen
scurt şi mediu: nu lipsa datelor este problema, ci prelucrarea şi/sau interpretarea
defectuoasă a rezultatelor.
11.5.3 Determinarea exploatabilităţii celei mai mari rente a pădurilor prin
simulare Monte Carlo<M
Modelul clasic al pădurii normale, în care suprafeţele sunt cvasi- egal
distribuite pe clase de vârstă este unul determinist: la finele fiecărei perioade,
toate arboretele dintr-o clasă de vârstă trec în clasa următoare de vârstă, iar cele
din ultima clasă trec în prima. Pe măsură ce timpul trece, se produc concomitent
două procese: eliminarea naturală, datorată concurenţei inter şi intraspecifice -
şi creşterea, respectiv acumularea de biomasă în tot mai puţine exemplare, ce
urmează a se recolta la exploatabilitate.
Fiind vorba de plante lemnoase, eliminarea naturală nu este instantanee;
arborii „mor în picioare" - adică are loc o debilitare mai mult sau mai puţin lentă
a acestora, a cărei consecinţă este creşterea
" Simularea Monte Carlo presupune generarea aleatoare de valori, urmată apoi
de gruparea acestora în clase şi prelucrarea statistică a populaţiei statistice nou
obţinute. Se foloseşte ori de câte ori nu se cunoaşte tipul de distribuţie pe care îl
are o anumită variabilă, datorită numărului mic de date.
220
-----------------------------------------------------------
Amenajarea Pădurilor - Partea a Il-a___
vulnerabilităţii la diverşi factori de stres biotic sau abiotic. Prin urmare este
firesc să se presupună că anterior eliminării are loc o depreciere calitativă a
arborilor, adică o trecere treptată din clasa 1 de calitate în a Il-a, din a 11-a în a
Ill-a, şi din a IlI-a în a clasa a IV-a de calitate. Dinamica acestei rate nu poate fi
cunoscută, ci doar estimată şi considerată constantă. Prin urmare se poate scrie
următorul model recursiv:
?i„. = n-n,, , " „ (11-38)
în care n(j este numărul de arbori din clasa de calitate j la vârsta i, n' este
numărul iniţial de arbori, imediat după ce s-a aplicat ultima răritură iar n" este
numărul de arbori ce se consideră că ating exploatabilitatea fizică.
Pentru un arboret echien este normal să se presupună că imediat după ultima
răritură toţi arborii rămaşi sunt în prima clasă de calitate, iar la exploatabilitatea
fizică toţi cei n" arbori rămaşi sunt în clasa a IV-a de calitate. Problema
principală a folosirii relaţiei 11-38 este lipsa datelor în tabelele de producţie, ce
se limitează până la vârste de cel mult 140 ani. După această vârstă, sunt două
modalităţi de abordare: rată constantă sau progresivă. Indiferent ce rată se
foloseşte, valorile intermediare se calculează astfel încât la vârsta
exploatabilităţii fizice să rămână pe picior un număr mic de arbori, toţi în clasa
a IV-a de calitate. Î11 figura 11-7 se prezintă distribuţia umărului de arbori pe
clase de calitate, obţinută
astfel, pentru brad, clasa a IlI-a de producţie, considerând că
!000 . ^---------------------------------------------
Vârsta
Figura 11-7 Distribuţia arborilor pe clase de calitate obţinută prin simulare
folosind relaţia recursivă 11-38
^— iii K~ IV
221
Amenajarea l'ădw ilor - Partea a Il-a
Diferenţa dintre sistemele de asistare a deciziilor (SAD) şi SE este şi de
structură, şi de funcţionalitate: primele sunt dezvoltate pe baza unor metode de
decizie multicriterială, pe când un SE este o colecţie de reguli de decizie, creată
în urma consultării mai multor experţi, pe baza linei scheme de analiză
conceptuală ce „leagă" descriptorii unei păduri sau unui arboret de alternativele
decizionale şi consecinţele acestora. Sistemele expert sunt detinate problemelor
pentru care nu se pot defini algoritmi de rezolvare (Zaharie et al, 1998)..
Deosebirile dintre programele informatice tradiţionale de fundamentare a
deciziilor şi sistemele expert sunt sintetizate în tabelul 11-15.
Tabelul 11-14
Diferenţele dintre programele tradiţionale cie asistare a deciziilor şi sistemele
expert
Programare tradiţională Sisteme expert
Modelează ceea ce trebuie Incorporează direct
să facă utilizatorul, pe baza experienţa specialiştilor,
instrucţiunilor date de sub forma unor reguli şi
experţi premise de aplicare a
regulilor
Domenii mai mari de Aplicaţii dedicate unui
aplicabilitate: foile domeniu foarte îngust
electronice de calcul de (protecţia pădurilor, de
exemplu, exemplu)
cărora li se pot ataşa
module pentm anumite
probleme - programul
Carota, de exemplu (Popa,
2001)
Programele sunt întreţinute Întreţinerea este realizată
de programatori de experţi, cu ajutorul
programatorilor
Modificare relativ dificilă a Cunoştinţele sunt uşor de
codului sursă modificat sau de adăugat
Prelucrare secvenţială a Prelucrare cu grad mare de
datelor, controlabilă doar în interacţiune cu utilizatorul
faza de programare
Adecvată în primul rând Adecvate bazelor de date
pentru prelucrări numerice simbolice (tabele cu date
de tip text)
Se bazează pe algoritmi Folosesc metode +/-
determinişti evoluate de operare cu
probabilităţi
Rezultatul este un tabel sau Rezultatul este o
o reprezentare grafică succesiune de instrucţiuni
de urmat în producţie
SE încearcă să imite raţionamentele experţilor prin raţionamente artificiale.
Mai mult, după prelucrarea cunoştinţelor expertului(ţilor) umani, un SE le
multiplică şi explicitează experienţa acestuia(ora). Printre primele sisteme de
asistare a deciziei, concepute potrivit arhitecturii din figura 11-8, se numără
aplicaţia TEMPLA (Suda et ai,
224
1988) şi SE lansat de Liisa Saarenmaa (1990), ambele produse fiind concepute
pentru alegerea compoziţiilor şi tehnologiilor de regenerare.
Măsura în care un sistem expert este util sau nu depinde de natura .
problemelor ce urmează a fi rezolvate. Ignizio (1991) distinge următoarele
caracteristici ale unei probleme ce necesită soluţionarea prin sisteme expert:
❖ mari discrepanţe între abordările, concluziile şi soluţiilor experţilor şi non-
experţilor;
❖ experţi puţini în domeniu, dar buni
❖ domeniu îngust, în care majoritatea problemelor sunt abordate euristic
preponderentă încărcătură simbolică a atributelor şi valorilor cu care se
operează (gradul de saturaţie în baze, de exemplu, în pedologie)
❖ nevoia unei baze de cunoştinţe transparente, clare
v nevoia de a lua decizii în situaţii în care informaţia nu este completă
❖ probleme care prin natura lor, conduc la analiză combinatorie.
O etapă importantă în dezvoltarea unui SE este partajarea cunoştinţelor
expertului uman într-un anumit domeniu. Expertul uman trebuie să aducă
problema într-un stadiu în care datele iniţiale (condiţiile staţionale, de exemplu)
şi soluţiile ( compoziţiile de regenerare, în raport cu ţelurile de gospodărire)
sunt simple, complete, precise, coerente şi clare: adică să transpună problema
din sfera propriei experienţe în aceea a cunoştinţelor comune de specialitate. în
general, expertul uman intervine într-o clasă de probleme slab structurate,
Structura unui sistem expert este reprezentată în figura 11-9.
Baza de cunoştinţe este formată dintr-o serie de reguli de decizie, pe când
baza de fapte descrie o serie de situaţii reale, în care deciziile au fost deja corect
stabilite. în continuare motorul de inferenţe doar aplică regulile de decizie,
combinându-le însă în funcţie de gradul în care parte
225
A menajarea Padinilor - Partea a ll-a
Figura 11-9 Structura unui sistem expert

din premise, respectiv descriptorii unei noi situaţii decizionale, se regăsesc în
premisele regulilor din baza de cunoştinţe.
Motorul de inferenţe este, în esenţă, o colecţie de reguli de tipul „Dacă
[premisa 1] şi/sau [premisa 2]... şi/sau [premisa n] sunt îndeplinite, atunci
[concluzia] este valabilă. Majoritatea sistemelor expert folosite în prezent sunt
scrise în limbajul Turbo Prolog, ajuns la versiunea 6.1.
226
12 APLICAŢII INFORMATICE UTILIZATE ÎN AMENAJAREA PĂDURILOR
„Orice program, odată rulat, e deja depăşit" Prima din legile lui Murphy
referitoare la calculatoare
12.1 Programul A menajamentul Silvic (AS)45
In prezent, toate firmele de amenajarea pădurilor folosesc ultimele versiuni
ale programul AS (Amenajament Silvic) elaborat în cadrul Institutului de
Cercetări şi Amenajări Silvice. Aceste versiuni rulează sub sistemul de operare
MS-DOS, fiind totuşi posibilă rularea sub platforme Windows 3.11 Workgroup
şi Windows 95. Cele mai importante funcţii asigurate de acest program sunt:
* stocarea şi validarea datelor descrierii parcelare;
❖ stocarea datelor primare, necesare validării descrierii parcelare (subunităţile
de gospodărire create, suprafeţele de control, respectiv suprafeţe totale pe
unităţi de producţie, schema
Porţ iunea in care sunt înregistrate datele generale ale unităţ ii amenajistice
ITTQ
n-r-it
JJL'J 1 1T ; i ;TTT, t-
'Hi TÎ" t
1
!1 ;,j
h
- T 4-
l/lj ! 1 ! h I 1 1 ! i ;~rT i'TT
I TT
f ITT ii î î'i ■ î rlTi
!
i■: T !
Porţ iunea în care sunt înregistrate datele privind elementele de arboret
M';Ti"rf r
îxt
fn-rl
nri
Figura 12-1 Fişa utilizată la culegerea datelor primare ale descrierii parcelare
45
O prezentare mai detaliată a fişei de descriere parcelă. însoţită şi de infonnaţii
privind modul de codificare numerică a datelor se găseşte în caietul de laborator
al disciplinei Amenajarea Pădurilor.
227
[EXP] - expoziţia, exprimată direct N, NE, E, ş.a.m.d. Este obligatorie dacă
forma de relief este versant.
[INC] - panta medie a terenului, exprimată în grade centezimale. Poate
influenţa semnificativ zonarea funcţională, aşa că trebuie să se acorde atenţia
cuvenită înregistrării corecte a acesteia.
[ALTITUDINE (ALT)] - pentru versanţi, se pot înregistra altitudinile
minimă şi maximă; dacă diferenţa dintre acestea este mai mică de 100 m, se
înregistrează altitudinea medie. Pentru luncile inundabile, altitudinea medie se
exprimă cu o precizie de ldm, în măsura în care există planuri cu un nivelment
adecvat.
[SOL] - tipul de sol, codificat numeric. împreună cu tipul de staţiune şi tipul
de pădure, este înregistrat în schema ecologică, pe baza căreia se face validarea
datelor.
[ERZ] - tipul şi intensitatea eroziunii. Este o informaţie foarte importantă
pentru argumentarea zonării funcţionale şi adoptarea măsurilor de gospodărire.
Eroziunea poate fi de suprafaţă - situaţie în care este diminuată grosimea
fiziologică a solului - sau de adâncime - frecventă în zonele de deal, în
porţiunile de teren situate pe pante nu totdeauna mari, dar afectate deja de
eroziune de suprafaţă.
[FLR] - tipul de floră, codificat numeric. Din punct de vedere decizional nu
este o informaţie importantă, dar completează descrierea tipului natural
fundamental de pădure.
cifre.
[TIP STATIUNE TS] - tipul de staţiune, codificat numeric în patru
[INV] - marcator pentru tipul de inventariere. Poate lua următoarele valori:
neinventariat (situaţie în care volumele pe elemente de arboret se calculează
automat), inventariat de ocol, inventariat statistic sau inventariat integral, cu
ocazia amenajării (în oricare din aceste cazuri, volumele Ia hectar pe elemente
de arboret se introduc de către proiectant, în câmpurile [VOLUM/HA].
Tip . POLU L 0 RUM usw S CH C VIRS R
pădure C ARE ! Î (DRM)' p T S L TAA L
[TP) R POL) T (bS R I CT 6
T T) (TAI
1 1ii 1
1 .1 .1
...
i ml 11
1 Cv ■ [Lfcr
uiljIuiM i uroaoi EvcrifraTt
D£DI DDAD1KX II Dl I D4TC ffiMPI fHfKTT
110

în a treia linie de câmpuri sunt înregistrate următoarele date:
[TIP PĂDURE] - tipul de pădure natural-fundamental, conform schemei
ecologice.
[CRT] - caracterul actual al tipului de pădure: în funcţie de productivitate,
natural fundamental, (de prod. sup. mijocie, inf., subproductiv ) parţial derivat,
total derivat, artificial (de prod. sup. mijocie, inf.) şi tânăr nedefinit - pentru
arboretele de până la 20 ani, al căror caracter, datorită modului de regenerare
(naturală combinată cu artificială) nu poate fi precizat la momentul descrierii.
[POLUARE] - tipul şi intensitatea poluării. întrucât gradul general de
poluare industrială s-a redus, această informaţie este importantă doar în zonele
în care mai există exploatări de petrol, în fond forestier. Aici trebuie acordată o
deosebită atenţie delimitării suprafeţelor afectate de poluare (se creează,
eventual, noi subparcele, întrucât reconstrucţia ecologică a solurilor afectate va
fi suportată de cel ce a poluat).
[LIT] - tipul de litieră: lipsă, subţire întreruptă, subţire continuă, mijlocie,
groasă şi foarte groasă. Tipul de litieră indică foarte bine condiţiile de solificare,
ce trebuie corelate cu descriptorii climatici, în special cu temperatura medie
multianuală.
[DRUM] - codul numeric şi simbolul tipului de drum: FE - forestier existent,
FN - forestier necesar, FP - forestier proiectat (şi neexecutat), DE - drum de
exploatare, ce aparţine altui sector (mine, sonde, depozite, unităţi militare).
Codul numeric al drumului se stabileşte de şeful de proiect, după conferinţa I de
amenajare, pentru întregul ocol, folosind harta studiului general. Traseele
aproximative ale drumurilor forestiere necesare sunt trasate chiar de proiectant
(vor figura pe hărţile amenajistice ca linii punctate), astfel încât să deschidă u.a.
greu accesibile, a căror distanţă de apropiat este mai mică de 2 km. Drumul şi
distanţa de apropiat se completează chiar pentru u.a. situate în clasa de
regenerare.
[DISTANTA] - distanţa de apropiat, în hectometri, măsurată din centrul de
greutate al suprafeţei u.a. la drumul ce deschide respectiva u.a., pe linia naturală
de curgere a materialului lemnos.
[STR] - tipul de structură: 1 - echien, 2 - relativ echien, 3 - relativ plurien, 4 -
plurien.
101
_____________Amenajarea Pădurilor - partea a Il-a
tipologică);
❖ prelucrarea datelor în vederea obţinerii volumelor la hectar, pe elemente de
arboret, şi a volumelor pe unităţi amenajistice;
❖ editarea tabelelor sintetice şi a altor situaţii necesare redactării memoriului
tehnic.
Datele descrierii parcelare se completează în teren, folosind formulare tip
(figura 12-1). O mică parte din informaţii sunt în format numeric (tip de pădure,
tip de staţiune, distanţa de apropiat, vârsta exploatabilităţii, vârsta actuală etc.)
cea mai mare parte în format alfanumeric (grupe funcţionale, tip de folosinţă
funciară, drum; pentru alte informaţii se folosesc coduri numerice, ale căror
corespondenţe sunt publicate într-un mic îndrumar de teren (subunităţile de
gestiune, exploatabilitate, tip de inventariere etc.). Datele sunt grupate în două
«E Ctx i ALTITU 50 L E FL TIP I
iin k p ne DINE R R SWI N
(Bi f (ALT) WK. Z UNS V
t) («E0lt) f» (T SI
1 1|
iM!
■pi n ni rsiir\rl^r*«4 r.Â. i..»r l mtJ nctuî lr»CTiJrict nl r o C fri tJvînCTJ
Arrlorri
tipuri mari de înregistrări: prima categorie se referă la condiţiile staţionale şi de
arboret, a doua la elementele propriu-zise de arboret (figura 12-1).
în primul rând de câmpuri [ ISJ OS UP ] se înregistrează localizarea
subparcelei (Direcţie silvică, ocol, UP, u.a.) în format numeric: doi digiţi pentru
DS (asimilată cu fostele Inspectorate Silvice - ISJ) doi pentru ocol şi doi pentru
unitatea de producţie. în ceea ce priveşte subparcela [u.a.], identificatorul
acesteia este compus din două elemente: numărul parcelei (trei digiţi) şi litera
subparcelei, pentru care sunt alocaţi doi digiţi, pentru a permite diferenţierea
u.a. ce fac parte din fondul de producţie şi protecţie de u.a. cu alte folosinţe, ce
primesc litere de subparcelă identice cu cele din fondul de producţie, dar au
semnificaţie diferită; de exemplu: A - teren pentru administraţie, C - clădire; N -
teren neproductiv. Pentru a diferenţia aceste situaţii, în mod normal litera de
subparcelă se aliniază la dreapta, iar litera ce semnifică altă folosinţă se aliniază
la stânga, imediat după numărul de parcelă (fiind o valoare numerică, se aliniază
la dreapta).
în următorul câmp [% supraf] se înregistrează suprafeţele pe care se vor
executa cele (maxim) trei lucrări propuse în deceniu, exprimate ca zecimi din
suprafaţa totală a u.a.
228
Amenajarea Pădurilor - partea a 11-a
[ SUP ] semnifică subunitatea de producţie şi/sau protecţie, cele mai
frecvente fiind: A - codru regulat, sortiment ţel - lemnul pentru cherestea, B -
codrul regulat, lemn pentru furnire estetice sau industriale, precum şi lemn de
rezonanţă, G - codru grădinărit; J - cvasigrădinârit; M - subunităţi supuse
regimului de conservare, X - Zăvoaie de plop şi salcie, Q - salcâmete,
gospodărite în crâng, VV, Y, Z - subunităţi de codrul convenţional - plantaţii de
plop euramerican, la diferite scheme de plantare.
FONDUL FUNCIAR va conţine coduri numerice corespunzătoare folosinţei
din punct de vedere funciar a terenului (păduri de foioase de exemplu, păduri de
răşinoase, teren cultivat agricol); această informaţie nu foloseşte propriu-zis
amenajamentului ci permite doar centralizarea datelor necesare publicării
anuarului statistic.
Suprafaţa [SPR] se înregistrează în hectare, la o singură zecimală. In faza de
validare a datelor această informaţie nu trebuie înregistrată, ea fiind utilizată
doar la listarea finală a descrierii parcelare şi a listelor însoţitoare. Pentru
construcţii silvice suprafaţa poate fi zero - aceasta este singura excepţie, orice
altă u.a. trebuind să aibă înregistrată suprafaţa.
Folosinţa [FLS] este un câmp de doi digiţi, pe baza căruia se obţine
distribuţia suprafeţelor din fişa indicatorilor de bază (1.1 - păduri şi suprafeţe
împădurite pe care s-a realizat reuşita definitivă (1.2 - păduri suprafeţe
împădurite pe care nu s-a realizat încă reuşita definitivă ş.a.m.d.)
GF - grupa funcţională, unu sau doi - este urmată de [Cat. Funcţionale] în
care se pot înregistra până la trei categorii funcţionale: primul digit este pentru
subgrupa funcţională, al doilea pentru categorie.
în al doilea rând de câmpuri sunt înregistrate, în principal, informaţii privind
condiţiile staţionale:
[RELIEF] - tipul de relief, codificat numeric (începând cu luncă joasă, luncă
înaltă, câmpie joasă, câmpie înaltă, versanţi, etc.)
[CNF] - configuraţia terenului, codificată numeric - plană, ondulată,
frământată sau foarte frământată. în molidişuri, configuraţia terenului; prezenţa
monticolilor indică predispoziţia complexului staţiune-arboret la doborâturi de
vânt.
229
[CNS] - consistenţa, exprimată, de regulă, în indice de acoperire, în
molidişuri, se recomandă totuşi exprimarea consistenţei prin indice de densitate,
pe baza unor sondaje Bitterlich.
[CLP] - clasa de producţie medie, considerată a fi aceeaşi cu clasa de
producţie a elementului majoritar.
[VIRSTA ACT] - vârsta actuală a arboretului, rotunjită la cel mai apropiat
multiplu de 5 ani. în cazul arboretelor de amestec, se ia vârsta elementului
principal. La arboretele pure cu structuri relative echiene sau pluriene se poate
lua media proporţională a vârstei tuturor elementelor.
[REG] - regim: 1 - codru regulat, 2 - crâng, 3 - codru! convenţional
VÎR E jR PR NN LUCRAŞ LU:RSRI DATE
STA X Sf M I I I PROFVS COMPUME
EK! NT S D EXEC'JW E IIP) < l KTARE
mi » EILXI 1 1 i (DC) ( 2 5 1,
î
1
11 1 illl TTTTTTŢH
1iii
[VIRSTA EXP] - Vârsta exploatabilităţii. De regulă, se înregistrează vârsta
exploatabilităţii tehnice, în funcţie de specie, clasa de producţie şi sortimentul
ţel pentru specia principală. în cazul arboretelor derivate, dacă nu există tabele
de producţie pentru specia majoritară, aceasta va fi asimilată unei specii
principale, considerând însă vârsta exploatabilităţii absolute. încadrarea
arboretelor exploatabile în urgenţa a V-a presupune reducerea vârstei
exploatabilităţii, astfel încât diferenţa dintre vârsta actuală (TA) şi vârsta
exploatabilităţii (TE) să fie mai mică sau cel mult egală cu 10 ani.
[EX] - câmp numeric, în care se codifică dacă arboretul este exploatabil,
preexploatabil sau ne-exploatabil. Valoarea acestui câmp este corelată cu
informaţia din următorul câmp, urgenţa de regenerare.
[URGENTA - URG] - urgenţa de regenerare. Cod numeric de doi digiţi,
corespunzător criteriilor de încadrare pe urgenţe de regenerare.
[PRN] - mărimea, în ani, a perioadei generale de regenerare, sau a
intervalului rămas din perioada generală de regenerare. Informaţie ce trebuie
corelată cu tratamentul şi categoria funcţională. în funcţie de această valoare, se
calculează indicele de posibilitate prin procedeul subiectiv.
[NIN] - Numărul de intervenţii necesare. în funcţie de tratament şi tipul de
structură ce urmează a fi creat, se înregistrează 2,3 sau 4
233 249
intervenţii. La tăierile rase în benzi, numărul de tăieri se stabileşte în funcţie de
suprafaţa maximă a parchetului în care se pot aplica tăieri rase. [NID] -
Numărul de intervenţii în deceniu. Dacă PRM >10 ani, atunci NID<NIN, altfel
NIN=N1D.
[LUCRĂRI EXECUTATE -LX ]: Sunt două câmpuri disponibile pentru
aceste informaţii, ceea ce înseamnă că pot fi înregistrate până la trei lucrări
executate în deceniul expirat. Completarea acestor câmpuri este foarte utilă
planificării lucrărilor ce urmează a fi propuse (cel mult trei), regula de
completare fiind următoarea: în primii doi digiţi se înregistrează codul lucrării
executate, iar în ultimul digit anul din deceniu în care s-a executat lucrarea.
Deci, dacă amenajamentul anterior a intrat în vigoare în 1994 iar în 1996 s-a
executat o răritură (cod 48), atunci se va înregistra la lucrări executate „483",
deoarece anul 1996 a fost al treilea an de valabilitate a amenajamentului
respectiv.
[LUCRĂRI PROPUSE - LP] - aici se pot codifica cel mult trei lucrări,
eventual pe părţi din suprafaţa totală a u.a.
[DATE COMPLEMENTARE] - Datele complementare sunt de două feluri:
direct codificate - date ce se referă la tulpini provenite din cioate nesănătoase, la
vătămări de diverse naturi - şi date necodificate, ce sunt înregistrate de
amenajist pe versoul fişei de descriere parcelară, caz în care se înregistrează în
câmpul corespunzător SA - „şi altele". Este foarte importantă codificare
adecvată a tipului de vătămare şi a intensităţii acesteia, deoarece acest tip de
informaţii pot fi folosite la argumentarea anumitor măsuri de gospodărire, în
special în ceea ce priveşte reducerea vârstei exploatabilităţii sau reducerea
perioadei generale de regenerare (implicit, a numărului de intervenţii). Datele
complementare oferă informaţie „complementară" încadrării în urgenţe de
regenerare.
1 ' ! ! 1 1 1 1 1..L ---i 11'- 1l__i_l- >7\
.........................1— 1
c c h c r i ţ | A - T t i i -ityi , r.p i V
am y . * i > , J t ,
1 J 1 I 1 1 1 1 U i î N I ! 1 ! ! ! ! 1 ! Illl
ii1r
l
——
i------
[COMPOZIŢIA - TEL] - în compoziţia ţel pot fi înregistrate până la 6 specii,
cu proporţiile aferente fiecăreia dintre ele, pentru proporţii fiind destinate
câmpurile situate la dreapta fiecărei linii punctate. Dacă se propune crearea unui
arboret pur, atunci se va înregistra numai prima specie, iar proporţia de
participare a acesteia va fi „10".

[SUBARBORET - SBA] - se înregistrează până la cinci specii de arbuşti,
codificate numeric, de la 1 la 9. în continuare, [SO] semnifică „suprafaţa
ocupată de speciile de subarbuşti, [MR] este „modul de răspândire", care se
codifică asemănător tipurilor de amestec ce se folosesc la descrierea elementelor
de arboret (intim, intim şi grupat, biogrupe, buchete, pâlcuri mici, mari etc.).
[DS] densitatea, se exprimă prin indicele de acoperire.
; i. i.. i i .!._
vs
SEM
, s? I P35P ; v î
-1—1 ,1 1_i—L,
NTI5
U 1 I LIZA
■1. J...I
YlOCTTAj?arP IDIAM J1M&T
Soc
rtMvfxl CĂLIT IvOlt^t/WilcRtSTTR^ %t>.TRAS I Pfl0v7
[SEMINTIS UTILIZABIL] - ca şi în cazul compoziţiei ţel, se înregistrează
până la şase specii, în măsura în care exemplarele pot fi utilizabile (înălţime de
până la 30 cm sau mai mult, dacă sunt grupate în pâlcuri). Primii doi digiţi [VS]
reprezintă vârsta medie seminţişurilor, iar ultimii doi suprafaţa ocupată [SOC],
modul de răspândire [rsj.
[NRS] reprezintă numărul de elemente de arboret din partea a doua a fişei de
descriere parcelară. Această variabilă are rol de control, întrucât programul AS
va citi din restul fişei doar un număr de linii egal cu [NRS]. A nu se confunda
număr de elemente de arboret cu număr de specii: dacă avem două sau trei
elemente de arboret ale aceleiaşi specii (fag, de exemplu) numărul de specii va
fi trei, nu unu.
înregistrările referitoare la elementele de arboret conţin următoarele coloane:
C XtVTft PROY
P ^ CNie
CPtx) KT/V
(C cftovţ
H5
)
____1
X r u T TŢTT
T"
bf-Ţ 1- rrrrr
J-f-
volihAM (viu
ff
[ELEMENT- (ELM)] - trei digiţi, pentru codul literal al speciilor.
[MRG] - modul de regenerare - codificat numeric, 1- regenerare naturală, 2-
semănători directe, 3 - puieţi plantaţi ş.a.m.d.).
[VIRSTA - VRT] - Vârsta fiecărui element de arboret, rotunjită la multipli
de cinci ani.
[PROP] - proporţia de participare, exprimată
in zecimi.
234
[DIAM], [ÎNALT] - diametrul mediu, în cm, respectiv înălţimea, în metri.
[M] - marcator pentru înălţimea dominantă (se pune cifra 1 în dreptul
înălţimii dominante);
[CP] - clasa de producţie, pe elemente de arboret;
[AMS] - tipul de amestec;
[ELG] - lungimea fusului elagată natural, exprimată în zecimi;
[VIT] - starea de vitalitate, codificată numeric, de la „foarte bună" la
„lâncedă";
[TEL] - ţelul de gospodărire, codificat. Se admit cel mult două ţeluri de
gospodărire, la două specii principale.
[CĂLIT] - procentul arborilor de lucru, obţinut prin transformarea arborilor
inventariaţi din clasele de calitate II, III şi IV în arbori de lucru.
[VOLUM/HA - (VOL)] - volumul la hectar. Câmp completat doar în
situaţiile în care s-au făcut inventarieri integrale anterior descrierii parcelare.
NB: dacă ocolul a pus în valoare o partidă în u.a. descris şi nu s-au marcat toţi
arborii, volumul la hectar nu poate fi preluat ca atare în descrierea parcelară.
[CREŞTERE] - creşterea curentă în volum, dacă s-au făcut măsurători în
teren.
[% EXTRAS (PEX)] - procent de extragere, pe elemente de arboret, în
funcţie de natura intervenţiei. La arborete exploatabile, variază între 30%
(primele tăieri progresive sau succesive) şi 100%. în cazul adoptării unor
perioade de regenerare mai mari, procentul de recoltare poate să scadă până la
20%. în cazul arboretelor în transformare spre grădinărit, indicele de recoltare
se va stabili conform normelor tehnice, dar ţinând cont de situaţia din teren. NB:
este foarte importantă diferenţierea indicilor de recoltare pe elemente de arboret,
indiferent de natura tăierii, având în vedere compoziţia ce trebuie realizată la
finele stadiului de dezvoltare în care se află respectivul arboret.
249
[PROVENIENŢA] - provenienţa genetică, respectiv codul rezervaţiei din
care provin seminţele din care au fost produşi puietii folosiţi la crearea
plantaţiilor sau folosite la semănături directe.
12.2 Caracteristicile generale ale programului AS
Componenta cea mai importantă a unui program de amenajare a pădurilor
este modulul de introducere, validare şi stocare a datelor. Este o componentă
relativ complexă, comparativ cu celelalte, deoarece:
Interfaţa computer-utilizator trebuie astfel concepută încât introducerea datelor
să nu necesite altceva decât cunoştinţe de operare PC. Cel ce introduce datele nu
trebuie să aibă neapărat cunoştinţe de silvicultură.
Validarea datelor presupune verificarea unor condiţii logice complexe, ce
trebuie îndeplinite de valorile anumitor câmpuri din fişa de descriere parcelară.
Fără validare, datele de intrare ar putea conţine numeroase erori, ce s-ar putea
propaga mai departe, în suprafaţa totală a fondului forestier sau în cuantumul
posibilităţii. De asemenea, prelucrarea şi interpretarea datelor privind condiţiile
staţionale şi de arboret ar fi dificilă dacă datele ar conţin erori.
Condiţiile logice încorporate de programul de validare presupun corelarea
valorilor înregistrate în două sau mai multe câmpuri astfel încât să fie evitate
erorile mari. Pe lângă condiţiile banale (de exemplu, suma proporţiilor de
participare a elementelor de arboret în compoziţie să fie zece), o serie de alte
condiţii presupun concordanţa între două câmpuri (de exemplu calitatea de a fi
(ne-)exploatabil şi (ne-)închiderea stării de masiv), între trei câmpuri (tip de
staţiune - tip de pădure - tip de staţiune) sau între cinci câmpuri (vârsta actuală,
vârsta exploatabilităţii, calitatea de a fi exploatabil, numărul de intervenţii în
deceniu şi urgenţa de regenerare. Validarea datelor se poate face şi fără
introducerea suprafeţelor în fişa de teren, dar este condiţionată totuşi de
introducerea suprafeţei totale pe unitate de producţie, ca sumă de control.
Validarea datelor se face în două feluri:
la finele introducerii datelor din fiecare fişă de descriere, cu afişarea erorilor,
urmată de corectarea lor pe loc,
după introducerea fişelor pentru întreaga unitate de producţie: erorile sunt
listate, iar corecturile necesare se fac direct pe fişe, după care se introduc în
calculator.
236
A doua modalitate asigură o productivitate mai mare, deoarece nu presupune
prezenţa nemijlocită la calculator a inginerului proiectant.
Odată rulat, programul de amenajare a pădurilor listează următoarele:
1) descrierea parcelară propriu-zisă,
2) evidenţele suprafeţelor şi volumelor în raport cu speciile, clasele de
producţie, clasele de vârstă, categoriile de consistenţă, pantă, expoziţie etc. -
evidenţe pe baza cărora se redactează capitolele privind condiţiile naturale şi
analiza structurii şi mărimii fondului de producţie şi protecţie,
3) calculul posibilităţii şi planurile decenale de recoltare (pe natură de produse
şi subunităţi de producţie
4) liste ajutătoare, ce sunt folosite la colorarea manuală a hărţilor tematice şi
verificarea matriţelor executate manual.
12.3 Sisteme informatice geografice (GIS)
12.3.1 Prezentare generală
GIS este un sistem informatic (resurse hardware, software şi personal de
specialitate) utilizat pentru prelucrarea, stocarea, vizualizarea şi tipărirea hărţilor
în format electronic. Este compus din:
1. module pentru introducerea şi manipularea informaţiei grafice, precum
adrese şi coordonate;
2. un sistem de gestionare a bazelor de date, capabil să realizeze operaţiile
curente, precum: adăugări de câmpuri, filtrări, sortări ascendente sau
descendente pe câmpuri selectate de utilizator, modificări ale structurii bazei
de date, prin adăugarea de noi câmpuri (coloane ale tabelului de atribute),
editarea înregistrărilor ş.a.m.d.;
3. module pentru crearea hărţilor „inteligente", ce permit de fapt vizualizarea
operaţiilor ce se fac pe tabelul asociat de atribute;
4. diverse unelte de mărire/micşorare şi control al scării de reprezentare, de
măsurare a distanţelor între două puncte oarecare sau de-a lungul unei linii
frânte (foarte utilă la determinarea distanţei de apropiat);
249
5. interfaţă grafică prietenoasă, uşor de folosit de orice utilizator. 12.3.2
Concepte de bază
12.3.2.1 Teme, obiecte grafice, tipuri de fişiere
Hărţile electronice sunt compuse din unităţi elementare denumite teme sau
straturi. O temă este formată din acelaşi tip de obiecte grafice (linii, puncte,
poligon sau imagine). Formatul standard de fişier grafic, acceptat de orice
aplicaţie GIS este shp (shape file) - acest format asigură portabilitatea
informaţiei, fiind recunoscut de toate aplicaţiile de acest tip, indiferent de
producător.
Obiectele grafice (Figura 12-2) se creează prin vectorizare, ce constă, în
esenţă, în înregistrarea poziţiilor relative ale unor puncte situate pe o linie frântă
deschisă sau pe o linie frântă închisă.
Temă tip punct

Temă tip linie
Temă tip poligon
Figura 12-2 Cele trei tipuri de obiecte grafice create de o aplicaţie GIS
Oricărui obiect grafic, indiferent de tip, îi corespunde o singură înregistrare
în tabelul de atribute. Legătura (corespondenţa „unu la unu") între obiectele
grafice din fişierul shp şi tabelul de atribute asociate acestuia (dbf) este realizată
de un fişier de index cu extensia shx. Ştergerea accidentală a acestui fişier face
ca cele două fişiere shp, respectiv dbf să nu mai aibă nici o legătură unul cu
celălalt, deci să fie nefuncţionale. Legătura creată de acest fişier de index mai
poate fi distrusă şi dacă tabelul de atribute este editat cu o altă aplicaţie
(Excel®, de exemplu), iar prin editare se adaugă sau se şterg înregistrări.
238
12.3.2.2 Georeferenţierea
Georeferenţierea este operaţia prin care se calculează automat coordonatele
fiecărui punct, pornind de la coordonatele absolute şi relative pentru cel puţin
trei puncte dintr-o temă, ţinând cont de sistemul de referinţă adoptat. Fără
georeferenţiere, un sistem informatic geografic nu poate calcula nici lungimile
reale ale liniilor, nici suprafeţele reale ale poligoanelor, şi nici distanţele reale
dintre puncte.
12.3.2.3 Avantajele utilizării GIS
Produsele de timp GIS au patru mari avantaje:
permit georeferenţierea hărţilor pe baza cărora se generează temele. Prin
georefenţiere, fiecărui punct din temă îi sunt asociate automat coordonatele
absolute X şi Y, pornind de la cel puţin trei puncte de coordonate XY
cunoscute, ce sunt înregistrate într-un fişier de tip text, special destinat acestui
scop;
suprafeţe u.a. sunt calculate automat, la o precizie imposibil de realizat cu alte
mijloace, chiar dacă pot exista erori de diferenţiere;
permit editarea rapidă a hărţilor la orice scară precum şi colorarea diferită a
obiectelor grafice incluse, în funcţie de valoarea atributelor, prestabilită de
utilizator; mai multe teme pot fi suprapuse, obţinându-se astfel hărţi de
complexitatea dorită (denumite proiecte, conform terminologiei consacrate);
permit exportarea tabelelor de atribute în formatul dbf (data base file), ce este
un format standard, acceptat de orice sistem de gestionare a bazelor de date
(SGB).
Totuşi, trebuie precizat că utilizarea unui astfel de sistem informatic nu
elimină toate erorile de determinare a suprafeţelor, ci doar pe cele de
planimetrare. în locul lor pot să apară altele, datorate chiar georefenţierii, când
aceasta se face într-un sistem de proiecţie diferit de cel utilizat la editarea
planurilor ce au fost vectorizate.
Utilizarea tuturor facilităţilor GIS presupune o bună experienţă în folosirea
sistemelor de gestionare a bazelor de date. în tabelul de atribute al temei
referitoare la unităţile amenajistice pot fi înregistrate condiţiile staţionale şi de
arboret, urmând ca datele referitoare la elementele de arboret să fie înregistrate
fie ca şi coloane ale aceluiaşi
249
Amenajarea Pădurilor - partea a U-a
tabel, fie într-un altul, care este legat de primul printr-unul sau mai multe
câmpuri comune (UP, ocol, direcţie silvică).
12.3.3 Utilizarea foilor electronice la editarea tabelelor sintetice
Chiar actuala versiune a programului de amenajare â pădurilor (AS) creează
suficient de multe liste sintetice, în eventualitatea utilizării unui software de tip
GIS astfel de situaţii nu mai sunt generate automat, rămânând în sarcina
utilizatorului atât conceperea lor, cât şi editarea propriu-zisă.
Scopul acestui subcapitol nu este prezentarea modului în care se listează
descrierea parcelară folosind GIS sau o altă aplicaţie (Access® de exemplu) -
respectivele cunoştinţe făcând obiectul altei discipline - ci doar prezentarea unor
funcţii ale foilor electronice de calcul, foarte utile în analiza de detaliu a datelor
descrierii parcelare.
Sortarea este operaţia de ordonare a înregistrărilor în funcţie de valorile
unuia sau mai multor câmpuri. Sortarea se poate face crescător sau descrescător,
diferenţiat pentru fiecare câmp.
Filtrarea este operaţia de afişare doar a acelor înregistrări ce îndeplinesc aşa-
numitele condiţii de filtrare, respectiv condiţiile ce trebuie îndeplinite de
valorile pe care le iau câmpurile de filtrare, alese de utilizator.
Aplicaţia ce realizează cel mai uşor filtrări simple sau avansate este Excel®.
Autofiltrarea se realizează parcurgând meniul compus Data—>Filter—
>Autofilter, ce are ca rezultat adăugarea unor săgeţi fia stânga denumirilor
câmpurilor. în continuare, dacă se selectează un anumit câmp, vor fi vizualizate
într-un meniu pop- down (listă derulată în jos) toate valorile pe care le ia
câmpul respectiv. De exemplu, dacă se selectează tipul de pădure, va fi afişată
lista tuturor tipurilor de pădure din tabelul respectiv (figura 12-3).
Filtrarea automată permite utilizarea doar a unui singur câmp, nu a mai
multora. în schimb, filtrarea avansată permite sortarea şi
3332
1341
. SOL -
3305 3305 3305
3305
3305 3305
3305 3305 3305
Figura 12-3 Lista tipurilor de pădure dintr-o descriere parcelară, realizată prin
filtrare automată
240
1
vizualizarea doar a acelor înregistrări ce îndeplinesc condiţia ca două sau mai
multe câmpuri să ia valori stabilite de utilizator.
A BCD E FI' J
1 U suprafaţa grupa TS TP SOL
A func sup
2 3332 1341
3
4
5 U T [suprafa ▼ ^T JJTP jrjSO d
A Igrups fu ▼ S L
j::up
6 1 A 12,0 I-2A.1G 3332 1341 33
M 05
_7_|l 8,0 I-2A.1G M 3332 1114* 33
B |_„ 1 05
8 1 C 3.3 I-2A.1G M 33.3 III4" 33
Q1D 2 05
3IH o 3332 1341 33
10 2 7,0 I-2A.1G M 05
A
11 1.6 0
2R
1 -J A 1-2 7 L-'AK-? M N,I 1 QQ
NC
Figura 12-4 Prima etapă a filtrării avansate - adăugarea liniilor suplimentare,
prima fiind copia denumirilor câmpurilor
Pentru a realiza filtrarea avansată se fac următoarele operaţii:
1. Se inserează (figura 12-4), deasupra liniei în care sunt denumirile câmpurilor
alte trei linii (cel puţin), iar in prima din liniile nou inserate se copiază integral
linia ce conţine denumirile câmpurilor. Este foarte important ca toate câmpurile
să aibă etichete (denumiri).
2. Pe a doua linie, corespunzător câmpurilor după care se doreşte filtrarea, se
înscriu condiţiile după care urmează a se realiza filtrarea - în figura 12-4, cele
două condiţii sunt TS=3332 şi TP=1341. Dacă se doreşte, de exemplu, afişarea
a două sau mai multe tipuri de pădure corespunzătoare aceluiaşi TS, se trece pe
rândul sau rândurile următoare combinaţia TS-TP. Atenţie: dacă două condiţii
sunt scrise pe rânduri diferite, programul va interpreta aceasta ca un OR logic.
în cazul de faţă, dacă valorile 3332 şi 1341 nu vor fi scrise pe aceeaşi linie, vor
fi afişate fie u.a. la care tipul de pădure este 1341, fie acelea la care TS este
3332.
3.Se mută cursorul în interiorul tabelului, pe oricare din celule, după care se
activează Data—>Fiiter—>Advanced filter şi în interiorul tabelului va apărea o
nouă fereastră, ca în figura 12-5. List range înseamnă domeniul foii de calcul în
care sunt stocate datele iar Criteria range este domeniul condiţiilor după care se
face sortarea.
241
Filtrarea avansată poate fi folosită, de exemplu, la selectarea automată a
arboretelot ce devin exploatabile în următorii 20, 40 şi 60 ani, pentru calculul
posibilităţii prin metoda creşterii indicatoare (tabelul 7-5 se va obţine printr-o
astfel de filtrare, efectuată pe un câmp suplimentar în care se calculează automat
diferenţa dintre vârsta actuală şi vârsta exploatabilităţii)
_l__c_L.
2.0
A. Cţî- to 1-2A, L«t ţi
I ii, . , r---
jîAHJwt;
t2A. |- - -
HA. ^ ^ ^
EEZ3
3305 Vers: 3305 Veisi ' ?305 Vers;
Versant inferior ondulat 3305 Versant or.dulat
j 3305 Vers ant ondulat 3305 Versant superior ondula!
Versant inienoi ondulat 3305 Versant ondulat 3305 Versant supe.-ior ondulat
' 3305 Versant ronlaciu or.dulat Versant inferior ondulat 3305 Versant ondulat
33U5 Versant inferior ondulat 3305 Versant ondulat
Figura 12-5 Etapa a ll-a a filtrării avansate - selectarea domeniului în care sunt
definite condiţiile de filtrare şi a domeniului pe care urmează a se realiza
filtrarea
PivotTable -
StJ
a
suprăfa...
sa
litiera
□iLpaf...
forpwd...
expcct... arboret
Figura 12-6 Selectarea câmpurilor în funcţie de care se va realiza distribuţia
multiplu
O altă funcţie utilă a foilor de calcul este aceea de realizare a distribuţiilor duble
sau multiple („pivotarea" tabelelor), prin care se obţin direct din descrierea
parcelară (condiţiile staţionale şi de arboret, de exemplu) distribuţii ale
suprafeţelor sau volumelor în funcţie de valorile din alte două câmpuri - tip de
staţiune, tip de pădure, tip de sol.
Pivotarea se realizează parcurgând meniul Data-+Pivot Table. Urmează o
succesiune de opţiuni referitoare la modul de prezentare a datelor (tabelar sau
grafic, respectiv distribuţii ale unei variabile în raport cu alte două variabile).
Selecţia câmpurilor în funcţie de care se va realiza distribuţia se realizează cu
ajutorul mouse-ului, selectând
243 249

3Sum IS
4of
supra
faa
1P N2331 2332 333 Gra
2333 3331 3 r.J
3332 Itlan Toi
ki ai
51111 \\ 20.1 57 591
513.3 2 ,1
61114 \ W 572.8 179
1.7
71115 •pi. -N- - - 6 86,
. 9
1
81151 Ale: se 26,
paae 'dala 6
m: tSn
q1211 operaţiile: 35 352
îninse. 2. ,6
timr.st. 6
i 1241 ircdie, r: > 515
n avi nu 2 2
nirnra.
11311 abnlerca 15 150
1 smndsd. 0. .5
vanaţa 6
11341 Iţn Ini 1 7 951
2fDlan (şanoal sfii . 9, 5
1k) pufcţc) 5 2 79.
3 2
1Gran 23.8 1225.7 O 7 454
4d 553,7 57 T 5. 5,3
loial 2045.6 3 2
Figura 12-7 Un tabel de distribuţie a tipurilor de staţiune şi a celor de pădure
realizat într-o foaie electronică de calcul
şi plasând apoi pe linii sau coloane câmpurile în funcţie de care se va realiza
distribuţia (figura 12-6).
Rezultatul este prezentat în figura 12-7. Există şi posibilitatea realizării de
distribuţii în raport cu mai multe variabile, nu doar cu două, dar rezultatul
unei asemenea operaţii este un tabel de dimensiuni mari, destul de greu de
interpretat.
12.4 Alte aplicaţii informatice utilizate în amenajarea pădurilor
12.4.1 Simulatoare
Prima aplicaţie numerică orientată explicit pe simularea creşterii arborilor
individuali (duglas) a fost lansată de Newnham (1964), prin teza sa de doctorat.
Ulterior a avut loc o adevărată explozie în acest domeniu ce a fost trecută în
revistă într-o amplă sinteză a utilizării calculatoarelor în silvicultură (Tamaş,
1983).
SIMBIOF este un program de simulare a dezvoltării fondului de producţie
(Seceleanu, 1978; 1998) ce utilizează aceeaşi bază de date ca şi programul AS,
la care s-a făcut referire anterior. Algoritmii de calcul utilizează o serie întreagă
de relaţii matematice pentru simularea evoluţiei şi dezvoltării fondului forestier
şi a principalelor sale caracteristici. Pasul de simulare este de 10 ani, perioada
de simulare, deşi practic nedeterminată, este recomandată de autor ca fiind de
maxim 150-160 ani. Unitatea elementară de simulare este subparcela.
Procedeele de calcul al posibilităţii sunt specifice metodei creşterii
indicatoare (varianta 1986 şi varianta corectată) precum şi metodei claselor de
vârstă. Pentru calculul caracteristicilor fondului de producţie, a procentelor de
extras prin lucrări de îngrijire şi conducere se utilizează procedeele şi indicatorii
oficializaţi la noi în ţară şi utilizaţi de produsul informatic AS.
Amenajarea Pădurilor-partea a ll-a
In linii mari, modelul porneşte de ia structura reală a subunitâtii de producţie
pentru care se efectuează simularea, stabileşte indicatorii de posibilitate în
funcţie de datele culese în teren şi de principiile de amenajare stabilite prin
"Normele tehnice de amenajarea pădurilor", stabileşte structurile "optime" sau
"ţel" în funcţie de bazele de amenajare adoptate, funcţiile atribuite pădurilor şi
potenţialul staţionai existent, precum şi gradul de apropiere dintre structurile
reale şi cele optime. Simulează apoi execuţia lucrărilor propuse prin
amenajament precum şi influenţa factorilor perturbatori amintiţi asupra
recoltării posibilităţii.
Un model de alegere a tratamentelor bazat pe simulare a fost realizat de
Koval ei al. (1990), folosind estimări statistice (funcţii de regresie) a gradului de
vătămare a solului, semirifisurilor şi subarboretului, pentru arboretele de de fag
gospodărite multifuncţional.
SILVA 2.2 (Pretzsch et al., 2002) este un program de simulare a creşterii la
nivel de arbore individual, arboret sau pădure, conceput astfel încât să ia în
consideraţie distanţa dintre arbori şi modul în care aceasta influenţează
dinamica creşterii şi eliminării naturale, pe diferite staţiuni. Procesul de ajustare
a parametrilor simulării se bazează pe date înregistrate în suprafeţe permanente
de probă, instalate în arborete pure sau de amestec, cele mai vechi datând de la
1873. întrucât validarea modelelor de creştere s-a făcut, de asemenea, în
suprafeţe experimentale permanente, precizia estimării creşterii curente la nivel
de arboret variază între 5 şi 40%. Datele de intrare, ce declanşează simularea
sunt diametru], înălţimea, înălţimea coroanei şi coordonatele în plan ale
poziţiilor arborilor. întrucât parte din aceste date pot lipsi, programul permite
înlocuirea valorilor lipsă. în situaţiile în care datele de intrare sunt preluate din
pieţe de probă dispuse randomizat, se apelează la un generator de structuri, ce
permit înlocuirea elementelor lipsă. Dacă s-ar reprezenta datele de intrare în
formă tabelară, atunci programul permite prelucrarea chiar în situaţiile în care
unele celule ale tabelului nu ar fi completate (prima situaţie), sau ar lipsi chiar
coloane întregi - situaţia a doua, în care, de exemplu, s-ar dori simularea
pornind de la un set incomplet de date.
12.4.2 Sisteme de asistare a deciziilor
Planificarea teritoriului este şi o consecinţă a managementului forestier, mai
precis a politicilor forestiere. Gustafson et Crovv, (1996) au construit un model
de alocare HARVEST, ce oferă instrumente vizuale şi
244
A menajarea Pădurilor - partea a ll-a
cantitative de prognoză a distribuţiei spaţiale a fragmentării fondului forestier,
ca o consecinţă a exploatării masei lemnoase. Autorii au simulat pe 150 ani
evoluţia distribuţiei spaţiale a arboretelor dintr-un parc naţional, în două
alternative: tăieri rase sau codru grădinărit. Suprafaţa totală a interiorului
pădurii şi suprafaţa medie a parchetelor se diminuează în cazul menţinerii
tăierilor rase; suprafaţa de protecţie este mai mare în a doua alternativă, a
tăierilor grădinărite pe buchete.
HOPSY este un pachet de programe scrise în Danemarca (Hinssen, 1994)
folosit pentru fundamentarea deciziilor în managementul forestier, în condiţiile
existenţei unor mici trupuri de pădure disparate şi a unei politici forestiere
orientate spre promovarea anumitor specii. Sistemul este bazat pe un model de
alocare a resurselor ce foloseşte, în parte, procese Markov staţionare. Deşi
obiectivul principal este prognozarea ofertei de lemn sub diverse scenarii,
aplicaţia permite fundamentarea deciziilor în funcţie şi de alte servicii şi
produse nelemnoase oferite de pădure, prin modificarea restricţiilor modelului
de optimizare; principala sa particularitate este aceea că foloseşte probabilităţile
de trecere dintr-o categorie de diametre în alta, precum şi probabilităţile de
modificare a suprafeţelor aferente fiecărei specii. Funcţiile obiectiv sunt o
distribuţie dezirabilă a suprafeţelor pe specii şi un diametru-ţel sau o vârstă a
exploatabilităţii, pe specii.
Lanţurile Markov utilizate s-au bazat pe următoarele ipoteze simplificatoare:
1) modelul este singular; toată informaţia din trecut este încorporată în starea
actuală a arborilor, aşa ca arbori identici se vor comporta identic în viitor; 2)
modelul este staţionar: probabilităţile de trecere dintr-o clasă de diametre în alta
sunt constante în timp, deci creşterea este constantă, iar măsurile silviculturale
nu influenţează aceste probabilităţi. Deşi a doua ipoteză pare forţată, la populaţii
mari de arbori se presupune că difereţele dintre modul în care arborii
reacţionează se compensează între ele.
Modelul Markov se bazează pe două ecuaţii diferenţiale de ordin
întâi:
x;+1=x;A + xit (1JM)
X; =E'xC(lxR1XlxXt) t = l,...T
Primul termen X,A al ecuaţiei 12-1 descrie trecerea arborilor de la o clasă de
diametre în alta. Când nu sunt tăiaţi, se presupune că arborii rămân în aceeaşi
clasă de diametre sau trec în clasa următoare, într-o
perioadă de timp dată, constantă. Matricea A conţine elementele ai jk ce reprezită
probabilitatea ca arborele speciei k să ajungă în clasa j provenind din clasa i,
într-o perioadă de timp constantă.
Al doilea termen al ecuaţiei (12-1) are valori zero cu excepţia primei clase de
diarnetre pentru fiecare specie. El reprezintă numărul de fire în prima clasă de
diarnetre, ce rezultă ca urmare a împăduririi terenului sau a regenerării naturale.
Numărul de arbori dintr-o nouă generaţie depinde trei factori: primul factor este
E'(l x Rt Xl x X, ), ad ică suprafaţa totală disponibilă pentru regenerare, după
tăriere Aceasta este numărul de arbori tăiaţi din fiecare clasă de diarnetre pentru
fiecare specie, adică E' X,, multiplicat cu suprafaţa aferentă fiecărui arbore tăiat
R, (elemente rjk. reprezintă suprafaţa ocupată de arborele speciei k şi categoriei
de diarnetre i) E este o matrice de dimensiuni (mxn) ce conţine probabilităţile ca
arborii să fie tăiaţi, pe specii şi case de diarnetre. I este o matrice unitate de
dimensiuni nnxnn. Al doilea factor ce determină valorile din matrice XI este fi,
respectiv suprafaţa ce se taie din specia k. Al treilea factor este Rlk, respectiv
spaţiul aferent fiecărei noi generaţii din specia k (in m2).. Matricea C are
dimensiuni mnxmn şi conţine valori zero, cu excepţia celor de pe diagonala
principală, în care sunt înregistrate diametrele iniţiale pentru fiecare specie,
respectiv fi/Rlk.
SOLUS este o metodologie modernă de evaluare a gradului în care o
anumită distribuţie a folosinţelor funciare este durabilă. Ea cuprinde trei mari
componente: un modul de programare lineară, două module de cuantificare a
intrărilor şi ieşirilor din sistem şi o componentă GIS. Modelul de programare
lineară operează la nivel zonal şi selectează folosinţele dintr-o gamă de
alternative (silvicultură, agricultură, zootehnie) caracterizate din diferite intrări
şi ieşiri. Funcţia obiectiv este maximizarea surplusului social, compus din
surplusul producătorilor şi surplusul consumatorilor (Jansen et ni, 2000).
12.5 Consideraţii finale privind utilizarea calculatoarelor electronice şi a
modelării în amenajarea pădurilor
Soluţiile tehnice oferite de un amenajament, în virtutea celor trei principii
prezentate în capitolul 2 şi a consecvenţei aplicării bazelor de amenajare, nu pot
să difere prea mult de cele propuse în proiectul anterior, fapt ce limitează
oarecum posibilităţile de utilizare a facilităţilor pe care le oferă modelele de
optimizare prezentate în ultimele două capitole ale prezentului suport
247 249
de curs. La acest aspect se mai adaugă şi faptul că optimizarea oricărei soluţii
tehnice se face pe baza unui model, iar orice model însemnă renunţarea la o
serie de aspecte considerate ne-esenţiale, în favoarea altora. Aşadar modelarea
în sine este afectată de subiectivism, întrucât reflectă în cele din urmă un anumit
sistem de valori, în numele căruia se ia o anumită decizie, şi nu alta.
Prin urmare, în afara facilităţilor oferite de aplicaţiile GIS, s-ar putea spune
că revoluţia informatică nu aduce prea multe elemente de noutate în domeniul
amenajării pădurilor; ceea ce este cât se poate de adevărat, dacă ne limităm
strict la reglementarea producţiei. E suficient să amintim faptul că stabilirea
posibilităţii se face doar cu ajutorul metodelor acceptate oficial, iar rezultatul
acestor calcule depinde efectiv de structura fondului de producţie şi de orizontul
de timp pe care se urmăreşte continuitatea recoltelor.
Dar, chiar şi în asemenea condiţii, utilizarea diverselor modele de optimizare
a structurii şi mărimii fondului de producţie şi protecţie permite cel puţin
estimarea cantitativă, şi în final monetară, a ceea ce silvicultura ar fi putut
câştiga în plus dacă societatea nu ar fi impus anumite restricţii asupra modului
de gestionare a pădurilor. Acesta este costul de oportunitate al gestionării
multifuncţionale a pădurilor şi este cea mai bună aproximaţie a valorii totale a
funcţiilor de protecţie care, prin natura lor, sunt foarte greu sau imposibil de
cuantificat - s-a văzut, în capitolul 10, cât de limitate sunt aceste metode şi, în
ciuda îngustimii punctelor de vedere, cât sunt de greu de aplicat.
Orice mijloc de proiectare asistată nu poate înlocui inginerul amenajist dar îl
poate ajuta substanţial în generarea mai multor variante ale proiectului de
amenajare care, chiar dacă nu vor fi niciodată aplicate, permit analize cost-
beneficiu şi în final, evaluarea economică a funcţiilor de protecţie. Acest aspect
deschide posibilitatea utilizării metodelor moderne de fundamentare a
deciziilor, care, la rândul lor, permit o mai bună armonizare a obiectivelor
amenajistice cu interesele populaţiei locale (dreptul de servitute), cu priorităţile
comunităţii ştiinţifice - interesate în conservarea biodiversităţii - şi cu interesele
industriei lemnului.
Al doilea mare avantaj rezidă în posibilitatea utilizării unor metode
matematice de analiză numerică, statistică şi spaţială imposibil sau foarte greu
de realizat cu alte mijloace. Această facilitate este utilă la redactarea memoriului
tehnic, permiţând argumentarea unor ipoteze

privind fenomenele succesionale ce apar între specii sau tendinţele ce se
întrevăd pe piaţa lemnului la nivel local - fireşte, în măsura în care există
suficient de multe date referitoare la agenţii economici ce exploatează în ocolul
al cărui amenajament se actualizează.
Problema de fond nu este lipsa unor programe special concepute pentru
rezolvarea problemelor amenajistice, ci incapacitatea multor proiectanţi de a
utiliza toate posibilităţile pe care le oferă foile electronice de calcul în
importarea şi prelucrarea datelor din descrierea parcelară .
In ceea ce priveşte analiza eficienţei economice a aplicării amenajamentului,
tot mai frecvent solicitată de beneficiari, este evident faptul că fără date precise
privind preţurile la care este valorificat lemnul şi costurile regenerării
arboretelor nu se pot realiza nici analize cost-beneficiu, nici prognoze cât de cât
credibile privind direcţia în care va evolua piaţa lemnului la nivel local.
248

Bibliografie
Alex'e, A.. 1985, 1986: Analiza sistemică a fenomenului de uscare a
cvercineelor şi cauzele acestuia. Revista Pădurilor, 2,3.4/1985. 1, 2. 3/1986.
Ananda, .1.. Herath, G., 2003: The use of Analytic Hierarchy Process to
incorporate stakeholder preferences into regional forest planning. Forest
Policy and economics, 5: 13-26
Anandalingam. G..1987: A multiple Decision Critcria Analytic Approach for
Evaluation Acid Rain Policy Choices; European Journal of Opperational
Research, 29: 336-352
Anclraşiu, M., ei al, 1986: Metode de decizii multicriteriale. Ed. Tehnică, Seria
Bazele Matematice ale cercetării operaţionale. Bucureşti, 200 p.
Azjen, I.. Brown. T., C., Lori Rosenthal, 1996: Information Bias in Contingent
Valuation: Effects of Personal Relevance. Qualitv of Information, and
Motivational. Journal Of Environmental Economics And Management 30.
pp: 43-57
Bal!, 1. R., et al., 2000. Comparison of Mathematical Algoritiims for the Design
of a Reserve System for Nature Conservation: An Application of Genetic
Algorithms and Simulated Annealing. Journal of Environmental
Management.
Barbu, I., 1985: Contribuţii la prognoza volumului şi a suprafeţelor calamitate
de vânt. Manuscris iCAS.
Barbu, I., Cenuşă, R., 1987: Asigurarea protecţiei arboretelor de molid
împotriva doborâturilor şi a rupturilor de vânt şi zăpadă. ICAS seria a ll-a.
Barbu, 1., Cenuşă, R., 2001: Regenerarea naturală a molidului. Staţiunea
Experimentală de Cultura Molidului Câmpulung Moldovenesc, Seria Lucrări
de cercetare, 238 p.
Bare, B., B., Mendoza. G., A., 1992: Timber harvest scheduling in a fuzzy
decision environment. Canadian Journal of Forest Research, 22: 423- 428.
Belman, R., E., et Dreyfus, S., E., 1967: Programare dinamică aplicată.
(traducere din limba engleză), Ed. Tehnică, Bucureşti, 440 p.
Bernetti, I., 1990: L'ampiego della programmazione lineare nella pianificazione
dell'azienda forestale. Revista di Economia Agraria, 45, 1: 117-147
249
Blaug, M., 1992: Teoria economică în retrospectivă. Ed. a IV-a (traducere), pp
654-644.
Bren, L., J., 2000: A case study in the use of threshold measures of hydrologic
loading in the design of srteam buffer strips. Forest Ecology and
Management, 132, pp: 243-257
Bren. L.J., 1998: The geometry of a constant buffcr-loading design method for
humid watershcds. Forest Ecology and Management 110 (1998) 113- 125
Brittingham M„ C., Temple. S.,A., 1983: Have cowbirds caused forest
songbirds to decline?. BioScience, 33, pp 31-51
Brukas, V. et al, 2001: Discount rate and harvest policy: implications for Bahic
forestry. Forest Policy and Economics, voi. 2, nr.2, p: 143-156
Buongiorno, J. et al., 1994: Tree Size Diversity and Economic Returns in
Uneven-Aged Forest Stands. Forest Science voi. 40, no. 1, 83-103
Carcea F., 1969: Metodă de amenajare a pădurilor. Editura Agrosilvică,
Bucureşti.
Carcea, F., 1978: Modalitate de calcul pentru stabilirea posibilităţii prin
intermediul creşterii indicatoare. Revista Pădurilor 1.
Church, R., Daugherty, P., ]., 1999: Considering Intergenerational Equity in
Linear Programming-Based Forest Planning Models vvith MAXIMIN
Objective Functions. Forest Science, 45(3): 399-373
Clinovschi, F., 2003: Cercetări privind evaluarea ecologică şi economică a
fitocenozelor cu carpen din bazinul hidrografic al Râului Suceava. Teză de
doctorat, Universitatea "Ştefan cel Mare" din Suceava.
Cocks, K.,D., Baird, I.,A., 1989: Using mathematical programming to address
the multiple reserve seiection problem: an example from the Eyre Peninsula.
South Australia Bio. Conserv., 49: 113-130
Constanta et al., 1993: Modeling complex ecological economic szstems:
towards an evolutionary, dynamic nderstanding of people and nature.
BioScience, 43: 545-555.
Dennis F. D., 2000: An ordered probit analysis of public values for use in
multiple objective decision-making. Computers and Electronics in
Agriculture 27 127-137
250
A menajarea Pădurilor - partea a ll-a___
Dickey, D., A., et Fuller, W., A., 1979: Distribution of estimates for
autoregressive time series with unit root. Journal of American Statistic
Association, 74, pp: 427-431
Dissescu R., et al., 1987: Tehnologii diferenţiate de aplicare a tăierilor
grădinărite în scopul asigurării regenerării naturale continue. ICAS seria a ll-
a. 157 p.
Dissescu, R, 1976: Un model stochastic al fondului normal de producţie pentru
principalele specii forestiere din România Revista Pădurilor, 4.
Dissescu, R., 1966: Determinarea compoziţiei-ţel prin metoda programării
lineare. Revista Pădurilor, 81 (12), p: 671-676
Dissescu, R., 1973: Cercetări privind elaborarea modelului matematic al
planului de recoltare. în Studii şi Cercetări, seria 1, voi. XXIX, Institutul de
Cercetare, Proicctare şi Documnetare Silvică, Bucureşti, pp: 393-409
Dissescu, R„ 1990: Abordarea bayesiană a deciziilor amenajistice. Revista
Pădurilor 2, pp: 62-64.
Dissescu, R.. 2003: Premisele tratării arborilor şi arboretelor ca mulţimi fuzzy.
în Silvologie. voi. 111 "Contribuţii ştiinţifice în dendrometrie, auxologie
forestieră şi amenjarea pădurilor (sub redaţia V. Giurgiu). Ed. Academiei
Române. Bucureşti, pp: 156-160
Dissescu, R., Drăgoi, M., 1991: Alegerea tratamentelor silviculturale cu ajutorul
valorii lor de întrebuinţare. Revista Pădurilor 1 pp: 31-38
Dixon, R., 1994: investment appraisal - a guide for managers. Kogan Page,
London
Drăgoi, M., 1987: „Studiul structurii tematice şi repartiţiei geografice a
suprafeţelor experimentale de durată din fondul forestier'". ICAS, seria a ll-a,
Centrul de Documentare Tehnică pentru Propagandă în Agricultură,
Bucureşti, 24 p.
Drăgoi, M. et al..2002: Elaborarea unei metodologii de evaluare economică a
funcţiei antierozionale a pădurii. Seria I, voi. 45, Ed. Tehnica Silvica, pp:
157-165.
Drăgoi, M. şi Blaj, R„ 1989: Utilizarea metodelor de decizie multicriterială la
amplasarea masei lemnoase - produse principale (II). Revista Pădurilor 1, pp:
23-26
Drăgoi, M., 1996 a: Algoritm euristic de eşalonare a planului decenal de
produse principale. Revista Pădurilor, 1, pp: 16-22
253
Drăgoi, M., 1996 b: Cercetări privind exploatabilitatea economică (a celei mai
mari rente forestiere) forestiere pentru princpalcle specii forestiere din
România. Manuscris ICAS.
Di 'ăgoi, M.. 1996 c: Silvicultura/ Svstem Selectiori bv Discriminant Analvsis.
Lesnictvi-Forestry 42 (12), pp: 537-548
Drăgoi. M., 1998: Efectele ecologice pe termen mediu şi lung ale liberalizării
comerţului cu lemn şi retrocedării pădurilor. Proiect UNEP. manuscris.
Drăgoi, M., Borlea. Gh., F., 1998: An Approach ofthe Forest Rotation Problem.
In „Accounting and Managerial Economics for an Environmentally- friendly
Forestry. INRA - Acteset Comunications, 15, pp: 235-24?
Drăgoi, M.,1991: Metodologie de evaluarea funcţiilor recreative pentru pădurile
din jurul capitalei. Manuscris ICAS. Bucureşti.
Ducey, M., J., Larson, B.. C., 1999: A fuzzy set approach to the problem of
sustainability. Forest Ecology and Management. 11 5: 29-40.
Ekelund, R.B., Toliison, R..D.. 2000: Economics: private markets and public
choice. Addison Wesley Longman, 837 p.
Erickson eî al., 1999: Non-renewability in forest rotations: implications for
economic and ecosystem sustainability. Ecologica! Economics 31: 91- 106
Fanta, .!.. 1997: Rehabilitating degraded forests in Central Europe into self-
sustaining forest ecosystems. Ecologica! Engineering. 8. pp: 289-297
Faustmann, M. 1849, On the determination of the value which forest land and
immature stands possess for forestry. In „Martin Faustmann and tbe
Evolution of the Discounted Cash Flow" (M. Gane ed.). Oxford Institute
Paper 42, 1968.
Freemark, K., Collins, B.,1992: Landscape ecology of hircls breeding in
temperate forest fragments. In "Ecology and Conservation of Neotropical
Landbirds" (editori J.,M„ Hagen şi Johnson) Manomet Bird Observatory,
Woods Fiole, MA, pp: 443-454.
Gates, J.,E. et Gysel, L.,W.,I978: Avian nest dispersion and fledging success in
field and forest ecotones. Ecology, 59: 871-883.
Gayer, K„ 1886: Der gemischte Wald, seine Begriibdung und Pflege,
insbesondere durch Horst-und Gmp-penwirtschaft. Parey, Berlin, p: 168
Giurgiu, V., 1974: Metode ale cercetării operaţionale şi calculatoarele
electronice aplicate în silvicultură. Ed. Ceres, Bucureşti, pp: 327
A menajarea Pădurilor - partea a ll-a
Giurgiu, V., 1975: Tehnica de calcul a posibilităţii prin metoda volumelor la
exploatabilitate. IC'AS, Seria I, voi. 33.
Giurgiu. V., 1982: Pădurea şi viitorul. Ed. Ceres, Bucureşti.
Giurgiu, V., 1988: Amenajarea pădurilor cu funcţii multiple. Ed. Ceres,
Bucreşti.
Giurgiu, V., drăghiciu, D., 2004: Modele matematico-auxologice şi tabele de
producţie pentru arborete. Ed. Ceres, Bucureşti, 607 p.
Gong, O., 1999: Diverşification of Harvest decisions for even-aged stand
management. Journal of Forest Economics, 5: 123-138
Gurnauld, A., 1890: La methode du contrcie ă l'Exposition universelle de 1889.
Besanşon.
Gustafson, E., J., Crow, T., R., 1996: Simulating the Effects of Alternative
Forest Management Strategies on Landscape Structure. Journal of
Environmental Management (1996)46. 77-94.
Michelle A. Haefele, Loomis, J., B., 2001: Using the Conjoint Analysis
Technique for the Estimation of Passive Usc Va lues of Forest Health.
Journal of Forest Economics Voi. 7 No. 2.
Haig, R., G.. 1991: Stochastic Log Prices, Land Value and Adaptive Stand
Management: Numerica! Results for California White Fir. Forest Science,
voi. 37: 1224-1238
Hartman, R. 1976: The harvesting decision when a standing forest has value.
Economic Inquiry 14, 52-58.
Herbauts, J., Bayad, J., E.. Guber, W., I996: Influence of logging traffic on the
hydromoiphic degraclation of acid forest soils developed on loessic loam in
midlle Belgium. Forest Ecology and Management, 87: 183-207.
Hinssen, P.,J.,W., 1994: HOPSY, a model to support strategic decesion making
in forest resource management. Forest Ecology and Management, 69, pp:
321-330
Howard, F., A., 1991: A criticai look at multiple criteria decision making
techniques with reference to forestry applications. Canadian Journal of foerst
Research, 21: 1649-1659
lanculescu, M., 1986: Cercetări privind aplicabilitatea metodei creşterii
indicatoare în condiţiile actuale ale gospodării silvice româneşti. Teză de
doctorat. Universitatea din Braşov.
252
253
Ignizio J.P., 1991. Introduction to Expert Systems. McGraw-Hill, Inc.
International edition.
Jalas. j.. 1955: Hemerobe und hemechore Pflanzerarten. Ein terminologischer
Refrmversuch. Acta Fauna Flora Fenn., 72/11 pp: 1-15
Jansen et al., 2000: On Tools for Land Use Analysis:role and complemcntarity
of methodologies for the evaluation of land use on different scalcs.
"Integrating approaches for natural resource management and policy
analysis", XXIV International Conference of Agricultural Economists,
Berlin, August 13-19, 2000
Jensem, E., S., 2000: The effects of information on Danish forest visitors'
acceptance of various management actions. Forestry, voi. 73, no.2, pp: 166-
172
Jobstl, H., A., 1995: Contributions to Managerial Economics in Forestry.
Reader. Heft 12, Schriften atis dem Institut fur Forstliche Betriebswirtshaft
und Forstwirtschaftspolitik, p: 29
Johansen, S.. 1995: Likelihood-Based lnference in Co-intergrated Vector Auto-
regressive Models. Oxford University Press, Oxford, UK
Kahn. M., 1995: ModeUing thinning regimes with a fuzzy logic controller.
Allegemeine forst und Jagdzeitung, 166 (9/10): 169-176
Kangas, J. et al.. 1996: A participatory approach to tactical forest planning.
Forestalia Fennica, 251, 24.
Kangas, J., 1992: Public participation in forest management: An application of
the Analytic Hierarchy Process. EURO XI, T1MS XXXI, Joint Inernational
Conference, Helsinki, Finldand, 29 June- 1 July, Flelsinki, University of
Technology, p. 122
Kangas, J., Kuusipalo, J., 1993: Integrating biodiversity into forest management
planning and decision-making. Forest Ecology and Management, 61, p. 1-15
Kirkpattrick, J., B., 1983: An iterative method for establishing priorities for the
selcction of nature reserve: an example from Tasmania. Bio. Conserv. 25:
127-134
Kiss, A., 1976: Controlul eficienţei măsurilor în amenajament. Importanţa şi
organizarea lui. Teză de doctorat, Universitatea din Braşov.
Kostov, P., 1971: Optimisation of the Species Composition of a Forest Area. In
Operaţional Research and the Managerial Economics of Forestry (ed. P.A.
Wardlc). Forestry Commission Buletin 44, p: 18-23
Kouba, J., 1969: Analyza hospodarkeho procesu v leahnim hospodarstvi pomoci
matematickuch metod. Manuscris.
Kouba, J., 1978: Use of Markov Chains in Forescasting Based on National
Forest Inventory: In National Forest Inventory, Proceedings of Joint Meeting
of 1UFRO Groups, Bucureşti, pp: 338-345.
Kouba, J., 1991: Derivation of the First and Following Age Stages Surface
Rates in Stochastically Defined Normal Forest. Lesnictvi, pp: 807-818
Koval, .!., P. et al., 1990: lmitationoe modelirovanie mnogofunctialnogo
ispoloozvania gorîh lesov. Lesovedenie, 1, pp: 3-13
Kruttila şi coiab., 2000: Utilizing the analytic hierarchy process AFiP in SWOT
analysis - a hybrid method and îts application to a forest-certification case.
Forest Policy and Economics 1, 41-52
Leahu, 1., 1986: Metode şi modele structural-funcţionale în amenajarea
pădurilor. Ed. Ceres, Bucureşti, p: 336
Leahu, I., 2001: Amenajarea pădurilor - Metode de organizare sistemică,
modelare, fiabilitate, optimizare, conducere şi reglare structrual- funcţională
a ecosistemelor forestiere. Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, p:
615
Leslie, A., J., 1967: Cost-benefit Analysis in relation to plantation development
projects. Australian Forestry, 31: 19-32
Liocourt, Fr. de 1898: De / 'amenajament des sapinieres. Bul. De la Soc. For. de
Franche Comte, Besanşon.
Lokwood, C., G.. Moore, T., G., E., 1993: Harvest schedtt/uing with spaţial
contrstraints: simulated anealing approach. Canadian Journal of Forestry, 23,
pp: 468-478
Lovelock, J., 1979: A new look at the life on the Earth. Oxford University
Press, 189 p.
Lu, F., et Eriksson, L., O., 2000: Formation of harvest units with genetic
algorithms. Forest Ecology and Management, 130: 57-67
MacArthur, R.H. et Wilson, E.O.. 1963. An equilibrium theory of insular
zoogeography. Evolution 17:373-387.
Machedon, 1., 2003: Silvicultura şi dezvoltarea rurală. Ed. Tridona, Olteniţa,
p:196
254
255
Amenajarea Păi/urilor - partea a Il-a
Maeley, S., P„ Lipscomb, J.. F.. Johnson, J„ G„ 1982: Solving the habitat
dispersion problem for forest planning. Trans. N. Am. Wildl. Nalur.
Resour.Conf. 47: 142-153
Magnusssen, S., Boyle, T., J.. B., 1995: Estimating sample size for inference
about the Shannon-Waver and the Simpson indices of species diversitv.
Forest Ecology and Management, 78. pp: 71-84
Marcu, ct. al., 1969: Doborâturile produse de vânt în anii 1964-1966 în pădurile
din România. J.C.F., Editura Agrosilvică, Bucureşti.
Ma rcu, Gh. et al., 1974: Cercetări privind extinderea molidului în R.S.
România Ed. Ceres, Bucureşti
Marcu, Gh. et al., 1980: Cercetări privind extinderea bradului în R.S. România.
Ed. Ceres, Bucureşti.
Margules, C..R., Nicholls, A..O., Pressey, R, L„ 1988: Selecting networks of
reserve to maximize biological diversitv. Bio. Conserv., 43: 73-76
Mendoza, G„ A.. Bare, B„ B„ Zhoti, Z.. H„ 1993: A fuzzy multiple objective
linear programming approach io forest planning under uncertainty.
Agricultural Systems, 41(3): 257-274
Mendoza, G..A., Sprouse, W., 1989: Forest planning and decision under
uncertainty: An overview and ilustration. Forest Scicnce, 35: 481-502
Metropolis, N., A. et ai., 1953: Equation of state calculations by J'ast computing
machines. Journal of Chemical Physics 21:1087-1092.
Meyer, M., 1933: Einematematiche-statistiche Untersuchung iiber den Auflau
des Plentervvaldes. Schwerz, Forstwes, pp: 84-88
Meyer, W. H. 1930: Diameter distribution seriesin even-aged forest stands. Yale
Univ. Sch. For. Bull. 28.
Milescu, 1., 1957: Concepţiile amenajamentului şi aplicarea ior în amenajarea
pădurilor din ţara noastră. Revista Pădurilor, 1 1.
Mishan, E., J., 1967: A proosed normalization procedure for public investment
criteria. Economic Journal 77: 777-796
Moog M.. Borchert, H., 2001: Increasing rotation periods during a time of
decreasing profitability of forestry — a paradox? Forest Policy and
Economics, voi. 2, nr. 2, p: 101-116
Moore, C., T., Conroy, M.,T., Boston, K., 2000: Forest management decisions
for wildlife objectives: system resohition and optimality. Computers an
Elecrtonics in Agricultrue, 27: 25-39
256
Amenajarea Pădurilor - partea a II-a
Morell, V., 1999: Thesixth extinction. National Geogrphic 195 [2], pp:43-56.
Oarcea, Z., 1999: Ocrotirea naturii. Filozofie şi împliniri. Parcuri Naţionale şi
parcuri naturale. Ed. Presa Universităţii Române, Timişoara.
Naslund, B. 1969: Optimal rotation and thinning. Forest Science 15, 446 451.
Nastasă, L., 2001: Influenţa restricţiilor silviculturale şi ecologice asupra
posibilităţii pădurilor de codru regulat. Universtatea „Ştefan cel Mare",
Suceava.
Newman, D., H., 2002: Forestry's golden rule and the development of the
optimal forest rotation literature. Forest Economics, 8, pp: 5-27.
Newnham, R. M., 1964: The development of a stand model for Douglas-fir, Ph.
D.thesis, Fac. of Forestry, Univ. B. C., Vancouver, 201 S.
Nute, D. et al., 2000: Goals and goal orientation in decision support systems for
ecosystem management. Computers and Electronics in Agriculture, 27
(2000)355-375
Paille, G., Smith, J., H., G., 2000: Using of simulation in forecasting stand
growth and mortality. Operaţional Research and the Managerial Economics
of Forestry. Forestry Commision Bulletin, 44, pp. 11-17
Pătrăşcoiu, N. et al, 1987: Cercetări privind influenţa structuri arboretelor
asupra funcţiilor de interes social. In "Structuri optime pădurile dc protecţie",
Ministerul Silviculturii, ICAS Seria a ll-a. Redacţia de Propagandă Agricolă,
p: 67-89.
Pătrăşcoiu, N., 1966: Reglementarea procesului de producţie forestieră pe serii
de gospodărire. Revista Pădurilor 6.
Pătrăşcoiu, N., 1977: Cercetări privind organizarea funcţională a pădurilor pe
baze naturaliste. Teză de doctorat, Universitatea din Braşov.
Pătrăşcoiu, N., Badea, O., 1995: Declinul pădurilor şi regresul silviculturii. în
„Protejarea şi dezvoltarea durabilă a pădurilor României", p: 18-23,
Societatea Progresul Silvic, Bucureşti, Ed. Arta Grafică.
Peng, C., 2000: Understanding the role of forest simulation models in
sustainable forest management. Environmental Impact Assessment Review,
20: 481-501.
Pickens, J., B„ Hof, J., G., Bartlett, E„ T„ 1987: Fuzzy goals, MAXI MIN
programming, and natural resource management. în lucările simpozionului
"System analysis in Forest Reosurces", Athens, GA, 9-11 Dec. 1995,
Georgia Center for Continuig Education, Athens, p: 555.
257
zi menajarea facturilor - partea a ll-a
Popa, I., 2001: Modele de stabilitate la acţiunea vântului pentru arbori şi
arborete. Rezumatul tezei de doctorat - Universitatea "Ştefan cel Marc".
I'orterfield, R., L., Zobel, B., J., Leding, F., T., 1975: Evaluating the ejjiciency
of tree improvementprograms. Silvae Genetica, 24 (2-3), p: 33-44.
Pretzsch, H., Biber, P., Dursky, J., 2002: The single tree-based stand simulator
SILVA: construclion, application and evaluation. Forest Ecology and
Management, 162: pp: 3-21.
Prosser, E, P., Abernethy, B., 1999: Increasing errosion hazard from log-row
construction during conversion to plantation forest. Forest Ecology and
Management, 123: 145-155
Rajiu-Suciu, Camelia et al., 1997: Modelarea şi simularea proceselor economice
lucrări practice: studi de caz, proiecte, teste. Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, pp: 50-57
Reale, O., Diemeyer, P., 2000: Modeling the effects of vegetation on
Mediterranean climate during the Roman Classical Period. Part I: Climate
history and model sensitivity. Global and Planetary Change 25: 163-184.
Reale, O., Shukla, J., 2000: Modeling the effects of vegetation on
Mediterranean climate during the Roman Classical Period. Part II: Model
simulation. Global and Planetary Change 25: 185-214
Risvand, L., 1980: Economic analysis of cutting programs applying dynamic
programming. In "Forest Economics" (ed. A Svensrund), Universitefolaget,
Oslo.
Robins et al., 1989: Population declines in North American birds that migrate to
neotropics. Proceedings of Natural Academic Science, 86: 7658-7662
Rucăreanu, N., 1967: Amenajarea pădurilor. Ed. a Il-a revizuită şi adăugită. Ed.
Agrosilvică, Bucureşti, p:452.
Rucăreanu, N., Leahu, I, 1982: Amenajarea pădurilor. Editura Ceres, Bucureşti.
Saarenmaa Liisa ,1990: Chice of reforestation method based on an expert
system in Finish Lapland. Folia Forestalia, 762, Helsinki.
Saaty, T., L., 1980: The Analytic Hierarchy Process. Planning, Priority Setting,
Resource Allocation. McGraw-Hill, New York, p. 283
Sabău, V., 1966: Aspecte economice ale extinderii speciilor repede crescătoare
de foiase. Revista Pădurilor 81(8), p: 448-453
258
Tipografia ROF S.A Suceava str. Mărăşeşti 7A tel: 0230 - 53.22.99 0230 -
52.34.76 fax: 0230 »21.74.59 mobil: 0745 - 58.59.54

Amenajarea Pădurilor

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Amenajarea Pădurilor

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Amenajarea Pădurilor - Partea 1

® asigurarea concordanţei dintre structura fondului de producţie şi funcţiile

în tabelul 1-1, sunt sintetizate raporturile dintreamenajarea

Biometria şi Estimarea mărimii fondului de

Figura 1-2 Metodologia cercetărilor operaţionale

PRINCIPIILE AMENAJĂRII PĂDURILOR ŞI EVOLUŢIA LOR ISTORICĂ

Primul autor ce a dezvoltat o teorie a alocării spaţiale a folosinţelor funciare

Amenajarea Pădurilor - Partea I

Creştere (nran" ha")

managementului forestier, mai precis a accentelor diferite puse pe cele trei

A menajarea Pădurilor - Partea a Il-a

[>' Ciclul este norma medie de timp în care se înlocuieşte

De reţinut: de ciclu se vorbeşte doar în cazul unei subunităţi de gospodărire - o

A menajarea Pădurilor - Partea a Il-a

Amenajarea Pădurilor - Partea I

Amenajarea Pădurilor - Partea I

Amenajarea Pădurilor - Partea I

Amenajarea Pădurilor - Partea I

Amenajarea Pădurilor - partea I

Amenajarea Pădurilor - Partea I

In ciuda impreciziei determinării lui, fondul normal de producţie are un rol

In ciuda impreciziei determinării lui, fondul normal de producţie are un rol

Figura 6-4 Efectul ne-precomptării volumului D asupra preţului de echilibru, în

în care Si,2,3 reprezintă suprafeţele corespunzătoare celor trei niveluri de

parcelaTATE volu Volum recoltabil în perioada...

,4 menajarea Pădurilor - partea 1

Amenajarea Pădurilor - Partea I

normală, Si,2,3 reprezintă suprafeţele periodice 1, 2 şi 3, iar E este excedentul

Amenajarea Pădurilor - Partea I

Amenajarea Pădurilor - partea /

Amenajarea Pădurilor - partea 1 5 2. Arborete cu densităţi de peste 0.7.

Amenajarea Pădurilor - Partea I

Amenajarea Pădurilor - Partea I

Amenajarea Pădurilor - Partea I

Figura 9-1 Structura unui lanţ de custodie

Amenajarea Pădurilor - partea a ll-a

A menajarea Pădurilor - Partea a Il-a

Convenţia privind Decretul nr. 187 din 30

Amenajarea Pădurilor - Partea a Il-a

Figura 9-3 Tipuri de atitudine In raport cu un posibil efect negativ („cost")

Amenajarea Pădurilor - Partea a ll-a

Figura 9-6 Alăturări de tip I

Amenajarea Pădurilor - partea a ll-a

Ffortul ştiinţific de dezvoltare a tabelelor de producţie continuă şi astăzi,

Amenajarea Pădurilor - Partea a Il-a

Figura 11-1 Principiul analizei ierarhizate a proceselor

Figura 11-2 Analiza ierarhizată în trepte

Figura 11-3 Descreşterea ICE pe grup folosind analiza ierarhizată

6 7.4 0.5 0.5 0.5 Da Da 9

delimitată de două curbe de nivel poate fi zonată dacă valorile parametrilor b

min; x3j s {0,l}

Amenajarea Pădurilor - Partea a Il-a

y = G(y-h)+c y - h > 0 h >0

11.4.3 Constituirea planului de recoltare prin programare liniară

Figura 11-6 Schema dihotomică a alegerii tratamentelor

Figura 11-8 Situaţiile ce trebuie evitate ia simularea Ivlonte Carlo

Figura 11-9 Structura unui sistem expert

Amenajarea Pădurilor - partea a Il-a

Amenajarea Pădurilor - partea a ll-a

Temă tip punct

Amenajarea Pădurilor - partea a Il-a

Amenajarea Pădurilor - partea a ll-a

Amenajarea Pădurilor - partea a Il-a

You might also like