Professional Documents
Culture Documents
m6e16ec
Viata
Una dintre cele mai controversate, mai seducatoare si mai performante personalitati
literare si politice ale secoluluil d.C. a fost Seneca filosoful (prin opozitie cu tatal lui,
Seneca retorul) sau numai Seneca, dat fiind diferenta enorma dintre impactul exercitat de
el si inraurirea care a revenit parintelui acestui scriitor. L-am calificat, in mai multe
randuri si in diverse lucrari, ca un Cicero al veacului sau mai degraba un anti-Cicero, ca
un Macchiavelli stoic1. A trait periculos aproape permanent, dat fiind ca i-a fost harazita,
pe cararea stramta, ingaduita de absolutismul lulio-Claudienilor, o existenta fascinanta, in
care ascensiunile eclatante au alternat rapid - si in mai multe randuri - cu declinurile
primejdioase, uneori coplesitoare, in cele din urma fatale. Iar discursul sau literar-
filosofic a incorporat o sfidare plurivalenta.
Lucius Annaeus Seneca, cum se numea, intocmai ca si tatal sau, s-a nascut la Corduba, in
Hispania, intr-o familie din elita provinciala, adica din ginta Annaeilor. Aceasta familie
provenea din randurile unor colonisti romani, stabiliti de multa vreme in sudul Hispaniei;
ea patrunsese de mult timp in ordinul ecvestru. Seneca, ajuns ulterior consul, a fost asadar
si el un „om nou", homo nouus, precum Cicero si atatia alti literati romani. Am aratat mai
sus ca tatal scriitorului era Seneca retorul. Helvia, mama lui, era o matroana de inalta
reputatie morala. A avut doi frati: unul mai varstnic, Lucius Annaeus Novatus, ulterior
adoptat de senatorul lunius Gallio, si altul mai tanar, Marcus Annaeus Mela, ramas
cavaler si tata al poetului Luian.
S-a nascut la o data necunoscuta, probabil in 1 I.C. sau in 1 d.C.2. A fost insa adus la
Roma, la o varsta foarte frageda. Aici a primit o educatie complexa, retorica, insa si
filosofica. A practicat un timp vegetarianismul si s-a harazit fiiosofiei impotriva vointei
tatalui sau. Seneca a fost crescut mai ales de femeile familiei si a avut relatii complexe cu
parintele sau, in care revolta impotriva tatalui a alternat cu pasiunea si respectul.
Refularile consecutive acestor reiatii, sau unui logos, care reprima sever pulsiunile lui
Lucius, ca si afectiunea pentru mama si matusa lui, sotia guvernatorului Egiptului, Gaius
Galerius, ii vor marca in profunzime gandirea si opera. Personalitatea lui Seneca s-a
dezvoltat sub semnul complexului lui Oedip. Chinuit de astm si suspect in ochii
regimului imperial, care se „mefia" de cultele orientale si de practicile vegetariene,
Seneca a ramas in Egipt, intre 25 si 31 d.C, unde a luat contact cu filosofia egipteana, cu
riturile religioase locale, cu ideile lui Philon si ale greco-egipteanului Chaeremon.
intors la Roma, Lucius incepe dificil o cariera senatoriala, din pricina relatiilor familiei
sale cu clanul lui Seian, lichidat in 31 d.C. Este posibil ca el sa se fi angajat intr-o cariera
publica tocmai pentru a-si salva familia, deoarece, personal, nu fusese implicat in
actiunile lui Seian si chiar fusese partial obligat sa paraseasca Roma din cauza lor.
Oricum, devine orator celebru si quaestorm ultimii ani ai domniei lui Tiberiu. Dupa ce
supravietuise represiunilor intreprinse de Gaius-Caligula, Seneca a fost exilat de Claudiu,
in Corsica, si in anul 41 d.C. Seneca frecventa cu stralucire cercurile aristocratiei
senatoriale, a caror optica o asuma, si mai ales clanul politic al familiei lui Germanicus,
inclusiv pe Livilla, nepoata imparatului, in conflict violent cu Messalina, sotia
imparatului. Dupa ce incercase zadarnic sa-si scurteze exilul, se intoarce la Roma, in 49
d.C., dupa lichidarea fizica a Messalinei.
in capitala, Seneca isi faureste propriul cerc cultural-politic, care se distanteaza de
strategia si de optica poetica a factiunilor aristocratice intransigente. Devine praetor, in 50
d.C, si preceptor al lui Nero, fiul adoptiv si succesorul desemnat al lui Claudiu. El se
lanseaza intr-o cariera politica majora. Dupa ce Nero ajunge imparat, Seneca, in calitate
de „prieten al imparatului", amicus principis, de unul dintre cei mai importanti sfetnici ai
puterii, influenteaza masiv ideile si deciziile politice ale noului regim. Dar, cum dupa 61
d.C. Nero repudiaza strategia politica recomandata de Seneca, filosoful renunta la
angajarea civica activa. insa, in 65 d.C, Seneca este implicat in reprimarea conjuratiei lui
Piso si trebuie sa se sinucida.
Seneca a marcat in profunzime viata politica si culturala a secolului I d.C.
Compromisurile multiple n-au lipsit din existenta sa agitata; dar, printre ele, se desluseste
stradania acestui Machiavelli stoic ante litteram de a descoperi si practica o solutie
politica supla, functionala, congruenta procesului de potentare a absolutismului si de
lenta modificare a mentalitatilor3. Sfarsitul tragic ilustreaza un esec, dar incarcat de
reverberatii, de iradieri plurivalente, fertile, pentru dezvoltarea culturii romane.
Opera
Ca scriitor, Seneca a fost deosebit de prolific. El a alcatuit o opera foarte ampla, in
definitiv comparabila ca intindere cu scrierile redactate de Cicero si de Sfantul sau
Fericitul Augustin. inca in antichitate, Quintilian a evidentiat ca Seneca tratase aproape
toate problemele si alcatuise discursuri, poeme, dialoguri si epistule (Inst. Or., 10, 1,
128)*.
Multe dintre lucrarile lui Seneca nu ni s-au conservat. Din altele nu ni s-au pastrat decat
putine fragmente. Trebuie mai ales sa deplangem pierderea unicului tratat sistematic de
etica, „Carte de filosofie morala", Moralis philosophiae liber, datat cu certitudine in 63-
65 d.C, a mai multor culegeri de scrisori, ca si a unei monografii asupra Egiptului,
„Despre asezarea si riturile sacre ale egiptenilor", De situ et sacris Aegyptiorum. Aceasta
ultima opera ne-ar fi ingaduit nu numai
Dar ce intelege Quintilian prin dialogus: orice tratat filosofic in proza sau numai tiparul
compozitional privilegiat de Seneca? insusi Seneca utilizeaza termenul de dialogus pentru
a desemna structura unei lucrari, care nu figureaza, cum vom vedea, in corpul dialogilor
sai (De benet, 5, 19, 8). sa elucidam cunoasterea Egiptului de catre Seneca, ci si incidenta
gandirii egiptene asupra ideilor si comportarii celui pe care il vom numi cordubanul. Se
pare, de asemenea, ca Seneca ar fi si autorul unei opere in versuri, destul de vaste, foarte
partial conservate.
insa operele pastrate pana astazi ale lui Seneca rezida in primul rand - sub forma unui
corp de dialogi, conservat in reputatul manuscris codex Ambrosianus -, in lucrari
filosofice de dimensiuni mai reduse si redactate in proza. S-a aratat, cu trei decenii in
urma, ca ordinea in care se succed aceste opere in manuscris nu este intamplatoare. Ea
este foarte veche, poate chiar stabilita de Seneca insusi4. in sfarsit, s-au pastrat arte
lucrari in proza, filosofice sau de eruditie, de dimensiuni mai ample, epistulele adresate
lui Lucilius, tragedii si epigrame. Cronologia majoritatii lucrarilor lui Seneca formeaza
obiect de aprige controverse intre cercetatorii moderni. Putine opere pot fi datate cu
certitudine absoluta.
Proza si poezia lui Seneca
Prima opera conservata este o consolatie de mici dimensiuni. Specia consolatiilor
ajunsese destul de raspandita in antichitate. Pe urmele Noii Academii, care o promovase,
si ale lui Crantor, exponent al acesteia si maestru in arta consolarii, ea fusese ilustrata de
Cicero: Tusculanele poarta tfrmele practicarii ei de catre arpinat. in ce rezida o
consolatie, opuscul in principiu mai lung decat o scrisoare, dar mai scurt decat un tratat?
Cand cinsva pierdea o ruda draga sau un prieten, consolatia incerca sa-i calmeze durerea
si sa-l imbarbateze, evocand argumente filosofice diverse: inevitabilitatea mortii,
fragilitatea conditiei umane etc. Seneca promoveaza insa trasaturi originale: el va renunta
la magulirea si la disimularea durerii si va scruta trauma psihica, se va stradui s-o
cunoasca si s-o infranga, conjugand curajul si compasiunea. Seneca va opera cu tehnica
suasoriilor, in acest tip de dialogul.
„Consolatie catre Marcia", Ad Marciam de consolatione, publicata probabil in 40 d.C,
comporta numai 26 de capitole si consoleaza pe matroana Marcia, fiica lui Cremutius
Cordus, pentru pierderea fiului ei, Metilius, pe care o indura greu, chiar dupa trei ani de la
decesul acestui tanar de douazeci de ani. De altfel Seneca face elogiul lui Cremutius si al
comportarii Marciei, cu prilejul mortii tatalui ei (Ad Marc, 1, 3); el ofera exemple de
buna si de reprobabila conduita, cu prilejul anumitor traumatisme psihice (Ad Marc, 2-5),
spre a avansa idei stoice curente. Nu lipsesc aluziile la teroarea lui Seian si chiar la
tensiunea politica a vremii. Seneca reliefeaza atasamentul sau fata de strategia politica
senatoriala.
„Despre manie", De ira, dateaza probabil din 41 d.C. si constituie un dialog mult mai
amplu, deoarece cuprinde trei carti, care includ succesiv 21, 36 si 43 de capitole.
Discursul senecan despre manie este adresat fratelui mai mare al autorului, numit inca
Novatus, si denota utilizarea unor surse sextiene si stoice, ca si a scrierilor despre manie
ale epicureului Philodem din Gadara si ale lui Aristotel. Exegeza moderna a aratat relativ
recent ca, de fapt, Seneca acorda termenului de „manie", ira, un sens nou, adica acela de
agresiune, de atitudine distructiva, declansata in mai multe faze. Cordubanul monteaza un
fel de proces fictiv, in care ira apare ca acuzat. Seneca distinge ira de jrascibilitate",
iracundia, ca si de „salbatacie", feritas, ori de „cruzime", crudelitas. Nu opineaza, precum
Aristotel si epicureii, ca mania ar fi naturala, si o declara contrara omului: ,ce este oare
mai cumplit decat mania? Omul s-a nascut pentru ajutor reciproc, mania pentru
distrugere; omul cauta societatea, mania izolarea; omul aduce foloase, mania pagube"
(De ira,
1, 5, 2). il preocupa nu numai aitiologia, ci si profilaxia acestei veritabile maladii.
Privilegiaza o metoda fenomenologica de cercetare a maniei, desi nu ignora importanta
conceptelor. Dezvaluie consecintele maniei colective, incat se refera frecvent la
razboaiele civile, dar si la Principat. Relevanta emerge condamnarea violenta a lui
Caligula, imparat stapanit de o manie feroce (De ira, 3, 18-l0). Cu abilitate, Seneca
reproba tipul de monarhie greco-orientala, de inspiratie „antoniana", si sugereaza lui
Claudiu o moderatie politica globala. Mai ales el statueaza o directionare spirituala si
psihoterapica6.
in schimb, „Despre providenta", De prouidentia, nu comporta decat 6 capitole. Este un
opuscul dedicat lui Lucilius, prietenul intim al autorului, si a fost probabil alcatuit in
primele luni ale surghiunului corsican, adica la sfarsitul anului 42 d.C, desi mai multi
savanti il dateaza din 63 d.C. Problema cardinala a acestui opuscul nu rezida in
dezbaterea privitoare la existenta unei providente, ci in intrebarea urmatoare: de ce, in
pofida acestei providente, se abat atatea nenorociri asupra „barbatilor buni" (Deprou.,
1,1)? Seneca apreciaza ca astfel providenta pune la incercare taria morala a „barbatului
bun", uirbonus, al carui portret este schitat pentru prima oara in acest dialog. „Barbatul
bun" este mai mult decat un zeu, deoarece el depaseste loviturile sortii, care nu ating
divinitatile (Deprou., 6, 6). Seneca generalizeaza, dar are de fapt in vedere nenorocirile,
care il afectasera pe el personal: pierderea unicului fiu si a primei sotii, procesul, exilul.
„Despre constanta inteleptului", De constantia sapientis, este un dialog dedicat
epicureului Serenus, in 19 capitole. intrucat, in acest dialog, continua discutiile din
dialogul despre providenta, noi l-am data in 42 d.C, desi nu putem exclude o datare mai
tardiva, propusa de numerosi savanti. Seneca sustine ca inteleptul, sapiens, acum
diferentiat de „barbatul bun", nu poate fi afectat nici de ultragiul premeditat si violent,
iniuria, si nici de vatamarea involuntara, contumelia, ca el este invulnerabil la nenorocire,
la „rau", malum. Discursul senecan asuma in acest opuscul, realizat in 19 capitole si pe
baza unui plan foarte clar, forma medicinei sufletului, medicina animi, pe care stoicii ar
practica-o adecvat (De const. sap., 1,1). Este lucrarea cea mai ortodox stoica a lui Seneca.
„Consolatie catre Helvia", Ad Heluiam de consolatione, afirma, de asemenea, in 20 de
capitole, redactate in 42 sau in 43 d.C, atat tribulatiile lui Seneca, cat si convingerea
mandra ca depasirea lor este posibila. in mod explicit, Seneca isi consoleaza mama,
afectata de surghiunirea fiului ei. „Consolatie catre Polybius", Ad Polybium de
consolatione, alcatuita in 44 ori chiar la sfarsitul anului 43 d.C, exprima insa infrangerea
acestei mandre increderi a cordubanului in capacitatea lui de a suporta exilul. Seneca
profita de animozitatile care se manifesta intre Messalina si unii liberti-ministri ai lui
Claudiu, printre care se numara si Polybius, pentru a deghiza o cerere neoficiala de
iertare, de reintoarcere din exil. Aparent, Seneca invoca locurile comune ale literaturii
consolarii, ca sa-l imbarbateze pe Polybius, care isi pierduse un frate. Dar uneori solicita
direct lui Claudiu gratierea (Ad Polyb., 12-l3, 18). Aceasta consolatie constituie .pagina
neagra" a operei lui Seneca. Totusi, cordubanul aplica virtutea stoica a eukairiei,
adaptarea la imprejurari, care presupunea ideea ca scopul scuza mijloacele. Totodata, el
se straduia sa-l convinga pe Claudiu sa nu practice o politica antoniana'.
„Despre scurtimea vietii", De breuitate uitae, in 20 de capitole, dateaza mai degraba din
48 decat din 49 d.C. Se simtea in Imperiu iminenta eliminarii Messalinei, incat Seneca,
sperand sa fie iertat, voia sa demonstreze ca pe viitor va fi inofensiv, din punct de vedere
politic. Dialogul este dedicat lui Pompeius Paulinus, prieten al autorului si viitorul lui
socru, pe care il indeamna la dezangajare civica. Este clar totusi ca Seneca se gandeste la
el insusi: ceea ce nu-l impiedica sa incerce din nou castigarea lui Claudiu pentru cauza
filosofiei si a unei politologii antiantoniene. Filosoful purcede de la antiteza intre valorile
interne, „ale sale", sua, si cele externe, externa, intre durata interioara, subiectiva, si cea
exterioara a evenimentelor. Seneca reproba pe cei care se consacra in exclusivitate
ocupatiilor externe - viata moderna, sport, petreceri, activitati filologice (Debreu. uit, 12-
l3) - si propune ca remediu cultivarea „tihnei", otium, in vederea autodesavarsirii moral-
filosofice7.
* Elocvent ni se pane faptul ca Seneca n-a mai scris filosofie, pret de patru ori cinci ani.
Scriitorul trebuia sa infrunte inasprirea politicii Messalinei si lui Claudiu, vicisitudinile
celor cinci ani cumpliti, quinquennium negru al domniei.
„Despre linistea sufletului", De tranquillitate animi, ilustreaza un punct de vedere
diametral opus cu privire la statutul social-politic al filosofiei. Acest dialog incorporeaza
17 capitole si este dedicat iui Serenus, prieten al autorului. Datarea este foarte dificila, dar
Pierre Grimal a demonstrat ca opusculul a fost alcatuit in 53-54 d.C.8. De altfel acest
opuscul reia ideile din dialogul despre viata scurta, desi, cum am aratat, in alta optica.
Doua probleme importante sunt tratate in Despre linistea sufletului. in primul rand,
Seneca raspunde unui Serenus imaginar, care, in capitolul intai, se plansese ca n-a putut
inca dobandi linistea, ataraxia, si ca este supus multor tentatii. De fapt, Seneca descrie o
neliniste, care va face cariera in literatura romantica, pentru a propune dominarea ei prin
stapanirea sufletului. in al doilea rand, el respinge ideile lui Athenodorus, care
recomandase retragerea din viata civica. Deci intocmai ca Seneca insusi in De breuitate
uitae. Dar statutul filosofului nu mai era cel din 48 d.C. Seneca exorteaza la exercitarea
consecventa atat a indatoririlor umane, cat si a celor politico-cetatenesti, chiar daca
admite ca uneori dezangajarea este necesara.
„Prefacerea in dovleac a divinului Claudiu", Apokolokyntosis diui Claudii, nu este un
dialog filosofic, ci o satira menippee, in 15 capitole, care, in congruenta cu tiparele
speciei literare respective, amalgameaza versurile si proza, stilurile intens parodiate,
valente comice diverse. A fost publicat in primele luni ale anului 55 d.C, spre a riposta
memoriilor Agrippinei. Titlul lucrarii a nelinistit multi savanti moderni. insa acest titlu
alude probabil la presupusa prostie a lui Claudiu, recent decedat, caci dovleacul
simbolizeaza deficienta mentala a fostului imparat9. Seneca imagineaza aventurile
postume ale cezarului, candva elogiat de el, in cer, de unde este alungat, desi fusese
divinizat (Apok., 5-l1), in infern, in care este condamnat pentru crimele sale sa devina
slujitorul unui libert al lui Caligula (Apok., 14-l5). Masca imperiala cazuse si Claudiu era
descris cu toate slabiciunile lui, personale si politice, deoarece Seneca reproba
autoritarismul prea centralizator al defunctului principe. Concomitent, pe un ton
ditirambic, el celebreaza pe Nero, incat mistica noii domnii se configureaza, in temele ei
centrale, inca din acest opuscul. De asemenea, opinam ca Seneca urmareste si combaterea
stradaniilor Agrippinei in vederea continuarii politicii lui Claudiu10.
„Despre clementa", De clementa, reia seria dialogilor filosofici si realizeaza un tratat
politologic, care a fost comparat cu II principe al lui Machiavelli. Acest scurt tratat a fost
probabil publicat in jurul lui 1 ianuarie 56 d.C.; in antichitate a comportat o singura carte,
in 33 de capitole, desi unii editori moderni l-au divizat in trei carti. Seneca adreseaza
dialogul lui Nero si, de la inceput, marturiseste clar finalitatea discursului sau: „am
hotarat, imparate Nero, sa scriu despre clementa, ca sa implinesc intr-un fel sarcina de
oglinda si sa-ti arat ca ai ajuns la cea mai mare desfatare dintre toate" (De ci., prooem.,
1,1). Dar cum? Structurand, in corpul dialogului, o descriere a clementei ca virtute stoica
in general, insa mai ales ca o doctrina a despotismului filosofic, ca axa ideologica a
regimului sugerat lui Nero. Clementa trebuie sa fie principalul atribut al „regelui drept",
iar Nero este celebrat in termenii unei teologii solare, de inspiratie mistico-egipteana11.
„Despre viata fericita", De uita beata, constituie un dialog publicat cu certitudine in 58
d.C, in 28 de capitole si adresat fratelui mai mare al lui Seneca, numit acum Gallio.
Substratul real al lucrarii rezida in tentativa cordubanului de a se apara de invinuirile pe
care i le aducea Suilius, delator al lui Claudiu, el insusi acuzat pentru trecutul lui. Suilius
ii reprosa lui Seneca adunarea unei bogatii imense, practicarea pe scara larga a cametei in
provincii. Totusi, Suilius nu era singurul acuzator al lui Seneca. Multi senatori fusesera
contrariati de sprijinul acordat de Seneca proiectului neronian de a desfiinta impozitele
indirecte, arendate publicanilor, si de a statornici impozite directe pe latifundiile
aristocratice12. Tema proclamata a dialogului consista insa in raportul dintre fericire si
virtute, caci acordul cu natura ar conduce omul la o viata concomitent fericita si virtuoasa
(De u.b., 3, 3; 4,2). in ultima parte a dialogului, cu amaraciune, Seneca apara pe „filosof"
in genere, insa, de fapt, pe sine insusi, in cadrul unei polemici aparent fictive, de
incriminarea ca n-ar trai conform preceptelor declarate. Seneca subliniaza ca
demonstreaza nu cum traieste el insusi, ci cum trebuie trait si arata ca oricum isi domina
avutiile, le tine in sclavie (Deu.b., 18, 1;26, 1).
„Despre binefaceri", De beneficiis, constituie un amplu tratat, structurat in sapte carti si
dedicat lui Aebutius Liberalis. Acest tratat a putut fi scris si publicat intre 61 si 63 ori
chiar intre 61 si 65 d.C. Seneca se refera la schimbul de beneficia, de servicii, mai
degraba decat de binefaceri, afirmat ca baza a raporturilor interumane si plasat pe un
fundal doar aparent atemporal. intrucat Seneca are in vedere umanizarea moravurilor
societatii vremii sale, a relatiilor din interiorul familiilor elitei romane, a celor dintre
parinti si copii, ca si dintre stapani si sclavi13. El purcede de la ideea ca oamenii nu stiu
nici sa aduca si nici sa primeasca servicii (De benef., 1, 1, 1). Reiterand anumite idei,
Seneca releva ca valoarea unui serviciu rezida nu in expresia lui concreta, ci in dispozitia
intima, in intentia celui care il realizeaza (De benef., 1, 5, 2).
„Despre tihna" sau „Despre viata retrasa", De otio, reprezinta un mic dialog, in 18
capitole, dedicat lui Serenus si publicat in 62 d.C. in acest opuscul, pastrat cu unele
lacune, Seneca, in curs sa se retraga din viata politica, nu mai indeamna la angajare
cetateneasca. Dimpotriva, el recomanda replierea contemplativa, cunoasterea naturii, pe
care o considera pe deplin accesibila gandirii omenesti (De otio, 5, 6-7).
Acestei cunoasteri „stiintifice" ii este harazit amplul tratat, adresat lui Lucilius, in sapte
sau mai degraba in opt carti (in functie de optiunile editorilor) si intitulat „Problemele
naturii", Naturales Quaestiones. Acest tratat trebuie sa fi fost scris si publicat, cel putin
partial, in anii 62-63 d.C.14. intr-o asemenea lucrare, conservata cu anumite lacune,
cordubanul se harazeste studierii naturii. Dar prologurile si epilogurile cartilor, ca si
anumite digresiuni, au un continut moralizator, generalizeaza pe plan filosofic. De fapt,
Seneca abordeaza succesiv toate cele patru „regnuri" ale materiei: focul, in primele doua
carti, apele, in cartea a treia si a patra (in aceasta ultima carte este prezentat si Nilul),
aerul, in cartea a cincea, pamantul, in cartea a sasea, spre a incheia contemplarea cercului
universului prin cer, la care se refera cartea a saptea. Problemele naturii inglobeaza
aproape intreaga sfera a cunostintelor despre natura ale timpului si informeaza cititorii
asupra ipotezelor stiintifice care erau vehiculate pe atunci, exprima, de altfel, credinta in
dezvoltarea progresiva a adevarului stiintific, imbogatit de la o generatie la alta.
Dar cele 124 de „Epistule catre Lucilius", Epistulae ad Lucilium, formeaza opera cea mai
importanta, opus maius, a lui Seneca. Cele mai raspandite ipoteze in privinta publicarii
pledeaza fie pentru 62-64, fie pentru 63-64 d.C. Deoarece totusi se realiza un schimb de
scrisori care nu putea fi rapid - autorul insusi afirma ca „raspund deosebit de tarziu la
scrisorile tale" (Ep., 106, 1) -, ca si pe baza unor aluzii din textul epistulelor, opinam
totusi ca aceasta corespondenta a fost redactata intre 61 si 65 d.C. Unii cercetatori au
sustinut ca aceasta corespondenta ar fi artificiala, ca scrisorile n-ar fi fost niciodata
expediate lui Lucilius. insa unele aluzii la scrisorile primite de Seneca de la Lucilius, la
fapte si evenimente contemporane, la incidente pur personale, ca si anumite obscuritati
ori pasaje abrupte pledeaza pentru ipoteza unei corespondente reale, revizuite in vederea
publicarii, prin eliminarea unor scrisori prea intime si eventual prin adaugirea catorva
epistule scrise exclusiv in vederea editarii culegerii. Scrisorile au putut fi publicate pe
transe, incat ultimul compartiment a fost editat postum, de catre prietenii autorului, dupa
moartea lui Seneca si Nero15.
Doua aspecte dimensioneaza aceasta ampla culegere de scrisori: caracterul prevalent
filosofic si implicarea vietii contemporane, a autorului si a Italiei antice, indeosebi a
inaltei societati. Batran si chinuit de vechea sa astma, dezamagit, convins de esuarea
proiectului sau politic, dispus spre renuntare si resemnare, Seneca combate mai staruitor
ca oricand teama de moarte, motiv care apare aproape in fiecare scrisoare. El lupta pentru
„tihna", otium, in termeni militari, care implica o batalie necontenita pentru stapanirea
pasiunilor. Filosoful transforma evenimentul in experienta edificatoare: pleaca de la
exemplul practic catre generalizarea teoretica, pentru a se intoarce din nou la implicatiile
pragmatice. Totodata, desi minoritare in text, apar destul de numeroase aluzii la viata
cotidiana a filosofului si a romanilor, la realiile epocii: sub ochii nostri defileaza strada si
scoala romana, spectacolele si baile, chiar metodele antice de bronzare. Tinta preferata a
lui Seneca este societatea epocii lui Nero, prezentata intr-o pregnanta lumina caricaturala
si satirizanta. Ca in imaginile lui Goya ori in filmele lui Fellini, autorul evoca noctambulii
epocii, alcoolicii si efeminatii, blamati fara crutare16. Problemele stilului operelor
filosofice sau chiar literare, inclusiv al autorului insusi, sunt abordate, pe ton adesea
polemic, in scrisorile 38, 40, 58, 59, 75, 100, 114,115.
Cronologia teatrului senecan, aproape un „loc disperat" al filologiei clasice, pune
probleme foarte complicate, semi-insolubile. intr-adevar i se atribuie lui Seneca noua
tragedii, care dau curs pasiunii scriitorului pentru poezie si teatru, marturisita in scrisori
(Ep., 108, 8-l0). Aceste noua tragedii poarta urmatoarele titluri, in conformitate cu cel
mai bun manuscris al lor (dar in paranteze vom consemna si titlurile indicate de un codice
mai recent si mai putin fiabil): „Hercule cuprins de nebunie", Hercules furens,
„Troienele", Troades, „Fenicienele", Phoenissae (Thebais), Medea, Phaedra (Hyppolitus),
Oedipus, Agamemnon, Thyestes, „Hercule pe muntele Oeta", Hercules Oetaeus'.
Motivele sunt mostenite de la tragicii greci, mai ales Euripide, dar Seneca a tinut seama
de experienta tragediografilor romani. Cordubanul a inserat in intriga detalii de viata
romana contemporana, care functioneaza ca anacronisme voite: apar forul roman, acvilele
Romei, iar corul corintienilor elogiaza progresele navigatiei, stiintei si contactelor umane,
sub protectia Imperiului AHerc. fur., w. 173-l,76, pentru for; Phoen., v 390, pentru acvile;
Med., vv. 30l-379, pentru corul corintienilor). Mai importanta se releva modificarea
discursului tragediografic, sub incidenta masiva a problematicii filosofice; chiar
personajele „negative", de altfel cele mai fericit realizate, sprijina conceptiile stoice,
deoarece comportarea lor, contrara destinului, naturii si virtutii, declanseaza
deznodamantul tragic. De asemenea, unele tragedii, ca Thyestes, dar si altele, vehiculeaza
antiteza „regeTtiran", invaluie exortatii sau chiar critici adresate imparatilor vremii.
Cel putin o parte dintre cele saptezeci si trei de epigrame, atribuite lui Seneca si
consemnate in Anthologia Latina, ar putea fi creatii ale lui Seneca. Ca si tragediile, aceste
poeme scurte au fost, probabil, scrise in mai multe perioade din viata autorului. S-ar
spune ca Seneca a considerat poezia ca un joc, chiar daca impregnat de gravitate
moralizatoare, caruia i s-a consacrat aproape toata viata. Pe langa meditatii asupra unor
probleme filosofice, care prefigureaza idei expuse in dialogi si epistule, Seneca, evident
inspirat de poemele pontice ale lui Ovidiu, deplange, in unele epigrame, surghiunirea sa,
isi proclama inocenta si evidentiaza asprimea climatului, a existentei duse in Corsica (ca
in Anth., 236 si 137). Alte epigrame reproba dusmani personali ai lui Seneca, din timpul
exilului sau de mai tarziu, eventual din anii 60 d.C. Seneca riposteaza unui anumit
Maximus (probabil nume fictiv), care batjocorea reputatia sa (Anth., 416), dar si altui
detractor, ce eventual ar putea fi Petroniu, cum vom vedea mai jos (Anth., 412)17.
Asadar, inca din vremea lui Seneca, epigrama tinde sa se orienteze spre persiflarea
sarcastica a unor oameni sau defecte, chiar daca inca era cantonata in sfera invectivei prin
excelenta personale. De altfel epoca lui Nero comporta o notabila expansiune a epigramei
in limba greaca, de asemenea centrata pe atacul dirijat impotriva anumitor persoane.
Sistemul filosofic al lui Seneca
Se poate oare vorbi de un sistem senecan, cand cordubanul si-a expus atat de dezordonat
ideile, cum a rezultat partial din trecerea in revista a lucrarilor lui? Daca ne referim numai
la structura de adancime, la nivelul careia se reface o coerenta fundamentala a gandirii lui
Seneca, raspunsul nu poate fi decat afirmativ. Desigur, filosoful nu si-a conceput
gandirea ca un dat rigid, insa, in acelasi timp, nu s-a limitat sa asambleze haotic idei si
precepte. Seneca si-a modelat reflectiile in functie de o strategie globala si, dincolo de
anumite discontinuitati ale structurii de suprafata a discursului sau literar, a inchipuit
stoicismul ca un ansamblu coerent, un continuum, din care partile nu pot fi degajate la
intamplare (De
Thyestes, Phaedra, Oedipus, Medea si Phoenissae dateaza, probabil, din ultimii ani ai
vietii scriitorului, in vreme ce Agamemnon trebuie sa fie contemporana cu De clementia.
P. GRIMAL, Saneque, pp. 424-427 demonstreaza ca cele doua tragedii consacrate lui
Hercule si Troades au fost alcatuite inainte de 52 d.C, eventual in timpul surghiunului
corsican. Nu credem insa ca Thyestes si Agamemnon ar data din aceeasi epoca. Practic,
Seneca a scris tragedii aproape toata viata. S-a aratat ca, sub Nero, a continuat sa scrie
tragedii, intrucat imparatului ii placea teatrul. prou., 1,1). Fizica, logica si etica se
intrepatrund in gandirea lui Seneca: insa morala predomina in semnificatia fundamentala
a mesajului elaborat de corduban. S-a aratat ca Seneca se simte intim implicat in conditia
morala a umanitatii in general18. Dar, Seneca ajunge sa-si imbine ideile in cadrul unui
sistem solid inchegat, care presupune o filosofie globala. De altfel, Seneca nu adopta el
insusi trihotomia traditionala a filosofiei - fizica, logica, morala -, ci sugereaza o alta
diviziune, relevanta pentru preeminenta eticii. Ceea ce nu-l impiedica sa imparta filosofia
tot in trei compartimente: a) studiul valorilor fundamentale, temelia eticii; b) ansamblul
fizicii, la care se ataseaza investigarea psihologiei si restul moralei; c) dialectica, unde se
adauga retorica, in fapt tot ce echivala cu logica stoicilor precedenti (Ep., 89, 17; 90, 28;
95, 59)19.
Strategia filosofica a lui Seneca poate totusi fi urmarita si in functie de tripartitia
consacrata de alti ganditori, indeosebi stoici, care implica fizica, logica si morala. De
fapt, Seneca nu respingea categoric trihotomia traditionala, cum am aratat in realitate,
insa o adapta nazuintei sale de a conferi prioritate eticii. De aceea, vom urmari sistemul
senecan in functie de tripartitia consacrata a filosofiei.
in fizica senecana, lumea constituie un tot unitar, de natura materiala si rational structurat.
in privinta susbtantei acestei rationalitati, Seneca oscileaza intre panteismul stoic si un
monoteism cosmobiologic20. Cand se refera la „divinitate", deus, Seneca nu clarifica
daca el intelege prin aceasta esenta rationala a universului, „spiritul vital" al stoicilor,
substanta materiala mai fina, sau, a contrario, o forta transcendenta si autonoma, care ar
guverna lumea (de pilda Nat. Quaest, 1, 13; 24, 45, 1). Oricum, Seneca considera ca
universul ar fi cea mai ampla fiinta (anima!), populata de diverse individualitati (naturae).
Evolutia universului n-ar implica o interventie divina permanenta, ci s-ar realiza mai ales
pe baza unui mecanism de autoreglare, fundat pe unitatea unui corp imens - cosmosul -,
caruia i s-ar subordona altele mai mici. O solidaritate funciara ar caracteriza universul:
„sunt membre ale unui corp mare. Natura ne-a facut inruditi intre noi, pentru ca ne-a
nascut din aceleasi elemente si cu aceleasi teluri". (Ep., 95, 52). Intre fenomenele naturii,
inchipuite ca microcosmosuri, ca naturae, se produc fara incetare schimburi, fiindca
aceste organisme „simpatizeaza" intre ele si concomitent se opun unele altora. Tensiunea
universului face insa cu putinta miscarea tuturor corpurilor, in cadrul imensei cetati
cosmice, pe care o preconizeaza Seneca. Miscarea corpurilor se intemeiaza deci pe
solidaritate, insa si pe tensiune generatoare de conflicte. Cunoasterea sau contemplarea
naturii dobandesc la Seneca un pret deosebit; ele constituie o virtute importanta, care
completeaza, si nu substituie actiunea. Meditatia asupra fizicii se integreaza in
intelepciune si nu echivaleaza cu un refugiu, ci cu un sector fundamental al programului
filosofiei21.
Gnoseologia si logica depind strans de fizica lui Seneca. Gnoseologia este conceputa ca
parte integranta a logicii. Constiinta umana, potrivit lui Seneca, cunoaste prin perceptii,
inzestrate cu posibilitatea oglindirii fidele a obiectelor exterioare. Ratiunea omeneasca
controleaza si disciplineaza viata afectiva, in functie de perceptiile care poarta semnele
adevarului, perceptii numite de stoici „reprezentari comprehensive". Mintea omului
recunoaste aceste semne: de aceea momentul esential al cunoasterii il constituie judecarea
reprezentarilor si reflexului lor. Numai judecata ingaduie o cunoastere relevanta, iar
destabilizarea sa duce la maladii morale grave. Potrivit cordubanului, conceptele n-ar fi
corpuri, cum le considerau alti stoici, ci ordonari ale sufletului, incat virtutea insasi ar
reprezenta un cuvant, in greceste lektan, ce se afla in legaturi active cu trupul, pe care l-ar
pune in miscare (Ep., 113 si 117). Proprietatile notiunii, cercetarea lor descriptiva ar
forma astfel obiectul prevalent al logicii. Conceptele n-ar reprezenta adevarate
„corporale", insa ar beneficia de corporeitatea sufletului, dupa Seneca de esenta
materiala, ca si de materialitatea calitatilor. Filosoful acorda atentie atat relatiilor intre
notiuni, cat si notelor particulare, care exprima proprietatile conceptelor. De aici, Seneca
deduce o logica proprie, totdeauna libera, intemeiata pe demonstratia practica si
indreptata spre solicitarea afectelor cititorilor sai, spre captarea lor insidioasa. El repeta
obsesiv argumentele, judecatile fundamentale: de aceea da impresia ca ar anticipa unele
tehnici ale publicitatii si reclamelor moderne, care isi propun sa asedieze subconstientul
oamenilor. Seneca se preocupa de precizarea si diferentierea sensurilor pe care le asuma
cuvintele. Dispretuieste subtilitatea silogismelor, dar admite teza ambiguitatii limbajului
si trateaza anumite probleme de semantica (De benei, 2, 34-35; Ep., 89, 9-l7; 90, 29).
Dar, cum am evidentiat mai sus, filosoful confera prioritate absoluta anchetarii si
imbunatatirii conditiei umane. Fizica, afirma Seneca, este contemplativa si opereaza cu
decrete", decreta, pe cand etica are un caracter practic, intrucat opereaza cu .precepte",
praecepta. „Etica", declara el, „ne invata ce trebuie sa se faca pe pamant, fizica ce se face
in cer" (Nat. Quaest, 1, praef., 2). Astfel, la Seneca etica dobandeste un caracter activ,
imperios si prevalent - cand scrie „trebuie" -, fata de senina cunoastere a naturii, totusi
importanta, cum am semnalat mai sus.
Timpul insusi, de fapt, durata interioara a evenimentelor, se structureaza in functie de
„moravuri", mores. Timpul rau consumat de oameni se comprima pana la neantizare
(Phaedr., w. 773-776). Numai prezenta mortii, totdeauna ineluctabile, confera timpuiui
pretul lui adevarat. Timpul este „incorporai", insa se corporalizeaza prin trairea intensa a
prezentului. Virtutea poate domina durata, daca filosofia ii calauzeste pe oameni:
„filosofia isi exercita domnia; da timpul, nu-l primeste" (Ep., 53, 11). Pierre Grimal a
demonstrat ca meditatia senecana asupra timpului, desfasurata mai cu seama in De
breuitate uitae, se stratifica pe doua niveluri fundamentale. Primul nivel este de inspiratie
epicureica si inglobeaza refuzul trecutului, asteptarii anxioase a viitorului si scurgerii
zadarnice a prezentului. La un al doilea nivel, Seneca elimina idealul epicureic al placerii
- efectul disponibilitatii astfel obtinute - si propune actiunea continua, care se contrapune
timpului neantizat al inactiunii, actiune de inspiratie stoica si capabila sa conduca spre un
autentic echilibru launtric22. Seneca admite teoria ciclica si stoica a istoriei, potrivit
careia un diluviu ori o conflagratie universala separa faze absolut identice din viata
omenirii.
Echilibrul interior se dobandeste in ciuda mortalitatii omului, impusa de „conditia
umana", condicio humana. Aceasta sintagma ilustreaza limita posibilitatilor muritorilor,
de altminteri elastica. Seneca enunta cu limpezime asemenea idei: „multi oameni cred ca
noi (stoicii) fagaduim mai mult decat ingaduie conditia umana si pe buna dreptate, caci se
gandesc numai la limitele timpului. Sa se intoarca la suflet" (Ep., 71, 6). Limitele
sufletului par astfel foarte largi, desi nu sunt deschise la infinit. Fiindca ratiunea
omeneasca nu constituie decat o parcela a ratiunii universale, una dintre manifestarile ei
concrete. De aceea, este firesc ca oamenii sa se supuna legilor acestei ratiuni. insa legile
ratiunii universale alcatuiesc tocmai „destinul", fatum, pe care omul este obligat sa-l
urmeze. Razvratirile impotriva destinului sunt zadarnice si provoaca tragedii, cum am
vazut mai sus. Asadar, Seneca adera la fatalismul stoic, insa considera ca omul poate
deveni liber si controla soarta, daca o accepta impacat.
Pentru Seneca, acceptarea si controlarea ordinii universale echivaleaza cu „a trai in
conformitate cu natura", secundum naturam uiuere23. Existenta dreapta implica, in
acelasi timp, congruenta cu ordinea universului si cu propria natura. Continutul unei
asemenea existente il formeaza „virtutea", uirtus, autonomia reala a fiintei umane, unicul
bun „cinstit", honestum, deci „supremul bine", summum bonum. Se desfasoara astfel un
intreg sistem de concepte permutabile: ratiunea dreapta = a trai in conformitate cu natura
= ceea ce este cinstit = supremul bine = virtutea = viata fericita. Acest lant de filosofeme
elimina alienarea, adica tot ce este strain de autonomia constiintei, tot ce intervine sub
impactul pasiunilor, averilor, sperantelor si deznadejdii. Filosoful considera ca uneori
fericirea excesiva poate „sa ia mintile" oamenilor. AEp., 114, 8-9). Seneca nu
preconizeaza extirparea completa a pasiunilor, ci numai dominarea lor riguroasa. Ceea ce
se situeaza in exteriorul virtutilor apare ca indiferent si nu este indispensabil unei vieti
fericite. Seneca tinde astfel spre o asceza foarte aspra, insa nu se margineste la abtineri, la
ataraxie. Interdictiile, continutul negativ al unei asemenea existente, sunt compensate de
„bucurie", gaudium, care izvoraste din multumirea plenara, dobandita prin practicarea
virtutii. Energia launtrica, eliberata prin cultivarea virtutii, primeste, gratie bucuriei,
adevarata ei valoare. Daca durerile devin insuportabile, daca ele strapung invelisul carnal,
daca este amenintata autonomia sufletului care nu mai poate ramane nestramutat), solutia
poate fi cautata in sinucidere, insa numai in ultima instanta.
Strategia moralizatoare a lui Seneca se polarizeaza in jurul „inteleptului", sapiens. Acesta
este perceput ca un atlet al vietii morale, ca un campion al virtutii, inteleptul este cel care
dobandestejinistea perfecta, ataraxia, si bucuria deplina, prin acceptarea ordinii
universale. inteleptul, care nu poate fi cu adevarat atins de „rau", malum, studiaza cauzele
fenomenelor si ajunge sa le inteleaga perfect (Ep., 88, 25-26). Portretizarea inteleptului
incorporeaza principalele teze ale eticii lui Seneca, indeosebi in De constantia sapientis.
Numai inteleptul este bogat, fiindca nu-i lipseste numic, numai inteleptul este liber si deci
superior regilor, care uneori pot fi sclavii propriei coroane. Seneca admite ca acest
intelept apare extrem de rar si confera statutul sapiential doar unor oameni ai trecutului,
ca Socrate si Stilpon, Laelius, Aelius Tubero si Cato din Utica. inteleptul constituie o
imagine stimulativa, ca si o realitate istorica, pentru ca Seneca nu-l echivaleaza, precum
alti stoici, cu un mit al ratiunii24. Oricum, imaginea inteleptului incita oamenii pe calea
virtutii. Cu toate acestea, intre intelept si omul supus pasiunilor, „prostul", stultus, se
intercaleaza o destul de larga serie de insi, care tind spre
intelepciune si inainteaza spre ea. Acestor aspiranti spre intelepciune Seneca le acorda
diferite denumiri, de fapt, comutabile precum „barbati buni", insa si altele. Aspirantii spre
intelepciune nu s-au eliberat de vicii si de jugul pasiunilor, dar se ostenesc sa-si
dobandeasca eliberarea si „constanta" judecatii. Tensiunea majora, care ii caracterizeaza
indeobste, cura, si „vindecarea sufletului", medicina animi, ajung sa pretuiasca la Seneca
mai mult decat obiectivele indepartate ale eticii teoretice.
intr-adevar, Seneca apreciaza ca indicatiile teoretice aspre si viziunea militara asupra
existentei, la care ajunge astfel, trebuie aplicate in practica, pe baza unor corective
adecvate. El priveste cu ingaduinta mituirea unor oameni de multa vreme corupti. Chiar
inteleptul poate cumpara bunavointa paznicului, spre a patrunde in casa unde trebuie sa
intre: „stie sa cumpere cele ce sunt de vanzare" (De const. sap., 14, 2). Eukairia,
adaptarea la imprejurari, intelegerea conjuncturii, ocupa o pozitie de importanta cardinala
in gandirea senecana: „este nevoie sa dovedim indemanare: sa nu ne inchinam cu totul
telurilor noastre si sa primim locul pe care ni-l da intamplarea. Sa nu ne fie teama sa ne
schimbam gandurile sau atitudinea: numai sa nu ne lasam prinsi de usuratate" (De tranq.
anim., 14, 1, trad. de Svetlana Sterescu).
Pentru stoici, eukairia era o virtute importanta. Un adevarat climax, o gradatie ascendenta
ilustreaza prioritatea practicii, exortatiei vii, emotionante, suple si eminamente romane:
„decretele", decreta (referitoare la structura universului) -„preceptele", praecepta
(indicatiile practice) - exemplele, exempla (oferite datorita efortului personal al
aspirantilor si inteleptilor). S-a reliefat ca durerea ca atare este totdeauna prezenta in
strategia morala senecana, ca filosoful se emotioneaza in fata efectelor ei si se straduieste
s-o combata tot prin apelul la afecte, nobile, elevate. Realismul directetei si concretetei
interfereaza astfel cu reflectia asupra sublimului, asupra virtualitatilor dragostei de
oameni (Ep., 9, 8)25. De aceea, sistemul auster al lui Seneca incearca sa se ajusteze
nevoilor unei pareneze utile, unui discurs care indeamna la o virtute accesibila. Seneca
stie sa asume comportarea unui adevarat pedagog.
Stoicismul lui Seneca
Este oare Seneca promotorul unui stoicism ortodox? S-a sustinut si se sustine inca uneori
contrariul, Seneca fiind proclamat eclectic26. Dar stoicismul fusese totdeauna o filosofie
deschisa, pe cand sincretismul moral a precedat cu mult scrierile lui Seneca. in structura
de adancime, sistemul senecan apare ca foarte stoic, incat ideile fundamentale ale
Porticului isi regasesc aici semnificatia lor genuina. Ceea ce nu inseamna ca Seneca n-ar
fi imprumutat ideiprovenite din alte filosofii decat stoicismul. Care sunt aceste doctrine
nestoice? in primul rand epicureismul, care, in Epistulele catre Lucilius, este convertit
intr-o propedeutica a stoicismului, pentru ca predica limitarea dorintelor si controlarea
severa a pasiunilor. Tezele despre insemnatatea prieteniei (Ep., 6), despre structura
duratei interioare, setea de cunoastere si nazuinta lucretiana de a suprima temerile
cetoase, care cuprind psihicul, evidentiaza o anumita coloratura epicureica.