SM TEMA 1. INTRODUCERE.

STRUCTURA ATOMO –
CRISTALINĂ A METALELOR
1.1. Disciplina şi scopul cursului „Studiul materialelor”;
1.2. Sisteme cristaline. Alotropia şi anizotropia metalelor;
1.3. Structura ideală şi reală a cristalelor. Imperfecţiuni în cristale;
1.4. Structura policristalină a metalelor. Rezistenţa teoretică şi practică.

1.1. Disciplina şi scopul cursului „Studiul materialelor”

Disciplina "Studiul materialelor" cuprinde ansamblul cunoştinţelor despre metale şi

aliajele lor, materialele utilizate în construcţia de maşini şi utilaje. Disciplina prezintă
structura cristalină a metalelor, teoria aliajelor (diagrame de echilibru binare şi ternare),
teoria tratamentelor termice pe baza transformărilor izotermice şi continue, tratamentele
termochimice şi termofizice, oţelurile şi fontele aliate, metalele şi aliajele neferoase,
materialele plastice şi aliajele sinterizate din pulberi metalici.
Cunoscând legătura dintre compoziţia chimică, structură şi proprietăţile materialelor
metalice şi legile de modificare ale acestora, sub influenţa acţiunilor termice, mecanice,
chimice fizice etc. Pentru formarea viitorilor ingineri este necesar ca fiecare să cunoască şi
să posede cunoştinţe profunde vizând studiul materialelor de construcţie.
Viitorii specialişti cu profil mecanic şi electric este necesar să fie pregătiţi pentru o
alegere cât mai corectă a materialelor metalice şi nemetalice, reducerea consumului de
materiale şi valorificarea lor superioară. Contribuţia disciplinei la pregătirea specialistului:
Să cunoască:
- legătura dintre compoziţia chimică, structură şi proprietăţile materialelor;
- modificarea structurii şi proprietăţilor, sub influenţa acţiunilor termice, chimice,
mecanice etc.;
- structura, proprietăţile şi domeniul de utilizare ale materialelor;
- scopul şi esenţa tratamentelor termice, termochimice, termofizice, termomecanice etc.
Să posede:
- analiza macro şi microscopică a materialelor metalice;
- analiza termică a aliajelor binare;
- alegerea şi întocmirea procesului tehnologic ale tratamentelor termice;
 - determinarea şi alegerea regimurilor tratamentelor termice;
- alegerea eficienta a materialelor, conform cerinţelor tehnice;
- reducerea consumului de materiale şi valorificarea lor superioară.
Studiul materialelor cuprinde totalitatea cunoştinţelor despre metale şi aliaje şi poate
fi numită „ŞTIINŢA MATERIALELOR”. Termenul de metalografie sa identificat în
deosebi cu cercetarea microscopică şi cu alte procedee fizice de cercetare a metalelor.
În general legile care guvernează legăturile dintre metale sunt clar reprezentate de
diagramele de echilibru în prezent trasate pentru toate aliajele binare şi pentru un număr
mare de aliaje ternare chiar şi cele complexe. Analiza structurii a devenit din ce în ce mai
precisă prin progresele micrografiei sau prin spectroradiografie cu raze X, care studiază
arhitectura atomică a metalului, determină reţeaua cristalină şi imperfecţiunile ei.
Dezvoltarea industriei metalurgice a impus cunoaşterea cât mai profundă a
proceselor de fabricare şi elaborare a unor metode tehnologice noi. A apărut necesitatea
studierii mai profunde a proceselor, descoperirea relaţiilor şi interpretarea rezultatelor
experienţelor şi observaţiilor cu ajutorul unor teorii, care să reflecte cât mai real. Astfel a
luat naştere ştiinţa metalelor pe baza experienţelor practice de la uzinele metalurgice, care
au permis dezvoltarea rapidă a industriei metalurgice în secolul XIX şi XX.
Robert Hooke în anul 1665 a publicat observaţiile făcute la microscop în cartea sa
„Micrographia”. În anul 1722 Rèaumur a examinat ruptura oţelurilor şi fontelor cenuşii,
descoperind grafitizarea fontelor.
În anul 1808 Widmannstiintten este primul care aplică lustruirea şi atacarea cu acizi
la examinarea suprafeţelor metalice cu ochiul liber, creând macrografia (macroşlifuri).În
anul 1864 Sorby întreprinde lucrările sale asupra fierului, arătând confecţionarea probelor
metalografice. Dezvoltarea chimiei şi metalografiei din a doua jumătate a secolului XIX
este legată cu numele lui D. I. Mendeleev şi D. C. Cernov (1868-1869). D. I. Mendeleev a
deschis perspective largi pentru dezvoltarea unor ramuri ştiinţifice noi, formând şi bazele
fizico-chimice ale ştiinţei metalelor şi aliajelor. Cernov a descoperit în anul 1868 punctele
critice ale otelurilor. Prin legea sa periodică a elementelor (1869), În jurul anului 1900
punctele critice au fost adunate într-o diagramă de faze, diagrama Fe-C pe baza lui Roberts
- Austen, Sauveur, Bakhuis Roozeboom. Astăzi activitatea de cercetări ştiinţifice este foarte
rodnică, cuprinzând lucrări ştiinţifice văluroase în toate domeniile metalografiei, urmată de

2
creşterea producerii şi elaborării metalelor şi aliajelor, dezvoltarea modernă a industriei
constructoare de maşini şi utilaje.
1.2. Sisteme cristaline. Alotropia şi anizotropia metalelor
Metalele se caracterizează printr-o serie de proprietăţi. Noţiunea de metal este
utilizată în două sensuri:
a) Metalele sunt elementele care formează cationi, în general oxizi puternic bazici şi
hidroxizi şi care se combină cu acizii, formând săruri. În acest caz considerăm atomii
individual, nu agregate;
b) Ca agregat atomii există într-o stare caracteristică, „starea metalică” cu proprietăţile specifice şi
în general, creşterea rezistenţei electrice odată cu temperatura.

a) b)
Fig. 1.1. Structura cristalină a substanţelor, în special a cristalelor naturale: cuarţ mineral cristalin
(a) şi topaz (b).
Solide Lichide Gaze

Fig. 1.2. Modelul schematic de distribuţie a moleculelor în diverse stări de segregare.

Proprietăţile materialelor metalice (metale şi aliaje) sunt condiţionate de tipul legăturii
ce se formează între atomii individuali în cadru agregatului de atomi. Din punct de vedere
electric sarcinile de semn contrar fiind egale ca număr, metalul în interiorul volumului său
apare neutru. Între sarcinile de acelaşi semn acţionează forţa de respingere şi între cele de
semn contrar de atracţie. Efectivul cumulat al acestor forţe de interacţiune reprezintă
legătura metalică. Majoritatea proprietăţilor metalelor sunt influenţate de defectele
3
structurale, care există în orice material metalic. Forţele de legătură dintre atomi sunt de
natură electrică. Forţele de interacţiune care apar în diferite materiale lichide şi solide se
divizează în două grupe: forţe primare, puternice sau de bază şi forţe secundare sau slabe.
Forţele primare cuprind următoarele legături:
a) Legătura ionică sau heteropolară, constă în atracţia electrostatică dintre ioni pozitivi
(metal +) şi negativ (metaloid -) obţinuţi prin cedarea şi acumularea de electroni, ca urmare a
tendinţei electronice exterioare stabile, aşa legătură se realizează la elementele Na Cl;
b) Legătura covalentă sau homopolară se bazează pe amplasarea în comun a câte un
electron de valenţă între doi atomi vecini, în scopul realizării unei configuraţii electronice
exterioare stabile;
c) Legătura metalică este tot o legătură homopolară, forţele de legătură sunt tot de tip
cuantic, tot forţe de schimb.
d) Forţele secundare, slabe cuprind legăturile de tip Van der Waals. Atomii şi
moleculele acestor forţe sunt în ansamblu neutre din punct de vedere electric, dar deseori
pot fi încărcate pozitiv în anumite părţi, altele încărcate negativ.
Corpurile solide care se găsesc în natură se divizează în corpuri cristaline amorfe şi
combinaţi ai acestuia. Reţeaua cristalină reprezintă un complex de atomi distribuiţi regulat
în spaţiu.

a →
.
a) b) c) d)
t
Fig. 1.3. Reprezentarea schematică a legăturilor dintre atomi.
a) legătura ionică; b) legătura covalentă; c) legătura metalică; d) forţe Van der Waals.

Structura cristalină se caracterizează printr-o dispoziţie orientată, strict geometrică a

atomilor. Distanţele medii dintre atomi sunt menţinute constante de către forţele de atracţie
şi respingere. Schimbarea proprietăţilor fizice după direcţia orientării, datorită lipsei de
omogenizare, se numeşte anizotropie. Însă când proprietăţile fizice se schimbă după direcţie
în toate părţile, rămânând constante se numeşte izotropie.
4
 Prin alotropie sau polimorfism se înţelege proprietatea unor metale de a prezenta
două sau mai multe reţele cristaline diferite stabile la diferite temperaturi. Diferite reţele
cristaline poartă numele de forme alotropice sau polimorfică. Formele alotropice se notează
cu litere greceşti α, β, γ etc. Atribuite la ordinea creşterii temperaturii. Formele alotropice
diferă prin reţeaua lor cristalină şi în mod corespunzător au proprietăţi diferite şi prezintă un
deosebit interes practic. La metalele pure, transformările alotropice se produc la
temperatură constantă, unde se găsesc în echilibru cele două forme alotropice.
Transformările alotropice sunt reversibile.

b
a) .

b) c) d)
Fig. 1.4. Reprezentarea schematică a unei reţele liniare(a), reţele plane (b), celulă elementară (c) şi.
mai celule elementare spaţiale (d)
Moleculele sau atomii înşiraţi pe o anumită direcţie formează o reţea liniară (fig.
1.4.a.). Printr-o translaţie a unui număr foarte mare de reţele liniare, se obţine o reţea plană
(fig. 1.4.b.),apoi prin repetarea reţelelor plane, rezultă o reţea spaţială (fig. 1.4.d.). Reţelele
sunt constituite de repetarea unui număr de corpuri solide geometrice numite celule
elementare (fig. 1.4.c.).
Toate tipurile de cristale care se întâlnesc în natură, funcţie de valoarea relativă a
parametrilor reţelei şi valoarea unghiurilor se divizează în şapte sisteme cristaline de bază
(tabelul .1.1)

Fig. 1.5. Reprezentarea schematică a unei reţele liniare(a), reţele plane (b), celulă elementară (c) şi.
mai celule elementare spaţiale (d)

5
 Elementele geometrice ale reţelei cristaline sunt (fig. 1.6):
- punctul sau nodul de reţea, definit prin vectorul de poziţie al punctului faţă de un
sistem de referinţă;
- şirul reticular sau direcţia reticulară, definit de două puncte ale reţelei. Se
 c
caracterizează prin vectorul de translaţie b , care determină direcţia şi distanţa dintre
.
puncte. Mărimea b, egală cu modulul vectorului de translaţie este numită parametru liniar
sau constantă reticulară;
- planul reticular este definit de trei puncte ale reţelei. Se caracterizează prin vectorii
 
de translaţie a , b , care dau parametrii liniari a şi b şi pe cel unghiular ;
- celula elementară este cel mai mic poliedru, care translat în spaţiu după trei direcţii
 
necoplanare, reproduce reţeaua spaţială. Se caracterizează prin vectorii de translaţie a , b ,

c , care determină parametrii liniari a, b, c şi pe cei unghiulari , , .

z
r a.
y c

x
b b.

β α
b b
a
σ a
γ
γ
c. d. e.

Fig. 1.6. Elementele geometrice ale reţelei cristaline: a. punctul; b. şirul reticular; c. planul
reticular; d. reţeaua spaţială; e. celula elementară.
Tabelul 1.1.
Sistemele şi reţelele cristaline
Lungimea axelor
Sistemul Elementele ce posedă
şi valoarea unghi- Reţeaua cristalină
cristalin sistemele cristaline
urilor reţelei
Cubic a = b = c; Simplă C;
α = β = γ = 900 Cu volum centrat Cr, Mo, W, V, Feα etc.
Cu feţe centrate Al, Cu, Ni, Feγ, Ag etc.
Tetragonal a = b ≠ c; Simplă Mn,
α = β = γ = 900 Cu volum centrat Sn,
Ortorombic a ≠ b ≠ c; Simplă B,
α = β = γ = 900 Cu volum centrat
Cu baze centrate
Cu feţe centrate Ga,
Romboedric a = b = c; Simplă As, Bi, Sb, Mr etc.
α = β = γ = 900 Rombică – P, S,
Hexagonal a = b ≠ c; Simplă Be, Ca, Cd, Ce , Co, Mg, Os,
α = β = 900; γ=1200 Re, Ti, Zn, Zr etc.
Monoclinic a≠ b ≠ c; Simplă
α = γ = 900 ≠ β Cu baze centrate
Triclinic a ≠ b ≠ c; Simplă
α ≠ β ≠ γ ≠ 900

6
Nr. Geometria Parametrii reţelei Tipul reţelei
crt. cristalului Liniari Unghiulari

1 Cubic P F V
a=b=c 

C
2 Hexagonal a=bc 
  

Quadratic, P, F, V, B
3 sau a=bc 
Tetragonal
 
P
4 Romboedric, a = b  c  =  =  < 120°
sau ≠
Trigonal
 
P V C F
5 Ortorombic, ab  =  =  = 90°
sau c;
Rombic
 
P, C
6  Monoclinic
ab ≥
c

P
7   Triclinic ab ≠≠≠ 

a) b) c)
Fig. 1.7. Sisteme cristaline: a - cubic; b – tetragonal; c – rombic etc.;

7
 Tabelul 1.2
Sisteme de reţele cristaline
Sistem cristalin Celule elementare

Triclinic

simplu centrat

Monoclinic

simplu baze centrate volum centrat fete centrate

Ortorombic

Hexagonal

Romboedric
(trigonal)

simplu volum-centrat

Tetragonal

simplu volum centrat fete centrate

Cubic

8
 Fig. 1.8. Reprezentarea reţelei cristaline cubică simplă.
Caracteristica reţelei cristaline cubice simple:
Unghiurile între axele de coordonate –       90 0 ;

Laturile celulei elementare ale reţelei – a  b  c ;

Numărul de atomi în celulă – n  1 ;
Numărul de coordinaţie – Z  6 ;
Coeficientul de compacticitate – K  0,52.

Metalele cristalizează în majoritatea lor în sisteme derivate din sistemul cubic, care se
divizează în următoarele sisteme:
Reţea cubică cu volum centrat – în afară de cei 8 atomi de la colţuri, mai există un
atom în interiorul volumului, celula este aparent formată din 9 atomi. Numărul de
coordinaţie este 8, se notează cu C 8. Reţeaua apare în special la metale dure, deoarece
comportă mai puţine direcţii de alunecare. Cele mai frecvente sunt: Cr, Mo, W, V, Feα, Ti,
Ta, Zr, Nb, Li, Na, K, Rb, Cs, Ba etc.;
Caracteristica reţelei cristaline cubice cu volum centrat:
Ungiurile între axele de coordonate –       90 0 ;

Laturile celulei elementare ale reţelei – a  b  c ;

Numărul de atomi în celulă – n  2 ;
Numărul de coordinaţie – Z  8 ;
Coeficientul de compacticitate – K  0,68.

r – distanţa medie minimală între atomi.

9
Fig. 1.9. Reprezentarea reţelei cristaline cubică cu volum centrat.
Reţea cubică cu feţe centrate – faţă de sistemul cubic simplu, conţine încă 6 atomi în
centrele feţelor cubului, deci celula este formată de 14 atomi, se notează cu C 12 (număr de
coordinaţie 12). În acest sistem cristalizează metalele moi, ductile, bune conductoare de
căldură şi electricitate: Al, Cu, Ni, Feγ, Ag, Au, Pt, Pd, Ir, Rh, Pb, Coβ, Th, Ca, Sr, Sc, Ce,
Tl etc.; r – distanţa medie minimală între atomi.

Fig. 1.10. Reprezentarea reţelei cristaline cubică cu fenţe centrate.

Caracteristica reţelei cristaline cubice cu volum centrat:
Ungiurile între axele de coordonate –       90 0 ;

Laturile celulei elementare ale reţelei – a  b  c ;

Numărul de atomi în celulă – n  4 ;
Numărul de coordinaţie – Z  12 ;
Coeficientul de compacticitate – K  0,74.

Reţea cubică diamant – cuprinde 18 atomi: 8 în colţurile cubului, 6 în centrele

feţelor cubului, adică în vârfurile octaedrului şi 4 în interior. Se notează cu C 4, având
numărul de coordinaţie 4. Datorită gradului de simetrie redus, în acest sistem cristalizează
materiale casante: C (diamant), Sn (cenuşiu), Si, Ge etc.

Fig. 1.11. Reprezentarea reţelei cristaline hexagonale compacte.

Caracteristica reţelei cristaline hexagonale compacte:
Ungiurile între axele de coordonate –     90 0 ,   120 0 ;

Laturile celulei elementare ale reţelei – a  b  c, c / a  1,633 ;

10
 Numărul de atomi în celulă – n  6 ;
Numărul de coordinaţie – Z  12 ;
Coeficientul de compacticitate – K  0,74.

1.3. Structura ideală şi reală a cristalelor. Imperfecţiuni în cristale

Structura materialelor se caracterizează prin numeroase abateri de la distribuţia

ordonată a atomilor în reţeaua cristalină. Astfel de abateri se numesc imperfecţiuni sau
defecte de structură, iar cristalele care se conţin se numesc cristale reale. Defectele de
structură joacă un rol important în determinarea multora din proprietăţile corpurilor solide,
influenţând puternic proprietăţile fizico-chimice ale acestora, ele stau la baza unor
fenomene ca: difuzia în solide, semicondutivitatea etc.
Se deosebesc defecte la scara subatomică numite defecte electronice şi defecte la
scara reţelei cristaline numite defecte de reţea. Acestea se divizează în defecte dinamice şi
defecte statice. Defectele dinamice provoacă deplasări de atomi variabile, în timp, ce
constituie vibraţiile atomilor în nodurile reţelei cristaline. Aceste vibraţii sunt determinate
de temperatură, amplitudinea lor fiind cu atât mai mare cu cât temperatura este mai ridicată.
Starea cristalină descrisă ca un aranjament perfect ordonat şi periodic al atomilor,
consideraţi sfere rigide, este specifică cristalului perfect sau ideal.
Materialul cristalin (metalic, ceramic sau polimer) obţinut prin diferite procedee
tehnologice (turnare, sinterizare, deformare, tratament termic, etc.) este în general un
agregat policristalin, la care cristalele în contact au forme neregulate şi numeroase abateri
de la structura cristalină ideală. Aceste abateri se numesc imperfecţiuni sau defecte
structurale. Cristalul real, afectat de defecte, este numit cristalit sau grăunte cristalin.
Imperfecţiunile structurale se diferenţiază din mai multe puncte de vedere:
1. Din punct de vedere al stabilităţii în timp a deplasării atomilor:
- imperfecţiuni dinamice, care provoacă deplasări variabile în timp ale atomilor.
Astfel sunt vibraţiile atomilor faţă de poziţia de echilibru, cu frecvenţe care depind de
natura şi intensitatea legăturii interatomice. Amplitudinea acestor vibraţii creşte cu
temperatura şi de aceea defectul se numeşte agitaţie termică. Vibraţiile atomilor
influenţează direct unele proprietăţi (conductibilitatea termică şi electrică, căldura
specifică) sau indirect prin crearea de imperfecţiuni statice;

11
 - imperfecţiuni statice, care produc deplasări stabile în timp ale atomilor şi
modificări ale caracteristicilor structurii cristaline (distanţa interatomică, numărul de
coordinaţie etc). Aceste imperfecţiuni au o influenţă importantă asupra proprietăţilor
fizico-mecanice dependente de microstructură şi vor fi analizate mai jos.
2. Din punct de vedere geometric imperfecţiunile statice pot fi:
- punctiforme, cu zero dimensiuni;
- liniare sau dislocaţii, cu o dimensiune;
- de suprafaţă, cu două dimensiuni.
3. Din punct de vedere al stabilităţii termodinamice:
- termodinamic stabile, care produc creşterea entropiei cristalului şi se opun creşterii
energiei libere. Există în condiţii de echilibru şi numărul lor depinde de temperatură. De
exemplu, lacunele;
- termodinamic instabile, care măresc energia cristalului. Numărul lor depinde de
natura şi mărimea tensiunilor aplicate în procesul de fabricaţie. Astfel sunt dislocaţiile,
limitele de grǎunte etc.

Fig. 1.12. Difuzia în metale şi aliaje.

Defectele statice produc deplasări de atomi care, dacă temperatura nu este prea
ridicată ca atomii să difuzeze, se menţin timp îndelungat. Aceste defecte statice se
divizează: în defecte punctiforme şi defecte de suprafaţă.
Din punct de vedere geometric imperfecţiunile se divizează: defecte punctiforme;
defecte liniare sau dislocaţii; defecte de suprafaţă.

12
 a) b) c) d)

Fig. 1.13. Defecte punctiforme.

Defectele punctiforme pot fi simple şi complexe. Ele pot fi: vacanţe (fig. 1.13.şi 1.14.
a); atomi interstiţiali (fig. 1.13. şi 1.14. b); atomi (impurităţi) de substituţie sub formă de
curbă (fig. 1.13. c); şi dislocaţii elicoidale (fig. 1.13. d).

a) b) c) d)
Fig. 1.14. Defecte punctiforme simple:
a – vacanţe; b – atomi interstiţiali; c – impurităţi de substituţionale; d – impurităţi interstiţiale.
Un defect punctiform complex se formează în cristale ionice prin prezenţa unei
perechi de vacanţe şi o vacanţă cationică. Alt defect se întâlneşte în cristalele ionice prin
trecerea atomului în poziţia interstiţială şi apariţia unei vacanţe.
Defectele liniare sau dislocaţii sunt cele mai importante imperfecţiuni, care se
întâlnesc în reţea şi care se desfăşoară de-a lungul unei linei. Din punct de vedere cantitativ
dislocaţiile se apreciază prin densitatea de dislocaţii ρd care se poate determina fie prin
lungimea totală a dislocaţiilor în unitatea de volum:

d 
l
V

cm  2 ,
unde l – este lungimea totală a dislocaţiilor;
V – volumul corpului.
Densitatea dislocaţiilor variază între 104 şi 106/ m-2 în cristalele turnate, 1015/m-2 în
cristalele deformate plastic la rece şi 10 12/m-2 în cristalele deformate plastic la rece şi
recoapte. Convenţional cele mai simple dislocaţii numite macle se împart: dislocaţii
marginale şi dislocaţii elicoidale.

13
 Fig. 1.15. Schema de alunecare a dislocaţiilor.
Dislocaţiile sunt cele mai importante imperfecţiuni structurale, cu rol determinant
asupra proprietăţilor dependente de structură. Astfel, pe baza noţiunilor de teoria
dislocaţiilor, pot fi explicate comportarea la deformare plastică şi ruperea metalelor. De
aceea, cunoşterea proprietăţilor dislocaţiilor are o deosebită importanţă teoretică şi
practică.
Principalele proprietăţi ale dislocaţiilor sunt:
1. Dislocaţiile provoacă deformarea elastică a
reţelei cristaline pe distanţe mari faţă de linia
σ dislocaţiei (până la 20 distanţe interatomice). În jurul
γ
fiecărei dislocaţii, se crează un câmp de tensiuni de
formă cilindrică cu raza 3-4 diametre atomice. La o
dislocaţie marginală pozitivă (fig. 1.16), deasupra
→t
planului de alunecare, tensiunile sunt de compresiune,
iar sub planul de alunecare, sunt de întindere. Energia E de deformare elasticǎ acumulată
de dislocaţie se calculează cu relaţia:
E  G  b2  L (1.2)
unde: G-modulul de elasticitate transversal; b-modulul vectorului Bürgers; L-
lungimea dislocaţiei. Apariţia unei dislocaţii creşte energia cristalului, ceea ce face ca
dislocaţia să fie un defect termodinamic instabil.
2. Dislocaţiile se deplasează în cristal sub acţiunea unui efort tangenţial paralel cu
vectorul Bürgers şi de mărime supracritică  > cr.
Deplasarea dislocaţiilor este favorizată de tendinţa spontană de reducere a energiei
cristalului, prin refacerea simetriei reţelei cristaline.
14
 Dislocaţiile marginale se pot deplasa prin alunecare (slip) şi căţărare (climb).
Deplasarea prin alunecare (fig. 1.16) are loc într-un plan ce conţine linia dislocaţiei

şi vectorul Bürgers b. Deplasarea este perpendiculară pe dislocaţie şi paralelă cu direcţia

vectorului b. Deplasarea se face progresiv, până la eliminarea dislocaţiei sub formă de
treaptă la suprafaţa cristalului, ceea ce modifică ireversibil forma cristalulului sau până la
blocarea dislocaţiei de către obstacole.
Pentru majoritatea materialelor deplasarea dislocaţiilor pe planele de alunecare
constituie mecanismul de bază al deformării plastice la rece.
Defecte de suprafaţă au o întindere pe suprafaţa, în care o dimensiune are ordinul de
majorare a unei distanţe interatomice, iar celelalte două mult mai mare.

Fig. 1.17. Graniţele între grăunţi şi grăunciori mici.

1.4. Structura policristalină a metalelor. Rezistenţa teoretică şi practică

Structura policristalină a metalelor reprezintă distribuţia reală a atomilor ce formează

un cristal. O structură policristalină se obţine ataşând fiecărui mod din reţea o grupare de
atomi identică ca orientare şi compoziţie numită „bază”. Cea mai simplă bază este formată
dintr-un singur atom. O astfel de bază corespunde metalelor cu reţea cubică. Ca urmare, în
cazul acestor metale atomii se centrează pe nodurile reţelei (fig. 1.18.)

+ =

Reţeaua cristalină Bază Structură policristalină

Fig. 1.18. Formarea unei structuri policristaline dintr-o reţea cristalină şi o bază
alcătuită dintr-un singur atom (schemă).

15
 O structură mai complexă se obţine dacă baza este formată din doi atomi. O astfel de
situaţie se înţelege la metalele cu reţea hexagonală. Cu puţine excepţii, metalele
cristalizează în structuri cristaline compacte: cubice cu volum centrat (CVC coordinaţie 8),
cubice cu feţe centrate (CFC) sau hexagonal compacte (coordinaţie 12). În sistemul cubic
cu volum centrat cristalizează 15 metale, printre care se numără V, Cr, Feα, Nb, Mo, Ta, W.
Majoritatea acestor metale sunt caracterizate prin rezistenţa mecanică ridicată şi
plasticitate moderată; celula elementară conţine doi atomi. În sistemul cubic cu feţe centrate
(CFC) cristalizează 15 metale, printre care Al, Feγ, Ni, Cu, Ag, Au, Pb şi unele metale
platinice. Aceste metale se caracterizează prin ductilitate şi maleabilitate mare, iar celula
elementară conţine patru atomi. În sistemul hexagonal compact cristalizează 25 de metale:
Mg, Zn, Cd, Beα, Zrα, Tiα şi majoritatea elementelor din grupa lantanidelor: aceste metale
au plasticitate scăzută, celula lor elementară convenţională conţinând şase atomi.
Structurile policristaline se împart în „tipuri de structuri” notate prin simbolurile A,
B, C, D, E, L etc.

16
 TEMA 2. TOPIREA ŞI CRISTALIZAREA METALELOR
2.1. Condiţiile energetice de topire şi cristalizare;
2.2. Mecanismul procesului de cristalizare;
2.3. Structura lingoului unui oţel calmant;
2.4. Reprezentarea segregaţiei;
2.5. Deformarea şi ruperea metalelor.

2.1. Condiţiile energetice de topire şi cristalizare

Stările solidă şi lichidă sunt forme condensate ale materiei. Starea cristalină se
caracterizează prin ordonare pe lungă distanţă a particulelor constitutive (atomi, ioni,
molecule), după modele stabile în timp. Particulele au numai o mişcare de vibraţie termică
în jurul poziţiilor de echilibru.
Starea lichidă conţine grupări de atomi cu aşezare compactă, numite domenii de
ordine la scurtă distanţă, care se deplasează liber în topitură. Atomii prezintă oscilaţii
termice faţă de poziţia de echilibru, dată de un model de ordine la scurtă distanţă, variabil în
timp. La creşterea temperaturii, are loc topirea, cu absorbţia căldurii latente de topire,
necesară creşterii agitaţiei termice a particulelor până la ruperea parţială a legăturilor dintre
ele. La scăderea temperaturii, are loc solidificarea, cu degajarea căldurii latente de
solidificare, cu reducerea agitaţiei termice, refacerea legăturilor dintre particule şi ordonarea
lor pe lungă distanţă.
Starea unui sistem de particule, aflate în mişcare termică la temperatură şi presiune
constante, se caracterizează prin funcţia termodinamică de stare G (T, p) – energia liberă
Gibbs sau entalpia liberă, a cărei mărime este dată de ecuaţia:
G  H T S (2.1)
unde: H - entalpia; T - temperatura absolută; S - entropia;
Entalpia H caracterizează conţinutul de căldură al sistemului şi este dată de relaţia:
H  U  p V (2.2)
unde: U - energia internă; p - presiunea; V - volumul.
Energia internă U reprezintă suma energiilor cinetice şi de interacţiune dintre
particulele sistemului. Energia internă creşte continuu cu temperatura în domeniul fără
transformări şi în salturi în timpul unei transformări. Astfel, la topire creşte prin absorbţia

17
căldurii latente de topire, iar la solidificare scade prin degajarea căldurii latente de
solidificare. Entropia S măsoară gradul de dezordine al particulelor sistemului. În
termodinamica statistică entropia este dată de ecuaţia lui Boltzmann:
S  k  ln  (2.3)
unde k – constanta lui Boltzmann, iar ω este o măsură a dezordinii particulelor din
sistem. Entropia poate fi termică şi de configuraţie. În cazul entropiei termice, ω reprezintă
numărul de distribuţii posibile ale energiei termice pe particulele sistemului. În aliaje, la
care apar particule diferite în soluţie sau în amestec, se manifestă şi entropia de
configuraţie, unde ω este numărul de distribuţii distincte posibile ale particulelor în sistem.
Entropia creşte cu temperatura.
Sistemul este considerat în echilibru atunci când se găseşte
↑
în starea cea mai stabilă, care nu tinde să se schimbe. La
∆g

temperatură şi presiune constante, un sistem închis este în

gS echilibru stabil, când are energia liberă Gibbs minimă.
Ecuaţia (2.1) arată că starea cu cea mai mare stabilitate va fi
∆T
gL un compromis între entalpie şi entropie. La temperaturi
→t scăzute starea solidă este cea mai stabilă, pentru că are cele
mai puternice legături între particule şi astfel entalpia cea
mai scăzută. La temperaturi ridicate, termenul TS este
preponderent şi ca urmare devin mai stabile stările lichide sau gazoase cu entropie mare.
O transformare este posibilă dacă decurge cu reducerea energiei libere Gibbs. În
figura 2.1 se prezintă, pentru o substanţă pură, variaţia cu temperatura a energiei libere
Gibbs a unui volum unitar de fază lichidă gL şi solidă gS. Cele două curbe se intersectează
în Tt - temperatura de echilibru topire-solidificare, la presiune constantă. La această
temperatură, energiile libere ale celor două faze fiind egale (gL = gS), fazele lichidă L şi
solidă S sunt în echilibru L  S, astfel că nu este posibilă topirea sau solidificarea. La
temperaturi superioare, T > Tt, are loc topirea, S→L, energia liberă a fazei lichide fiind
inferioară celei solide (gL < gS). La temperaturi T < Tt, are loc solidificarea, L→S, faza
solidă având energia liberă mai mică (gL > gS ).
Rezultă că prima condiţie pentru solidificare este subrăcirea, respectiv ca temperatura
să fie inferioară temperaturii de echilibru. Se defineşte gradul de subrăcire T, ca diferenţă
între temperatura de echilibru Tt şi temperatura efectivă de solidificare T:
18
 T = Tt - T (2.4)
Forţa motrice a solidificării este dată de potenţialul termodinamic izoterm-izobar g,
exprimat prin diferenţa dintre energiile libere ale fazelor iniţială şi finală, la temperatura
efectivă de solidificare. Conform relaţiei (2.1):
g = h - Ts (2.5)
unde h şi s reprezintă variaţia entalpiei, respectiv a entropiei la tranziţia lichid-solid.
Diferenţa de entalpie h între fazele lichidă şi solidă reprezintă căldura latentă de
solidificare a unităţii de volum L:
h = L (2.6)
Diferenţa de entropie s dintre fazele lichidă şi solidă se calculează din observaţia că
la temperatura de echilibru, diferenţa de energie liberă g = 0.
0 = h – Tt s, (2.7)
de unde: s = h / Tt = L / Tt (2.8)
Înlocuind relaţiile (2.6) şi (2.8) în realaţia (2.5), variaţia energiei libere volumice la
solidificare, devine:
g = h - T·h / Tt = h (1 - T/Tt) = L·T / Tt (2.9)
Din această relaţie, rezultă că principalul factor de intensificare a solidificării este
creşterea gradului de subrăcire T.
Starea unui sistem considerat format dintr-un număr mare de atomi poate fi
considerată cu ajutorul unei funcţii termodinamice. Pentru a explica cristalizarea şi topirea
este util să se cunoască variaţia energiei libere. Din punct de vedere termodinamic starea
cea mai stabilă este acea care prezintă energie liberă mai mică. Energia liberă se poate
defini prin aşa numită energia liberă a lui Gibbs:
G  U  P V  T  S (2.10)
în care: G este energia libera; U – energia internă; P – presiunea; V – volumul; T –
temperatura absolută, în 0K; S – entropia.
În cazul metalelor şi solide la care presiunea este constantă (atmosferică), iar volumul
se modifică foarte puţin, termenul PV poate fi presupus constant. În acest caz, se utilizează
drept criteriu al echilibrului termodinamic energia liberă la volum constant F – energia
liberă Helmholltz care este dată de relaţia:
F  U  T  S, (2.11)
19
 în care U este energia internă, egală cu suma tuturor energiilor cinetice şi a energiilor
de interacţiune (energiei potenţiale) pentru toate particulele sistemului. Forţele motrice a
transformării o constituie diferenţa dintre energiile libere ale celor două faze.

Fig. 2.2. Cristalizarea spontană.

Eliberă F

ΔF Fs

ΔT Fl
Solid Topitură

Tr Ts Temperat. T 0C
Fig. 2.3. Variaţia cu temperatura a energiei libere a stării lichide şi a stării solide la un metal pur.
Dacă se urmăreşte la un metal pur variaţia energiilor libere ale stării lichide şi ale stării
solide cu temperatura (fig. 2.3.) se observă că la Ts, energiile libere sunt egale Fl = Fs, metalul se
află în echilibru în ambele stări, temperatura respectiva se numeşte temperatura de echilibru a
cristalizării. Pentru a produce cristalizarea, energia liberă a stării solide trebuie să fie mai mică,
aceasta se obţine prin scăderea temperaturii sub T; deci la subrăcirea metalului:
ΔT = Tr – Ts (2.12)
Variaţia energiei interne la solidificare:
ΔUs = Qlichid – Qsolid = ΔQ = Qs, (2.13)

20
 în care Qlichid şi Qsolid sunt conţinuturile calorice ale lichidului şi solidului la
temperatura de solidificare Ts, iar Qs, este căldura latentă de solidificare. Variaţia entropiei
la solidificare este:
Us Qs
S s   . (2.14)
Ts Ts

2.2. Mecanismul procesului de cristalizare

Solidificarea începe prin formarea unor germeni de fază solidă care prin creştere
conduc la cristalizarea întregii topituri. Germenii sau nucleele de cristalizare sunt mici
grupări de atomi proprii cu distribuţie ordonată care formează fie direct din topitură, fie pe
suprafeţe preexistente cum sunt suprafaţa formelor de turnare etc. Primul tip de germeni se
numesc proprii sau omogeni iar al doilea tip, eterogeni. Ca urmare, germinarea poate fi
omogenă sau eterogenă. Germinarea eterogenă se numeşte şi „germinarea forţată”,
germenii având dimensiuni mult mai mari decât parametrii reţelei se numesc şi germeni
tridimensionali. Savantul rus D. C. Cernov (1878) a demonstrat că procesul de cristalizare
este compus din două procese elementare: formarea centrelor de cristalizare, (formarea
embrionilor) şi creşterea cristalelor şi apariţia altor centre noi. Răcind un metal sau un aliaj
topit aflat într-un creuzet, cristalizarea va începe în jurul unor centre de cristalizare. Apariţia
câtorva atomi neregulaţi, dispersaţi în topitura amorfă se vor ordona, formând în anumite
locuri primele celule elementare, apoi alte celule se ordonează, formând reţele spaţiale (fig.
2.4, a-c).
Creşterea acestor grăunţi cristalini nu se continuă nestingherit. Prin creştere, ei ajung
să se atingă, se împiedică în dezvoltare, marginile lor geometrice se frâng (fig. 2.4, d). În
momentul sfârşitului solidificării, grăunţii vor avea un contur neregulat. Limita dintre
grăunţi, într-o secţiune şlefuită din metal şi atacată cu un reactiv (acizi diluaţi în alcool
etilic), formează microstructura (fig. 2.4, e). Prin studiul la microscopul metalografic se
apreciază mărimea grăunţilor, forma şi dispersiunea lor, precum şi natura lor când sunt
diferiţi calitativ (de obicei la aliaje).
Se deosebesc două feluri de cristalizări:
- cristalizare primară, corespunzând trecerii din stare lichidă în solidă – solidificarea;
- cristalizare secundară, care are loc în stare solidă. (utilizate la tratarea termică).

21
– –

Fig. 2.4. Schemele procesului de cristalizare

Fig. 2.5 Cristalizarea unui metal (a) şi a unui polimer organic (b)

Fig. 2.6. Creşterea centrelor de cristalizare

22
 Cristalizarea debutează prin apariţia, în anumite microvolume din lichidul subrăcit, a
unor insule microscopice de fază solidă, care cresc progresiv, până la epuizarea întregii
cantităţi de lichid (fig. 2.5). Se formează o structură policristalină, alcătuită, la un metal, din
grăunţi cristalini, iar la un polimer organic, din sferolite. Se pot distinge două etape parţial
suprapuse ale procesului cristalizării: germinarea şi creşterea grăunţilor cristalini
În prima etapă a cristalizării, apar, în lichidul subrăcit, particule fine de fază solidă,
numite germeni sau centri de cristalizare. După natura centrilor de recristalizare, germinarea
poate fi:
- omogenă sau spontană, când are la bază germeni proprii sau omogeni;
- eterogenă, când are la bază germeni străini.
Germenii proprii sunt grupări de atomi cu aranjament spaţial specific materialului
care se solidifică. În lichid apar germeni de diferite dimensiuni, numiţi germeni potenţiali.
În funcţie de dimensiunea lor, germenii pot creşte pentru a forma cristale sau se dizolvǎ în
lichid.
Pentru a stabili condiţia de creştere a germenului omogen, se consideră că în lichid a
apărut un germene sferic de rază r. Energia liberă, G, a sistemului se modifică astfel:
- creşte cu Gs , datorită energiei consumate cu formarea interfeţei solid-lichid:
Gs = S ∙ γSL = 4 r2· γSL (2.15)
unde: S - suprafaţa germenului sferic de rază r; γSL – energia liberă a unităţii de
suprafaţă de separaţie solid - lichid, numită tensiune superficială;
- scade cu Gv , datorită faptului că volumul de fază solidă are o energie liberă mai
mică.
Gv = - V∙∆g = - (4/3)  r3·g (2.16)
unde: V - volumul germenului; ∆g – variaţia energiei libere a unităţii de volum.
Variaţia totală a energiei libere la formarea unui germene sferic este:
G = Gs + Gv = 4r2· γSL - (4/3) r3·g (2.17)
În figura 2.7. s-a reprezentat grafic funcţia G(r), care prezintă un maxim
corespunzător razei critice rcr. Dacă r < rcr , creşterea germenului este însoţită de mărirea
energiei libere G. Cum procesele decurg spontan în sensul reducerii energiei, germenii
subcritici se dizolvă în lichid. Dacă r > rcr, creşterea germenului este însoţită de reducerea

23
energiei libere G. Rezultă că germenii supracritici sunt viabili. Ei se dezvoltă şi formează
cristale. Raza critică este dimensiunea minimă a germenelui capabil de creştere.

∆G →

∆Gs

∆Gc
rcr

r
↑
rcr,
0 rmax
rcr rmax
rs
.
∆G
∆Gv Se
∆Tcr ∆T →
r → Fig. 2.8. Dependenţa razei critice
de gradul de subrăcire
Fig. 2.7. Dependenţa variaţiei energiei libere de
raza germenului
observă că pentru germenii cu rază rcr < r < rs, energia liberă de formare a germenului G
este pozitivă. Apariţia unui astfel de germene este incertă, pentru că depinde de fluctuaţiile
locale de energie. Germenii cu raza r > rs sunt stabili şi au apariţia certă, pentru că energia
lor de formare G este negativă.
Odată format germenele supracritic, începe creşterea noii faze. Creşterea este
posibilă, dacă este însoţită de reducerea energiei libere a sistemului, prin eliminarea căldurii
latente de solidificare. Viteza de evacuare a căldurii latente determină viteza de creştere a
cristalului.

24
 Fig. 2.9. Structura interfeţei: a. accidentată;
b. netedă cu defecte permanente - dislocaţie elicoidală; c. netedă
Creşterea cristalului are loc prin adăugarea, la interfaţa solid-lichid, a unor atomi sau
molecule fixate în acele poziţii, care asigură reducerea maximă de energie. Viteza de
creştere depinde în mare măsură de numărul poziţiilor de la suprafaţa în creştere, capabile
de a face legături cu atomii şi moleculele absorbite din lichid. O interfaţă foarte accidentată
la scară atomică este favorabilă absorbţiei, în timp ce o suprafaţă netedă este defavorabilă.
Mecanismele de creştere depind de structura interfeţei şi pot fi clasificaate în trei
grupe:
1 - Interfaţa foarte accidentată, caracterizată printr-un număr mare de trepte, colţuri,
lacune superficiale (fig. 6.10a). Acestea sunt poziţii cu o probabilitate mare de a o absorbi
atomii sau moleculele din lichid. Acest tip de interfaţă apare la substanţele cu entropie mică
de topire (∆St/R≈1), cum sunt metalele sau anumite substanţe organice. Viteza de creştere
este foarte mare şi respectă o ecuaţie de tipul:
v = k1· ∆T (2.18)
unde k1 are valori mari, astfel încât la o subrăcire mică se obţin viteze mari de
creştere. Creşterea se face practic la temperatura de echilibru, iar viteza de creştere este
limitată de transferul de căldură la metalele pure şi în plus de difuzia componenţilor la
aliaje. La metalele pure, creşterea grăunţilor cristalini poate fi continuă sau dendritică, în
funcţie de gradientul de temperatură dT/dx din lichid.
1a - creşterea continuă, cu interfaţă plană stabilă, este specifică gradienţilor de
temperatură pozitivi în topitură (dT/dx>0). Evacuarea dirijată şi continuă a căldurii asigură

25
ca temperatura lichidului să fie superioară celei de la interfaţa lichid-solid. Germenii
tridimensionali, limitaţi de plane de densitate atomică maximă incomplete, cresc prin
ataşarea succesivă de atomi individuali pentru completarea planelor, apoi de germeni
platiformi bidimensionali stabili, atomi individuali etc. Rezultă cristale limitate de plane
reticulare de densitate atomică maximă, numite cristale idiomorfe, care pun în evidenţă
simetria sistemului de cristalizare. Astfel sunt cristalele unor compuşi intermediari separaţi
la cristalizarea primară (TiN, SnSb etc.). Cristalele idiomorfe se întâlnesc rar la metale. În
structura policristalină, grăunţii individuali au forme neregulate, în funcţie de condiţiile de
contact dintre grăunţii în creştere. Grăunţii cristalini fără simetrie exterioară sunt numiţi
alotriomorfi.
1b - creşterea dendritică cu interfaţă plană instabilă, este specifică gradienţilor de
temperatură negativi în topitură (dT/dx<0). Răcirea rapidă şi nedirijată a lichidului conduce
la acumularea de căldură de solidificare la interfaţa lichid-solid, astfel încât temperatura
lichidului devine inferioară interfeţei. Orice denivelalare a interfeţei este cufundată într-un
lichid mai puternic subrăcit, ceea ce îi asigură o viteză mai mare de creştere. Germenele
prezintă direcţii preferenţiale de creştere: <100> pentru structurile cubice, <10 1 0> la
structura hexagonală. Se formează ramuri primare, secundare, terţiare etc. (fig. 6.12), până
la consumarea întregii cantităţi de lichid şi închiderea interstiţiilor dintre ramuri. Creşterea
dendritică este intermitentă. Ramurile sunt oprite din creştere de acumularea de căldură
latentă de solidificare proprie sau de la cristalele vecine. După evacuarea căldurii, creşterea
ramurilor se reia.
Cristalul cu dezvoltare arborescentă se numeşte dendrită, de la cuvântul grecesc
dendron (arbore).
La

Fig. 2.11. Dendrită din oţel

ramuri
primare
terţiare
secundare
germene

Fig. 2.10. Creşterea dendritică

aliajele metalice creşterea dendritică este frecventă, pentru că apare şi în condiţiile

26
gradientului de temperatură pozitiv în topitură. În figura 2.10 se prezintă o dendrită
dezvoltată în retasura unui lingou industrial din oţel. Creşterea dendritică favorizează
apariţia a două defecte la solidificare:
 microporozităţi - goluri microscopice între ramurile dendritelor;
 segregaţia dendritică - neomogenităţi chimice între ramurile dendritei.
2 - Interfaţa netedă, cu defecte permanente. Dacă o dislocaţie elicoidală intersectează
interfaţa solid-lichid, creşterea se poate produce prin adăugarea de atomi la treapta
dislocaţiei. Este un mecanism specific unor ceramice cu structura tip NaCl. Viteza de
creştere este mai mică, după o ecuaţie de tipul:
V  k 2   T 
2
(2.19)
Cristalizarea depinde în mai mare măsură de gradul de subrăcire decât în cazul
interfeţei accidentate. De aceea cristalizarea materialelor ceramice este mai dificilă decât a
metalelor.
3 - Interfaţă netedă caracteristică substanţelor cu o entropie de topire foarte mare
(∆St/R≈100), cum este majoritatea polimerilor. Ataşarea de molecule pe suprafeţe netede
este dificilă. În acest caz creşterea este laterală. Este necesar să se formeze în lichid germeni
secundari bidimensionali platiformi, cu grosimea unui atom. Când devin supracritici, aceşti
germeni, cu structură coerentă germenelui primar, se ataşează progresiv în lateralul
acestuia. Se formează o lamelă cristalină, cu grosimea egală cu lungimea germenelui
secundar. În lamela cristalină, lanţurile moleculare au o aşezare compactă, fiind pliate
perpendicular pe grosimea lamelei.
Acest mecanism de creştere este cel mai lent şi necesită grade mari de subrăcire.
Datorită cristalizării complexe, polimerii organici formează o structură semicristalină.
Lanţurile moleculare, care nu sunt încorporate în pliurile lamelei cristaline sau zona
interlamelară a lanţurilor care participă la mai multe lamele cristaline, alcătuiesc zona
amorfă.
În cazul polimerilor organici cristalizaţi din stare topită, microstructura este alcătuită
din sferolite. Sferolita rezultă dintr-un germene primar central, din care se dezvoltă radial
lamele cristaline lungi. Aceste lamele se ramifică, pe măsură ce raza sferolitei creşte.
Lamelele cristaline au dimensiunile: grosimea 10-50nm, lăţimea de ordinul 100nm, iar
lungimea de ordinul mărimii razei sferolitei, care poate atinge până la 500μm.

27
 Datorită complexităţii procesului de creştere a sferolitelor, viteza de creştere a
polimerilor este mult mai lentă decât a metalelor, de circa 100μm/s, comparativ cu cm/s sau
m/s. Pentru a intensifica germinarea sunt necesare grade de subrăcire mari. Sunt favorizate
sferolite de dimensiuni foarte mici (sub 1μm), care nu pot fi observate decât prin
microscopie electronică.

2.3. Structura lingoului unui oţel calmant

La un lingou mai mare pot surveni fiecare din cazurile de cristalizare prezentate la
teoria cristalizării. În părţile lingoului care vin în contact cu forma metalică (lingotieră),
suprarăcirea este mai mare datorită vitezei mai mare de răcire, cu cât ne apropiem de
interior viteza de răcire scade. Dendritele încep să crească de acolo de unde se termină zona
cristalelor mici de la margine şi se dezvoltă în direcţia răcirii.

Fig. 2.12. Structura lingoului.

Viteza de cristalizare apare ca o cantitate de natură vectorială, într-o parte a secţiunii
lingoului se formează cristale lungi, aşezate perpendicular pe suprafaţa de răcire. La un
lingou de oţel ( fig. 2.12.) apar următoarele zone de cristalizare:
1 – zona cristalelor marginale este formată din cristale mici, deoarece viteza de
răcire este lângă peretele metalic al lingotierei. Suprarăcirea fiind mare, cristalizarea
corespunde grăunţilor cristalini (fig. 2.12. e), formându-se un număr mare de centre de
cristalizare. Cristalele sunt echiaxiale, neorientate, deoarece suprafaţa interioară a
lingotierei are rugozităţi şi nu este plană;
2 – zona cristalelor columnare (zona de transcristalizare sau zona bazaltică) este
formată din cristale mari, dendritice, orientate perpendicular pe suprafaţa de răcire şi în
direcţia gradientului de temperatură (fig. 2.12. poz. 2), unde suprarăcirea este mai mică.
28
Este o zonă de mai mică rezistenţă, deoarece spaţiile dintre cristale formate ajung de
compoziţie diferită, cu impurităţi şi goluri;
3 – zona cristalelor centrale, este formată din cristale mari, însă regulate, echiaxiale,
ca urmare a unei viteze şi mai mici de răcire. Este zona cea mai favorabilă pentru deformare
plastică (laminare, forjare), deci prin turnare trebuie realizată cât mai intensă;
6 – retasura este un gol în formă de pâlnie cu contur neregulat, având pereţi
grăunţoşi oxidanţi. Apare în partea superioară a lingoului din cauza contracţiei de
solidificare a ultimii părţi lichide;
4, 5 – segregaţia superioară şi inferioară, este o neomogenitate chimică provocată
de procesul selectiv de cristalizare a aliajului turnat. Prin ridicarea impurităţilor din lingou
se formează o zonă de segregaţie în partea superioară în jurul retasurii, adică o segregaţie
zonală numită segregaţie superioară (fig. 2.12. poz. 5). Se poate forma uneori, când unele
cristale au o greutate specifică mai mare decât masa topiturii, segregaţia în partea de jos a
lingoului, numită segregaţie inferioară (fig. 2.12. poz. 4).
Structura lingoului este determinată de compoziţia chimică a topiturii, prezenţa
impurităţilor, condiţiile de turnare şi răcire (starea suprafeţei, forma şi mărimea lingotierei,
temperatura de turnare, agitarea topiturii etc.). Cristalizarea columnară se dezvoltă la o
răcire rapidă, în lingouri mici, la temperaturi înalte de topire şi turnare, fără agitarea
topiturii. Cristalizarea echiaxială este favorizată de răcirea lentă, în lingouri mari, în
prezenţa impurităţilor. Generarea curenţilor de convecţie în topitură, prin vibraţii mecanice,
sonice sau ultrasonice, are ca efect fragmentarea vârfurilor dendritelor columnare şi
disiparea căldurii.
Spre deosebire de lingouri, piesele turnate prezintă o anizotropie mai redusă, pentru
că în general sunt turnate în forme din nisip, care asigură o conductibilitate termică mult
mai slabă decât lingotierele sau formele metalice. Cristalizarea bazaltică se obţine numai la
piesele masive, cu pereţi groşi.
Ca şi în cazul metalelor, microstructura pieselor realizate din polimeri turnaţi sau
injectaţi nu este uniformă pe toată secţiunea. Astfel, crusta fiind în contact cu peretele
formei de turnare se răceşte mai repede şi prezintă un grad de cristalinitate inferior miezului
piesei. Mărimea sferolitelor este mai mare în miez, pentru că acesta se răceşte mai lent
decât straturile superficiale.

29
 2.4. Reprezentarea segregaţiei

Segregaţiile sunt fenomene de îmbogăţire locală în anumite elemente, de exemplu în

impurităţi. Ele se formează fie la solidificarea metalelor şi aliajelor, fie şi încălzirea acestora
în stare solidă. Segregaţiile de solidificare sunt determinate se solubilitatea diferită a unor
elemente în faza lichidă şi solidă, ele apar ca rezultat al respingerii în topitură a unor
elemente chimice de către frontul de solidificare şi al redistribuirii lor ulterioare prin difuzie
şi convecţie. Capacitatea unui element de a se segrega este caracterizată prin coeficientul de
distribuţie sau de segregaţie egal cu raportul dintre concentraţia la echilibru a elementului în
faza solidă şi concentraţia la echilibru în faza lichidă.
Segregaţiile cele mai frecvente sunt cele zonale apărute prin urmare a diferenţei de
compoziţie între diversele părţi ale piesei. Ele se dezvoltă cu atât mai puternic, cu cât
răcirea este mai lentă, şi nu poate fi redusă prin recoacerea de difuziune (omogenizare), ca
şi segregaţia dendritică.
Segregaţia zonală este provocată de diverse cauze:
– prin stratificare în stare lichidă (de exemplu, la sistemul Cu – Fe, cu insolubilitate
în stare lichidă);
– prin deplasarea fazelor solide sub influenţa diferenţei de greutate specifică (de
exemplu, cristale de plumb în aliajele antifricţiune „babbite” Pb – Sn – Sb – Cu);
– prin deplasarea fazelor lichide şi a procesului de cristalizare (formându-se o
diferenţă de compoziţie între aliajul rămas lichid şi partea solidificată).
După direcţia deplasării, segregaţia poate fi:
– directă (spre centru) – îmbogăţirea straturilor centrale ale piesei în componentul
uşor fuzibil şi a celor exterioare în componentul greu fuzibil;
– inversă (spre periferie) – îmbogăţirea straturilor exterioare în componentul uşor fuzibil.
Segregaţiile sunt neomogenităţi chimice, datorate redistribuirii componenţilor la
solidificare. După gradul de expansiune, sunt macrosegregaţii sau segregaţii majore şi
microsegregaţii sau segregaţii minore.
Macrosegregaţiile se extind la nivelul volumului lingoului. După semn,
macrosegregaţiile pot fi pozitive, când conţinutul unui element depăşeşte valoarea medie
din masa lingoului sau negative, atunci când conţinutul elementului este sub valoarea medie

30
 Segregaţia pe lingou. Macrosegregaţiile pozitive se localizează
în A
în general la capul lingoului, cele negative la piciorul
Segregaţia acestuia.
pozitivă la
capul După localizare, macrosegregaţiile pot fi:
lingoului Segregaţia directe sau normale, inverse şi gravitaţionale. În cazul
în V macrosegregaţiilor directe, impurităţile segregă
Benzi pozitiv, în zona de ultimă solidificare, la axa
lingoului. Astfel este segregaţia Mn, Ni, Cr, S, P în
Conul oţeluri.
segregaţiei
negative Macrosegregaţiile inverse concentrează
impurităţile la suprafaţa lingoului. Se datorează
deplasării prin presiune sau capilaritate a lichidului
central impurificat, printre grăunţii columnari, spre
Fig. 2.13 Tipuri de macrosegraţii la un lingou
masiv din oţel: + pozitivă; - negativă. suprafaţa lingoului. Apar în aliajele de aluminiu şi
magneziu, care au o contracţie mare la solidificare.
Macrosegregaţiile gravitaţionale sunt o formă de segregaţie pe verticală şi constă în
concentrarea după densitate a unor componenţi la capul sau piciorul lingoului. Prezintă
două cauze: 1 - diferenţa de densitate între cristalele formate şi lichid; 2 - diferenţa de
densitate a lichidului, care provoacă convecţia lichidului pe verticală. În figura 6.23 se
prezintă macrosegregaţiile la un lingou masiv din oţel.
Microsegregaţiile se extind la nivelul grăunţilor cristalini, pe distanţe de ordinul a 15-
150m. Pot fi intercristaline, dacă neomogenităţile chimice apar între grăunţi vecini sau
intracristaline, dacă apar în interiorul aceluiaşi grăunte cristalin. Exemplul tipic de
segregaţie intracristalină îl constituie segregaţia dendritică (fig. 6.24), specifică aliajelor cu
interval de solidificare mare, cum sunt bronzurile cu staniu. Analiza chimică pe micro-
volume la microsonda electronică arată că Sn este minim la axa dendritei şi maxim la
suprafaţa acesteia.
Segregaţiile provoacă neomogenităţi structurale şi de proprietăţi. Macrosegregaţiile
odată apărute nu pot fi remediate. Se evită apariţia lor prin răciri rapide. Microsegregaţiile
se accentuează la răcire rapidă, dar pot fi ulterior diminuate prin tratamentul termic de
recoacere de omogenizare.

31
Fig. 2.14. Schema segregaţiei dendritice

32
 Segregaţia microscopică. În afară de segregaţia zonală (macrosegregaţie, segregaţie majoră)
există segregaţia microscopică (cristalină), care este de ordinul cristalelor. Ea este de două feluri:
a) segregaţie intracristalină sau dendritică este o neomogenitate de compoziţie în
interiorul aceleiaşi cristalite, rezultată din diferenţa de compoziţie dintre faza solidă şi cea
lichidă;
b) segregaţie intercristalină este o neomogenitate de compoziţie între cristale şi
constituenţii dintre ele, rezultaţi din solidificarea ulterioară a lichidului rezidual, bogat în
impurităţi (amestecuri eutectice E).

2.5. Deformarea şi ruperea metalelor

Din punct de vedere al comportării faţă de acţiunea eforturilor exterioare, metalele

au două proprietăţi care interesează deosebit în legătură cu prelucrarea şi utilizarea lor:
elasticitatea este proprietatea materialului de a reveni la dimensiunile iniţiale după
îndepărtarea efortului şi plasticitatea este capacitatea materialului de a se deforma
permanent. Se ştie că deformaţiile care dispar după înlăturarea tensiunii sunt diformaţii
elastice, iar cele care rămân sunt deformaţii plastice. Deformaţiile elastice se produc în
cazul când atomii se deplasează pe o distanţă mai mică decât distanţa interatomică, după
înlăturarea tensiunii ei revin la poziţia iniţială.
Deformarea monocristalului reprezintă cristalita unică (rețea cristalină continuă).
Când tensiunea depășește o valoare limită, dislocațiile se deplasează în planele de
alunecare (plane cu densitate atomică maximă) → deformare prin alunecare:

AA’ – plan teoretic

BB’ – plan real

Deplasare cu numar intreg

de parametri de rețea

Fig. 2.15. Deformarea prin alunecare a monocristalului

33
 Fig. 2.16. Formarea benzilor de alunecare, curbarea axei

Metalele: C.F.C. – 8 plane de alunecare

C.V.C. – 6 plane de alunecare
H.C. – ~ 2 plane de alunecare
Deformarea prin maclare reprezintă despicarea rețelei cristaline după un plan,
rezultând zone simetrice: → macle:
Deformări mari prin maclare, mici prin
alunecare
Rezulta o reorientare a rețelei (propice pentru
metalele cu plane putine de alunecare – H.C.).
→ noi orientari de plane de alunecare.
Fig.2.17. Deformarea prin maclare

a – macle mecanice
(de deformare)
H.C., C.V.C. (rece)
b – macle de recoacere
C.F.C.
c – macle de crestere
C.F.C.
a. b. c.
Fig. 2.18. Tipuri de macle

Deformarea agregatului policristalin: agregat policristalin – ansamblu de cristalite

cu orientare diferită a rețelei. Deformare: fiecare grăunte după orientarea proprie +

34
deformări la limitele de grăunte (interactiuni graunte deformat – graunte nedeformat).
Orientarea cea mai favorabila: 45° față de axa de solicitare Orientarea cea mai
defavorabila: 0° sau 90°.

Fig. 2.19. Orientarea cristalitelor faţă de axa de deformare.

Fig. 2.20.Curba caracteristică la tracţiune pentru monocristal / policristal.

Fenomenul
de rupere a metalelor este provocat fragmentarea unui corp în două sau mai multe părţi,
care duce la distrugerea integrităţii sale, sub acţiunea unor tensiuni interne sau externe,
poartă denumirea de rupere. După tensiunea care provoacă ruperea, poate fi de două
tipuri: ruperea prin clivaj sau ruperea prin smulgere, care este produsă de tensiunile
normale, şi ruperea prin forfecare care este produsă de tensiunile tangenţiale.
În funcţie de starea de tensiune şi de condiţiile de încercare, un material se poate
rupe ductil, sau fragil. Fenomenul poartă denumirea de tranziţie ductil – fragil şi este
caracterizat prin temperatura de tranziţie care constituie o măsură a gradului de tenacitate
sau de fragilitate a unui metal. Cu cât temperatura de tranziţie este mai joasă, cu atât
metalul este mai ductil şi invers. Prin ruperea la oboseală se înţelege comportarea
materialelor supuse unor sarcini variabile, caracterizată prin prinderea rezistenţei şi
35
ductilităţii, scăderea duratei de funcţionare, ruperea se produce la tensiuni mai mici, decât
rezistenţa la rupere. Ruperea la oboseală se caracterizează prin două zone: o zonă netedă
– lucioasă, care rezultă prin frecarea părţilor care se de la formarea unei fisuri care începe
la suprafaţă şi o zonă grăunţoasă cristalină, denumită şi zona distrugerii finale. Ruperea
reprezintă fragmentarea corpurilor solide sub acţiunea unor tensiuni. Ruperea poate fi:
a) statica forţa aplicata continuu, lent;
b) dinamică şoc la oboseală – sarcina mica, variabila (modul / orientare);
c) intercristalină – la cald;
d) intracristalină - la rece (sau / şi soc);
e) ductila;
f) fragila;
g) moderat ductila;

Fig. 2.21. Exemple de rupere a materialelor metalice

36

Fig. 2.22. Aspecte de rupere la oboseală.

 Fig. 2.23. Schema ruperii la oboseală axială

Fig. 2.24 Roata dintata rupta la oboseala. Fig. 2.25 Ax rupt la oboseala.

37
 TEMA 3. STRUCTURA ALIAJELOR

3.1. Noţiuni generale despre aliaje;

3.2. Soluţiile solide ale aliajelor;
3.3. Compuşi chimici şi amestecuri mecanice;
3.4. Esenţa noţiunii de “sistem”, “fază”.

3.1. Noţiuni generale despre aliaje

Aliajele sunt materiale complexe obţinute pe calea difuziei din două sau mai multe
elemente şi care posedă caracteristicile principale ale stării metalice. Elementele care
formează aliaje poartă denumirea de componenţi.

brute

Fonte -albe -grafit nodular

Turnate -cenuşii -grafit lamelar
Aliaje -aliate -pestriţe
fier-carbon -nealiate -maleabile -albe
Oţeluri -negre
-aliate
-nealiate -construcţii
Aliaje -construcţii de maşini
CUPRU -de scule
-alame -cu destinaţie specială
-bronzuri
Aliaje
neferoase ALUMINIU
-siluminuri
-anticorodal
-duraluminiu

Fig. 3.1. Clasificarea aliajelor

Aliajele se elaborează în stare lichidă prin topirea împreună a componenţilor prin

două metode:
- se topeşte componentul cu punct de fuziune mai ridicat şi se introduce în el
componentul mai puţin fuzibil;
- se topeşte şi se supraîncălzeşte componentul mai puţin fuzibil, iar componentul
celălalt se introduce în masa topită, la o temperatură sub temperatura de fuziune.

38
 Aliajele se mai pot obţine, în cazuri speciale, prin difuzie în stare solidă, (de exemplu
cementare, nitrurare, carbonitrurare, siliciere etc.) prin condensare în stare gazoasă.
Totalitatea aliajelor alcătuite din aceiaşi componenţi în diferite proporţii se numeşte
sistem. După numărul componenţilor sistemele se clasifică:
a) binare cu doi componenţi (Cu-Zn, Fe-C, Pb-Sb, Cu-Ni, Al-Si, Pb-Sn, Al-Cu etc.);
b) ternare cu trei componenţi (Fe-C-Mn, Al-Cu-Mg, Cu-Zn-Be, Pb-Sb-Sn, Fe-C-Cr etc.);
c) polinare cu patru şi mai mulţi componenţi (Fe-C-Cr-Ni, Al-Cu-Mn-Mg, Fe-C-W-
Cr-V, Fe-C-Mo-Al-Si, Fe-C-Mn-Si-Cr-Ni etc.).
Compoziţia aliajelor este caracterizată de următoarele: concentraţia atomică,
concentraţia în greutate şi concentraţia electronică. Din punct de vedere al constituţiei
fizico-chimice un sistem poate fi:
 omogen, cu aceleaşi caracteristici în toate părţile;
 eterogen, cuprinzând părţi omogene diferite, separabile prin mijloace mecanice
sau vizuale.
În sens clasic, aliajul este materialul metalic obţinut prin topirea a două sau mai
multe substanţe, preponderent fiind un metal. Această noţiune s-a extins şi asupra
materialelor ceramice şi a polimerilor organici. În sens lărgit, aliajul este materialul care
conţine două sau mai multe specii de atomi, ioni sau molecule, în scopul obţinerii unor
proprietăţi diferite de cele ale componenţilor.
Componenţii sunt substanţele care alcătuiesc aliajul. La metale sunt elemente
chimice pure sau compuşi intermediari stabili în intervalul de temperatură considerat. În
cazul ceramicelor sunt compuşi chimici, iar la polimeri sunt molecule.
Sistemul de aliaje reprezintă totalitatea aliajelor, pe care le formează aceeaşi
componenţi în proporţii diferite.
Din punct de vedere al numărului k de componenţi, sistemele de aliaje sunt:
- k=1, monocomponente: metalul pur Cu, alumina Al2O3 etc.;
- k=2, binare: sistemul Fe-C pentru oţeluri şi fonte; sistemul Cu-Zn pentru alame;
sistemul Al2O3 – SiO2 la ceramice;
- k=3, ternare: sistemul Fe-C-Cr la oţelurile aliate; Cu-Sn-Pb la bronzurile cu Pb;
- k>3, polinare: sistemul Fe-C-Cr-Ni la oţelurile inoxidabile austenitice.
Macroscopic, aliajele sunt materiale omogene. Din punct de vedere chimic,
aliajele sunt sisteme eterogene care conţin mai multe specii de atomi.
39
 Din punct de vedere microscopic, aliajele policristaline sunt alcătuite din grăunţi
cristalini, iar cele semicristaline din grăunţi cristalini într-o masă amorfă. Aliajele complet
amorfe nu prezintă în general microstructură. Microstructura reprezintă totalitatea
grăunţilor cristalini şi a particulelor, care se evidenţiază prin microscopie optică sau
electronică. Constituenţii structurali sunt grăunţii cristalini şi particulele de natură
distinctă din microstructura aliajului. Microscopic, aliajele sunt omogene, dacă conţin un
singur constituent structural, respectiv eterogene, dacă conţin mai mulţi constituenţi.
Constituenţii structurali pot fi alcătuiţi din una sau mai multe faze, fiecare fază având unul
sau mai mulţi componenţi.
Faza este o parte din aliaj, limitată de o suprafaţă de separaţie, care are compoziţia
chimică, aranjamentul atomic şi proprietăţile fixate. Pentru sistemele în echilibru, fiecare
fază are o compoziţie chimică determinată, omogenă în întreg volumul. Pentru sistemele
în afară de echilibru, compoziţia poate varia în funcţie de timp şi microvolumul
considerat.
Din punct de vedere al numărului de faze , sistemele de aliaje sunt:
-  =1, monofazice: metalul pur în stare solidă sau lichidă, aliajele sub formă de
soluţie lichidă sau soluţie solidă;
-  =2, bifazice: în timpul cristalizării metalului pur coexistă metalul în stare
lichidă şi solidă;
-  =3, trifazice: în timpul unei reacţii eutectice binare L  E (A+B), lichidul
este în echilibru cu un eutectic (notat E), alcătuit din alte două faze solide A şi B;
-  >3, polifazice: în timpul reacţiei eutectice ternare L  E (A+B+C).
Cele mai cunoscute aliaje metalice bifazice sunt oţelurile carbon, care la
temperatura ambiantă sunt alcătuite din două faze: soluţia solidă de C în Feα, plastică şi
ductilă, numită ferită şi carbura de fier Fe3C dură şi fragilă, numită cementită. Aliajul cu
0,8%C are structura alcătuită din amestecul dispers de ferită şi cementită, numit perlită.
Este un oţel de înaltă rezistenţă, de exemplu, folosit pentru cablurile de tracţiune ale
cabinei telefericului.
În domeniul ceramicelor, aliajele de tip Sialon, (constituite din elementele Si, Al, O,
N), au componenţi compuşii Si3N4 şi Al2O3. Sunt materiale destinate să înlocuiască
aliajele metalice la temperaturi ridicate.

40
 Aliajele din polimeri se numesc copolimeri. Domeniul copolimerilor este relativ
nou şi în dezvoltare. Astfel, polistirenul de înaltă rezistenţă la şoc mecanic este un aliaj
care conţine particule disperse de cauciuc în masa de polistiren.
În aliajele metalice se întâlnesc patru tipuri de constituenţi structurali:
- monofazici ( =1): metalul pur, soluţia solidă şi compusul intermediar;
- polifazici ( 2): amestecul sau agregatul mecanic.

↑ Metalul pur apare în aliaje,

T atunci când componenţii nu se
L
dizolvă reciproc şi nu
1 1’ reacţionează chimic. De

L↔A A exemplu, plumbul se găseşte în

stare pură în oţeluri şi în aliajele
→t
b). a. pe bază de cupru. Principalele
b.
caracteristici ale metalului pur
Fig. 3.1. Metalul pur A: a. curba de răcire; sunt:
b. microstructura.

- constituent monofazic, omogen chimic;

- cristalizează la temperatură constantă, specifică fiecărui metal (fig. 3.1.-a);
- microstructura este alcătuită din grăunţi cristalini alotriomorfi, cu structură
cristalină specifică (fig. 3.1.-b);
- la temperatura ambiantă este în stare solidă, care se solidifică la –39°C.
- luciu metalic şi opacitate;
- conductibiliitate electrică şi termică, determinată de structura benzilor de energie.
Cele mai conductive sunt: Ag, Cu, Au, Al;
- rezistenţă la coroziune: Au, Ag, Pt, Cr, Ni, Al, Si, Sn, Pb etc.
- stabilitate la temperaturi ridicate; temperatura de topire pentru W este 3410 oC, iar
pentru Mo de 2600 oC;
- rezistenţa mecanică şi duritatea mai scăzute, plasicitatea mai ridicată decât a
constituenţilor structurali având metalul respectiv component. Cele mai plastice şi cu cea

41
mai redusă rezistenţă la deformare sunt metalele cu structură cristalină cubică cu feţe
centrate (CFC): Au, Ag, Cu, Al, Pb etc.

3.2. Soluţiile solide ale aliajelor

Soluţia solidă este un amestec la scară atomică a doi sau mai mulţi componenţi. Se
formează în condiţiile solubilităţii componenţilor în stare solidă, atunci când forţele de
atracţie dintre atomii de acelaşi tip şi cele dintre atomii de specii diferite sunt de acelaşi
ordin de mărime. La solidificare, atomii de specii diferite nu se separă din soluţia lichidă,
formându-se grăunţi cristalini de soluţie solidă.
Principalele caracteristici ale soluţiei solide sunt:
- constituent monofazic, heterogen chimic;
- există într-un interval de concentraţii;
- cristalizează într-un interval de temperatură (fig. 3.2a);
- microstructura este formată din grăunţi cristalini alotriomorfi, asemănătoare cu a
metalului pur (fig. 3.2b);
- are structura cristalină a metalului pur solvent;
- proprietăţile sunt apropiate de a metalului solvent. Sub acţiunea atomilor
dizolvaţi, reţeaua cristalină a solventului este deformată elastic, astfel încât soluţia solidă
este mai rezistivă termic şi electric, mai dură, mai rezistentă, şi mai puţin plastică decât
metalul pur solvent.
Există o varietate de soluţii solide, care

↑ se diferenţiază prin mecanismul de formare,

L
T solubilitatea componenţilor, ordonarea
1
L↔α
2 solutului, natura solventului, compactitatea
α structurii cristaline.

→ t Fig. 3.2. Soluţia solidă α:

a. a. curba de răcire; b.
b. microstructura

Soluțiile solide se clasifcă după următoarele criterii:

I. După mecanismul de formare:
- soluţii solide de substituţie, care se formează prin înlocuirea unor atomi ai
solventului cu atomi dizolvaţi. Apar în sistemele de aliaje cu componenţi metalici la care

42
diferenţa între razele atomice ale componenţilor este sub 15%. De exemplu, sistemele: Fe-
Mn, Fe-Cr, Fe-Al, Cu-Zn, Cu-Sn etc.
Se exemplifică pentru sistemul binar de aliaje format din componenţii A şi B. În
figura 3.3.-a se prezintă reţeaua cristalină a solventului A şi în figura 3.3.-b cea a soluţiei
solide de substituţie =A (B). În general, soluţiile solide se notează cu literele greceşti ,
, , , ,  etc., iar detaliat, indicând solventul A urmat de solutul B între paranteze.
- soluţii solide interstiţiale (sau de pătrundere), care se formează prin distribuirea
atomilor dizolvaţi în interstiţiile reţelei cristaline a solventului (fig. 3.3.-c). Apar la
sistemele de aliaje cu componenţi metal - metaloid cu rază atomică mică (C, N, B, H),
cum sunt : Fe-C, Fe-B, Fe-N etc.
Formarea soluţiilor solide este însoţită de variaţii de volum specific. Formarea
soluţiilor solide interstiţiale şi a soluţiilor solide de substituţie, la care raza atomilor
dizolvaţi este mai mare decât raza atomică a solventului, este însoţită de creşterea
volumului specific. La soluţiile solide de substituţie, cu raza atomilor dizolvaţi mai mică
decât a solventului, are loc o scădere de volum specific.
II. După solubilitatea componenţilor:
- soluţii solide nelimitate, când componenţii se dizolvă în orice proporţii. Sunt
soluţii solide de substituţie, la care componenţii îndeplinesc următoarele condiţii:
 izomorfismul reţelelor cristaline;
 factorul geometric, care limitează diferenţa între razele atomice la max. 9%
pentru aliajele pe bază de Fe şi la 1415% pentru aliajele pe bază de Cu;

100
↑
p[%]

p1
A B C
F
x1 x →B
FFig. 3.3. Mecanismul de formare a soluţiilor solide;
a. solventul A; b. soluţia solidă de substituţie α=A(B); Fig. 3.4. Fluctuaţii de concentraţie în
soluţii
c. soluţia solidă interstiţială. β=A(C) solide dezordonate

 factorul electrochimic, prin care componenţii trebuie sa aibă caracter

electrochimic apropiat, pentru a se evita formarea compuşilor intermetalici;

43
  factorul de concentraţie electronică, care limitează concentraţia electronică
ce pentru a se evita formarea compuşilor electronici, unde c e = nev / na, cu nev - numărul
electronilor de valenţă şi na - numărul atomilor. În funcţie de reţeaua cristalină a
solventului, concentraţia electronică este limitată sub 1,4 pentru CFC; 3/2 pentru CVC;
21/13 pentru cubic complex; 7/4 pentru HC.
Există un număr relativ mic de sisteme care respectă aceste condiţii, cum sunt: Cu-
Au; Au-Ag; Ni-Cu; Fe-Co; Fe-Cr etc.
- soluţii solide limitate, când componenţii se dizolvă în anumite proporţii. Sunt
soluţiile solide interstiţiale şi majoritatea celor de substituţie.
III. După gradul de ordonare a atomilor dizolvaţi:
- soluţii solide dezordonate, care se caracterizează prin dispunerea întâmplătoare a
atomilor dizolvaţi în reţeaua solventului. Sunt soluţiile solide interstiţiale şi majoritatea
celor de substituţie.
În aceste soluţii solide, există fluctuaţii de concentraţie, care favorizează
germinarea de noi faze de compoziţie chimică diferită. Fluctuaţiile de concentraţie sunt
abateri, în volume foarte mici, de la compoziţia chimică medie. Dacă x este concentraţia
medie în elementul B dizolvat (fig. 3.4), probabilitatea, p, de existenţă unui microvolum
cu abatere de la concentraţia medie, x, este cu atât mai mică cu cât abaterea de la
concentraţia medie este mai mare.
- soluţii solide ordonate, care se caracterizează prin dispunerea atomilor dizolvaţi
pe poziţii determinate în reţeaua solventului. Se formează prin răcirea lentă sub o
temperatură de ordonare a unor soluţii solide de substituţie dezordonate. Apar în
sistemele Cu-Au, Cu-Zn, Cu-Al, Fe-Al, Fe-Si, Ni-Mn etc.

44
 În figura 3.5. se prezintă celula cristalină
pentru soluţia solidă ordonată Cu3Au. În cadrul
structurii CFC, atomii de Au ocupă colţurile celulei,
iar atomii de Cu centrează feţele. Se observă că există
un raport determinat între atomi Cu /Au = (6/2)/(8/8),
care poate fi exprimat prin formula Cu3Au.

Au Cu

Fig. 3.5 Celula cristalină a soluţiei

solide ordonate Cu3Au.

Prin ordonarea soluţiei solide scade plasticitatea, creşte rezistenţa mecanică, se

modifică proprietăţile electrice şi uneori cele magnetice. Soluţia solidă ordonată are
proprietăţi intermediare între soluţia solidă dezordonată şi compusul electrochimic.
IV. După natura solventului:
- soluţii solide pe baza unui element chimic pur - A(B);
- soluţii solide pe baza unui compus chimic intermetalic - AmBn(A).
De exemplu, la sistemul de aliaje Al-Cu apare compusul Al 2Cu, care prin dizolvare
de Cu sau Al se prezintă sub forma soluţiei solide  = Al2Cu (Cu sau Al).
V. După compactitatea structurii cristaline:
- soluţii solide complete, la care nodurile reţelei cristaline sunt ocupate de atomi;
- soluţii solide incomplete, cu locuri vacante.
Pot apare atunci când solventul este un compus intermetalic. Astfel, s-a constatat
că la formarea soluţiei solide pe baza compusului AlCo, se produce o reducere de volum
specific, fie că se dizolvă Al, fie Co. Ştiind că raza atomică pentru Al este 0,14nm, iar
pentru Co este 0,12nm, rezultă că dizolvarea de Co (prin substituţia atomilor de Al)
conduce la o soluţie solidă completă, în timp ce dizolvarea de Al determină o soluţie
solidă incompletă, cu deficit de atomi de Co.
În sistemul aliajelor Fe-C, soluţiile solide care se formează sunt: ferita , austenita
şi ferita δ - soluţii solide interstiţiale de C pe bază de Fe, respectiv Fe şi Feδ.

3.3. Compuşi chimici şi amestecuri mecanice

45
 Compusul intermediar se formează în condiţiile reactivităţii chimice a
componenţilor, când forţele de atracţie între atomii de specii diferite sunt mai mari decât
între atomii de aceeaşi specie. Dacă componenţii sunt metalici, compusul se numeşte
intermetalic. Principalele caracteristici ale compusului intermediar sunt:
- constituent monofazic, eterogen chimic;
- aşezare ordonată a atomilor şi raport determinat între atomii componenţi, exprimat
prin formulă de tip AmBn;
- legătură interatomică ionică, covalentă, metalică sau mixtă;
- cristalizează la temperatură constantă, specifică compusului (figura 3.6.-a);
- microstructură alcătuită din grăunţi cristalini omogeni, cu forme tipice: poliedrice
(fig. 3.6.-b), sferice, aciculare, în reţea;
- structură cristalină specifică, în general complexă, diferită de a componenţilor (fig.
3.6.-c);
- proprietăţi singulare, impredictibile din proprietăţile componenţilor. În general
sunt duri, fragili, rezistenţi la coroziune.

↑ L
Cu
T L↔AmBn
1 1’
AmBn Mg

→t
a.c). b. b). c.

46
 Fig. 3.6. Compusul intermetalic AmBn:
a. curba de răcire; b. microstructura; c. celula cristalină a compusului intermetalic MgCu2

Compuşii intermediari se diferenţiază după modul în care se respectă legile

valenţei, după domeniul de concentraţii, stabilitatea termică, factorul determinant la
formare, se clasifică după criteriile:
I. După respectarea legilor valenţei:
- compuşi de valenţă normală, ca de exemplu, compuşii electrochimici;
- compuşi care nu respectă legile valenţei, cum sunt compuşii electronici.
II. După domeniul de concentraţii în care există:
- daltonide, compuşi care se formează la o concentraţie determinată a componenţilor.
De exemplu, cementita Fe3C are concentraţia 6,67%C.
- bertholide, compuşi care există într-un interval de concentraţii, ca soluţie solidă pe
baza compusului. De exemplu, compusul Al2Cu există în intervalul de concentraţii 53,25-
53,9% de masă Cu.

III. După stabilitatea termică:

- compuşi cu topire congruentă, stabili până la atingerea temperaturii de topire;
- compuşi cu topire incongruentă, care se descompun înainte de a-şi atinge
temperatura de topire.
IV. După factorul determinant la formare:
- compuşi electrochimici, la care factorul determinant este factorul electrochimic.
Sunt compuşi de valenţă normală, cu legătură interatomică ionică, covalentă sau mixtă,
structuri cristaline complexe (de tip NaCl, CaF 2, ZnS, NiAs etc), duri şi fragili. Exemple:
MgCu2, Mg2Si, Mg2Sb, Mg2Pb, Fe3C, AlN, Mn3C, CuSn etc.
- compuşi geometrici, la care factorul determinant este factorul geometric. Sunt
compuşii interstiţiali, fazele Laves, fazele  etc.
Compuşii interstiţiali se formează între metalele de tranziţie şi metaloizii de rază
atomică mică (C, N, B, H), care respectă condiţia geometrică r / R = 0,42-0,59, la

47
depăşirea limitei de solubilitate a metaloidului în metal. S-a notat cu r - raza atomului de
metaloid şi cu R - raza atomului metalic.
Sunt compuşi cu legătura interatomică metalică şi componentă covalentă, ceea ce
determină caracterul metalic al acestora. Au reţele cristaline compacte, specifice metalelor
(CFC, CVC, HC). Se prezintă ca soluţii solide incomplete cu exces de metal sau metaloid.
Domeniul de concentraţii este centrat pe compoziţii care corespund formulelor: M 4X,
M2X, MX, MX2, unde M simbolizează metalul şi X-metaloidul. De exemplu: Fe 4N, Fe2N,
Fe2B, FeB, W2C, WC, W2N, WN, Mo2C, TiC, TiN, ZrH2 etc.
Sunt compuşi duri şi termorezistenţi. Astfel, carbura de titan TiC are duritatea
Vickers 32000 N/mm2, iar temperatura de topire de 3250oC.
- compuşii electronici au factorul determinant concentraţia electronică c e = nev / na ,
unde nev reprezintă numărul electronilor de valenţă şi na-numărul de atomi din compus.
Se formează între metale din grupele I şi II:
I - metale cu valenţa 0 sau 1: Cu, Ag, Au, Li, Na, Mn, Fe, Co, Ni, Pt, Pd.
II - metale cu valenţa 2, 3 sau 4: Be, Mg, Zn, Cd, Sn, Si, Al.
Între fiecare pereche de elemente se formează trei compuşi electronici:
- faza , care cristalizează într-o structură CVC, cu ce=3/2. Exemple: CuZn, Cu5Sn;
- faza , care cristalizează într-o structură cubică complexă cu 52 de atomi în celula
elementară, are ce=21/13. Exemple: Cu5Zn8, Cu31Sn8;
- faza , care cristalizează într-o structură HC, cu ce=7/4. Exemple: CuZn3, Cu3Sn.
Aceşti compuşi au legătură interatomică cu caracter metalic. Faza  este maleabilă,
fazele  si  sunt fragile. Există într-un interval de concentraţii, ca soluţii solide pe baza
compusului respectiv. Prezintă ordonarea soluţiei solide sub o anumită temperatură de
ordonare, cu efect de creştere a durităţii şi de scădere a plasticităţii.
Amestecul mecanic se formează între componenţi insolubili sau parţiali solubili în
stare solidă. Forţele de atracţie dintre atomii de aceeaşi specie sunt mai mari decât forţele
de atracţie dintre atomii de specii diferite. La solidificare, atomii de acelaşi fel se separă,
formând amestecul unor faze distincte. Caracteristici:
- constituent polifazic, eterogen chimic;
- microstructura conţine grăunţi cristalini, alcătuiţi din amestecul a două sau mai
multe faze (fig. 3.7-a şi b);
- cristalizează la temperatură constantă (fig. 3.7.-c);
48
 - proprietăţile sunt intermediare fazelor componente şi depind de natura, proporţia şi
gradul de dispersie al fazelor.
După natura lor, fazele componente pot fi: metale pure, soluţii solide, compuşi
intermediari. Amestecurile mecanice se diferenţiază după provenienţă şi morfologie:
I. După provenienţă amestecurile mecanice sunt:
- eutectice, care provin dintr-o fază lichidă, în urma reacţiei eutectice: LE (A+B),
unde E este simbolul eutecticului;
- eutectoide, care provin dintr-o fază solidă, în urma reacţiei eutectoide: e
(A+B), unde e este simbolul eutectoidului.
II. După morfologie sunt amestecurile mecanice:
- lamelare, cu grăunţii alcătuiţi din pachete de plăci alternative ale fazelor
componente (fig. 3.7.-b); gradul de dispersie al amestecului mecanic, notat a -1, se defineşte
ca valoarea inversă a grosimii medii a unui pachet de lamele vecine;
- globulare, cu grăunţi rezultaţi din amestecul globulelor unei faze în matricea
celeilalte faze (fig. 3.7.-c).
Amestecurile mecanice eutectoide au un grad de dispersie superior celor eutectice,
fiind mai rezistente, dure şi ductile. Morfologia globulară asigură duritatea şi rezistenţa
mai reduse, respectiv, plasticitatea superioară amestecurilor mecanice lamelare.

49
 La aliajele Fe-C se întâlnesc următoarele amestecuri mecanice: eutectoidul perlită,
alcătuit din ferită  şi cementită şi eutecticul ledeburită, alcătuit din perlită şi cementită.

a. curba de răcire; b. morfologie lamelară c. globulară

Fig. 3.7. Amestecul mecanic eutectic E (A+B):

↑
T L a
L↔E(A+
1 1 A

B
Ţinând seama de proprietăţile constituenţilor structurali, se poate trage concluzia că,
proprietăţile aliajelor
a. metalice sunt determinate
b. de următorii constituenţi structurali:
- conductibilitatea termică şi electrică: metalul pur;
- plasticitatea: metalul pur, soluţia solidă şi amestecul mecanic globular;
- duritatea: compusul intermediar şi amestecurile mecanice lamelare;
- rezistenţa: amestecurile mecanice eutectoide lamelare.
În figura 3.8. se prezintă aspectul microstructural al unor constituenţi structurali
din aliaje feroase şi neferoase.

a). b) c).
.

d). e). f).

Fig. 3.8 Microstructura aliajelor metalice: a. metalul pur - Cu electrolitic 99,99% deformat la rece şi
recristalizat, atac clorurã ferică, 400x; b. soluţia solidă - austenita în oţelul inoxidabil cu 18%Cr şi 8%Ni, atac
electrolitic în soluţie 50%HNO 3, 200x; c. compusul intermetalic poliedric SnSb şi eutectic în aliajul tipografic
PbSn5Sb12, atac nital 2%, 200x; d. compusul intermetalic - Fe3CI şi eutecticul - ledeburita în fonta albă cu 5%C,
atac nital 2%, 200x; e. eutectoidul lamelar - perlita în oţelul cu 0,8%C recopt, atac nital 2%, 400x; f). eutectoidul
globular - perlita din oţelul cu 0,8%C globulizat, atac nital 2%, 400x.

50
 3.4. Esenţa noţiunii de “sistem”, “fază”

Constituenţii omogeni ai structurii aliajelor se numesc faze. Cele omogene

formează o singură fază, iar cele eterogene pot forma câteva faze. Există trei tipuri de
constituenţi omogeni în aliaje: metale pure, soluţii solide şi compuşi chimici.
Aliajele sunt materiale, care conţin două mai multe specii de atomi, ioni sau
molecule. Componenţii aliajului formează una sau mai multe faze în aliaje.
Sistemul de aliaje reprezintă totalitatea aliajelor, pe care le formează aceeaşi
componenţi în proporţii diferite.
Faza este o parte din aliaj mărginită de o suprafaţă de separaţie, cu compoziţie
chimică, aranjament atomic şi proprietăţi fixate.
Se numeşte fază o parte omogenă a unui sistem, mărginită de o altă parte printr-o
suprafaţă de separare, iar trecerea de la o fază la alta este însoţită de modificarea
compoziţiei chimice, a structurii sau a stării de agregare.
Numărul componenţilor şi numărul maxim al fazelor unui aliaj care se găsesc în
echilibru la o temperatură dată, se stabilesc cu ajutorul legii fazelor(legea lui Gibbs).
Această lege permite stabilirea numărului factorilor de echilibru ce pot fi schimbaţi fără a
schimba starea sistemului.
Relaţia care exprimă numărul de grade de libertate a unui sistem în echilibru, se
deduce din sistemul de ecuaţii care redau egalitatea potenţialului termodinamic a celor k
componenţi aflţi în cele f faze. Notând cu z potenţialul termodinamic al componentului, cu
indice superior numărul componentului, iar cu indice inferior faza în care se află, rezultă:
Z 11 = Z 21 = Z 31 = … = Z 1f

Z 12 = Z 22 = Z 32 = … = Z 2f

Z 1k = Z 2k = Z 3k = … = Z kf

pentru întreg sistemul f(k-1). Dacă se are în vedere că temperatura şi presiunea

sunt fiecare câte o variabilă, numărul total de variabile al sistemului este f(k-1)+2.
Numărul de grade de libertate a unui sistem este dat de diferenţa dintre numărul de
variabile şi de ecuaţii. Majoritatea proceselor metalurgice se desfăşoară la presiune
constantă şi egală cu presiunea atmosferică. Luându-se în considerare aceste restricţii,
legea lui Gibbs ia forma:
V=k–f+2
51
 De obicei, numărul fazelor este numărul aspectelor diferite pe care le ia materia
sistemului şi anume:
- faza gazoasă fg fiind dată de gradul de difuzibilitate a gazelor, se consideră că ele
se amestecă integral pentru a da o singură fază (fg=1); în metalurgie nu se lucrează cu faza
gazoasă;
- faza lichidă fL care poate sau nu să existe; în cazul în care lichidele se suprapun
fără să se amestece formează două faze (f1=2);
- faza solidă fS care poate sau nu să existe; ea prezintă mai multe variante având
cristale de speţă diferită, fie din metale pure, fie din soluţiile solide ale metalelor, fie din
combinaţii intermetalice. Se precizează că eutecticul şi eutectoidul fiind constituite din
juxtapunerea mecanică a mai multor faze, nu vor fi consideraţi ca faze noi.
În aceste condiţii legea lui Gibbs devine:
V = k - (fL + fS) + 1
Constituenţii structurali sunt grăunţi cristalini şi particule, care pot fi observaţi prin
microscopie optică sau electronică.
La aliajele metalice, un component este un metal, iar ceilalţi componenţi sunt
elemente chimice pure sau compuşi chimici stabili în intervalul de temperatură considerat.
Conţin constituenţi structurali monofazici: metalul pur, soluţia solidă, compusul
intermediar sau polifazici – amestecul mecanic.
Constituenţii structurali au aspect metalografic şi proprietăţi caracteristice. În
funcţie de natura şi cantitatea lor, constituenţii imprimă aliajului diferite proprietăţi.
Plasticitatea şi tenacitatea sunt asigurate de metalul pur, soluţia solidă şi amestecul
mecanic globular. Duritatea este dată de compusul intermediar şi amestecurile mecanice
lamelare disperse. Rezistenţa este asigurată de amestecurile mecanice eutectoide disperse.
Aliajele ceramice au drept componenţi compuşi chimici, care în aliaj pot fi în stare
pură sau pot forma soluţii solide, compuşi intermediari, amestecuri mecanice eutectice sau
faze amorfe. Ceramicele obţinute prin sinterizare prezintă porozitate.
Polimerii cristalini, obţinuţi din faza lichidă, au structura policristalină alcătuită din
sferolite. Copolimerii amorfi prezintă lanţuri moleculare cu unităţi structurale de
compoziţii chimice diferite. Copolimerii se obţin numai prin sinteză chimică din
monomeri. Copolimerii statistici sunt amorfi, fără microstructură; cei grefaţi şi secvenţiali
au secvenţele omogene grupate în faze distincte.
52
53
 TEMA 4. DIAGRAMELE DE ECHILIBRU ALE ALIAJELOR
4.1. Metodologia de construire a diagramelor;
4.2. Esenţa metodei analizei termice;
4.3. Analiza diagramelor aliajelor binare;
4.4. Dependenţa între proprietăţile mecanice ale aliajelor şi diagramele de
echilibru.

4.1. Metodologia de construire a diagramelor

Starea de echilibru a unui sistem de aliaje se reprezintă grafic cu ajutorul

diagramelor de echilibru, numite diagrame de faze sau diagrame de stare, care sunt
asemănătoare cu nişte hărţi, pe care sunt reprezentate regiunile de stabilitate ale diferitor
faze ce se pot găsi într-un sistem de aliaje în care presiunea este constantă (atmosferică).
Diagramele de echilibru indică variaţia stării unui sistem de aliaje în funcţie de
temperatură şi concentraţie. A treia condiţie, care ar influenţa direct asupra aliajului este
presiunea, ce se consideră constantă, deoarece majoritatea proceselor metalurgice (topire,
solidificare, transformări etc.) decurg la presiunea atmosferică. Cazurile de turnare sub
presiune sau procedeele în vacuum sunt mai rare.
Sunt diagrame de constituţie, deoarece determinarea fazelor pe care ne-o dau
corespunde determinării constituţiei aliajului la diferite temperaturi şi concentraţii. Se
numesc diagrame de echilibru sau diagrame de faze, deoarece se determină pe aceste
diagrame numai fazele în echilibru, corespunzătoare unei răciri lente. Diagramele
reprezintă deci stări stabile. Diagramele de echilibru reprezintă:
- trecerea din stare lichidă în solidă (solidificarea, temperatura de început şi de
sfârşit a solidificării) şi invers;
- fazele de echilibru la diferite temperaturi. În stare solidă vor arăta deci structura
aliajului la răcire lentă, cu constituenţii săi omogeni sau eterogeni;
- transformările în stare solidă, importante pentru tratamentele termice.
Starea de echilibru a unui aliaj corespunde valorii minime a energiei sale libere. În
condiţii de echilibru, la o presiune şi temperatură date, energia liberă are o valoare
determinată. Aliajul se găseşte în echilibru stabil, dacă energia lui liberă nu se modifică
în timp. Această stare se obţine numai în condiţii de încălzire sau răcire foarte lente, care
asigură timpul suficient adoptării stării cu energie minimă. În practică se realizează rar un
54
echilibru real. În majoritatea cazurilor, aliajele se găsesc într-o stare metastabilă - o stare
de energie liberă mai mare, în care stabilitatea aliajelor este limitată, iar la intervenţia
unor factori externi aliajele trec în alte stări mai stabile.
Starea unui aliaj se caracterizează prin numărul şi natura fazelor în echilibru şi
depinde de concentraţia componenţilor şi condiţiile externe - temperatura şi presiunea.
În principiu, orice substanţă poate adopta, în funcţie de temperatură sau presiune,
una din cele trei stări: solidă, lichidă sau gazoasă.
↑ B
În figura 4.1 se prezintă diagrama de echilibru fazic
p Solid C
Lichid pentru o substanţă pură care se contractă la
solidificare. Diagrama conţine domeniile de
p1
stabilitate ale stărilor solidă, lichidă şi gazoasă,
T
Gaz separate de curbele de echilibru fazic: TB-
A
temperatura de echilibru topire-solidificare în
Tt(p1) Tf(p1) T→
funcţie de presiune; TC- temperatura de echilibru
Fig. 4.1 Diagrama de echilibru fazic a unei
substanţe pure fierbere-condensare; TA- temperatura de echilibru
sublimare-desublimare. Punctul critic C corespunde temperaturii maxime la care pot
coexista fazele lichidă şi gazoasă. La punctul triplu T coexistă fazele lichidă, solidă şi de
vapori. Din diagrama de echilibru se pot extrage temperaturile de topire şi de fierbere la o
presiune dată. Temperatura de topire creşte puţin cu presiunea. De aceea, se poate neglija
influenţa presiunii asupra echilibrului fazelor condensate (solidă şi lichidă).
Echilibrul fazelor în sistemele eterogene este exprimat de legea fazelor a lui Gibbs.
Aceasta este o relaţie matematică între numărul de componenţi k, numărul de faze  şi
varianţa V a sistemului:
V=k-+2 (4.1)
Varianţa sau numărul gradelor de libertate reprezintă numărul factorilor interni
(concentraţia componenţilor) sau externi (temperatura, presiunea), care influenţează
starea sistemului de aliaje şi care poate fi variat fără a modifica numărul şi natura fazelor
în echilibru. În condiţii izobare, expresia legii fazelor devine:
V=k-+1 (4.2)
După valoarea varianţei, sistemele de aliaje binare (k=2) pot fi:
- V=0, invariante sau zero variante. Sistemul nu prezintă grade de libertate.
Echilibrul fazelor are loc la menţinerea constantă a factorilor de influenţă;
55
 - V=1, monovariante. Sistemul are un grad de libertate. Pentru a asigura echilibrul
fazelor poate varia un singur factor, ceilalţi fiind constanţi;
- V=2, bivariante. Sistemul are două grade de libertate. Echilibrul fazelor se
realizează în condiţiile variaţiei a doi factori de influenţă.
Legea fazelor indică numărul maxim de faze în echilibru. Punând condiţia V=0
în relaţia (4.2) rezultă:
max = k + 1 (4.3)
Pentru substanţa pură: k = 1, max= 2; la aliaje binare: k = 2, max = 3; la aliaje
ternare: k = 3, max = 4.
Legea fazelor arată condiţiile în care au loc transformările de fază. Se
exemplifică pentru substanţa pură, k=1. Din figura 4.1, în condiţii izobare (p 1 = const), la
temperatura de topire Tt, sunt în echilibru fazele lichidă şi solidă (=2). Rezultă varianţa:
VTt =1-2+1=0. Sistemul este invariant, deci cristalizarea unei substanţe pure are loc la
temperatură constantă. La temperaturi superioare sau inferioare temperaturii de echilibru,
substanţa este monofazică (lichidă, respectiv solidificată). Varianţa este: V TTt=1-1+1=1.
Sistemul este monovariant, deci substanţa monofazică este în echilibru într-un interval de
temperatură.
Aliajele se încălzesc deasupra temperaturii de topire, (pentru analiza termică se
cercetează metalele pure şi un număr cât mai mare de aliaje cu diversă concentraţie) la
răcire se urmăreşte variaţia funcţie de timp a temperaturii. Aliajele se vor solidifica în
general într-un interval de temperatură, spre deosebire de metalele pure. Curbele de răcire
servesc pentru determinarea experimentală a diagramelor de echilibru şi prezentă două
discontinuităţi: începutul solidificării şi sfârşitul solidificării. Cristalizarea începe la
temperatura t1 şi se termină la t2. Liniile diagramei sunt locuri geometrice ale punctelor
critice cu aceeaşi semnificaţie fizică. Liniile delimitează domenii cu aceeaşi componenţă
fazică.
Un punct de pe diagramă aparţine unui domeniu, a cărui compoziţie fazică indică
starea unui aliaj la o anumită temperatură. El se găseşte la intersecţia verticalei de
compoziţie cu orizontala de temperatură. Astfel, punctul figurativ F indică starea aliajului
x la temperatura TF.
Aspectul diagramelor de echilibru binare simple se poate aprecia din relaţia
existentă între componenţi. Pentru diagrame de echilibru mai complexe şi mai ales pentru
56
utilizarea practică este necesară trasarea lor experimentală. Se exemplifică trasarea prin
metoda analizei termice a diagramei de echilibru pentru sistemul de aliaje Bi-Sb, cu
solubilitate nelimitată a componenţilor în stare lichidă şi solidă.
Eşantioane din componenţi şi din aliaje ale sistemului se topesc, apoi, pe parcursul
răcirii foarte lente, se înregistrează variaţia temperaturii în timp şi se trasează curbele de
răcire. Efectul termic al transformărilor care au loc determină modificări ale aspectului
curbelor de răcire, care permit identificarea punctelor critice. Metalele pure Bi şi Sb au
curbe de răcire cu palier, care corespunde cristalizării izoterme a acestora.
Metalele pure au un singur punct critic corespunzător temperaturii de echilibru
topire-solidificare. Aliajele cristalizează într-un interval de temperatură, sub forma
cristalitelor de soluţie solidă  nelimitată. Aliajele prezintă două puncte critice
corespunzătoare punctelor de inflexiune de pe curba de răcire. Punctul de început de
solidificare este numit punct lichidus, iar punctul de sfârşit de solidificare punct solidus.
Punctele lichidus şi solidus delimitează intervalul de solidificare a aliajului. Se extrag de
pe curbele de răcire punctele critice ale componenţilor şi ale aliajelor, care se dispun într-
o diagramă în coordonate concentraţie - temperatură, pe verticalele de compoziţie
corespunzătoare. Locul geometric al tuturor punctelor lichidus este curba lichidus, iar
locul geometric al tuturor punctelor solidus este curba solidus. Curbele lichidus şi solidus
se întâlnesc întotdeauna în punctele de topire-solidificare ale componenţilor puri. Aceste
linii delimitează trei domenii: deasupra curbei lichidus, domeniul monofazic lichid L, în
care toate aliajele sunt în stare lichidă; sub curba solidus domeniul monofazic solid 
unde toate aliajele sunt solidificate;

57
 Fig. 4.2. Trasarea experimentală a diagramei de echilibru Bi-Sb

↑ L curba lichidus
700
T 630
[°C] 620 630
560 600
530
L 480 500
L

350 390 400 L+α

272 290 310 300
275 272
α
L→Bi L→α
curba solidus
α 100
Bi α
0
T
→t →t →t →t →t →t →t 0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
Bi 10%Sb 30%Sb 50%Sb 70%Sb 90%Sb Sb Bi T → Sb[%] Sb
TA
T , în care aliajele sunt în curs
Între curbele lichidus şi solidus, domeniul bifazic L+
A
de solidificare.
0
Curbele de răcire primite cu punctele critice se transferă în coordonate:
temperatură – concentraţie. Pe verticalele de compoziţie trasate
0 ale aliajelor respective se
unesc puncte critice, de început de cristalizare – linia lichidus şi sfârşit de cristalizare –
linia solidus, precum şi cele de transformare în stare solidă. Elementele Bi şi Sb în stare
solidă sunt total solubili. Aliajele sunt compuse din o singură fază: cristale de faza α
Diagrama de echilibru a acestor elemente se numeşte diagramă cu solubilitate totală în
stare lichidă şi în stare solidă.

4.2. Esenţa metodei analizei termice

Analiza termică este o metodă fizică de cercetare a transformărilor fazice, care au

loc în metale şi aliaje. Ea se bazează pe legile efectului termic. Transformările fazice
prezente în aliaje şi metale sunt însoţite de degajări de căldură la răcire şi de absorbirea
căldurii la încălzire. Absorbirea sau degajarea căldurii are loc pe parcursul transformărilor
fazice şi se explică prin energia consumată la formarea sau descompunerea reţelei
cristaline.

58
 Fig. 4.4. Diagrama cu insolubilitate totala si formare de eutectic

Fig.4.3. Trasarea diagramei cu solubilitate totala

Diagrama cu solubilitate totala (în stare solida). Între A si B – solubilitate nelimitată
(0 – 100%) – soluție solida α.

Transformările fazice au loc la anumite temperaturi, care se numesc temperaturi

critice. Aceste temperaturi se determină după curbele de răcire sau încălzire, construite în
baza rezultatelor experimentale „temperatură în funcţie de timp”. Dacă în aliaj n-au loc
schimbări fazice, temperatura scade sau se măreşte lent. În caz contrar, curbele de răcire
sau de încălzire conţin puncte de inflexiune sau staţionare de temperatură, însoţite de
efecte termice. Aceste puncte pe curba de răcire sau încălzire se numesc puncte critice.
Conform punctelor critice se construiesc diagramele de echilibru. Ele
caracterizează temperaturile proceselor de solidificare şi schimbărilor structurale în
funcţie de concentraţia aliajelor la răciri foarte lente. Pentru aliajele binare ele se
construiesc în coordonatele „temperatură - concentraţie”.

4.3. Analiza diagramelor aliajelor binare

Diagramele de echilibru se clasifică după mai multe criterii: solubilitatea

componenţilor în stare în stare lichidă şi solidă; formarea de eutectice şi eutectoide;
formarea de compuşi chimici; transformări în stare solidă etc.

59
 După solubilitatea componenţilor în stare lichidă. Clasificarea după solubilitate în
stare lichidă are o importanţă secundară în cele mai multe cazuri, deoarece majoritatea
sistemelor sunt complet în stare lichidă, la temperaturi ridicate difuzia fiind puternică.
a) Sisteme cu solubilitate totală (nelimitată). Formează o singură soluţie lichidă
omogenă în toate proporţiile. Este cazul majorităţii aliajelor; ca: Fe-C,
Cu-Sn, Cu-Zn, Cu-Al etc.
b) Sisteme cu solubilitate limitată (parţială). Solubilitatea (o singură soluţie
lichidă) există numai în anumite proporţii şi este funcţie de temperatură. În celelalte
proporţii, soluţia se descompune în două soluţii lichide (în două faze), numite soluţii
conjugate. Aceste soluţii se aşează după greutatea specifică, de exemplu ca: Cu-Fe, Cu-Pb
etc.
c) Sisteme cu insolubilitate totală. Componenţii lichizi formează două straturi,
conform greutăţii lor specifice. Atunci, când componenţii au diferite proprietăţi (greutate
specifică, raze atomice, punct de fuziune), exemple: Fe-Pb, Fe-Ca etc.
După solubilitatea în stare solidă. Solubilitatea în stare solidă este criteriu
important de clasificare, deoarece interesul fazelor în stare solidă (structura), este
deosebit.
a) Sisteme cu solubilitate totală. Se formează o singură soluţie solidă omogenă în
toate proporţiile, de exemplu: Cu–Ni, Ag–Au etc.

Fig. 4.5. Diagrama Cu - Ni

Sistemul Cu – Ni (Cu – 10830C, Ni – 14510C) este reprezentat de o astfel de

diagramă. Sunt aliaje care au diagrama cu liniile lichidus şi solidus contopite în punctele
unde formează maxime şi minime.

60
 Pentru determinarea cantităţii fazelor în echilibru se utilizează regula segmentelor
inverse sau regula pârghiei. Din figura 4.5 se observă că pentru aliajul de compoziţie
medie 73% Cu în punctul r sunt în echilibru soluţia solidă α de compoziţie m cu 62% Cu
şi lichid de compoziţie n cu 78% Cu. Pentru a fi în echilibru, cele două faze trebuie să se
găsească la temperatură constantă, adică se duce orizontala de temperatură până la
intersecţia cu cele două curbe şi se coboară proiecţiile acestor puncte pe axa concentraţiei.
În raport cu punctul r punctele m şi n determină segmentele r – m = a, n – r = b şi
segmentul total n – m = l.
Cantitatea de fază lichidă în procente QL% este egală cu segmentul cel mai
îndepărtat de punctul figurativ ai faze lichide n, adică segmentul a la întregul segment L şi
înmulţit cu 100. Cantitatea de fază solidă în procente QS%, adică soluţia solidă α, este
egală cu segmentul cel mai îndepărtat de punctul figurativ ai fazei solide m, adică
segmentul b, împărţit la întregul segment L şi înmulţit cu 100. Deci: QL% = a / L 100; Q S
% = b / L 100
Reprezentari grafice in coordonate temperatura - concentratie (0 – 100%) pentru
sistemele de aliaje. Furnizeaza informatii despre: domeniile de existenta a fazelor;
temperaturile la care se produc transformări; structura aliajelor la diferite temperaturi.

Fig. 4.6. Diagrama cu solubilitate totala

b) Sisteme cu solubilitate limitată. Componenţii formează soluţii, însă numai până

la o limită de concentrare, până la saturaţie. În celelalte intervale există amestecuri de
soluţii solide. Este cazul sistemelor de aliaje: Fe–C, Cu–Zn, Cu – Sn, Cu – Al etc.
Diagrama cu solubilitata limitata si formare de eutectic. Exista o solubilitate
limitata a componentului B în A (C %) solutia solida α, A în B (d %) solutia solida β α.
61
Eutecticul : LE 
tE
(   )  E

Fig. 4.7. Diagrama cu solubilitata limitata si variabila si formare de eutectic

c) Sisteme cu insolubilitate totală. La solidificare, componenţii se separă din

soluţie, formând un amestec mecanic. În anumite cazuri se separă întâi componentul cu
punct de fuziune mai ridicat. În practică se întâlnesc numeroase sisteme de aliaje cu
insolubilitate în stare solidă şi reacţie eutectică: Cd-Bi, Ge-Sb, As-Pb, Si-Be, Si-Au, Be-
Al, Te-Au, Zn-Ga, Sn-Ga, Cu-Bi etc.
În figura 4.8 se prezintă diagrama de echilibru fazic pentru componenţii teoretici A
şi B. Fazele care se formează sunt: L-soluţie lichidă omogenă şi nelimitată de A şi B,
componenţii puri A şi B în stare solidă. Liniile diagramei sunt:
- linia lichidus TAETB, cu ramura TAE - limita de solubilitate a componentului A în
lichid şi ramura ETB- limita de solubilitate a componentului B în lichid;
- linia solidus TACEDTB, cu CD-izotermă eutectică şi E - punct eutectic.
În funcţie de compoziţia chimică, aliajele se clasifică în trei grupe: hipoeutectice la
stânga punctului E; eutectice, cu compoziţia punctului E; hipereutectice, la dreapta
punctului E.
Cristalizarea aliajului hipoeutectic x. Se trasează verticala de compoziţie, care
intersectează liniile diagramei în punctele critice 1 şi 2.
Până la temperatura T1, aliajul în stare lichidă, cu varianţa V=2-1+1=2, se răceşte
fără transformări, după o porţiune din exponenţiala Newton.
Cristalizarea începe la temperatura lichidus T 1. Conoda 11’ construită la această
temperatură se sprijină pe linia lichidus şi verticala componentului A. Rezultă că, la
temperatura T1, lichidul suprasaturat în A începe să separe cristalite de component pur A.

62
Ca urmare, lichidul se îmbogăţeşte în component B. La o temperatură T b<T1, conoda ac
indică compoziţia fazelor: Lc şi Aa. În intervalul T1 -T2, lichidul îşi modifică compoziţia
chimică de-a lungul curbei lichidus 1E, tinzând spre compoziţia eutectică: L 1LE.
Varianţa V=2-2+1=1 arată că fazele L şi A sunt în echilibru într-un interval de
temperatură T, la c=ct. Curba de răcire îşi modifică concavitatea, datorită degajarii
căldurii latente de solidificare.

63
 4.4. Dependenţa între proprietăţile mecanice ale aliajelor şi diagramele de echilibru

Proprietăţile fizico-mecanice depind de natura, cantitatea şi modul de distribuţie a

fazelor şi constituenţilor structurali. În condiţii de echilibru, fazele şi constituenţii
structurali sunt indicaţi de diagrama de echilibru. S-a constatat că într-un sistem de aliaje,
în funcţie de relaţia dintre componenţi şi natura fazelor formate, există legi specifice
pentru dependenţa proprietăţilor fizico-mecanice de compoziţia chimică a aliajului.
Această observaţie experimentală a condus la posibilitatea trasării unor diagrame de
proprietăţi asociate unei diagrame de echilibru. Diagrama de proprietăţi este trasată în
coordinate proprietate şi concentraţie. Ea caracterizează proprietăţile independente de
structură, indiferent de starea aliajului şi proprietăţile dependente de strucură, pentru
starea de echilibru a sistemului de aliaje. În figura 4.9 se prezintă o serie de diagrame
echilibru şi diagramele de proprietăţi asociate.

64
 T
↑

β β
α
α A+ B α+β α α+β A + AmBn AmBn+B

HB
ρ
↑

A →B[%] B A →B[%] B A →B[%] B A →B[%] B A →B[%] AmBn B

a). b). c). d). e).
Fig. 4.9. Legătura dintre digrama de proprietăti fizico-mecanice (duritatea HB şi rezistivitatea
electrică ρ) şi diagrama de echilibru

În figura 4.9-a se prezintă diagrama de echilibru cu componenţi total solubili în

stare solidă, cu formarea soluţiei solide nelimitate . Legea de variaţie a proprietăţilor
este legea lănţişorului sau a firului suspendat, cu maxim pentru rezistivitatea electrică şi
indicatorii de rezistenţă, respectiv cu minim pentru indicatorii de plasticitate şi tenacitate.
Formarea soluţiei solide măreşte duritatea, rezistenţa la tracţiune, limita de curgere
comparativ cu metalul pur solvent, cu o uşoară scădere a alungirii specifice la rupere şi a
rezilienţei. Durificarea soluţiei solide se datorează faptului, că domeniile de reţea
deformate elastic în jurul atomilor de solut, care se găsesc în planul de alunecare, fac mai
dificilă alunecarea dislocaţiilor. Durificarea la formarea soluţiei solide este proporţională
cu energia de deformare elastică, dată de relaţia Mott-Nabarro:
E  G  2 c

unde G-modulul de elasicitate transversal;  = (r - ro) /ro, parametru care depinde de raza
atomilor de solute, r, şi a celei de solvent, ro; c-concentraţia atomică de soluţie.
Chiar la concentraţii reduse ale solutului, atmosferele Cottrell ale atomilor dizolvaţi
fac deplasarea dislocaţiilor mai dificilă şi măresc rezistenţa la deformare. În condiţiile
formării unei soluţii solide interstiţiale, durificarea este de câteva ori mai mare decât în
cazul soluţiei solide de substituţie de aceeaşi concentraţie. Asocierea unei rezistenţe
crescute cu o bună plasticitate şi tenacitate face ca aliajele cu structură de soluţie solidă să
fie destinate pentru construcţii mecanice prelucrabile plastic prin laminare, tragere,
65
forjare, ambutisare etc. Creşterea rezistivităţii electrice cu concentraţia soluţiei solide este
urmarea perturbării câmpului electric al solventului, în prezenţa atomilor de solut.
Aceasta face ca aliajele de tip soluţii solide să fie folosite pentru fabricarea firelor sau
benzilor elementelor de încălzire şi a reostatelor.
Figura 4.9-b prezintă diagrama de echilibru cu componenţi insolubili în stare solidă
şi formarea de eutectic. Când se formează o structură eterogenă, de exemplu A+B,
proprietăţile variază aditiv, liniar între proprietăţile fazelor componente. Totuşi,
proprietăţile depind de asemenea de gradul de dispersie al fazelor componente şi de
structura lor fină (mărimea blocurilor în mozaic, densitatea de dislocaţii etc.). De aceea,
se constată o abatere de la variaţia liniară a proprietăţilor, care creşte cu gradul de
dispersie a eutecticului (linia întreruptă).
În prezenţa eutecticului, duritatea aliajului creşte, iar plasticitatea şi tenacitatea
scad, pentru că limita interfazică incoerentă constitue un obstacol în deplasarea
dislocaţiilor. Eutecticul are efect fragilizant. Efectul de fragilizare scade cu creşterea
dispersiei eutecticului (prin răcire rapidă sau prin introducerea în topitură a elementelor
modificatoare), limitarea cantităţii de eutectic şi eliminarea distribuţiei eutecticului la
limita de grăunte (prin deformare plastică).
Astfel, oţelurile de scule înalt aliate turnate se forjează pentru eliminarea
distribuţiei în reţea a carburilor eutectice şi pentru redistribuirea lor uniformă. Aliajele
care conţin eutectice sunt dure, rezistente la uzură abrazivă şi nedeformabile plastic. În
cazul eutectoidului, formarea lui dintr-o fază solidă, face ca procesele de difuzie să fie
mai dificile, ceea ce măreşte dispersia fazelor, respectiv duritatea, rezistenţa, plasticitatea
şi tenacitatea aliajului.
În figurile 4.9-c şi d se prezintă diagrame de echilibru cu componenţi parţial
solubili în stare solidă. În domeniul de existenţă al soluţiilor solide  şi , proprietăţile
variază după curba lănţişorului, conform diagramei 4.9-a. Sub izotermă, în domeniul
amestecului de faze, proprietăţile variază liniar, conform diagramei 4.9-b. În cazul
formării eutecticului (fig. 4.9-c) apare abaterea, figurată cu linie întreruptă, datorată
dispersiei acestuia.
În figura 4.9-e se prezintă o diagramă de echilibru cu compus intermediar AmBn, la
care componenţii şi compusul sunt insolubili în stare solidă. Particularitatea este prezenţa
unui punct singular de maxim sau minim pe diagrama de proprietăţi, care corespunde
66
proprietăţilor compusului. Compusul determină o puternică durificare, însoţită de
scăderea corespunzătoare de plasticitate şi tenacitate, pentru că reţelele cristaline
complexe cu puţine sisteme de alunecare şi legăturile interatomice rigide de tip covalent
şi ionic, reduc sau împiedică deplasarea dislocaţiilor. Excepţie fac compuşii electronici de
tip , cu structură CVC şi legătură metalică între atomi. Efectul de fragilizare introdus de
compuşii intermediari în aliaje se elimină prin limitatea cantităţii lor şi precipitarea lor
fină şi dispersă. Este cazul carburilor de Cr, W, Mo din oţelurile aliate de scule, care au ca
rol de mărire a durităţii şi rezistenţei la uzură a oţelului.
Aceste diagrame de proprietăţi sunt deosebit de utile pentru aprecierea
proprietăţilor fizico-mecanice ale aliajelor în starea de echilibru. Pe pe baza lor, se pot
evidenţia diferite transformări care apar în aliaje. La sistemul Cu-Au, ridicarea
experimentală a diagramei de proprietăţi a scos în evidenţă, prin punctele singulare care
apar la anumite concentraţii, formarea soluţiilor ordonate de tip CuAu sau Cu 3Au cu
proprietăţi similare compuşilor intermediari.
Diagramele de echilibru se utilizează în diferite scopuri practice şi de cercetare.
Cunoscând temperatura de topire se poate utiliza mai raţional energia în procesul
tehnologic de turnare.
Din punct de vedere al prelucrabilităţii

T tehnologice, aliajele se împart în aliaje deformabile

↑
C E D
β
I - aliaje şi de turnătorie. Se exemplifică în figura 4.10. un
α deformabile
α+β II – aliaje de sistem de componenţi parţial solubili în stare solidă,
turnătorie
I ← II →←I→
←→ cu reacţie eutectică. Cele două grupe de aliaje sunt
↑ plasticitatea delimitate de punctele C şi D limită de solubilitate
în stare solidă.
↑ rezistenţa
la cald

↑ fluiditatea
a
contracţia
↑
la
segregaţia
↑ dendritică
volumul retasu-
↑ rii dispersate
volumul retasu-
rii concentrate

Fig. 4.10. Legătura dintre diagrama de

echilibru şi proprietăţile tehnologice

67
 I. Aliajele deformabile prezintă, la temperatura ambiantă sau prin încălzire,
o structură de soluţie solidă cu structură cristalină CFC sau CVC. Eutecticul dur şi fragil
reduce plasticitatea. Eutectoidul, cu un grad mai mare de dispersie a fazelor, are o
deformabilitate mai bună, care poate fi ameliorată la transformarea prin tratament termic
a morfologiei lamelare în cea globulară.
II. Aliajele de turnătorie au un interval de solidificare redus, ceea ce le asigură
rezistenţă mecanică la cald, fluiditate, contracţii mai reduse la solidificare, segregaţii
minime, retasură concentrată. Cele mai bune proprietăţi de turnare corespund aliajului
eutectic, cu intervalul de solidificare nul. De aceea, formarea unui eutectic cu solidificare
izotermă asigură aliajului proprietăţi de turnare, proporţionale cu cantitatea de eutectic.
Totuşi, efectul fragilizant al eutecticului limitează aliajele de turnătorie la
existenţa a maxim 15-25% eutectic. Pentru turnarea pieselor cu pereţi subţiri, forme
complexe, cum este blocul motorului cu ardere internă fabricat din silumin (aliaj Al-Si)
eutectic, se practică finisarea prin modificare a eutecticului, pentru creşterea rezistenţei şi
tenacităţii.
Aliajele C şi D, cu intervalul de solidificare maxim, au şi cele mai slabe
proprietăţi de turnare: rezistenţă la cald redusă, fluiditate minimă, tendinţă de a avea
segregaţie dendritică, retasură dispersată şi contracţie mare la solidificare.

68
 TEMA 5. DIAGRAMA FIER – CARBON
5.1. Componenţii sistemului Fe – C şi proprietăţile lor;
5.2. Constituenţii structurali ale sistemului Fe – Fe3C şi proprietăţile lor;
5.3. Particularităţile de bază a diagramei Fe – Fe3C;
5.4. Analiza diagramei Fe – Fe3C;
5.5. Diagrama fier – grafit.

5.1. Componenţii sistemului Fe – C şi proprietăţile lor

Aliajele fierului cu carbonul oţelurile şi fontele şi în special oţelurile, constituie

cele mai importante produse, ce formează baza construcţiei moderne de maşini. Ponderea
şi varietatea utilizării oţelurilor se justifică prin proprietăţile mecanice superioare,
proprietăţile tehnologice favorabile (prelucrabilitatea, sudabilitatea, turnabilitatea,
sudabilitatea etc.)
Diagrama Fe – C este adoptată de GOST – ul 2500 – 80. Notarea punctelor prin
acelea litere este unanim acceptată în toată lumea. Ţinând seama de cele două forme de
separare ale carbonului în aliajele Fe – C, diagrama de echilibru a sistemului Fe – C se
prezintă în două variante:

Fig. 5.1. – Diagrama de echilibru a sistemului Fe-C

_____ sistemul metastabil Fe-Fe3C
- - - - - - sistemul stabil Fe-grafit

69
 1. Diagrama Fe – Fe3C (cementita), echilibru metastabil;
2. Diagrama Fe – grafit, echilibru stabil.
În comparaţie cu diagrama de echilibru Fe – Fe3C, la diagrama Fe – grafit multe
puncte sunt deplasate puţin spre stânga şi temperaturi mai înalte (C1E1S1). Pe diagramele
de echilibru Fe – Fe3C şi Fe – grafit sunt indicaţi constituenţii structurali ai aliajelor de
echilibru a sistemului Fe – C.
Fierul este un metal tranziţional de culoare alb-argintie, moale cu duritatea
60...80HB, relativ greu are densitatea ρ = 7,87g/cm3, cu rezistenţa limită la rupere medie
σr = 250 MPa, plasticitatea bună cu alungire relativă la rupere δ r = 50% şi rezilienţă bună
KCU = 200...250 J/cm2. Temperatura de topire a fierului este de 1539 0C şi cea de fierbere
de 28800C.. Numărul de ordine în tabelul periodic al elementelor este Z= 26. Raza
atomică este 1,27Å, iar masa atomică 55,85 g/atom g.
Fierul prezintă două puncte de transformare alotropică: la temperatura 912˚C
notat A3, şi la 1394˚C, notat A4, respectiv un punct de transformare magnetică (punct
Curie) la
770˚C, notat A2.

↑
G GFeα 1538
1394
↑
T[˚C]

912

GFeγ

Feα Feγ Feδ

1394
→ T [˚C] 2,5 3 3,5 4

Fig. 5.2. Variaţia cu temperatura a energiei libere →5.3.

Fig. constanta
Variaţiareticulară [Å] a
cu temperatura
Gibbs a formelor alotropice ale Fe constantei reticulare a Fe

70
 Într-un interval de temperatură este stabilă forma alotropică cu energia liberă Gibbs
minimă (fig. 5.2). La temperaturi sub 912˚C, este stabil Feα, cu energie liberă mai mică,
care cristalizează în structura cubică cu volum centrat (CVC). Sub 770 ˚C, Feα este
feromagnetic, peste 770˚C devine paramagnetic. Între 912˚C şi 1394˚C, este stabil Feγ,
care cristalizează în structura cubică cu feţe centrate (CFC) şi este paramagnetic. Peste
1394˚C, energia liberă minimă corespunde Feα de temperatură înaltă, notat Feδ, care
cristalizează în structura CVC şi este paramagnetic. Identitatea Feα de temperatură joasă
cu Feδ de la temperatură ridicată este relevată de continuitatea în variaţia cu temperatura a
constantei reticulare a reţelei cristaline pentru Feα şi Feδ (fig. 5.3).

↑
T[˚C] Feδ→L L
L→Feδ
1538
Feδ→Feγ Ac4 Feδ - CVC
A4
1394
Feγ→Feδ
Ar4 Feγ - CFC
Ac3
912 Feγ→Feα A3
Feα – CVC
770 Ar3 A2 Feα→Feγ
paramagnetic

Feα – CVC
feromagnetic

a. →t b. →t
Fig. 5.3 a. Curbe de răcire; b. Curbe de încălzire pentru Fe pur.

Transformările care au loc la răcirea sau încălzirea fierului pur, se pun în evidenţă
pe curbele de răcire şi încălzire, trasate prin metoda analizei termice (fig. 5.4). Sunt
evidenţiate trei paliere: la 1538˚C pentru cristalizare primară sau topire; 1394˚C –
transformarea alotropică Feδ ↔ Feγ; 912˚C –
transformarea alotropică Feγ ↔ Feα. La
770˚C, apare un punct de întoarcere
corespunzător transformării magnetice a Feα.
Transformarea alotropică prezintă histerezis
Fig. 9.4 Microstructura Fe Armco,
Atac nital 2%,;200 x
termic. Pe curba de răcire apare un grad de
Fig. 5.5. Microstructura Fe Armco
71
subrăcire ca la cristalizarea primară, iar pe curba de încălzire, un grad de supraîncălzire.
Punctele de transformare alotropică la încălzire sunt notate Ac, iar cele determinate la
răcire sunt notate Ar. Diferenţa Ac-Ar creşte cu viteza de răcire, respectiv viteza de
încălzire.
Fierul tehnic pur prezintă o serie de impurităţi. Conţinutul de fier variază de la
99,8 la 99,9%. Gradul de puritate variază în funcţie de metoda de obţinere (tabelul 5.1) Se
cunosc următoarele varietăţi de fier tehnic pur:
- Fe Armco (abreviere de la denumirea producătorului iniţial – American Rolling
Mill Company). Se elaborează în general în cuptor Martin şi conţine C, Mn şi Si în
concentraţii reduse. Este folosit în electrotehnică ca material cu permeabilitate magnetică
mare (miezuri magnetice) şi ca materie primă pentru elaborarea oţelurilor speciale. Are
structura alcătuită din grăunţi poligonali de ferită şi separări discontinue de cementită
terţiară la limita de grăunte (fig. 5.5);
- Fe carbonil are un grad de puritate mai avansat. Se obţine sub formă de pulbere
prin descompunerea pentacarbonilului de fier Fe(CO)5 şi se foloseşte în metalurgia
pulberilor;
- Fe electrolitic are o puritate mai înaltă. Conţine hidrogen în cantităţi relativ mari
şi trebuie degazat prin retopire în vid.
- Fe purificat prin topire zonară permite reducerea impurităţilor la câteva
procente per milion (ppm). Se foloseşte pentru cercetări ştiinţifice.
Tabelul 5.1.

Compoziţia chimică a varietăţilor de Fe tehnic pur

Denumire Conţinut de impurităţi [%]
C Si Mn P S O
Fe Armco 0,015 0,01 0,02 0,01 0,02 0,15
Fe carbonil 0,010 Urme - Urme 0,004 0,5
Fe electrolitic 0,008 0,007 0,002 0,006 0,003 -
Fe retopit în vid 0,001 0,003 - 0,0005 0,0026 0,0004
Fe purificat prin topire Suma impurităţilor de ordinul ppm (0,0001%)
zonară

Proprietăţile mecanice ale fierului tehnic pur sunt determinate de structura

cristalină, gradul de puritate şi procesul de deformare plastică. Monocristalele de Fe sunt
puternic anizotrope. Astfel, modulul de elasticitate longitudinală E variază după direcţia

72
de măsurare conform tabelului 2. Se observă că, la temperatura ambiantă, valoarea
maximă apare după direcţia de densitate atomică maximă a structurii CVC. Fierul
policristalin este cvasiizotrop.
Deformabilitatea plastică la rece este ridicată, fiind determinată de structura CVC
a Feα. Deformabilitatea la cald este superioară, datorându-se structurii CFC a Feγ.
Valorile caracteristicilor mecanice prezintă o anumită dispersie, în funcţie de gradul de
puritate. La temperatura ambiantă, proprietăţile mecanice ale Feα tehnic pur recopt
variază astfel:
- rezistenţa la tracţiune, σr = 180-290 N/mm2;
- limita de curgere, σ0,2 = 100-170 N/mm2;
- alungirea la rupere, δ = 40-50%
- stricţiunea, ψ= 80-93%
- duritatea, HB = 45-55
- modulul de elasticitate, E = 210 GPa
Proprietăţile fizico-chimice ale fierului tehnic pur:
1. Proprietăţile magnetice: Fierul este un material magnetic moale, cu
permeabilitate magnetică ridicată şi pierderi reduse la un ciclu de magnetizare.
Proprietăţile magnetice cresc prin micşorarea obstacolelor în mişcarea domeniilor
magnetice. De aceea, pierderile la un ciclu de magnetizare scad prin creşterea purităţii, a
mărimii de grăunte şi în absenţa ecruisării.
2. Proprietăţile termice:
- căldura specifică Cp depinde puţin de impurităţi. Creşte cu temperatura, cu variaţii
bruşte în punctele de transformare alotropică şi maxim la punctul Curie A 2. În intervalul
20-700˚C, Feα are Cp = 0,107 - 0,23 cal/g ˚C, iar în intervalul 730-1500˚C, Feγ are C p =
0,122-0,171 cal/g ˚C.
- coeficientul de dilatare termică α, variază cu temperatura şi forma alotropică,
având un minim la A2. Valorile perntru Feδ se obţin prin extrapolarea la temperaturi
ridicate a valorilor Feα. În intervalul 20-100-600˚C, Feα are α = (10 la 12,6 la 16)·10 -6 ˚C-1;
Feγ are, în intervalul 900-1000˚C, α = (21-23,5)·10-6 ˚C-1; la 1400˚C, Feδ are α = 16·10-6 ˚C-1.
- conductivitatea termică λ scade cu temperatura; în intervalul 0-800˚C, Feα are λ =
0,74-0,20 W/cm˚C. Valorile conductivităţii termice sunt mai reduse decât ale cuprului,
ceea ce scade interesul în industrie pentru această proprietate.
73
 3. Proprietăţi electrice. Rezistivitatea electrică ρ a fierului pur creşte cu temperatura
şi cantitatea de impurităţi. Efectul impurităţilor creşte cu distanţa acestora faţă de Fe în
tabelul periodic. În intervalul 0-900˚C, Feα are ρ = 9,8 –114·10-3 Ωcm.
4. Proprietăţi chimice. Fierul are un potenţial anodic faţă de electrodul de hidrogen
(+0,42V). Este mai puţin nobil decât cuprul, care are potenţial catodic (-0,34V) faţă de
electrodul de hidrogen, dar mai nobil decât zincul, care are potenţial anodic mai mare
(+0,76V). Fierul este atacat de apă şi acizi. Rezistenţa la coroziune creşte cu mărirea
purităţii. Într-un mediu puternic oxidant, Fe poate fi pasivat. În acidul azotic concentrat,
Fe se pasivează prin formarea unei pelicule protectoare de oxid. Prin aliere cu anumite
elemente, cum este cromul, apare o pasivare durabilă şi în medii slab oxidante. Pe această
proprietate se bazează aplicaţiile oţelurilor inoxidabile.
Carbonul este elementul principal de aliere al fierului care se poate separa sub
două forme: carbon legat sub forma compusului definit, carbura de fier cementită – Fe3C,
care corespunde echilibrului metastabil, şi carbon liber, grafit, corespunzător echilibrului
stabil.
Cementita este o carbură de fier, Fe3C, cu conţinutul de carbon de 6,67% C.
Prezintă o reţea ortorombică, formată din octaedri de atomi de fier cu câte un atom de
carbon în centru fiecărui octaedru. Legătura dintre atomii de fier este metalică, iar cea
dintre atomii de fier şi carbon nemetalică. Temperatura de topire se consideră în prezent
precizată de 12270C, cu duritate foarte înaltă HB ≈ 700...800 şi fragilitate. Sub
temperatura de 2300C are proprietăţi magnetice (este feromagnetică).
Carbonul liber sub formă de grafit se întâlneşte numai în structura fontelor cenuşii.
Grafitul prezintă o reţea cristalină stratificată hexagonală simplă. În staturile de densitate
atomică maximă, atomii sunt legaţi prin trei legături covalente. Al patrulea electron de
valenţă este implicat într-o componentă de legătură metalică care asigură grafitului
conductibilitate atomică. Grafitul are temperatură mai înaltă de topire, precizată de
42000C. Este refractar, are rezistenţă scăzută.
Cele mai folosite aliaje în construcţia de maşini sunt aliajele fierului cu carbonul,
cunoscute sub numele de oţeluri şi fonte. Aliajele tehnice sunt polinare, conţinând pe
lângă Fe şi C o serie de elemente însoţitoare permanente în proporţii reduse, aşa cum sunt:
Si, Mn, S, P, etc. Acţiunea lor este limitată şi cunoscută, aşa că structura şi proprietăţile
aliajelor Fe-C pot fi evaluate pe baza sistemului binar Fe-C.
74
 În aliajele cu baza Fe, carbonul se poate găsi sub trei forme:
- dizolvat interstiţial în Fe, alcătuind soluţii solide ca ferita şi austenita;
- legat chimic în carbura de fier Fe3C, numită cementită;
- liber, sub formă de grafit.
Cementita este considerată o stare metastabilă, iar grafitul starea stabilă a
carbonului, deoarece la menţinerea îndelungată la temperaturi ridicate şi la viteze mici de
răcire, cementita se descompune formând grafit:
Fe3C  3Fe + C
De aceea, în funcţie de compoziţia chimică şi viteza de răcire, aliajele Fe-C prezintă
două diagrame de echilibru fazic:
- sistemul metastabil Fe - Fe 3C, după care cristalizează oţelurile şi fontele albe.
Cristalizarea oţelurilor are loc în condiţii de echilibru, la viteze lente de răcire. Pentru
menţinerea stabilităţii cementitei în fontele albe, sunt necesare viteze mari de răcire sau
prezenţa în compoziţia chimică a elementelor antigrafitizante.
- sistemul stabil Fe - grafit, după care cristalizează fontele cenuşii feritice, la
viteze mici de răcire sau în prezenţa elementelor grafitizante.
Fontele cenuşii ferito-perlitice, perlitice sau pestriţe cristalizează după ambele
diagrame de echilibru fazic.

5.2. Constituenţii structurali ale sistemului Fe – Fe3C şi proprietăţile lor

Sistemul metastabil Fe-Fe3C (fig. 5.5) reprezintă domeniul hipocementitic al

diagramei de echilibru Fe-C, limitat de concentraţia 6,67%C, care corespunde verticalei
cementitei, Fe3C. Aliajele care se formează la concentraţii mai mari în carbon, sunt dure şi
fragile, fară interes practic. Transformările alotropice ale Fe determină o diagramă de
echilibru fazic complexă, cu trei reacţii invariante: peritectică, eutectică şi eutectoidă.
Componenţii diagramei sunt fierul şi cementita.
În concordanţă cu cele prezentate anterior, pe verticala fierului se evidenţiază
punctul de topire A (1538˚C), punctele de transformare alotropică N (1394˚C) şi G
(912˚C), respectiv punctul Curie M (770˚C).
Cementita este un compus electrochimic, cu o structură cristalină complexă din
sistemul ortorombic. Temperatura sa de topire nu se cunoaşte cu exactitate, deoarece la
încălzire, cementita are tendinţa să se descompună. Temperatura de topire a cementitei se
75
consideră în jur de 1227˚C (punct D). Până la 210˚C, punctul Curie A 0, este
feromagnetică, iar peste această temperatură devine paramagnetică. Datorită structurii sale
complexe, cementita este foarte dură şi fragilă: HB=800; σr=400MPa; δ=0%.
Componenţii sunt total solubili în stare lichidă. În stare solidă, carbonul prezintă
solubilitate limitată şi variabilă cu temperatura în formele alotropice ale fierului.
Fazele care se formează sunt:
- soluţia lichidă L, omogenă şi nelimitată de fier şi carbon;
- ferita alfa, notată Fα sau α, este soluţie solidă interstiţială de carbon pe bază de
Feα. Ferita cristalizează în structura CVC a Feα şi până la 770˚C (linia MO) este
feromagnetică. Carbonul ocupă poziţii în interstiţiile tetraedrice, lacune, dislocaţii etc.
Solubilitatea carbonului în ferită este maximă de 0,0218%C la 727˚C (punctul P) şi scade
cu temperatura după curba PQ, astfel încât la temperatura de 400˚C ajunge la 0,002%C
(punctul Q). Caracteristicile mecanice ale feritei cu 0,06%C sunt: Rm=250-280N/mm 2;
A=50%; Z=80%; HB=80-90daN/mm2.
- austenita, notată A sau γ , este o soluţie solidă interstiţială de carbon în Feγ.
Cristalizează în structura CFC a Feγ şi este paramagnetică. Carbonul ocupă poziţii în
interstiţiile octaedrice şi în defectele structurale. Solubilitatea carbonului în austenită este
maximă de 2,11% la 1148˚C (punctul E) şi scade cu temperatura după curba ES, până la
0,77%C la 727˚C (punctul S). Solubitatea carbonului este mai mare decât în Feα, deoarece
interstiţiile în structura CFC sunt mai mari.
În raport cu conţinutul de carbon faţă de punctul – S (punct eutectoid,
transformarea perlitică) oţelurile carbon se divizează în trei clase:
a) oţeluri hipoeutectoide, conţin până la 0,77%C, la temperatura ordinară au o
structură alcătuită din ferită şi perlită;
b) oţel eutectoid, conţine 0,77%C, la temperatura ordinară are o structură perlitică;
c) oţeluri hipereutectoide, conţin între 0,77 - 2,11%C, la temperatură ordinară au o
structură formată din perlită şi cementită secundară.
Fontele albe au tot carbonul legat sub formă de cementită şi prezintă în ruptură un
aspect alb–argintiu. În raport cu conţinutul de carbon faţă de punctul - C (punct eutectic,
transformarea lediburitică) fontele albe se divizează în trei clase:
a) fonte albe hipoeutectice, care conţin între 2,11 – 4,3%C, la temperatură ordinară
structura este formată din perlită, cementită secundară şi ledeburită;
76
 b) fonte albe eutectice, care conţin 4,3%C, structura formată din ledeburită;
c) fonte albe hipereutectice, care conţin între 4,3 – 6,67%C, la temperatură ordinară
structura este formată din ledeburită şi cementită primară.
0,0 L + Fδ
9
1538-A 0,1
1495-H B7 0,53
Fδ
J
1394-N
L

Fδ + A

L+A D

C L+

E (A + Fe3C)
E 1148ºC
Fe3CI F
912 -G
A

770-M
A + E + Fe3CII Fe3CI +
Fα
E
Fα +
A +C
Fe A+
3 III
Fα Fe3CII
Led (P + Fe3C)
P (Fα + Fe3C)

O
P S 727˚ K
400 C

Fα + P+
P Fe3CI
P + Led + Fe3CI +
Fe3CIII
I Fe3CII
Led

0,002-Q 0 0,77 2,11 4,3 L

6,6 7
Fe 0,0218 → %C
Fig. 5.6. Diagrama de echilibru metastabil Fe-Fe3C. Notaţii: L – lichid; Fα – ferita α;
A – austenita; Fδ – ferita δ; Fe3C – cementita; P – perlita; E – eutectic;
Led – ledeburita.
În câmpurile diagramei de echilibru Fe – Fe3C sunt prezenţi diferiţi constituenţi
metalografici (structurali), care arată structura prezentată de aliajele Fe – Fe3C.
Constituenţii structurali ai aliajelor Fe – Fe3C sunt:

77
 a) Ferita [F = Feα(C)] este o soluţie solidă de penetrare (pătrundere) a carbonului în
Feα cu construcţie poliedrică. La temperatura t = 7270C Feα dizolvă 0,0218%C.
b) Austenita [A = Feγ(C)] este o soluţie solidă de penetrare (pătrundere) a
carbonului în Feγ. Conţinutul de carbon variază între 0...2,11%C.
c) Perlita (P = F + Cell) este un amestec mecanic, eutectoid din ferită şi cementită,
în care se conţine 0,77%C. Se formează în rezultatul transformării austenitei la t = 7270C.

Fig. 5.7. Oţeluri:a-perlită lamelară; b-perlită globulară; c-ferită+perlită; d-perlită + cementită

secundară;1-perlită; 2-ferită; 3-cementită secundară în reţea.

d) Ledeburita (Lel = A + Ce) este un amestec mecanic, eutectic de austenită şi

cementită, format prin solidificarea lichidului cu 4,3%C la t=1147 0C, sub t=7270C
ledeburita este alcătuită din perlită şi cementită (Lell = P + Ce).
e) Cementita (Fe3C) este un compus chimic definit cu reţea cristalină rombică
complicată, în care se conţine 6,67%C. Formele distincte cu aceiaşi compoziţie chimică:
- cementita primară (Cel) separată din fază lichidă de-a lungul liniei CD;
- cementita secundară (Cell) formată la modificarea solubilităţii C în Fe γ de-a lungul linei
ES;
- cementita terţială (Celll) formată datorită modificării solubilităţii C în Feα de-a lungul liniei PQ.
În anumite condiţii cementita se descompune, formându-se grafitul: Fe3C = 3Fe + C (grafit).
În condiţii de echilibru, austenita este o fază stabilă până la 727˚C, când se
descompune eutectoid. Elemente de aliere, ca Ni şi Mn, o pot stabiliza până la temperatura
ambiantă. Austenita este o fază foarte plastică.
78
 - ferita δ, notată Fδ sau δ, este o soluţie solidă interstiţială de carbon în Feδ.
Cristalizează în structura CVC şi este paramagnetică. Solubilitatea maximă a carbonului
este de 0,09%C la 1495˚C, mai mare decât în Feα, deoarece dilataţia termică la
temperaturi înalte măreşte dimensiunea interstiţiilor tetraedrice.
- cementita Fe3C, component pur, fierul fiind insolubil în cementită.
Liniile diagramei au următoarea semnificaţie fizică:
- AB (lichidus) – limita de solubilitate a Feδ în lichid; la care începe cristalizarea
feritei δ din lichid;
- BC (lichidus) - limita de solubilitate a Feγ în lichid; la care începe cristalizarea
din lichid a austenitei;
- CD (lichidus) - limita de solubilitate a C în L; la care începe cristalizarea
cementitei primare Fe3CI din lichid;
- SE - limita de solubilitate a C în A; la care începe separarea cementitei
secundare Fe3CII din austenită;
- PQ - limita de solubilitate a C în Fα; la care începe separarea cementitei terţiare
Fe3CIII din ferita α;
- NH, NJ – linii de început şi de sfârşit de transformare alotropică Feδ↔Feγ,
respectiv de transformare fazică Fδ↔A;
- GS, GP – linii de început şi de sfârşit de transformare alotropică Feγ↔Feα,
respectiv de transformare fazică A ↔ Fα;
- HJB – izoterma peritectică la 1495˚C, cu reacţia peritectică:
FδH + LB ↔ AJ
- ECF – izoterma eutectică la 1148˚C, cu reacţia eutectică:
LC ↔ E (AE +Fe3CEF)
unde E este simbolul eutecticului, iar Fe3CE este cementita eutectică;
- PSK – izoterma eutectoidă la 727˚C, cu reacţia eutectoidă:
AS ↔ P (FαP + Fe3CeK),
unde P este simbolul eutectoidului perlită, iar Fe 3Ce al cementitei eutectoide; o
consecinţă a reacţiei eutectoide este recristalizarea eutecticului E în ledeburita
Led:
E (A +Fe3C) ↔ Led (P + Fe3C)
- MO – izoterma transformării magnetice a feritei.
79
 Punctele remarcabile din diagramă sunt: P – limita de solubilitate a C în Fα; E –
limita de solubilitate a C în A; H – limita de solubilitate a C în Fδ; J – punct peritectic; C
– punct eutectic; S – punct eutectoid;
Constituenţii structurali, care se formează la temperatura ambiantă, sunt:
- ferita α - soluţie solidă interstiţială de carbon în Feα;
- perlita - amestec mecanic eutectoid alcătuit din ferită şi cementită;
- ledeburita – amestec mecanic eutectic alcătuit din perlită şi cementită;
- cementita primară, secundară şi terţiară - compus electrochimic.
După provenienţă, se pot distinge cinci tipuri de cementită:
- primară Fe3CI separată din lichid, după curba CD;
- secundară Fe3CII separată din austenită, după curba ES;
- terţiară Fe3CIII separată din ferită, după curba PQ;
- eutectică Fe3CE separată în reacţia eutectică
- eutectoidă Fe3Ce separată în reacţia eutectoidă;

a. b. c.

d. e. f.

Fig. 5.8. Microstructura de echilibru a oţelurilor: a. 0,06%C; b. 0,10%C; c. 0,3%C;

d. 0,6%C; e. 0,8%C; f, 1,2%C;

a.
a. b. c. 80

Fig. 5.9. Microstructura fontelor albe: a. 3%C; b. 4,3%C; c. 5%C.

 N Notaţiile punctelor din diagramă cu literele alfabetului permit indicarea
liniilor de transformare fazică şi magnetică, cât şi compoziţia fazelor în timpul reacţiilor
invariante. Datele numerice, referitoare la temperatură şi conţinutul de carbon, variază
după diferiţi autori, fiind influenţate de puritatea aliajelor şi metoda de determinare.
Ferita este foarte aproape de fierul tehnic ρ = 7,86 g/cm3, cu duritatea 60...80HB,
rezistenţa limită la rupere medie σr = 300 MPa, cu alungire relativă la rupere δr = 50%.
Austenita este paramagnetică, plastică δr = 40...50%, mai dură ca ferita
160...200HB.
Ledeburita este foarte dură 700HB şi fragilă.
Cementita este foarte dură 800HB.
Odată cu creşterea conţinutul de carbon creşte rezistenţa la rupere σ r, creşte
duritatea, scade alungirea δr şi rezilienţa KCU.
Proprietăţile aliajelor Fe-C sunt dependente de natura şi ponderea fazelor şi
constituenţilor structurali, pe care îi conţin. În tabelul 5.5 se prezintă proprieţăţile
mecanice ale constituenţilor de echilibru de la oţeluri şi fonte albe.
În materialele polifazice, proprietăţile independente de microstructură (densitatea,
căldura specifică, coeficientul de dilatare liniară etc.) sunt aditive. Proprietăţile aliajului
sunt medie ponderată ale proprietăţilor fazelor constitutive.
Notaţiile punctelor din diagramă cu literele alfabetului permit indicarea liniilor de
transformare fazică şi magnetică, cât şi compoziţia fazelor în timpul reacţiilor invariante.
Datele numerice, referitoare la temperatură şi conţinutul de carbon, variază după diferiţi
autori, fiind influenţate de puritatea aliajelor şi metoda de determinare.

Tabelul 5.2
Proprietăţile mecanice ale constituenţilor structurali

Rezistenţa la Duritatea Alungirea la

Constituentul tracţiune Rm Brinell HB rupere A Proprietăţile transmise
[N/mm2] [daN/mm2] [%] aliajelor
Ferita α 280 80 50 Plasticitate, tenacitate,
feromagnestism
Fe3C 40 800 0 Duritate, fragilitate
Perlita 800 200 10 Rezistenţă mecanică,
(89%Fα+11%Fe3C) elasticitate, duritate
Ledeburita - 635 0 Duritate şi fragilitate

81
 (40%P+60%Fe3C)

Fe3CIIImax
100

Faze Fe3C
Fα
[ %]

Fe3CII
Fe3CIII 0 Fe3CI
100 Fα
Consti-
tuenţi P
[%] Led
0
0,0218 0,77 2,11 4,3 6,67
Fe → %C Fe3C
Fig. 5.10. Diagrama de faze şi de structură a sistemului metastabil Fe-Fe3C

Proprietăţile mecanice sunt dependente de microstructură. De aceea, proprietăţile

mecanice ale amestecului de faze nu sunt întotdeauna intermediare proprietăţilor fazelor
componente. Astfel perlita, care conţine 89%Fα şi 11%Fe 3C, prezintă rezistenţă maximă
la tracţiune, datorită efectului de durificare pe care particulele dure de Fe 3C le realizează
în masa feritică plastică. Asemănător, ledeburita, deşi conţine 40% perlită, este foarte
fragilă datorită masei continue de cementită secundară şi cementita eutectică. Totodată,
ledeburita este un amestec mecanic eutectic cu o dispersie mai redusă, ceea ce face ca
proprietăţile să se coreleze mai bine, dacă se consideră fonta ca fiind perlită dispersată
într-o masă de cementită, unde cementita include cementita primară, eutectică şi
secundară. Pentru oţeluri, aditivitatea proprietăţilor dependente de microstructură, cum
sunt: rezistenţa, plasticitatea, tenacitatea, duritatea, se face în raport de caracteristicile
constituenţilor şi nu ale fazelor. În domeniul hipoeutectoid, s-a constatat o dependenţă
liniară a rezistenţei la tracţiune în funcţie de conţinutul de carbon, respectiv cantitatea de
perlită din oţel. Totuşi această dependenţă liniară nu este valabilă în domeniul
hipereutectoid, pentru că rezistenţa începe să scadă abia peste 1%C, când reţeaua de
cementită secundară fragilă devine continuă. La aliajele în stare de echilibru, cantitatea de
faze şi constituenţii structurali la temperatura ambiantă se poate determina pe baza
diagramelor de fază şi de structură sau prin calcul, prin aplicarea regulei pârghiei pe
diagrama de echilibru.
Constituenţii structurali sunt: Fα, P, Led, Fe 3CI, Fe3CII, Fe3CIII. Diagrama de
structură se construieşte urmărind variaţia cu concentraţia a cantităţii de constituenţi.
82
Perlita este 0% în punctul P şi 100% în S. Ledeburita este 100% în punctul C şi 0% în
capetele izotermei eutectice în E şi F. Cementita terţiară prezintă un maxim în punctul P şi
este 0% în punctele P şi S. Fe 3CIII maximă rezultă din diagrama de faze pentru aliajul cu
concentraţia punctului P. Cementita secundară este 0% în punctele S şi C, cu un maxim în
punctul E.
Determinările cantitative de faze şi constituenţi, cu ajutorul diagramelor de fază şi
de structură pentru anumite conţinuturi de carbon date sunt simple, necesitând doar
cunoştinţe privind asemănarea triunghiurilor.
Vom exemplifica o serie de determinări cantitative folosind regula pârghiei, care
sunt mai dificile, deoarece necesită stabilirea corectă a compoziţiei aliajului şi a
temperaturii la care se construieşte conoda. Aceste determinări se pot grupa astfel:
a) determinarea cantităţii de faze şi constituenţi structurali dintr-un aliaj cu
compoziţia chimică cunoscută;
b) determinarea de proprietăţi fizico-mecanice corespunzătoare stării de echilibru a
aliajului, cunoscând compoziţia chimică sau structura acestuia;
c) determinarea conţinutului mediu de carbon, dacă se cunoaşte micro-structura sau
proprietăţile fizico-mecanice specifice stării de echilibru.

5.3. Particularităţile de bază a diagramei Fe – Fe3C

Particularităţile diagramei de echilibru Fe – Fe3C sunt următoarele:

a) Diagrama prezintă transformări în stare solidă, cum sunt:
- transformări alotropice ale fierului;
- variaţia cu temperatură a solubilităţii C în soluţiile solide α şi γ.
b) În partea dreaptă a diagramei F e – C nu este construită până la 100% C, ci numai
până la concentraţia de 6,67% C, deoarece aliajele cu mai mult de 6,67% C sunt în mod
practic greu de obţinut şi puţin utilizate în consecinţă nu au fost studiate mai amănunţit.
c) Diagrama Fe – Fe3C este compusă din trei diagrame:
- diagrama cu transformare perlitică;
- diagrama cu transformare eutectică;
- diagrama cu transformare eutectoidă.
d) Pe diagrama de echilibru Fe – Fe3C se evidenţiază trei tipuri de transformări în
stare solidă:
83
 - transformări alotropice ale soluţiilor solide;
- variaţia cu temperatura a solubilităţii în stare solidă;
- transformarea eutectoidă.

5.4. Analiza diagramei Fe – Fe3C

Tabelul 5.3.
Semnificaţia liniilor pe diagrama Fe – Fe3C
Liniile Semnificaţie Temperatura
Temperaturile la care începe cristalizarea, 1538 – 1495 – 1148
ABCD
Linia lichidus – 12270C
Temperaturile la care se termină cristalizarea, 1538 – 1495 –1148
AHJECFD
Linia solidus – 12270C
Temperatura de transformare peritectică,
HJB 14950C
LB + δ H → austenităE
Temperatura de transformare eutectică (ledeburitică),
ECF 11480C
LC → austenităE + cementităF
Temperatura de transformare eutectoidă (perlitică),
PSK 912 – 7270C
austenitaS → ferităP + cementităK
Temperaturile la care începe transformarea alotropică
NH 1394 – 14950C
a fierului δ în austenită
Temperaturile la care se termină transformarea alotropică a
NJ 1394 – 14950C
fierului δ în austenită
Temperaturile la care începe transformarea alotropică
GS 727 – 9120C
a austenitei în ferită
Temperaturile la care se termină transformarea alotropică a
GP 727 – 9120C
austenitei în ferită
Temperaturile la care începe separarea cementitei secundare
ES 727 – 11480C
din austenită
PQ Temperaturile la care începe separarea cementitei terţiare 727 – 4000C
Temperatura de transformare magnetică a feritei
MO 7700C
Fmagnetică → Fnemagnetică la încălzire
84
 Transformările ce au loc în diagrama Fe – Fe3C au obţinut cu timpul o importanţă
aparte în aplicarea tratamentelor termice la aliajele sistemului Fe – C.

5.5. Diagrama fier – grafit

După o răcire mai lentă a topirii şi în prezenţa elementelor grafitizate ca Si, Al, Cu,
precum şi conţinutul mărit de carbon.
Diagrama Fe-grafit se obţine din diagrama Fe-Fe 3C, prin deplasarea liniilor de
separare a cementitei la temperaturi mai ridicate şi la concentraţii mai reduse în carbon.

În planul metalografic, grafitul are aspect lamelar. În intervalul T 2-T3, austenita îşi
micşorează solubilitatea în carbon şi separă carbonul în exces sub formă de grafit

D’ ↑
T
L
L
1’ 1 1 L1→ A + LC’

↑ L+A L + GI
C’
E 2 1154ºC F’ 2 2’
T
E (A + G)

[ºC] ’
2’
A LC’↔E(AE’+GEF’)
A + E + GII GI + E 2 AE’ → GII+
’ AS’
Fα
e (Fα+Ge)

Etr (F+ G)

P’ S’ 3 738ºC K’ 3 3
’
3’
AS’ ↔ e(FαP’ + GEF’) Fα
GI + Etr +G
Fα e + Etr + GII E(AS’ + G) ↔ Etr (Fα+G)
3
Q’ L’
L ’
0 0,68 2,08 3 4,26 6,67 ’ → t
Fe → %C C
Fig. 5.12. Diagrama de echilibru stabil Fe-grafit.
400 Cristalizarea fontei cenuşii feritice cu 3%C
secundar, GII, care se depune pe grafitul eutectic separat anterior. Austenita îşi modifică
continuu compoziţia de-a lungul curbei E’S’, tinzând spre compoziţia eutectoidă S’ (A E’

85
→ AS’). La temperatura T3, austenita rămasă suferă reacţia eutectoidă, transformându-se
într-un eutectoid alcătuit din ferită α şi grafit eutectoid, Ge: AS’ ↔ e (FαP’ + GeK’).
În interiorul coloniei, grafitul se dezvoltă în spaţiu sub formă de foiţă, pentru că are
viteza de creştere maximă în planul bazal şi minimă perpendicular pe acesta. Apar
tensiuni interne, care favorizează maclări multiple şi schimbarea direcţiei de creştere.

T L+ A
E’ Dacă
↑ A
viteza L+ A+G de
S’ A+G
răcire
Fα
rapidă Fα + A A + Fα + G se

Fα + G

→ C [%] 3

Fig. 5.13. Secţiune verticală la 2%C în sistemul ternar Fe- C- Si.

introduce de la temperaturi superioare izotermei eutectoide, tranziţia la sistemul Fe-Fe 3C

asigură atât stabilitatea perlitei, cât şi a unei cantităţi de cementită secundară. Se obţine
fonta cenuşie perlito-cementitică, numită şi pestriţă. Cementita secundară, provenind din
austenita proeutectică, se va regăsi în structura finală ca separări la limita grăunţilor de
perlită.
Fontele cenuşii hipereutectice se caracterizează prin separări grosiere de grafit
primar. Cum acesta se separă din faza lichidă, prezintă o creştere liberă şi adoptă forma de
placă în spaţiu, respectiv de ac în planul metalografic. Aceste fonte nu sunt utilizate
practic. La temperatura ambiantă, fazele sunt Fα şi Fe 3C. Diagrama de faze se construeşte
ţinând seama că Fα este 100% până în punctul Q, după care scade continuu până la 0%, în
punctul L.
În figura 5.11 se reprezintă cu linie întreruptă diagrama Fe-grafit suprapusă pe
diagrama Fe-Fe3C, figurată cu linie continuă. Punctele sunt notate cu aceleaşi litere ca la
diagrama Fe-Fe3C, dar cu prim. Pe diagramă sunt trecuţi constituenţii din sistemul stabil:
grafitul primar GI cristalizează după linia C’D’; grafitul secundar G II după linia E’S’;
grafitul eutectic GE la izoterma E’C’F’; grafitul eutectoid Ge la izoterma P’S’K’. Nu s-a

86
constatat practic separarea grafitului terţiar. Punctul D’ corespunde temperaturii de topire
a grafitului, care depăşeşte 3500˚C.
S-a studiat cristalizarea unei fonte cenuşii
E (A +G) A
hipoeutectice cu 3%C. Cristalizarea începe cu
subrăcire la temperatura punctului lichidus, T1,
L
prin formarea dendritelor de austenită
proeutectică (fig. 5.12-a). Ca urmare, atât
a. b.
Fig. 5.14. a. Structura primară a fontei lichidul cât şi austenita se îmbogăţesc în
cenuşii hipoeutectice; b. forma spaţială a
grafitului eutectic.
carbon: lichidul îşi modifică compoziţia de-a
lungul curbei lichidus de la compoziţia punctului 1, tinzând spre compoziţia eutectică C’,
iar austenita după curba solidus, de la compoziţia punctului 1’ tinzând spre compoziţia E’.
Pe izoterma E’C’F’, are loc reacţia eutectică, la care soluţia lichidă rămasă interdendritic
se transformă în colonii eutectice formate din austenită şi grafit eutectic, GE:
LC’ ↔ E (AE’ + GEF’)
Microstructura fontelor cenuşii este formată din incluziuni de grafit, amplasat într-o
aşa numită bază metalică .
După baza metalică, fontele cenuşii în: de concentraţie şi condiţii concrete:
– cu bază metalică, perlito - cementită, transferul are loc în sistemul Fe – Fe 3C iar
cementita nu a suferit descompunere sau a suferit parţial;
– cu baza metalică perlitică - transformări eutectoide a avut loc după sistemul Fe-Fe3C;
– cu baza metalică perlito - feritică, descompune parţial cementita din eutectoid;
– cu baza metalică feritică, când cementita a suferit o transformare , o grafitizare totală.

87
 TEMA 6. OŢELURI CARBON

6.1. Influenţa conţinutului de carbon asupra proprietăţilor oţelului;

6.2. Influenţa elementelor însoţitoare asupra proprietăţilor oţelului;
6.3. Clasificarea oţelurilor carbon după microstructură şi conţinutul de carbon;
6.4. Punctele critice şi transformările fazice a oţelului la încălzire şi răcire.

6.1. Influenţa conţinutului de carbon asupra proprietăţilor oţelului

Oţelurile reprezintă un material tehnic de largă utilizare datorită proprietăţilor sale

remarcabile:
- preţ de cost scăzut;
- prelucrabilitate tehnologică multiplă şi uşoară. Oţelurile pot fi prelucrate prin
turnare, sudare, deformare plastică la cald (laminare, forjare, presare, matriţare),
deformare la rece (laminare, tragere, presare, ambutisare, extruziune), aşchiere.
- gamă largă de proprietăţi şi de utilizări. Prin aliere, tratamente termice,
mecanice, termochimice, termomecanice se pot obţine variaţii mari ale proprietăţilor
mecanice. Astfel duritatea unui oţel nealiat poate varia de la 80HB pentru oţelul feritic în
stare recoaptă la 650HB pentru oţelul eutectoid călit la martensită. Prin aliere şi tratament
termic se pot obţine proprietăţi electrice, magnetice şi de rezistenţă la coroziune
remarcabile, proprietăţi mecanice şi fizico-chimice la temperaturi extreme şi presiuni
mari.
- posibilităţi de asamblare în construcţii mecanice complexe sau compuse.
- durabilitate în condiţii atmosferice şi temperaturi normale. Viteza de coroziune
fără protecţie anticorozivă este de 0,02mm/an şi se poate îmbunăţăţi prin tratamente
termochimice, aliere, acoperiri de protecţie.
- posibilităţi de refolosire prin retopire.
Proprietăţile oţelurilor carbon în starea de echilibru depind de natura şi cantitatea
fazelor şi a constituenţilor structurali de echilibru (diagramele de faze şi structură din
figura 6.1), care variază cu conţinutul de carbon. S-a observat că ferita imprimă oţelurilor
plasticitate, tenacitate şi feromagnetism; perlita – rezistenţă, elasticitate şi duritate;
cementita – duritate şi fragilitate. În figura 6.1 se prezintă influenţa carbonului asupra
proprietăţilor mecanice.
88
 După proprietăţile mecanice se observă că cu creşterea conţinutului de carbon
duritatea HB se măreşte considerabil, rezistenţa la rupere σr creşte, scade rezilienţa KCU,
scade alungirea relativă δr, gâtuire la rupere – Z.
După proprietăţile fizice cu creşterea conţinutului de carbon creşte forţa coercitivă
Hc şi rezistivitatea P, scade greutatea specifică ρ, permeabilitatea magnetică .

HB δ, Z KCU Hc ρ P
σr c [Gs]
μmax
[daN/m
B HB [%] U [Oe] [Ωmm/
60 0m]
m2] 120 2
B [J/cm 24
] 600
Ψ 30 27000
300
100
σBr 50
0,32 500
20 25 23000
250 40
0,28 400
80
16 20 19000
200 30
0,24 300
60
150 20 12 15 μma 15000
0,20 200
40
10 11000
100 10 8 0,16 Hc x
20
5 7000 100
50 0 4 0,12
0 δ 0 0
0 0
0 KCU ρ P
U
0 0,4 0,8 1,2 0 0,4 0,8 1.2
→ C[%] → C[%]

Fig. 6.1. Influenţa conţinutului de Fig. 6.2. Influenţa conţinutului de carbon

carbon asupra proprietăţilor mecanice asupra proprietăţilor fizice

În domeniul hipoeutectoid, creşterea conţinutului de carbon produce mărirea

indicatorilor de rezistenţă (rezistenţa la rupere σr, duritatea Brinell HB), respectiv scăderea
celor de plasticitate (alungirea specifică la rupere δ, gâtuirea Ψ) şi de tenacitate (rezilienţa
KCU). Aceasta se corelează cu faptul că, odată cu conţinutul în carbon, se măreşte
cantitatea de perlită şi scade cea de ferită. În domeniul hipereutectoid apare cementita
secundară, care determină mărirea durităţii, dar reducerea plasiticităţii şi tenacităţii.
Rezistenţa la tracţiune prezintă un maxim la 0,9-1%C, pentru că la conţinuturi mai mari de
carbon cementita secundară se separă ca reţea continuă la limita grăunţilor de perlită, cu
efect fragilizant.
În figura 6.2. se prezintă influenţa carbonului asupra unor proprietăţi fizice. La
creşterea conţinutului de carbon scade cantitatea de ferită, se măreşte cantitatea de
cementită şi ca urmare se măresc rezistivitatea electrică ρ, câmpul coercitiv Hc şi se reduc
permeabilitatea magnetică μ şi inducţia magnetică remanentă P.

89
 6.2. Influenţa elementelor însoţitoare asupra proprietăţilor oţelului

Oţelurile conţin şi alte elemente însoţitoare permanente care sunt introduse pentru
dezoxidare şi desuflare cu Mn şi Si, în procesul de elaborare nu sunt totdeauna eliminate
(S şi P). Oţelurile conţin şi elemente gazoase (O2, H2, N2).
Oţelurile tehnice sunt aliaje polinare, care conţin elemente însoţitoare permanente
în cantităţi mici, care pot influenţa sesizabil proprietăţile oţelurilor. Aceste elemente
provin:
- în urma reacţiilor de dezoxidare (Si, Mn, Al);
- din imposibilitatea eliminării lor totale la elaborare (P, S);
- din reacţii cu faza gazoasă la elaborare sau turnare (O, N, H).
Siliciul se găseşte sub 0,5% în oţelurile carbon. Siliciul provine din fonta brută,
căptuşeala cuptorului de elaborare, zgură şi dezoxidarea oţelului la elaborare.
Si + 2 FeO → SiO2 + 2 Fe
Siliciul se găseşte în oţel dizolvat în ferită sau sub formă de incluziuni nemetalice
(oxizi sau silicaţi). Prin dizolvare în ferită, siliciul o durifică, mărind duritatea şi rezistenţa
oţelului.
Manganul este limitat la 0,8%. Se adăugă la elaborare oţelului în scopul
dezoxidării şi desulfurării acestuia.
Mn + FeO → MnO + Fe
Mn + FeS → MnS + Fe
Prin substituţia fierului în sulfura de fier, Mn elimină fragilitatea la cald a oţelului.
De asemenea, Mn se găseşte în oţel sub formă de incluziuni nemetalice ca: oxizi (MnO),
sulfuri (MnS), silicaţi (MnO.SiO2, 2MnO.SiO2), contribuind la formarea fibrajului de
deformare plastică şi la anizotropia proprietăţilor mecanice. În oţelurile cu Mn spre limita
superioară, deformate la cald, se ajunge la un raport 5/1 între rezilienţa longitudinală şi
transversală.
Manganul se dizolvă în cementită, mărind rezistenţa şi duritatea oţelului. Cementita
aliată cu Mn – (Fe,Mn)3C este uşor solubilă în austenită, favorizând creşterea grăunţilor de
austenită la supraîncălzirea oţelului.
Aluminiul este limitat la 0,03%. Se introduce la elaborare pentru dezoxidarea
suplimentară a oţelului.

90
 2Al + 3 FeO → Al2O3 + 3Fe
Particulele submicroscopice de Al2O3, distribuite pelicular la limita grăunţilor de
austenită reprezintă o barieră mecanică, care împiedecă creşterea granulaţiei austenitice la
tratamentul termic sau la deformarea plastică la cald. Rezultă o granulaţie secundară fină
şi mărirea caracteristicilor de rezistenţă, plasticitate şi tenacitate a oţelului. De asemenea
aluminiul se introduce în oţelurile de ambutisare pentru a elimina îmbătrânirea mecanică a
oţelului datorată azotului.
Fosforul este limitat în general la maxim 0,055%. Provine din minereuri şi se
îndepărtează la elaborare. Oţelurile de convertizor sau de cuptor Martin bazic conţin 0,02-
0,04 %P. Oţelurile de cuptor electric au cel mai redus conţinut de fosfor, sub 0,02%.
Fosforul se dizolvă în ferită până la 1,2%. Raza atomică a fosforului este mult mai
mare decât a fierului, ceea ce produce o puternică deformare elastică a reţelei cristaline a
fierului, cu efect de durificare şi scădere a tenacităţii oţelului. La 0,3%P oţelul este foarte
fragil, rezilienţa fiind nulă. Acest fenomen poartă denumirea de fragilitate la rece.
Diagrama de echilibru relevă un interval mare de solidificare, ceea ce determină la
solidificare o tendinţă mărită de segregare a fosforului atât la nivelul lingoului
(macrosegregaţie pozitivă) cât şi la nivelul dendritelor de austenită (microsegregaţie
dendritică). Zonele exterioare ale dendritelor de austenită vor rezulta mai bogate în P
decât cele interioare. Se utilizează conţinuturi mai mari în fosfor (0,10-0,15%P) la
oţelurile prelucrate prin aşchiere pe maşini unelte automate, deoarece prin efectul de
fragmentare a aşchiilor P îmbunătăţeşte prelucrabilitatea prin aşchiere.
Pe de o parte, segregarea P are drept consecinţă formarea în zonele bogate în P
(peste 0,25%P) a compusului Fe3P cu efect durificator şi fragilizant. Zonele îmbogăţite în
P sunt astfel zone cu duritate mărită şi tenacitate scăzută, provocând fragilitatea la rece a
oţelului. Cum segregaţiile de P nu se pot elimină, se recurge la limitatea conţinutului de P.
Astfel în oţelurile carbon de calitate conţinutul de fosfor se limitează la 0,040%, iar la
oţelurile carbon de scule la 0,030%.
În oţelul fosforos pentru piuliţe este un conţinut de 0,2-0,4%P în scopul creşterii
durităţii şi îmbunătăţirii rezistenţei la uzare. Oţelul are de asemenea o bună prelucrabilitate
prin aşchiere şi o calitate deosebită a suprafeţei prelucrate.
Se admite un conţinut mai mare de P în oţelurile pentru poduri, pentru că P
împreună cu Cu măreşte rezistenţa la coroziune atmosferică.
91
 Sulful se limitează la maxim 0,045%. Sulful provine din minereu şi din produsele
de ardere ale combustibilului de la cuptoarele de elaborare. Cele mai reduse conţinuturi în
S (<0,03%) se obţin la elaborarea în cuptoarele Martin bazic şi electric.
Conform diagramei Fe-S sulful nu se dizolvă în fier. În absenţa manganului, sulful
reacţionează chimic cu fierul, formând sulfura de fier cu temperatura de topire de 1190˚C.
Fe + S → FeS
Sulfura de fier cristalizează ultima în procesul de solidificare al oţelului, la
temperatura 985˚C, sub forma unui eutectic E (Feγ + FeS), dispus intercristalin. La
conţinuturi relativ mici de sulf în oţel, eutecticul este disociat, prezentându-se ca o reţea
intercristalină de FeS.
Oţelul care conţine FeS nu poate fi deformat plastic la cald, deoarece în domeniul
de laminare, 800-1200˚C, sulful determină două tipuri de fragilitate la cald:
- fragilitate la roşu în intervalul 800-1000˚C, deoarece reţeaua de eutectic
intercristalin nu prezintă suficientă plasticitate;
- fragilitate la temperaturi ridicate, în intervalul 1000-1200˚C, deoarece eutecticul
topit lasă fără coeziune grăunţii de austenită.
Fragilitatea oţelului la deformarea la cald se elimină prin desulfurare cu mangan.
Sulful este legat chimic în sulfura de mangan, MnS, care este plastică şi cu temperatură de
topire ridicată (1610˚C). Conţinutul de Mn necesar desulfurării este dat de relaţia: [%Mn]
= 1,72 [%S] +0,3. La <0,06%S este suficient 0,4%Mn.
Sulful este în cantităţi mai mari (0,15-0,30%S) în oţelurile prelucrate prin aşchiere
pe maşini unelte automate, deoarece fragilizează aşchiile şi îmbunătăţeşte prelucrabilitatea
prin aşchiere.
Oxigenul este limitat la 0,05%. Provine la elaborare din contactul oţelului topit sau
la operaţiile de încălzire din contactul oţelului solid cu atmosfera oxidantă.
Oxigenul provenit de la elaborare se poate găsi în oţel sub forma oxidului de fier
FeO (wüstita), cât şi sub forma oxizilor elementelor dezoxidante: MnO, CaO, Al 2O3, SiO2.
Aceşti oxizi pot apare sub formă de incluziuni simple sau asociate, formând incluziuni de
silicaţi (2FeO.SiO2; 3Al2O3.2SiO2) sau de spineli (FeO.Al2O3).
Oxigenul provenit din atmosfera de încălzire a pieselor şi semifabricatelor din oţel
se găseşte sub forma de pelicule de FeO pe limita grăunţilor de austenită. Stratul
superficial oxidat intergranular (sau ars) este fragil şi se rupe la deformare.
92
 Incluziunile oxidice sau silicaţii exogeni sunt incluziuni neplastice, în timp ce
silicaţii endogeni sunt incluziuni plastice. În oţelul deformat plastic, incluziunile fragile se
sfărâmă, cele plastice se alungesc şi împreună cu cele nedeformabile se distribuie în şiruri
discontinue în direcţia efortului. Incluziunile contribuie astfel la formarea fibrajului de
deformare şi la anizotropia caracteristicelor mecanice.
Azotul este limitat la 0,01% în oţelul Martin şi 0,03% la oţelurile elaborate în cuptor
electric. Azotul difuzează în oţel din atmosfera cuptorului. Aşa cum reiese din diagrama
de echilibru fazic, solubilitatea azotului în Feα este maximă de 0,1% la 590˚C şi scade cu
temperatura la 10-5 % la temperatura ambiantă. De aceea, dizolvat în ferită la temperaturi
ridicate, azotul se separă la răcire sub formă de Fe4N (faza γ).
Prezenţa azotului are o deosebită importanţă mai ales la oţelurile cu conţinut redus
de carbon sub 0,15%C, deformabile la rece, deoarece provoacă îmbătrânirea mecanică a
oţelului. Dacă după deformarea la rece şi recristalizarea oţelurilor, azotul se menţine
dizolvat în ferită, în timp apare tendinţa de separare spontană la temperatura ambiantă din
ferita suprasaturată în azot a azotului în exces. Procesul, numit îmbătrânire mecanică, se
produce după cca 16 zile şi este însoţit de o puternică durificare şi scădere a plasticităţii.
Acest proces face ca oţelurile susceptibile de îmbătrânire să poată fi deformate plastic
numai în primele 15-16 zile de la recristalizare. Îmbătrânirea produsă de azot se poate
elimina prin dezoxidare cu aluminiu. La 0,03% Al întreaga cantitate de azot este legată
chimic în nitrura de aluminiu, AlN. Nu mai există astfel azot dizolvat în ferită, care să
participe la procesul de îmbătrânire.
Hidrogenul este prezent în oţel în concetraţii de ordinul procentelor per million
(ppm). El poate proveni de la umiditatea unor materiale folosite la elaborare (ferosiliciu,
var), din atmosfera cuptoarelor de încălzire sau de la decaparea cu acizi a suprafeţei
semifabricatelor.
Hidrogenul se găseşte în oţeluri în stare atomică, dizolvat intersiţial în ferită sau
austenită. Solubilitatea hidrogenului în fier scade cu temperatura de la 0,003% în fierul
lichid, la 0% la temperatura 200˚C. Datorită diametrului atomic mic, hidrogenul difuzează
interstiţial cu uşurinţă în fier, ceea ce permite la răcire evacuarea în atmosferă. Dacă
timpul de evacuare este insuficient, hidrogenul rămas în oţel, difuzează la defectele
structurale (limite de grăunte) sau la interfaţa cu incluziunile nemetalice, unde îşi reface
starea moleculară, cu o puternică creştere de volum şi apariţia de tensiuni interne. Aceste
93
tensiuni pot depăşi local limita de rupere a oţelului provocând apariţia de microfisuri,
numite fulgi, datorită aspectului strălucitor, luminos, pe suprafaţa de rupere a oţelului.
Fulgii se formează la temperatura de 200˚C în piesele sau semifabricatele de dimensiuni
mari, răcite rapid, după deformarea plastică la cald. Formarea lor se elimină prin: evitarea
umidităţii materialelor folosite la elaborare, prin răcirea lentă până la temperatura
ambiantă sau prin menţinerea izotermă la temperaturi peste 200˚C până la evacuarea
completă a hidrogenului în stare atomică.
În cazul curăţirii suprafeţei de oxizi prin decapare cu acizi, hidrogenul dizolvat în
exces formează sufluri de decapare, care conţin hidrogen molecular. Sub ambele forme,
fulgi sau sufluri, hidrogenul micşorează tenacitatea oţelului.

6.3. Clasificarea oţelurilor carbon după microstructură şi conţinutul de carbon

Având o mare diversitate de de compoziţii chimice, structuri şi domenii de aplicare

se folosesc clasificări parţiale după mai multe criterii:
1. După modul de elaborare sunt oţeluri de cuptor Siemens-Martin, de cuptor
electric şi de convertizor.
2. După starea de livrare sunt oţeluri laminate la cald (cojite sau necojite), forjate,
laminate sau trase la rece, turnate.
3. După compoziţia chimică: oţelurile carbon:
 hipoeutectoide: 0 – 0,77 % C;
 eutectoide: 0,77 % C;
 hipereutectoide: 0,77 – 2,11 % C.
- oţeluri carbon (nealiate), care conţin Fe, C şi elemente însoţitoare permanente:
Mn<0,80%; Si<0,5%; S<0,055%; P<0,045%; Cu<0,030%.
- oţeluri aliate, care în afară de Fe, C, şi elemente însoţitoare permanente conţin
elemente de aliere: Si>0,5%, Mn>0,8%, Al>0,1%, Cr, Ni, Mo, W, V, Ti etc. După gradul
de aliere acestea pot fi: slab aliate, dacă suma elementelor de aliere este sub 2,5%; mediu
aliate, de la 2,5 la 10% elementelor de aliere; înalt aliate, peste 10% elementelor de aliere.
4. După structura de echilibru (recoaptă), obţinută prin răcirea lentă în cuptor
(pentru oţeluri carbon şi aliate) sau după structura în stare normalizată (forjată sau
laminată), rezultată prin încălzire la 900-950˚C şi răcire în aer (numai pentru oţeluri
aliate).
94
 5. După duritate în raport cu conţinutul de carbon:extra moi, sub 0,1 % C; moi, cu
0,1…0,25 % C; semimoi, cu 0,25 … 0,4 % C; semidure, cu 0,4…0,6 % C; dure, cu 0,6 …
0,7 % C; foarte dure, cu 0,7 …0,8 % C; extra dure, peste 0,8 % C
6. După gradul de dezoxidare se clasifică: КП - oţeluri necalmante până 0,07% Si;
ПС - oţeluri semicalmante între 0,07 – 0,17%Si; СП - oţeluri calmate între 0,17...0,37%Si.
7. Din punct de vedere al TT: oţeluri de cementare sub 0,25 % C; oţeluri al
tratamentelor termice sau de îmbunătăţire.
8. După modul de obţinere a semifabricatelor: oţeluri deformabile: destinaţie
generală; destinaţie precisă; oţeluri turnate.
9. După destinaţie:- oţeluri de construcţie, pentru construcţii metalice şi mecanice,
care lucrează în condiţii normale de solicitare mecanică, termică şi chimică;
- oţeluri pentru scule, destinate confecţionării sculelor de prelucrare;
- oţeluri cu proprietăţi speciale, pentru organe de maşini şi piese, care lucrează în
condiţii deosebite de temperatură, presiune, medii agresive sau care au proprietăţi fizice
deosebite (oţeluri inoxidabile, refractare, magnetice, electrotehnice, pentru magneţi
permanenţi etc.).
Pot fi livrate în stare turnată sau laminată, cu sau fără tratament termic final.
Simbolizarea lor exprimă destinaţia, tehnologia de prelucrare, caracteristicile mecanice
sau conţinutul în carbon.
Simbolizarea oţelurilor carbon se efectuează cu litere, urmate de cifre:
 oţelurile carbon de construcţie de uz general:
Cт O, Cт 1, Cт 2, Cт 3, Cт 4, Cт 5, Cт 6, după gradul de dezoxidare se scrie literele
сп – oţel calmat; пс – oţel semicalmat; кп – necalamat.
În funcţie de destinaţie sunt trei grupe: A, Б, В, grupa A nu se indică, Б Сто кп...Б
Ст 6 кп; В Ст 0 сп……Cт 6 пс.
În literatura română: OL 32; OL 34; OL 37; OL 42; OL 44; OL 52; OL 50; OL 60;
OL 70; σr = 320MPa; OT 32.
 oţeluri carbon de construcţie calitative: Сталь 08; Сталь 10; Сталь 15; Сталь
20;…. Сталь 70. În literatura română: OLC 0,8; OLC 10; OLC 15… OLC 70.

95
 Tabelul 6.1.
Produse laminate la cald din oţeluri de construcţie nealiate

Marca Compoziţia
STAS chimică pe produs HB* Exemple de domenii de utilizare
500/2-80 [%]
C max. Mn
max.
OL 30.1 - - Elemente de structuri metalice de uz general supuse la
solicitări mici: plăci de fundaţie, parapete pentru scări,
balustrade, flanşe la recipiente de joasă presiune.
OL 32.1 - - Elemente de structuri metalice de uz general supuse la
solicitări moderate: suporţi, rame, tiranţi, armaturi, nituri,
lanţuri, flanşe.
OL 34.1 - - Elemente de structuri portante de maşini agricole, tiranţi,
110- suporţi, clicheţi, lanţuri, armături, cârlige de tracţiune, oţel
180 beton, plase sudate pentru beton armat.
OL 37.1 0,21-0,25 1,50 Elemente de construcţii metalice sudate sau îmbinate prin
OL 37.2 0,21-0,25 alte procedee: ferme, poduri, rezervoare, stâlpi, batiuri
OL 37.3k 0,19-0,23 sudate,lanţuri, plase sudate pentru beton armat, structuri
OL 37.3kf 0,19 portante de maşini şi utilaje.
OL 37.4kf 0,19
OL 37.4kf 0,19
OL 42.1 - - Organe de maşini supuse la solicitări moderate: biele,
OL42.2 manivele, axe, arbori, roţi dinţate, piese canelate şi filetate,
OL42.3k - otel beton, ferme metalice uşor solicitate.
OL42.3kf 120-
OL 44.2k 0,24-0,25 1,60 200 Elemente de construcţii metalice sudate, supuse la solicitări
OL 44.3k 0,21 mecanice relativ ridicate şi care trebuie să prezinte o
OL 44.3kf 0,21 suficientă garanţie la ruperea fragilă.
OL 44.4kf 0,21
OL 52.2k 0,27 1,70 Elemente de construcţii metalice puternic solicitate: stâlpi
OL 52.3k 0,23-0,24 pentru linii electrice aeriene, căi de rulare, macarale, şasiuri
OL 52.3kf 0,23-0,24 130- la autovehicule, rezervoare de mare capacitate
OL 52.4kf 0,23-0,24 210
OL 52.4kf 0,23-0,24
OL 52.4kf 0,23-0,24
OL 50 - - 125- Elemente de construcţii mecanice supuse la solicitări
210 ridicate: bare de tracţiune, arbori drepţi şi cotiţi, arbori
pentru pompe şi turbine, cârlige de macara, menghine,
piuliţe, şuruburi de precizie, roţi dinţate pentru viteze
periferice mici
OL 60 - - 135- Elemente de construcţii mecanice supuse la solicitări mai
227 ridicate arbori drepţi şi cotiţi, şuruburi de precizie, roţi
dinţate pentru viteze periferice moderate.
OL 70 - - 135- Organe de maşini supuse la uzură: arbori canelaţi, pene,
235 cuplaje, roţi melcate, melci pentru transport, fusuri pentru
prese, roţi de lanţ, cuie de centrare.

Notă: * Duritatea pieselor din oţel laminat sau forjat după tratamentul termic primar de
normalizare, detensionare, recoacere.

96
 Tabelul 6.2.
Oţeluri carbon de calitate pentru cementare

Marca de Compoziţia chimică pe oţel lichid

oţel STAS [%] HB Domenii de utilizare
880-88 C Mn Pmax S max.
OLC8 0,05 0,35 0,040 ≤0,045 131 Cuzineţi
OLC8S 0,12 0,65 0,020-0,040
OLC8X 0,035 ≤0,035
OLC8XS 0,020-0,040
OLC10 0,07 0,300 0,040 ≤0,045 143 Piese cementate cu rezistenţa redusă în
OLC10S 0,13 ,60 0,020-0,040 miez: saibe, clicheţi, furci, pene de ghidare,
OLC10X 0,035 ≤0,035 culbutoare, supape, discuri, bucşe şi role
OLC10XS 0,020-0,040 pentru lanţuri de tracţiune.
OLC15 0,12 0,300 0,040 ≤0,045 149 Piese cementate cu rezistenţa redusă în
OLC15S 0,18 ,60 0,020-0,040 miez: bolţuri, pârghii, chei, pene de ghidare.
OLC15X 0,035 ≤0,035
OLC15XS 0,020-0,040
- 0,12 0,60 0,035 ≤0,035 156 Piese cementate cu rezistenţa redusă în
- 0,18 0,90 0,020-0,040 miez: bolţuri, şaibe, bucşe.
OLC20 0,17 0,300 0,040 ≤0,045 156 Piese cementate cu rezistenţa redusă în
OLC20S 0,24 ,60 0,020-0,040 miez: bolţuri, şaibe, bucşe.
OLC20X 0,035 ≤0,035
OLC20XS 0,020-0,040

Tabelul 6.3.
Oţeluri de calitate nealiate pentru călire şi revenire

Marca de oţel Compoziţia chimică pe oţel lichid

STAS
880-88 [%] Stare Rm Domenii de utilizare
C Mn Pma S [MPa]
1 2 3 4 5 6 7 8
OLC20 0,17 0,40 0,04 ≤0,045 N ≥430 Piese cementate cu rezistenţa redusă în
OLC20S 0,24 0,70 0 0,020-0,040 CR 500-650 miez: bolţuri, şaibe, bucşe.
OLC20X 0,03 ≤0,035
OLC20XS 5 0,020-0,040
OLC25 0,22 0,40 0,04 ≤0,045 N ≥470 Piese tratate termic, slab solicitate: axe,
OLC25S 0,29 0,70 0 0,020-0,040 CR 550-700 arbori, flanşe, manşoane, buloane.
OLC25X 0,03 ≤0,035
OLC25XS 5 0,020-0,040
OLC30 0,27 0,50 0,04 ≤0,045 N ≥510 Piese tratate termic cu utilizări diverse
OLC30S 0,34 0,80 0 0,020-0,040 CR 600-750 în construcţia de maşini.
OLC30X 0,03 ≤0,035
OLC30XS 5 0,020-0,040
OLC35 0,32 0,50 0,04 ≤0,045 N ≥550 Piese tratate termic mediu solicitate:
OLC35S 0,39 0,80 0 0,020-0,040 CR 630-780 arbori cotiţi cu dimensiuni mici, biele,
OLC35X 0,03 ≤0,035 butuci sudaţi pentru roţi, cilindri de
OLC35XS 5 0,020-0,040 prese, bandaje.
OLC40 0,37 0,50 0,04 ≤0,045 N ≥580 Piese tratate termic cu utilizări diverse
OLC40S 0,44 0,80 0 0,020-0,040 CR 650-800 în construcţia de maşini.
OLC40X 0,03 ≤0,035
OLC40XS 5 0,020-0,040
OLC45 0,42 0,50 0,04 ≤0,045 N ≥620 Piese tratate termic de rezistenţă
OLC45S 0,50 0,80 0 0,020-0,040 CR 700-850 ridicată şi tenacitate medie: discuri de
OLC45X 0,03 ≤0,035 turbină, arbori cotiţi, biele, coroane
OLC45XS 5 0,020-0,040 dinţate, roţi cu clichet, volanţi, pene de
ghidaj, melci.
97
 1 2 3 4 5 6 7 8
OLC50 0,47 0,60 0,04 ≤0,045 N ≥650 Piese tratate termic puternic solicitate:
OLC50S 0,55 0,90 0 0,020-0,040 CR 750-900 roţi dinţate, bandaje, coroane, arbori,
OLC50X 0,03 ≤0,035 bolţuri de lanţ.
OLC50XS 5 0,020-0,040
OLC55 0,52 0,60 0,04 ≤0,045 N ≥680 Piese tratate termic cu rezistenţă
OLC55S 0,60 0,90 0 0,020-0,040 CR 800-950 ridicată, dar fără solicitări mari la şoc:
OLC55X 0,03 ≤0,035 pinioane, tije, came.
OLC55XS 5 0,020-0,040
OLC60 0,57 0,60 0,04 ≤0,045 N ≥710 Piese tratate termic cu proprietăţi de
OLC60S 0,65 0,90 0 0,020-0,040 CR 850- rezis-tenţă ridicată combinată cu
OLC60X 0,03 ≤0,035 1000 elasticitate: excentrice, bandaje, bucşe
OLC60XS 5 0,020-0,040 elastice, roţi dinţate.

Notă: N- normalizare; CR – călire şi revenire înaltă.; Valorile rezistenţei la tracţiune

sunt pentru produse cu diametru sau grosime ≤ 16mm.

oţel cu C< 0,006% oţel cu 0,6% C

oţel cu 0,015 % C oţel cu 0,77 % C

oţel cu 0,3 % C oţel cu 1,1 % C

Fig. 6.3. Microstructura oţelurilor carbon cu diferit conţinut de carbon

 oţeluri carbon de calitate superioară: Сталь 10A; Сталь 20 A ... Сталь 70 A.

În literatura română: OLC 10X; OLC 20X...OLC 70X.
 oţeluri carbon pentru scule: У 7; У 8А; У 9; У 10; У 11; У 12; У 13A.

98
 În literatura română: OSC 7; OSC 8X; OSC 9; OSC 10; OSC 11; …OSC 13X.
Oţelurile pentru scule se folosesc la prelucrarea prin aşchiere, prin pilire prin deformabile,
prin tăiere.

a. b.
b. c.

d. e. f.

Fig. 6.4 Microstructura de echilibru a oţelurilor: a. 0,06%C; b. 0,10%C; c. 0,3%C;

d. 0,6%C; e. 0,8%C; f, 1,2%C;

Tabelul 6.5.
Oţeluri pentru scule de calitate nealiate pentru călire şi revenire
Marca Compoziţia chimică HB HRC
de oţel (%m/m) max. min.
STAS recopt călit Domenii de utilizare
1700-90 C Si Mn .
- 0,42.. 0,15.. 0,60.. 207* 54 Scule supuse la lovituri şi şocuri, cu tenacitate mare şi duritate
0,50 0,40 0,80 suficientă:burghie, matriţe pentru oţeluri moi sau mase plastice,
scule de tâmplărie, şurubelniţe, dălţi, foarfece, vârfuri de
centrare pentru maşini unelte.
OSC 7 0,65.. 0,10.. 0,10.. 183 57
0,75 0,30 0,40
OSC 8 0,75.. 0,10.. 0,10.. 192 58 Scule supuse la la lovituri, cu tenacitate mare şi duritate
0,85 0,30 0,40 mijlocie: burghie pentru metale semidure, poansoane, cuţite
pentru lemn, cleşti pentru sârmă, nicovale pentru forjat scule,
dornuri de mână, dălţi pentru minerit şi cioplit piatră, scule de
debavurat la cald, ace de trasat, foarfece pentru tablă, piese de
uzură pentru maşini textile.
OSC 9 0,85.. 0,10.. 0,10.. 207 60 Scule supuse la lovituri, cu tenacitate mare şi duritate mijlocie:
0,95 0,30 0,40 burghie pentru ciocane perforatoare, punctatoare, scule pentru
prelucrarea lemnului, matriţe pentru îndreptare, cuţite pentru
maşini agricoleeeee, sârmă trefilată pentru arcuri.
OSC10 1,00.. 0,10.. 0,10.. 212 61 Scule care nu sunt supuse la lovituri puternice: burghie pentru
1,10 0,30 0,40 perforat roci dure, scule de aşchiat metale moi, scule de tragere
la rece a metalelor, piese pentru maşini textile. Scule supuse la
lovituri mici: role de roluit materiale metalice, caliber,
OSC11 fierăstrae mecanice, matriţe pentru ambutisare, scule de aşchiat
oţeluri moi, articole de bucătărie, piese pentru masini textile.
OSC 12 1,15.. 0,10.. 0,10.. 217 62 Scule cu duritate deosebită, cu muchii de tăiere foarte ascuţite,
1,25 0,30 0,40 care nu sunt supuse la lovituri scule de trefilat, pile, alezoare,
burghie, instrumente chirurgicale, piese de uzură pentru maşini
textile.

99
  oţeluri automate: A 12; A 15; A 20; A 25; A 30; A 40.
În literatura română: AUT 12; AUT 20; AUT 30; AUT 40.
Întrucât prelucrarea prin aşchiere pe maşini-unelte automate este caracteristică
pieselor mici, de serie foarte mare, în acest scop se utilizează preponderent oţeluri
nealiate, de cementare sau îmbunătăţire cu 0,10…0,45 % C care conţin - în vederea
obţinerii unei aşchieri mai uşoare cu viteze mari - şi S (0,1-0,3 %) şi P (0,04-0,15 %).
Sulful formează cu Mn incluziuni de sulfuri, care întrerup continuitatea masei
metalice, asigurând formarea unor aşchii fărâmicioase, scurte. Prezenţa fosforului are
efecte de fragilizare, mărind caracterul casant al aşchiilor şi conduce, de asemenea, la
obţinerea unor suprafeţe netede, de calitate superioară. De asemenea, se utilizează oţeluri
pentru automate aliate şi cu alte elemente, spre exemplu cu 0,15…0,30 % Pb care are şi un
efect lubrifiant, mărind durabilitatea sculelor aşchietoare de până la patru ori. Rezultate şi
mai bune se obţin la aşchierea oţelurilor cu adaosuri de Te, Se, Bi sau Pb-Te, care permit
mărirea vitezei de aşchiere cu peste 40 %.
Oţelurile pentru automate pot fi supuse aceloraşi tratamente termice ca şi oţelurile
cu compoziţii chimice similare, dar cu conţinuturi scăzute în S şi P.
Se simbolizează cu grupul de litere AUT urmat de un grup de cifre care indică
conţinutul mediu de carbon exprimat în sutimi de procent.
În Tabelul 6.4. se prezintă caracteristicile mecanice ale oţelurilor pentru automate
(GOST 1350-80).
Tabelul 6.4.
Caracteristici mecanice ale oţelurilor pentru prelucrarea prin aşchiere pe maşini-unelte automate
Caracteristici mecanice
Starea Limita de Duritatea
Marca materialului Rezistenţa la Alungirea δ
materialului curgere HB
rupere [MPa] [%]
[N/mm2]
A 12 AUT 12 Laminat 220 410…560 22 160
A 20 AUT 20 Laminat 250 450…600 20 168
A 30 AUT 30 Laminat - 510…660 15 183
A 40 AUT 40M Laminat - 590…740 14 207

6.4. Punctele critice şi transformările fazice a oţelului la încălzire şi răcire

Pe diagrama Fe – Fe3C există şase puncte critice, cele de bază sunt reprezentate pe
diagramă. Punctele critice reprezintă temperaturile la care au loc transformările în

100
structura aliajelor . Se notează cu A urmat de o cifra care indică felul transformarii
(exemplu: A1,A2). Litera A arata ca transformarea are loc la racire şi la încalzire
Depăşirea la încălzire a punctului A1 determină transformarea perlitei în austenită,
iar răcirea rapidă din domeniul austenitic şi feritic conduce la obţinerea structurii formate
din martensită şi ferită. Datorita prezenţei feritei structura de călire incomplete va avea o
duritate mai mare decât cea iniţiala însă nu va avea duritatea maximă. Depăşirea punctului
A3 conduce la obţinerea prin răcire rapidă a martensitei ceea ce corespunde la obţinerea
duritătii maxime.
Punctele critice ale transformărilor de fază în stare solidă au, în diagramele de
echilibru a sistemelor binare, coordonate temperatura şi compoziţia chimică. În acest caz,
temperatura acestor puncte poate fi determinată ducând verticala de concentraţie, pe
diagramă, în punctul corespunzător aliajului studiat. În practică, materialele folosite au, în
mod obişnuit, o compoziţie chimică complexă. În acest caz valorile punctelor critice sunt
influenţate sensibil de natura, numărul şi concentraţia elementelor însoţitoare şi de aliere.
Ele sunt determinate în mod experimental în condiţii de încălzire şi răcire stabilite
convenţional (2°C/min.) cu ajutorul metodei dilatometrice. Prin prelucrarea statistică a
rezultatelor determinărilor experimentale, s-au stabilit următoarele formule pentru calculul
punctelor critice, în cazul oţelurilor:
AC1 = 723 – 14 ( Mn + Ni ) + 22 ( Si + Cr )
AC3 = 854 – 180 C – 14 Mn – 18 Ni + 45 Si + 1,7 Cr
pentru C = 0,3 ¸ 0,6%, Mn ≤ 2%, Si ≤ 1%, Cr ≤ 1,5%, Ni ≤ 3,5% şi Mo ≤ 0,5%.
MS = 520 – 320 C – 45 Mn – 30 Cr – 20 Ni + Mo + Cu – 5 Si

Fig. 6.4. Evidenţierea punctelor critice pe diagrama Fe – Fe3C

101
 Tabelul 6.4.
Punctele critice ale sistemului Fe – Fe3C

Notarea Linia
Temperatura
punctului punctului
(0C) Caracterul transformării
critic critic
Transformarea magnetică a cementitei, la încălzire
A0 210
feromagnetică → paromagnetică
727 Transformarea eutectoidă (perlitică), la răcire austenita
A1 PSK
Feγ → perlită Feα + Cell
A2 770 – 727 MOSK Transformarea magnetică a feritei Feα
Transformarea feritei în austenită la încălzire
A3 912 – 727 GOSK
Feα → Feγ
NJ Transformarea soluţiei solide γ în soluţie solidă α (δ) la
încălzire (începutul transformării)
A4 1495 – 1394
NH Transformarea soluţiei solide γ în soluţie solidă α (δ) la
încălzire (începutul transformării)
A cem. 1148 – 727 ES Separarea cementitei secundare din austenită, la răcire

102
 Tema 7. FONTELE
7.1. Clasificarea fontelor după forma carbonului legat;
7.2. Fontele albe şi clasificarea lor;
7.3. Grafitizarea fontelor;
7.4. Fontele cenuşii, clasificarea lor după forma incluziunilor de grafit şi structura bazei
metalice;
7.5. Influenţa compoziţiei chimice asupra structurii şi proprietăţilor fontelor.

7.1. Clasificarea fontelor după forma carbonului legat.

Carbonul este elementul principal de aliere al fierului care se poate separa sub două
forme: carbon legat sub forma compusului definit, carbura de fier cementită – Fe3C, care
corespunde echilibrului metastabil, şi carbon liber, grafit, corespunzător echilibrului stabil.
Cementita este o carbură de fier, Fe3C, cu conţinutul de carbon de 6,67% C.
Fontele albe au tot carbonul legat sub formă de cementită şi prezintă în ruptură un
aspect alb–argintiu. În raport cu conţinutul de carbon faţă de punctul - C (punct eutectic,
transformarea lediburitică) fontele albe se divizează în trei clase:
a) fonte albe hipoeutectice, care conţin între 2,11 – 4,3%C, la temperatură ordinară
structura este formată din perlită, cementită secundară şi ledeburită;
b) fonte albe eutectice, care conţin 4,3%C, structura formată din ledeburită;
c) fonte albe hipereutectice, care conţin între 4,3 – 6,67%C, la temperatură ordinară
structura este formată din ledeburită şi cementită primară.
 Funcţie de conţinutul elementelor însoţitoare se clasifică în:
1. Fonte albe, cu C sub formă de cementită, de culoare albă în spărtură, dure (400-
600 HB), fragile, nedeformabile şi neprelucrabile prin aşchiere, folosite la fabricarea
peselor rezistente la uzură.

Fig. 7.1- Microstructuri caracteristice aliajelor cu peste 2%C

a-fonte albe eutectice; b-fonte albe hipoeutectice; c-fonte albe hipereutectice;
1-ledeburită; 2- perlită; 3- cementită primară.

103
 Fontele se obţin prin retopirea fontelor brute de turnătorie în cubilori sau cuptoare
rotative şi conţin maxim 4,3% C; 3,5% Si; 1,5% Mn.
2. Fonte pestriţe, cu C legat sub formă de cementită şi liber sub formă de grafit (în
spărtură, sunt pestriţe).
Carbonul liber sub formă de grafit se întâlneşte numai în structura fontelor cenuşii.
Microstructura fontelor cenuşii este formată din incluziuni de grafit, amplasat într-o
aşa numită bază metalică .

a – fonte perlitice: b – fonte ferito-perlitice: c – fonte feritice

Fig. 7.2. Microstructurile caracteristice fontelor cenuşii cu diferite mase de bază:

După baza metalică, fontele cenuşii se divizează:

– cu bază metalică, perlito - cementită, transferul are loc în sistemul Fe – Fe3C iar
cementita nu a suferit descompunere sau a suferit parţial;
– cu baza metalică perlitică - transformări eutectoide a avut loc după sistemul Fe-Fe3C;
– cu baza metalică perlito - feritică, descompune parţial cementita din eutectoid;
– cu baza metalică feritică, când cementita a suferit o transformare , o grafitizare totală.
Fontei cenuşii obişnuite au grafitul amplasat în formă lamelară – fonta cenuşie СЧ
(Fc).
 Au carbonul sub formă de grafit (în spărtură culoare cenuşie), cu bună rezistenţă şi
duritate, amortizează vibraţiile şi au propietăţi de autoungere (sunt folosite ca fonte
antifricţiune).
 Proprietăţi tehnologice: fuzibilitate, fluiditate şi turnabilitate bună uşor prelucrabile
prin aşchiere.
 Funcţie de forma grafitului se clasifică:
- Fonte cenuşii cu grafit lamelar (turnarea carcaselor, ghidajelor maşinilor unelte).
Exemplu: Fc 200, cu rezistenţa la rupere σr = 200MPa.
- Fonte cenuşii cu grafit nodular, obţinute prin adăugare de Mg în fonta cenuşie (au
caracteristici mecanice superioare şi se folosesc pentru turnarea pieselor pentru autovehicule:
104
arbori cotiţi, axe cu came; în industria metalurgică, cilindri de laminor. Exemplu: Fgn 400, cu
rezistenţa la rupere σr = 400MPa. Însă forma cea mai ideală fiind globulară, nodulară –
fonta nodulară ВЧ (Fgn).
Ca formă cea mai convenabilă este rotungită sub formă de cuiburi, fulgi – fonta
maliabilă КЧ (Fm): Obţinute prin aplicarea tratamentului termic de maleabilizare a
fontelor albe, care duce la transformarea cementitei în grafit prin încălzire la 550-970 0C,
menţinere 20-80 ore şi răcire lentă până la 760 0C, urmată de răcire rapidă la temperatura
mediului. Se folosesc la fabricarea pieselor ce funcţionează cu şocuri şi vibraţii (flanşe,
mufe, cârlige, cleme).
Aceste aliaje au, în general, foarte slabe proprietăţi plastice (forjabilitatea) şi
sudabilitate redusă, rezistenţa mecanică mai mică decât a oţelurilor, dar turnabilitate bună
(temperatură de topire mai scăzută, fluiditate mare, interval de solidificare şi implicit
tendinţă de segregare reduse, contracţie mică la solidificare - până la max.2 %), precum şi
capacitate de amortizare a vibraţiilor.
Clasificarea fontelor se poate face după sistemul de cristalizare, în modul următor:
• fonte albe;
• fonte cenuşii (de turnătorie).
Clasificarea fontelor de turnătorie se poate face după cum urmează:
I. După conţinutul în carbon echivalent Ce, care se determină cu relaţia:
Ce = Ctot +1/3 ⋅ (Si + P) + 0,4 ⋅ S (7.1)

• fonte hipoeutectice: Ce < 4,3 %;

• fonte eutectice: Ce = 4,3 %;
• fonte hipereutectice: Ce > 4,3 %.
II. După forma grafitului:
• fonte cu grafit lamelar;
• fonte cu grafit nodular (fonte modificate);
• fonte cu grafit în cuiburi (fonte maleabile).
III. După modul de aliere:
• fonte nealiate (conţin Fe şi C, dar şi Si, Mn, P, S, în cantităţi mici);
• fonte aliate (conţin şi Cr, Ni, Cu, Al, Mo etc.):
IV. După gradul de aliere:
- slab aliate (suma elementelor de aliere sub 4 %);
105
 - mediu aliate (suma elementelor de aliere 4…10 %);
- bogat aliate (suma elementelor de aliere peste 10 %).

7.2. Fontele albe şi clasificarea lor

Fontele albe sunt cuprinse în diagrama fier – cementită în domeniul situat în

dreapta punctului E (2,11%C). Conţinutul de carbon în exces faţă de oţeluri se găseşte sub
formă de cementită. Fontele albe se clasifică după punctul C eutectoid (4,3%C):
- fonte albe hipoeutectice, 2, 11...4,3 structura P + Ce + Le ;
- fonte albe eutectice, 4,3 structură – ledeburită;
- fontele albe hipereutectice, 4,3...6,67 structură Ce + Le.

Fonta cu C<4,3% Fonta cu C=4,3% Fonta cu C>4,3%

fontă albă hipoeutectică fontă albă eutectică fontă albă hipereutectică

CeII+PERLITĂ+LEDEBURITĂ LEDEBURITĂ LEDEBURITĂ + CeI
Fig. 7.3. Microstructura fontelor albe

a) b) c)

Fig. 7.4. Microstructura fontelor albe

a) hipoeutectică cu 3%C, b) eutectică cu 4,3%C, c) hipereutectică cu 5%C
Fontele albe sunt foarte dure şi fragile datorită durităţii cementitei şi ledeburitei.
Fontele albe perlitice pentru executarea corpurilor de măcinare ale morilor de ciment.
Fontele albe sunt supuse operaţiei ulterioare de maliabilizare, piese din fontă maliabilă.
Fontele albe sunt utilizate la turnare pentru fabricarea pieselor, la suprafaţă o
duritate înaltă – fontă cu crusta dură, iar miezul după diagrama Fe – grafit transformările
au loc în fontă cenuşie, la suprafaţă fonta albă cu transformările, după diagrama Fe –
Fe3C.

106
 Datorită durităţii foarte ridicate a cementitei (750 HB) şi ledeburitei (700 HB),
fontele albe sunt aliaje foarte dure, dar şi foarte fragile. Ca urmare a acestor proprietăţi,
precum şi a dificultăţilor de prelucrare care rezultă, fontele albe au o utilizare limitată în
industrie. Un domeniu de utilizare a fontei albe în industrie îl prezintă piesele turnate,
supuse ulterior operaţiei de maleabilizare, prin care se obţin în final piese din fontă
maleabilă.
O utilizare ceva mai largă o au aşa numitele fonte cu crustă dură. În aceste fonte,
datorită vitezelor de răcire diferite în miez şi la suprafaţă, se obţin structuri diferite. În
miez se obţine structură de fontă cenuşie, iar la suprafaţă se obţine un strat de 12…30 mm
cu structură de fontă albă. Din fontă cu crustă dură se toarnă piese care lucrează în
condiţii de frecare foarte intensă cum sunt: cilindrii de laminor pentru siderurgie, calandrii
pentru industria chimică şi a hârtiei, tăvălugii pentru mori, rolele pentru industria
siderurgică, roţile de vagoane, axele cu came pentru motoare cu ardere internă etc.

7.3. Grafitizarea fontelor

Grafitul reprezintă forma polimorfă stabilă a carbonului. Viteza de răcire are un rol
important la cristalizarea fontelor. Dacă viteza de răcire este foarte lentă, cristalizarea se
produce după diagrama de echilibru fier – grafit (sistemul stabil). Dacă viteza este mai
mare, cristalizarea se produce după diagrama de echilibru fier – cementită, sistemul
metastabil.
Elementele însoţitoare după influenţa lor se împart în elemente grafitizante, care
favorizează separarea grafitului, cum sunt Si, P, Al, N, Cu, şi elementele care favorizează
formarea cementitei Mn, Cr, Mo etc. După o răcire mai lentă a topirii şi în prezenţa
elementelor grafitizate ca Si, Al, Cu, precum şi conţinutul mărit de carbon se formează
fontele cenuşii.
Aceste fonte conţin între 2,8 % şi 3,6 % C, precum şi Si, Mn, P, S. Prezenţa unor
conţinuturi mai mici de Ctotal conferă fontelor cenuşii proprietăţi mecanice mai bune.
Dintre elementele însoţitoare, prezenţa unor cantităţi mai mari de Si micşorează
proprietăţile mecanice ale acestor aliaje:
a) Fontele cenuşii au cea mai bună capacitate de amortizare a vibraţiilor.
Simbolizarea fontelor cenuşii se face cu grupul de litere Fc (fontă cenuşie) urmat de
un grup de cifre care indică rezistenţa minimă la rupere prin tracţiune σr (MPa).
107
 b) Fonte modificate:
Fontele de calitate superioară sunt obţinute prin modificare - introducerea unei
cantităţi mici de substanţe (modificatori), care formând particule insolubile în topitură,
servesc ca centre de cristalizare, conducând la formarea unui grafit fin, uniform dispersat.
Fontele cu grafit nodular au proprietăţi superioare tuturor fontelor, fiind similare cu cele
ale oţelurilor. Modulul de elasticitate este ridicat, aşchiabilitatea este foarte bună,
recomandându-se pentru piese care reclamă rezistenţă (îndeosebi la solicitări dinamice) şi
plasticitate mai ridicate decât cele ale fontelor cu grafit lamelar.
Simbolizarea fontelor cu grafit nodular se face cu grupul de litere Fgn (fontă cu
grafit nodular) urmat de un grup de cifre care indică rezistenţa minimă la rupere σr (MPa).
c) Fonte maleabile:
Acestea sunt fonte superioare, obţinute prin grafitizarea celor albe turnate în piese,
printr-un tratament termic caracteristic – recoacere de maleabilizare. Forma mai
convenabilă a grafitului (grafit în cuiburi), obţinută în fontele maleabile, face ca acestea să
posede caracteristici mecanice superioare fontelor cenuşii.

108
 Simbolizarea fontelor maleabile se face astfel: F – fontă; m – maleabilă; a – albă; n
– neagră; p – perlitică, iar cifrele adăugate simbolului reprezintă rezistenţa la rupere,
exprimată în σr (MPa).
În funcţie de modul cum se realizează răcirea în timpul maleabilizării se pot obţine
structuri diferite ale masei metalice de bază, astfel încât fontele maleabile pot fi:
• fonte maleabile albe;
• fonte maleabile negre;
• fonte maleabile perlitice.
Utilizarea fontelor maleabile este îngrădită de grosimea limitată a pereţilor pieselor
(max.25…30 mm), iar a celor negre, parţial şi de duritatea redusă care împiedică folosirea
lor pentru piese rezistente la uzare.
În general, ele se recomandă pentru confecţionarea pieselor turnate mici, în forme
complicate, cu pereţi subţiri, cu bună rezistenţă, oarecare tenacitate şi rezistenţă la şocuri.
d) Fonte aliate:
Acestea sunt fonte cenuşii, albe sau maleabile care datorită prezenţei unor elemente
de aliere ca: peste 0,3 % Ni, Cr, Cu sau W, peste 0,1 % Mo, V sau Ti, mai mult de 2 %
Mn şi 4 % Si, posedă caracteristici mecanice îmbunătăţite, inclusiv rezistenţă la uzare şi la
temperaturi înalte (fontele slab şi mediu aliate) sau rezistenţă ridicată la coroziune (fontele
bogat aliate).
Prezenţa nichelului, influenţând grafitizarea, măreşte rezistenţa (de exemplu,
fontele pentru cilindrii de laminoare), îmbunătăţind în acelaşi timp prelucrabilitatea.
Adaosurile de Cr, V şi Ti, care formează carburi, măresc duritatea şi rezistenţa fontei,
înrăutăţind însă prelucrabilitatea. Adaosuri concomitente de Ni - Cr se utilizează pentru
compensarea reciprocă a grafitizării şi formării exagerate a carburilor nedorite.
Aceste fonte sunt recomandate pentru turnarea unor piese greu solicitate, ca: arbori
cotiţi pentru motoare Diesel şi compresoare, segmenţi de pistoane, cămăşi de cilindrii
răciţi cu aer, cochile şi matriţe pentru prelucrarea metalelor neferoase etc.

7.4. Fontele cenuşii, clasificarea lor după forma incluziunilor de grafit şi structura bazei
metalice

Fontei cenuşii obişnuite au grafitul în formă lamelară – fonta cenuşie СЧ (Fc).

109
Ca formă cea mai convenabilă este rotungită sub formă de cuiburi, fulgi – fonta maliabilă
КЧ (Fm), însă forma cea mai ideală fiind globulară, nodulară – fonta nodulară ВЧ (Fn).

Tabelul 7.1.
Proprietăţile mecanice ale fontelor cu grafit lamelar – cenuşii GOST 568 – 82
Nr. Marca fontei Marca fontei σr, MPa σînc, MPa Duritatea HB
1 СЧ 10 Fc 100 100 280 120 – 205
2 СЧ 15 Fc 150 150 320 130 – 241
3 СЧ 20 Fc 200 200 400 143 – 255
4 СЧ 25 Fc 250 250 460 156 – 260
110
 5 СЧ 30 Fc 300 300 500 163 – 270
6 СЧ 35 Fc 350* 350 550 179 – 290
7 СЧ 40 Fc 400* 400 600 207 – 287

O trăsătură caracteristică a fontelor maliabile o constituie obţinerea grafitului nu

direct din topitură, ci în urma descompunerii cementitei conform reacţiei: Fe 3C → 3Fe +
C grafit . În urma acestei reacţiei, grafitul se prezintă sub formă de cuiburi sau carbon de
recoacere –recoacerea de maleabilizare.
Fonte maleabile cu miez alb: ~ 3,2%C; maleabilizarea în mediu oxidant.
Recoacerea de maleabilizare: prima etapa
de maleabilizare – descompunerea
cementitei libere (cementită secundară,
cementită ledeburitică);σr = 270 – 570
Mpa, δ = 3 – 16%, 200 – 250 HB
Fonte maleabile cu miez perlitic: ~
2,7%C, maleabilizare – prima etapa,
mediu neutru. Cele mai rezistente fonte
maleabile: σr = 450 – 650 MPa,
Ductilitate mica: δ = 2 – 4%.
Fontele maleabile cu miez negru: ~
2.8%C, maleabilizare în mediu neutru.
Cele mai folosite – preţ de tratament,
compromis favorabil între σr / δ.
Recoacerea de maleabilizare: etapa
1 - descompunerea cementitei libere;

Fig. 7.10. Ciclograme recocerilor de maleabilizare

111
etapa 2 – descompunere a cementitei din perlită. σ r = 300 – 550 Mpa, δ = 1 – 10%, 150 –
320 HB.
Forma mai convenabilă a grafitului obţinut în fontele maliabile, face ca aceste fonte
să posede proprietăţi mecanice superioare fontelor cenuşii .

Tabelul 7.2.
Proprietăţile mecanice ale fontelor maliabile GOST 569 – 79

Nr. Marca fontei Marca fontei σr, MPa δ, % Duritatea HB

1 FF KЧ 30-6 Fmn300 300 6 160
2 KЧ 33-8 Fmn350 350 8 165
3 KЧ 37-12 Fmn370 370 12 163
4 Fma350* 350 6 150
5 Fma400* 400 8 170
6 FP Fmp450* 450 10 220
7 KЧ 50-4 Fmp500 500 4 240
8 KЧ 60-3 Fmp600 600 3 280

Fontele cu grafit nodular sunt utilizate mai ales la piesele care trebuie să
întrunească caracteristici de rezistenţă (în special la şoc) şi plasticitate mai mari decât
fontele cenuşii.
Tabelul 7.3.
Proprietăţile mecanice ale fontelor cu grafit nodular GOST 569 – 79

Nr. Marca fontei Marca fontei σr, MPa δ, % Duritatea HB

1 Fgn 370-17 370 17 140...180
2 BЧ 40 Fgn 400-12 400 12 150...200
3 BЧ 45 Fgn 450-5 450 5 160...220
4 BЧ 50 Fgn 500-7 500 7 170...210
5 BЧ 60 Fgn 600-2 600 2 210...280
6 BЧ 70 Fgn 700-2 700 2 230...300
112
7 BЧ 80 Fgn 800-1 800 1 250...320
8 BЧ 90 Fgn 900-1 900 1 270...330

F + P + GN F + GN P + GN
Fig. 7.12. Microstructurile fontelor nodulare cu diverse baze metalice

113
Fig. 7.16. Diagrama structurală a fontelor.

114
 7.5. Influenţa compoziţiei chimice asupra structurii şi proprietăţilor fontelor

Structura şi proprietăţile fontelor depind de capacitatea de germinare a grafitului.

Grafitul poate apare în structura fontelor pe două căi:
- direct din faza lichidă şi solidă, conform diagramei stabile Fe-grafit;
- prin descompunerea cementitei.
Factorii determinanţi în separarea directă a grafitului din soluţia lichidă sunt:
compoziţia chimică a topiturii, viteza de răcire şi capacitatea germinativă a topiturii.
Fontele industriale sunt aliaje polinare care conţin pe lângă Fe şi C elemente
însoţitoare permanente ca Si, Mn, S, P, cât şi elemente de aliere. Elementele însoţitoare
sau de aliere se pot împărţi în două grupe: grafitizante şi antigrafitizante.
Elementele grafitizante (C, Si, Al, Ni, Cu, Ti, P, Co) au o afinitate mare pentru fier,
formând compuşi cu fierul, cum sunt Fe3Si, Fe3P, Fe3Al etc. Aceste elemente reduc
cementita şi lasă liberi atomii de carbon, favorizând formarea germenilor de grafit. De
exemplu: Fe3C + Si → Fe3Si + C
Elementele antigrafitizante (Cr, V, Mn, Mo, Mg, S, Ce, B) sunt elemente, care fie
se dizolvă în cementită [(Fe, Mn)3C, (Fe, Cr)3C] pe care o stabilizează, fie formează
carburi stabile proprii care facilitează germinarea cementitei. (Cr2C3, Mo2C, VC).
Principalul element, care influenţează structura fontelor, este carbonul. În fontele
cenuşii pentru construcţia de maşini, carbonul se găseşte în limitele 2,8-3,8%. Limita
inferioară coboară la 0,5%C pentru fontele aliate cu Si şi Al, iar limita superioară urcă la
4,5%C în fontele brute de primă fuziune.
Carbonul este un element grafitizant, care măreşte cantitatea de grafit din structura
fontelor cenuşii şi micşorează cantitatea de perlită. Creşterea conţinutului de carbon
conduce la micşorarea rezistenţei mecanice, durităţii şi tenacităţii fontei. La fontele albe
creşterea conţinutului de carbon măreşte cantitatea de cementită, duritatea şi fragilitatea
fontei.
Siliciul se găseşte în fontele cenuşii în limitele 1,5 - 2,5%. Limita inferioară coboară
la 0,5% Si în fontele albe şi cea superioară urcă la 16% Si în fontele aliate. Siliciul se
dizolvă în ferită, pe care o durifică. Ferita din fontele cenuşii, numită şi silicoferită, are
rezistenţa la tracţiune σr = 350-500 MPa şi duritatea HB = 100-150, superioare feritei din
oţeluri. Silicoferita intră în componenţa perlitei, care de asemenea este mai dură şi mai

115
rezistentă: σr = 900-1200 MPa, HB = 220-330. Siliciul este un element puternic
grafitizant, care măreşte refractaritatea fontei. Siliciul măreşte cantitatea de ferită şi de
grafit, micşorează cantitatea de perlită şi pe această cale reduce rezistenţa şi duritatea
fontei cenuşii.

(C+Si) [%] →
5
C [%]

4 7

3 6

2 I II III IV V 5 I II III IV V

1 0 2 4 6 4 0 20 40 60
a.Si [%] b. g [mm]
0 Fig. 7.17. Diagrame structurale ale fontelor.

În diagrama structurală din figura 7.17-a se redă influenţa conţinutului de carbon şi

siliciu asupra structurii fontelor. Se observă ca la menţinerea constantă a conţinutului de
carbon, prin variaţia conţinutului de siliciu se poate obţine întreaga gama de fonte: I -
fonte albe; II - fonte cenuşii perlito - cementitice; III - fonte cenuşii perlitice; IV - fonte
cenuşii ferito - perlitice; V - fonte cenuşii feritice.
Manganul se găseşte în fontele cenuşii pentru construcţia de maşini între 0,5 – 1%.
La fontele aliate limita superioară poate ajunge la 8%Mn. Se găseşte dizolvat în cementită
mărindu-i stabilitatea sau sub forma de sulfuri. Este un element antigrafitizant, care
măreşte cantitatea de perlită din fonta cenuşie, respectiv rezistenţa mecanică, duritatea şi
rezistenţa la uzură a fontei.
Sulful se găseşte între 0,06 – 0,1%. Este un element antigrafitizant care provoacă
apariţia grafitului interdendritic, ce conferă fontei rezistenţă la şoc termic. De aceea în
fontele pentru lingotiere se poate ajunge la 0,15%S. Conţinutul se sulf este limitat, datorită
insolubilităţii sale în fier sau cementită şi a formării eutecticului E (Fe + FeS), dispus
intercristalin şi cu efect fragilizant. În fontele de înaltă rezistenţă cu grafit nodular S <
0,005%.
Fosforul variază în limitele 0,15-0,25%. Este un element slab grafitizant la
cristalizarea primară a fontei şi antigrafitizant la cristalizarea secundară. Se găseşte o parte
116
dizolvat în ferită pe care o durifică şi o altă sub forma unui eutectic ternar E (P + Fe 3C +
Fe3P), numit eutectic fosforos sau Steadită. Acest eutectic are temperatura scăzută de
topire ( 950˚C), este repartizat intercristalin şi are o duritate mare (400-600 HB). În
fontele cenuşii îmbunătăţeşte rezistenţa mecanică, duritatea, rezistenţa la uzură abrazivă şi
proprietăţile de turnare. Fontele cenuşii fosforoase, care conţin până la 1,5%P, se folosesc
pentru turnarea pieselor cu pereţi subţiri (elemente de calorifere) sau rezistente la uzură
abrazivă (saboţi de frână, segmente de piston).
Elementele de aliere carburigene Cr, Mn, Mo, V au acţiune antigrafitizantă; iar
elementele necarburigene Si, Cu, Ni şi Al sunt cu acţiune grafitizantă. Elementele de
aliere asigură proprietăţi speciale: siliciul măreşte refractaritatea şi rezistenţa la acizi;
nichelul – rezistenţa la coroziune în acizi, săruri minerale şi organice; alierea complexă
Mn + Ni + Cu sau Ni + Cr conduce la obţinerea fontelor austenitice, paramagnetice,
rezistente la coroziune şi oxidare.

117