Mircea Eliade si etica armonizarii

Cultura romaneasca din secolul XX se remarca prin maturitate si rafinament, calitati care lipseau in
mare parte in secolul anterior. De la pedagogia lui Maiorescu, care le preda tinerilor scriitori romani ce
este poezia si ce nu este ea, pana la aparitia lui G. Calinescu este un salt imens, care poate fi observat in
mai toate domeniile ce tin de gandirea teoretica. Mircea Eliade ocupa un loc de frunte printre
personalitatile secolului trecut, nu numai la noi, ci si pe plan mondial. Pretutindeni in opera sa se simte
acea febra a creatiei libere, creatie care nu se vrea desavarsita (“desavarsit” fiind sinonim cu “mort”
pentru el ), ci se vrea un strigat de lupta, un inceput care trebuie continuat. Nu se poate discuta opera lui
in cateva randuri, dar in acest articol vreau sa vorbesc despre ce are Eliade mai pasionant, si anume
“etica”. Etica nu in sensul de toate zilele, adica nu o conduita raportata la legi conventionale, stabilite de
oameni. Nu este, asadar, o morala dogmatica, ci e una naturala, care isi trage esenta din gandirea
popoarelor arhaice, din “teoria” lor. Omul popoarelor vechi are, dupa Eliade, o intreaga filosofie a sa, din
care razbate aceeasi sete de a se integra in Cosmos, de a fi armonizat cu ritmurile cosmice, prin asta
participand la realitate (sacralitate). De aceea, pentru ganditorul roman, a fi armonizat este cel mai
mare ideal la care poate aspira omul modern. Omul civilizatiei contemporane este acosmic, tot ce face el
e haotic, iar ceea ce e haotic e Satanic. Noi nemaiavand posibilitatea de a ne solidariza magic, mistic cu
principiile cosmice, ne mai ramane o singura cale : imitand gestul lui Dumnezeu, al naturii, si al
prezentului : Creatia continua.
Evident, nu este vorba doar de creatie artistica, ea nefiind accesibila oricui, insa se poate referi la fel de
bine si la reinventare de sine, idealul de a fi mereu altul, mai bun, mai consistent, deci mai real.
Lucrurile inca pot parea destul de abstracte, de teoretice, insa ele pot fi aplicate practic relativ usor.
Primul pas este trairea in prezent, adica in sanul realitatii. Oamenii uita de cele mai multe ori de acest
unic moment( prezentul), si se proiecteaza pe ei insisi in amintirile lor (trecut) sau in sperantele lor
(viitor), dar acele doua momente nu exista, ele nu tin de realitate, ci sunt forme depasite sau nici nu sunt
inca forme.
De aceea, omul trebuie sa se armonizeze mai intai cu ritmul temporal . Sa nu mi se spuna ca traim
oricum in prezent, ca nu avem de ales. De fapt, cu mintea suntem mai mereu in alte timpuri.
Eliade propune o rezolvare, asadar, “Panoramei desertaciunilor”, spunand ca singura ei cauza este o
falsa intelegere a lumii si a realitatii. “Panorama desertaciunilor” este, dupa cum stim, imensa poezie a
lui Eminescu, de peste 200 de strofe, si care prezinta dezamagirea autorului fata de lipsa de sens a
istoriei : imperii se ridica si se prabusesc fara urma, eroi mor pentru credintele lor, gloata se pierde in
maruntele ei preocupari, si din toate acestea nu ramane nimic. Dar tocmai aceasta viziune de ansamblu,
panoramatica, este eroarea fatala. Pentru ca, privind istoria in desfasurarea ei stereotipa si speculand
asupra viitorului, lucram, de fapt, cu irealitati. Viata prinde sens in momentul actual, iar sensul este
continua depasire, asaltarea si anihilarea neantului prin creatie.
Gestul acesta al creatiei a fost facut “candva” de Dumnezeu, natura il repeta in fiecare moment, numai
omul pare a-l fi uitat. Nu a uitat cum se face actiunea, ci a uitat sensul ei metafizic, acela de apropiere de
absolut, valoarea de act sacru.
Aceasta este modalitatea “profana” de apropiere de sacralitate : ritmizarea, autodepasirea si coerenta,
spre deosebire de comportamentul Satanic : dezordinea, suficienta de sine si ignoranta.
De aici incolo, se poate spune, ca terenul apartine altor practici spirituale : asceza, ritualul, magia
simbolica, etc.
Nu se poate sintetiza larga ideologie a acestui mare ganditor roman in cateva observatii, insa scopul
acestui articol nu a fost o cercetare critica, care ar fi fost, de altfel, inutila, ci trezirea interesului. Acest
creator fecund este , mai ales, fecundator. Se pot spune o multime de alte lucruri, dar ele raman
biografie. Ceea ce conteaza cu adevarat este modul in care a creat el si invitatia la virilitate pe care ne-a
adresat-o acum acum aproape 70 de ani, si care va ramane inca multa vreme actuala. Dar Constantin
Noica spune mai bine acest lucru : “Sub semnul culturii vii a creat si visat Eliade. Iar daca este asa, sa
incercam a vedea in el nu pe cel care s-a stins din viata si pe care trebuie sa-l comemoram, ci pe cel viu
prin opera sa si ctitoriile visate. Caci, altminteri, s-ar putea ca nu el, ci noi sa fim cei stinsi din viata.”

Radu C.