Autohtoni Si Alogeni La Dunarea de Jos

STRUCTURA CADRU PENTRU GHIDUL DE STUDIU AL UNEI
DISCIPLINE
PENTRU PLATFORMA BLACKBOARD
1. Precizări şi recomandări privind desfăşurarea activităţilor în anul

universitar 2006-2007
Codul cursului: AAD
Denumirea cursului: Autohtoni şi alogeni la Dunărea de Jos în mileniul I d.Hr.
Tip curs: obligatoriu
Durata cursului/Nr. credite: Semestrul I/4 credite
Perioada de accesare a cursului Prelegeri: semestrul I

Seminarii: semestrul I
Consultaţii: Joi 15.00-17.00
Manualul recomandat denumire, editură şi imagini ale coperţilor cărţii

Negru, M., , Editura

Fundaţiei , Bucureşti, 2006.

*** , Vol. II-III, Bucureşti, 2001.

Obiectivul principal al cursului

Istoria regiunii de la Dunărea de Jos în mileniul I d.Hr., până la formarea
poporului român, este consecinţa directă a prezenţei Imperiului Roman, apoi
Bizantin în această regiune, şi exprimă relaţiile acestora cu populaţiile autohtone
sau alogene aflate în afara graniţelor lor. Prin intermediul rezultatelor
cercetărilor arheologice sunt relevate aspecte ale vieţii cotidiene (habitat şi
ocupaţii) şi spirituale (rituri şi ritualuri funerare, manifestări artisitice, religioase
şi de cult), care suferă transformări majore. Tabloul demografic şi cultural, în
lumina descoperirilor arheologice şi izvoarelor scrise, permite observarea şi
discutarea unor probleme de continuitate şi discontinuitate, traditie şi inovatie în
evoluţia istorică a regiunii.
Modul de stabilire a notei finale: Examen 100%
Consultaţii pentru studenţi: interactiv
Adrese e-mail responsabil

contactul cu studenţii: mnegru.ist@spiruharet.ro
2
2. Conţinutul tematic al cursului (programă)
I. Introducere
1. Prezenţe şi interferenţe etnice şi culturale în lumina izvoarelor scrise
2. Culturi arheologice
II. Geto-dacii în secolele I î.Hr. – I d.Hr.

1. Habitatul (tipuri de asezari; locuinte si anexe gospodaresti)
2. Viaţa economică (agricultura; mesteşugurile; comerţul; organizarea socială)
3. Viata spirituală (arta; rituri si ritualuri funerare; manifestari religioase si de
cult)
III. Daco-romanii în secolele II-III d.Hr.

1. Autohtonii în Dacia romană
2. Traco-geto-dacii în Moesia romană
IV. Geto-dacii în secolele II-IV d.Hr.

1. Geto-dacii din Muntenia
2. Dacii liberi de la est de Carpaţi
3. Costobocii
4. Cultura tumulilor carpatici
5. Cultura Sântana-Arad
V. Sarmaţii roxolani
1. Scurt istoric
3. Viata spirituala (arta; rituri si ritualuri funerare; manifestari religioase si de
cult)
VI. Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov

1. Scurt istoric
3. Viaţa economică (agricultura; mesteşugurile; comerţul; organizarea socială) 4.
Viata spirituala (arta; rituri si ritualuri funerare; manifestari religioase si de cult)
VII. Autohtoni şi alogeni în secolele V-VII

1. Populaţia autohtonă
2. Populaţiile alogene în secolele V-VII (hunii, gepizii, avarii, slavii)
VIII. Continuitate si discontinuitate demografică şi culturală

1. Relaţia dintre etnic şi cultural în lumina cercetărilor arheologice şi izvoarelor
scrise
3
2. Continuitate şi/sau discontinuitate: opozabile sau complementare?
3. Bibliografie minimă obligatorie

Negru, M., , Editura

Fundaţiei , Bucureşti, 2006.

Negru, M., , în

, Istorie, anul IV, Editura Fundaţiei , Bucureşti, 2006,

p. 44-80.
*** , Vol. II-III, Bucureşti, 2001.

4. Bibliografie facultativă
Protase, D., , Bucureşti, 1980.

Teodor, D., , Iaşi, 1978.

Ioniţă, I., , Iaşi, 1982.

4
Capitolul 1. Introducere
a. Prezenţe şi interferenţe etnice şi culturale în lumina izvoarelor scrise
b. Culturi arheologice
Introducerea la tema tratată

Cercetările privind istoria primul mileniu al erei creştine la Dunărea de Jos
au ca principale obiective realităţile etnice şi culturale, habitatul, viaţa
economică şi spirituală, interferenţele dintre autohtoni şi alogeni, aspectele de
continuitate şi discontinuitate în evoluţia istorică a regiunii.
Istoria regiunii de la Dunărea de Jos în mileniul I d.Hr. este consecinţa
directă a prezenţei Imperiului Roman, apoi Bizantin în această regiune, şi
exprimă relaţiile acestora cu populaţiile autohtone sau alogene aflate în afara
graniţelor lor.
Datele arheologice acoperă lacunele izvoarelor scrise cu prezentarea
culturilor materiale şi spirituale deopotrivă a populaţiilor autohtone şi celor
alogene în acest spaţiu. Prin intermediul rezultatelor cercetărilor arheologice
sunt relevate aspecte ale vieţii cotidiene (habitat şi ocupaţii) şi spirituale (rituri şi
ritualuri funerare, manifestări artisitice, religioase şi de cult), care suferă
transformări majore pe parcursul primului mileniu al erei creştine. Tabloul
demografic şi cultural, în lumina descoperirilor arheologice şi izvoarelor scrise,
permite observarea şi discutarea unor probleme de continuitate şi
discontinuitate, traditie şi inovatie în evoluţia istorică a regiunii.
Obiectivul capitolului
Prezentarea sumară a realităţilor istorice şi arheologice ale mieliului I d.Hr. în
regiunea Dunării de Jos.
Concepte cheie tratate în capitol

Izvoare scrise, culturi arheologice
Rezumatul temei tratate (M. Negru,

, Editura Fundaţiei , Bucureşti, 2006, capitolul

I)
Izvoarele scrise amintesc cu predilecţie evenimentele politice, militare şi
religioase, fără a oferi, de obicei, informaţii cu privire la realităţile economice şi
etnice cotidiene. Datele arheologice acoperă lacunele izvoarelor narative cu
prezentarea culturilor materiale şi spirituale, deopotrivă ale populaţiilor
autohtone şi ale celor alogene în acest spaţiu. Prin intermediul rezultatelor
cercetărilor arheologice sunt relevate aspecte ale vieţii cotidiene (habitat şi
ocupaţii) şi spirituale (rituri şi ritualuri funerare, manifestări artistice, religioase
şi de magice), care suferă transformări majore pe parcursul primului mileniu al
erei creştine. Un vas de lut, o fusaiolă, o seceră, un brăzdar de plug, o talangă
5
pentru animale, o cruce incizată pe un fragment de vas pot conţine tot atâta
informaţie, dacă nu chiar mai multă, cât o cronică scrisă din cele auzite despre
întâmplări care au avut loc la sute şi mii de kilometri, şi uneori la zeci sau chiar
sute de ani distanţă. Dar cea mai mare calitate a lor este că ele

, pe când sursele scrise – indiscutabil extrem de preţioase – sunt trecute

prin , intereselor şi sentimentelor celor ce le-au lăsat posterităţii.

Filtrele acestea ne-au pus în faţă tipare, scheme şi teorii, eludând subiecţii
acestei istorii, oamenii cu viaţa lor de zi cu zi.
1. Izvoarele scrise
Cu privire la mileniul I d.Hr. la Dunărea de Jos, izvoarele scrise nu au fost
foarte numeroase sau amănunţite. Ele sunt însă punctul de plecare în orice studiu
privind realităţile istorice şi arheologice din această regiune. Cunoaşterea lor
este obligatorie pentru arheologi şi istorici, dar ele nu trebuie întotdeauna luate
. Motivaţiile sunt simple: autorii lor aveau sentimente de repulsie faţă

de lumea barbară, văzută ca un pericol pentru romanitate; ei considerau drept

demne, nu neapărat în sens pozitiv, de a fi menţionate doar invaziile barbare
care produceau distrugerii şi panică în lumea romană, apoi bizantină;
informaţiile pe care le primeau erau filtrate de cei care le puneau la dispoziţie
etc.
Cu toate aceste inexactităţi, umane până la urmă, izvoarele narative au un
mare merit: redau atmosfera fiecărei epoci la care se referă din punctul de
vedere, cel mai adesea, al autorităţii administrative romane, şi apoi bizantine.
Fără ele orice demers istoric este din start incomplet. Acestea sunt suficiente
motive pentru care izvoarele scrise constituie un instrument de lucru pentru
istoricii care abordează realităţile mileniului I d.Hr. la Dunărea de Jos.
Scriitorul latin Plinius cel Bătrân a fost un militar de carieră ce şi-a găsit
sfârşitul la comanda flotei romane de la Misenum, în timpul cunoscutei erupţii a
Vezuviului din anul 79 d.Hr. În ( ), el şi-a

propus o descriere a lumii naturale, dar a introdus şi informaţii de etnografie şi

istorie a artei. În acest context, Plinius cel bătrân menţionează pe geţi, numiţi
daci de către romani, ca fiind locuitori în regiunea Dunării de Jos.
Senator, consul, proconsul al Africii şi guvernator al provinciei Pannonia,
Dio Cassius a fost şi unul din istoricii romani de limbă greacă. Lucrarea
( ) scrisă de el, cuprinde evenimentele dintre anii

69 î.Hr. şi prima jumătate a secolului al III-lea d.Hr. Ea este principalul izvor

scris dintre cele păstrate cu privire la războaiele dintre daci şi romani din anii
101-102 şi 105-106.
Tertulian a fost considerat primul autor creştin, datorită lucrării sale
( ) El enumeră pe daci printre popoarele

care s-au convertit la creştinism încă din secolele II-III d.Hr. Privită cu rezervă
de istorici, afirmaţia sa nu poate fi neglijată. Astfel, prezenţa unor comunităţi
6
creştine nord-dunărene bine organizate în secolul al IV-lea, păstorite de

episcopul Ulfila, ar fi mai uşor de explicat.
Istoricul latin Ammianus Marcellinus a fost un ofiţer în armata romană,
care a trăit între anii 330 şi 400 d.Hr. În lucrarea

) acesta a descris evenimentele dintre anii 96-378.

Din păcater s-au păstrat doar cărţile XIV-XXXI, care se referă la perioada 353-
378.
Iordanes a fost un got romanizat, care la mijlocul secolului al VI-lea a
scris ( ) şi A doua carte conţine date

importante privind istoria Europei de Sud-Est, respectiv cu privire la geto-daci,

goţi, huni şi gepizi. Confundând pe goţi cu geţii, el a adunat, din sursele
accesibile atunci, informaţii despre istoria ultimilor. Deosebit de importante sunt
pasajele cu privire la domnia regilor geţi Burebista, Deceneu şi Scorilo. De
asemenea, în pasajele lui Iordanes se află inserate şi informaţii privind reforma
religioasă impusă de marele preot Deceneu.
Istoricul got romanizat Eutropius a scris în anul 369

( ). Ea cuprinde faptele relevante

de la întemeierea Romei până în anul 364, când a murit Iovian. Informaţiile sale
cu privire la istoria provinciei Dacia au generat controverse cu privire la
continuitatea sau discontinuitatea dacilor, respective retragerea sau abandonarea
de întreaga populaţiei a Daciei romane.
Episcopul Auxentius din Durostorum păstorise alături de episcopul Ulfila
pe creştinii de la nordul Dunării de Jos. Între anii 381-387 el a scris o

(

). Informaţiile sale sunt importante pentru istoria creştinismului la nordul

Dunării de Jos.

(

) enumera trupele şi funcţionarii, precum şi locaţia lor. Redactată,

probabil, în primul sfert al secolului al V-lea, lucrarea prezintă situaţia de după

domnia lui Constantin în partea orientală a Imperiului. În unele pasaje apar
enumerate fortificaţii bizantine situate la nordul Dunării de Jos, cum sunt
Dierna, Drobeta şi Sucidava.
Procopius din Caesarea a fost membru al aristocraţiei bizantine care a
deţinut înalte funcţii, până la cea de . Dintre scrierile sale

amintim lucrările ( ) şi

( ). Ultima carte cuprinde date valoroase despre topografia şi

toponimia secolului al VI-lea în Imperiul Bizantin, între care (Dierna) şi

(Sucidava), plasate la nordul Dunării de Jos.

Teophilact Simocata a fost un scriitor de limbă greacă, a fost un apropiat

al împăratului Mauricius (582-602). Venirea sa la Constantinopol în anul 588 i-a
asigurat un acces la informaţii mai numeroase şi mai corecte pe care le-a folosit
7
şi în lucrarea i ( ). Ea are o importanţă

deosebită pentru istoria românilor, pentru că menţionează cuvintele

, considerate a fi primele dintr-o limbă neo-latină orientală, limba română.

2. Prezenţe şi interferenţe etnice şi culturale în lumina cercetarilor

arheologice
Informaţiile obţinute prin cercetările arheologice completează pe cele
cuprinse în izvoarele scrise. Cu ajutorul lor imaginea noastră despre trecut va
trece dincolo de posibilităţile de informare ale autorilor antici şi filtrele
subiective folosite de aceştia.
Geto-dacii au fost cea mai veche populaţie, dintre cele care în mileniul I
î.Hr. au locuit la Dunărea de Jos, secolele I î.Hr. – I d.Hr. reprezentând perioada
clasică a civilizaţiei lor. În secolele II-IV d.Hr., geto-dacii situaţi în afara
graniţelor Imperiului Roman au creat cultura Militari-Chilia (Muntenia), cultura
carpică (centrul şi sudul Moldovei), cultura Sântana-Arad (Crişana şi
Maramureş), cultura Lipiţa şi tumulilor carpatici (nordul Moldovei şi Ucraina
subcarpatică).
La sfârşitul secolului al III-lea d.Hr. şi în primele trei sferturi ale secolului
al IV-lea d.Hr., cu prelungiri locale până la începutul secolului V d.Hr., în
Moldova, cea mai mare parte a Munteniei (exceptând partea de vest) şi sud-estul
Transilvaniei s-a dezvoltat aspectul cultural Sântana de Mureş-Cerneahov, creat
de goţi, geto-daci şi sarmaţi.
Începând cu secolul al IV-lea d.Hr. şi până în secolul al VII-lea d.Hr., în
Transilvania a apărut şi evoluat cultura Bratei-Ţaga-Biharea. În secolele V-VII,
în regiunile extracarpatice au apărut culturile Cireşanu-Ipoteşti-Cândeşti
(Muntenia), respectiv Coştişa-Botoşana-Hansca (Moldova). În aceeaşi perioadă,
anumite regiuni din bazinul inferior al Dunării au fost locuite de huni, gepizi,
avari şi slavi. Din punct de vedere arheologic însă, prezenţa lor este mai discretă
decât în izvoarele scrise.
***
Pentru perioada clasică a istoriei geto-dacilor amintim contribuţiile
profesorilor, cercetătorilor şi arheologilor Constantin şi Hadrian Daicoviciu, Ion
Horaţiu Crişan, Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavschi, Constantin Preda, Dumitru
Berciu, Valeriu Sîrbu, Mircea Babeş şi mulţi alţii.
Pentru prezentarea populaţiei autohtone din mediul rural al Daciei romane
sunt de referinţă monografiile scrisă de

Gheorghe Popilian,

, , ,

, toate având ca autor pe

Dumitru Protase.
În domeniul studiului arheologiei dacilor liberi se detaşează cercetătorul
Gheorghe Bichir, unul dintre cei mai profesionişti tehnicieni de săpătură din
8
istoria arheologiei româneşti. Contribuţiile sale la cunoaşterea culturii materiale

şi spirituale a geto-dacilor din Muntenia (

) şi carpilor ( ) vor rămâne de referinţă în istoriografia

problemei. Cu privire la dacii liberi de la nord şi est de Carpaţi, Ion Ioniţă a scris
, iar Sviaceslav

Kotigorosko este autorul lucrării

.

Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov a fost prezentată în cartea

scrisă de Bucur Mitrea şi Constantin

Preda, precum şi cartea lui Gheorghe Diaconu intitulată

Pentru perioada secolelor V-VII menţionăm activitatea extrem de

laborioasă a profesorului Dan Gh. Teodor, autor a mai multe monografii de sit,
sinteze şi studii privind cercetările arheologice şi istoria romanităţii nord-
dunărene, dintre care amintim

, respectiv . Pentru spaţiul

sud-carpatic cartea scrisă de

Octavian Toropu este de referinţă. Acelaşi lucru se poate spune despre

monografiile scrise de Ligia Bârzu şi Eugenia Zaharia cu privire la situl
arheologic de la Bratei.
Profesorul Dan Gh. Teodor considera că secolul al VIII-lea, reprezintă
perioada uniformizării civilizaţie locale nord-dunărene, care sub aspect
arheologic poartă numele culturii Dridu (sec. VIII-X), iar etnic cel de români.
Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)

1. Prezenţe şi interferenţe etnice şi culturale în lumina izvoarelor scrise
2. Culturi arheologice
6.Aplicaţii
Teste pentru autoevaluare la tema tratată

1. Ultima cultură creată de geto-daci este cultura Dridu.
a. Da b. Nu
2. Lucrarea enumera:

a. împăraţii romani
b. trupele romane
c. funcţionarii romani

3. Expresia apare în opera lui:

a. Eusebiu din Caesarea

b. Teophilact Simocata
c. Dio Cassius
9
d. Plinius cel Bătrân
Rezolvări şi răspunsuri la testele de autoevaluare

1. a.
2. b+c
3. b
Studii de caz pentru tema tratată (unde este cazul)
Teme de casă, proiect, studiu de caz, test

Identificaţi culturile arheologice din mileniul I d.Hr. în regiunea unde locuiţi
Glosar (opţional)
Precizări privind lecţia viitoare

10
Capitolul 2. Geto-dacii în secolele I î.Hr. – I d.Hr.

3. Viata spirituală (arta; rituri si ritualuri funerare; manifestari religioase si de
cult)

Perioada secolelor I î.Hr. a reprezentat apogeul civilizaţiei geto-dacilor în spaţiul
de la Dunărea de Jos. Influenţa elenistică a fost înlocuită cu cea romană,
începând cu secolul I î.Hr., când au loc primele contacte mai consistente între
cele două civilizaţii.
Identificarea elementelor specifice de habitat, economie şi viaţă spirituală a
geto-dacilor în secolele I a.Chr – I d.Hr.

Dave, arta, rituri şi ritualuri funerare.


2)
Geto-dacii în secolele I î.Hr. – I d.Hr.
În secolul I d.Hr., graniţele Imperiului Roman au atins Dunărea Mijlocie
şi de Jos, marcând o schimbare fundamentală pentru populaţiile din această
regiune. Astfel, între anii 9-12 d.Hr. a fost creată provincia Pannonia, iar în 46
d.Hr. provincia Moesia, Dunărea devenind graniţa nordică a Imperiului.
Prezenţa romană la sud de Dunăre a determinat unele măsuri de asigurare
a securităţii Imperiului prin expediţii la nordul fluviului. În anii 10-12 d.Hr.,
romanii conduşi de Aelius Catus au transferat în sudul Dunării un număr de 50
000 de geţi (Strabon, VII, 3, 10), iar în perioada 57-67 d.Hr., din ordinul
guvernatorului Moesiei Aelianus Silvanus, au fost strămutaţi în Moesia încă un
număr de 100 000 de “transdanubieni” (CIL, XIV, 3608).
Incursiunile geto-dacilor şi aliaţilor lor sarmaţi roxolani din a doua
jumătate a secolului I d.Hr. în provinciile Imperiului Roman a fost, probabil, una
din cauzele care au determinat pe împăratul Traian să îşi propună cucerirea
Daciei. În urma celor două războaie dintre daci şi romani din anii 101-102,
respectiv 105-106, cea mai mare parte a Daciei a fost cucerită. Muntenia şi sudul
Moldovei au fost incluse în provincia Moesia Inferior, iar Oltenia, Banatul şi
Transilvania constituiau nou creata provincie Dacia.
11
Civilizaţia geto-dacilor în secolul I d.Hr. este greu de deosebit arheologic

de cea din secolul anterior, ele fiind tratate împreună în stadiul actual al
cercetărilor.
Majoritatea aşezărilor geto-dacice din perioada clasică au avut un carater
deschis. În acelaţi timp, pe întreg spaţiul locuit de geto-daci au existat şi aşezări
fortificate (dave). Cel mai puternic sistem de fortificaţii este cel din Munţii
Orăştiei, unde în jurul capitalei de la Sarmizegetusa Regia se aflau cetăţile de la
Băniţa, Costeşti, Blidaru şi altele. Incintele acestora erau realizate din piatră,
unele dintre ele având şi turnuri de observaţie. Sarmisegetuza Regia poate fi
considerată o aşezare protourbană. Argumente în acest sens sunt existenţa unor
străzi pavate, lucrări de canalizare şi terasare, precum existenţa unei incinte
sacre.
Locuinţele de suprafaţă erau de obicei de formă rectangulare ca la Poiana-
Tecuci, Răcătău, Slimnic, Pecica, mai rar romboidale sau trapezoidale ca la
Vlădiceasca, ori rotund-poligonale ca la Feţele Albe, Rudele şi Meleia. La
Popeşti şi Piatra Roşie au fost descoperite locuinţe considerate drept palate, prin
dimensiuni şi faptul că aveau mai multe camere, iar la Tilişca, Costeşti şi Piatra
Roşie au fost descoperite turnuri de apărare amenajate ca locuinţe. Bordeiele
erau în majoritate rectangulare, precum cele de la Poiana-Tecuci, Chirnogi şi
Cernatu.
Printre locuinţe erau amenajate gropi de provizii sau menajere cilindrice,
tronconice sau în formă de clopot. De asemenea, vetre de foc pătrate,
dreptunghiulare sau rotund-ovale erau dispuse în cadrul aşezărilor, în general în
afara locuinţelor. Cuptoarele menajere sunt prezenţe rare, iar dintre acestea
menţionăm pe cele de la Popeşti şi Slimnic.
Principala ramură economică a fost agricultura. Principalele plante
cultivate erau grâul şi meiul. Cultivarea plantelor a fost dovedită şi arheologic
prin brădarele de tip dacic de la Bâtca Doamnei, Poiana-Tecuci, Popeşti,
Cetăţeni, Piatra Craivii şi cuţitele de plug de la Cetăţeni şi Poiana-Tecuci. Alte
unelte agricole descoperite au fost coasele (Poiana-Tecuci, Piatra Craivii,
Pecica), sapele (Sarmizegetusa, Căpâlna, Piatra Craivii), secerile (Brad, Poiana-
Tecuci, Popeşti, Căţelu Nou), săpăligile (Popeşti, Vlădiceasca, Tlişca), cosoarele
la Vlădiceasca, Sprâncenata, Poiana Tecuci, râşniţe de tip dacic sau roman şi
altele. Izvoarele scrise şi cercetările arheologice au evidenţiat creşterea vitelor,
cailor, ovicaprinelor şi porcilor.
Metalurgia fierului este atestată de prezenţa unor cuptoare de redus
minereu de fier de la Bragadiru, Chirnogi şi Sarmisegetusa Regia, turtele de
zgură de la Sarmizegetusa Regia. Cuptorul de redus minereu de fier de la
Bragadiru avea forma tronconică, cu pereţii înalţi de 0,50/0,65 m. Vatra ovală,
cu diametrul de 0,50 m, era în pantă lină. Ea era acoperită cu un strat de zgură
gros de 5 cm. În interiorul său alternau câte un rând de minereu cu unul de
mangal. Apoi bucăţile de metal obţinute erau spălate şi sfărâmate. Lupele
12
obţinute erau destul de spongioase, astfel că erau din nou încălzite, pentru a se
elimina sterilul din ele.
Metalurgia bronzului şi argintului este atestată de cuptoarele pentru
obţinerea metalelor neferoase de la Sarmizegetusa şi Poiana-Tecuci, creuzetele
de la Poiana şi Cetăţeni, obiectele în curs de prelucrare de la Poiana-Tecuci.
Producţia ceramicii este atestată de prezenţa cuptoarelor de olar. Acestea
erau compuse din două camere. În camera inferioară scobită în stratul castaniu
steril arheologic (focarul) se făcea focul cu lemne introduse prin gura de
alimentare. Vasele se depuneau în camera superioară, unde erau arse cu ajutorul
aerului fierbinte la temperaturi de la 600° C până la peste 900° C. Cele două
camere erau separate de un grătar din lut ars perforat pentru a permite
pătrunderea aerului fierbinte din camera inferioară în cea superioară. Acest
grătar era susţinut de un perete median sau un pilon central. Cuptoare de ars
vase de tipul cu pilon central la Bâtca Doamnei, Poiana-Tecuci, iar cu perete
median la Deva.
În funcţie de tehnica de modelare a formelor de vase, ceramica geto-
dacică a fost tradiţional împărţită în două categorii: modelată cu mâna sau
modelată la roată. Ceramica dacică modelată cu mâna are drept principale forme
de vase oala, ceaşca dacică, cana cu o toartă, strachina, castronul, capacul etc.
Pasta grosieră sau semifină din pastă ce conţine nisip sau fragmente ceramice
pisate. Principalele elemente de decor sunt brâul în relief alveolat sau crestat,
butonii de diferite forme (rotunzi, dreptunghiulari) linii orizontale sau în val
incizate.
Ceramica modelată la roată era realizată din pastă nisispoasă (chiupuri,
oale) sau fină (oale, străchini, castroane, fructiere, căni, capace, ulcioare).
Ceramica modelată la roată avea mai ales culoare cenuşie. Ceramica de import
include forme romane (amfore, vase de tip terra sigilata, ulcioare, opaiţe) sau
greceşti (kantharoi, lenakai etc.).
Tâmplăria este dovedită de topoarele descoperite la Brad, Căpâlna, Piatra
Craivii, barde la Sarmisegetuza şi Căpâlna, tesle la Căpâlna şi Piatra Craivii,
dălţi la Bâtca Doamnei, Popeşti, Căţelu Nou. Meşteşugurile casnice ca torsul şi
ţesutul sunt evidenţiate de numeroasele fusaiole şi greutăţi pentru războiul de
ţesut.
Existenţa unui comerţ intern şi extern este dovedită de monedele romane
descoperite în aşezări sau în necropole.
Arta figurativă a geto-dacilor din perioada clasică cuprinde statuete

ceramice de animale precum cele de la Cârlomăneşti, protome la Popeşti şi
Poiana-Tecuci, statuete antropomorfe de la Hansca, Dumbrava Răcătău şi
Cârlomăneşti; medalioane reprezentând Bendis la Sarmizegetusa. Manifestările
artistice pot fi considerate şi podoabele şi accesoriile pentru veşminte (brăţări cu
capete de şerpi, colane, aplice etc.).
13
Pe teritoriul Daciei au fost identificate peste 30 de sanctuare, datate între

secolul al II-lea î.Hr. şi în perioada stâpânirii romane în Dacia. Acestea pot fi
împărţite în următoarele categorii: temple cu abside la Popeşti, Brad, Cetăţeni,
Căpâlna, Cârlomăneşti; sanctuare circulare la Brad, Dolinean, Pecica, Racoş,
Sarmizegetusa; rectangulare la Sarmizegetusa, Băniţa, Bâtca Doamnei, Blidaru
etc.
Merită menţionate vetrele de foc rectangulare sau rotunde cu destinaţie de
cult descoperite la Bucureşti-Radu Vodă, Vlădiceasca şi Popeşti. Peste un pat de
pietriş se aplica un strat de lipitură care uneori prezenta elemente de decor linii
şi rozete.
Informaţiile privind riturile şi ritualurile funerare ale geto-dacilor în
secolele I î.Hr. – I d.Hr. sunt extrem de puţine. Se poate susţine că ei practicau
atât incineraţia cât şi inhumaţia, cu menţiunea că incineraţuia predomina. La
Popeşti, Cetăţeni, Tinosu şi Zimnicea au fost descoperite morminte de
incineraţie în tumuli. Morminte de incineraţie în urnă au fost descoperite la
Turburea, iar de incineraţie în groapă la Turburea, Moigrad, Ostrovul Şimian,
Sf. Gheorghe, Tei, Popeşti, Bicsad etc. Au fost inhumaţi atât copii şi adolescenţi
la Orlea şi Sprâncenata, cât şi adulţi la la Orlea, Tilişca, Moigrad. Morminte de
inhumaţie în tumuli au fost descoperite la Popeşti, Cetăţeni şi Buridava. În
cadrul mormintelor de incineraţie sau inhumaţie au fost descoperite vase
ceramice, piese de armament (căşti, vârfuri de săgeţi şi lănci, umbo), podoabe şi
accesorii pentru veşminte, monede romane etc.
Concluzii asupra temei tratate (opţional)

Civilizaţia geto-dacică a atins apogeul său în secolele I î.Hr. – I d.Hr. Mărturii în
aces sens sunt aspectele vieţii materiale (aşezările rurale sau cele fortificate,
locuinţele, uneltele, etc) şi spirituale (sanctuarele, ceramica, podaobele etc.).

1.Habitatul. Tipuri de locuinţe.
2.Agricultura la geto-daci.
3.Olăritul.
4.Metalurgia.
5.Comerţul.
6.Arta.
7. Rituri şi ritualuri funerare.
6.Aplicaţii

1. Ceaşca dacică avea şi funcţia de opaiţ.
a. Da b. Nu
14
2. Cel mai puternic sistem de fortificaţii geto-dacice din secolele I î.Hr. – I d.Hr.
a fost în:
a. Munţii Banatului
b. Carpaţii Orientali
c. Munţii Apuseni
d. Munţii Orăştiei
3. Ceramica geto-dacică modelată la roată în secolele I î.Hr. – I d.Hr. cuprindea

forme precum:
a. vase de tip terra sigillata
b. kantharoi
c. lenakai
d. fructiere
4. În cadrul aşezărilor geto-dacice din secolele I î.Hr. – I d.Hr. au fost

descoperite:
a. locuinţe de suprafaţă
b. bordeie
c. gropi de provizii
d. ceramică
A = a+c B = a+b+d C = a+b+c+d D = a+d

1. a
2. d
3. d
4. c

Sistemul de fortificaţii din Munţii Orăştiei

Aşezări getice pe teritoriul judeţului ............... (unde domiciliaţi)
Glosar (opţional)

15
Capitolul 3. Daco-romanii în secolele II-III d.Hr.

1. Autohtonii în Dacia romană
2. Traco-geto-dacii în Moesia romană

În urma războaielor dintre daci şi romani din anii 101-102, respectiv 105-106, o
parte a Daciei a fost cucerită ţi transformată în provincie romană. Muntenia a
fost pentru scurtă vreme, doar până la sfârşitul domniei lui Traian, parte a
provinciei Moesia Inferior. Geto-dacii au fost populaţia autohtonă nu doar în
provincia Dacia ci şi în Moesia, după cum arată izvoarele epigrafice şi mai ales
cele arheologice.
Identificarea elementelor specifice de habitat, economie, societate şi cultură ale
autohtonilor geto-daci din provinciile Dacia, Moesia Superior şi Moesia Inferior,
comparativ cu modul de viaţă roman al coloniştilor.

Dovezile continuităţii autohtonilor daci după cucerirea romană, continuarea
modului de viaţă preroman, ceramica dacică şi cea de factură romană, rituri
funerare (de inhumaţie şi incineraţie), modul de viaţă al coloniştilor romani în
provincia Dacia, dovezi şi elemente specifice ale populaţiei traco-dace de la sud
de Dunăre.


3)
După moartea împăratului Traian, în iarna anului 117-118 d.Hr. au avut
loc atacuri concentrate ale populaţiilor barbare la frontiera de la Dunărea
Mijlocie şi de Jos. Dio Cassius scria că împăratul Hadrian (117-138), temându-
se ca barbarii să nu treacă Dunărea pe podul de la Drobeta a dat ordin să fie
distrusă partea de lemn a podului. Evenimentele au fost suficient de grave încât
să oblige pe noul împărat să renunţe la Muntenia şi sudul Moldovei, precum şi
să acorde sarmaţilor iazigi dreptul de a face comerţ cu sarmaţii roxolani prin
teritoriul provinciei Dacia.
Autohtonii în Dacia romană

Prezenţa populaţiei autohtone în cadrul provinciei Dacia a fost reflectată
în izvoarele epigrafice, toponime, antroponime, existenţa unor unităţi auxiliare
romane cu etnonime dacice, etc.
Aşezările populaţiei autohtone din provincia Dacia se aflau pe întregul
teritoriu al provinciei în centrul provinciei (Slimnic, Noşlac), pe văile largi ale
râurilor (Lechinţa de Mureş, Obreja), cât şi la periferii (Mugeni, Simoneşti).
16
Suprafeţele lor variau între 1-3 ha şi 6-8 ha. Cea mai întinsă dintre cele
identificate până în prezent pare a fi cea de la Micoşlaca, cu o suprafaţă de cca.
20 ha.
Ca şi în perioada preromană, aşezările cuprindeau atât locuinţe de
suprafaţă, cât şi locuinţe semi-adâncite (bordeie). Locuinţele de suprafaţă erau
majoritar rectangulare cu colţurile rotunjite, şi podeaua la nivelul solului antic.
Locuinţele sunt prezenţe rare, exceptând aşezarea de la Mugeni, unde
reprezentau cca. 1-3 din totalul locuinţelor cercetate. Bordeiele erau de formă
rectangulară cu colţurile rotunjite, şi rareori rotund-ovale (ca la Obreja). Ambele
tipuri de locuinţe erau construite cu pereţi lutuiţi pe o structură din lemn şi
nuiele. Acoperişul în două sau patru ape era realizat cu paie, trestie sau şipcă pe
o structură din lemn.
În interiorul locuinţelor se aflau vetre rotund-ovale sau cuptoare în formă
de potcoavă, realizate prin scobire în pământ cruţat. Acestea avau carcasa din lut
şi pietre de râu sau gresii.
Gropile în formă de sac, bol, cilindrice sau tronconice erau de 2-3 ori mai
numeroase decât locuinţele unei aşezări. Ele se aflau în interiorul locuinţelor,
dar mai ales în afara lor.
Principala ramură a economiei era agricultura. Cultivarea pământului este
relevată de fiarele de plug de la Obreja şi Dedrad, râşniţele de tip roman de la
Obreja şi Noşlac, cea de tip dacic de la Lechinţa de Mureş, secerile de la Obreja,
coasele de la Lechinţa şi Obreja etc. La Lechinţa de Mureş, Dedrad şi Obreja au
fost descoperite chiar depozite de unelte agricole.
Producţia ceramicii de tradiţie locală este atestată de cuptoarele de olar
descoperite în cadrul aşezărilor rurale autohtone de la Grădinari şi Slimnic,
precum şi de continuarea formelor dacice preromane. Ceramica de factură
dacică reprezenta aproximativ 10-15% în aşezarea de la Obreja şi cca. 45% în
cea de la Noşlac. Principalele forme ale ceramicii autohtone din pastă modelată
cu mâna sunt ceaşca tronconică (opaiţ), oalele de diferite forme decorate cu
motive specifice epocii preromane (brâuri alveolate, butoni rotunzi sau
dreptunghiulari, alveole, linii orizontale sau în val incizate etc.). Vasele de
tradiţie locală modelate la roată sunt foarte rare, principalele forme fiind
chiupul, oala, fructiera şi cana.
Ceramica romană este de două tipuri: din pastă zgrunţuroasă (de
bucătărie), respectiv din pastă fină (pentru servitul mesei). Principalele forme de
vase sunt oalele, străchinile, capacele, tăvile etc. La Boarta au fost găsite şi
framgte de vase romane de import de tip .

Meşteşugurile casnice (torsul şi ţesutul) sunt relevate de numeroasele

descoperiri de fusaiole pentru tors şi greutăţi din lut pentru războiul de ţesut.
Prezenţa monedelor romane din bronz şi argint indică un comerţ cu lumea
urbană. În unele situaţii, au fost constatate şi fenomene de tezaurizare a unor
monede de argint la Ruşi, respectiv brăţări, colane, lanţuri din argint şi monede
17
la Vârtopu şi Aţel. Cu toate acestea, descoperirile arheologice nu permit

observarea unor indicii ale diferenţierilor sociale.
Viaţa spirituală, atât cât poate fi ea surprinsă arheologic, pare să fi păstrat
din tradiţiile perioadei preromane, cel puţin în domeniul funerar. Din cercetările
de până acum, nici o necropolă din epoca preromană nu a continuat în secolele
II-III d.Hr.
Pe teritoriul provinciei Dacia au fost cercetate un număr de peste 900 de
morminte ce pot fi atribuite autohtonilor. Cele mai importante necropole au fost
cele de la Locusteni (290 de morminte), Obreja (243 morminte) şi Soporu de
Câmpie (190 de morminte).
Riturile de înmormântare utilizate au fost incineraţia şi inhumaţia, cu
menţiunea că primul rit amintit predomina clar, inhumaţia fiind doar o excepţie.
În majoritatea covârşitoare decedatul a fost ars la iar oasele au fost

depuse în urne umplute în proporţie de 2-4 sau 3-4 cu fragmente de oase

calcinate. Mormintele de incineraţie în gropi simple cilindrice sau alungite sunt
prezenţe rare.
Mormintele de inhumaţie reprezintă 3 % la Obreja, 11 % la Soporu de
Câmpie şi 25,8% la Locusteni. În majoritatea cazurilor au fost inhumaţi copii, şi
rareori adulţi. Aceştia erau depuşi în gropi rectangulare cu colţurile rotunjite.
Scheletele întinse pe spate cu picioarele întinse şi mâinile pe lângă corp erau
acoperite cu pietre sau aveau pietre doar la cap şi la picioare, ori partea
superioară era acoperită cu o jumătate de vas, ca la Locusteni. Dacă la Locusteni
60% din mormintele de inhumaţie aveau orientarea N-S, în timp ce la Soporu de
Câmpie ele evitau orientarea N-S.
Inventarul a fost în general modest, dar s-a constatat o frecvenţă mai mare
a lui în cadrul mormintelor de incineraţie. Acesta consta în vase ceramice de
tradiţie locală sau de factură romană, inele, cercei, fibule, oglinzi romane,
pandantivi, monede etc. În cadrul necropolei de la Locusteni numai 29% dintre
mormintele de inhumaţie aveau inventar funerar, constând în vase cu ofrande şi
oase de animale, mai ales.
Unele din aşezările rurale ale populaţiei autohtone din Dacia romană
continuă din epoca preromană în secolele II-III d.Hr. (Slimnic, Şura Mică,
Cernaţu, Roşia, Guşteriţa etc.), dar majoritatea au fost datate în secolele II-III
d.Hr. (Boarta, Locusteni, Noşlac, Ocna Sibiului etc.). În secolele II-IV d.Hr. au
fost datate aşezările de la Obreja şi Şura Mică, iar în secolele III-IV d.Hr. cele de
la Archiud şi Mugeni.
Coloniştii în Dacia romană

Din punct de vedere arheologic colonişti din Pannonia şi Noricum au fost
identificaţi în cadrul necropolelor tumulare de la Caşolţ, Ighiu şi Calbor. În
cadrul acestor necropole s-a practicat exclusiv incineraţie pe solul antic
neamenajat. Resturile erau împrăştiate pe vatră sau depuse într-o casetă din
18
piatră. Pe vatra funerară au fost depuse vase cu ofrande, rămase în urma

banchetului funerar.
Inventarul mormintelor cuprinde ceramică de factură La Tene specifică
celţilor din Pannonia şi Noricum (castroane cu trei picioare, vase bitronconice
decorate cu inele în relief pe gât). Au mai fost descoperite mărgele, fibule, inele
şi monede romane. Pe baza materialului arheologic, mai ales a monedelor,
necropolele amintite pot fi datate la începutul secolului al II-lea d.Hr.
Necropola tumulară de la Zlatna, cuprinzând 60 de tumului, a fost
atribuită coloniştilor din Dalmaţia, aduşi în Dacia pentru exploatarea minelor de
aur. Ritul funerar a fost incineraţia. Arderea s-a făcut la , resturile fiind

apoi depuse într-o groapă rectangulară. Inventarul, relativ sărac, cuprindea

ceramică romană şi de tradiţie ilirică. Necropola de la Zlatna a fost încadrată în
secolele II-III d.Hr., evident între limitele existenţei provinciei Dacia romană.
2.Traco-geto-dacii în Moesia Superior şi Moesia Inferior

Prezenţa traco-geto-dacilor în Moesia Superior şi Moesia Inferior este mai
bine cunoscută pe teritoriul actual al Dobrogei, dar este o realitate pentru ambele
provincii menţionate, care se aflau pe actualele teritorii ale Serbiei, Bulgariei şi
României.
Pe teritoriul provinciei Moesia Inferior au fost identificate aşezări rurale
atribuite traco-geto-dacilor la Korbovo în Moesia Superior, Pavlikeni, Hotniţa,
Buceag, Straja, Fântânele, Teliţa în Moesia Inferior. În aşezarea de la Korbovo,
a fost descoperit un bordei ce avea ca inventar ceramică dacică şi romană. În
cadrul centrelor ceramice de la Pavlikeni şi Hotniţa de pe actualul teritoriu al
Bulgariei, au fost descoperite o şarjă de oale de factură dacică modelate cu mâna
(Pavlikeni), respectiv peste 100 de ceşti dacice într-un cuptor de ars vase
(Hotniţa).
Populaţia autohtonă a traco-geto-dacică a fost identificată şi în castrele
romane de la Karatas şi Vodeniča din Moesia Superior, respectiv Barboşi,
Novae, Oescus, Troesmis şi Dinogeţia din Moesia Inferior.
Prezenţa traco-geto-dacilor pe partea dreaptă a Dunării în epocă romană

este dovedită şi în cadrul necropolelor de la Paračin, Velesniča şi Viminacium
din Moesia Superior, respectiv Drašan, Horia şi Enisala din Moesia Inferior.
În cadrul necropolei de la Enisala, au fost descoperite un număr de 160 de
morminte de epocă romană, din care 89,3% erau de incineraţie. Majoritatea
mormintelor de incineraţie aveau resturile despuse în urne în interiorul unor
gropi cilindrice de mici dimensiuni. Inventarul mormintelor cuprindea ceramică
de factură getică şi romană, recipiente romane din sticlă, vărfuri de săgeţi, fibule
şi mărgele.
Mormintele de inhumaţie în număr de 13 aparţineau unor copii (11) şi
adolescenţi (2). Scheletele erau în poziţie întinsă pe spate, cu braţele pe lângă
19
corp. Mormântul nr. 41 era dublu. Orientarea predominantă era N-S. Inventarul
acestor morminte cuprindea ceramică getică şi romană, precum şi un colier.
În secolele I-II d.Hr. au fost datate aşezarea de la Straja şi necropola de la
Horia, în secolele I-III d.Hr. necropola de la Enisala, în secolul II d.Hr. aşezările
de la Buceag şi atelierul ceramic de la Pavlikeni, iar în secolele II-III d.Hr.
atelierul ceramic de la Hotniţa, respectiv aşezările de la Fântânele şi Teliţa.

Populaţia autohtonă din provinciile romane Dacia şi Moesia este foarte bine
documentată de descoperirile arheologice făcute în aşezările cât şi în cimitirele
din mediul rural.

1.Dovezile continuităţii daco-getice în provincia Dacia.
2.Tipuri de aşezări ale autohtonilor.
3. Economia geto-dacilor după 106 (agricultura, meşteşurgurile, comerţul).
4.Viaţa spirituală.
5.Rituri funerare.
6.Elemente specifice ale modului de viaţă al coloniştilor romani din provincia
Dacia.
7.Dovezile prezenţei populaţiei traco-geto-dace în cele două Moesii.
6.Aplicaţii

1. Provincia Dacia a cuprins toate teritoriile locuite de geto-daci.
a. Da b. Nu
2. Necropola de la Zlatna aparţine coloniştilor veniţi din:

a. Pannonia
b. Noricum
c. Thracia
d. Dalmatia
3. În anul 238 provincia Dacia Malvensis a fost atacată de:

a. carpi
b. bastarni
c. sarmaţi
d. goţi
A = a+b+d B = a+d C = a+c+d D = b+c+d

1. b
20
2. d
3. B

Continuitatea dacică în provinciile romane de la Dunărea de Jos

Dovezi ale continuităţii dacice în judeţul ............... (pentru cei care domiciliază
în judeţele actuale din cuprinsul fostelor provincii romane)
Glosar (opţional)

21
Capitolul IV. Geto-dacii în secolele II-IV d.Hr.

1. Geto-dacii din Muntenia
2. Dacii liberi de la est de Carpaţi
3. Costobocii
4. Cultura tumulilor carpatici
5. Cultura Sântana-Arad

În anul 106 a fost transformată în provincie romană doar o parte a fostului regat
condus de Decebal. În regiunile de azi ale Munteniei, Moldovei, Bucovinei,
Ucrainei Subcarpatice, Slovaciei de Sud-est, Marmureşului, Crişanei şi Estului
Ungariei de la est de Tisa, au continuat să locuiască geto-dacii.
Stabilirea elementelor comune şi a celor specifice ale comunităţilor dacilor liberi
prin analiza culturilor arheologice create de acestea

Dacii liberi, carpii, costobocii, dacii mari, culturile dacilor liberi: Militari-Chilia,
Lipica şi Sântana-Arad, cultura tumulilor carpatici.


3)
Expresia folosită adesea este doar pe

jumătate corectă, pentru că mai puţin de jumătate din teritoriul locuit de geto-
daci în secolul I d.Hr. a făcut parte din provincia Dacia. De jur împrejurul
graniţelor Daciei romane, geto-dacii au continuat să locuiască. Ei au fost numiţi
artificial , pentru a putea fi mai uşor de cei aflaţi în interiorul

graniţelor Imperiului Roman.

Geto-dacii din afara graniţelor Imperiului Roman au fost creatorii unor
culturi arheologice care au elemente fundamentale comune de origine
preromană, dar şi elemente care indică diferenţe regionale datorate impactului
civilizaţiei romane sau unor populaţii alogene vecine sau cu care au convieţuit în
anumite perioade.
Culturile arheologice atribuite geto-dacilor au fost denumite după numele
primelor sau celor mai importante situri arheologice cercetate (Militari-Chilia,
Lipica şi Sântana-Arad), numele tribului dacic identificat (cultura carpică) sau
anumite elemente de rit funerar ce fac diferenţa (cultura tumulilor carpatici).
Cultura Militari-Chilia
Deşi informaţiile scrise nu menţionează, după abandonarea Munteniei la
începutul domniei lui Hadrian, se pare că Imperiul Roman a controlat politic şi
22
militar continuu această regiune cu ajutorul trupelor din provinciile Dacia

Malvensis şi Moesia Inferior. Această realitate geopolitică este evidenţiată de
prezenţa unei puternice influenţe a civilizaţiei romane în această regiune.
Atacul carpilor din anul 214 d.Hr., deşi a fost extrem de puternic nu a
produs schimbări importante. Atacul carpilor aliaţi cu goţii şi sarmaţii din anul
238 d.Hr. a marcat însă începutul dezintegrării controlului roman la nordul
Dunării de Jos, provincia Moesia fiind puternic afectată.
În timpul împăratului Gordian III carpii şi goţii au pătruns din nou în
Dacia şi Moesia, dar au fost respinşi. În anul 245, carpii au atacat din nou Dacia,
în mod deosebit Dacia Malvensis. În urma acestui atac Romula a fost fortificată,
iar limesul transalutan a fost abandonat. Totuşi, venirea împăratului Filip Arabul
a dus la restabilirea situaţiei la noile graniţe ale Daciei Malvensis şi chiar s-a
ajuns la o înţelegere cu atacatorii.
În anul 1984, cercetătorul Gheorghe Bichir identifica peste 120 de aşezări
rurale deschise atribuite culturii Militari-Chilia, creată de geto-dacii din
Muntenia în epoca romană. Aşezările au avut caracter rural şi au fost
nefortificate. Cele mai cercetate aşezări sunt cele de la Mătăsaru şi Militari-
Câmpul Boja.
În cadrul aşezărilor predominau bordeiele care erau de 3-4 ori mai
numeroase decât locuinţele de suprafaţă. Bordeiele erau de formă rectangulară
sau rotund-ovală. Vetrele rotund-ovale sau rectangulare erau construite direct pe
lutul galben sau pe un pat de pietre de râu. În unele locuinţe au fost descoperite
cuptoare menajere din lut şi pietre de râu sau pleavă.
Populaţie sedentară, geto-dacii din Munetnia se ocupau cu agricultura.
Cultivarea pământului au fost evidenţiate de descoperirea unor unelte agricole:
brăzdar şi unui cuţit de plug (Bucureşti-Lacul Tei), a numeroase seceri
(Bucureşti-Militari Câmpul Boja, Mătăsaru), o săpăligă (Coloneşti-Mărunţei) şi
râşniţe (Bucureşti-Militari Câmpul Boja, Mătăsaru). Oasele de animale
domestice descoperite în cadrul aşezărilor cercetate indică următoare ordine:
vitele, porcinele, ovicaprinele şi caii.
Descoperirile arheologice atestă practicarea unor meşteşuguri cum sunt
olăritul, prelucrarea fierului, bronzului, osului, torsul, ţesutul etc. Cuptoare de
olar de tipul cu perete median au fost descoperite la Mătăsaru şi Coloneşti-
Mărunţei, iar cu pilon central la Militari Câmpul Boja şi Străuleşti.
Din totalul formelor identificate, 85-90% este ceramică locală şi 10-15%
ceramică romană de import (amfore, străchini, opaiţe). Ceramica dacică
modelată cu mâna reprezintă în medie cca. 40% în faza a doua a culturii
Militari-Chilia, mai puţină decât în faza anterioară. Principalele forme de vase
sunt ceaşca dacică, capacul şi oala. Ceramica locală modelată la roată aparţine
speciei pentru servitul mesei în proporţie de 65% (oale, ulcioare, amfore, vase
de provizii, căni, străchini), şi 35% aparţine speciei zgrunţuroase romane de
bucătărie (oale, castroane, capace). În proporţie de 98% ceramica modelată la
roată este de culoare cenuşie, iar 2% este de culoare cărămiziu-gălbuie.
23
Metalurgia fierului este atestată prin fragmente de zgură din fier

descoperite la Mătăsaru, Scorniceşti şi Coloneşti-Mărunţei. În cadrul aşezării de
la Bucureşti-Militari Câmpul Boja a fost descoperit un atelier de prelucrare a
bronzului, în interiorul căruia au fost găsite numeroase creuzete cu urme de
bronz, deşeuri de tablă din bronz, sârme şi vârfuri din bronz etc.
Prelucrarea lemnului este atestată de dălţile pentru lemn, burghiele şi
topoarele descoperite în cadrul aşezării de la Mătăsaru. Meşteşugurile casnice,
torsul, ţesutul şi împletitul sunt evidenţiate de fusaiolele, greutăţile şi undrele
descoperite.
Comerţul cu lumea romană este atestat de numerose monede romane din
argint sau bronz descoperite izolat în cadrul aşezărilor. Monede romane din
bronz sau argint au fost descoperite izolat în cursul cercetărilor arheologice
dintr-o serie de aşezări. Menţionăm, de asemenea, şi cele peste 20 de tezaure ce
conţin monede romane emise între secolul I d.Hr. şi IV d.Hr. Dintre acestea
amintim pe cel de la Sâmbureşti ce conţinea 4023 de monede romane din bronz
recuperate.
Înhumările de câini au fost o practică întâlnită la geto-daci şi în perioada
preromană. Ele au continuat şi în secolele II-III d.Hr. la Bucureşti-Militari
Câmpul Boja, Udeni şi Mătăsaru.
Necropolele atribuite geto-dacilor sunt puţine, raportate la numărul relativ
mare de situri arheologice identificate în Muntenia (peste 120). Cele mai
importante necropole sunt cele de la Chilia (95 de morminte) şi Mătăsaru (16
morminte cercetate), la care se adaugă unele descoperiri izolate (Bucureşti-
Măgurele, Lipia-Maidan, Budeşti, Vasilaţi şi altele).
Singurul rit documentat până în prezent de cercetările arheologice în
necropolele amintite este cel de incineraţie. Inventarul mormintelor de
incineraţie de tipul cu urnă sau în groapă este sărac.
Cultura Militari-Chilia a fost încadrată cronologic între secolul al II-lea
d.Hr. şi începutul secolului al IV-lea d.Hr. Prima fază a acestei culturi numită
Mătăsaru III-1, a fost încadrată în secolul al II-lea d.Hr. şi până în primele
decenii ale secolului al III-lea d.Hr. A doua fază numită Mătăsaru III-2, a fost
datată de la mijlocul secolului al III-lea d.Hr. până la începutul secolului al IV-
lea d.Hr.
Dacii liberi de la est de Carpaţi

Potrivit cercetătorului Gheorghe Bichir numele lor ar putea deriva din din
(munte) sau rădăcina indoeuropeană (a lăuda). În schimb, Vasile

Pârvan considera că Munţii Carpaţi au luat numele de la carpi. Oricare ar fi

originea numelui, cu certitudine ei erau o populaţie dacică ce a locuit în regiunea
dintre Carpaţi şi Nistru între secolul II şi începutul secolului IV d.Hr. Originea
lor dacică este clar stabilită prin textul lui Zosimos care îi numea (IV,

34, 6).
24
Dintre geto-dacii perioadei de după formarea provinciei romane Dacia,

carpii au fost cei mai hotărâţi adversari ai Imperiului Roman. În repetate rânduri,
în secolele III-IV d.Hr. (214, 238, 245-247, 272, 295-297, 302.304, 306-311,
313-318), singuri sau în alianţă cu sarmaţii şi apoi cu goţii ei au atacat
provinciile romane de la Dunărea de Jos.
Aşezările dacilor liberi de la est de Carpaţi au fost identificate în toate
formele de relief, de-a lungul râurilor, în zone cu terenuri favorabile practicării
agriculturii. Ele erau deschise şi conţineau atât locuinţe de suprafaţă cât şi
bordeie, gropi de provizii sau de de cult, cuptoare de ars vase.
În cadrul aşezărilor au fost descoperite dovezi ale practicării agriculturii şi
unor meşteşuguri. Principalele animale domestice evidenţiate arheologic sunt
vitele, porcii, ovicaprinele şi caii. De asemenea, există dovezi privind creşterea
păsărilor.
Printre locuinţe au fost descoperite cuptoare de ars vase cu perete median
la Butnăreşti, Poiana-Dulceşti, Poieneşti, respectiv cu pilon central la
Dărmăneşti-Piatra Neamţ, Butnăreşti. În cadrul ceramicii cca. 40% era modelată
cu mâna, 55 % la roată şi 5 % erau vase romane de import (în special amfore).
Metalurgia fierului este atestată prin fragmentele de zgură din fier
descoperite la Poiana-Dulceşti şi Butnăreşti. Prelucrarea lemnului poate fi
presupusă pe baza burghielor şi dălţilor pentru lemn, grupate în unele locuinţe
care trebuie săp fi fost adevărate ateliere de tâmplărie. Torsul şi ţesutul sunt
atestate de numeroasele fusaiole şi greutăţi pentru războiul de ţesut descoperite
în cadrul aşezărilor acestei culturi.
Printre locuinţe au fost descoperite unele gropi cu destinaţie de cult.
În cele peste 50 de necropole identificate au fost cercetate peste 1500 de
morminte. Cea mai mare necropolă identificată până în prezent pare a fi cea de
la Văleni, cu 606 morminte. Necropolele descoperite sunt birituale, cu
menţiunea că predomina clar incineraţia. În cadrul mormintelor de incineraţie
predomină clar cele de tipul cu urnă cu sau fără capac. Mormintele de inhumaţie
au apărut în necropolele de la Poienneşti, Moldoveni-Gabăra, Văleni-Boteşti şi
Săbăoani.
În cadrul necropolelor cercetate au fost descoperite vase ceramice
modelate cu mâna (oale, ceşti dacice) sau la roată (oale, castroane, fructiere şi
capace), accesorii pentru veşminte (fibule, cercei circulari, perle butoiaş şi
pandantivi lucraţi în tehnica filigranului), cuţite şi monede.
Prezenţe carpice atribuite carpilor au fost semnalate în la

Caraibil, Horia, Rasova, Niculiţel şi Dinogeţia. În mod greşit, unii specialişti au

atribuit carpilor unele descoperiri făcute pe teritoriul Daciei romane la Govora,
Fărcaşele, Soporu de Câmpie şi Locusteni. În fapt, acestea aparţin populaţiei
dacice autohtone.
Cultura atribuită geto-dacilor de la est de Carpaţi a fost încadrată
cronologic între primele decenii ale secolului al II-lea d.Hr. şi începutul
secolului al IV-lea d.Hr.
25
Cultura Lipica
Costobocii – cel mai nordic trib dacic – sunt consideraţi creatorii culturii
Lipica (Lipiţa), numită astfel după necropola identificată, încă din anii 1889-
1890, în regiunea de la nord-est de Carpaţi.
Singurul moment în care izvoarele scrise ne oferă informaţii este anul 170
d.Hr., când costobocii au invadat Imperiul Roman, ajungând până în Grecia,
unde au devastat templul de la Eleusis. Ca răspuns la această situaţie, în
perioada guvernatorului Daciei Sextus Aelius Clemens (170-172), cu acordul
sau chiar la îndemnul autorităţilor romane, hasdingii au învins pe costoboci
( , LXXI, 11, 1, 3, 4, 5; 12, 1, 2, 3), au ocupat teritoriile locuite de

aceştia şi au pus capăt culturii Lipica.

Puţine aşezări ale acestei culturi au fost cercetate. Dintre acestea
menţionăm pe cele de la Remezehcy, Nezvisko şi Majdanek (Ucraina). În cadrul
aşezărilor predomină bordeiele rectangulare sau rotund-ovale în faţa locuinţelor
de suprafaţă rectangulare.
Ateliere de redus minereu din fier au fost descoperite la Remezehcy,
Verhnja Lypycja (Lipica) şi Vodnyky.
Materialul arheologice descoperit în cadrul aşezărilor este reprezentat de
ceramica dacică modelată cu mâna sau la roată, dălţi, fibule din bronz, piepteni
din os, cârlige de undiţe şi monede emise de împăraţi romani de la Traian la
Commodus.
Necropolele erau plane şi birituale. În cadrul lor predomină incineraţia în
proporţie de cca. 60% la Goeva Gora, respectiv 89,5% la Verhnja Lypycja
(Lipica Gorna). Mormintele de inhumaţie cuprindeau schelete în poziţie întinsă
pe spate sau chircită, orientate cu capul spre N, NV sau NE. Uneori au fost
practicate inhumări în tumuli din epoca bronzului.
Inventarul necropolelor cuprinde vase ceramice dacice şi germanice, arme
ale populaţiilor germanice (umbouri de scuturi, săbii şi vârfuri de lănci arse şi
indoite), fibule, catarame, fusaiole, inele din bronz. Majoritate formelor de vase
ceramice sunt dacice. Menţionăm dintre vasele modelate cu mâna ceştile dacice,
oalele decorate cu brâuri alveolate, proeminenţe sau motivul brăduţului. Un
aspect singular pentru secolele II-III d.Hr. îl constituie supravieţuirea ceramicii
dacice pictate. Ceramica germanică este o prezenţă minoritară, fiind reprezentată
mai ales de vasele de tip urnă, specifice culturii Przeworsk.
Cultura Lipica a fost datată în secolele I-II d.Hr., ea încheindu-se, se pare,
brusc după invazia costobocilor din anul 170 d.Hr. în Imperiul Roman.
Cultura tumulilor carpatici

Aria de răspândire a cuprins Galiţia, Ucraina Subcarpatică şi Bucovina. A
fost atribuită unor triburi dacice de nord-est, hasdingilor şi lacringilor de neam
germanic.
26
Cele peste 150 de aşezări identificate sunt dispuse de-a lungul cursurilor
de apă, 2-3 ha, rareori peste 10 ha, şi în mod excepţional peste 20 ha la Palodi-
Komarovčy. Locuinţele de suprafaţă puţine, de formă rectangulară cu verte
rotunde sau cuptoare menajere. Locuinţe semiadâncite cu sau fără stâlpi cu sau
fără instalaţii de foc au fost descoperite la Palodi-Komarovčy şi Bogdanovče.
În bazinul Tisei superioare au fost descoperite peste 180 de cuptoare de
olar, grupate, în general, în baterii de câte două (Beregsurany, Luzanska). În
faza timpurie a culturii predomină ceramica dacică şi romană, ponderea celei
germanice crescând semnificativ în faza târzie. În cadrul ceramicii dacice
modelate cu mâna menţionăm oalele decorate cu brâuri alveolate sau crestate,
alveole sau crestături pe buze, fructierele, căniţele şi străchinile. În cadrul
ceramicii dacice modelate la roată se manifestă influenţe romane în forme şi
tehnică, dintre care remarcăm apariţia vaselor de bucătărie din pastă
zgrunţuroasă. Nu lipsesc nici importurile romane, cele mai frecvente fiind
amforele. Ceramica de tip Przeworsk este prezentă mai ales prin vasele-urne
specifice.
Tezaure monetare au fost descoperite la Vinogradovo şi Nove Mesto, iar
la Brestovo lingouri de aur.
Singurul rit funerar atestat în cele peste 20 de necropole identificate a fost
incineraţia pe loc. Resturile incinerate erau depuse în urne sau gropi simple în
cadrul unor tumuli a căror înălţime nu trece azi de 0,40 m (Hliboka, Iza, Gura
Secului). În cadrul mormintelor au fost descoperite ceramică modelată cu mâna
sau la roată de factură dacică, romană sau Przeworsk..
În aşezarea de la Solončy-Uzgorod (Ucraina) a fost descoperită o
platformă rectangulară neacoperită. Ea conţinea un strat de fragmente ceramice,
oase umane arse, fibule, mărgele etc. Acest complex arheologic, unde au fost
arşi pe rug 150-170 de indivizi, se consideră a fi fost un loc pentru sacrificii sau,
mai plauzibil, un (rug).

Cultura Sântana-Arad
Creatorii culturii Sântana-Arad sunt consideraţi a fi Dacii Mari, care
locuiau la vest şi nord-vest de graniţele provinciei Dacia. Aria sa cuprinde
regiunea dintre Tisa superioară şi Mureşul inferior, de-a lungul graniţelor
provinciei Dacia. Dacii au convieţuit însă cu sarmaţii iazigi în campia dintre
Dunăre şi Tisa, respectiv cu populaţiile germanice (buri, vandali, hasdingi şi
cvazi) în regiunea de la cotul Someşului şi din sud-estul Slovaciei de azi.
(LXXI, 3, 3) relatează că, în anul 180 d.Hr., Sabinianus –

guvernatorul celor trei Dacii – a învins pe dacii de la vest şi nord-vest de

provincie, strămutând în interiorul Daciei romane un număr de 12 000 de dintre
aceştia. Prezenţa unui în cadrul Legiunii I Adiutrix, staţionată

la Brigetio în Pannonia, indica şi ea existenţa unor puternice comunităţi dacice

la răsărit de Dunăre, spre bazinul carpatic.
27
În aria culturii Sântana-Arad au fost identificate peste 100 de aşezări.

Acestea erau nefortificate şi se aflau în apropierea cursurilor de ape. Locuinţe de
suprafaţă au fost descoperite la Călineşti şi Cociuba Mare, iar bordeie la Cicir-
Arad şi Sântana-Arad. În spaţiile dintre locuinţe, gropile de provizi şi menajere
de formă tronconică sau în formă de sac conţineau oase de animale, fragmente
de vase ceramice şi pietre de râu.
Dovezi privind cultivarea pământului sunt râşniţele, un cuţit şi un brăzdar
de fier de tip roman. Oasele de animale descoperite în aşezările cercetate indică
următoarea ordine: vitele, porcinele, ovicaprinele şi cabalinele.
Cuptoare de ars vase de tipul cu perete median au fost descoperite la
Medieşu Aurit, Lazuri şi Dorolţ, iar cu pilon central la Zalău-Valea Mâţei. O
prezenţă singulară este cuptorul cu trei camere descoperit la Arad-Ceala. Spre
deosebire de cele de mai sus, acesta avea o cameră intermediară între focar şi
camera de ardere a vaselor.
Ceramica modelată cu mâna reprezintă 30-40% din totalul vaselor, restul
fiind ceramică modelată la roată. Ceramica de factură dacică predomină clar,
fără a lipsi forme ale ceramicii romane şi germanice. Ceramica de tradiţie dacică
modelată cu mâna cuprinde oale decorate cu brâuri alveolate şi ceşti dacice, iar
ceramica romană este reprezentată de vase de tip terra sigillata, oale, castroane şi
căni.
Dintre tezaurele monetare cele mai reprezentative sunt cel de la Covăsint-
Arad (500 de piese) şi cel de la Teceu (peste 1100 de monede).
Manifestările religioase reprezintă un aspect mai puţin cunoscut. Totuşi,
la Panic, arheologul Alexandru Matei a identificat un sanctuar patrulater cu
stâlpi din lemn, care poate fi datat în secolele II-III d.Hr., iar la Zalău-Valea
Mâţei au fost descoperite gropi de cult ce conţineau un porc şi mai trei iepuri.
În aria culturii Sântana-Arad au fost descoperite puţine necropole. Cea
mai mare este cea de la Medieşu Aurit (74 de morminte). Alte grupuri mici de
morminte au fost descoperite la Sântana-Arad şi Salonta. Singurul rit funerar
practicat a fost incineraţia.
Cultura Sântana-Arad a fost datată, în linii generale, între secolele II-IV
d.Hr.

Geto-dacii din afara graniţelor Imperiului Roman au continuat tradiţiilor lor
preromane, în noile condiţii create de prezenţa lumii romane. Relaţiile cu lumea
romană au fost mai strănse în Muntenia şi Crişana, fără a lipsi în celelalte
teritorii.

1. Dacii liberi: etnonime, aşezarea geografică, izvoare, evenimentele politico-
militare la care au participat.
2. Aspecte ale vieţii materiale şi spirituale ale geto-dacii din Muntenia.
28
3. Cultura Lipita şi modul de viaţă al costobocilor.

4. Cultura tumulilor carpatici şi civilizaţia carpilor.
5. Cultura Sântana-Arad şi istoria dacilor mari în conexiune cu populaţiile
alogene.
6. Contactele economice, politico-militare şi culturale dintre comunităţile dacilor
liberi şi Imperiul Roman.
6.Aplicaţii
1. Cultura geto-dacilor din Muntenia în secolele II-IV d.Hr. a fost denumită

Lipiţa.
a. Da b. Nu
2. Costobocii erau de origine:

a. germanică
b. sarmatică
c. celtică
d. dacică
3. Muntenia a fost abandonată în timpul împăratului:

a. Traian
b. Hadrian
c. Aurelian
d. Marcus Aurelius

1. b
2. d
3. a

Trăsăturile esenţiale, comune ale civilizaţiei dacilor din afara graniţelor
Imperiului Roman

Prezentaţi aspecte ale civilizaţiei dacilor liberi din judeţul ................ (pentru cei
care au domiciliul în judeţele din afara fostelor provincii romane)
Glosar (opţional)

29
Capitolul V. Sarmaţii roxolani

1. Scurt istoric
cult)

Încă din secolul I a.Chr primele grupuri de sarmaâi roxolani au pătruns la est de
Nistru. În cursul unor expediţii din secolul I î.Hr., precum ţi în primul război
dintre daci şi romani din anii 101-102, ei au fost aliaţii geto-dacilor.
Definirea civilizaţiei sarmatice şi a interferenţelor cu populaţiile din spaţiul
carpato-dunărean..

Sarmaţi, iazygi, roxolani, alani, morminte tumulare


5)
Sarmaţii, care apar în izvoarele scrise ca (Herodot, IV, 119),

(Flavius Iosephus, , VII, 4, 3) sau , erau o

populaţie de origine iraniană înrudită cu sciţii. Cele mai cunoscute triburi

sarmatice au fost roxolanii, iazigii şi alanii. Patria lor de origine a fost undeva în
regiunea Volga-Ural, de unde au migrat apoi spre vest. Astfel, dacă în secolul al
V-lea î.Hr. ei se aflau la est de fluviul Don, în teritoriul numit

(Herodot, , IV, 21), în secolele III-II î.Hr. erau între Don şi Nipru, iar în

secolele II-I î.Hr., deja dominau stepele nord-pontice.

Migrarea către bazinul carpato-dunărean s-a făcut pe două direcţii:
sarmaţii roxolani au migrat pe direcţia stepa Buceagului-râul Bârlad către sud-
estul Munteniei, în timp ce sarmaţii iazigi s-au îndreptat prin Carpaţii Nordici
către Câmpia Tisei. La mijlocul secolului I î.Hr., sarmaţii iazigi s-au aşezat între
Dunăre şi Tisa, iar sarmaţii roxolani au pătruns în secolul I î.Hr. în sudul
Moldovei dintre Nistru şi Carpaţi. În repetate rânduri (iernile anilor 67-68, 68-
69, 69-70, 101-102, 117-118 d.Hr.), singuri sau în alianţă cu dacii, sarmaţii au
invadat sau ameninţat teritoriile romane. Pentru a obţine linişte la frontiera
Dunării de Jos, Traian le-a acordat subvenţii, iar Hadrian a încheiat pacea cu
regele roxolanilor.
Alanii reprezintă ultimul val sarmatic, care a ajuns în zona Dunării de Jos
în secolul IV d.Hr., aducându-şi aportul la geneza culturii Sântana de Mureş-
Cerneahov.
30
În Muntenia vestigiile sarmatice se grupează în zonele din apropierea

Dunării şi cursurile inferioare ale râurilor Călmăţui, Buzău, Argeş şi Moştiştea,
unde datează începând cu a doua jumătate a secolului I d.Hr., dar majoritatea
aparţin secolelor II-III d.Hr.
Cercetările arheologice sistematice sau de salvare nu au identificat încă
aşezări ale sarmaţilor roxolani. Singura explicaţie plauzibilă ar fi cea potrivit
căreia fiind o populaţie nomadă nu construia locuinţe de durată, ci locuiau în

corturi (Strabon, , VII, c 307; Popmponius Mella, III, 4, 34, 35), ale

căror urme nu mai pot fi surprinse arheologic. Ocupaţia principală a sarmaţilor o

constituia creşterea animalelor.
Sarmaţii au practicat exclusiv ritul inhumaţiei în morminte majoritatea
plane, concentrate în grupuri mici, de cel mult câteva zeci de morminte. Uneori
s-au practicat înmormântări în forme de relief înalte naturale (dune de nisip) sau
ca morminnte secundare în tell-uri şi tumuli (Măgura Jilavei, Largu, Smeieni,
Histria).
Aceste morminte sunt orientate predominant N-S în Moldova şi Muntenia,
respectiv S-N în Banat. Scheletele descoperite se aflau în poziţie întinsă cu un
braţ îndoit depus pe piept ori abdomen (Pogoreşti şi Truşeşti), respectiv în
poziţie chircită (Olteniţa-Coada Malului, Târgşor). Unele schelete aparţinând
sarmaţilor roxolani aveau craniile deformate (Largu, Olteniţa, Poieneşti), ceea ce
constituia o dovadă de furmuseţe, potrivit cutumelor lor.
Majoritatea mormintelor sunt simple, fără a lipsi şi cele duble (Ştefăneşti)
sau triple (Histria, soţ, soţie, copil). Gropile aveau forma rectangulară cu
colţurile rotunjite, rareori pătrată. Uneori ele aveau trepte la interior şi erau
purificate cu ajutorul focului.
Foarte puţine morminte evidenţiază un statut social deosebit prin
amenajarea de tumuli (Vităneşti) sau un inventar funerar bogat. Majoritatea
cuprindeau vase ceramice ceramice lucrate cu mâna (oale, vase tronconice) sau
la roată (străchine, amfore, căni) depuse lângă craniu sau picioare. Au mai fost
descoperiţte mărgele purtate ca şirag sau cusute pe haine şi centuri, fibule găsite
în jurul umerilor sau pieptului, clopoţei purtaţi la gât, cuţite.
Cercetările arheologice au evidenţiat prezenţa în mormintele sarmatice a
ceramicii dacice de culoare cenuşie modelată la roată, cît şi podoabe sarmatice
(mărgele, clopoţei), toaletă (oglinzi cu tamga) în aşezările dacilor liberi din zona
extracapratică. Importurile din lumea romană în mediul sarmatic sunt puţine. Ele
constă în ceramică, vase de sticlă şi bronz, mărgele de sticlă.
La finele secolului al III-lea d.Hr. şi în secolul IV d.Hr., sarmaţii din
Muntenia au fost incluşi, ca şi geto-dacii, în cadrul culturii Sântana de Mureş-
Cerneahov. Argumente în acest sens sunt mormintele sarmatice din necropolele
de tip Sântana de Mureş-Cerneahov de la Spanţov, Oinac, Drăgăneşti-Olt,
Alexandru Odobescu şi altele.

31
Sarmaţii roxolani au convieţuit cu geto-dacii din regiunea extracarpatică în

secolele I-III d.Hr., iar în secolul IV şi-au adus contribuţia la formarea culturii
Sântana de Mureş-Cerneahov.

1. Scurt istoric al prezenţei sarmatice în spaţiul carpato-dunărean.
2. Aspectele viaţii economice (agricultura; mesteşugurile; comerţul; organizarea
socială) dezvoltate de migratorii sarmaţi.
3. Viata spirituala sarmatică (arta; rituri si ritualuri funerare; manifestari
religioase si de cult).
4. Contactele militare, economice şi culturale ale sarmaţilor roxolani cu
populaţiile din spaţiul carpato-dunărean.
6.Aplicaţii
1. Sarmaţii erau o populaţie de origine:

a. latină
b. iraniană
c. germanică
d. celtică
2. Sarmaţii practicau ritul:

a. incineraţiei
b. inhumaţiei
c. incineraţiei şi inhumaţiei
3. Sarmaţii erau o populaţie sedentară care se ocupa cu cultivarea plantelor.

a) Da b) Nu

1. b
2. b
3. b

Modul nomad de viaţă al sarmaţilor

Relaţiile dintre geto-daci şi sarmaţi în secolele I-III
Glosar (opţional)
32

33
Capitolul VI. Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov

1. Scurt istoric
cult)

După abandonarea provinciei Dacia de către Aurelian, goţii s-au aşezat în
regiunea extracarpatică şi în estul Transilvaniei. Aceste teritorii au constinuat
însă să fie locuite şi de geto-daci şi sarmaţi.
Definirea culturii Sântana de Mureş-Cerneahov din perspectivă etnică,
geografică, economică, spirituală şi analiza caracterului ei intercultural

Cultură interetnică (daco-romană, gotică şi sarmatică),


6)
Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov

Cultura numită după localităţile eponime Sântana de Mureş (România) şi
Cerneahov (Ucraina) a fost o cultură eterogenă ce poate fi atribuită vizigoţilor,
geto-dacilor, sarmaţilor şi alte populaţii, la care se adaugă şi influenţa culturală
romană. Aria sa a cuprins spaţiul dintre bazinul Doneţului şi Transilvania, din
Volhinia (Polonia) şi până în nordul Mării Negre şi Dunărea de Jos. Spre
deosebire de perioada anterioară, când geto-dacii şi sarmaţii şi-au păstrat
identitatea lor culturală, cu unele mici împrumuturi reciproce, noua cultură se
impune prin trăsături comune celor trei componente etnice principale, deşi izolat
mai apar încă semnele lor distinctive.
Spaţiul de origine al goţilor este Scandinavia şi zona Vistulei inferioare,
unde se aflau în secolele I î.Hr. – I d.Hr. Apoi ei au coborât pe cursurile Vistulei
şi Bugului spre sud, în regiunea dintre Nistru şi Don (a doua jumătate a secolului
al II-lea d.Hr. şi prima jumătate a celui următor), primul râu fiind graniţa dintre
vizigoţi (la vest) şi ostrogoţi (la est). La sfârşitul secolului al III-lea d.Hr., primii
şi-au impus dominaţia politico-militară în Moldova, estul Transilvaniei şi
Muntenia.
Atacurile iniţiate în alianţă cu carpii în anul 238 d.Hr., au fost apoi
conduse de goţi. Ele au crescut în intensitate în timpul împăraţilor Decius şi
Galienus. Pe câmpul de bătălie de la Abrittus (Razgrad), în anul 251 d.Hr.,
34
împăratul Decius şi fiul său au căzut în luptă. În urma atacului din anul 263
d.Hr., criza a fost atât de profundă, încât s-a s-a mers până la a se afirma că
Dacia ar fi fost abandonată de către Galienus. De la mijlocul secolului al III-lea
d.Hr., era clar că Imperiul Roman cedase controlul Munteniei către goţi.
În timpul împăratului Aurelian, provincia Dacia a fost părăsită pentru a se
putea face faţă presiunii extraordinar de puternice făcută de goţi şi aliaţii lor
asupra provinciei Moesia Inferior. Izvoarele scrise atestă şi faptul că Aurelian a
învins pe goţi, alani şi roxolani, fapte pentru care ar fi primit un triumf.
Atacurile goţilor au continuat şi în perioada următoare, până în timpul
domniei lui Constantin cel Mare (306-337). În timpul acestuia, după ce au fost
alungaţi din Imperiu, se pare că a fost încheiată pacea. În deceniile următoare,
aşezaţi în apropierea graniţei dunărene a Imperiului, goţii au ajuns chiar să apere
provinciile sud-dunărene ale acestuia de alţi năvălitori.
După înfrângerea din anul 375 d.Hr. în faţa hunilor, ameninţaţi de
iminenta invazie a acestora, cea mai mare parte a, goţilor în frunte cu căpeteniile
lor, solicită şi primesc dreptul de a se refugia în Imperiul Roman, la sudul
Dunării. Singurul grup care a rămas, condus de regele Athanaric, s-a retras
temporar în (undeva în zona Buzăului). În cele din urmă, şi el a

trecut în Imperiu. Acestui grup, şi chiar regelui său, îi este atribuit faimosul
tezaur , descoperit întâmplător în anul 1837 la Pietroasele.

Secolul al IV-lea d.Hr. marchează o evidentă creştere demografică în

zonele extracarpatice. Aşezările rurale deschise cuprindeau bordeie de formă
rectangulară, rareori ovală şi locuinţe de suprafaţă de formă rectangulară.
Majoritatea locuinţelor aveau vetre ovale sau rectangulare, şi uneori cuptoare
menajere. În interior erau amenajate deseori laviţe sau scaune.
Materialul arheologic descoperit în cadrul aşezărilor cercetate consta mai
ales în vase ceramice modelate la roată din pastă fină sau zgrunţuroasă şi vase
modelate cu mâna în maniere specifice geto-dacilor şi sarmaţilor. Alte obiecte
descoperite sunt paharele de sticlă, fibulele cu piciorul întors pe dedesubt sau cu
semidisc, catarame, piepteni de os, mărgele, pandantive de tip căldăruşă,
monede etc.
Cultivarea pământului este dovedită de numeroase unelte descoperite
(brăzdare, râşniţe, seceri), iar creşterea animalelor confirmată de oasele de
animale domestice descoperite în aşezări sau morminte (bovine, cabaline,
porcine).
Dintre meşteşuguri cel mai bine atestat este olăritul. Cuptoare de olar cu
perete median au fost descoperite la Bucureşti-Crângaşi, iar cu pilon central la
Truşeşti. De asemenea, au fost prelucrate metale, precum fierul, bronzul şi
argintul, acestea din urmă pentru obţinerea unor obiecte de port şi podoabe.
Meşteşugurile casnice au fost şi ele atestate prin descoperirea a numeroase
fusaiole şi greutăţi pentru războiul de ţesut.
După aşezarea pe malul drept al Dunării inferioare, istoria goţilor a fost în
strânsă legătură cu cea a Imperiului roman. Fenomenul influenţei romane
35
dincolo de graniţele Imperiului a continuat în această perioadă sub toate

aspectele, inclusiv în domeniul vieţii spirituale. Tentativele de expansiune a
creştinismului în spaţiul dominat de goţi prin activitatea unor misionari precum
Ulfila şi Sava Gotul, reflectă şi un oarecare interes al populaţiilor nord-dunărene
pentru noua religie. Se consideră că renunţarea la incineraţie în favoarea
inhumaţiei ar fi un indiciu al adoptării creştinismului de către pătura de jos a
goţilor, fără a exclude şi aristocraţia gotică de la adoptarea noii religii.
Necropolele de tip Sântana de Mureş-Cerneahov cuprind un număr mare
de morminte plane de inhumaţie sau incineraţie. Inhumaţia predomină în mod
clar, ea reprezentând între 60% în necropola de la Târgşor şi 77% la
Independenţa. Singura necropolă în care predomină încineraţia în proporţie de
peste 87% este cea de la Olteni.
Majoritatea scheletelor din mormintele de inhumaţie, fără excepţie plane,
erau depuse în poziţie întinsă, în gropi simple, rareori cu nişe, praguri pentru
ofrande sau urme de sicrie din lemn. Orientarea lor predominantă a fost N-S,
fără să lipsească şi cea E-V.
Obiectele de inventar funerar sunt destul de variate. Ele constă în
ceramică din pastă modelată la roată (de regulă 3-4 vase), accesorii de veşminte
(câte două fibule grupate de obicei pe umeri sau piept, catarame provenite de la
centură sau încălţăminte). Cele mai frecvente podoabe sunt mărgelele (coliere
sau prinse pe îmbrăcăminte) şi pandantivii din metal sau os. Caracteristici sunt şi
pieptenii din os aşezaţi de obicei lângă craniu. Rareori au fost găsite pahare din
sticlă, monede sau oase de animale sacrificate.
Mormintele de incineraţie erau de mai multe tipuri: în urne cu sau fără
capac, în gropi simple sau în urne şi în gropi. Inventarul lor este mai sărac şi
cuprinde ceramică, piese de armament (umbo de scut, vârfuri de lănci sau
topoare de luptă), obiecte de port, podoabe, obiecte de uz casnic, arse uneori
secundar.
Sfârşitul acestei culturi a fost plasat, în general, ultimul sfert al secolului
al IV-lea d.Hr., odată cu năvălirea hunilor, care i-au învins pe goţi şi au preluat
controlul politic al zonelor stăpânite anterior de aceştia. În realitate, în unele
regiuni din Muntenia şi Moldova enclave ale acestei culturi au supravieţuit până
la începutul secolului al V-lea d.Hr.

Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov este rezultatul convieţuirii dintre goâi,
geto-daci şi sarmaţi la nordul Dunării de Jos. Ea este o dovadă incontestabilă că
perioada migraţiilor nu a fost una de necontenite războaie şi exterminării de
populaţii, ci mai degrabă una de contat între civilizaţii.

36
1. Geneza culturii Sântana de Mureş-Cerneahov în contextul abandonării Daciei

de către autorităţile romane şi a contactelor dintre autohtonii daco-romani şi
populaţiile migratoare (sarmaţii, goţii).
cult)
5. Aplicaţii

1. Goţii conduşi de regele Athanarich s-au refugiat în:
a. nordul Mării Negre
b. sudul Dunării
c. Dacia
d. Caucaland
2. Cultura Sântana de Mureş – Cerneahov s-a încheiat:

a. în sec. I d.Hr.
b. în sec. II d.Hr.
c. în sec. III d.Hr.
d. la sfârşitul sec. IV sau începutul sec. V
2. Cultura Sântana de Mureş – Cerneahov a fost creată de:

a. goţi
b. sarmaţi
c. celţi
d. geto-daci
A = a+b+c B = a+c+d C = a+b+d D = c+d

1. d
2. d
3. C

Caracterul eterogen al culturii Sântana de Mureş-Cerneahov

Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov pe teritoriul judeţului .................. (pentru
cei care locuiesc în aria fostei culturi Sântana de Mureş-Cerneahov)
37
Glosar (opţional)

38
Capitolul VII. Autohtoni şi alogeni în secolele V-VII

1. Populaţia autohtonă
2. Populaţiile alogene în secolele V-VII (hunii, gepizii, avarii, slavii)

Perioada secolelor V-VII este una de schimbăr majore în istoria Europei. Marea
invazie a hunilor şi imperiul creat de ei apus în pericol pentru scurtă vreme
dominaţia Imperiului Roman. Migraţia slavilor, aşezarea lor în Europa centrală
şi sud-estică a schimbat însă configuraâia politică şi etnică a Europei de la sfărşit
de antichitate şi început de ev mediu.
Analiza evoluţiei autohtonilor din spaţiul carpato-dunărean în secolele V-VII în
contextul relaţiilor cu migratorii huni, gepizi, avari şi slavi şi Imperiul Bizantin

Populaţii alogene (huni, gepizi, avari, slavi),


7)
Autohtoni şi alogeni în secolele V-VII

După dispariţia supremaţiei hunilor, s-a instaurat un calm relativ în a doua
jumătate a secolului al V-lea, care a permis consolidarea prezenţei şi influenţei
bizantine în regiunea Dunării de Jos. Aşezarea gepizilor în Transilvania după
înfrângere hunilor la Nedao în anul 453, s-a făcut sub forma unor enclave în
jurul garnizoanelor militare şi nu au schimbat în mod efectiv componenţa
demografică şi culturală autohtonă. Deplasarea slavilor către Europa de Sud-Est
s-a făcut în perioada supreamţiei avarilor începută în anul 567. La sfârşitul
secolului VI s-au intensificat luptele dintre slavi şi bizantini. În anul 602 limesul
bizantin pe Dunăre s-a prăbuşit permiţând mutarea masivă a slavilor de la nord
la sud de Dunăre., unde au dislocat comunităţi romanice.
Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov a continuat în unele în primele
două-trei decenii ale secolului V d.Hr. În general, se consideră că de la mijlocul
acestui secol se poate vorbi de culturile pre-medievale romanice.
Cercetările arheologice din ultima jumătate de secol au precizat existenţa
în spaţiul carpato-nistro-dunărean a unor culturi arheologice cu o puternică
componentă romanică, şi unele prezenţe alogene (gepide, avare, slave) încă
insuficient cunoscute şi delimitate.
Pe teritoriile locuite anterior de daco-romani şi dacii liberi, parţial ocupate
apoi de cultura Sântana de Mureş-Cerneahov, în secolele V-VII s-au dezvoltat
trei culturi regionale similare datorate aceluiaşi substrat cultural şi influenţei
39
romane şi apoi bizantine. Culturile Costişa-Botoşana-Hansca între Carpaţii

Orientali şi Nistru, Cireşanu-Ipoteşti-Cândeşti între Carpaţii Meridionali şi
Dunăre, Bratei-Ţaga-Biharea în interiorul arcului carpatic sunt culturile atribuite
populaţiei romanice. Aceste culturi numite romanice, au trăsături comune
indubitabile: tipurile de aşezări, locuinţe şi mai ales ceramica extrem de
asemănătoare. Dincolo de mici diferenţe regionale, ele au caracteristici comune,
fapt ce permite o tratare integrată.
Pe teritoriul actual al României se estimează prezenţa a aproximativ 500
de aşezări, dintre care peste 250 în zona extracapatică până la Nistru, în
Dobrogea cca. 100, iar în Transilvania cca. 90. Aşezările rurale deschise precum
erau răspândite în toate formele de relief, cu menţiunea că a fost constatată a
densitate mai mare de locuire în zonele de câmpie. Cele mai intense cercetări au
fost întreprinse în aşezările de la Costişa, Botoşana, Dulceanca, Budureasca şi
Militari-Câmpul Boja.
Bordeiele, de obicei, de formă rectangulară, aveau pereţii din lemn şi
nuiele împletie lutuite, iar acoperişul în două sau patru ape. Deşi mai rare,
locuinţele de suprafaţă nu lipseau din aşezări precum cele de la Suceava-Şipot,
Hansca-Chişinău sau Dulceanca-Teleorman.
Principalele ocupaţii ale creatorilor acestor culturi aveau ca ocupaţii
principale agricultura şi meşteşuguri precum metalurgia şi prelucrarea metalelor
(fier, bronz, argint), producţia ceramicii, torsul şi ţesutul.
O ocupaţie de bază era producţia ceramicii. Cuptoarele de ars vase erau de
tipul cu pilon central sau perete median. Din punct de vedere tehnic vasele erau
modelate cu mâna, la roata lentă sau la roata rapidă.Arderea era oxidantă,
majoritatea covârşitoare a vaselor având culoarea cărămizie cu diferite nuanţe.
Motivele de decor erau rare şi constau în alveole pe buză, linii simple
orizontale sau în val, cruciuliţe sau steaua cu coadă, ca simboluri creştine.
Ceramica modelată la roata lentă este asemănătoare ca forme, pastă şi decor, ele
fiind uneori greu de distins ca tehnică.
Importuri bizantine amfore descoperite în întraga regiune extracarpatică,
fibule digitate cu piciorul în formă de liră, cerceii pandantivi stelaţi sau în formă
de ciorchine, brăţări şi inele din aur, argint sau bronz, medaliaone, cruciuliţe etc.
Prezenţa monedei bizantine al nordul Dunării şi a tezaurelor monetare de la
Hotin-Hotin, Movileni-Galaţi, Gropeni-Brăila.
Informaţiile cu privire la riturile şi ritualurile funerare sunt extrem de
puţine. Grupuri mici de 3-4 morminte de inhumaţie au fost descoperite la
Râureni-Vâlcea, Secuieni şi Săbăoani-Neamţ. Scheletele orientate E-V, erau
întinse pe spate cu mâinile pe piept sau pe lângă corp, ceea ce indică apartenenţa
la religia creştină. Mormintele de incineraţie aveau resturile incinerate depuse
direct în gropi mici şi acoperite cu pământ. Dintre acestea amintim pe cea de la
Lozna-Străteni din Botoşani. Astfel, de morminte au fost atribuite mai ales
slavilor.
40
Cercetările arheologice întreprinse pe teritoriul României şi în vecinătatea

sa, au identificat cele trei grupri culturale prezentate mai sus. În cadrul acestor
grupuri culturale, pe lângă elementele comune definitorii, au fost observate
diferenţe regionale, mai ales cu privire la fazele acestor culturi.
Prima fază a culturii Costişa-Botoşana-Hansca are drept principale
caracteristici: ceramica modelată la roată de tradiţie romană şi Sântana de
Mureş-Cerneahov şi fibulele de tipul cu piciorul întors pe dedesubt de tradiţie
locală şi romană. Acestei faze datate între mijlocul secolului V şi mijlocul
secolului VI, îi aparţin aşezări precum Costişa III, Hansca I şi Botoşana I.
A doua fază a acestei culturi s-a caracterizat printr-o evidentă sporire a
ceramicii modelate cu mâna şi o creştere a vestigiilor slave a fost dataă ân a
doua jumătate a secolului VI. Acestei faze îi sunt atribuite aşezările de la Raşcov
III, Suceava-Şipot şi Botoşana II.
În ultima fază a acestei culturi, surprinsă în aşezările de la Suceava-Şipot,
Dodeşti, Izvoare Bahna, ceramica modelată cu mâna a crescut de o aşa manieră,
iar cea modelată cu roata aproape că lipseşte. Fenomenul este atribuit prezenţei
masive a slavilor la sfârşitul secolului VI şi primul deceniu al secolului VII în
zona Moldovei. Această fază continuă se cuprinde prima jumătate a secolului
VII.
O evoluţie similară a cunoscut şi cultura Ipoteşti-Cândeşti-Ciurel. Prima
fază, numită Cireşanu, datată prima jumătate a secolului V a fost surprinsă în
cadrul siturilor arheologice de la Cireşanu, Budureasca şi Militari-Câmpul Boja.
Caracteristică acestei prime faze este ceramica predominant modelată la roată
din pastă nisipoasă roşcată, asociată uneori cu ceramică zgrunţuroasă cenuşie
sau fină de culaore cenuşie. Prima categorie este de influenţă bizantină, iar
ultimele două sunt prelungiri ale tradiţiilor locale.
În faza a doua alături de ceramica modelată la roată este prezentă şi cea
modelată cu mâna, reprezentată fiind prin oale, castroane şi tipsii (tigai) mai
ales. Uneori, sunt imitate formele ceramicii modelate la roată, şi nu de puţine ori
folosesc pastă identică, nisipoasă de culoare cărămizie. Cele mai importante
situri din această fază sunt cele de la Ipoteşti, Gropşani şi Budureasca şi Târgşor.
Faza a treia, datată în a doua jumătate a secolului VI indică o cerştere a
ceramicii modelate cu mâna, de orgine dacică sau slavă, care ajunge să
predomine în proporţie de peste 60%. Nu lipseşte nici ceramica modelată la
roată prezentă prin oale, capace şi boluri. Acestei faze îi aparţin aşezările de la
Dulceanca I şi II, Şirna şi Străuleşti.
Faza ultima a culturii a fost dataă între sfârşitul secolului al VI-lea şi
primele decenii ale secolului următor şi izolat până la mijlocul acestui secol.
Aşezările de la Ciurel şi Dulceanca III-IV sunt reprezentative pentru această
fază. Ceramica modelată cu mâna de factură autohtonă şi slavă predomină.
Aşezarea de la Bratei are două faze. Prima datată în secolul IV până în
primele decenii ale secolului VI, sau poate chiar mijlocul secolului VI. În
41
această perioadă nu a fost descoperită ceramică de factură slavă. Ceramică de

tradiţie romană modelată la roată rapidă.
A doua fază a acestei culturi marchează prezenţa slavilor alături de
populaţia autohtonă romanică predominanţă. Ceramica slavă este minoritară faţă
de cea de tradiţie dacică sau romană. Ceramica zgrunţuroasă cenuşie de tradiţie
romană cunoaşte o evoluţie prin creşterea procentului de nisip în locul
pietricelelor.
Populaţiile alogene în secolele V-VII

În secolele V-VII, regiunea de la nord de Dunărea de Jos a continuat să fie
un coridor natural pentru migraţia unor populaţii dinspre stepele nordice ale
Mării Negre, către Europa Centrală şi de Sud-Est. Acestea au dominat pe rând
teritoriile din vecinătatea graniţelor Imperiului Bizantin, dar cu excepţia slavilor,
prezenţa lor pe actualul teritoriu al României a fost cel mult sub formă de
enclave regionale.
Hunii
Hunii sunt o populaţie asiatică de neam turcic, care se pare că au avut
patria de origine în Asia Centrală şi Estică. De la frontiera nordică a Chinei ei au
migrat în Mogolia şi Transbaikalia, unde au locuit între mijlocul secolului I
d.Hr. şi secolul IV d.Hr.
În anul 376, ei trec graniţa de pe Nistru cu vizigoţii lui Athanaric. Aceştia
ridică ridică aşa-numitul val al lui Athanaric dintre valea Siretului şi valea
Prutului.
Treptat între anul 375 şi anul 454, între Don şi Pannonia a apărut un
Imperiu hunic. Învinşi în anul 454, în bătălia de la Nedao din Pannonia, Imperiul
lor se destramă, iar rămăşiţele se întorc în regiunea Donului unde se amestecă cu
bulgarii.
Prezenţa efectivă a acestora în bazinul Dunării de Jos a fost sporadică. Ea
a fost sesizată mai ales prin mormintele descoperite izolat. Hunii au folosit
exclusiv inhumaţia ca rit funerar. Deosebit de bogate în inventar sunt
mormintele căpeteniilor acestora, care aveau depuse alături armele, calul,
veşmintele de paradă şi podoabe de aur încrustrate cu pietre preţioase. Un astfel
de mormânt a fost descoperit la Conceşti. Lor le-au mai fost atribuite
mormintele izolate de la Gherăseni şi Bălteni, tezaurele de la Dulceanca şi
Coşoveni, cazanele de la Desa şi Hotărani.
Gepizii
Gepizii, populaţie de origine germanică înrudită cu goţii, se aflau în a
doua jumătate a secolului al II-lea d.Hr. la est de vărsarea Vistulei în Marea
Baltică. Se presupune că pe la mijlocul secolului al III-lea d.Hr., ei s-au deplasat
către sud-sud-est, o parte, alţii au rămas în regiunea Balticii. Se pare că ei s-au
confruntat cu goţii, ar au fost înfrânţi, aşezându-se în cele din urmă la nord de
42
Dacia în regiunea Carpaţilor Păduroşi. După venirea hunilor în Pannonia, gepizii

acceptă supremaţia acestora. La moartea lui Attila ei se revoltă împotriva
hunilor, şi îi înving pe aceştia la Nedao.
În perioada următoare, ei stabilesc relaţii clientelare cu Imperiul Bizantin,
apoi ocupă Sirmium, unde regele lor îşi mută chiar reşedinţa. În anul 567,
dominaţia lor a fost definitiv înlăturată de o coaliţie a longobarzilor şi avarilor,
ultimii preluând controlul asupra regiunilor dominate de gepizi.
Cercetările arheologice atestă o aşezarea masivă a acestora în regiunea
Tisei şi la sud de Dunăre în jurul oraşului Sirmium, şi doar sporadică în bazinul
carpatic. Prezenţa gepizilor pe teritoriul actual al României este atestată de
paftale de tip gepidic de la Cipău şi Fundătura în Transilvania, aşezările de la
Cipău şi Porumbenii Mici, mormintele cu un bogat inventar de piese din argint
de la Oradea şi Socodor în Crişana, tezaurul de obiecte din aur de la Someşeni şi
mai ales cele două morminte princiare de la Apahida. În secolul VI d.Hr.,
probabil ei s-au contopit cu populaţiile locale, fiind greu de distins sub aspect
cultural în cadrul necropolelor de la Bratei, Band, Noşlac etc.
Avarii
Avarii au fost o populaţie de origine mongolă sau turcică. La sfârşitul
secolului IV d.Hr., ei au preluat de la huni controlul asupra Asiei Centrale, iar în
a doua jumătate a secolului al VI-lea d.Hr. erau instalaţi în nordul Mării Negre,
atingând şi linia Dunării Inferioare. Singuri sau aliaţi cu slavii, la finele secolului
V şi începutul celui următor au atacat în numeroase rânduri Imperiul bizantin.
Dominaţia lor în regiunea carpato-dunăreană s-a menţinut până la sfârşitul
secolului VIII d.Hr.
Populaţie nomadă, avarii au preferat să locuiască în Pannonia regiune
favorabilă creşterii cailor şi turmelor de animale. Caracterul nomad a făcut, ca şi
în alte cazuri, să fie cunoscuţi mai mult prin necropole decât prin aşezări. Pe
teritoriul actual al României ei au fost identificaţi în Banat, Crişana şi
Transilvania. În Banat şi Crişana au fost descoperite atât morminte avare cu
inventar modest (Adoni, Valea lui Mihai, Ghenci), cât şi mormintele cu
inventare bogate ale unui bijutier la Felnac, respectiv al unui călăreţ la Sâmpetru
German. În Transilvania prezenţa avarilor trebuie să fi fost mai rară. Totuşi, pe
valea Mureşului mijlociu au fost descoperite morminte avare ce pot fi datate în
secolele VII-VIII, şi tot acestora le-au fost atribuite unele tipare pentru podoabe
(Dumbrăveni şi Corund), respectiv tezaure monetare (Firtuş şi Vădaş).
Slavii
Pe la mijlocul secolului VI d.Hr., Iordanes menţiona triburile slave ale
sclavinilor şi anţilor la nord de izvoarele Vistulei (Iordanes, , 34, 35). Fără

a exclude posibilitatea infiltrării unor grupuri izolate în prima jumătate a

secolului VI, pătrunderea masivă a slavilor la est de Carpaţi a avut loc mai ales
43
în a doua jumătate a acestui secol. Atunci au avut loc şi numeroase atacuri ale
slavilor şi aliaţilor lor la Dunărea de Jos împotriva Imperiului Bizantin.
Între anii 545-550 expediţiile slavilor s-au intensificat, iar în anul 580 a
avut loc o mare invazie în sudul Dunării. În anul 602, în condiţiile răscoalei
trupelor bizantine de pe limesul dunărean, slavii au trecut în sudul Dunării şi s-
au aşezat în Peninsula Balcanică. Acest lucru este sesizabil şi arheologic, sub
aspectul scăderii numerice a obiectivelor ce atestă prezentţa slavilor la nordul
Dunării de Jos, în prima jumătate a secolului VII d.Hr.
În zona Carpaţilor Păduroşi, la izvoarele Prutului şi Nistrului în secolele
VI-VII s-a dezvoltat un orizont dens de aşezări slave. Acesta este grupul
, caracterizat prin vase de lut ars ce au ca degresant ca degresant

fragmente ceramice pisate. În secolele VI-VII, în cadrul culturii a

apărut decorul cu alveole pe buzele vaselor.

Pe baza rezultatelor cercetărilor arheologice se consideră că prezenţa
slavă pe teritoriile actuale ale României, Bulgariei şi Iugoslaviei poate fi sesizată
începând cu a doua jumătate a secolului VI, mai exact cu perioada 568-570.
Descoperirile slave de pe teritoriul actual al României datate în secolele
VI-VII se concentrează în regiunea extracarpatică. Astfel în Moldova dintre
Carpaţi şi Nistru au fost descoperite vestigii slave într-o serie de localităţi
precum Raşcov-Hotin, Socol-Cernăuţi, Hansca-Chişinău, Suceava-Şipot,
Dodeşti-Vaslui etc., în Muntenia la Şirna, Duleceanca, Băleni-Români etc.
Acestea nu lipsesc nici în regiunea intracarpatică la Cernatu, Poieni, Crăciuneşti-
Maramureş etc. În aceste puncte au fost identificate atât forme ceramice
specifice culturii creată de anţi, cât şi grupului cultural

atribuit sclavinilor.

Vestigiile slave predomină în unele situri cum sunt cele de la Suceava-

Şipot şi Raşcov, în timp ce în cadrul siturilor de la Dulceanca şi Militari-Câmpul
Boja predomină cele ale populaţiei romanice autohtone. După trecerea masivă a
slavilor în sudul Dunării s-a produs o uniformizare a culturilor arheologice, care
rareori mai cuprind elemente slave arhaice.
Prima fază a migraţiei slave a fost surprinsă la Cernat, în Transilvania,
unde au apărut vase de factură slavă arhaică, respectiv la Suceava-Şipot în
Moldova. La începutul secolului al VII-lea are loc a doua fază a migraţiei slave,
care îşi are punctul de pornire undeva în zona Niprului (faza veche a culturii
Hlincea I-Luka-Raikviecka).
Slavii de pe teritoriul României locuiau în aşezări rurale deschise, de-a
lungul cursurilor de ape. Locuinţele, de obicei, semiadâncite de formă
rectangulară, aveau într-un colţ. Majoritatea materialului arheologic este
reprezentat de vase ceramice (oale modelate în special cu mâna, având diferite
forme) şi tăviţele sau tipsiile.
Practicarea unei agriculturi primitve este sugerată de plugul de lemn cu
brăzdar din fier, seceri şi coase, râşniţe de mînă etc. Torsul şi ţesutul sunt şi ele
susţinute de nenumăratele fusaiole şi greutăţi de război de ţesut. Alte obiecte
44
atribuite slavilor sunt unele tipuri de cuţite, verigi, amnare, fibule digitate de tip
niprovian, săgeţi cu trei muchii şi podoabe (pandantive, aplice de tâmplă,
mărgele din sticlă, cercei etc.).
Până la creştinarea lor în secolele IX-X, slavii adorau un zeu al fulgerului
şi tunetului, alături de care se aflau alte divinităţi ale turmelor, recoltelor şi
secerişului, siprite ale casei, vetrei, pădurilor, etc.
Singurul rit practicat de slavi de pe teritoriul României, până în secolele
IX-X, a fost incineraţia. Cu excepţia cimitirului de la Sărata Monteoru, care
cuprindea peste 1600 de morminte de incineraţie, alte descoperiri precum cele
de la Nalbant-Tulcea, Selişte-Orhei, Cândeşti-Vaslui etc., nu pot fi atribuite cu
certitudine slavilor. În cadrul cimitirului de la Sărata-Monteoru, cel mai adesea
resturile incinerate, inclusiv piesele de inventar erau depuse în gropi mici
cilindrice, acoperite apoi cu pământ.

În secolele V-VII populaţia romanică din bazinul carpatic a convieţuit cu
populaţiile alogene care s-au aşezat în acest teritoriu pentru perioade mai scurte
sau mai lungi de timp. În acelaşi timp relaţiile cu Imperiul Bizantin au
constinuat, dovadă fiind numeroasele produse bizantine găsite la nord de
Dunăre, şi mai ales consolidarea creştinismului în această regiune.

1. Hunii la Dunărea de Jos
2. Gepizii la Dunărea de Jos
3. Avarii la Dunărea de Jos
4. Slavii la Dunărea de Jos
6.Aplicaţii

1. Cultura Bratei-Ţaga aparţine populaţiei romanice din Moldova.
a. Da b. Nu
2. Cultură autohtonă dezvoltată în secolele V – VII:

a. Lipita
b. Ipoteşti-Cândeşti
c. Sântana-Arad
d.Basarabi
3. Răspândirea creştinismului la nordul Dunării de Jos în secolele IV-VI este

atestată de:
a. izvoare scrise
b. basilici episcopale
45
c. tipare de cruciuliţe
d. opaiţe cu simbolul crucii
A = a+c+d B = a+b+c C = a+d D = b+d

1. b
2. b
3. a

Raporturile dintre alogeni şi autohtoni în secolele V-VII

Vestigii arheologice ale populaţiilor alogene în judeţul ................ (în care
locuiesc)
Glosar (opţional)
Capitolul VIII. Continuitate si discontinuitate demografică şi culturală

1. Relaţia dintre etnic şi cultural în lumina cercetărilor arheologice şi izvoarelor
scrise
2. Continuitate şi/sau discontinuitate: opozabile sau complementare?

Problemele continuităţii sau discontinuităţii de locuire şi civilizaţie la Dunărea
de Jos au fost adesea marcate de ideologii şi interese politice. O analiză
obiectivă, ştiinţifică a realităţii istorice într-o perioadă mai puţin cunoscută cu
este cea a migraţiilor se poate face doar pe baza informaţiilor izvoarelor scrise şi
cercetărilor arheologice.
Analiza raportului între fenomenele de constinuitate şi discontinuitate etno-
culturală la Dunărea de Jos în mileniul I d.Hr., respectiv a etnogenezei
românilor.

Continuitate, discontinuitate, etnocultural


8)
46
Relaţia dintre etnic şi cultural în lumina cercetărilor arheologice şi

izvoarelor scrise
Izvoarele scrise oferă informaţii valoroase despre modul de viaţă şi
ocupaţiile geto-dacilor de epocă preromană, iar în context politico-militar
menţionează triburile dacice ale carpilor, costobocilor şi dacilor mari. Cele mai
numeroase informaţii scrise se referă la conflictele populaţiilor, mai ales
alogene, cu Imperiul Roman apoi Bizantin. O cronică a conflictelor mai
importante se poate contura, dar trebuie să fim conştienţi că o istorie a
mileniului I d.Hr. pe baza izvoarelor scrise ar avea multe lacune, mai ales cu
privire la viaţa cotidiană şi cea spirituală.
Cercetările arheologice completează datele oferite de izvoarele scrise,
acolo unde acestea există, şi aduc informaţii inedite privind relaţia dintre etnic şi
cultural. Pe de o parte s-a observat o conservare a tradiţiilor geto-dacice până în
secolul IV d.Hr., pe de alta împrumuturi între geto-daci şi sarmaţii roxolani,
precum şi importuri romane în întreaga regiune. Cultura Sântana de Mureş-
Cerneahov, care potrivit informaţiilor izvoarelor scrise ar putea fi atribuită doar
goţilor, conţine evidente elemente culturale dacice şi sarmatice, la care se
adaugă o puternică influenţă romană evidenţiată de ceramica de bucătărie.
După o perioadă de tranziţie, în doua jumătate a secolului al V-lea d.Hr.
au avut loc schimbări majore în cadrul vieţii materiale şi spirituale. Culturile din
această perioadă mai păstrează o tradiţie geto-dacică în cadrul ceramicii
modelate cu mâna, dar se manifestă puternic o influenţă romano-bizantină, la
care se adaugă, începând cu a doua jumătate a secolului al VI-lea prezenţa
elementelor culturii materiale a slavilor.
Cultura Dridu
Majoritatea aşezărilor identificate sunt rurale deschise, fără a lipsi şi cele
fortificate. Dintre acestea un număr de peste 250 au fost cercetate sau măcar
sondate arheologic.
Aşezările rurale deschise se aflau pe terasele înalte ale cursurilor de ape
din zonele de câmpie, în luminişurile unor păduri, în zonele de podiş şi
subcarpatice. În funcţie de dispunerea locuinţelor acestea erau dispersate sau
adunate.
Majoritatea covârşitoare erau deschise, dar au existat şi aşezări fortificate
cu valuri de pământ, berme şi şanţuri de apărare (Moreşti, Dăbâca, Alcedar şi
Calfa).
Locuinţe de suprafaţă şi bordeie au fost descoperite în cadrul aceleeaşi
aşezări la Remetea Mare, Timişoara-Fratelia, Dăbâca-Cluj, Şirna-Prahova etc. În
general, predomină bordeiele rectangulare sau trapezoidale, cu excepţia aşezării
de la Dodeşti-Vaslui.
Inventarul aşezărilor rurale deschise este relativ modest. El cuprinde pe
lângă vase şi obiecte din ceramică, unelte din fier, podoabe (pandantivi, aplici,
cercei, brăţări, catarame etc.). În schimb, în cadrul aşezărilor fortificate de la
47
Dăbâca, Moldoveneşti şi Biharea este mai bogat. Pe lângă ceramică şi unelte din
fier au fost descoperiţi pinteni din fier placaţi cu foiţe de aur, cercei din aur,
pandantivi din argint şi cruciuliţe de tip bizantin din bronz etc.
Dovezi ale cultivării plantelor sunt depozitele de unelte agricole
descoperite la Bârlogu (cc.a 400 de kg) şi peste 60 de unelte la Dragosloveni.
Acestea aparţineau, probabil, comunităţilor respective. Pomicultura, viticultura
şi legumicultura au fost atestate de descoperirea unor sâmburi de fructe, seminţe
şi cosoare. Creşterea animalelor ocupa locul secund în cadrul agriculturii.
Zăcăminte de fier au fost exploatate la Ghelari, Teliuc, Baia de Fier,
Rodna, respectiv din zăcăminte aluvionare ori şisturi silicoase. Cuptoare de
redus mineru, ori zgură de fier la Şirna, Dâbăca, Biharea, Dulceanca etc.
Un alt meşteşug larg răspândit a fost olăritul, o ocupaţie atribuită exclusiv
femeilor. Arderea vaselor de lut se realiza în cuptoare cu o singură cameră sau
cu două camere despărţite de un grătar perforat realizat din lut. Astfel de
cuptoare au fost descoperite la Băleni-Dâmboviţa şi Sighişoara-Sibiu.
Ceramica modelată cu mâna, reprezentând cca. 10-15% din total,
ceramica modelată la roată reprezenta cca. 70-80%. Cea mai răspândită era
categori ceramicii nisipoase de culoare cărămizie. Ceramica de tradiţie bizantină
modelată la roata rapidă ia locul progresiv în secolele VIII-IX celei slave,
relevând şi asimilarea acestora.
Pe unele obiecte din ceramică sau metal (cruciuliţe, medalioane, aplici) şi
alte materiale poartă incscripţii ştampilate, incizate ori cu vopsea. Acestea
provin din mediul urban mai ales, precum Garvăn-Dinogeţia, Capidava. Ele sunt
semne, litere în limba greacă sau cu caractere chirilice, unele indicând nume de
persoane. Astfel, la Capidava un vas poartă inscripţia PETRE cu caractere
greceşti, presupus olar din localitate. Alteori, apar numele unor lideri locali.
Astfel, la Sânnicolau Mare-Timiş, pe un vas din aur au fost înscrise numele
jupanilor Voilă şi Vataul, iar la Mircea Vodă-Constanţa pe un bloc din piatră
numele jupanului Dimitrie.
Cel mai cunoscut monument paleocreştin din Dobrogea este complexul
monastic de la Basarabi-Murfatlar. Dintre numeroasele inscripţii în limba
slavonă, amintim aici pe cea tradusă: . Dar cele

mai numeroase sunt cruciuliţele şi alte obiecte cu inscripţii creştine descoperite

la Dinogeţia-Garvăn şi în alte situri arheologice, mai ales din Dobrogea.
Până în prezent au fost identificate şi cercetate cca. 100 de necropole, de
inhumaţie, birituale şi tumulare de incineraţie. Cele mai numeroase morminte
din cadrul necropolelor cercetate au fost cele de inhumaţie orientate E-V, ceea
ce indică religia creştină a decedaţilor.
În secolele VIII-XI, în cadrul unei culturi unitare, cum este cultura Dridu,
îi găsim alături pe români şi pe slavii sud-dunăreni.
Continuitate şi/sau discontinuitate: opozabile sau complementare?

48
Polemica cu substrat politic pe tema continuităţii sau discontinuităţii la

Dunărea de Jos în mileniul I d.Hr. a divizat istoriografia ţărilor din această
regiune, deschizând discuţii fără sfârşit. În acelaşi timp, creşterea în amploare a
cercetărilor arheologice a lăsat fără argumente multe dintre teoriile care păreau a
avea o puternică fundamentare.
Cele două fenomene ale continuităţii şi discontinuităţii sunt
complementare. Tiparul potrivit căruia venirea unei noi populaţii înseamnă
automat dislocarea bruscă şi totală a celei locale trebuie abandonat. Exemplu cel
mai elocvent este cultura Sântana de Mureş-Cerneahov, unde alături de goţi,
prin vestigii arheologice incontestabile, sunt prezenţi geto-dacii şi sarmaţii. Mai
mult, în ultimele decenii sunt tot mai multe indicii pentru o prelungire a culturii
Militari-Chilia sau carpice în unele regiuni, după începuturile culturii Sântana de
Mureş-Cerneahov, precum şi o prelungire a ultimei până în secolul al V-lea
d.Hr.
Istoria mileniului I d.Hr. la Dunărea de Jos este o parte a istoriei Europei,
nu doar din punct de vedere geografic ci şi prin impactul asupra istoriei
continentului. Coexistenţa unor fenomene de continuitate, discontinuitate şi
inovare, datorate mai întâi impactului apoi sintezelor dintre civilizaţiile antice
locale şi cele alogene au dus la naşterea civilizaţiilor Europei medievale.

Sinteza românească este o parte a sintezelor etno-culturale din Europa sfărştului
de antichitate şi începutului de ev mediu. Ea este un fenomen normal, petrecut în
majoritatea provinciilor Imperiului Roman. Românii sunt cea mai mare insulă
neolatină din Europa dunăreană şi balcanică, înconjurati de popoare slave.
6.Aplicaţii

1. Teoria imigrării românilor este cunoscută sub denumirea de teorie:
a. Sulzeriană
b. Roesleriană
c. Admigraţiei
2. Aşezările culturii Dridu erau:

a. urbane
b. rurale
c. fortificate
3. În centrul oraşelor romane din Dacia de aflau:

a. forum
49
b. curia
c. basilica
d. necropola

1. b
2. b, c
3. a, b, c

Continuitate şi discontinuitate etnoculturală
Glosar (opţional)

50
8.Exemple de teste de autoevaluare din toată materia
I. Tip DA sau NU
1. Slavii au fost prima populaţie alogenă care s-a aşezat pe teritoriul fostei
provincii romane Dacia.
a. Da b. Nu
2. Carpii sunt creatorii culturii Sântana-Arad.
a. Da b. Nu
3. Ceramica dacică modelată cu mâna a continuat să fie produsă şi pe teritoriul
provinciei romane Dacia.
a. Da b. Nu
4. Aşezările de tip Militari-Chilia erau fortificate.
a. Da b. Nu
II. Alegeţi varianta sau variantele corecte

5. Muntenia a făcut parte din Imperiul Roman în timpul împăratului:
a. Hadrian
b. Gordian III
c. Filip Arabul
d. Traian
6. Cultura Sântana-Arad s-a dezvoltat în zona:
a. Crişanei
b. Olteniei
c. Dobrogei
d. Moldovei
7. Cultură autohtonă dezvoltată în secolele V – VII:
a. Lipita
b. Ipoteşti-Cândeşti
c. Sântana-Arad
d.Basarabi
8. Creştinismul s-a implementat la nord de Dunăre în secolele:
a. II-III
b. III-IV
c. IV-VI
d. VIII-X
9. Carpii locuiau în secolele II-III d.Hr.:
a. în centrul şi sudul Moldovei
b. la nord de Carpaţi
c. la sud de Carpaţi
d. în Transilvania
10. Goţii au fost o populaţie:
a. germanică
b. turanică
51
c. iraniană
d. celtică
11. Răspândirea creştinismului la nordul Dunării de Jos în secolele IV-VI este
atestată de:
a. izvoare scrise
b. basilici episcopale
c. tipare de cruciuliţe
d. opaiţe cu simbolul crucii
A = a+c+d B = a+b+c C = a+d D = b+d
12. Principalele plante cultivate în mileniul I d.Hr. la Dunărea de Jos au fost:
a. cartoful
b. orzul
c. porumbul
d. grâul
A = a+b+c B = a+b+d C = b+c+d D = b+d
13. Geto-dacii locuiau în secolele I î.Hr. – I d.Hr. în:
a. aşezări rurale deschise
b. aşezări fortificate
c. castre
d. oraşe
A = a+c+d B = a+b C = b+c+d D = b+d
Răspunsuri corecte
1. b
2. b
3. a
4. b
5. d
6. a
7. b
8. c
9. a
10. a
11. a
12. d
13. a, b

Autohtoni Si Alogeni La Dunarea de Jos

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Autohtoni Si Alogeni La Dunarea de Jos

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

STRUCTURA CADRU PENTRU GHIDUL DE STUDIU AL UNEI

1. Precizări şi recomandări privind desfăşurarea activităţilor în anul

Codul cursului: AAD

Denumirea cursului: Autohtoni şi alogeni la Dunărea de Jos în mileniul I d.Hr.

Tip curs: obligatoriu

Durata cursului/Nr. credite: Semestrul I/4 credite

Perioada de accesare a cursului Prelegeri: semestrul I

Manualul recomandat denumire, editură şi imagini ale coperţilor cărţii

Fundaţiei , Bucureşti, 2006.

*** , Vol. II-III, Bucureşti, 2001.

Obiectivul principal al cursului

Modul de stabilire a notei finale: Examen 100%

Consultaţii pentru studenţi: interactiv

Adrese e-mail responsabil

2. Conţinutul tematic al cursului (programă)

II. Geto-dacii în secolele I î.Hr. – I d.Hr.

III. Daco-romanii în secolele II-III d.Hr.

IV. Geto-dacii în secolele II-IV d.Hr.

VI. Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov

VII. Autohtoni şi alogeni în secolele V-VII

VIII. Continuitate si discontinuitate demografică şi culturală

2. Continuitate şi/sau discontinuitate: opozabile sau complementare?

3. Bibliografie minimă obligatorie

Fundaţiei , Bucureşti, 2006.

, Istorie, anul IV, Editura Fundaţiei , Bucureşti, 2006,

Teodor, D., , Iaşi, 1978.

Ioniţă, I., , Iaşi, 1982.

Introducerea la tema tratată

Concepte cheie tratate în capitol

Rezumatul temei tratate (M. Negru,

, Editura Fundaţiei , Bucureşti, 2006, capitolul

, pe când sursele scrise – indiscutabil extrem de preţioase – sunt trecute

prin , intereselor şi sentimentelor celor ce le-au lăsat posterităţii.

de lumea barbară, văzută ca un pericol pentru romanitate; ei considerau drept

propus o descriere a lumii naturale, dar a introdus şi informaţii de etnografie şi

69 î.Hr. şi prima jumătate a secolului al III-lea d.Hr. Ea este principalul izvor

( ) El enumeră pe daci printre popoarele

creştine nord-dunărene bine organizate în secolul al IV-lea, păstorite de

) acesta a descris evenimentele dintre anii 96-378.

importante privind istoria Europei de Sud-Est, respectiv cu privire la geto-daci,

( ). Ea cuprinde faptele relevante

). Informaţiile sale sunt importante pentru istoria creştinismului la nordul

) enumera trupele şi funcţionarii, precum şi locaţia lor. Redactată,

probabil, în primul sfert al secolului al V-lea, lucrarea prezintă situaţia de după

deţinut înalte funcţii, până la cea de . Dintre scrierile sale

( ). Ultima carte cuprinde date valoroase despre topografia şi

toponimia secolului al VI-lea în Imperiul Bizantin, între care (Dierna) şi

(Sucidava), plasate la nordul Dunării de Jos.

Teophilact Simocata a fost un scriitor de limbă greacă, a fost un apropiat

şi în lucrarea i ( ). Ea are o importanţă

deosebită pentru istoria românilor, pentru că menţionează cuvintele

, considerate a fi primele dintr-o limbă neo-latină orientală, limba română.

2. Prezenţe şi interferenţe etnice şi culturale în lumina cercetarilor

, toate având ca autor pe

istoria arheologiei româneşti. Contribuţiile sale la cunoaşterea culturii materiale

) şi carpilor ( ) vor rămâne de referinţă în istoriografia

Kotigorosko este autorul lucrării

Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov a fost prezentată în cartea

Preda, precum şi cartea lui Gheorghe Diaconu intitulată

Pentru perioada secolelor V-VII menţionăm activitatea extrem de

, respectiv . Pentru spaţiul

sud-carpatic cartea scrisă de

Octavian Toropu este de referinţă. Acelaşi lucru se poate spune despre

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)