Modul 1

PSIHOLOGIA RELAŢIEI DE CUPLU ŞI DE FAMILIE

Lector Universitar Dr. Cristina Denisa Godeanu

2011
 Unitatea de învăţare 1

MECANISME PSIHOLOGICE IMPLICATE ÎN CONSTRUCŢIA ŞI

FUNCŢIONAREA CUPLULUI ŞI A AFAMILIEI

Cuprins:
1.2. Identificarea;
1.2. Identificarea primară;
1.3.. Identificarea proiectivă;
1.4.. Contraidentificarea;
1.5. Proiecţia;
1.6. Introiecţia;
1.7. Repetiţia.

Obiective:

La sfârşitul acestei unităţi de învăţare, studenţii vor fi

capabili să:
• Cunoască principalele mecanisme psihologice
implicate în construcţia şi funcţionarea cuplului şi a
familiei;
• Cunoască efectele acestor mecanisme în dinamica
cuplului şi a familiei;

1. Mecanisme psihologice implicate în construcţia şi

funcţionarea cuplului şi a familiei.

Ce este un cuplu şi ce este o familie ? Istoricii, sociologii, antropologii se ocupă

de mult timp de această problematică. Plecând de la familia tradiţională, până la familia
nucleară modernă şi formele alternative din prezent, ei au reuşit să surprindă diverse
caracteristici ale familiei şi evoluţiei ei. Familia a evoluat şi se transformă. Se pare, însă,
că în ciuda mutaţiilor la nivel familial aspectul inconştient al legăturilor familiale şi de
cuplu nu s-a modificat. E foarte adevărat că în epoca pe care o trăim numărul divorţurilor
a crescut, fertilitatea femeilor a scăzut, alternativele la familia tradiţională s-au înmulţit
dar nevoile, aşteptările, motivaţiile conştiente şi inconştiente care îi poate aduce pe
oameni într-un cuplu şi, mai departe într-o familie au rămas aceleaşi. Mai mult, aceste
nevoi s-au accentuat pentru că reperele patriarhale de securitate emoţională au cam
dispărut.
Psihologia relaţiei de cuplu şi de familie se centrează pe surprinderea patternurilor
şi mecanismelor psihologice implicate în construcţia şi funcţionarea relaţiilor de cuplu şi
de familie. Care este motivaţia conştientă şi inconştientă care îi aduce pe doi oameni într-
o relaţie de cuplu ? Ce sentimente, emoţii, comportamente aduc oamenii cuplu şi în
viitoarea familie ?
După Ruffiot un cuplu este un grup format din două fiinţe umane având la bază
dragostea. (apud Möhring, Peter, 2005) Ei crează ceva nou, ceva care nu existat anterior.
Acelaşi Ruffiot introduce conceptul de “corp al cuplului”pentru a descrie ceea ce crează
cei doi parteneri de cuplu împreună.( (apud Möhring, Peter, 2005). Treptat în spaţiul
cuplului se reactivează patternuri, modele comportamentale, emoţii, sentimente, nevoi
asociate familiei de origine a fiecăruia dintre parteneri.
Pentru a înţelege aceste aspecte fenomenologice implicate în formarea cuplului
este nevoie să menţionăm câteva mecanisme de bază implicate în funcţionarea formarea
şi funcţionarea relaţiilor de cuplu şi de familie. Ne referim la identificare, proiecţie,
introiecţie şi repetiţie.

1.1. Identificarea

Identificarea reprezintă procesul psihologic prin care un subiect asimilează un

aspect, o caracteristică, un atribut al altuia şi se transformă, total sau parţial, pe baza
modelului respectiv.
Freud a descris această formă de identificare în cadrul lucrării sale Psihologie colectivă şi
analiza Eului, unde distinge trei feluri de identificare:
a) ca formă originară a legăturii afective cu obiectul;
b) ca substitut regresiv al unui obiect abandonat (dorinţa de a fi iubit);
c) identificare produsă sub un anumit aspect, prin deplasare.

Freud a descris şi identificări mult mai precoce, numite identificări primare, care
reprezintă modul de constituire a subiectului după modelul celuilalt, mod care nu succede
unei relaţii stabilite în prealabil, în care obiectul să fi avut iniţial o poziţie independentă.
Identificarea reprezintă forma cea mai originară a legăturii afective cu un obiect. Această
modalitate de legătură a fost descrisă în relaţia copilului cu mama sa, înainte ca
diferenţierea egoului şi alter-ego-ului să se fi stabilit temeinic (Laplanche, Pontalis,
1994).
 Identificarea conţine două forme specifice prin care se constituie ca mecanism ce
participă la formarea identităţii şi anume: identificarea primară şi identificarea
proiectivă.

1.2. Identificarea primară

Identificarea primară reprezintă modul primitiv de constituire a subiectului după

modelul celuilalt, mod care nu succede unei relaţii stabilite în prealabil în care obiectul să
fi avut iniţial o poziţie independentă.
Identificarea primară este în strânsă legătură cu relaţia numită încorporare orală.
Identificarea primară se referă la „ forma cea mai originară a legăturii afective cu un
obiect”. Legătura afectivă primitivă îşi are originea în legătura pe care o stabileşte
bebeluşul cu mama sa, înainte ca diferenţierea ego-ului să se producă. Important pentru
acest tip de relaţie este faptul că la baza acestei legături se află fantasmele de încorporare
şi, deci, procesul încoporării. Această formă specifică de identificare, datorită fantasmelor
de încorporare care o compun, este susceptibilă de a fi baza pe care se vor construi
celelalte forme de identificare, şi anume identificarea proiectivă şi identificarea
endocriptică (Laplanche, Pontalis, 1994).

Identificarea proiectivă

Identificarea proiectivă, termen introdus de Melanie Klein pentu a desemna un

mecanism ce se traduce prin fantasme în care subiectul îşi introduce propria persoană (his
self), în totalitate sau în parte, în interiorul obiectului, pentru a-i face rău, a-l poseda şi a-l
controla. Melanie Klein dezvoltă acest concept în cadrul teoriei relaţiilor de obiect al
cărei reprezentant este.

Melanie Klein s-a referit, în volumul „Psihanaliza copiilor” din 1932, la

fantasmele de atac contra interiorului corpului matern şi de intruziune sadică în acest
corp. Termenul de identificare proiectivă fost introdus ulterior, în 1946, pentru a desemna
„o formă aparte de identificare, care stabileşte prototipul unei relaţii de obiect
agresive”. Concept central în teoria kleiniană, identificarea proiectivă se referă la
ansamblul de procese care permit explorarea obiectului, transferul a ceva anume într-un
obiect (proiecţia) sau preluarea de la un obiect (identificarea). Astfel, mama poate fi
controlată din interior în scopul lezării ei, datorită proiecţiei fantasmatice asupra
interiorului corpului matern, a părţilor clivate din propria persoană a subiectului. Acest
mecanism se derulează în strânsă legătură cu poziţia paranoid-schizoidă descrisă de
autoare ca stadiu al dezvoltării copilului.
Fantasmele prin care subiectul introduce o parte din propria persoană în interiorul
obiectului antrenează angoase de a fi închis şi persecutat în interiorul mamei. Prin
identificarea proiectivă, „Eul riscă să fie slăbit şi sărăcit, putând să piardă părţile bune
din el însuşi”. În acest fel, mecanismul identificării proiective este legat de refuzul
doliului şi ca rezultat se instalează fantasma de încorporare, care trădează un gol în
psihism, după cum afirmă N. Abraham şi M. Torok, în lucrarea „L’Écorce et le noyau”,
1987. În funcţie de aspectul proiectiv sau de cel introiectiv al identificării, putem vorbi
despre conţinuturi psihice ce ţin de dezvoltare sau de patologie. Identificarea proiectivă
generează fenomenul de încorporare, care stă la baza dinamicii criptei psihice şi
fantomei psihice (obiect încorporat – care devine obiect transgeneraţional), iar
identificarea introiectivă generează introiectarea obiectului. Prin identificarea proiectivă
patologică se transmit fantasme alienante şi traumatice.
Aşadar, identificarea proiectivă are doi poli, unul proiectiv şi altul identificator
(Ciccone, 1999). Melanie Klein pune identificarea proiectivă în legătură cu procesele
implicate în dezvoltarea bebeluşului în primele 3-6 luni de viaţă. Identificarea prin
proiecţie implică clivarea unor părţi ale personalităţii şi proiecţia lor în altă persoană
(Klein, 1975). În acest fel, copilul, şi mai târziu adultul, capătă control asupra obiectelor
interne şi externe. Identificarea proiectivă menţinută între o mamă şi copilul ei după
vârsta la care ar trebui făcută separarea devine patologică. Identificarea proiectivă
patologică implică o lipsă de graniţă între persoanele implicate în acest tip de relaţie.
Nevoile lor sunt confuze, estompate şi neafirmate. Mama ştie, întotdeauna, de ce anume
are nevoie fiul ei chiar şi când este vorba despre alegerea unei partenere. Copiii prinşi în
relaţii bazate pe identificare proiectivă patologică cu mama lor vor avea dificultăţi, ca
adulţi, în alegerea unui partener. Modalitatea de a intra în relaţie va fi tot prin identificare
proiectivă patologică. În acest tip de cuplu potenţialul conflictual şi de separare este
foarte mare pentru că dată fiind confuzia nevoilor acestea nu se comunică, aproape
niciodată, în spaţiul cuplului.

În virtutea mecanismului descris mai sus copilul începe să se conformeze

dorinţelor şi aşteptărilor părinţilor lui. El trebuie să stea liniştit, nu trebuie să-i deranjeze
pe ceilalţi, trebuie să se poarte frumos când vine bunicul, trebuie să fie sportiv sau să
devină artist. În paralel, copilul se identifică cu etichetele pe care i le atribuie cei din
anturajul său. El e cel plângăcios, urât şi insuportabil. Ea e cea care învaţă bine, este
prinţesa clasei. Cum spune Chantal Rialland (1994), copilul se identifică atât conştient,
cât şi inconştient, prin mimetism şi dorinţa psihogenealogică a părinţilor săi, cu anumite
personaje ale familiei sale şi nu cu altele (Rialland, 1994). Cum am mai spus, copilul
poate trăi un mare conflict pentru că i se cere, de multe ori, să se identifice cu anumite
persoane pe care unul dintre părinţi le agreează, iar celălalt nu le agreează. Mama şi-ar
dori ca el să fie matematician ca bunicul său, iar tatăl îi poate cere să ajungă sportiv ca
tatăl lui. Putem spune că există identificări „bune” şi identificări „rele”.
Albert Ciccone consideră identificarea proiectivă calea regală a transmisiei
inconştientului familial.

1.4. Contraidentificarea. Un alt mod de afirmarea a identităţii se poate realiza

prin contraidentificare.

Vorbim de contraidentificare atunci când ne referim la diversele alegeri ce au

legătură cu modelele parentale. De multe ori alegerile noastre sunt motivate de
respingerea modelelor parentale. De exemplu cineva poate afirma: „Eu vreau să fiu aşa
cum nu este mama sau tata…” Contraidentificarea activează partea de Umbră a
părintelui, generând un contrascenariu în raport cu scenariul de viaţă parental (Stoica,
2002). Mecanismul contraidentificării se manifestă, de asemenea, atunci când copilului i
se cere, de multe ori, să se identifice cu anumite persoane pe care unul dintre părinţi le
agreează, iar celălalt nu le agreează. De exemplu, mama şi-ar dori ca fiul ei să fie
matematician ca bunicul său, iar tatăl îi poate cere să ajungă sportiv ca tatăl lui.
Contraidentificarea este expresia conflictului pe care îl trăieşte copilul în raport cu aceste
dorinţe ce aparţin părinţilor lui (Mitrofan, Stoica, 2005). Contrascenariul (scenariul
polar) este un rezultat al contraidentificării copilului în raport cu scenariul de viaţă
parental.

Otto Kernberg diferenţiază identificarea proiectivă de simpla proiecţie.

Identificarea proiectivă are ca efecte constrângerea, inducţia, sugestia (apud Ciccone,
1999).

1.5. Proiecţia

Proiecţia, mecanism de transmisie a inconştientului familial, se referă la toate

dorinţele, sentimentele, calităţile pe care părinţii sau alţi membri ai familiei nu şi le
asumă şi pe care le situează în urmaşii lor.
În cazul proiecţiei, sentimentele, gândurile şi dorinţele atribuite sunt resimţite ca ceva
străin. Persoana nu are conştiinţa faptului că aceste părţi sunt ale lui. Ea le proiectează şi
nu mai vrea să ştie de ele.
În cazul identificării proiective persoana păstrează o legătură pozitivă cu părţile
proiectate. De altfel, pe această legătură pozitivă se întemeiază legătura dintre cele două
persoane, cea care proiectează şi cea care serveşte ca ecran de proiecţie. În acest fel, încă
înainte de a se naşte, scenariul de viaţă al individului începe să fie scris...
O mamă care nu şi-a desăvârşit o posibilă carieră muzicală îşi va „ proiecta” un copil
muzician. Îşi doreşte ca fiul ei să fie la fel de celebru ca Mozart şi este posibil ca el să fie
botezat Amadeus. În acest sens ni se pare foarte relevant exemplul personajelor
principale în jurul cărora e creat romanul lui Milan Kundera „Viaţa e în altă parte ”.
Mama care şi-a dorit ca fiul ei Jaromil să fie un mare poet nu a acceptat niciodată Un alt
mecanism de transmisie a inconştientului familial este proiecţia familială.
Prin intermediul analizei destinului, Leopold Szondi înţelege proiecţia formelor interne în
lumea externă, forme care sunt prezervate în inconştientului familial din generaţie în
generaţie în aceeaşi familie.

Proiecţia familială se manifestă prin căutarea inconştientă a persoanelor

relaţionate cu aceşti antecesori, prin găsirea şi alegerea unor persoane definitorii în
dragoste, prietenie, profesie. Se referă la transferul tendinţelor ereditare la descendent
(Hughes, 2004).
 1.6. Introiecţia

Introiecţia reprezintă procesul prim care subiectul determină trecerea, într-un mod
fantasmatic, din „afară” în „interior”, de obiecte şi calităţi intrinseci acestor obiecte.
Introiecţia este apropiată de încorporare, care constituie prototipul ei corporal, dar ea nu
implică în mod necesar o referire la limita corporală (intrioecţie în Eu, în idealul Eului
etc.).
Termenul introiecţie, creat prin simetrie cu cel de proiecţie, a fost introdus de
Şandor Ferenczi. În lucrarea „Introiecţie şi transfer”, el scrie „...în timp ce paranoicul
expulzează din Eul său tendinţele devenite neplăcute, nevroticul caută soluţia făcând să
intre în Eul său cât mai mult cu putinţă din lumea exterioră, din care face obiectul
fantasmelor inconştiente”. Acest termen – introiecţie, este mai cuprinzător decât cel de
încorporare, nu doar interiorul corpului fiind în cauză, ci şi interiorul aparatului psihic, al
unei instanţe. Introiecţia se traduce în fantasme ce vizează obiecte, fie ele parţiale sau
totale, fiind marcată de prototipul lor corporal, deci de obiectele introiectate, „bune” sau
„rele” (Laplanche, J.-B. Pontalis, 1994).

Introiecţia familială se referă la manifestarea personalităţii unui înaintaş într-un

descendent (ceea ce Abraham şi Torok au numit fantomă psihică), în timp ce introiecţia
familială de tip secundar se referă la preluarea unei boli ereditare sau a unui mod de a
muri de la înaintaşi (Hughes, 2004 apud Godeanu (Stoica), 2008).

1.7. Repetiţia

Psihanaliza a văzut în repetiţie unul dintre fundamentele esenţiale ale existenţei

umane. Prin mecanismul de repetiţie, individul va concretiza reprezentarea fixată în
psihismul său, de câte ori are ocazia.

Psihanalistul A. Barbault îl citează într-una din cărţile sale pe dr. Allendy: „Odată
imprimată în inconştient, imaginea-destin tinde să se realizeze; ea devine o entitate
vie care orientează individul, organizându-i viaţa conform unui plan de o subtilitate
greu de conceput” (Barbault, 1961). Nimic mai adevărat… Freud, studiind nevrozele, a
observat că nevroticul reproduce şi reface, foarte subtil, toate circumstanţele nedorite şi
toate situaţiile afective dureroase. Individul se agaţă de situaţiile penibile într-un mod
compulsiv chiar dacă, la un moment dat, conştientizează că este vorba de o altă situaţie şi
că aşteptările ar trebui să fie altele.
Mecanismul repetiţiei este legat nu numai de dinamica inconştientului individual, ci
şi de dinamica inconştientului familial. Prin identificarea cu un anumit înaintaş îi
putem prelua schemele repetitive de comportament, întreţinând astfel disfuncţionalitatea
la nivel familial transgeneraţional.

Temă de reflecţie/ autoevaluare:

 Ce efecte are identificarea proiectivă patologică în dinamica relaţiei de cuplu?

Bibliografie:
1. Brusset, Bernard-Psihanaliza relaţiei, Ed. Iri, Bucureşti 2009
2. Godeanu, S.A.-Alegerea Partenerului. Mituri, secrete, repetiţii, Ed. SPER,
Bucureşti 2010
3. Klein, Melanie – Envy, gratitude and other works, The Hoghart Press and The
institute of Psychoanalysis, London, 1975
4. Klein, Melanie-Invidie şi recunoştinţă, Ed. Trei, 2008

Întrebări de autoevaluare
1. Ce este identificarea proiectivă?
2. Ce este identificarea proiectivă patologică?
3. Ce este identificarea primară?
4. Ce este introiecţia?
5. Ce este repetiţia?

Unitatea de învăţare 2

ALEGEREA PARTENERIALĂ

Cuprins:
2.1. Aspecte psiho-sociale implicate în alegerea partenerului de cuplu
2.2. Anima şi Animus ca predispoziţii în alegerea partenerială
2.3. Alegerea partenerială din perspectiva teoriei ataşamentului
2.4. Rolul transmisiei inter-şi transgeneraţionale în alegerea partenerială
2.5. Tipologii transgeneraţionale ale cuplului

Obiective:

La sfârşitul acestei unităţi de învăţare, studenţii vor fi

capabili să:
 • Cunoaşterea aspectelor psiho-sociale implicate în
alegerea partenerială;
• Cunoaşterea influenţei arhetipurilor Animus şi Anima
în alegerea partenerială;
• Cunoaşterea rolului transmisiei inter-şi
transgeneraţionale în alegerea partenerială;
• Cunoaşterea tipologiilor transgeneraţionale ale
cuplului;

2.1. Aspecte psiho-sociale implicate în alegerea partenerului de cuplu

Societăţile arhaice şi tradiţionale sunt asociate unui anumit tip de alegere

partenerială. Părinţii, biserica, diferenţele economice şi sociale au fost întotdeauna mult
mai importante decât alegerea conform propriilor nevoi şi sentimente ale celor doi
parteneri. Aşadar, motivele economice şi sociale primează. Mariajul are o importantă
componentă economică. „Întreaga politică matrimonială se află în mâinile şefului
familiei iar autoritatea lui se impune fie că este vorba de fiicele sale fie că este vorba de
fii săi“(Ghiţulescu, 2004).
Controlul celor mai în vârstă asupra tinerilor a fost mult mai redus odată cu schimbările
sociale şi cu posibilitatea de instruire profesională şi de autonomie economică în raport
cu familia extinsă. Alegerea partenerială a devenit astfel, mult mai mult, o problemă
personală. „…funcţiile familiei s-au deplasat de la cele instrumental –economice la cele
expresiv-emoţionale (confort psihic, dragoste, afecţiune)“ (Iluţ, 2005).

Complexul dragostei romantice accentuează importanţa sentimentelor şi

emoţiilor în alegerea partenerială. W. Goode (1959) caracterizează acest fenomen ca
manifestându-se prin :
- angajarea emoţională a partenerului;
- loialitatea până ce moartea îi va despărţi;
- dragostea primează în ciuda tuturor problemelor.

Manifestările descrise de Goode ca fiind specifice acestui complex îşi au sursa în iubirea
curtenească specifică Evului Mediu timpuriu. Ea se asociază unei mitologii specifice
Evului Mediu, un exemplu fiind „Povestirile regelui Arthur“ sau „Cavalerii mesei
rotunde“.
Există şi alte mituri asociate dragostei romatice, mitul sufletelor pereche, mitul dragostei
la prima vedere. Goode susţine că dragostea romantică nu este necesară formării nui
cuplu dar în fiecare cultură există, totuşi cântece asociate bucuriei iubirii sau durerii din
dragoste.

Teoria filtrelor. Cercetările clasice referitoare la alegerea partenerului s-au

centrat pe explorarea motivaţiei conştiente, astfel conturându-se câteva teorii care
explică filtrele alegerii partenerilor. Potrivit teoriilor clasice, alegerea partenerului devine
un proces de „filtrare”. Davies şi Kearckoff (apud Mitrofan, Ciupercă, 2009), susţin că
decizia maritală este rezultatul unei selecţii pe cinci paliere, în care câmpul alegerilor este
succesiv îngustat până când alegerea finală este făcută, astfel:
- filtrul proximităţii, operând în alegerile tradiţionale ale partenerilor, pe baza
îngustării posibilităţilor de prospectare (partenerii potenţiali la care eşti expus);
- filtrul similaritate-complementaritate, bazat pe teoria asemănării (Mowrer) şi
teoria nevoilor complementare a lui R. Winch. Pe baza lor s-a dezvolatat al treilea
sistem de operare în selecţia partenerului, numit complementaritatea – filtrul
complementarităţii (Kellz şi Conlez, 1987);
- filtrul atracţiei personale;
- filtrul compatibilităţii, în care dragostea romantică, dorinţa sexuală, scânteia
„biochimică” a atracţiei fizice, armonia bioenergetică dezvălui pe rând secretele
afinităţilor elective;
- filtrul alegerii, bazat pe conştientizarea motivelor de atracţie faţă de o persoană de
sex opus, cristalizându-se prin alegerea partenerului.

Deoarece teoriile filtrelor surprind aspectele conştiente ale alegerii parteneriale,

ne propunem să studiem aspectul inconştient implicat în dinamica alegeri parteneriale.
Transferul de excitabilitate nervoasă (arousal). În urma unor cercetări s-a
constatat că persoanele aflate în situaţii care le provoacă frică, oboseală, excitabilitate,
tensiune nervoasă pot interpreta această stare ca fiind un efect al îndrăgostirii, dacă în
preajma lor se află o persoană atractivă. În psihologia socială aceste fenomene sunt
explicate prin ipoteza atribuirii eronate a excitabilităţii.(Iluţ, 2005)
Atractivitatea fizică este un alt aspect pe care se poate baza o alegere
partenerială. Frumuseţea fizică a fost întotdeauna un factor de atracţie erotică.
Un alt fenomen care poate întări o alegere este ceea ce psihologii sociali numesc
efectul „Romeo şi Julieta”. Opoziţia părinţilor îi poate determina pe tineri care s-au ales
să meargă mai departe cu relaţia lor.

2.2. Anima şi Animus ca predispoziţii în alegerea partenerială

Jung descrie arhetipurile ca fiind predispoziţii către anumite experienţe specfice

umanităţii. „Arhetipurile sunt, prin definiţie, factori şi motive care
aranjează(structurează) elementele psihice în anumite imagini caracterizate ca
arhetipale dar, în aşa fel încât, pot fi recunoscute doar prin efectele pe care le
produc.”
 Arhetipul este un element gol, în sine formal, care nu este altceva decât o
’facultas praeformandi’, o posibilitate a priori a formei de reprezentare.
Inconştientul colectiv este conţinătorul acestor arhetipuri. Anima şi animus sunt
arhetipurile descrise de Jung ca fiind implicate în alegerea partenerilor şi formarea
cuplului. Jung spune că nu există nici o experienţă umană fără disponibilitatea subiectivă
pentru această experienţă. Întreaga fiinţă a bărbatului presupune prezenţa atât fizică cât şi
spirituală a femeii, spune el.

Anima nu este un suflet dogmatic, o anima rationalis, concept al filosofiei, ci

un arhetip natural care subsumează în mod satisfăcător toate enunţurile inconştientului,
ale spiritului primitiv, ale istoriei, limbii şi religiei. Acest arhetip este factorul de cea mai
mare importanţă în psihologia bărbatului indiferent de emoţiile şi afectele puse în joc.
Anima intensifică, exagerează, falsifică şi mitologizează toate relaţiile emoţionale. Atunci
când anima se constelează puternic, caracterul bărbatului se manifestă prin iritabilitate,
instabilitate emoţională, gelozie şi inadaptare.
Simboluri ale animei sunt: vaca, pisica, tigrul, peştera, marea, ninfele seductive,
vrăjitoarele din de pe insula pe care a fost prins Ulise, Dalila, Isis.
Neintegrarea acestui arhetip în psihicul bărbatului îl pune în situaţia să îl proiecteze pe o
femeie. Cu cât bărbatul este mai raţional cu atât şansa ca el să-şi aleagă o femeie extrem
de emotivă este mai mare. Deşi s-ar părea că anima subsumează totalitatea vieţii
sufleteşti inconştiente, ea nu este decât un arhetip printre altele şi de aceea nu
caracterizează pur şi simplu inconştientul ci este doar un aspect al lui.
„Dacă ar trebui să formulez într-un cuvânt diferenţa dintre femeie şi bărbat în
această privinţă, ceea ce caracterizează animus-ul faţă de anima, n-aş putea decât să
spun: dacă anima produce capricii, animusul produce opinii…”(pag.90pt)
Opiniile dictate de animus par a nu fi deloc gândite. „Animusul nu se personifică
neapărat ca o persoană ci mai degrabă ca o multitudine”(Jung, 1996).

2.3. Alegerea partenerială din perspectiva teoriei ataşamentului

John Bowlby plecând de la unele cercetări prin care se descoperă că bebeluşii

trăiesc momente de disperare, protest şi detaşare după ce au fost separaţi de mamele lor
concluzionează că legătura intensă între bebeluş şi mamă se bazează pe un instinct
biologic al apropierii generat de selecţia naturală.
Susan Johnson aplică teoria ataşamentului în cuplu susţinând că tipul de
ataşament securizant sau insecurizant în raport cu figura maternă generează ulterior
anumite alegeri parteneriale.
În ataşament sunt implicate emoţia puternică şi componente cognitive numite de Bowlby
“modele reprezentaţionale” sau “modele de lucru interne”.
Bebeluşii folosesc figura de ataşament(mama) ca o bază sigură de explorare (M.
Ainsworth, 1967). Învinovăţirea şi reproşurile reprezintă un protest împotriva degradării
relaţiei de ataşament.
 Strategiile nesecurinzante ale ataşamentului

• Strategia de “evitare” care blochează comportamentul de ataşament;

• Strategia de “rezistenţă” în care nou-născutul va sta strâns lipit de mamă evitând
explorarea;
• Bebeluşii care au legături bazate pe anxietate cu cei care îi îngrijesc nu au
încredere în interacţiunile cu lumea;
• Bowlby argumentează că dat internalizării relaţiilor de ataşament experienţele
timpurii de ataşament se transferă în relaţiile de prietenie, de dragoste, etc.;
• Stilurile de ataşament din copilărie sunt corelate cu stilurile de ataşament din
relaţiile intime ale adultului.

Strategiile nesecurizante din copilărie pot genera ceea ce psihologii numesc

tulburări de ataşament traduse ca incapacitate de a fi înt-o relaţie intimă de parteneriat.
Persoanele cu tulburări de ataşament pot schimba mulţi parteneri fiind incapabili să
construiască şi să menţină o astfel de relaţie. Abuzul fizic şi emoţional poate fi asociat cu
aceste tulburări de ataşament.

2.4. Rolul transmisiei inter- şi transgeneraţionale în alegerea partenerială

Pornim explorarea motivaţiilor conştiente şi inconştiente ale alegerii partenerului,

presupunând că, în alegerea partenerială sunt implicate pe lângă aspectele de ordin
conştient, o serie de aspecte ce ţin de istoria de viaţă a fiecărui partener, integrată unor
scenarii întemeiate pe fenomene ale inconştientului familial, transmise transgeneraţional.
Aceste femoneme se cristalizeală în scenariile transgeneraţionale, care sunt rezultatul
funcţionării unei dinamici inconştiente, dinamică întreţinută de mecanisme specifice de
manifestare a fiecărui partener ca identitate, de asumare sau neasumare a identităţii de
rol-sex.

În acest sens ne propunem în continuare o aventură în scopul descoperirii

motivelor alegerii parteneriale de la aspectele de natură intergeneraţională – dinamica
conştientă a alegerii (ansamblul mitologiilor familiale şi comunitare), şi cele
transgeneraţionale ce privesc dinamica inconştientă familială.

2.4.1. Rolul transmisiei intergeneraţionale în alegerea partenerială.

Transmisia familială intergeneraţională se referă la transmisia conştientă a

miturilor, poveştilor şi ritualurilor legată de un anumit domeniu al vieţii de familie.
Existenţa mitologiilor familiale şi comunitare legate de parteneriat generează aşteptări,
atât la transmiţător cât şi la primitor care influenţează alegerea partenerială.

În acest scop analiza unei alegeri parteneriale este un proces complex, care ne conduce
spre argumentarea generală potrivit căreia, fiecare individ alege în funcţie motivaţiile
conştiente pe care le şi argumentează, dar de cele mai multe ori descoperim în cadrul
unei explorări şi intervenţii psihoterapeutice transgeneraţionale, motive ce ţin de
dinamica inconştientă a alegerii.
Există două perspective interdependente asupra alegerii parteneriale: pe de o parte
aspecte ce ţin de domeniul intergeneraţional (memoria familială, mitologiile familiale şi
comunitare) şi aspecte ce privesc dinamica inconştientă, explorarea mecanismelor de
transmisie transgeneraţionale ale inconştientul familial. (Godeanu, 2010)
Fiecare dintre parteneri a avut un model de rol-sex sau modele de comportament
în educaţia primită. Aceste modele sunt reflectate de mitologiile familiale, care se referă
la toate miturile legate de căsătorie, de alegerea unui partener, de tipul de bărbat sau tipul
de femeie aleasă, de sexualitate şi manifestarea ei, de naşterea copiilor sau de alegerea
unei profesii (Godeanu, 2008). Aspectele de ordin conştient sunt ilustrate de existenţa
unor mituri familiale şi comunitare legate de parteneriat care generează aşteptări, atât la
transmiţător cât şi la primitor care influenţează alegerea partenerială.
În practică mitologiile familiale se referă la modalitaţile transmise de fiecare
familie de a fi în lume ca femeie, ca bărbat, ca şi cuplu căsătorit, la sexualitate. Vorbind
despre miturile lumii moderne Mircea Eliade se referă la mituri ca la „...expresia unui
mod de a fi în lume...”(Eliade, 1991 apud Godeanu, 2008). Eliade se referă şi la
mitologia difuză care propune adolescenţilor europeni numeroase modele de imitat.
Vorbind despre aceste modele el se referă şi la eroi de romane, eroi de film şi noi
adăugăm actorii, eroii jocurilor pe calculator, etc. Toate aceste modalităţi de a fi în lume
specifice unei familii influenţează pe fiecare dintre noi. Comunitatea şi familia proprie
participă la crearea unei poveşti care pe lângă scenariul personal de viaţă ne arestează
într-o matrice din care uneori s-ar putea să nu ieşim niciodată.
Anne Teachworth (2006) vorbeşte despre efectul posthipnotic care ne „ghidează”
alegerile profesionale, parteneriale şi de altă natură. Este important să devii conştient de
mitologia specifică comunităţii în care trăieşti.
Acordurile şi contractele familiale conştiente şi inconştiente construiesc legăturile
familiale (Decherf, 2005).

Mitul familial este prezervat cu ajutorul memoriei familiale. Memoria familială ca

orice tip de memorie, conjugă cele trei dimenisuni în care se desfăşoară viaţa unui
individ: trecut, prezent, viitor. Faptul că cineva îşi aduce aminte de ceea ce a trăit el sau
mai cu seamă de ceva trăit de antecesorii lui şi povestit celor din familie, este tocmai
expresia unor legături de filiaţie, a apartenenţei individului la grupul social din care face
parte, la familia din care provine. Individul se identifică cu modelele, cu valorile şi
evenimentele care au constituit viaţa familiei din care provine. Acestea reprezintă zestrea
generaţională cu care fiecare porneşte în viaţă şi totodată perceptele pe care se
construieşte prezentul. Aşadar nu trăim într-un prezent rupt de trecut aşa cum nu trăim în
viitor fără să ne sprijinim pe ceea ce cunoaştem despre noi şi cei din mediul în care
provenim.

Mitologiile mass-media se referă la ansamblul miturilor care sunt capabile

pentru o perioadă de timp să genereze modele şi valori adaptative deoarece fac reerire la
eroi – modele de comportament. În mod particular, expresia mitologii mass-media este
folosită în cadrul abordării inter-şi transgeneraţionale pentru a reflecta modul în care ele
ne afectează iniţierea şi dinamica relaţională.
Mitologiile mass-media fac parte din mitologia difuză, aşa cum spunea Mircea
Eliade şi se referă la laicizarea, degradarea şi camuflarea miturilor (Godeanu, 2010).
În urma unor cercetări calitative Sebastian Godeanu clasifică miturile familiale
implicate în alegerea partenerială în următoarele categorii:

a) mituri (poveşti) ce se referă la modul de asumare a identităţii feminine şi

masculine: am observat că femeile sunt devotate soţilor şi au grijă de casă şi
copii; în familii există poveşti (mituri) care circulă în legătură cu anumite
personaje feminine, astfel: „Mătuşa M. era o femeie care a ţinut mulţi barbaţi”,
„ Femeia nu trebuie să-l supere pe bărbat şi trebuie să vină în întâmpinarea
nevoilor bărbatului, să-l îngrijească”, „Tanti, D. nu s-a mai căsătorit după ce a
murit sţul ei, i-a rămas fidelă” „Femeia trebuie să fie gospodină”; „Femeia nu
trebuie să aibă prieteni bărbaţi”, „Femeia se ocupă de creşterea şi educaţia
copiilor”; „ Femeile care se aranjau prea mult în familia noastră nu erau văzute
prea bine”

În ceea ce priveşte masculinitatea, s-au conturat următoarele mituri:

„Bărbatul poate avea mai multe femei dar tu ca soţie trebuie să închizi ochii.”;
„Atunci când bărbatul este nervos, femeia nu trebuie să-l supere sau să
intervină”; „Eşti bărbat dacă nu-ţi exprimi sentimentele, tu trebuie să fii rece şi
sigur pe tine, îi spune tatăl fiului său”; „ Cu cât ai mai multe femei cu atât eti mai
bărbat”, „ Bărbatul trebuie să fie trecut prin viaţă, atunci când se căsătoreşte”,
„Bărbatul trebuie să aducă bani în casă, mai degrabă decât să se ocupe de
educaţia copiilor”; „Deciziile în familie ia în principal bărbatul”, „Bărbatul trebuie
să-şi asume rolul de tată în familie”.

b) mituri (poveşti) ce se referă la momentul alegerii partenerului şi a

căsătoriei

Femeilor le este trensmis că „este bine să iei un bărbat care are avere,
casă, bunuri materiale, aşa o să o duci bine...”; alte mituri vorbesc despre
îndemnul ”nu te căsători cu un bărbat care are apucături, bea, joacă jocuri de
noroc”, „Bunica spune, să nu iei un bărbat prea frumos că o să se uite şi alte
femei la el şi sigur are să te înşele”; „ Chiar dacă ai aflat că bărbatul tău te-a
îşelat, tu taci din gură, să nu spui la nimeni, că e ruşine, te râde lumea”; „Chiar
dacă bărbatul te bate, tu treci cu vederea că el este nervos”; „ Trebuie să faci
copii pentru ca ei să aibă grijă de tine la bătrâneţe”; „ Dacă îi faci un copil
bărbatului, el sigur nu te va părăsi”; „Să nu îmi vii însărcinată la uşă! Ai grijă!”;
„ S-a căsătorit cu ea pentru că părinţii ei aveau bani”; „M-am mutat din oraşul
natal, pentru că m-am căsătorit cu el şi avea serviciul în altă localitate”, „ Trebuie
să vă cunoaşteţi o perioadă de timp, nu trebuie să vă căsătoriţi imediat, întâi
trebuie să vă acomodaţi unul cu celălalt să vedeţi cum vă înţelegeţi, spune mama
sau mătuşa”, „S-a căsătorit cu unul mai în vârstă decât ea, pentru că el era mai
matur”

c) mituri (poveşti) ce se referă la sexualitatea în parteneriat: „Femeia

trebuie să fie disponibilă sexual bărbatului ori de câte ori acesta îsi doreşte”, „
 Bărbaţii îşi doresc ca femeile lor să nu fi avut mulţi parteneri sau relaţii
înainte...”

După cum am observat, în fiecare familie există mituri (poveşti) care se

conturează în jurul personajelor cheie din fiecare familie. circulă în legătură cu anumite
personaje. Toate aceste poveşti vehiculate în familie în legătură cu anumite personaje sau
anumite evenimente se regăsesc mai târziu într-un fel sau altul în povestea de viaţă a
fiecăruia dintre noi. Mituri familiale vorbesc despre partea conştientă a transmisiei inter-
şi transgeneraţionale. Ceea ce menţine membri unei familii împreună sunt miturile
familiale, ritualurile şi regulile, care se transmit de la o generaţie la alta.

Cum se transmit aceste mituri în cuplul partenerilor şi în ce mod miturile ascund

de fapt nevoi ale înaintaşilor noştri ?
De ce există toate aceste reguli ?

Legăturile complexe care leagă fiecare membru al unei familii de generaţia care a
precedat-o îşi pun amprenta pe relaţiile acestuia cu cei care fac parte din spaţiul său de
viaţă. Ele se exercită prin mecanisme în cea mai mare parte inconştiente. Legăturile între
copii şi părinţii lor sunt fundamentale. Copiilor le sunt transmise problemele rămase
nerezolvate în inconştientul părinţilor şi al înaintaşilor lor (Godeanu, 2000).
Mitologia familială referitoare la alegerea partenerială se asociază întotdeauna
unor nevoi pe care partenrii le invocă atunci când sunt puşi în situaţia să-şi motiveze
alegerea.

2.4.2. Nevoi, aşteptări, dorinţe implicate în alegerea partenerială.

Sebastian Godeanu face o clasificare a nevoilor, aşteptărilor şi dorinţelor:

1.Nevoi, aşteptări, dorinţe legate de modul de manifestare a rolul de

parteneră în relaţia de cuplu:
- a fi apreciată, curtată;
- a fi recunoscută în faţa celorlalţi ca parteneră de viaţă;
- autonomie şi respect reciproc;
- securizare;
- maturitate, patenerii să fie maturi, să fie capabili să se confrunte cu
greutăţile şi provocările vieţii;

2. Nevoi, aşteptări, dorinţe legate de modul de manifestare a rolul de

partener în relaţia de cuplu:
- a fi îngrijiţi;
- a nu oferi explicaţii foarte multe în legătură cu modul în care se simt sau
acţionează în diverse situaţii;

3. Nevoi, aşteptări, dorinţe legate de alegerae partenerului şi căsătorie :

- de a avea un partener stabil ;
- a fi confirmată de partener(ă) ca unica persoană importantă din viaţa
lui(ei) ;
 - a avea copii şi de a-i creşte împreună prin implicarea ambilor parteneri în
educaţia acestora ;
- preferinţa de a nu avea copii în afara căsătoriei ;
- respectul pentru, timpul liber al celuilalt şi pentru implicare acestuia în
profesie ;
- a fi stumulat în dezvoltarea profesională a fiecăruia dintre parteneri ;
- a lua împreună hotărârile în cadrul familiei ;
- a-l face pe partener să adere la ritualurile pe care fiecare le moşteneşte
din familia de origine ;
- a oferi copiilor un exemplu asupra rolurilor, de mamă sau tată ;
- a nu sta în parteneriat cu un partener violent ;
- a avea un partener cu un statut profesional bine definit ;
- a avea bunăstare materială ;
- a nu alege un partener care să corespundă unui membru al familiei privit
negativ de ceilalţi membri ai familiei sau de comunitate ;
- a nu repeta relaţia partenerală disfuncţională a părinţilor.

3. Nevoi, aşteptări şi dorinţe legate de sexualitate :

- a fi un partener inventiv în relaţia sexuală ;
- a avea contact sexual frecvent ;
- nevoia din partea femeilor ca partenerii lor să fie maturi, să fie capabili să
se confrunte cu greutăţile şi provocările vieţii ;
- a fi un partener fidel din punct de vedere al contactelor sexuale ;
- a comunica afectiv în cadrul actului sexual ;
- a avea copii rezultaţi din dorinţa amândorura şi mai puţin din nevoia unui
singur partener ;
- nevoia din partea ambilor parteneri de a avea o experienţă în registrul
sexual înainte de căsătorie (Godeanu, 2010).

Concluzii

Nevoile, aşteptările, dorinţele şi modul în care acestea sunt influenţate de miturile

familiale care le însoţesc, creează adevărate scenarii de viaţă, care reprezintă logica
propriului destin partenerial cu o dinamică unică, dar de multe ori repetabilă. Tocmai
ceea ce face ca aceste destine să semene izbitor cu cele ale antecesorilor sau să se
diferenţieze prin contraidentificare, sunt tocmai rezultatul interferenţei motologiilor care
circulă în familiile fiecăruia.
Miturile familiale şi comunitare legate de parteneriat generează nişte aşteptări, atât la
transmiţător cât şi la primitor care influenţează alegerea partenerială ducând la
fenomenul de interferenţă a nevoilor. Am descris mai sus interferenţa nevoilor ca
fenomen legat de loialitatea familială. Efectele interferenţei nevoilor se pot observa în
dinamica cuplului şi a familiei. Interferenţa nevoilor se asociază şi cu lipsa de
comunicare şi se soldează cu aşteptări şi nevoi neclare care generează relaţii şi
roluri perturbate în familie.
 Mitologiile familiale interferă, bineînţeles, cu mitologiile comunitare. În
fiecare comunitate şi în fiecare familie există anumite transmisii legate de parteneriat, de
sexualitate, de femei, de bărbaţi. „Un bărbat poate să aibă mai multe femei dar tu ca soţie
trebuie să închizi ochii.”, „Să nu îmi vii însărcinată la uşă! Ai grijă!”. Suntem puţin
conştienti de măsura în care ne afectează intimitatea de cuplu. De ce ?
Miturile familiale şi comunitare exprimă convingeri împărţite care privesc pe de o parte
membrii familiei şi pe de altă parte relaţiile lor. Aceste convingeri trebuie acceptate a
priori în ciuda falsificărilor flagrante. Mitul familial prescrie roluri şi atribuţii ale
membrilor în tranzacţiile lor reciproce. Pentru a vedea în ce măsură interferă miturile cu
nevoile noastre din prezent, nu trebuie să facem altceva decât să rememorăm
evenimentele care au existat în familiile noastre şi care ne-au ajutat să ne manifestăm
într-un mod unic în ceea ce priveşte interdependenţa nevoilor, aşteptărilor şi dorinţelor
noastre în context relaţional.

2.4.3. Rolul transmisiei transgeneraţionale în alegerea partenerială.

L. Szondi a avut o contribuţie foarte importantă în conturarea conceptului de

inconştient familial. În urma cercetărilor privind familia, el a făcut nişte observaţii care îl
pot pune în rândul întemeietorilor domeniului psihoterapiei transgeneraţionale. Într-un
eseu din 1937, „Contribuţii la analiza destinului”, el şi-a pus problema alegerilor
maritale. De ce o persoană se căsătoreşte cu X şi nu cu Y ? (Hughes, 2004).
Autorul a pornit de la ideea că alegerile pe care oamenii le fac nu sunt întâmplătoare, ci
sunt influenţate de forţe inconştiente. Pornind de la această premisă el a introdus termenul
de inconştient familial, intuind că, în afara dimensiunilor personală şi colectivă a
inconştientului, există o a treia dimensiune, care poate explica alegerile şi deciziile
noastre. Conform lui Szondi, inconştientul familial se manifestă în diferitele modalităţi de
alegere ale persoanei ( Jüttner, 1980). El se referea la alegerea maritală, alegerea
prietenilor, dar şi la alegerea bolii şi a morţii. (Szondi apud Godeanu, 2008).
Astfel alegerea unei persoane nu este deloc întâmplătoare, ele aparţin acelor
mobiluri inconştiente, pe care în literatura de secialitate le întâlnim sub denumirea de
moştenire familială.

Analiza transgeneraţională a alegerii parteneriale „decodifică” inconştientul

familial şi scoate în evidenţă importanţa dinamicii lui în istoria de viaţă a unui individ.
Printre cei care au încercat să surprindă transmisia transgeneraţională se numără Nicolas
Abraham, Maria Torok, Ivan Böszörményi-Nagy, Anne Ancelin Schützenberger.

Abordarea transgeneraţională vizează acele aspecte ce ţin de transmisia umbrei

familiale. Fenomenele inconştiente de „criptă” şi „fantomă”, secretele familiale se
transmit prin intermediul inconştientului familial şi participă împreună cu miturile şi
poveştile familiale la crearea unor scenarii centrate pe cuplul erotic care se repetă din
generaţie în generaţie. Dimensiunea intergeneraţională corelată cu dimensiunea
transgeneraţională a dinamicii parteneriale generează scenarii de alegere partenerială care
se transmit din generaţie în generaţie afectând la nivel foarte profund alegerile şi
angajarea în parteneriat erotic (Godeanu, 2010).
 Identificarea proiectivă este principalul mecanism de transmisie
transgeneraţională şi de creare a identităţii (Samuels, Shorter, Plaut, 2005), (Ciccone,
1999).
Viaţa de cuplu presupune o dinamică a nevoilor, aşteptărilor şi dorinţelor unui
partener faţă de celălalt, dinamică care de cele mai multe ori este expresia repetiţiei unui
destin, a unor modele de rol-sex, modelel ce se transmit din generaţie în generaţie tocmai
prin intermediul miturilor. Astfel mecanismul repetiţiei este legat nu numai de dinamica
inconştientului individual ci şi de dinamica inconştientului familial. Prin identificarea cu
un anumit înaintaş îi putem prelua schemele repetitive de comportament, întreţinând
astfel disfuncţionalitatea la nivel familial transgeneraţional.
Albert Ciccone (1999) scrie despre repetiţie şi transmisia eşecului de la părinţi la
copii. El îşi pune problema modului în care se repetă aceeaşi lipsă şi aceeaşi problemă de
la părinţi la copii. Fiind copiii părinţilor noştri, repetăm de multe ori fără să conştientizăm
anumite comportamente şi mai cu seamă repetăm în cadrul cuplului un mod de a fi ca
femeie, sau ca bărbat, aşa cum am văzut că sunt părinţii şi bunicii noştri.
Există diferite tipuri de repetiţii, de pildă, prin identificarea cu un anumit înaintaş îi
putem prelua schemele repetitive de comportament, întreţinând astfel disfuncţionalitatea
la nivelul dinamicii de cuplu. Se observă adesea în terapia de cuplu modul cum se repetă
modul conflictele în caddul relaţionării partenerilor la fel cum se certau şi părinţii sau
diversele reproşuri pe care şi le aduc fiecare în cuplu.
Aşadar, istoria se repetă iar dacă analizăm această istorie ne putem aminti ceeea
ce făceau părinţii sau bunicii noştri, modul în care ei comunicau. Fireşte că ne putem
aminti aceste lucruri doar datorită memoriei pe care o are fiecare despre ceea ce s-a
întâmplat în trecutul familiei lui, la nivelul relaţiilor de cuplu. Astfel considerăm că un rol
esenţial îl are memoria, ceea ce ne amintim şi ceea ce în literatura de specialitate poartă
numele de memorie familială.

2.4.4. Secretele legate de relaţiile erotic-afective.

Secretele legate de relaţiile erotic-afective din familie pot afecta scenariul prezent
de alegere partenerială. Persoanele afectate de astfel de secrete se prezintă în cabinet
reclamând dificultăţi în găsirea unui partener/ partenere sau în menţinerea unei relaţii.
Refacerea memoriei afective transgeneraţionale cu ajutorul dramagenogramei aduce în
prim plan secrete, care ies la iveală cu această ocazie şi care privesc relaţii erotic-afective
neconfirmate de membrii familiei, neacceptate de aceştia, în virtutea unor mituri şi
ritualuri familiale. Relaţiile cu parteneri deja căsătoriţi, „copiii din flori”, morţile
dureroase sau misterioase ale unor parteneri sau partenere sunt secrete care împiedică
disponibilitatea descendenţilor pentru relaţii parteneriale. Aceşti descendenţi sunt în
incapacitatea de a elabora psihic o relaţie partenerială din cauza „nespusului” din
familie. Ei sunt prinşi în scenarii-capcană şi în relaţii-capcană care întreţin pattern-ul de
eşec partenerial. (Godeanu, 2010)

2.5. Tipologii transgeneraţionale ale cuplurilor

 În volumul „Alegerea partenerului. Mituri, secrete, repetiţii.” Sebastian Godeanu
ne propune o tipologie a cuplurilor având ca reper mecanismele de transmisie psihică
transgeneraţonală.

a). cuplul reparator

Acest tip de cuplu are la bază tematica de bază a datoriei faţă de lecţiile de viaţă
ale antecesorilor. Acţiunea în acest caz este centrată pe manifestări comportamentale ce
au în centru preocuparea de a nu repeta acelaşi tip dezadaptativ de funcţionare relaţională
la nivel de cuplu. În acest sens partenerii de cuplu (descendenţii) îşi vor centra motivaţiile
pe un scenariu în care ei comunică simbolic: „... noi vom face tot ce ne stă în putinţă să
nu ne despărţim şi vom depăşi greutăţile vieţii împreună...”

Dacă privim în cheie acest tip de mesaj încifrat în scenariul de viaţă al descendenţilor în
cauză, partenerii unui cuplu reparator, descoperim un modus vivendi, centrat pe
repararea simbolică a părţii de umbră familială, prin modalitatea de integrare a părţii de
umbră a antecesorilor pe care o conţin.
Sarcina acestui tip de cuplu este accea a lecţiilor de viaţă experimentate ca modalităţi
reparatorii în raport cu antecesorii.

b). cuplul conţinător

Acest tip de parteneriat întemeiază pe dinamica conţinut-conţinător la care se referă

W.Bion. Cei doi parteneri de cuplu alternează în a fi conţinuţi şi conţinători. Şansa
dezvoltării intimităţii emoţionale şi erotic-sexuale este crescută atunci când cei doi
partenri se simt securizaţi şi acceptaţi cu amoţiile, dorinţele şi nevoile lor.

c). cuplul simptom

Tipologia „cuplului – simptom” se evidenţiază prin antrenare şi manifestarea

reacţiilor de tip circular – patogene cu potenţial dezadaptativ. În acest sens dinamica de
cuplu se axează pe problematica neasumării identităţii de rol- sex a partenerilor de cuplu,
neasumare care se manifestă prin dejangajare maritală şi pseudoautonomie.
Acest tip de parteneriat se evidenţiază prin dificultăţi de comunicare la nivel emoţional-
intim, centrându-se pe tipul de comunicare tip faţadă, sub aspect declarativ.

d). cuplul confuzional-criptofor

Caracteristica principală a acestei tipologii este aceea a confuziei graniţelor la

nivel funcţionării dinamicii de rol-sex. Am observat tipul de prioecţie pe care îl fac aceşti
parteneri, manifestată în deficitul de stabilire a graniţelor în construirea spaţiului identitar
al cuplului.
 e). cuplul fantasmatic – imaginar

Definitorie la această tiplogie este incapacitatea de angajare într-o relaţie

partenerială şi funcţionarea la nivel fantasmatic a unui partener. Acest tip de funcţionare
antrenează fantasme
Repetarea fantasmatică a unui scenariu bazat pe alegerea partenerului se asociază în acest
caz cu fenomenul confuziei identitare şi cu neconfirmarea în identitatea de rol-sex.
Adesea dacă privim în spatele motivaţiilor acestor perosane, care împărtăşesc relaţii
parteneriale consumate fantasmatic, se regăsesc identificări la nivel familial, cu persoane
de acelaşi tip, adică mame, mătuşi, unchi care nu s-au simţit niciodată confirmate în
relaţia de cuplu. Astfel fiica sau fiul unui astfel de părinte se află în scenariu-capcană al
părinţilor, manifestându-se într-o pseudo-alegere partenerială. Acest tip de scenariu este
expresia funcţionării la nivel fantasmatic, în detrientul asumării relaţiei parteneriale în
plan real.
Definitorie la această tiplogie este incapacitatea de angajare într-o relaţie partenerială şi
funcţionarea la nivel

g). Cuplul utilitar

Cuplul utilitar poate fi un alt efect al identificării proiective patologice. Şi în

acest tip de cuplu întâlnim confuzia nevoilor celor doi parteneri şi conflictele aferente
acestei confuzii. El presupune ca unul dintre parteneri să fie investit cu rolul de
„instrument” la debutul cuplului sau la un alt moment în istoria lui. „Am nevoie de tine
pentru a fi în rândul lumii.”, „Am nevoie de tine pentru ca nu mi-e clar cine sunt.” Unul
dintre partenri se foloseşte de celălalt pentru a-şi satisface nişte nevoi neasumate. În cele
mai multe cazuri unul dintre patenerii cuplului utilitar este un fost copil utilitar provenit
dintr-o relaţie de identificare proiectivă patologică cu unul dintre părinţi. Acest copil
utilitar nu face decât să continue în cadrul cuplului acelaşi tip de scenariu în care a
crescut.

Temă de reflecţie/ autoevaluare:

Reflectaţi asupra motivelor de alegere a partenerului. Descoperiţi ce anume v-a

atras la partenerul dumneavoastră?

Bibliografie
1.Bowlby, John-The Making of Affectional Bond, Routledge Classics, 2005
2.Godeanu, S.A.-Alegerea Partenerului. Mituri, secrete, repetiţii, Ed. SPER, Bucureşti
2010
3.Iluţ, Petru-Sociopsihologia şi antropologia familiei, Ed.Polirom, Iaşi, 2005
4.Jung, C.G.- Personalitate şi Transfer, Ed. Teora, Bucureşti, 1996
5.Mitrofan, I., Ciupercă, C.-Psihologia realaţiei de cuplu. Abordare teoretică
Şi aplicativă, Ed. SPER, Bucureşti, 2009

Întrebări de autoevaluare
1.În ce constă teoria filtrelor?
2.Cre sunt arhetipurile descrise de Jung ca fiind implicate în alegerea partenerială?
3. În ce mod explică teoria ataşamentului alegerea partenrului?
4.Ce rol au mitologiile familiale şi comunitare în alegerea partenerială?
5.Ce rol au secretele de familie în alegerea partenerială?
6.Care este tipologia transgeneraţională a cuplului?
 Unitatea de învăţare 3

3. FAMILIA FUNCŢIONALĂ

Cuprins:
3.1. Cclul vieţii maritale
3.2. Ciclul vieţii de familie
3.3. Familia funcţională-procese
3.4. Structura familiei şi ciclul vieţii
3.5. Forme alternative ale familiei

Obiective:

La sfârşitul acestei unităţi de învăţare, studenţii vor fi

capabili să:

• Cunoască principalele caracteristici ale familiei

funcţionale
• Cunoască ciclurile vieţii maritale şi de familie
• Cunoască forme alternative ale familiei
 Căsătoria şi familia ca instituţii sociale variază de la o cultură la alta. În societatea
occidentală familia are ca drept funcţie principală asigurarea securităţii membrilor săi şi
educarea copiilor.
Forma de mariaj monogamă specifică familiei occidentale se referă la casătoria
între o persoană şi o altă persoană şi este cea mai răspândită din lume. În alte culturi
există, însă, şi forma de mariaj poligamă cu cele două forme ale sale poliginia şi
poliandria. Poliginia se referă la căsătoria unui bărbat cu mai multe femei în acelaşi timp
iar poliandria se referă la căsătoria unei femei cu mai mulţi bărbaţi în acelaşi timp.
Familia ca grup rămâne în strânsă legătură cu cu comunitatea din care fac parte
membrii ei. Din acest motiv este foarte important să cunoaştem normele sociale şi cultura
din care face parte o familie înainte să ne referim la ea ca fiind funcţională sau
nefuncţională. Tot atât de important este să ţinem cont şi de contextul istoric în care a
trăit sau trăieşte o familie la un moment dat. Aşteptările privind rolurile şi dinamica
familială s-au schimbat în prezent mai ales când avem ca punct de referinţă familia
patriarhală, tradiţională care mai stătea în picioare în societatea occidentală a anilor ’50.
Au început să fie acceptate alternative ale familiei tradiţionale. Ne referim la coabitare,
familii cu un singur părinte, familii formate în urma divorţului membrilor cuplului
parental.

Evelyn Granjon propune o abordare aparte a problematicii familiale. Ea spune că

familia nu poate fi definită fără riscul de a fi restrictiv. Granjon defineşte familia ca fiind
singurul grup unde regăsim legături de alianţă, de afiliere şi de fraternitate
(Granjon, 2005).
R. D. Laing defineşte familia ca un sistem interiorizat de relaţii, operaţii între
elementele componente (membrii familiei) şi ansamblul elementelor care îl compun
(familia). Membrii reali ai unei familii se pot simţi incluşi sau excluşi, ca parte sau
element din ansamblul numit familie şi acest fapt contribuie la sentimentul de a include
sau de a exclude familia din reprezentarea lor interioară. Punctul de vedere susţinut de
Laing se referă la grupul familial ca interior, poate condiţiona raporturile unui individ cu
el însuşi: fiecare element din interior depinde de elementele care se transformă în
interiorul Eului, a grupului interiorizat, structurând astfel un spaţiu şi un timp propriu
grupului. Modul de relaţionare a unui individ în cadrul grupului familial, va condiţiona
modul lui de relaţionare cu alte grupuri, deci a individului cu alte familii.
Ataşamentul membrilor unui grup, unii faţă de alţii, se află în raport direct cu capacitatea
aparatului psihic grupal de a satisface, în limita conflictelor, fiind în măsură să conţină
sau să absoarbă, exigenţele proprii ale fiecăruia. Ataşamentul grupal îndeplineşte şi
funcţia de a satisface dorinţele inconştiente ale fiecăruia, dar şi de a face posibilă
transformarea dorinţelor inconştiente în realitate.
Aparatul psihic grupal îndeplineşte şi funcţia de a schimba şi de identificare, de a stabili
legăturile necesare funcţionării unei grup (Rene Kaes, 2ooo).

Cuplurile căsătorite şi familiile diferă de alte grupuri umane în multe feluri în

funcţie de durată, intensitate şi dinamica relaţiei. Familia poate constitui pentru multe
persoane reper identitar, reper pentru dezvoltarea psihologică şi emoţională. Strategiile
emoţionale în relaţiile ulterioare, de cuplu sau de prietenie, se constituie în familie.
Grupul familial ca întreg este diferit de fiecare membru al familiei. Din perspectivă
sistemică familia funcţionează ca un sistem cu homeostazie proprie.
Ce înseamnă sistem cu homeostazie proprie?
De câte ori apare o schimbare, percepută ca dezechilibru, sistemul familial
încearcă să-şi menţină stabilitatea eliminând schimbarea. Criza familială asociată
schimbării poate reprezenta un indicator pentru necesitatea schimbării în familie.
Strategiile familiei de a face faţă în situaţii de criză pot fi repere pentru funcţionalitatea
ei.

3.1. Ciclul vieţii maritale

 Căsătoriile la vârste foarte tinere

Alegerea partenerială la vârste foarte tinere nu se referă numai la a alege persoana

potrivită sau a fi aleasă de persoana potrivită. Este foarte important şi modul în care
partenerii de cuplu îşi reprezintă căsătoria. În acest caz miturile legate de căsătorie, cu
care vin tinerii în cuplu, sunt foarte importante (Godeanu S., 2010). Ele crează aşteptări şi
roluri în relaţia de cuplu. Pot genera conflicte datorită diferenţelor legate de aceste mituri.
În faza de început a relaţiei tinerii îşi crează patternuri de comunicare emoţională şi
erotic-sexuală.

 Căsătoriile între adulţi la vârstă mijlocie

Căsătoriile între adulţi la vârstă mijlocie sunt diferite ca dinamică faţă de cele
între adulţi foarte tineri. Se presupune că partenerii de vârstă mijlocie au o experienţă
relaţională din cuplurile anterioare. Acestea trebuie, însă ajustate la noul cuplu pentru că
există riscul ca ele să blocheze dinamica prezentei relaţii.

 Căsătoriile între persoanele vârstnice

Căsătoriile între persoanele vârstnice pot fi caracterizate de o puternică conexiune

sau de un acord bazat pe obişnuinţă şi pe dorinţa de a nu fi singur.

După Lewis (1998) problematica de bază a relaţiilor interpersonale are 5

dimensiuni:
- puterea;
- distanţă-apropiere (intensitatea emoţională) şi volumul de activităţi şi
valori împărtăşite,
- includere şi excludere,
- angajare maritală,
- intimitate.
 La debutul vieţii de cuplu există inegalităţi în ce priveşte puterea. Partenerii de
cuplu nu au acces egal la putere. Diferenţele de gen, cele intrapsihice şi socioculturale
afectează modalităţile în care aspectele legate putere, de intimitate şi de apropiere
emoţională se manifestă.

3.2.Ciclul vieţii de familie

Ciclul vieţii de familie se referă la evenimente trăite de majoritatea familiilor într-

un mod foarte predictibil şi secvenţial (Glick, Berman, Clarkin şi Rait, 2000). În acest
sens autorii menţionaţi anterior au surprins fazele dezvoltării vieţii de familie se referă la:

• Formarea cuplului;
• Apariţia primului copil;
• Faza în care primul copil merge la şcoală;
• Faza în care familia are primul adolescent;
• Faza în care unul dintre copii ajunge la vârsta la care îşi poate structura
propria viaţă de adult dar nu se mută neapărat de acasă;
• Părinţii ajung la vârsta mijlocie. Pot deveni bunici sau pot ieşi la pensie;
• Cuplul parental la vârsta a-III-a. Unul dintre parteneri e posibil să moară.

Dinamica familiei se schimbă odată cu trecerea la fiecare fază. Apariţia primului

copil schimbă dinamica relaţiei de cuplu. Partenerii capătă şi roluri parentale şi acest
aspect le afectează modul de a interacţiona în cuplu. Este posibil ca rolurile parentale să
devină prioritare rolurilor parteneriale. În aceste situaţii de schimbare şi de criză se
verifică capacitatea familiei de a face faţă schimbării.
Schimbările specifice fiecărei faze pot necesita dezvoltarea unor strategii noi de
relaţionare. Rigidizarea în roluri specifice fazelor anterioare poate genera patologie de
familie.

3.3. Familia funcţională – procese

Walsh (1993) identifică 10 procese care ar caracteriza familia funcţională. (apud

Glick, Berman, Clarkin şi Rait, 2000)
Procese care caracterizează familiile funcţionale:

1. Angajarea membrilor familiei în relaţii de suport şi grijă manifestate

reciproc;

2. Respect pentru diferenţele individuale, autonomie şi nevoi personale

întărind dezvoltarea şi starea de bine a membrilor familiei indiferent de
generaţia din care fac parte;

3. Relaţia de cuplu se caracterizează prin respect şi suport reciproc şi

împărţirea puterii şi responsabilităţilor;

4. Pentru protecţia, hrănirea şi socializarea copiilor precum şi pentru

îngrijirea altor persoane vulnerabile în familie este necesară autoritatea
parentală;

5. Stabilitatea grupului caracterizată prin claritate, consistenţă şi

predictabilitate în patternuri de interacţiune;

6. Adaptabilitate: flexibilitatea în a face faţă cerinţelor interne sau externe

pentru schimbare, în a face faţă stresului şi problemelor care apar,
provocărilor asociate tranziţiei de-a lungul ciclurilor vieţii;

7. Comunicarea deschisă caracterizată prin claritatea regulilor şi aşteptărilor,

interacţiune plăcută, un spectru emoţional larg şi răspuns empatic;

8. Rezolvare de probleme şi conflicte eficientă;

9. Împărtăşirea unui sistem de credinţe care generează încredere reciprocă,

valori etice şi preocupare pentru ceilalţi membri ai comunităţii din care
face parte familia;

10. Resurse adecvate pentru securitate economică de bază şi suport

psihosocial în reţele de prieteni.

3.4. Structura familiei şi ciclul vieţii

În familia funcţională rolurile, graniţele şi regulile sunt clare. Subsistemele

marital, parental şi fraternal sunt delimitate în funcţie de aşteptările de rol şi a sarcinilor
îndeplinite (Glick, Berman, Clarkin şi Rait, 2000)
Soţii îşi oferă companie şi intimitate unul altuia. Părinţii oferă suport, hrană şi afecţiune
copiilor. Ei se coalizează, atunci când apare primul copil, pentru creşterea lui. Copiii sunt
loiali părinţilor şi răspund aşteptărilor lor faţă de ei.
Familia disfuncţională se caracterizează printr-o structură neclară, subsistemele
familiale fiind fiind neconturate. Graniţele familiale pot fi foarte rigide sau foarte laxe.
Rolurile, graniţele şi regulile sunt neclare în familie şi reprezintă potenţial de criză,
tensiuni şi conflicte.

3.5. Forme alternative ale familiei

Glick, Berman, Clarkin şi Rait, delimitează următoarele forme alternative ale

familiei:
1. coabitarea şi relaţiile seriale;
2. familia în situaţie de divorţ;
3. familiile monoparentale şi binucleare;
4. familiile rezultate din recăsătorire.

Coabitarea

Coabitarea a fost privită în funcţie de contextul social-istoric ca fiind scandaloasă

sau normală. Uniunea liber consimţită reprezintă o opţiune pentru cei cărora mitologiile
familiale şi comunitare le permit acceptarea unei astfel de convieţuiri. Există autori care
susţin că cei care se căsătoresc după o perioadă de coabitare sunt mai vulnerabili la divorţ
(Messinger apud Glick, Berman, Clarkin şi Rait, 2000)
Coabitarea se poate asocia altui fenomen, relaţiile seriale. Sunt persoane care au mai
multe relaţii de lungă durată fără ca acestea să implice căsătoria.

Separarea maritală

Separarea maritală repezintă una dintre crizele maritale cele mai frecvente.
Dincolo de potenţialul traumatogen al acestei crize ea poate fi şi o posibiltate de evaluare
şi restructurare a relaţiei de cuplu. Separarea maritală apare atunci când schimbarea este
necesară în cuplu.

Divorţul

Glick, Berman, Clarkin şi Rait susţin că divorţul nu este un eveniment ci un

proces care are anumite stadii.

Stadiile procesului de divorţ:

1. Stadiu de predivorţ în care dezamăgirea şi insatisfacţia maritală cresc;

2. Separarea care implică mutarea şi confruntarea cu durerea. Acest stadiu
implică multă tensiune, stres şi supărare;
 3. Al treilea stadiu se întinde pe o perioadă de 1-2 ani şi presupune
reoganizarea vieţii membrilor fostei familii. Ei se confruntă cu probleme
legate de parentalitate, de statut în comunitate, probleme financiare şi legale.
Preocupaţi fiind de probleme legale implicate de divorţ părinţii devin mai
puţin disponibili pentru copiii lor. Copiii resimt autoritatea parentală ca fiind
diminuată. Ei se pot confrunta cu sentimente de frustrare, abandon, revoltă;
4. În acest stadiu foştii parteneri de cuplu trăiesc tranziţia de la a fi în cuplu la
a fi persoană singură. Această fază reprezintă ultima parte a procesuluide
divorţ. Copiii pot fi folosiţi ca armă în conflictul dintre foştii parteneri de
cuplu.
Se întâmplă ca în unele cupluri unul dintre parteneri vor divorţul mai mult
decât altul. Celălalt partener se simte respins şi rănit. Partenerul respins poate
rămâne în continuare vulnerabil emoţional în raport cu celălalt. Pot fi necesari
mai mulţi ani până ce partenerul care s-a simţit rănit să se separe emoţional.
Cum reacţionează copiii în procesul de divorţ? Copiii reacţionează diferit în
funcţie de stadiile divorţului, în funcţie de relaţiile pe care le aveau cu părinţii
înainte de divorţ şi în funcţie de sexul avut. Bineînţeles că pentru majoritatea
copiilor divorţul înseamnă stres, vulnerabilitate, revoltă, uneori depresie.
Cercetările arată, însă, că ulterior după încheierea procesului de divorţ ei pot
trăi o viaţă normală.

Familia monoparentală

Familia cu un singur părinte este definită ca fiind familia în care este disponibil un
singur părinte celălalt fiind absent prin moarte, divorţ, separare sau indisponibil pentru
căsătorie. Atunci când în urma unui divorţ unul dintre părinţi este recăsătorit dar, în
acelaşi timp, este disponibil şi pentru copilul rămas cu celălalt părinte vorbim despre
familia binucleară (Glick, Berman, Clarkin şi Rait, 2000)
Creşterea copilului rămâne în responsabilitatea ambilor părinţi chiar dacă unul dintre ei
este recăsătorit.
Majoritatea familiilor monoparentale au ca părinte singur mama. Este foarte
important dacă în preajma copilului crescut de mama singură există şi un alt adult. Un
bunic, un frate, un prieten pot participa la dezanxietarea copilului. El se poate simţi mai
puţin stresat. Copilul care este crescut de un singur adult, în cazul ăsta mama singură,
riscă să devină aşa-numitul copil parental, copil încărcat cu responsabilităţi care depăşesc
capacitatea lui de a face faţă. Aşteptările pe care le poate avea un părinte singur de la
copilul lui îl poate transforma pe acesta într-un partener de cuplu generând confuzie de
roluri şi indisponibilitate pentru viaţa socială.
Mamele singure se pot confrunta cu scăderea stimei de sine.
Familia monoparentală constituită după divorţ sau moarte trece printr-o perioadă
de tranziţie pentru restructurarea rolurilor, graniţelor şi responsabilităţilor.

Părintele singur se poate confrunta cu următoarele probleme:

- izolare socială şi singurătate a părintelui;

- gelozia copiilor în situaţia găsirii unui nou partener;
- cerinţa din partea copiilor mici a prezenţei continue a părintelui;
- copiii cu părinte singur îşi asumă o mare parte a responsabilităţilor părintelui
datorită faptului că acesta munceşte;
- crize şi schimbări datorită apariţiei unui potenţial partener (Glick, Berman,
Clarkin şi Rait, 2000)
Când tatăl este părintele singur pot exista probleme legate de împărţirea sarcinilor
în gospodărie. Un tată singur este mai puţin disponibil pentru a se ocupa de gospodărie
decât o mamă singură. După o perioadă de acomodare el poate deveni capabil să se ocupe
de acele sarcini pe care, de obicei, le face o mamă.

Familiile rezultate prin recăsătorire

Sistemul familiei rezultate prin recăsătorire se formează prin căsătoria a două

persoane din care una sau ambele au mai fost căsătorite şi au sau nu au copii. Cuplul şi
copii(care stau cu ei sau sunt în vizită) dacă există formează noul sistem familial (Glick,
Berman, Clarkin şi Rait, 2000)
Sistemul supra-familial cuprinde familia rezultată prin recăsătorire plus bunici,
unchi, mătuşi.
În familia nucleară funcţională graniţele sunt clare. În familia rezultată prin recăsătorire
graniţele şi rolurile pot fi foarte confuze.
A face parte dintr-o familie rezultată prin recăsătorire presupune o perioadă de adaptare
la noile regul familiale, la noul statut la noile roluri. Uneori această perioadă de
adaptarese poate întinde pe ani de zile. Copiii care fac parte dintr-un astfel de sistem au
nevoie de un mare efort de adaptare pentru că ei aduc cu sisteme de reguli, de credinţe
care pot fi incompatibile cu noua familie, cu noii fraţi, cu noua mamă, cu noul tată. Sunt
necesare noi alianţe parentale, adaptarea capacităţii de negociere, adaptarea şi satisfacerea
nevoilor apărute în cadrul noului sistem.
Cuplurile recăsătorite.

Se presupune că o persoană recăsătorită vine în noua relaţie de cuplu cu aşteptări care au

legătură cu relaţia de cuplu anterioară. Literatura psihologică şi psihiatrică de specialitate
susţine că persoanele tind să recreeze aceleaşi patternuri relaţionale specifice primei
căsătorii.
Există şi autori care susţin că prima relaţie de căsătorie poate fi un prilej de creştere, de
dezvoltare. În relaţia următoare de căsătorie persoana intră mai conştientă de propriile
nevoi, de propriile dorinţe şi aşteptări. Din acest motiv există ipoteza că ea este mult mai
conştientă de ceea ce doreşte atunci când intră într-o altă relaţie de căsătorie.
A doua relaţie de căsătorie poate fi problematică atunci când unul dintre soţi rămâne
neseparat emoţional de fostul partener sau fosta parteneră. Fostul soţ sau fosta soţie devin
astfel prezenţi în noua relaţie. Aşteptările, nevoile şi emoţiile unuia faţă de celălalt rămân
contaminate, acest aspect generând tensiuni şi conflicte.
Alte probleme pot apărea în cazul în care copilul sau copiii rezultaţi din prima căsătorie
nu se adaptează cu noul partener.

Bibliografie
1.Glick, Ira, D., Berman, Ellen, M., Clarkin, John, F., Rait, Douglas, S.-Marital and
Family Therapy, American Psychiatric Press, Washington, 2000
2.Kaës, R.-L’appareil psichique groupal, Dunod, Paris, 2000
3.Les métamorphoses familiales-Revue de thérapie familiale psychanalytique, printemps
2005

Întrebări de autoevaluare
1. Ce caracteristici are familia funcţională?
2. Care sunt formele alternative ale familiei?
3. Care sunt ciclurile vieţii de familie?