Colegiul national “George Baritiu”, Cluj-Napoca

Mitul lui Sisif.

Absurdul si Sinuciderea

Elev: Belea Codruta – Manuela

Clasa: a XII-a

Profesor coordonator:
Popa Silvia
 Mitul lui Sisif.
Absurdul si Sinuciderea
 Mitul lui Sisif.
Absurdul si Sinuciderea
Deseori, in anumite situatii, ne confruntam cu interogatii de tipul: “De
ce exist?”, “Care este scopul vietii mele?”. Credinciosii ar putea raspunde ca
relatia om-Dumnezeu ofera raspuns la aceste intrebari. Altii ar spune ca omul
traieste pentru a crea cultura. Altii spun ca traim pentru a ajunge impreuna, in
cadrul unei societati sau in afara ei, la fericire.
Albert Camus considera ca nu exista decat o problema filosofica cu
adevarat importanta: sinuciderea. El considera ca filosofia trebuie sa raspunda la
intrebarea daca viata merita sau nu sa fie traita.
A trait intr-o perioada extrem de incarcata in evenimente politice,
ideologice (fascismul), de razboi si relativa pace (Razboiul rece).(Anexa 1). Era o
structura intelectuala extrem de controversata si din imbinarea acestor aspecte se
naste problema absurditatii in care traieste fiinta umana.
Afirma ca ii este contemporana o lume in care cunoasterea adevarata
este imposibila, care induce oboseala si spaima in fata timpului, care este lipsita de
sens si care devine opaca prin inumanitatea celorlalti. Care ar fi solutia pentru
iesirea din aceasta lume opaca si straina, care genereaza conflicte in sufletul
omului? Sinuciderea? Dupa filosoful Albert Camus aceasta nu este o solutie, este
doar marturisirea ca viata te depaseste. Camus considera ca nu exista solutii pentru
experiente absurde si ca ne aflam sinele chiar in sentimentul de revolta impotriva
absurdului din lume. Prin simpul fapt de a te revolta gasesti un sens al vietii.
“Absurdul se naste din aceasta confruntare dintre chemarea omului si tacerea
irationala a lumii”. Sisif este un om fericit deoarece, in ciuda absurdului la care
este supus, acel absurd este al lui. Iar revolta sa consta tocmai in a-si urca piatra
care cade mereu. Simplul fapt de a te revolta impotriva unui absurd iti confera
valoare, si astfel ofera un sens vietii.
“Trebuie sa ni-l inchipuim pe Sisif fericit!”. Iata ultima propozitie a
cartii “Mitul lui Sisif” a lui Albert Camus.(Anexa 2). Asa cum il prezinta Camus,
mitul vorbeste de la sine. “Acest mit este tragic pentru ca eroul sau este constient”.
“Mitul lui Sisif” (1924) este o capodopera a absurdului. Sisif este eroul
absurd. Acest om condamnat sa urce neincetat o stanca in varful muntelui si apoi
sa ii astepte coborarea, este intruchiparea eroului absurd.
Mitul ne spune ca Sisif este invinuit pentru ca si-ar fi ingaduit unele
libertati fata de zei, tradandu-le increderea. Zeus a rapit o fecioara, pe Egina, fiica
lui Asope, Sisif il divulga si atunci stapanul zeilor la supus caznei infernale de a
impinge mereu o stanca pe coama unui munte, care se rostogolea de fiecare data
inapoi.
 Un alt mit ne povesteste ca Sisif, din prea multa dragoste pentru viata l-
a legat pe Thanatos, zeul mortii, in lanturi la palatal sau din Corint si pentru
aceasta a fost pedepsit de zei.
Homer crede altceva: ca Sisif era cel mai intelept si mai prudent dintre
muritori.
Sisif este cate putin din fiecare. I-a dispretuit pe zei si zeii s-au razbunat.
Olimpul nu iarta si se razbuna, iar Sisif o demonstreaza.
Ni se spune ca Sisif este eroul absurd “atata prin pasiunile sale cat si
prin torturile sale”. Din pasiune pentru viata ura moartea, iar prin chin plateste
pasiunile sale. Sisif este constient de acest blestem, si tocmai in aceasta consta
tragedia sa. Nu este adevarat ca, in timpul coborarii, el nutrea speranta ca va reusi
totusi, ca munca il va elibera de chinuri. Insa Sisif este constient de dimensiunile
propriei sale nefericiri. Tocmai aceasta constientizare lucida a destinului sau
transforma chinul sau intr-o victorie. Aici rezida tragismul mitului: in faptul ca
Sisif este constient!
Camus aminteste si de Oedip. Acesta nu pare a avea nici o problema cu
faptul ca a omorat un rege si ca traieste cu sotia acestuia. Tragica devine situatia
cand constientizeaza, la fel ca si in cazul lui Sisif.
Legatura dintre absurd si fericire ii pare scriitorului indestructibila si
evidenta: “Nu descoperi absurdul fara a fi ispitit sa scrii un manual despre fercire”.
Camus ne spune ca absurdul si fericirea izvorasc una din cealalta (“Fericirea si
absurdul sunt doi copii ai aceluiasi pamant; ei sunt nedespartiti.”) si alunga din
lume pe Dumnezeu, facand din destin “o problema a omului, care trebuie rezolvata
intre oameni”.
Prin constientizarea absurdului situatiei sale Sisif descopera ca este
stapanul propriului sau destin; al unui destin implacabil pe care a avut fericirea sa
il cunoasca. “Trebuie sa ni-l inchipuim pe Sisif fericit” spune Camus. Actul
constientizarii acestei vieti este un act al asumarii, al aceptarii propriului destin.
Prin tenacitatea sa Sisif, dar si omul in general prin vointa si actiune, isi depaseste
conditia si rivalizeaza cu zeii.
Atata absurdul, cat si fiericirea, inseamna lupta. Toata viata omului este
o lupta, iar constientizarea situatiei nu diminueaza cu nimic nici absurdul, nici
fericirea si nici lupta. Caci cum altfel am putea numi acceptarea unei vieti fericite
in plin absurd?
Camus trateaza problema sinuciderii intrebandu-se daca viata merita sa
fie traita.
Confruntarea dintre inima umana, plina de dorinte, si indiferenta
universului conduce la absurd: “Absurdul se naste din confruntarea dintre nevoia
umana si mutenia irationala a lumii”. El nu este nici in om, nici in lume, ci in
alaturarea lor, este singura legatura dintre ei.
Oamenii trebuie sa realizeze ca sentimentul absurdului exista si il traiesc
in orice moment. Aceasta este singura viata pe care o avem si chiar daca
constientizam absurdul putem gasi lucruri de valoare in aceasta viata. Valoarea
rezida in pasiunea si revolta noastra.
Experienta, pasiunile, ideile, imaginile si amintirile noastre sunt tot ceea
ce stim despre aceasta lume si ele sunt suficiente.
Absurdul este o revolta impotriva zilei de maine si astfel se impaca cu
prezentul. Sinuciderea consmite ca absurdul este final si fara limite, in timp ce
revolta este o lupta naincetata cu absurdul.
Sisif este constient de dificultatea situatiei sale. El este absurdul ultim,
deoarece nu exista moarte la capatul luptei. Tot ceea ce ramane este soarta al carei
rezultat este fatal. In afara acestei fatalitati, totul este libertate.
Nu e usor sa gasim un raspuns la intrebarea daca viata are sau nu are
sens, sau daca ea merita sau nu merita sa fie traita. Cu cat ne concentram mai mult
asupra acestei probleme cu atat raspunsul pare sa ne ocoleasca mai tare sau, pur si
simplu, sa ne scape. De multe ori renuntam, evitand-o ca orice intrebare dificila pe
care, neputand-o suprima, ne putem preface cel putin c-am uitat-o. Si totusi orice
persoana rationala recunoaste ca aceasta este o intrebare esentiala care presupune
un raspuns elocvent.
MITUL LUI SISIF

Zeii îl osîndiseră pe Sisif să rostogolească întruna o stîncă pînă în vîrfiil

unui munte, de unde piatra cădea dusă de propria ei greutate. Socotiseră cu
oarecare dreptate că nu-i pedeapsă mai crîncenă ca munca zadarnică şi fără
speranţă.
Dacă-1 credem pe Homer, Sisif era cel mai înţelept şi mai prudent dintre
muritori. După o altă tradiţie, totuşi el încli¬na către meseria de hoţ. Nu văd aici
nici b contradicţie. În legătură cu pricinile pentru care a ajuns truditorul inutil al
Infernului părerile sînt împărţite. Mai întîi, este învinuit că şi-ar fi îngăduit unele
libertăţi faţă de zei, cărora le-a trădat secretele. Egina, fiica lui Asope', a fost răpită
de Iupiter. Tatăl, uimit de această dispariţie, i s-a plîns Iui Sisif. Acesta, care ştia
de răpire, i-a făgăduit'lui Asope să-i spună totul, cu condiţia ca el să dea apă
citadelei Corintului. Nu s-a temut de fulgerele cereşti şi a ales binecuvîntarea apei,
drept pen¬tru care a fost pedepsit în Infern. Homer ne povesteşte, de asemenea, că
Sisif pusese Moartea în lanţuri. Pluton n-a pu¬tut suferi să-şi vadă împărăţia pustie
şi tăcută. L-a trimis pe zeul războiului, care a scos-o pe' Moarte din mîinile
învingătorului său.
Se mai spune şi că Sisif, pe patul de moarte, a vrut, în mod nesocotit, să
pună la încercare dragostea soţiei sale. I-a poruncit să nu-1 înmormînteze, ci să-i
arunce trupul în mijlo¬cul pieţei publice. Sisif s-a trezit în Infern. Şi acolo, mîniat
de o ascultare atît de potrivnică dragostei omeneşti, a obţi¬nut de la Pluton
îngăduinţa să se întoarcă pe pămîn't, spre a-şi pedepsi soţia. Dar, cînd â văzut din
nou chipul acestei lumi, cînd s-a bucurat de apă şi de soare, de pietrele calde şi de
mare, n-a mai vrut să se întoarcă în umbra Infernului. Nici chemările, nici mînia şi
nici ameninţările divine nu l-au clin¬tit din hotărîrea lui. Â mai trăit mulţi ani încă,
privind linia rotunjită a golfului, în faţa mării strălucitoare şi a pămîntu-lui
surîzător. Spre a-1 supune, a fost nevoie de' o poruncă a zeilor. Mercur a venit să-1
înşface pe îndrăzneţ şi, răpindu-1 bucuriilor sale, 1-a adus cu de-a sila în Infern,
unde stînca îl aştepta gata pregătită.
S-a înţeles, fără îndoială, că Sisif este eroul absurd, atît prin pasiunile,
cît şi prin chinul său. Dispreţul faţă de zei, ura faţă de moarte şi pasiunea pentru
viaţă i-au adus acel su¬pliciu de nespus al fiinţei care se străduieşte în vederea a
ceva ce nu va fi niciodată terminat. E preţul care trebuie plătit pentru pasiunile de
pe acest pămînt. Nu ni se spune nimic despre Sisif în Infern. Miturile sînt făcute
pentru ca ima¬ginaţia să le însufleţească. În cazul lui Sisif, vedem doar imensul
efort al unui trup încordat spre a ridica piatra uriaşă, spre a o rostogoli şi a o urca
pe acelaşi povîrniş de sute şi de sute de ori, la nesfîrşit; vedem faţa crispată,
obrazul lipit de piatră, încordarea umărului care primeşte blocul acoperit de argilă,
a piciorului care-1 împiedică să se rostogolească, braţele care-1 ridică din nou,
siguranţa atît de omenească a două mîini murdare de pămînt. La capătul acestui
îndelung efort, măsurat prin spaţiul fără cer şi prin timpul fără adîncime, scopul
este atins. Sisif priveşte atunci piatra cum se rostogoleşte în cîteva clipe spre acea
lume de jos, de unde va trebui s-o urce din nou către înălţimi. Apoi coboară din
nou spre cîmpie.
Sisif mă interesează în timpul acestei întoarceri, a acestei pauze. O faţă
care trudeşte atît de aproape de piatră s-a schimbat ea însăşi în piatră! îl văd pe
acest om cum coboară cu pasul greoi, dar măsurat, către chinul său fără de sfîrşit.
Ceasul acesta, care este ca o respiraţie şi care revine tot atît de sigur ca şi
nefericirea lui, este ceasul conştiinţei. În fie¬care din aceste clipe cînd părăseşte
înălţimile', cob'orînd pas cu pas către vizuinile zeilor, este superior destinului său.
E mai puternic decît stînca lui.
Acest mit este tragic pentru că eroul său e conştient, într-adevăr, care ar
fi chinul lui dacă la fiecare pas ar fi susţi¬nut de speranţa în izbîndă? Muncitorul
de azi îndeplineşte în fiecare zi din viaţa lui aceeaşi muncă şi destinul său nu-i mai
puţin absurd. Dar el nu-i tragic, decît în acele rare mo¬mente cînd devine
conştient. Sisif, proletar al zeilor, nepu¬tincios şi revoltat, îşi cunoaşte condiţia
mizerabilă în toată amploarea ei; la ea'se gîndeşte în timp ce coboară.
Clarvi¬ziunea, care ar fi trebuit să constituie chinul său, îi desăvîrşeşte victoria.
Nu există destin care să nu poată fi depăşit prin dispreţ.
Astfel, dacă coborîrea se face uneori în durere, ea poate să se facă şi în
bucurie. Cuvîntul acesta nu-i de prisos. Mi-1 închipui pe Sisif întorcîndu-se către
stînca sa şi că la începutul drumului era durerea. Cînd imaginile pămîntului se
îngrămă¬desc prea năvalnic în amintire, cînd chemarea fericirii e prea îmbietoare,
se întîmplă ca tristeţea să se trezească în inima omului: e victoria stîncii, e stînca
însăşi. Uriaşa mîhnire e o povară prea grea. Sînt nopţile noastre de pe muntele
Ghetsimani. Dar adevărurile zdrobitoare pier cînd sînt cunoscute. Astfel, Oedip
ascultă mai întîi de destinul său fără să ştie. Din clipa în care ştie, începe tragedia
lui. Dar tot atunci, orb şi deznădăjduit, cunoaşte că singura sa legătură cu lumea e
mîna fragedă a unei fecioare. Atunci răsună cuvintele uriaşe: „în pofida atîtor
încercări, vîrsta mea înaintată şi măreţia sufletului meu mă fac să judec capotul e
bine." Oedip al lui Sofocle, ca şi Kiriloy al lui Dostojevski, ne dă astfel formula
victoriei absurde. Înţelepciunea antică se întîlneşte cu eroismul modern.
Nu descoperi absurdul fără a fi ispitit să scrii un manual despre fericire.
„Dar cum? Pe căi atît de strîmte...?" Există doar o singură lume. Fericirea şi
absurdul sînt doi copii ai aceluiaşi pămînt. Ei sînt nedespărţiţi. Ar fi greşit să
spunem că fericirea se naşte neapărat din descoperirea absurdului. Se întîmplă la
fel' de bine ca sentimentul absurdului să se nască din fericire. „Socot că totul e
bine", spune Oedip, şi aceste cuvinte sînt sacre. Ele răsună în universul sălbatic si
limitat al omului. Ele îl învaţă că totul nu este, n-a fost epui¬zat. Ele izgonesc din
această lume un Dumnezeu care pătrunsese în ea o dată cu insatisfacţia şi cu gustul
pentru durerile inutile. Ele fac din destin o problemă a omului, care trebuie
rezolvată între oameni.
Toată bucuria tăcută a lui Sisif e aici. Destinul său îi aparţine. Stînca lui
este lucrul lui. Tot astfel, omul absurd, cînd îşi contemplă chinul, face să
amuţească toţi idolii. În universul dintr-o dată întors la tăcerea sa, se înalţă miile
de voci uimite ale pămîntului. Chemări inconştiente' şi tainice, invitaţii ale tuturor
chipurilor, iată reversul necesar şi preţul victoriei. Nu există soare fără umbră şi
trebuie să cunoaştem şi noaptea. Omul absurd spune da şi efortul său nu va înceta
niciodată. Dacă există un destin 'personal, în schimb nu există destin superior sau,
cel puţin, există doar unul singur, pe care el îl socoteşte fatal şi vrednic de dispreţ.
Cît priveşte restul, el se ştie stăpînul zilelor sale. În acea'clipă subtilă cînd omul se
apleacă asupra vieţii sale, Sisif, întorcindu-se la stîncă, contemplă acel şir de fapte
fără legătură care devine propriul său destin, creat de el, unit sub privirea
memoriei sale şi, în curînd, pecetluit de moarte. Astfel, încredinţat de originea pe
deplin omenească a tot ce-i omenesc, orb care vrea să vadă si care ştie că noaptea
nu are sfîrşit, el nu se opreşte niciodată. Stîncă se rostogoleşte încă şi acum.
II las pe Sisif la poalele muntelui. Ne întoarcem întotdeauna la povara
noastră. Dar Sisif ne învaţă fidelitatea superioară care îi neagă pe zei şi înalţă
stîncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers rămas fără de stăpîn nu-i pare
nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al acestui munte plin de întuneric
alcătuieşte o lume. Lupta însăşi contra înălţimilor e de-ajuns spre a umple un suflet
omenesc. Trebuie' să ni-1 închipuim pe Sisif fericit.
ANEXE
(1) Biografie
La 7 noiembrie 1913 se naşte Albert Camus într-un ţinut sărac al
Algeriei, Mondovi - părinţii săi fiind stabiliţi aici încă din 1871.
Albert este al doilea fiu al soţilor Camus, născut după fratele său mai
mare, Lucien. Prima mare experienţă capitală a existenţei sale, pe care o trăieşte
Camus, este cea a sărăciei.
Tatăl său - Lucien Camus - un ţăran francez, moare în primele lupte ale
primului război mondial. Mama sa, Catherine Camus, de origine spaniolă,
analfabetă, împreună cu cei doi fii, se stabileşte la Alger unde va munci intii la o
fabrică de cartuşe, apoi spală cu ziua rufele pe la familiile avute.
Albert îşi petrece copilăria lângă mama sa, aproape surdă şi vorbind
foarte puţin, un unchi infirm, dogar de meserie, şi fratele său, Lucien. Mediul
familial, pus sub semnul lipsurilor elementare, îi marchează profund
personalitatea. "Ducînd o viaţă sărăca, nota el în Caiete, printre oamenii aceia
umili sau vanitoşi, eu am atins în modul cel mai sigur ceea ce mi se pare a fi
adevăratul sens al vieţii". Oricum ar fi arătat mediul copilăriei, el îl identifică cu
paradisul pierdut. Este un sentiment de recunoştinţă care nu ia decât forma
conştiinţei vinovate, căci oamenilor bogaţi cerul li se pare un dat firesc, iar pentru
cei săraci este un har infinit. Şi, într-adevăr, bucuriile cerului, ale lumii şi aerului
le înlocuiau pe cele pe care nu i le putea oferi o copilărie orfană şi dominată de
umbrele nevoii. Complexul recuperării valorilor pierdute îl înrobeşte şi Camus este
mereu pe drumuri spre a-şi completa fondul de cunoştinţe, impresii, senzaţii.
Se pare că nu-şi dorea să fie un om de excepţie, un geniu, ci preferă
normalitatea: "Sînt un om mediu + o existenţă. Valorile pe care aş simţi nevoia să
le apăr sînt valori medii". Şi totuşi din odiseea sa nu lipseşte miza cea mai înaltă:
vrea, în taină, să obţină absolutul, ca şi eroul său, Meursault.
Studiile
În următorii ani preocuparea sa principală devin studiile. Urmează
cursurile şcolii comunale, după care urmează, ca bursier, cursurile liceului din
Alger, pentru ca, în sfîrşit, să urmeze şi studiile universitare.
Face studii de filozofie, luîndu-şi licenţa cu teza Metafizica creştină şi
neoplatonismul, care are ca obiect raportul dintre elinism şi creştinism la Plotin şi
Sfântul Augustin . Din aceiaşi perioada datează si aceasta afirmatie: "Mă simţeam
un grec trăind într-o lume creştină".
Camus trăieşte intens extremele existenţiale: se dedică pasiunii sportive,
devine chiar un celebru fotbalist, gustă – adică – o formă de glorie accentuată, dar
la vîrsta de 17 ani apar primele simptome ale tuberculozei. Boala îi frînează
avânturile şi îl determină să aleagă o viaţă mai retrasă în locul uneia de boemă.
Activismul politic
 În 1933, odată cu venirea lui Adolf Hitler la putere, Camus va milita
activ într-o mişcare antifascistă.
Anul 1934 este marcat de două evenimente importante, dar ambele de
întindere destul de redusă. primul eveniment se referă la căsătoria sa cu Simone
Hié, dar care nu va dura mai mult de un an.
Cel de-al doilea eveniment este intrarea sa, la îndemnul unui prieten, în
Partidul Comunist, unde primeşte sarcina de partid de a se ocupa cu propaganda în
mediile musulmane (deşi spunea altundeva că "ibertatea n-a învăţat-o de la Marx,
ci în mizerie".
Camus a părăsit Partidul Comunist Francez în împrejurări şi din motive
care nu sînt întru totul clare. După unele surse, această ruptură ar fi intervenit în
anul 1935, iar după altele, în 1937.
Ultimii ani de viaţă
În toată această perioadă Camus şi-a continuat studiile la Facultatea din
Alger, avînd concomitent diverse ocupaţii pentru a-şi cîştiga existenţa. Pînă în
1938 viaţa sa decurge în mod obşnuit, fără evenimente spectaculoase. Însă în acest
an izbucneşte cel de-al doilea război mondial.
Camus va încerca să se înroleze, dar este reformat din cauza sănătăţii
sale. Astfel el călătoreşte în Oran – "un oraş obişnuit şi nimic mai mult decît o
prefectură franceză de pe coasta algeriană" – oraşul în care se va situa acţiunea
romanului Ciuma
După doi ani după vizita în oraşul Oran, în 1940, se recăsătoreşte cu
Francine Faure, originară din Oran. Anul 1941 este chiar anul în care începe să
lucreze la romanul Ciuma.
În 1942 un reviriment al bolii îl obligă pe Camus să se odihnească la
Chambon-sur-Lignon. La 8 noiembrie are loc debarcarea anglo-americanilor în
Africa de Nord, care îl separă pînă la Eliberare pe Camus de soţia sa, rămasă în
Oran.
În 1946 termină de scris romanul Ciuma. Vine, apoi, amurgul
împlinirilor, marcat şi de decernarea Premiul Nobel pentru literatură în 1957. După
trei ani, la 4 ianuarie 1960, moare într-un stupid accident de maşină, în timp ce se
întoarcea la Paris din scurta vacanţă a sărbătorilor de iarnă, de la ski.
Omul revoltat
Omul camusian, aşa cum este portretizat în primul discurs cu ocazia
decernării premiului Nobel, se naşte la începutul Primului Război Mondial, are
douăzeci de ani cînd vine la putere nazismul, îşi continuă educaţia, confruntîndu-
se cu Războiul civil din Spania, cu cel de-al doilea război mondial, cu calvarul
torturilor, închisorilor, lagărelor de concentrare şi pericolul atomic.
A avut, deci, poate premisele ca să adere la nihilismele epocii. A
acceptat, însă, să făurească o artă de a trăi în timpuri de catastrofă, o artă a
renaşterii şi revoltei în faţa morţii.
(2)Universul operei filozofico-literare a lui Albert Camus
Personalitate complexă a culturii franceze, Albert Camus se afirmă ca
scriitor paralel şi tangenţial cu formarea unui nou curent ideologic,
existenţialismul, al cărui fundament teoretic îl oferă prin intermediul în principal a
două eseuri filozofice (Mitul lui Sisif – 1942 şi Omul revoltat - 1951), deşi toată
viaţa a negat această contribuţie.
Opera lui Albert Camus cuprinde romane, povestiri, piese de teatru şi
eseuri, ilustrînd în ansamblu raportul dintre solitar şi solidar în umanitate sau –
cum nota biograful său, Roger Grenier – "soarele şi umbra unui suflet
mediteranean".
Volumele sale de povestiri Reversul şi Faţa, Exilul şi împărăţia conţin
în formă artistică episoade ale copilăriei algeriene şi chiar momente ulterioare, fără
să anticipe tematica romanelor.
Moartea fericită este varianta iniţială a Străinului (1942), căruia i-au
urmat alte doua romane Ciuma (1946) şi Căderea (1956), ce propuneau două
atitudini existenţiale numite explicit şi în eseuri: constatarea absurdului existenţei,
care dizolvă voinţa, şi lupta, care anulează temporar lipsa de sens a vieţii.
Pisele de teatru Caligula (1938), Neînţelegerea (1944), Starea de asediu
(1948) şi Cei drepţi (1949) formează dramturgia camusiană care reia în formă
dramatizată idei din romane şi eseuri.
Filosoful existenţialist
Exegeţii operei camusiene au stabilit că autorul francez poate fi
considerat filozof al absurdului şi al revoltei, iar acest fapt se datorează celor două
mituri conturate în eseuri: al asumării suferinţei (Mitul lui Sisif) şi al salvării
(Omul revoltat).
Şcoala filozofică din care face parte, astfel, eseistul este cea a
existenţialismului, în sensul etimologic al cuvîntului, sens pe care îl precizează si
Ion Vitner în studiul Albert Camus sau tragicul exilului: "Existenţă (ex-sistere)
înseamnă, într-adevăr, «a fi situat în afară de», adică are sensul unei separări, al
unei rupturi sau – cum traduce Camus – al unui exil, al unei înstrăinări".
Primul sau eseu urmează, la interval de numai un an, romanului Străinul
şi oferă o fundamentare teoretică a poveştii unui exil printre oameni. Definind
absurdul ca "un rău al spiritului", Camus găseşte că raţiunea prezenţei acestuia în
existenţă este "contrastul dintre strigătul fiinţei şi tăcerea ilogică a lumii".
"Nu poate fi dragoste de a trăi fără disperare de a fi" – crede eseistul, şi
acest paradox impune două noţiuni noi pentru gândirea veacului: "omul absurd, cel
care, fără s-o nege, nu face nimic pentru eternitate" (cum ar fi exemplele unor Don
Juan, Kirilov, Franz Kafka) şi libertatea absurdă, care implică pasiunea, revolta,
sinuciderea.
 Ca şi în cazul unor filozofi ca Blaise Pascal, Lev Şestov sau Karl
Jaspers, eseul nu postulează adevăruri ultime, ci mai curînd, într-un lirism
exagerat, tinde să definească absurdul ca principiu distructiv al unei lumi, în care
totuşi "trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit".
Precedat de articolul Remarcă asupra revoltei, cel de-al doilea eseu,
Omul revoltat ilustrează, prin conţinutul său dens, o formulă reînnoită a dictonului
cartezian: "mă revolt, deci suntem". În interpretarea lui Camus, revolta este deci
singurul mijloc de a depăşi absurdul. Ea este prima evidenţă care scoate omul din
singurătate, care îl socializează pe Sisif:
"Dacă avem conştiinţa neamului şi a non-sensului, dacă găsim că lumea
este absurdă şi condiţia umană de nesuportat, nu este acesta sfârşitul şi nu ne
putem opri aici. În afară de sinucidere, o altă reacţie a individului este revolta
instinctivă. Astfel, din sentimentul absurdului, vedem născându-se ceva ce îl
depăşeşte."
La limita dintre glossă şi poezie, Camus îl descrie pe Sisif singur pe
stânca lui, surprizîndu-i o psihologie de condamnat. Singura formă de revoltă care
îi este permisă, în situaţia lui absurdă, este curajul de a-şi spune că e fericit. Spre
deosebire de el, omul revoltat nu este singur, de vreme ce se revoltă împotriva
celorlalţi, iar finalitatea acestei atitudini poate fi reparabilă atât în existenţă, cât şi
în artă: "… arta este o manifestare care exaltă şi neagă în acelaşi timp".
Romanele lui Camus
Romanele autorului francez propun un conţinut problematic (Străinul),
formule narative noi (structuri epice inserate într-un monolog - Căderea) şi sensuri
alegorice dezvoltate într-un permanent plan secund al scriiturii (simbolul răului -
Ciuma).
Meursault, protagonistul primului roman publicat, L`Etranger, ucide un
om în timpul unei încăierări. Cum a ucide "din cauza soarelui" nu poate fi o
motivaţie acceptată nici de apărare, nici de acuzare, el asistă în timpul procesului
la deformarea realităţii de către ambele părţi, care admit ca probă concludentă
faptul că eroul nu a plâns la moartea mamei sale. Rememorându-şi existenţa,
Meursault are sentimentul că trăieşte o farsă şi că absurdul i-a întins o cursă din
care nu are cum să iasă decât condamnat, deoarece gloanţele trase în arab au fost
"bătăile în poarta nenorocirii".
Un alt "străin" este şi personajul romanului Căderea, care nu se susţine
prin epic, ci tocmai prin semnificaţiile exilului, dezvoltare în subtext. Jean-
Baptiste Clemence este un avocat parizian celebru, a cărui specialitate au fost
cauzele nobile şi a cărui conduită s-a desfăşurat exemplar, până când, într-o seară,
a văzut o femeie aruncându-se în apele Senei şi el nu a făcut nimic pentru a-i
împiedica sinuciderea. Acest moment îl transformă în judecător al Sinelui, iar
textul construieşte un monolog în care singura voce a cărţii se acuză şi se destramă
în faţa unui narator imaginar, ce îi potenţează sentimentul exilului.
Prozatorul pare să nu acorde eroilor săi şansa de a ieşi din absurd,
înstrăinare şi vinovăţie nici măcar prin moarte, care ar fi un final sigur, precizat şi
terapeutic. Doar romanul Ciuma refuză ideea agoniei perpetue, întrezărind o
soluţie temporară pentru umanitate: lupta.

Bibliografie:
1. Albert Camus – “Fata si reversul. Nunta. Mitul lui Sisif.
Omul revoltat. Vara”, Editura Rao, Bucuresti, 1994
2. Lucia Dumitrescu-Codreanu – “De la Sisif la Prometeu”,
Editura Politica, Bucuresti, 1977
3. Anton I. Adamut – “Filosofie”, Editura Polirom, Iasi, 1999