Ecologia aşezărilor umane

Prin dezvoltarea societăţii se ajunge la un ecosistem al aglomerărilor

sociale implementat într-un ecosistem natural. Într-un oraş apar fenomene
biogeoclimatice, fenomene sociale şi fenomene specifice mediului urban.
Ecosistemul unei aşezări, îndeosebi oraşul este un ecosistem deschis, cu
schimb de materie, energie şi informaţie între acesta şi mediu.
 Ecologia aşezărilor umane are la bază teoria generală a sistemelor,
care poate analiza într-un limbaj neutru ecosistemul antropic
(secundar).
 Ecologia aşezărilor umane studiază ecosistemele
 Noosfera, ca geosferă, aparţine momentului om în evoluţia biosferei,
reprezentând acţiunea şi modificarea biosferei pe baza unor decizii
conştiente (noos – cugetare în limba greacă).
 Noosfera, numită de geografi antroposfera, reprezintă geosfera, a
cărei structură şi dinamică depinde de activitatea conştientă a omului
Ecosistemul urban (oraşul) constituie un „sit” cu numeroase probleme,
unde se întrunesc şi se regăsesc consecinţele impactului uman asupra
geosferelor Terrei.
 Oraşul reprezintă o componentă a tehnosferei cu cea mai mare
densitate demografică şi tehnologică, ceea ce conduce la o viaţă
socială foarte intensă.
 Oraşul constituie modelul aşezărilor umane.

Ecosistemul urban
 Ecosistemul urban trebuie studiat sub aspectul „triadei
metodologice” şi anume:
***substanţial, prin „intrările” de materii prime, bunuri de consum,
alimente realizate în afara lui şi „ieşirile” prin produsele rezultate din
prelucrarea materiilor prime şi deşeuri;
***energetic, cantitatea de energie consumată pe cap de locuitor din
toate activităţile din ecosistem;
***informaţional, respectiv tot ce este legat de domeniul desfăşurării
activităţii, al reglării vieţii interne şi externe.

Particularităţi ecologice ale aşezărilor umane

Caracteristicile geografice specifice ale aşezărilor umane
- Poziţia geografică
- Substratul geologic
- Relieful
 - Clima
- Solul

Caracteristicile demografice ale ecosistemelor umane

 Populaţia reprezintă componenta principală a ecosistemelor umane şi
care acţionează în două moduri asupra mediului înconjurător: prin
trăsăturile şi procesele legate de viaţa propriu-zisă (consum de
alimente şi apă, respectiv eliminare de toxine) şi prin activităţile
desfăşurate pentru asigurarea subzistenţei (industrie, agricultură,
transporturi, consum de materii prime şi de energie etc.).
Capacitatea de susţinere (suport)
 Capacitatea de susţinere (suport) este presiunea pe care o exercită
populaţia asupra mediului; se referă la numărul de indivizi dintr-o
specie oarecare pe care un anumit mediu (habitat) îl poate susţine
(suporta) într-un interval nelimitat de timp. Atunci când nivelul
maxim suportabil al populaţiei este depăşit, baza de resurse începe să
scadă, pentru ca ulterior să scadă şi numărul de indivizi.
 Controlul creşterii populaţiei constituie una din modalităţile rezolvării
capacităţii de suport, discutată şi studiată tot mai mult în cercurile
unor instituţii internaţionale.
Caracteristicile economice ale aşezărilor umane
 Resursele energetice
 Resursele minerale şi alte materii prime
 Transporturile şi rolul lor în ecosistemele umane
Tipurile de ecosisteme umane
 Ecosistemele umane se pot raporta la două coordonate de bază, sub
aspectul configuraţiei lor morfologice pentru a putea fi clasificate, şi
anume la timp (sub aspect istoric) şi la spaţiu (teritoriu).
 Formele concrete de existenţă a ecosistemelor umane în etapa actuală,
care se găsesc în toate ţările, indiferent că sunt dezvoltate sau în curs
de dezvoltare, pot fi: cătunul, satul şi comuna, denumite oarecum
arbitrar ecosisteme rurale, şi oraşul, municipiul. metropola,
conurbaţia, megalopolisul, considerate ecosisteme urbane.
Unele diferenţieri între ecosistemele umane rurale şi cele urbane
sunt evidente în majoritatea zonelor geografice
 aşezările rurale sunt legate preponderent de producţia agro-zootehnică
la care se mai adaugă preocupările artizanale şi de industrie locală;
 în aşezările rurale, individul şi respectiv comunitatea sunt legate mult
de condiţiile de mediu atât prin folosirea pământului ca mijloc de
 producere a bunurilor materiale cât şi prin faptul că procesul muncii
se desfăşoară la câmp, sub „cerul liber”;
 contactul interuman este mai redus atât numeric cât şi ca timp;
 confortul şi facilităţile oferite de aşezarea rurală sunt mai reduse sau,
în unele regiuni ale Terrei, deosebit de precare;
 în ţările dezvoltate, în etapa actuală, ca urmare a gradului de poluare,
a stressului, se extinde preferinţa către aşezarea rurală ca rezidenţă
permanentă sau temporară.

Componentele ecosistemului rural

 populaţia, componenta socială cu aspecte cantitative (densitate,
dinamică, mobilitate, structură) şi aspecte calitative (resurse de
muncă, relaţii sociale, tradiţii, obiceiuri);
 vatra cu poziţie geografică, condiţii fizico-geografice, dispersie,
concentrare, factori favorizanţi sau restrictivi;
 locul de muncă (moşia), componentă economică teritorială cu
potenţialul resurselor, modul de utilizare, forme de proprietate

Ecosistemul aşezării rurale

 Deşi face parte din ecosistemele artificiale spre deosebire de cele
naturale, ecosistemul aşezării rurale poate fi considerat ca o parte a
agroecosistemului întrucât existenţa lui este determinată de producţia
primară şi secundară a acestor componente ale biosferei.
 Din fiecare din cele două componente ale ecosistemului rural, vatră şi
moşie, rezultă funcţii şi structuri care împreună configurează modul
de viaţă rural.

Ecosistemul aşezării urbane

 se caracterizează printr-o densitate mare de construcţii, îndeosebi pe
verticală, care adăposteşte o populaţie numeroasă cu activităţi
economice, sociale şi politice mult mai dense.
 localitatea pe care se grefează este oraşul.
 ecosistemul urban constituie o etapă superioară de evoluţie a
localităţii ca formă de aşezare omenească.
 ecosistemul urban a reprezentat şi încă mai reprezintă un polarizator,
un centru de atracţie şi de absorbţie a forţei de muncă, a resurselor
naturale.

Ecosistemele aşezărilor umane în contextul dezvoltării durabile

 Pentru a defini starea ecosistemului aşezării umane în contextul
dezvoltării durabile trebuie să se accepte două principii, şi anume:
 aşezarea umană are componentă spaţială proprie;
 aşezarea umană este expresia unei dezvoltări în timp, etapa analizată
reprezentând o verigă între trecut şi viitor, deci are o componentă
temporală.
 mai trebuie acceptat un al treilea principiu
....... că aşezarea umană, deşi este o consumatoare de resurse naturale şi
producătoare de deşeuri, constituie singura formă de organizare teritorială în
care se dezvoltă viaţa economică, socială şi spirituală.
Probleme actuale ale omenirii

EPOCA ACTUALĂ – EPOCĂ A CONTRASTELOR

Cerecetări spaţiale
- Calculatoarele şi
20 zone afectate de internetul
foamete - Ingineria genetică
- Conflicte sociale ...... şi altele
- Conflicte religioase
- Tehnologii neeficiente
Degradarea mediului

Disfuncţionalităţile trebuiesc identificate, studiate, evaluate

şi soluţionate

PROBLEME GLOBALE ALE OMENIRII

Problemele globale ale omenirii pot fi clasificate cel puţin în patru

categorii:
- Sociale (S)
- Economice (E)
- Ambientale (A)
- Tehnice (T)
Intre ele existând numeroase conexiuni şi interferenţe
 Tipuri de ecosisteme umane
 aşezare umană în plină expansiune care agresează mediul natural şi
generează dezechilibre;
 aşezare umană generalizată, regional în prezent, şi care încearcă să
subordoneze mediul, degradându-l cu consecinţe imprevizibile,
catastrofale;
 aşezarea ecologică de tip ecopolis în care să se realizeze un echilibru
între aceasta şi mediul înconjurător; aşezarea ecologică reprezintă
ecosistemul aşezării umane viitoare.

Ecosistem uman/dezvoltare durabilă

 Un alt aspect al dezvoltării durabile a ecosistemului uman este cel
funcţional, al relaţiei om – aşezare – mediu care presupune un lanţ
cauzal de tipul:
necesitate umană → funcţie → organ al funcţiei → afectarea mediului →
consecinţă asupra omului → afectarea necesităţii umane iniţiale.
 ecosistemul aşezării umane trebuie privit ca:
- sistem complex integrat şi integrator;
- entitate organică cu capacitate de autoreglare şi care evoluează
conform codului genetic propriu dobândit în timp;
- sistem creator de valori materiale şi spirituale;
- sistem semiautonom care are raporturi metabolice cu sisteme
superioare şi inferioare, deci reprezintă o verigă din lanţul respectiv;
- concurent în raport cu un sistem asemănător;
- mijloc de modelare a destinului biologic, social şi spiritual al
individului om.
 S E
1 Suprapopularea 5 Epuizare resurse
2 Penurie de hrană 5 11 6 Instablitate economică
8 Analfabetism 6
9 Instabilitate socială şi politică
13 Creşterea criminalităţii

A T
3 Poluare 1 10 Pericolul războiului nuclear 9
4 Schimbări climatice 10 11 Tehnologii agricole deficitare
7 Dispariţii de specii 12 Lipsa unor soluţii pentru boli
grave (SIDA, cancere etc.)

Principalele probleme de mediu

• Schimbări climatice
• Deprecierea stratului de ozon
• Accidente majore
• Acidifierea
• Pierderi în biodiversitate
• Ozon troposferic şi alţi poluanţi oxidanţi
• Gestiunea deficitară a apei dulci
• Degradarea pădurilor
• Managementul deşeurilor
• Stresul urban
• Risc chimic
 PROBLEMELE MEDIULUI AMBIANT ŞI
ARIA PREOCUPĂRILOR ECOLOGICE
A. POLUAREA FACTORII DE MEDIU EFECTE
- ATMOSFERA
- MĂRILE ŞI OCEANELE Distrugerea stratului
- APELE SUBTERANE ŞI de ozon
DE SUPRAFAŢĂ Încălzirea globală
- SOLUL - Ploi acide

B. SCHIMABREA CLIMEI Topirea gheţarilor

Ridicarea nivelului apelor
- Diminuarea biodiversităţii

C. EPUIZAREA RESURSELOR DE APĂ DULCE

Ape de suprafaţă – 400 km3 anual
Necesar global – 18.700 km3/an
Debit anual râuri – fluvii – 37.000 km3
- Ape subterane – 60.000 km3
D. DEFRIŞAREA PĂDURILOR
E. DISTRUGEREA ECOSISTEMELOR,
REDUCEREA BIODIVERSITĂŢII