APARIŢIA ORAŞULUI-STAT ÎN ORIENTUL APROPIAT ŞI MIJLOCIU

Pentru a putea vorbi de o adevărată civilizaţie ce a depăşit stadiul primitiv, este necesar ca societatearespectivă să atingă anumiţi
parametrii:
1. creşterea demografică
2. centralizarea populaţiei
3. specializarea economică a aşezărilor sau a cartierelor
4. relaţiile dintre oameni nu mai sunt bazate pe înrudire, ci pe vecinătate. În consecinţă, clanul şi ginta fac loc familiei
restrânse.
5. zeii gentilici şi totemurile de clan sunt înlocuite cu o divinitate tutelară protectoare a tuturor locuitorilor aşezării
respective.
6. masa amorfă a locuitorilor se structurează, apărând categorii şi pături tot mai bine individualizate. Sub aspect
arheologic acest lucru este evidenţiat prin diferenţierea tot mai pregnantă dintre morminte: există unele sărace şi unele bogate;
precum şi prin apariţia însemnelor de rang.
7. organizarea societăţii devine tot mai sofisticată şi pentru necesităţile administraţiei este inventată scrierea.
8. diviziunea muncii inter- şi intracomunitare
9. organizarea comerţului la mare distanţă şi transformarea acestuia într-un catalizator al civilizaţiei zonale. Pe acest
criteriu se pune un accent important întrucât esrte considerat a reprezenta mijlocul unic de integrare a centrului cu periferia.
10. apariţia arhitecturii monumentale şi a altor lucrări colective
Primele elemente de urbanism apar o dată cu revoluţia agricolă. Astfel, la JERICHON, aşezarea care datează din perioada PPNA,
care are o întindere de 1.6 ha, era înconjurată de un zid gros de piatră, care s-a păstrat până la o înălţime de aprox. 3 m (în
spatele acestuia s-a găsit o movilă înaltă de 5 m, ceea ce ne face să credem că zidul avea peste 6 m înălţime). În faţa acestui
zid de incintă exista un şanţ, iar la un moment dat pe traiectul zidului s-a găsit un turn circular (13 m diametru la bază şi 10 m
la vârf). În jurul turnului se găseau încăperi circulare cu pereţii tencuiţi, parţial îngropate, care serveau ca depozite. Casele din
această fază erau construite din cărămizi uscate la soare şi aveau un plan circular, pereţii fiind boltiţi. Adesea sub podeau
caselor s-au găsit schelete, majoritatea de copii, iar unele aveau capul tăiat ( ofrande de construcţie).
După o oarecare întrerupere, aşezarea este reluată în perioada PPNB, moment în care apar case rectangulare din ziduri de
cărămidă uscată la soare şi construite pe un fundament de piatră. Dimensiunile acestor case sunt mari, ceea ce ne face să
credem că ele corespund unei ginţi. Între case se găseau încăperi cu provizii de mici dimensiuni. Două dintre aceste structuri
de mari dimensiuni au fost categorisite drept sanctuare, datorită particularităţilor descoperite: prima are într-unul din pereţi o
nişă rectangulară în care era aşezat pe un soclu circular un bloc prismatic de piatră, în timp ce a doua are în centru o
adâncitură rectangulară asemănătoare unui bazin. Şi această aşezare prezenta un cult al morţilor: buchranii, unele acoperite
cu un strat de lut, modelat după chipul uman. Aşezarea avea un zid d4e incintă asemănător cu primul, dar mai neglijent
construit.
Descoperitorii aşezării de la Jerichon, Braidwood şi Kenyon, au fost siguri că au descoperit prima aşezare urbană cunoscută.
Într-adevăr casele modeste şi de dimensiuni asemănătoare denotă o comunitate gentilică egalitară, în timp ce fortificaţia pare-
se să fi fost construită de către întreaga comunitate, neexistând nici un indiciu de diviziune a muncii. Totuşi, în lipsa celorlalţi
factori care definesc o aşezare urbană, nu putem spune decât că Jerichonul mileniilor 9-8 a.Chr. a fost doar un sat preistoric
întărit.
Aşezarea de la CATAL-HUYUK a fost mult mai mare decât cea de la Jerichon (A=13 ha) şi a fost fondată încă de la începutul mil. 7
a.Chr. în perioada neoliticului aceramic. Această dimensiune, precum şi apariţia caselor etajate sunt elemente urbane. La
acestea se adaugă dovezile de stratificare socială şi de proprietate privată (ştampilele de lut <descoperite începând cu nivelul
IV=5250 a.Chr.>, folosite pentru sigilarea vaselor cu provizii, şi însemnele de rang <pumnale sacrificiale sau diferite
podoabe>). Dar de fapt casele, din cărămidă uscată la soare şi cu bârne de lemn fasonat, erau îngrămădite una într-alta sau
chiar una peste alta ( etajarea), fiind grupate la întâmplare în jurul unei curţi interioare, accesibile pe scări exterioare şi prin
 intermediul unor trape din tavan. Nu existau străzi sau vreo piaţă publică. Locuinţele cuprindeau numeroase încăperi tencuite
în alb şi aranjate în jurul unei centrale mai mare, cu pereţii pictaţi. Aceste încăperi serveau drept sanctuar. Din aceste încăperi
provin diferite buchranii, mamele sau figurine ceramice în poziţie genitală. Picturile murale erau fie decorative, fie figurative,
reprezentând tauri, cerbi, vânători sau dansatori. Aceste sanctuare, fiecare specific unei locuinţe, erau de fapt lăcaşe de cult
pentru fiecare clan în parte. Aceasta, precum şi inexistenţa unui templu comun atestă faptul că locuitorii de la Catal-Huyuk
erau încă o societate gentilică, în care fiecare clan avea propriul totem.
În ciuda tuturor acestor descoperiri fascinante, aşezării de la Catal-Huyuk din mileniile 6-5 a.Chr. îî lipsesc multe elemente care ar
fi putut să o caracterizeze drept protourbană. Şi aceasta, la fel ca Jerichonul, rămâne doar un simplu sat gentilic chiar dacă
este mai avansat decât primul.
În mil. 6-5 a.Chr. unele comunităţi agricole din Balcani şi din bazinul dunărean au întrunit de asemenea o serie de caracteristici
protourbane de inspiraţie central-anatoliană. Un prin jalon îl constituie aşezările din Thesalia: de la Sesklo şi Dimini. Aşezarea
de la SESKLO se întinde începând de prin 5750 a.Chr. până la 3000 a.Chr. Au fost stabilite patru mai faze de locuire:

 Proto Sesklo (5750-5500 a.Chr.)

 Faza I (5500-4750 a.Chr.) cu ceramică Sesklo

 Faza II (4750 -4000 a.Chr.) cu ceramică Dimini

 Faza III (4000-3000 a.Chr.)

Locuinţele acestei aări era construite din lemn şi chispic cu fundaţii de piatră, cu un plan rectangular şi având 1-3 camere. Aceasta
era înconjurată de un zid de incintă din piatră. În ultimele două faze apar nişte ştampile asemănătoare cu cele de la Catal-
Huyuk. De asemenea locuinţele de 1-3 încăperi atestă locuirea acestora de către familii agnatice (3 generaţii) sau chiar
simple, deci spargerea marilor familii gentilice.
Aşezarea de la DIMINI era şi ea la fel ca cea de la Sesklo un sat gentilic, chiar dacă era mai avansată. Aceasta era şi ea înconjurată
de un zid de incintă, iar casele erau tot din chirpic pe o fundaţie de piatră. Dintre toate locuinţele, una se remarcă în mod
special: aşezată în centrul aşezării avea 3 compartimente succesive şi un antreu. În epoca istorică un astfel de edificiu era
numit „megaroon” şi este evident că edificiile din epoca bronzului şi din prima vârstă a fierului, din care derivă templul grec, îşi
au originea în epoca neolitică. Prima încăpere a acestui edificiu (cea mai mare) avea în zona centrală trei baze de coloane de
lemn dispuse în triunghi şi lateral o vatră de foc rectangulară. A doua încăpere cuprindea două platforme semicirculare
dispuse lângă peretele din spate.
Stratigrafia în cazul aşezării de la Dimini este mai dificilă, o singură fază fiind sigură (4750-4000 a.Chr.). Resturile arhitectonice
sunt mai bine păstrate şi mai monumentale. Faţă de Sesklo, unde dispunerea locuinţelor era aleatorie, la Dimini palnul este
clar structurat, evidenţiindu-se o adevărată ierarhie a edificiilor. Pe vârful colinei se găsea o incintă cvasi rectangulară de piatră
ce închidea o curte cu un megaroon în poziţie dominantă şi câteva clădiri anexe. Acest megaroon consta din două camere
despărţite printr-un cerdac. În cerdac s-au găsit urmele a două baze de coloane de lemn, iar în prima încăpere încă două baze
similare şi o vatră circulară.
Ca număr de locuitori aşezarea de la Dimini nu depăşeşte dimensiunile unui sat, dar ansamblul arhitectonic, prin coerenţa
organizării interne şi prin ierarhizarea spaţiilor, dovedeşte existenţa unui grup capabil să conceapă un plan de anvergură şi a
unei organizări sociale în stare să realizeze un asemenea plan. În vârful dealului se găsea spaţiul de reuniune al comunităţii şi
templul unic (megaroonul), dovadă că zeii clanurilor s-au unit într-o divinitate tutelară a întregii comunităţi.
Cele două aşezări de la Sesklo şi Dimini din mil. 6-5 a.Chr. cu toate că sunt mult mai evoluate decât cea de la Catal-Huyuk, de
exemplu, au dimensiunile reduse faţă de cele ale unui oraş şi nu există suficiente dovezi care să ne arate că acestea ar fi
centrele vreunor teritorii agricole mai extinse, drept pentru care acestea pot fi calificate cel mult ca aşezări protourbane.
În zona Dunării mijlocii cercetările de la Parţa, în Banatul românesc, au dus la identificarea unei aşezări protourbane similară celor
din Grecia şi Anatolia. Stratigrafia sitului a scos la iveală 7 nivele de locuire, dintre care 7-4 sunt preistorice. În perioada se de
maximă expansiune (7b-6) aşezarea se întindea de-a lungul Timişului pe o lugime de 250 m. Aceasta era înconjurată de o
palisadă multiplă şi de mai multe şanţuri de apărare.
Locuinţele acestei aşezări erau relativ mici, rectangulare şi avea de obicei stâlpi, care, în zonacentrală, susţineau etajul. Existau şi
grupări de 2-3 locuinţe în „blocuri”. Astfel, se poate observa că marile clanuri s-au scindat în familiide 2-3 generaţii. Refacerea
pe mai multe secole a locuinţelor pe acelaşi amplasament, ca şi nevoia etajării sau gruparea în „blocuri” denotă existenţa unei
proprietăţi private, mai ales asupra locului casei. În centrul aşezării se găsea un loc liber, în care s-a construit mai întâi un
sanctuar, iar mai târziu, pe lângă acesta, a apărut şi o casă a tribului. Sanctuarul era aşezat fix în centrul aşezării, având
aspectul unui megaroon, cu două încăperi aproape egale, dar cu două intrări la ambele capete. Casa tribului era tot un
megaroon, aflat imediat la N de sanctuar. Pereţii acestei încăperi erau construiţi din pari verticali şi orizontali, egaţi cu nuiele şi
chirpic. Peste o parte din încăpere se ridica un etaj.
Faptul că existau un sanctuar şi o casă a tribului separate arată că o serie de activităţi publice, ca judecăţile, s-ar fi desprins din
ritualurile şi sărbătorile religioase, autonomizându-se ca preocupări laice. Prezenţa acestor două clădiri exact în centrul aşezări
sunt o dovadă că viaţa publică nu se mai desfăşoară la nivelkul clanurilor şi că se constituise un cult al divinităţilor tutelare al
întregii aşezări. Aspectul locuinţelor, amplasarea clădirilor centrale, existenţa unei proprietăţi private, toate dovedesc faptul că
avem de a face cu o aşezare protourbană mult mai dezvoltatcât cea de la Catal-Huyuk şi chiar Dimini.
Dacă în zona anatoliană sau balcanică aşezările nu au reuşit să evolueze spre stadiul de oraşe, cele care vor reuşi acest lucru vor
fi aşezările din spaţiul mesopotamian. Aici rodnicia pământului a permis creşterea comunităţilor şi eliberarea unei părţi din
aceasta de obligaţia obţinerii cotidiene a hranei, faopt esenţial pentru depăşirea stadiului comunei primitive.
Evoluţia aşezărilor mesopotamiene de după 6000 a.Chr. este ilustrată de cea de la TELL-ES-SAWAN, care aparţine culturii Samarra.
Nivelul de organizare şi structura acesteia o apropie foarte mult de aşezările din spaţiul balcanic. Această aşezare era situată
pe Tigru, într-o zonă secetoasă şi prin urmare locuitorii de aici practicau o agricultură avansată bazată pe un amplu sistem de
irigaţii. Aceasta are trei nivele de locuire ce acoperă mil. 6-5 a.Chr. în prima ei fază, aşezarea era deja fortificată, fiind apărată
de un şanţ cu traiect rectangular, care a fost repede abandonat pe măsură ce populaţia s-a extins. În faza 3 fortificaţia era mult
mai avansată constând dintr-un zid de cărămidă crudă secondat de un şant în afara lui, amândouă de o formă regulată.
Suprafaţa fiind foarte mică (2 ha) casele erau construite îngrămădit, dar în zona centrală exista un spaţiu liber deschis. Atât
reţeau de irigaţie cât şi fortificaţia au necesitat un efort bine dirijat. O parte din populaţie trebuia să se ocupe permanent de
sistemul de irigaţie, în timp ce o altă parte executau muncile specializate din cadrul construcţiilor. Toate aceste realizări implică
existenţa unei pături superioare, coordonatoare. În ciuda unei clare organizări sociale, a pieţii publice centrale, a canalelor de
drenaj sau a fortificaţiilor de formă regulată, aşezarea de la Tell-es-Sawan mai are mult până să devină un oraş. Îi lipseşte
trama stradală şi edificiul public monumental al întregii comunităţi.
În cursul mil. 4 a.Chr. dezvoltarea culturii Obeid a însemnat întemeierea localităţilor ce vor deveni viitoarele oraşe-stat sumeriene.
În ultima fază a acestei culturii se fac cei mai importanţi paşi spre urbanizare. Pentru aceasta cel mai bun caz este aşezarea
de la ERIDU. aceasta atinsese în acea vreme o suprafaţă de 10 ha şi o populaţie de 4000 locuitori. Spre deosebire de toate
celelalte aşezări, aceasta prezintă un adevat edificiu public, templul, care capătă o fizionomie şi o structură proprie. Aceasta a
fost la început o clădire rectangulară, probabil o capelă, cu o simplă masă de ofrande sau un altar. În perioada următoare
(nivelul XVI), deasupra vechii capele a fost descoperit un edificiu mult mai complex care consta dintr-o încăpere centrală cvasi-
pătrată (pare-se împărţită într-un naos şi pronaos), unde se găsea masa cu ofrande şi care în partea din spate se termina cu o
absidă în care se afla statuia de cult. În faza Eridu VII (3700-3600 a.Chr.) apare, în acelaşi loc, un edificiu cu aspect de templu
propriu-zis, dar al cărui plan este incomplet. Doar în cadrul următoarelor două faze, când aşezarea ajunge la 25 ha suprafaţă
şi o populaţie de 8-10000 de locuitori, se poate vorbi de un templu clar individualizat de restul ambientului (3600-3500 a.Chr.).
Acesta prezenta o sală centrală înaltă, înconjurată de încăperi mai joase. În cadrul acesteia se găsea statuia divinităţii şi
altarul. Intrările erau situate pe laturile lungi. Edificii asemănătoare s-au găsit şi la Tell Uqair şi Tepe Gawra, devenind
prototipul edificiului de cult mesopotamian pentru câteva milenii.
Prezenţa templului unic este dovada clară a dispariţiei relaţiilor gentilice, bazate pe ideea strămoşului comun şi înlocuirea lor cu un
element de coeziune pentru toţi locuitorii aşezării, divinitatea tutelară a oraşului. Astfel relaţiile de rudenie fac loc celor de
vecinătate. De altfel, apariţia unui edificiu monumental de aşa anvergură atestă prezenţa unei mâini calificate, ocupatîngrijirea
acestuia şi care nu se mai ocupa de producerea de hrană. De altfel, o asemenea specializare este indicată şi de inventarea
 roţii olarului, mecanism pe care nu oricine putea să-l folosească. La fel, prezenţa unor materiale de construcţie, care lipseau
din zona Mesopotamiei arată existenţa unor legături comerciale trainice cu alte regiuni. Nu în ultimul rând, exitenţa unui
asemenea edificiu implică şi existenţa unui aparat sacerdotal, separat de restul comunităţii şi întreţinut de ea, care îşi asumă
rolul de coordonare a activităţii comunitare. Totuşi, mica anvergură a aşezării de la Eridu, precum şi faptul că aceasta nu era
centrul unei regiuni agricole, fac din aceasta o aşezare de tip preurban, mai degrabă decât un de tip urban.
Punctul în care într-adevăr putem vorbi de existenţa unor centre urbane este în jurul anului 3500 a.Chr., mai exact în perioada
Uruk (3500-3000 a.Chr.). în această perioadă putem vorbi de existenţa unor oraşe-state propriu-zise. La mijlocul mil. 4 a.Chr.
oraşul URUK atinge o suprafaţă de 100 ha şi o populaţie de cca. 20 000 locuitori, fiind cam de două ori mai mare decât oricare
alt oraş sumerian. La sfârşitul aceluiaşi mileniu (faza IVA), acesta ajunge la o suprafaţă de 250 ha şi o populaţie de 30-50 000
de locuitori. În cadrul nivelului V (3300-3200 a.Chr.) apar primele temple monumentale şi primii cilindrii sigilii cu reprezentarea
conducătorului. În faza IVB (3200-3100 a.Chr.) datează sanctuarul Eanna, dedicat zeiţei frumuseţii Innana. Acesta fiind
înconjurat de un zid de incintă devine un adevărat centru politico-religios al oraşului, servind atât unor ceremonii religioase cât
şi unor reuniuni laice. În faza IVA (3100-3000 a.Chr.) peste vechile edificii sunt construite unele noi de acelaşi plan. Noului
plan îi aparţin două temple gigantice, dispuse, pe plan, perpendicular. Putem spune că sunt temple datorită formei clasice a
templului sumerian: o navă centrală supraînălţată, flancată de două nave laterale mai joase, ce cuprind nişe şi încăperi,
precum şi scări pentru urcat la etaj. În încăperea centrală se află altarul şi statuia zeului, plasată într-o absidă. Pe lângă
edificiile religioase existau si câteva laice, cee ce denotă faptul că sanctuarul Eanna îmbina funcţiile religioase cu cele politico-
administrative. De altfel, din această perioadă datează şi primele tăbliţe cu scriere pictografică, găsite într-o încăpere laterală a
unuia dintre temple.
În perioada următoare, denumită Djemdet Nasr (3000-2700 a.Chr.), corespunzând nivelului III de la Uruk, oraşul se dezvoltă şi
mai mult, ajungând la o suprafaţă de aprox. 500 ha şi o populaţie de 60-80 000 de locuitori. Acesta era centrul unui întins
teritoriu rural, care era lucrat în parte de populaţia oraşului, iar cealaltă de micile aşezări rurale, care funcţionau ca sateliţi. În
această perioadă în sanctuarul Eanna clădirile se diversifică: nu mai există un edificiu impozant cu un plan asemănător
templului, de unde impresia unora că templul s-a laicizat, devenind un palat regal. Centrul religios s-ar fi mutat în zona
„templului alb”. Totuşi, prezenţa unor numeroase gropi cu ofrande atestă păstrarea caracterului cultic al incintei. Pare-se că
templul a fost construit, într-adevăr, pe platforma aflată sub ziguratul lui Ur-namu, fondatorul celei de-a III dinastii din Ur. De
asemenea la NV de incinta Eanna a funcţionat celebrul templu alb, cunoscut şi sub numele de ziguratul lui A Anu, unul dintre
cele mai bine păstrate edificii de cult din lumea sumeriană.
Element foarte important este faptul că în afară de incinta Eanna şi templul alb nu s-au găsit nici un fel de alte clădiri impozante.
Arheologic sunt atestat doar cartiere de locuinţe modeste, fără nici un fel de vile, sau construcţii mai arătoase, care să
vorbească despre o scindare socială. De asemenea d.p.d.v. arheologic singura instituţie statlă identificabilă este lăcaşul de
cult, palatul propriu-zis apărând de abia prin 2750-2700 a.Chr. De asemenea în listele de renaguri, funcţii şi meserii, în fruntea
ierarhiei este situat suveranul, EN. Aceştia sunt reprezentaţi pe cilindrii sigilii ca exercitând diferite funcţii rituale, ceea ce atestă
faptul că erau, în primul rând, mari preoţi. Si mai târziu această titulatură va denumi pe monarh, dar treptat se va rezuma doar
la sensul de mare-preot. Pe lângă faptul că sunt reprezentaţi ca mari preoţi, aceşti en sunt reprezentaţi îndeplinind şi o serie
de funcţii laice. Astfel, conducătorul oraşelor-stat din perioadele Uruk şi Djemdet Nasr au funcţia de rege-preot şi nu doar cea
de mare-preot.
Nici un text sau inscripţie nu pomeneşte numele unui astfel de conducător: singurul pare să fie En-merkar, pe care-l cunoaştem
datorită epopeii omonime. Acesta pare-se să fi domnit în perioada Uruk IVA sau Djemdet Nasr şi este inventatorul mitic al
scrierii. Datorită faptului că regii-preoţi din aceste două perioade au rămas anonimi, epoca în care aceştia au domnit a fost
numita predinastică.
Din două motive orânduirea primelor oraşe-state sumeriene (epoca predinastică) a fost caracterizată drept comunism teocratic.
Comunism, pentru că nu există o proprietate clară asupra pământului şi munca voluntară este prestată de către toată lumea, şi
teocratic pentru că întreaga viaţă social-politică era dirijată de către clasa sacerdotală în formare.