UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

PSIHOLOGIA CUPLULUI ȘI
PSIHOSEXOLOGIE

Lector univ. dr. Elena Anghel

-1-
 CUPRINS

1. Psihologia cuplului şi psihosexologie – delimitări conceptuale

2. Războiul sexelor
• Lipsa comunicării între parteneri
• Divergenţele motivaţionale
• Discrepanţa mare între dorinţe şi aşteptări
• Insatisfacţia sexuală
• Relaţiile tensive cu familia de origine
• Istoria relaţiilor dintre sexe
• Redefinirea rolurilor masculine si feminine
3. Problematica identităţii psihosexuale obiectivată pe tărâmul relaţiilor de cuplu
• Relaţia tată-fiică şi impactul ei asupra relaţiei de cuplu
• Relaţia mamă-fiu şi impactul ei asupra relaţiei de cuplu
• Relaţia tată-fiu şi impactul ei asupra relaţiei de cuplu
• Relaţia mamă-fiică şi impactul ei asupra relaţiei de cuplu
• TRIUNGHIUL FAMILIAL
• Familiile monoparentale
• Familiile reconstituite
• Iniţierea erotică
4. Relaţia de cuplul între mit şi realitate
5. Relaţia de cuplu din perspectiva Analizei Tranzacţionale (AT)
• Tranzacţii eficiente şi inefieciente pe taramul relaţiilor de cuplu
• Scenariul de viaţă
• Pozitii de viaţă
• Stiluri de relaţionare în cuplu
6.Psihologia bărbatului vs psihologia femeii
7.Nouă terenuri… Etape în desfăusurarea unei relatii intime
8.Elemente de psihosexologie – iubirea, intimitatea și sexualitatea în cuplu

-2-
Lector Univ. Dr. Elena Anghel

PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI PSIHOSEXOLOGIE

-note de curs-

Yin şi Yang

Caracterul YIN se compune din

• Yin = exprimă prezenţa norilor, timpul acoperit
• Fu = deal, versant

Caracterul YANG se compune din

• Yang = desemnează soarele înălţat deasupra zării, acţiunea lui
• Fu = deal, versant

Este deci vorba, la origine, de versantul umbros şi de cel însorit al unei văi, al cărui studiu
a putut constitui una din bazele geomanţiei.

Prin extensie, YIN şi YANG desemnează aspectul întunecat şi aspectul luminos al

tuturor lucrurilor; aspectul pământesc şi aspectul ceresc;
aspectul negativ şi aspectul pozitiv; aspectul feminin şi cel masculin. Este de fapt EXPRESIA
DUALISMULUI ŞI COMPLEMENTARISMULUI UNIVERSAL.
(J. Chevalier, A. Gheerbrant, Dicţionar de simboluri)

Yin şi Yang nu există decât unul în raport cu celălalt. Sunt de nedespărţit, iar ritmul
lumii este însuşi ritmul alternanţei lor. Nu am putea cunoaşte noaptea dacă nu ar exista ziua; nu
am putea vorbi despre inspiraţie dacă nu ar exista expiraţia.
Ambele forţe conţin în ele însele potenţialul de a se transforma în forţă opusă.

Yin este descrisă ca fiind senzaţia de rece, odihna, pasivitatea, întunericul, receptivitatea,
orientarea centripetă (către interior) şi descreşterea.
Yang este descrisă ca fiind senzaţia de cald, mişcarea, activitatea, strălucirea,
stimularea, mişcarea centrifugă (către exterior) şi creşterea.

Linia care desparte cele două suprafeţe indică faptul că cele două aspecte fuzionează tot
timpul unul cu celălalt. Micile puncte de culoare contrastantă indică potenţialul de
transformare.
Linia sinusoidală, de forma unui şarpe sau a unei spirale, reflectă acelaşi concept de
echilibru la care se poate ajunge prin unificarea celor doi poli ai existenţei.

-3-
 Eternul feminin şi eternul masculin

“Nici un bărbat nu este numai bărbat şi nici o femeie nu este numai femeie. Fiecare este
şi bărbat şi femeie. Adam o are pe Eva în el, Eva îl are pe Adam în ea. Nimeni nu este Adam
sau Eva. Cu toţii suntem Adam-Eva. Aceasta este una dintre cele mai profunde viziuni care
există.” Osho

v. “Modelul Ghemului perpetuu”

Calea devenirii noastre

-4-
 Existenţa omului are câteva coordonate clare, precise, care sunt atinse, inevitabil, mai
devreme sau mai târziu.
Ne naştem, de obicei, într-o matrice bipolară (cuplul parental), substitut arhetipal al
“diadei divine” (C. Jung, 1994). Continuăm marea aventură a existenţei devenind noi înşine
personalităţi polarizate masculin sau feminin, identităţi psihosexuale conştiente de sine. Ne
exprimăm prin sex-roluri şi ne integrăm social, sub semnul a ceea ce ne rămâne specific
întreaga viaţă: apartenenţa fundamentală la unul dintre sexe. Apoi încercăm să ne găsim
perechea, deoarece dimensiunea noastră psihologică este marcată profund de şansa de a fi şi a
te revela în cadrul convieţuirii, ca bărbat sau ca femeie. Aspirăm către structura arhetipală
(“masculin-feminin”, “bărbat-femeie”) bazată pe polaritatea principiilor, pe complementaritate,
căutând partenerul cu ajutorul căruia să ne dezvoltăm sexual, afectiv, mental şi spiritual unul
prin intermediul celuilalt.
Descoperim erotismul şi iubirea, nu neapărat în această ordine, iar când satisfacţia
generată de unul dintre cei doi factori sau chiar de amândoi este destul de intensă şi încrederea
în celălalt destul de mare începem să ne gândim la căsătorie. Când facem acest pas, înseamnă
că deja valorizăm instituţia familiei, înseamnă că ne putem pune (mai mult ca oricând)
problema descendenţilor, înseamnă că simţul responsabilităţii devine tot mai accentuat. Apoi
încercăm să păstrăm unitatea familiei, încercăm să socializăm eventualii urmaşi pentru a le
uşura integrarea în societate. Reluăm cu alte cuvinte ciclul.
Plecând de la acest ciclu putem înţelege mai bine triada “cuplu, căsătorie, familie.”
Însă, dincolo de experimentarea diverselor combinaţii ale coordonatelor prezentate, nu
putem ignora nici faptul că această triadă este dependentă
de dezvoltarea societăţii. Ea reprezintă un produs al societăţii, se modifică o dată cu aceasta
fiind supusă unei continue deveniri, ale cărei forme viitoare nu pot fi prevăzute cu precizie.

v. schimbările apărute la noi după 1989

-5-
 Lector Univ. Dr. Elena Anghel

Delimitări conceptuale

CUPLUL poate fi definit ca “ o structură bipolară, de tip biopsihosocial, bazată pe

indeterminism mutual: partenerii se satisfac, se stimulează, se susţin, se dezvoltă şi se
realizează ca individualităţi biologice, afective şi sociale, unul prin intermediul celuilalt.” – I.
Mitrofan.
Din această perspectivă, cuplul poate fi armonic,
satisfăcător sau dizarmonic, nesatisfăcător şi distorsionant, tinzând la disociere. Cuplurile tind
să oscileze fie către stabilitate, coeziune şi progres, fie către instabilitate, disensiune şi eventual
dizolvare.

CĂSĂTORIA

-înseamnă o “relaţie psihologică” între doi oameni conştienţi; “o construcţie complicată,

alcătuită dintr-o serie întreagă de date subiective şi obiective, având indiscutabil o natură foarte
eterogenă”–Jung
-este “un proces interpersonal al devenirii şi maturizării noastre ca personalităţi, de
conştientizare, redirecţionare şi fructificare a tendinnţelor, pulsiunilor şi afinităţilor
inconştiente, de autocunoaştere prin intercunoaştere. Scopul ei este creşterea personală prin
experienţa conjugalităţii şi parentalităţii.” I. Mitrofan
Cu alte cuvinte, a trăi în cuplu, fie el căsătorit sau necăsătorit implică dezvoltarea nostră
ca fiinţe. Suntem provocaţi pe multiple paliere ale psihicului nostru: ale sentimentelor noastre,
ale convingerilor şi
credinţelor noastre, de la cele mai superficiale, la cele mai profunde, ale comportamentelor
nostre. În cuplu învăţăm ce este iubirea erotică, ce înseamnă intimitatea cu o altă fiinţă, total
străină de noi, învăţăm ce este iertarea, toleranţa dar învăţăm şi să ne manifestăm emoţiile
negative: furia, mânia, frustrarea, ura, dezgustul etc. Tot în cuplu, ne împlinim sexualitatea.
De aceea, a trăi în cuplu este o mare provocare pentru fiecare om. Este o provocare
pentru autodezvoltare şi autoevoluţie. Nici o relaţie, fie ea de căsătorie sau nu, nu anulează
diferenţele dintre parteneri, ci dimpotrivă, atunci când relaţia este foarte profundă şi
satisfăcătoare, aceste diferenţe se completează reciproc. E drept că până se ajunge la acestă
completare, poate trece şi prin perioade de supărări, dezamăgiri, certuri, conflicte, momente de
separare emoţională şi reveniri.

FAMILIA reprezintă „o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai mulţi
indivizi, uniţi prin legături de căsătorie şi/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puţin latura
biologică şi/sau cea psihosocială” (I. Mitrofan, C. Ciupercă). Acest lucru presupune că există
doi parteneri, cu sau fără copii, sau un partener cu unul sau mai mulţi copii proprii. Cred însă
că merită subliniată funcţia fundamentală a familiei de a forma personalitatea copiilor apăruţi
în cadrul ei. În cadrul familiei, fiecare dintre noi dobândim caracterisicile care ne vor defini ca
persoane. Aici învăţăm şi ne dezvoltăm identitatea sexuală, exprimată prin sex-roluri, adică
acel set coerent de comportamente care derivă din condiţia noastră de bărbat sau femeie şi la
care ceilalţi se aşteaptă, tocmai datorită apartenenţei noastre la un sex sau altul.

-6-
 PSIHOSEXOLOGIA este “domeniul de studiu al particularităţilor comportamentale ale
celor două sexe în stabilirea, funcţionarea şi dezvoltarea relaţiilor interpersonale eroctico-
sexuale, interactive şi de intercunoaştere.” – Iolanda Mitrofan
Acest domeniu îşi propune să explice şi să evalueze din punct de vedere psihosocial
experienţele de comunicare, comuniune, coevoluţie şi coexistenţă din cuplu (erotic şi/conjugal)
şi din familie, să abordeze diagnoza şi terapia stărilor disfuncţionale ale cuplului din
perspectiva intimităţii.

Bibliografie

1.BAGAROZZI, D., Enhancing intimacy in marriage, Brunner-Routledge, 2001

2.Ciupercă, Cristian, Cuplu modern – între emancipare şi disoluţie, Editura
Tipoalex, 2000;
3.Corneau, Guy, Există iubiri fericite? – Psihologia relaţiei de cuplu,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2000;
4.EVOLA, J., Metafizica sexului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, 2002.
5.Gray, John, Bărbaţii sunt de pe Marte, Femeile sunt de pe Venus,
Editura Vremea, Bucureşti 1998;
6.Havemann, Ernest, Lehtinen, Marlene, Marriages & Families. New
problems, new opportunities, University of Utah, Prentice – Hall Inc.,
Englewood Cliffs, USA, 1990;
7.Jung, Carl Gustav, Puterea sufletului, Editura Anima, Bucureşti, 1994;
8.Leonelli E., 1994, Dragoste şi sex, tradus în 1997, Bucureşti, Ed Doina;
9.Mitrofan, Iolanda, “Reflexia psihologică a celor patru elemente în
dinamica integrării Egoului cu Sine. Incursiune într-o posibilă analiză
holistică de simbol, Revista de Psihoterapie Experienţială, nr.30, iunie
2005;
10.Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian, Psihologia relaţiilor dintre sexe,
mutaţii şi alternative, Editura Alternative, 1997;
11.Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian, Psihologia relaţiilor dintre sexe,
mutaţii şi alternative, Editura Alternative, 1997;
12.Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian, Psihologia vieţii de cuplu –
între iluzie şi realitate, Editura SPER, Colecţia Alma Mater, Bucureşti,
2000;
13.Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian, Psihologia şi terapia cuplului,
Editura SPER, Colecţia „Caiete Experienţiale”, Nr 13, Bucureşti 2002;
14.Nuţă, Adrian, “Psihologia Cuplului”, Editura SPER, Colecţia Alma
Mater, Bucureşti, 2006;
15.S. De Bouvoir, “Le deuxieme sexe”, Gallimard 1949, tradus în 1998,
Editura Univers, Bucureşti;
16.Shechtman, M & A, “Iubirea la timpul prezent - Cum să ai o căsnicie
cu multă intimitate şi efort puţin”, Editura Elena Francisc Piblishing căsnicie cu multă
intimitate şi efort puţin;
17.Stekel, W., “Psihologia eroticii feminine”, Ed. Trei, Bucureşti, 1997.
18.Stekel, W., “Psihologia eroticii masculine”, Ed. Trei, Bucureşti, 1997

-7-
 Lector Univ. Dr. Elena Anghel

Războiul sexelor

Dacă judecăm după abundenţa de cereri de reglare a conflictelor familiale şi după

creşterea ratei divorţurilor, sunt mai numeroase cuplurile care prezintă conflicte decât cuplurile
fericite” I. Mitrofan, N. Mitrofan – studiu dedicat analizei disfuncţionalităţii maritale
Cauzele care generează această stare de fapt sunt, în opinia sociologului Cristian
Ciupercă:
-redefinirea rolurilor masculine şi feminine;
-lipsa comunicării între parteneri;
-divergenţele motivaţionale;
-discrepanţa mare între dorinţe şi aşteptări;
-insatisfacţia sexuală;
-relaţiile tensive cu familia de origine;

Redefinirea rolurilor masculine şi feminine

La începutul căsătoriei, modul de exercitare a rolurilor conjugale este determinat socio-

educaţional şi este tributar modelelor de rol conjugal preluate şi interiorizate în familia de
origine. Soţii se raportează unii la alţii prin preluarea modelelor de relaţionare ale părinţilor lor.
Numai că la un moment dat partenerul, indiferent de ce sex ar fi acesta, doreşte ca rolurile să
fie construite şi nu preluate, adaptate la cerinţele societăţii actuale şi nu trecute. De aceea cu cât
aderenţele la rolurile preluate prin imitaţie sunt mai mari, cu atât conflictele din noua familie
sunt mai multe.
Societatea contemporană amplifică apariţia conflictelor în familie, prin faptul că ne
aflăm într-o perioadă de redefinire a rolurilor masculine şi feminine. În plus, atât redefinirea
rolurilor cât şi înţelegerea ei favorizează apariţia unor comportamente de sex-rol foarte
diversificate şi ambigue, care întreţin dizarmonia şi disensiunea în cadrul cuplului.

Lipsa comunicării între parteneri

Deseori, se ignoră faptul că bărbatul şi femeia au un fel diferit de a comunica, nu numai

în relaţiile funcţionale, dar şi în cele intime. De exemplu, în timp ce femeia consideră
întrebările ca un mijloc de a menţine vie conversaţia, aceleaşi întrebări sunt, pentru bărbat,
cereri de informaţii.
Frecvent, membrii cuplului vorbesc foarte mult între ei, dar aproape că... nu comunică.
Paradoxal, deşi cantitatea informaţiilor schimbate poate fi foarte mare, calitatea acestora lasă
de dorit. Rareori ne exprimăm neliniştile sau nemulţumirile faţă de anumite atitudini sau
comportamente ale partenerului, din teama că am genera certuri sau discuţii care nu şi-ar avea
rostul. Acumularea în timp a acestor nemulţumiri creează terenul unor disensiuni mult mai
grave, ce ar fi putut fi evitate dacă neliniştile respective ar fi fost discutate la timp, şi care
uneori pot duce chiar la distrugerea şi încheierea relaţiei.

-8-
 Divergenţele motivaţionale

Conflictul intermotivaţional este generat, de obicei, de nivelurile diferite de raportare la

un obiectiv comun sau de raportările simultane la obiective diferite.
Pe de altă parte, conflictul intermotivaţional poate fi cauzat de neînţelegerea ideii că un
cuplu funcţional este acela în care fiecare dintre parteneri contribuie la stisfacerea, atât a
propriilor trebuinţe, cât şi ale celuilalt.
Divergenţle motivaţionale pot să aibă un rol tot mai important în societatea
contemporană, în condiţiile accentuării independenţei economice a femeii, a atenţiei acordate
carierei profesionale şi a consolidării poziţiei acesteia în familie şi societate.

Discrepanţa mare între dorinţe şi aşteptări

În perioada iniţială a relaţiei de parteneriat, aşteptările noastre sunt întunecate de

entuziasm, de excitare şi/sau romantism. Cu cât împărtăşim mai mult viaţa de toate zilele, cu
atât ies la suprafaţă ideile divergente despre felul de a iubi şi de a fi împreună, de a fi soţ/soţie
sau părinte. Disensiunile pot să apară şi când este vorba de modul în care este împărţită munca
în gospodărie sau folosit timpul liber.
Cert este faptul că discrepanţele dintre rolul sperat şi rolul realizat în comportamentul
conjugal influenţează gradul de satisfacţie al soţilor în viaţa de familie. Practic, cu cât este mai
mare distanţa dintre rolul sperat şi cel realizat, cu atât creşte probabilitatea de apariţie a
conflictelor şi tensiunilor conjugale.

Insatisfacţia sexuală

Cuplul contemporan acordă o importanţă tot mai mare performanţelor sexuale.

Niciodată nu s-a discutat ca acum despre “satisfacţie sexuală”, “potenţial orgasmic”, “apetit
sexual” etc. Dorinţa împlinirii sexuale a devenit atât de obsedantă, încât incapacitatea
individului de a-şi conduce partenerul la orgasm provoacă stări de nemulţumire, latente într-o
primă perioadă, dar acut manifeste dacă insatisfacţia sexuală se menţine timp mai îndelungat.
De altfel, o serie de cercetări evidenţiază faptul că frecvent, tensiunilor generate de
insatisfacţia sexuală a cuplului, li se adaugă şi celor provenite dintr-o eventuală relaţie
extraconjugală. Conflictualitatea apare ca fiind iminentă şi justificată, cu consecinţe mai mult
sau mai puţin grave.

Relaţiile tensive cu familia de origine

Prezenţa unor modele de rol conjugal, imixtiunea psihologică, socială şi locativă a

părinţilor în spaţiul interpersonal conjugal al nucleului nou creat, creează condiţii propice unei
interacomodări deficitare a soţilor, favorizând de timpuriu fenomenele disfuncţionale. În
general, orice relaţie este o sumă de compromisuri. Însă, individul contemporan visează să-şi
facă viaţa aşa cum doreşte. El nu mai acceptă compromisurile, fapt care generează dizarmonia.
Mai mult, în orice relaţie, fie ea impersonală, fie intimă, unul din parteneri tinde să-l domine pe
celălalt. Din această perspectivă egalitatea pare a fi doar o iluzie. Însă, individul contemporan,
de orice sex ar fi el, nu mai acceptă dominaţia.
Femeia s-a săturat de ea şi, emancipată fiind, vrea să conducă. Bărbatul s-a obişnuit să
domine şi, orgolios fiind, nu vrea să fie condus. Întrebarea este „dacă un blestem originar îi

-9-
condamnă să se sfâşie între ei sau dacă nu cumva conflictele care-i fac să se opună, nu exprimă
decât un moment de tranziţie al istoriei umane” (S. De Beauvoir).
Pobabil, cu soţul, femeia reia lupta niciodată terminată cu tatăl. Astfel, cu cât tatăl a fost
mai puternic, cu atât mai zbuciumată va fi această luptă.
Probabil, cu soţia, bărbatul reia lupta niciodată terminată cu mama. Asfel, cu cât mama
a fost mai posesivă, cu atât mai zbuciumată va fi această luptă... (W. Stekel).

Puţină istorie...

Nevoiţi sau nu, bărbatul şi femeia au convieţuit de-a lungul istoriei, indiferent de gradul
de dezvoltare al societăţii, indiferent de gradul de implicare al celor două sexe în realizarea
funcţionalităţii diadei din care făceau parte.
Sociologul P. Andrei ne prezintă evoluţia relaţiilor dintre sexe pornind de la cea mai
primitivă formă de familie.
Clanul nediferenţiat este prima formă de familie, aflată sub semnul matriahatului,
femeia fiind centrul grupării social – familiale. A urmat apoi clanul diferenţiat caracterizat tot
prin existenţa matriarhatului, în care însă s-a împiedicat progresiv unirea dintre mamă şi fiu,
tată şi fiică, soră şi frate. Matriarhatul, însă n-a reprezentat exercitarea autorităţii de către
femeie, ci recunoaşterea descendenţei uterine.
A urmat apoi familia pereche în care se afirmă pentru prima dată dominaţia bărbatului
asupra femeii şi o dată cu care se face trecerea la monogamie.
Familia patriarhală a cunoscut de-a lungul timpului o multitudine de transformări. La
început ea funcţiona sub autoritatea celui mai în vârstă adult de sex masculin şi cuprindea pe
lângă soţ şi soţie, descendenţii necăsătoriţi indiferent de sex şi descendenţii căsătoriţi de sex
masculin, soţiile şi copiii acestora. Soţia nu era privită ca parteneră de viaţă a bărbatului, ci ca
o fiinţă marginală, ca una din persoanele casei, care nu contribuia cu nimic la rolul public jucat
de soţul ei.
În perioada Evului Mediu şi a Renaşterii vorbim deja de un nou tip de familie, familia
tradiţională. Diferenţele dintre bărbat şi femeie au devenit tot mai mari, fiind ierarhizate în
folosul bărbatului. Bărbatul era administrator unic al bunurilor familiei. Se ocupa de educaţia
soţiei sale care avea nevoie de experienţele şi de cunoştinţele lui. El era singurul care putea
decide asupra viitorului copiilor lui. Îndatoririle fundamentale ale soţiei erau maternitatea şi
conducerea gospodăriei, iar faţă de soţ, răbdarea şi obedienţa. Femeia rămâne în continuare o
persoană defavorizată în raport cu bărbatul.
Specifică secolelor XVI – XIX, a fost familia redusă numeric la cei doi soţi şi copiii lor
necăsătoriţi. Se baza pe o complementaritate a rolurilor de soţ-soţie, pe o mai mare
independenţă faţă de familiile de apartenenţă ale soţilor.
Secolul al XIX- lea a exilat femeia în viaţa privată, bărbatul dominând în întregime
spaţiul public, puterile lui extinzându-se şi asupra gospodăriei şi asupra viitorului copiilor.
Femeia nu putea să cunoască o promovare socială prin muncă decât sacrificându-şi viaţa
privată. Numai celibatarele şi văduvele puteau intra în afaceri în nume propriu. Drept urmare,
la începutul secolului XX, au avut loc mişcările feministe, ce au facilitat emanciparea şi
promovarea femeii.
Secolelor XX –XXI cuprind o pluralitate de configuraţii familiale adaptate realităţii
sociale contemporane: familii nucleare, familii monoparentale, familii reconstituite,
concubinaj, cupluri fără descendenţi, căsătorii deschise. Se impune aşadar un nou tip de
familie, familia restructurată. Sunt promovate astfel opţiunea individuală şi permanenta
modelare a rolurilor în funcţie de context, structură de personalitate a individului, pregătire
profesională, etc. Acest tip de familie pare a fi cel mai potrivit pentru afirmarea individualităţii
– în special pentru femei – dar, în acelaşi timp, pare a avea consecinţe printre cele mai nefaste

- 10 -
pentru societate, în ansamblul ei. Si aceasta pentru că după o perioadă destul de lungă de
stabilitate şi rigiditate privind percepţia şi comportamentul efectiv de rol sex din cadrul
cuplului, s-a produs o schimbare bruscă, generată în special de procesul de emancipare a
femeii.
Schimbarea rolurilor familiale a adus cu sine multiple transformări de natură
psihologică la nivelul structurii familiale şi a modului ei de funcţionare şi implicit la nivelul
identităţii psihosexuale a membrilor şi mai ales a copiilor şi adolescenţilor. Această schimbare
la nivelul rolurilor familiale a fost într-adevăr necesară. Însă atât femeia cât şi bărbatul nu au
fost pregătiţi pentru o asemenea schimbare.
„Femeile s-au găsit în ipostaza de a renunţa la un model cultural, nemaiavând ce pune
în loc. Ele au realizat că, înainte de a le impune bărbaţilor anumite valori, înainte de a le
reconsidera rolul în familie, este nevoie să conştientizeze ele ce vor să facă cu adevărat. Ori,
exact aici s-au împotmolit, căci rolurile au devenit tot mai ambigue, coeziunea cuplului a
scăzut, disensiunile s-au mărit. Femeile şi-au dat seama că, una e să vrei să schimbi ceva, şi
alta e să ştii ce să pui în loc. Ele nu au luat în calcul reacţia bărbaţilor vis-a-vis de noile cerinţe
ale lor, nu au intuit empatic care ar putea fi aşteptările acestora în noile condiţii şi posibilităţile
efective de a le oferi femeilor ceea ce acestea aşteaptă de acum în colo de la ei. Astfel, femeia
modernă a ajuns în situaţia de a oscila permanent între nevoia de independenţă şi dorinţa de a
se agăţa de vechile valori.” (C. Ciupercă)
Dacă femeia nu era pregătită pentru o asemenea schimbare, bărbatul cu atât mai puţin.
Şi iată cum, RĂZBOIUL SEXELOR CONTINUĂ! Bărbatul s-a trezit în faţa unei realităţi
destul de greu de acceptat, fiind constrâns să ţină cont de noile cerinţe ale femeii.
Pus în situaţia de a-şi modifica rolul în cadrul familiei, nu înseamnă şi că a preluat noile
responsabilităţi cu zâmbetul pe buze, sau că le-a îndeplinit destul de bine ca partenera sa.
Acest fapt a generat, evident, frustrare şi disensiune pentru că bărbatul a resimţit o undă
de insatisfacţie în faţa unui comportament de rol-sex ce i se părea inadecvat şi înjositor.
Mai mult, faptul că ceea ce făcea nu atingea nivelul calitativ cu care fusese obişnuit
până să preia sarcinile de la sexul feminin (indiferent că se raporta la mamă, soţie sau iubită),
atingea destul de puternic orgoliul său personal, fie datorită incapacităţii sale, fie datorită
neputinţei de a înţelege de ce femeia încearcă să-şi dovedească sieşi că poate îndeplini şi rolul
partenerului său, obligându-l în acelaşi timp pe acesta să îndeplinească rolul deţinut până nu
demult de ea.
Timp de milenii, patriarhatul le-a ţinut pe femei în inferioritate, dar asta numai la
suprafaţă. În clar obscurul inconştientului, am putea spune că lucrurile stau exact invers: în
compensaţie femeia a căpătat un sentiment de superioritate. Forţa de afirmare a femeilor se
sprijină adesea pe această convingere lăuntrică în superioritatea lor. La bărbaţi se întâmplă
exact contrariul. Mulţi cred în superioritatea lor, credinţă ce le-a fost susţinută, din copilărie,
din cultura patriarhală. Dar superioritatea afişată ascunde o mare vulnerabilitate. Aşa se explică
de ce, la un eşec amoros, bărbaţii reacţionează abuzând de droguri, de alcool sau de sex,
comportamente ce trădează slăbiciunea interioară. În multe cupluri moderne, dinamica
tradiţională a puterilor a fost deja inversată.
Când femeia se afirmă cu pasiune, mândră de noua forţă ce se naşte în ea, bărbatul se
pomeneşte deodată anihilat fără motiv. Comunicarea între ei devine atunci foarte dificilă. De o
parte se află pasiunea şi mânia zeiţei, de cealaltă un băieţel care se teme să nu-şi piardă
privilegiile. „Sosirea amazoanelor” a determinat în planul cuplului schimbări surprinzătoare.
Feminismul le-a permis multor femei să-şi manifeste latura masculină, să-şi întărească amorul
– propriu şi să nu mai aştepte de la bărbat o confirmare ce întârzia să vină. Inversarea rolurilor
tradiţionale este tot mai frecventă şi mai ales la tânăra generaţie. Tot mai mulţi bărbaţi tineri îşi
acuză partenerele că sunt dure, intransigente şi dominatoare. Fiind ei înşişi fiii primelor
feministe, sunt mai sensibili la revendicările femeilor şi depun armele lăsându-şi iubitele să le

- 11 -
decidă soarta. Acestea au învăţat însă de la mamele lor să nu se mai încreadă total în propriul
sentiment de iubire. Au învăţat să fie tari şi uneori merg foarte departe în direcţia asta. Ele ucid
relaţia, urmând să înţeleagă abia mai târziu aspectul inconştient al dramei.
Secole de-a rândul, masculinitatea părea ceva evident şi firesc pentru bărbat. Însă
interdicţiei tradiţionale de a-şi manifesta feminitatea i se adaugă acum şi interdicţia de a-şi
manifesta masculinitatea, total negată de mişcarea feministă, ceea ce a făcut ca o întreagă
generaţie de bărbaţi să-şi piardă sentimentul identităţii. Aşadar, lipsit de vechile puncte de
referinţă, bărbatul modern se simte descumpănit. „Bărbatul aparţine focului, care este stins uşor
de apă, de care aparţine în schimb femeia.” (E. Leonelli). Din această perspectivă, bărbatul,
care şi aşa este mai vulnerabil decât femeia, pare a fi cel ce are astăzi mai multă nevoie de
ajutor.
Deci, cuplul modern a devenit un câmp de luptă, iar comunicatele de război ne vin
acum din dormitoare, din bucătării şi din saloane.
Familia modernă se caracterizează aşadar, printr-o accentuată flexibilitate a structurii
de autoritate şi putere. Relaţia modernă surprinde reciprocitatea puterii şi autorităţii, pe diferite
nivele şi în diferite intensităţi, în contextul mai general al unui egalitarism afirmat şi, tot mai
des, pus în practică. Dar, „egalitatea este posibilă doar cu ajutorul diferenţelor, printr-o
complementaritate a rolurilor, atitudinilor şi comportamentelor celor două sexe, printr-o
echilibrare a domeniilor şi nivelurilor în care cei doi îşi exercită autoritatea şi puterea. Altfel
spus, autoritatea şi puterea între cele două sexe pot fi relativ egal distribuite, în condiţiile în
care suma activităţilor şi importanţei acestora desfăşurate de o femeie ar fi echivalentă cu suma
activităţilor şi importanţei acestora desfăşurate de un bărbat.” (I. Mitrofan)
Activităţile nu trebuie să fie identice pentru bărbat şi femeie. Ele variază în funcţie de
caracteristicile, aptitudinile şi disponibilităţile fiecăruia şi pot fi supuse procesului de re-
negociere. Când atât femeile cât şi bărbaţii vor descoperii gustul dulce al unei astfel de
convieţuiri, şansele ca RAZBOIUL SEXELOR SĂ INCETEZE vor creşte substanţial.
Până atunci putem discuta despre influenţele nefaste pe care un astfel de climat
familial, tensionat de luptele încrâncenate mai ales pe arena cuplului conjugal, le au asupra
formării identităţii psihosexuale a copiilor şi adolescenţilor.

Îmi place de tine atunci Nu-mi place de tine atunci Aştept de la tine
când când

- 12 -
 Lector Univ. Dr. Elena Anghel

Problematica identităţii psihosexuale

Identitatea psihosexuală

Identitatea psihosexuală este o construcţie psihologică care se formează, prin 3 tipuri de

“iniţieri identitare” – I Mitrofan
PRIMA INIŢIERE:
- relaţia tată - fiică în cazul femeii
- relaţia mamă-fiu în cazul bărbatului.
Conduce la „hrănirea energetică şi informaţională” (emoţională şi spirituală),
recunoaşterea şi configurarea feminităţii, respectiv masculinităţii, adică a rolurilor identitare
complementare (contrapartea sau opusul). Este foarte importantă pentru acceptarea imaginii de
sine în sex-rol, pentru confortul psihologic în rolul de femeie sau de bărbat, pentru nivelul de
siguranţă bazală şi de autoîncredere
A DOUA INIŢIERE:
- relaţia tată – fiu în cazul bărbatului
- relaţia mamă – fiică în cazul femeii.
Conduce la identificarea cu părintele de acelaşi sex şi la prefigurarea rolurilor
parentale corespunzătoare sexului (patern şi, respectiv, matern). Constituie prototipul
viitoarelor roluri parentale asumate în scenariul de viaţă, dar şi al atitudinilor şi acţiunilor de tip
parental manifestate în raport cu sine în constelarea Egoului („părţile” paternă şi maternă ale
Egoului, manifestate faţă de sine însuşi);
A TREIA INIŢIERE
Relaţia partenerială a fiecărui sex cu cel opus, în ambele roluri, unificând cele două
mari polarităţi: masculinul cu femininul şi paternul cu maternul .
Relaţia de parteneriat erotic, sexual şi procreativ are o dimensiune spirituală profundă,
fiind cea mai completă modalitate de integrare sinergică, holistică a celor trei niveluri de
manifestare a fiinţei umane–soma, psyche şi spirit, prin intermediul rolurilor identitare.
Relaţia de cuplu este o matrice autoregenerativă cuplul armonios scenarizând şi
oglindind în dinamica sa rezonant, sinergic, chiar dinamica interioară a fiinţei umane, a fiecărui
partener şi a ambilor deopotrivă, ca într-un Joc al oglinzilor multiplu conectate

Relaţia tată-fiică – I. Mitrofan

RELAŢIA DIRECTĂ DINTRE TATĂ (PATERN, FOC) ŞI FIICĂ (FEMININ, APĂ)

este de transformare creatoare (sublimare) a Femininului de către Patern, aşa după cum Focul
evaporă Apa, după ce o „clocoteşte”, modificându-i temperatura.
Încorporarea căldurii Focului de către Apă (unificarea principiilor, în plan psihologic –
iubirea tatălui faţă de fiică) o face să-şi piardă forma iniţială, dar nu şi esenţa, o transformă în
abur şi o înalţă, îmbogăţindu-i esenţa feminină cu cea a sexului opus (în plan psihologic o
extinde, o spiritualizează prin unificarea contrariilor).
Soarele evaporă apa şi o transformă în nor (adică în aer – masculin care conţine apa –
femininul transformat), adică îi conferă o nouă calitate: cea de dublu Eu, masculin şi feminin
deopotrivă (norul este un unificator sau conţinător al celor două principii: Aer – Apă).

- 13 -
 Odată unificată cu principiul masculin, prin intermediul transformării catalizate de tată-
Foc, feminitatea, după o primă integrare iniţiatică, cea paternă, se exprimă şi tinde către o a
doua integrare iniţiatică, cea maternă, participând la actul gestaţiei şi generării.
În planul realităţii cosmice, norul redevine Apă (ploaie sau zăpadă), care se revarsă, se
amestecă sau se topeşte în Pământul-mamă, tinzând la o nouă fuziune iniţiatică, de data aceasta
cu participarea şi autotransformarea Apei-feminin matur prin fuziune cu Pământul-mamă
(potenţial gestant), în scopul asumării noului rol identitar creator - maternitatea
În plan psihologic, relaţia pozitivă, iubitoare şi protectivă sau forma acceptării,
confirmării şi căldurii emoţionale transformatoare a tatălui faţă de fiică (inclusiv relaţia dintre
un bărbat care îşi asumă rolul patern şi o femeie care îşi asumă rolul filial) conduce la
dezvoltarea, transformarea şi unificarea părţilor polare ale Egoului unei femei (masculin-
feminin), maturizând-o şi permiţându-i ulterior să-şi asume maternitatea în raportul egalitar cu
un alt bărbat (un partener, cel iubit) care, la rândul său, îşi asumă şi îşi dezvoltă, în consecinţă,
rolul patern.
E un fel de ştafetă care se transmite de la un rol patern pozitiv la un alt rol patern
potenţial, care se activează sau „pozitivează” de către un alt bărbat, prin intermediul aceleiaşi
femei (fiica ce integrează masculinitatea tatălui şi pe care o identifică sau o transferă în cea a
partenerului, oferindu-i, cel puţin teoretic, acestuia oportunitatea asumării noului rol –
paternitatea).
Relaţia tată-fiică patogenă (de tip incestuos sau de deficit) sau absentă are efecte nefaste
asupra asumării şi integrării feminităţii şi cu atât mai mult a maternităţii. Acestea sunt sever
stopate, blocate, pervertite sau regresate (infantile), ceea ce are un impact defavorabil, inclusiv
la nivel transgeneraţional.
Nivelul de autoîncredere al unei astfel de persoane (ca parteneră de cuplu şi ca femeie,
în general) este scăzut, iar capacităţile ei de afirmare sunt blocate, chiar dacă potenţialul său
intelectual sau energetic este crescut. Timiditatea, conduitele evitante, ostilitatea nemotivată,
dependenţa emoţională versus nonimplicare, lipsa de rezonanţă afectivă şi trăirea
compensatorie în fantasmă, susceptibilitatea şi anxietatea de relaţie pot fi câteva dintre
manifestările cele mai frecvente, simptomatice pentru o feminitate neintegrată .
Lucrurile se complică „la distanţă”, pentru că, în cazul unei feminităţi neintegrate, chiar
dacă se produce modificarea biologică de rol – respectiv maternitatea, aducând pe lume copii –
, din punct de vedere psihologic femeia poate fi inaptă să-şi asume corespunzător, matur şi
hrănitor emoţional rolul matern, ceea ce crează efecte patogene în relaţia sa de parteneriat şi în
cea cu proprii săi copii. Istoria relaţională ulterioară creşte progresiv riscul repetiţiilor
distructive în raporturile părinţi–copii, pentru că neintegrarea feminităţii, ca şi a masculinităţii,
prin intermediul Elementelor-Sursă, originare, este greu de compensat spontan prin intermediul
unui eventual partener de substituţie, reparator sau terapeutic. „Mimarea” unei relaţii paterno-
filiale (ca şi cea de tip fratern, incestuos) în context partenerial erotic nu face decât să agraveze
confuziile şi deficitele de confirmare mutuală, favorizând anumite deconectări sau dependenţe
afective blocante pentru ambii parteneri. (Acestea sunt „capcane” ale parteneriatului erotic).
Există şi un alt tip de perturbare a relaţiei tată-fiică, legat de Excesul de „feminitate” ca
urmare a unei coaliţii profunde, simbiotice între mamă şi fiică, orientată negativ faţă de tată, ca
urmare a frustrării emoţionale şi sexuale a mamei faţă de tată. O relaţie partenerială în care
deficitul de ofertă masculină antrenează o receptivitate neconfirmată, nesaturată, neîmplinită a
femininului, crează premisele unei coaliţii nefireşti între mamă şi copiii săi.
Dacă fiica este mai curând „unificată” cu mamă, ea se contaminează de sentimente de
respingere inconştientă şi ranchiună faţă de tată, identificându-se cu mama şi opunându-i-se
Eului patern cu toată forţa generată de energia unificată a două roluri identitare de tip feminin –
Apa şi Pământul. Ca şi în natură, în acest caz, Focul poate fi „stins” de excesul de Apă, de furia

- 14 -
apei dezlănţuite, aşa cum potopul sau inundaţia sunt generate de acumulări excesive de nori
care slăbesc, evident, contactul cu Soarele, aparent atenuându-i puterea.
Excesul de feminin subminează Eul patern (inclusiv cel masculin), ceea ce în plan
psihologic se reflectă în neintegrarea atributelor ce ţin de acest rol şi accentuarea distructivă ale
celor polare de tip feminin şi matern cu efecte nefaste asupra relaţiei de cuplu.

Relaţia mamă-fiu- I. Mitrofan

RELAŢIA MAMĂ–FIU (MATERN-MASCULIN) se accesează simbolic pe axa

Pământ-Aer. În natură, relaţia este gestionată prin intermediul celorlalte două elemente, în
special prin acţiunea directă a Focului (Soare) asupra Pământului. Soarele, alias paternul,
„evaporă” Apa din Pământ, în extremis arde, secătuieşte pământul (v. seceta), transformându-l
în deşert (neroditor). Excesul de Foc transformă distructiv Pămîntul, creând deficit de Aer
(fiu). Căldura copleşitoare face aerul „sufocant”, adică îl vitregeşte de atributele „hrănitoare”,
sănătoase, purificatoare, dinamice. Ca urmare a „arderii” Pământului de către Foc, Aerul este
îmbâcsit, impur, toxic, greoi, adică alterat cu atributele unei maternităţi negative, neroditoare,
deci transformat distructiv prin fuziune cu partea negativă a maternităţii („aer stătut, greoi”).
În plan psihologic, un tată hiperautoritar crează condiţiile unei „fuziuni” nefireşti,
toxice între mamă şi fiu, acesta identificându-se cu o parte a Eului matern (cea negativă –
victima) şi dezidentificându-se parţial cu tatăl (partea negativă – agresorul). În consecinţă, fiul
adoptă un comportament slab, anxios, evitant sau rebel.

Asumarea masculinităţii în aceste condiţii devine dificilă, ataşamentul şi culpabilitatea

de separare de o mamă-victimă sunt crescute, favorizând o condiţie fizică şi psihică precară,
nonasertivitate sau conduite de control excesiv, dar poate conduce compensator şi la
comportamente protestatare fără finalitate, retracţie socială, imprevizibilitate, comportament
autodistructiv, toxicodependenţe
Prin contrast, o relaţie creatoare, iniţiatică a mamei cu fiul confirmă autoîncrederea,
iniţiativa, canalizarea impetuoasă a energiei, puterea de exprimare şi transmitere a informaţiei,
precum şi capacitatea de acţiune creatoare.
Un fiu care îşi integrează „maternitatea” în sens pozitiv îşi exprimă şi îşi asumă
masculinitatea creator. Cu alte cuvinte, un fiu bine hrănit emoţional de o mamă-femeie
echilibrată, integrată la rându-i (poate fi şi o bunică care îl „iniţiază” în primii 7 ani) are şanse
mai mari să-şi exprime latura creativă, originală, expresivă şi afirmativă, pentru că resursa sa
energetică va fi înaltă.
Canalizarea forţei şi resurselor de care dispune, orientarea valorică, inteligenţa şi
discriminarea, structurarea acţiunilor în vederea atingerii anumitor scopuri, rezistenţa la efort şi
capacitatea de a lupta inteligent, responsabilitatea, disciplina şi puterea concentrării şi
finalizării, voinţa focalizată cunoscător şi creator vor fi catalizate însă semnificativ de relaţia
transformatoare, iniţiatică (a doua iniţiere) cu tatăl (bunicul) său.
Integrând pozitiv rolul patern (Focul), rolul masculin (Aerul) îşi creşte considerabil
şansele autotransformatoare prin integrarea atributelor creatoare ale acestuia. Masculinitatea
devine astfel „Solară”, aspirând legitim la centralitate, recunoaştere, disponibilitate şi
generozitate, împlinindu-se pe Sine şi unificându-se optim cu femininul (a treia iniţiere,
„instrumentată” generic de partenera de cuplu).

- 15 -
 TRIUNGHIUL FAMILIAL

TRIUNGHIUL FAMILIAL – este astăzi, în multe cazuri, un TRIUNGHI INFERNAL!

Vârsta adolescenţei, vârsta căutărilor şi delimitărilor individuale este un teren prielnic
pentru astfel de conştientizări, prevenind în felul acesta o luptă şi o suferinţă inutile în arena
vieţii conjugale de mai târziu.
Dar ce trebuie schimbat? Ce se întâmplă în „triunghiul familial infernal” din zilele
noastre? Care sunt tipurile de relaţie mamă-fiu şi tată-fiică care îşi pun amprenta asupra
formării identităţii psihosexuale a adolescenţilor? Vă propun în continuare punctul de vedere al
unui renumit analist junghian, de origine canadiană, profesor la Universitatea din Quebec, Guy
Corneau .

Tatăl şi fiica

Cuplul tată-fiică
» Tatăl tăcut;
» Tatăl incestuos;
» Tatăl puritan;
» Tatăl tiranic.
Tatăl tăcut:Relaţia cu un tată absent facilitează idealizarea acestuia de către fiica sa şi
determină formarea unei femei care încearcă cu toată fiinţa ei să se facă plăcută, să fie în
centrul atenţiei tuturor. De timpuriu, fetiţa ajunge să creadă că tatăl ei nu-i vorbeşte pentru că
nu este destul de frumoasă sau de inteligentă, sau destul de bună pentru a fi iubită. Ajunge
chiar să se simtă vinovată de tăcerea tatălui şi începe să se submineze: „Nu sunt interesantă.
Nimeni nu mă place. Nimeni nu mă vrea.” Din acest moment tânăra începe să-şi ţeasă destinul
amoros, căci, dacă pe de o parte se subestimează, pe de alta idealizează bărbatul şi umple golul
cu fantasma prinţului din poveste. „Într-o zi prinţul meu va veni” s-ar putea traduce în multe
cazuri: „într-o zi tatăl meu va veni, îmi va vorbi şi în sfârşit voi exista ca femeie.”
Este evident că în această situaţie primele ei relaţii vor avea un final catastrofal,
deoarece nici un bărbat nu va putea înlocui o imagine ideală de bărbat. Sentimentul de a nu fi
valoroasă şi de a nu fi niciodată o femeie dorită o va marca întreaga viaţă, iar şansele ca ea să
aibă o viaţă de cuplu armonioasă sunt aproape inexistente.
Tatăl incestuos:Tatăl incestuos, este cel care determină, de asemenea, mari probleme
în asumarea şi manifestarea rolurilor de sex adolescentelor. Victima abuzurilor sexuale este
afectată grav atât în identitatea ei sexuală cât şi în ceea ce priceşte sentimentul ei de a exista.
Acestor persoane le este foarte greu să rămână în contact cu propria lor vieţuire şi să întreţină
relaţii de intimitate cu cei apropiaţi. Această dificultate de a exista trădează o preţuire de sine
care a fost total distrusă de gestul tatălui său. Când o fiică este victima unui incest, integritatea
ei corporală este extrem de afectată, încât riscul de a se oferi oricărui bărbat este foarte mare.
Studiile dovedesc că majoritatea prostituatelor sunt victime ale incestului. Pentru că nu au fost
respectate, nu izbutesc nici ele însele să se respecte. Adesea îşi urăsc tatăl şi pe toţi bărbaţii
care le sunt clienţi. Poate să devină exhibiţionistă. Pentru a nu-i aparţine tatălui, decide să se
ofere privirii tuturor.
Incestul afectiv este şi el extrem de dăunător pentru construirea identităţii psihosexuale
a fetei. Tatăl parazitează viaţa sexuală a fiicei, fiind incapabil s-o lase să-şi trăiască singură
viaţa proprie. Este cazul copiilor parentificaţi –cei nevoiţi să devină părinţii propriilor părinţi.
Aceşti copii nu se pot separa de părinţi pentru că se simt culpabili dacă i-ar abandona. Relaţiile
pe care le vor avea vor fi cu persoane extrem de dependente, la fel ca şi părinţii lor.

- 16 -
 Tatăl puritan:Tatăl puritan se află la antipodul tatălui incestuos. Acest puritanism
exacerbat este motivat de aceeaşi dorinţă incestuoasă. La tatăl incestuos există trecerea la act,
la tatăl puritan se instaurează interdicţia sau nevoia de inhibiţie a actului. În marea majoritate a
cazurilor tatăl nu se atinge de fiica sa adolescentă. Această răceală şi mai ales tăcerea care o
însoţeşte au efecte nefaste asupra fiicei sale. Printr-un astfel de comportament tatăl îi poate
provoca fetei sale adolescentă prima şi cea mai mare suferinţă din iubire. Când ea începe să
devină femeie, când e mândră că în sfârşit seamănă mamei, un bărbat, prin tăcerea lui, îi spune
că atributele ei par a fi periculoase.
Două tipuri de reacţii ale fetei putem înregistra în acest caz: fie îşi pune farmecele în
evidenţă pentru a seduce şi a atrage atenţia, fie, dimpotrivă, încearcă să refuze diferenţa sexuală
purtând veşminte suficient de largi pentru a-şi acoperi rotunjimile şi a-şi ascunde, în felul
acesta, feminitatea.
Aşadar, erosul patern, când se manifestă în mod adecvat este un factor determinant în
evoluţia unei fete. El ajută la dezvoltarea unui animus pozitiv, care susţine încrederea în sine şi
spiritul de iniţiativă. Indiferent că este absent fizic, absent cu gândul, distant, sau de-a dreptul
abuziv, relaţia pe care i-o oferă fiicei sale o răneşte, iar ea va adopta comportamente
reprezentând reacţii la suferinţă, dar care n-o vor vindeca şi nu-i vor oferi posibilitatea să-şi
integreze o identitate psihosexuală aducătoare de satisfacţii personale în viaţa de cuplu.
Tatăl tiran:Tatăl tiranic sau despotic este cel care îşi terorizează fiicele prin rigiditatea
regulilor pe care le impun adolescentelor, din nevoia de a-şi exercita controlul absolut asupra
lor, gândindu-se că în acest fel le pot proteja mai mult. Nu reuşesc însă decât să-i alimenteze
orgoliul de a stăpâni şi de a dispune şi de a sădi în inima fiicelor lor puternice sentimente de
ură şi dorinţă de răzbunare. Adevărate amazoane ele se vor lupta cu stoicism cu toţi bărbaţii din
viaţa lor, ne-reuşind să se împlinească ca femei lângă nici unul dintre ei.

Psihanalista americană, Linda Shierse-Leonard în cartea sa „Fiica tatălui său”

surprinde o serie de atitudini pe care femeile le adoptă ca reacţie la traumele provocate de
tată. Din perspectiva autoarei fetele pot rămâne „eterne adolescente” sau, dimpotrivă, pot
devenii „amazoane”
Eternele adolescente sunt acele fiice care, private de sprijinul patern în dezvoltarea lor
psihologică, rămân prizoniere nevoii lor de a plăcea bărbaţilor sau adoptă o atitudine de
revoltă, construindu-şi o armură de nepătruns. Ele îi lasă pe alţii să le creioneze viaţa. Unei
astfel de femei îi este foarte greu să aibă iniţiativă şi să ia hotărâri. În loc să acţioneze în
propriul ei interes, preferă să se adapteze la schimbările pe care viaţa sau bărbaţii le hotărăsc
pentru ea şi se refugiază într-o lume de fantasme când situaţia devine prea greu de controlat.
Linda Shierse-Leonard identifică patru tipuri de eterne adolescente:
• păpuşica dulce;
• fata de sticlă;
• seducătoarea;
• marginala.
Păpuşica dulce este cea care deşi pare foarte sigură pe ea, fiind mândră şi încrezătoare
trăieşte o permanentă teamă de abandon, angoasa fetei neglijate de tatăl ei. Deşi se poate
revolta uneori, acuzându-şi partenerul, ea va rămâne pasivă şi dependentă.
Fata de sticlă este cea care se refugiază în cărţi sau în lumi imaginare, invocând
pretextul fragilităţii şi hipersensibilităţii şi devenind în felul acesta o fantomă a celei care este.
Seducătoarea trăieşte din plin bucuria momentului prezent, refuzând orice fel de
responsabilitate şi de obligaţii, devenind astfel varianta feminină a lui Don Juan. Îi vine deci
foarte greu să se angajeze într-o relaţie durabilă. În relaţie cu mama şi tatăl ei, această femeie

- 17 -
nu a căpătat simţul propriei valori, iar revolta o împiedică să realizeze o relaţie adevărată cu
bărbatul care-i place.
Marginalele, spune autoarea se identifică cu un tată ajuns obiect de ruşine, care s-a
revoltat împotriva societăţii sau a fost respins de aceasta. Fetiţa a fost mişcată de drama tatălui
şi a rămas prinsă în ea. În orice situaţie ea va simţi nevoia să critice şi să-şi afirme diferenţa,
fiind combativă dar niciodată nu va acţiona în consecinţă. Se va refugia în alcoolism, drog,
prostituţie sau sinucidere, fiind extrem de deprimată. Printre ele se numără şi cele agresate
sexual de tată, fete care nu mai reuşesc să-şi capete respectul de sine.
Eternele adolescente suferă, după cum s-a putut observa, de pasivitate, amazoanele
procedează exact invers, fiind hiperactive. O femeie care a trăit teroarea unui tată tiranic va
încerca să reuşească în lume uzând de aceeaşi autoritate despotică, ea le va face celorlalţi ceea
ce tatăl i-a făcut ei, le va impune ceea ce el i-a impus.

Amazoanele devin femei ale datoriei şi ale principiilor. În loc să caute privirea
bărbaţilor, cum fac seducătoarele, ele resping avansurile masculine şi merg uneori până la a
dispreţui toţi bărbaţii din lume. „Amazoana este o femeie care a adoptat caracteristicile
asociate în general temperamentului masculin şi identificate cu puterea masculină. Simultan,
renunţă la capacitatea sa de a stabili relaţii afectuoase, capacitate care, de regulă, a fost asociată
cu feminitatea. În consecinţă, amazoana care preia puterea negându-şi capacitatea de a se lega
afectiv de alte fiinţe, rămâne unidimensională şi devine victima caracteristicilor pe care a vrut
să le acapareze.” – ne spune psihanalista June Singer.
Amazoanele Lindei Shierse-Leonard sunt:
• femeia superstar;
• fata ascultătoare;
• femeia martir;
• regina războinică;
Femeia superstar – femeia care încearcă să reuşească în toate, cu riscul însă de a
pierde orice contact cu emoţiile sale sub povara responsabilităţilor şi a oboselii şi de a cădea în
depresie. Este femeia care de cele mai multe ori a avut un tată care o trata ca pe un băiat şi care
a investit în ea propriile ambiţii. În loc să-i respecte diferenţa sexuală tatăl i-a hotărât o viaţă şi
un destin masculin. Iar această femeie va trăi perpetuu povara temerii de a fi respinsă dacă n
devine „băiatul tatei” .
Fata ascultătoare este femeia datoriei şi a principiilor, cea care a pierdut orice contact
cu spontaneitatea şi originalitatea ei.
Femeia martir este cea care se devotează total soţului şi copiilor, unei cauze sau unei
religii, ca şi când n-ar avea dreptul să se gândească şi la sine; dar toate nevoile refulate găsesc,
pentru a se exprima, căi ocolite: suspine, toane, tăceri – ecouri ale unei suferinţe pentru care
copiii şi cei din jurul ei vor plăti.
Regina războinică este cea care se opune cu forţă şi hotărâre iraţionalităţii tatălui, pe
care-l consideră un degenerat; ea îşi va nega orice tentativă de sensibilitate şi-i va interzice
chiar să şi iubească. Toată viaţa ei este o luptă, receptivitatea însăşi este confundată cu
pasivitatea şi astfel femeia profundă este suprimată.

- 18 -
 Mama şi fiica

Atenţia tatălui o confirmă pe fiică în diferenţierea ei sexuală. Prezenţa lui îi permite să

se separe şi să se diferenţieze de mamă. Tatăl o ajută să-şi câştige individualitatea de femeie.
Dar atunci când relaţiile tată fiică nu au fost satisfăcătoare, sunt afectate relaţiile mamă – fiică,
aceasta din urmă având sentimente ambivalente faţă de prima. „Îmi iubesc mama care mi-a dat
atenţie, dar o urăsc pentru că mi-a cerut prea multe”. În astfel de cazuri, cel mai adesea, relaţia
parentală de cuplu este deficitară. Mama are adesea exigenţe foarte mari faţă de fiica sa,
încercând să-şi împlinească prin aceasta propriile dorinţe. Cu alte cuvinte mama va încerca să
fie totul pentru fiică sfârşind prin a deveni sufocantă, ceea ce o va determina pe aceasta să o
respingă şi să lupte pentru independenţa sa. În aceste condiţii fiica îşi va respinge mama, şi
implicit, graţie procesului de identificare se va respinge pe sine, identitatea psihosexuală a ei
având de suferit.
Mamele singure transformă fiica într-un adevărat partener de viaţă, atribuindu-i rolul de
suport emoţional substitutiv al soţului absent. În aceste condiţii, conflictul părinte – copil
ajunge până la a imita conflictele – maritale ale mamei cu fostul ei soţ, fiica, auzind deseori din
gura mamei sale, eşti „ca taică-tu.” În astfel de situaţii fiica îşi va respinge mama, respingându-
şi astfel propria feminitate şi va deveni exact ca tata şi va intra într-o confuzie de identitate
psihosexuală ce va avea implicaţii nefaste asupra relaţiilor ei de cuplu.

Mama şi fiul

Cuplul mamă-fiu
Uneori relaţia mamă – fiu poate fii extrem de strânsă mai ales în condiţiile în care
femeia îşi găseşte raţiunea de a trăi în rolul matern, uitându-şi propria feminitate. Maternitatea
poate deveni astfel un loc de investire a nevoilor de recunoaştere şi a dorinţelor reprimate ale
femeii, ba chiar un prilej de revanşă pentru frustrările legate de negarea valorii feminine. O
femeie poate hotărî astăzi să nască pentru a umple un gol, deci dintr-un deficit emoţional, şi nu
din nevoia firească de zămislire a unui copil. Acesta se naşte, iar destinul său este deja
creionat: să umple lacunele afective ale unei femei căreia i-a lipsit tatăl şi căreia îi lipseşte
acum partenerul. Şi dacă se întâmplă ca acest copil să fie băiat, simbolic, încă de la naştere este
împovărat cu o „căsătorie”, fiind forţat să fie de timpuriu bărbat şi soţul propriei mame. Care
sunt implicaţiile psihologice asupra evoluţiei ulterioare a unui astfel de băiat sunt lesne de
ghicit. Fantoma incestului îl va bântui întreaga viaţă iar a trăi alături de o femeie ar fi
echivalentul unui prizonierat din care de multă vreme simte nevoia să scape.
O astfel de situaţie împiedică rezolvarea favorabilă a complexului lui Oedip, rezolvare
ce presupune ca fiul să cedeze tatălui său pretenţia la rolul de soţ, el urmând a se orienta spre
alte femei. Când tatăl nu este prezent pentru a bara fiului calea spre mamă, fiul şi mama rămân
unul prizonierul celuilalt adesea pentru tot restul vieţii. Deci separarea mamă-fiu este absolut
necesară.
Dacă aceasta nu se rezolvă firesc la 4 – 5 ani, complexul lui Oedip se va reactiva la
pubertate. În acest moment, relaţia dintre mamă şi fiu riscă să se transforme într-o luptă pentru
putere. Marea lor iubire devine brusc o închisoare ce împiedică înflorirea individuală a
fiecăruia. Insuficient afirmat, lipsit de modele masculine cu care să se identifice, fiul va încerca
să încalce legea maternă pentru a-şi câştiga propria identitate de bărbat, devenind un
„războinic” veritabil. Dacă mamele reuşesc să înţeleagă că este timpul să-şi regăsească
feminitatea şi să se ocupe mai mult de ele, războiul are şanse să înceteze. Motivat de procesul
de individuaţie, copilul poartă în el dorinţa de separare de mamă pentru a-şi urma evoluţia.
Tatăl uşurează acest proces.

- 19 -
 Adolescenţii îşi caută instinctiv tatăl tocmai pentru a se putea separa de mamă, şi pentru
a-şi crea o identitate masculină. Mama trebuie să accepte că fiul nu-i poate fi nici partener, nici
prieten, nici amant. Altfel există riscul ca eul băiatului să fie inflaţionat de complexul
contrasexual, iar identitatea sa psihosexuală să aibă de suferit.
Psihologia analitică susţine că legăturile de tip heterosexual nu pot fi formate sau
eşuează datorită dezvoltării patologice a complexului contrasexual. O astfel de dezvoltare
depinde deci de experienţele existenţiale nefericite pe care copilul le are în relaţionarea cu
părintele de sex opus.
• „Prin intermediul unei intense identificări cu părintele de sex opus, eul este inflaţionat de
arhetipul contrasexual ceea ce duce la eşecul actualizării principiului sexual care
corespunde genului biologic al individului. Acest fapt va conduce fie spre o femeie
dominată de animus, fie spre un bărbat slab, dominat de anima, care vor sfârşi în legături de
tip homosexual.
• Băiatul deprivat de mamă sau fata deprivată de tată suferă de o atrofiere a animei sau
animusului, lipsindu-le astfel organul psihic pentru formarea legăturilor heterosexuale.
• O relaţie prea apropiată de părintele de sex opus, poate conduce, de asemenea la o
dezvoltare hipertrofiată a complexului contrasexual şi la o identificare a eului cu acesta,
mai ales dacă părintele de sex opus a fost absent în perioadele critice ale copilăriei, sau
relaţia cu el a fost neimplicată afectiv. Bărbaţii de acest tip tind să fie capricioşi, cu un
comportament greu previzibil, moale, fără să se afirme. Femeile dominate de animus sunt
agresive, dogmatice, încăpăţânate. Identificarea cu complexul contrasexual poate duce în
aceste cazuri spre transsexualism.” - Mihaela Minulescu

Familiile monoparentale

Sunt din ce în ce mai prezente în societatea contemporană.

Lipsa unui părinte se poate datora decesului acestuia, divorţului, sau alegerii unei
persoane de a deveni părinte unic, prin naşterea unui copil conceput prin fertilizare in vitro sau
cu un partener care nu va lua parte la creşterea copilului, sau prin adopţia acestuia. Cele mai
multe familii monoparentale se datorează divorţului părinţilor şi decesului unui partener. (D.
Vasile) Bărbaţii divorţaţi sau văduvi sunt în mai mare măsură dispuşi să-şi transforme
„celibatul” într-o recăsătorire, dar recăsătorirea femeii divorţate rămâne mai puţin frecventă
decât cea a bărbaţilor (L. Roussel, 1989, apud I.Mitrofan, C Ciupercă, 1997), încât femeile
rămân singure în număr mult mai mare şi în general pe perioade mai îndelungate. Unul dintre
motive este şi durata din ce în ce mai scurtă a mariajelor care ajung la divorţ. Aşadar, cele mai
multe familii monoparentale sunt cele formate din mamă şi copil (copii), atât din motive
naturale, cât şi din raţiuni culturale (tribunalele încă consideră mamele părinţi mai potriviţi
pentru copii, deşi nu întotdeauna este aşa). Dar în ultima vreme asistăm la tot mai multe femei
care îşi asumă rolul de mamă singură, prin naşterea unui copil sau prin adopţie.
Tocmai pentru că rolul de părinte singur nu este tocmai confortabil şi uşor de realizat financiar,
persoanele care îşi asumă această postură fac parte din cele cu venituri peste medie şi nivel
crescut de educaţie. (D. Vasile, 2006)
De asemenea, acestea vor experimenta mai puţine dificultăţi comparativ cu cele cu
venituri mici şi nivel scăzut de educaţie. Părinţii singuri sunt puşi în situaţia de a educa singuri
copilul, dar de regulă ei apelează şi la persoane din familia extinsă (bunici, alte rude, bone
etc.). Există însă o diferenţă între mamele singure şi taţii singuri. Mamele singure tind să nu
apeleze la fel de mult la alte persoane pentru ajutor, ajungând de aceea la suprasolicitare şi
tensiuni interioare care se pot transforma în simptome, atât la ele, cât şi la copii şi datorită

- 20 -
fenomenului de contagiu emoţional. De asemenea, ele tind să preia şi rolul tatălui, ceea ce se
întâmplă foarte rar în cazul bărbaţilor părinţi singuri.
În aceste familii este foarte evidentă:
1. modificarea regulilor (D. Vasile, 2006) - de exemplu, mamele singure au uneori
tendinţa de a deveni mai autoritare, mai rigide în aplicarea regulilor, încercând să suplinească
lipsa tatălui; taţii, dimpotrivă, au uneori tendinţa de a deveni mai delicaţi, mai afectuoşi, dar şi
mai restrictivi în unele reguli (de exemplu, venirea acasă seara a fetelor);
2. modificarea graniţelor dintre membri şi subsisteme (D. Vasile, 2006) – de
exemplu graniţele dintre părinte şi copilul unic sau copilul cel mare tind să devină difuze,
transformând relaţia lor fie în una de prietenie exagerată, fie în una de parteneriat. „Datorită
acestor caracteristici, mama se aşteaptă de la copil să fie mult mai matur decât este el sau ea,
actualmente. Mama obişnuieşte să-i facă, astfel, confidenţe, să-i mărturisească variatele ei
sentimente, ceea ce îi conferă copilului rolul de confident. Aşa încât, treptat şi subtil, mama îi
atribuie copilului rolul de partener, de suport emoţional substitutiv al părintelui absent. Ca
urmare, copilul este forţat, în cadrul patternurilor interacţionale, să-şi dezvolte maturitatea în
devans, în perioade în care, el sau ea, nu este pregătit(ă) s-o facă.
Presiunile acestui copil, fiind inadecvate nu pot fi satisfăcute decât prin şi pentru mamă,
deşi aceasta nu este conştientă de faptul că nu i le poate acoperi în totalitate. Când unele dintre
aceste mame atribuie copilului rolul tatălui absent, conflictul părinte-copil ajunge până la a
imita conflictele maritale ale mamei cu fostul soţ. Copilul găseşte el însuşi modalităţi de a se
implica în noua situaţie câştigată, dar el se simte presat de asumarea noului rol şi „pedepsit”
pentru că începe să îi placă rolul soţului anterior. (...) Copiii în astfel de situaţii, în mod
frecvent, nu sunt capabili să-şi exprime sentimentele lor conflictuale, tensive sau
resentimentele faţă de plasarea lor în această păziţie de către propriile mame. Mai mult se pot
observa numeroase îmbolnăviri psihosomatice şi comportamente explozive, ca semnal al
numărului mare de griji şi temeri ale acestor copii.” (I. Mitrofan, C. Ciupercă, 1997) Ajunşi la
vârsta adolescenţei aceşti copii vor avea mari probleme în asumarea identităţii de gen-rol.
Astfel, fetele îşi vor respinge mamele, care le-au tracasat ani la rândul şi implicit îşi vor
respinge propria feminitate datorită procesului de identificare.
De asemenea asumarea identităţii psihosexuale poate fi vitregită de absenţa tatălui. Băieţilor le
va fi, de asemenea, dificil să-şi integreze o bună identitate de gen-rol, din lipsa modelului
masculin sau din aderenţa la o critică deseori prezentă la mamele singure: „bărbaţii nu sunt
buni de nimic” sau „eşti ca taică-tu: incapabil, insensibil, iresponsabil”. Toate acestea vor
modela negativ atitudinea ulterioară a adolescentului devenit adult faţă de partener şi, eventual,
faţă de proprii copii. În ceea ce-i priveşte pe taţii singuri, putem spune că adesea aceştia
păstrează o distanţă mai mare faţă de proprii copii decât mamele singure, astfel încât graniţele
dintre părinte şi adult sunt mult mai clar conturate. „Taţii singuri au un rol adecvat în susţinerea
nevoilor emoţionale, fiind recunoscută abilitatea lor de a furniza „hrană emoţională” copiilor
lor. (...) Ei, deseori, abandonează tradiţionalismul în abordarea copiilor, sunt mai puţin directivi
în disciplinare, fiind mai preocupaţi de calitatea factorilor de îngrijire a copiilor, mai interesaţi
de experienţele educaţionale ale acestora şi mult mai protectivi faţă de ei. O preocupare
deosebită o vădesc taţii-singuri pentru fiicele lor, în privinţa dezvoltării lor ca „stăpâne şi
mame” ale casei. Cercetările remarcă o anumită preocupare anxioasă pentru o socializare
adecvată a fetelor şi a dezvoltării lor sexuale. Aceşti taţi sunt şovăielnici în privinţa discutării
chestiunilor sexuale şi îşi exprimă îngrijorarea cu privire la adecvarea modelului social al fiicei
lor” (I. Mitrofan, C. Ciupercă.
3. modificarea întregii structuri familiale (D. Vasile, 2006) – adică subsistemul
adulţilor este redus la un singur adult. De aceea vor exista lacune în modelarea intimităţii
erotico-sexuale, ceea ce va determina dificultăţi în manifestarea intimităţii la copii atunci când
ei se vor implica într-o relaţie de parteneriat şi în viitoarea lor familie.

- 21 -
 Pentru copiii din aceste familii se pune următoarea problema: cum se formează
identitatea lor sexuală? Cine reprezintă modelul feminin şi cine cel masculin? Cum vor
introiecta ei modelul mamei şi cel al tatălui? Iată de ce prezenţa ambelor modele, indiferent de
gradul de rudenie, este foarte necesar, chiar dacă vor rămâne încă unele lacune în identitatea
sexuală a copilului şi în abilităţile lui de manifestare a intimităţii.

Familiile reconstituite

Se formează dacă părinţii au mai fost căsătoriţi şi au divorţat sau şi-au pierdut
partenerul. Ei vin cu proprii copii în noua căsătorie, dar pot avea şi copii comuni.
Familiile reconstituite întâmpină o serie de dificultăţi pe care vor trebui să le
depăşească şi care provin din pierderile suferite anterior formării lor. Iată prezentate mai jos
câteva dintre cele mai întâlnite obstacole sau probleme întâlnite de familiile reconstituite ca şi
efectele lor asupra formării identităţii de gen la copii.
Neacceptarea părintelui vitreg de către copil (copii) din simplul fapt că îl percepe ca
"înlocuind-ul" pe cel natural este însoţită adesea de sentimente de respingere, furie, ură,
gelozie. Aceste sentimente sunt însă destul de fireşti pentru copil. Ele se pot diminua în timp.
La această situaţie pot contribui şi atitudinea sau greşelile de comportament ale părinţilor, cum
ar fi devalorizarea părintelui vitreg în faţa copiilor, retragerea dreptului de a educa sau
admonesta copilul, tehnicile educative dure sau pur şi simplu diferite pe care părintele vitreg le
foloseşte etc. În astfel de condiţii implicaţiile nefaste în ceea ce priveşte formarea şi integrarea
unei identităţi de sex-rol vor exista cu siguranţă atât în cazul fetelor cât şi al băieţilor. Fetele
vor pacta fie cu mama, fie cu tatăl natural datorită fenomenului de loialitate familială şi vor
respinge celălalt partener. Vor învăţa că toţii bărbaţii pot fi răi şi nepricepuţi în ale educaţiei,
sau că toate femeile sunt periculoase şi este cazul să te fereşti de ele.
În alte cazuri, copilul poate considera că părintele său natural îi oferă mai puţină atenţie
şi iubire după recăsătorire, mai ales dacă părintele nu explică diferenţa dintre iubirea parentală
şi cea conjugală. Şi în aceste condiţii poate respinge şi sancţiona inconştient în orice tip de
relaţie persoanele de acelaşi sex cu părintele „trădător”. Evident se autosabotează şi pe sine,
dacă întâmplarea face ca părintele cu pricina să fie de acelaşi sex cu el.
Neacceptarea copilului de către părintele vitreg este o altă problemă care crează mari
probleme copiilor în formarea identităţii de gen, indiferent de faptul că părintele este sau nu de
acelaşi sex cu el. Într-adevăr este uneori foarte dificil pentru părintele vitreg să manifeste
afecţiune pentru copilul partenerului, mai ales dacă acesta îl respinge sau chiar se revoltă şi
luptă împotriva sa. De multe ori, părintele este cel care are nevoie să îşi ajusteze
comportamentul astfel încât să poată să facă faţă acestei situaţii.
Respingerea copilului poate afecta stima de sine a acestuia şi în plus poate atrage o
serie de resentimente ale copilului faţă de acesta. Se creează aşadar un cerc vicios din care
copilul înţelege că persoanele de acelaşi sex cu părintele vitreg sunt rele şi deci trebuie evitate.
Conflictele fraterne dintre copiii proprii ai celor doi parteneri şi/sau copiii proveniţi din
căsniciile lor anterioare sunt un alt tip de obstacol cu care se pot confrunta familiile
reconstituite. Copiii din căsătoriile anterioare se pot simţi mai puţin importanţi, mai puţin doriţi
sau iubiţi decât noul copil al cuplului. Sau se pot considera dezavantajaţi sau mai pedepsiţi
atunci când greşesc decât fratele sau sora lor vitregă. Şi în acest caz vor exista urmări nefaste în
formarea şi asumarea identităţii de gen.

- 22 -
 Iniţierea erotică

Iniţierea erotică are puternice repercursiuni asupra asumării identităţii psihosexuale a

adolescentului. Iolanda Mitrofan afirma că „Importanţa momentului iniţiatic sexual este
considerabilă pentru evoluţia ulterioară a adolescentului, în special pentru dezvoltarea
disponibilităţilor sale erotice, a dorinţei sexuale şi a unui comportament psihosexual, mereu
perfectibil, receptiv, deschis şi finalizator.” (1997) Şi aceasta se realizează cu atât mai bine
pentru adolescenţi cu cât momentul este pregătit de timpuriu fie prin discuţiile cu părinţii, dacă
aceştia sunt dispuşi la o astfel de comunicare, fie prin discuţiile cu prietenii, profesorii sau
psihologii şcolari. Dar dincolo de toate acestea, reuşita primelor relaţii intime este influenţată
de imaginea de sine pe care adolescentul sau adolescenta o au despre ei. În cartea sa, intitulată
„Atracţia personală sau Romeo şi Julieta în cotidian”, Laurenţiu Mitrofan afirma: „intimitatea
presupune un raport de încredere deplină în celălalt „puterea” de a te abandona sau lăsa în
seama lui, fără teama că acesta ar putea profita de vulnerabilităţile tale. Or, calitatea
raporturilor de încredere cu o altă persoană (partenerul erotic) îşi are originile în copilărie, în
calitatea relaţiilor cu părinţii.
Există un anume paralelism între relaţiile de iubire dintre copil şi mama sa pe de o parte
şi relaţiile intime ale adultului, pe de alta. (S.Gilfillan, 1985). Astfel un copil care niciodată nu
a putut stabili un raport de încredere deplină şi de satisfacţie cu mama sa, care s-a simţit
victima agresivităţii, indiferentismului sau inconsecvenţei afective, va reuşi foarte greu, ca
adult, să dezvolte un bun nivel de intimitate cu partenerul. În mod inconştient va încerca mereu
să se apere.
La rândul lor părinţii care în relaţia conjugală au probleme şi deficite de realizare a
intimităţii, nu pot stabili raporturi adecvate, autentice, cu copiii lor, transmitându-le acestora
„modelul handicapului de intimitate”, cu toate inhibiţiile şi suferinţele sale ulterioare.
(J.D.West, J.J.Zorski şi R.Hervill, 1986). Problemele intimităţii copiilor pot fi o metaforă a
problemelor intimităţii părinţilor, având în vedere că reprezentările privind raporturile
parteneriale se creează încă din primii ani de viaţă prin introiectarea comportamentului
părinţilor unul faţă de altul şi faţă de propriul copil. Riscul unei transmiteri transgeneraţionale a
modelului de intimitate este suficient de crescut pentru a nu ne lăsa indiferenţi în faţa acestei
provocări a dezvoltării umane.” (L. Mitrofan, 2002).
Aşadar se impune cu necesitate un program de intervenţie psihologică care să permită
dezvoltarea personală timpurie a adolescenţilor, program care să permită rezolvarea unor astfel
de probleme: problema ataşamentului, a acceptării de sine şi a abandonului emoţional. În felul
acesta ei vor putea dezvolta o relaţie de cuplu armonioasă, ştiut fiind că intimitatea determină
calitatea vieţii şi a dragostei. Aşadar o bună intimitate este garanţia unei vieţi de cuplu reuşite
şi de durată.
„Acceptarea propriului corp şi posibilitatea de a comunica prin intermediul acestuia, de
a exprima, arăta sau dezvălui în sens natural, lipsit de pudoare şi inhibiţii inutile, condiţionează
realizarea unui bun nivel de intimitate în cuplu” (L. Mitrofan, 2002,) care corelează cu o bună
imagine de sine şi o acceptare a propriei identităţi psihosexuale. Toate acestea se intâmplă în
condiţiile unei autentice comunicări verbale şi nonverbale şi în acelaşi timp menţin o astfel de
comunicare la nivelul relaţiei de cuplu.

- 23 -
 Lector Univ. Dr. Elena Anghel

Relaţia de cuplul între mit şi realitate

- Moriie & Arleah Shechtman

Mit: Oamenii opuşi se atrag reciproc. Într-un cuplu, diferenţele dintre parteneri îi fac să
se completeze.
Realitate: Pentru o relaţie excelentă e nevoie de valori esenţiale identice.

Majoritatea cuplurilor care îşi clarifică împreună valorile au plăcuta surpriză de a

descoperi că sunt de acord în mare măsură. Deşi puţini şi-au formulat clar şi conştient
convingerile la vremea când îţi aleg partenerul, la nivel inconştient ei gravitează către o
persoană cu valori puternic compatibile. Când valorile comune sunt identificate şi formulate
explicit, cuplurile descoperă un anumit numitor comun ferm, de pe a cărui bază pot lucra la
rezolvarea multor conflicte care anterior păreau de nerezolvat. Ei descoperă că în ciuda
dificultăţilor pe care le-au întâmpinat în cadrul relaţiei lor, au ales partenerul potrivit.

Mit: Iubirea te va ajuta să treci prin momente grele într-o relaţie.

Realitate: Valorile comune sunt acelea care-ţi permit să traversezi o criză.

Când se simt împotmoliţi în relaţia în care se află, blocaţi într-o problemă sau într-un
conflict care nu se lasă rezolvat orice ar face, partenerii de cuplu se confruntă cu un “curent
puternic din trecut”. Criza care aduce o relaţie de cuplu pe punctul dizolvării a fost pusă în
mişcare cu ani mulţi înainte să se cunoască partenerii. Ea îşi are rădăcinile în modelele lor
familiare. Aşadar, atracţia către partenerul/a de cuplu este, de fapt, atracţia dintre modelele
familiare compatibile şi, de asemenea, de valori compatibile. Atracţia dintre cei doi constă într-
o combinaţie complexă de impulsuri: de a vindeca trecutul şi de a rămâne blocat în el, de a
accepta provocarea prezentului şi de a conspira cu partenerul pentru a evita prezentul. Iubirea
pe care un partener o simte pentru celălalt într-un cuplu exprimă deopotrivă cele mai înalte
idealuri şi cele mai profunde răni.
Iubirea înseamnă multe lucruri minunate dar nu reprezintă o soluţie. Când o relaţie de
cuplu se împotmoleşte în tipare distructive cu rădăcini în trecutul îndepărtat, valorile comune
sunt cele care îi împing pe cei doi către un prezent mai fericit. Valorile nu şterg suferinţa din
trecut dar oferă posibilitatea de a lua hotărâri noi mai bune. Cu cât poţi recunoaşte mai deplin
influenţa trecutului tău asupra a ceea ce simţi în prezent, cu atât devii mai liber să acţionezi în
concordanţă cu valorile tale. Când aceste valori sunt împărtăşite şi de partener şi acţionaţi
împreună în virtutea lor, te simţi atras de partener din cele mai bune motive. Il respecţi, îl
admiri, te bucuri de prezenţa lui şi te respecţi pe tine însuţi pentru că îl iubeşti.

Mit: Trebuie să lucrezi asupra relaţiei tale dacă vrei să fie o relaţie bună.
Realitate: Nu relaţiile, ci oamenii au probleme.

Reactivarea unor “afaceri emoţionale neîncheiate” din trecut de către evenimente

similare, umbresc prezentul trăit alături de partenerul de cuplu. “Oricât de paradoxal ar părea,
a jeli trecutul constituie calea către fericire în prezent. Când începi să intri în legătură cu
durerea proprie, vei descoperi că partenerul tău nu e sursa simţămintelor tale negative.
Partenerul nu constituie o problemă, şi până la urmă nu trebuie să lucraşi la relaţia voastră.” -
Moriie & Arleah Shechtman

- 24 -
 Mit: Altruismul şi dăruirea faţă de alţii dau naştere la cele mai bune relaţii.
Realitate: Limitele clare şi graniţele dau naştere la respect reciproc şi relaţii durabile.

Relaţia simbiotică dintre cei doi parteneri face aproape imposibilă impunerea unor
limite sau graniţe clare care să contribuie la păstrarea şi protejarea individualităţii. A nu ştii
cine eşti, a nu ştii ce-ţi doreşti, a nu ştii ce aştepţi din parte celuilalt sunt premize ale unei vieţi
de cuplu furtunoase, nesatisfăcatoare, care nu facilitează propria dezvoltare ciâ este o garanţie
sigură pentru involuţie, “parazitare”. Când fiecare partener îi arată celuilalt care sunt graniţele
sale, îl invită la parteneriat deplin şi la o intimitate mai profundă. “Când ne încălcăm valorile
fzndamentale, ne încălcăm şi graniţele. Dacă ne concentrăm la a trăi potrivit valorilor noastre,
vom putea să vedem foarte clar care ne sunt limitele. De pildă, dacă preţuieşti devotamentul
deplin faţă de misiunea ta în viaţă, acest lucru va impune o limită firească măsurii în care eşti
dispus să devii dădaca, terapeutul sau sclavul sexual al partenerului tău, fiindcă trebuie să te
trezeşti dimineaţa şi să te apuci de treabă. Dacă preţuieşti răspunderea, există o limită pentru
cât de departe vei merge ca să salvezi un partener care se distruge singur. Dacă preţuieşti
comunicarea de calitate, asta înseamnă că nu vei minţi despre ceea ce simţi ca să-i faci pe plac
partenerului tău. ” - Moriie & Arleah Shechtman
Şi în plus, aducând de fiecare dată în relaţie ceva nou, care te bucură, te împlineşte,
menţine treaz interesul partenerului/partenerei pentru tine. Noutatea, dinamismul se află de
data aceasta în interiorul relaţiei, iar riscul ca monotonia – monstrul care distruge totul- să
apară, este aproape inexistent.

Mit: Acceptarea necondiţionată a partenerului constituie temelia unei căsnicii bune sau
unei relaţii de cuplu de durată.
Realitate: Dacă nu ai pretenţii de la partener, nu ţii la el cu adevărat.

“Acceptarea necondiţionată este o reacţie adecvată faţă de cineva care suferă de ruşinea
temporară de a fi bebeluş. Nimeni n-ar supravieţui prunciei dacă iubirea i s-ar acorda pe baza
meritelor. Dar cumva, ne-a intrat în cap că iubirea mamei pentru nou-născutul ei este modelul
ideal pentru toate celelalte feluri de dragoste. Iubirea înseamnă să nu trebuiască niciodată să-ţi
ceri scuze. Iubirea înseamnă să nu trebuiascăn niciodată să-ţi bagi cămaşa în pantaloni. Iubirea
înseamnă să fii acceptat aşa cum eşti. Filozofia asta e foarte bună dacă vrei ca mariajul tău să
se transforme într-o situaţie de ajutor de şomaj afectiv. Asta obţii când dragostea devine ceva
ce se cuvine, când partenerul tău nu trebuie să facă nimic cât de cât agreabil ca să primească
iubirea ta. Puneţi partenerul pe lista celor care primesc ajutor de şomaj afectiv – sau aşteaptăţte
ca partenerul să te pună pe tine pe listă – şi o să vă treziţi că trăiţi într-o mahala relaţională.” -
Moriie & Arleah Shechtman
A-ti provoca partenerul/a prin cerinţe foarte clar formulate înseamnă a te provoca şi pe
tine însăţi/însuţi. Şi aceasta pentru că e de datoria ta să fii consecvent în cerinţe şi să oferi exact
ceea ce pretinzi. Asta vă va ajuta să vă iubiţi şi să va apreciaţi reciproc multă, multă vreme.

Mit: Conflictele frecvente sunt un semn că mariajul/relaţia de cuplu are probleme.

Realitate: Cât eşti de dispus să te implici în conflict determină profunzimea şi calitatea
relaţiei tale.

Pentru a avea o intimitate autentică este nevoie să stabileşti limite, să trasezi graniţe, să-
ţi provoci partenerul şi să exprimi cerinţe. Orice relaţie de cuplu este o provocare pentru
dezvoltare, pentru evoluţie personală şi familială. Intensitatea afectivă a unui conflict depinde

- 25 -
de locul unde se găsesc rădăcinile sale: în trecut sau în prezent. Conflictele raportate cu
adevărat
la prezent sunt uşor de gestionat în prezent. Cele care nu se lasă rezolvate şi terzesc simţăminte
intense vin din trecut şi din modelele familiale ale celor doi parteneri. Ele ăţi au originea cu
mult înainte ca cei doi parteneri să se fi întâlnit.
Uneori se întâmplă ca într-un conflict, un partener să acţioneze din perspectiva
prezentului, pe când celălalt se zbate în ghearele unui model familiar. Unul încearcă să rezolve
cu calm problema dată, iar celălalt reacţionează complet disproporţionat la ea.
O vizită la un consilier marital poate fi extrem de bine venită în acest caz, dacă cei doi
nu găsesc o rezolvare problemei/lor. Depăşirea cestui moment de criză va apropia şi mai mult
cei doi parteneri.

Mit: E foarte important ca cei doi parteneri să petreacă mult timp împreună.
Realitate: Cele mai bune relaţii se întreţin cu efort puţin şi multă intimitate.

“Când aud expresi “mai multă intimitate”, mulţi oameni (îndeosebi bărbaţi) se gândesc
“mai mult la sex”. În cultura noastră, bărbaţii n-au învăţat nici o altă metodă de a cultiva
intimitatea. Mulţi dintre ei caută contactul sexual mult mai des decât le cere libidoul fiindcă e
singura modalitate în care ştiu să simtă apropierea. Femeile, în ansamblu, nu sunt prea
receptive la aşa ceva. Sexul ca înlocuitor al intimităţii adevărate le pare o înşelătorie.
Femeile sunt mult mai înclinate să pună semnul egal între intimitate şi a vorbi. Pentru
că ele se pricep la a vorbi, există o presupunere larg acceptată (cel puţin de către femei) cum că
sunt mai pricepute la intimitate decât bărbaţii. Multe femei consideră că a avea intimitate
înseamnă a face o “evacuare a minţii”, adică să le povestească partenerilor, într-o singură
şedinţă, tot ce li s-a întâmplat de când au vorbit ultima oară. Bărbaţii, în ansamblu, nu sunt prea
receptivi la aşa ceva. Povestirile ca înlocuitor al intimităţii adevărate îi plictisesc teribil.”
- Moriie & Arleah Shechtman
Terapeuţii de cuplu au constatat că femeile au nevoie de tot atâta consiliere ca şi
bărbaţii cu privire la felul cum ar trebui să vorbească şi că o dată ce învaţă, bărbaţii sunt l fel de
capabili ca şi ele să se achite de partea lor. Ar fi de dorit ca fiecare să exprime cee ce simte cu
privire la
cele petrecute în loc să spună unul altuia ceea ce s-a întâmplat. Secretul relaţiilor cu un grad
mare de intimitate şi un grad mic de efort constă în a învăţa să separi ceea ce este esenţial de
ceea ce nu este, a învăţa să ajungi direct la miezul lucrurilor. Această capacitate decurge din
permanenta conştientizare a propriilor simţăminte. Cu eşti mai apropiat de tine însuţi, cu atât
poţi fi mai apropiat de partener.

Mit: Încrederea în partener este esenţială într-o relaţie bună.

Realitate: Esenţială este încrederea în tine însuţi.

Dacă nu ai încredere în tine însuţi/însăţi riscul ca celălalt să nu aibă încredere în tine

este destul de mare. El simte ezitarea ta şi mai ales vede că “nu dai prea multi bani pe tine” şi
te tratează ca atare. Iar încrederea deplină pe care o poti avea în partenerul/a tău/a este
asigurată şi de conştiinţa faptului că în acest Univers nimic nu e static, totul se transormă, chiar
şi tu şi partenerul tău şi o dată cu voi relaţia voastră se transformă. O dată şi o dată tu sau el va
alege să plece pe drumul lui în această viaţă sau în altă viaţă, iar ceea ce rămâne pentru fiecare
este savoarea amintirilor unei relaţii împlinătoare şi autotransformatoare.

- 26 -
 Lector Univ. Dr. Elena Anghel

Relaţia de cuplu din perspectiva

Analizei Tranzacţionale
(AT)

Ce este AT?

- O teorie a personalităţii;
- O teorie a comunicării;
- O psihoterapie centrată pe optimizarea şi dezvoltarea personală;

AT – o teorie a personalităţii

P
A
C
Stările eului sunt sisteme de emoţii, gândire şi de comportament legate de diferite
etape de dezvoltare a unui individ şi chiar ale unui grup, o familie sau o organizaţie.

Starea eului: Părinte

• Cuprinde emoţiile, gândurile şi comportamentele pe care individul le-a învăţat din
surse exterioare de figuri autoritare, şi în principal de la proprii părinţi.

• Exemple: fereşte-te de străini, să nu ai încredere în nimeni, joacă cum îţi spune şeful.

• Atunci când o persoană este „Părinte” ea reproduce atitudini şi comportamente pe care

le-a împrumutat de la figurile părinteşti sau persoanele semnificative care au marcat-o
în trecutul apropiat sau îndepărtat: tatăl, mama, învăţătorul, profesorul, şeful, etc.

Subdiviziuni
• Părintele Normativ
• Părintele Întreţinător / Hrănitor

- 27 -
Părintele Normativ
• Părintele normativ: reprezintă judecăţile de valoare şi normele sociale. El spune
copilului ce trebuie să facă. Este determinat de scenarii culturale şi familiale (scări de
valori şi scheme de comportament). El facilitează executarea automată a sarcinilor
repetitive.

Exemple:
• Când intri pe uşă trebuie să spui bună-ziua.
• Trebuie să ajungi la timp când ai o întâlnire.
• Nu ai voie să faci asta.
• Niciodată nu faci ceva ca lumea.

Părintele Întreţinător / Hrănitor

•Părintele întreţinător sau hrănitor: reprezintă recomandările, reţetele sau modalităţile de a
întreţine şi de a-şi asuma răspunderea. Permite răspunsuri rapide la o serie întreagă de întrebări
ce încep prin „Cum să fac?”: cum să fac să am grijă, să fiu responsabil, să supravieţuiesc, să
lucrez, să mă distrez, să-mi exprim furia. Părintele întreţinător încurajează, oferă căldura şi
îngrijirea de care copilul are nevoie ca să trăiască ca şi permisiunea de a creşte. La extrem, el
face tot ceea ce ar trebui copilul să facă, adică îl cocoloşeşte şi îl supraprotejează.

Exemple:
•Dacă aveţi vreo problemă veniţi să mă vedeţi.
•Aşa trebuie să faceţi, aţi înţeles?
•Bravo!
•Te pot ajuta cu ceva?
•Nu te nelinişti!

Starea eului :Adultul

Nu are nimic de-a face cu vârsta individului, ci priveşte mai degrabă domeniul
„ceea ce se gândeşte”. Este orientat spre „realitatea” obiectivă: culege, înregistrează şi
utilizează informaţiile din orice surse externe – din mediu (e urât afară, sunt în întârziere, nu
am informaţii) - ca şi interne – ale Părintelui şi Copilului (mi-e somn, sunt conştient de...,
vreau să învăţ mai mult, sunt responsabil pentru).

Adultul se serveşte de aceste informaţii pentru a enunţa fapte, a calcula

probabiltăţi, a emite soluţii, a lua decizii, a-şi preciza obiectivele, a-şi evalua rezultatele şi fără
judecată de valoare sau asumarea vreunei responsabilităţi (Părintele). Adesea numit şi
Calculator, Adultul înţelege realitatea fără afectivitate (Copilul)

Originea Adultului: Deşi punctul său de plecare e situat în primul an de viaţă,

gândirea autonomă, „personală” a Adultului se afirmă cu adevărat pe la 12 ani. Ea poate fi
perfecţionată toată viaţa, mai ales în măsura în care şi mediul încurajează acest lucru.

- 28 -
 Starea eului: Copilul

Priveşte mai ales domeniul „ceea ce se simte” şi include nevoile, senzaţiile şi

emoţiile care apar în mod natural la o persoană: sunt vesel, sunt trist, îmi e foame, îmi e sete.
Această stare conţine în mod egal înregistrarea experienţelor trăite de copil şi modul în care el
a reacţionat prin emoţii şi comportament.
Exemplu: de fiecare dată când cineva ridică mâna îmi e frică deoarece îmi închipui
că mă va lovi.
Copilul este prima stare a eului care apare. Ea încearcă sub forma senzaţiilor
externe sau interne toate nevoile şi dorinţele pe care în mod normal le încearcă o persoană şi le
exprimă sub fomă de sisteme de comportament, de gândire sau de emoţii. Această stare
conţine şi înregistrarea senzaţiilor sau emoţiilor trăite în copilărie. Ea explică ideea de
condiţionare, adică ceea ce face ca o persoană să se îndrepte mai mult sau mai puţin conştient
către ceva asociat cu plăcerile şi să evite ceva asociat cu suferinţele ei, fie că există sau nu un
raport durabil între senzaţie şi stimularea respectivă. Re-condiţionarea permanentă a Copilului
sub regulile de conduită ale Adultului este o condiţie a dezvoltării individului. În starea eului
Copil, o persoană poate fie să-şi trăiască senzaţiile sau emoţiile prezente, fie să trăiască senzaţii
sau emoţii din trecutul său.

Subdiviziuni
- Copilul Spontan sau Copilul Liber;
- Copilul Adaptat Supus vs. Copilul Rebel;
- Copilul Creator sau Micul Profesor;

Copilul Spontan sau Copilul Liber

•spune ceea ce vrea atunci când vrea;
•exprimă nevoile cele mai fundamentale în reacţie directă cu plăcerea şi suferinţa;
•asigură reglarea biologică a organismului şi dă stărilor eului mai elaborate informaţiile
necesare pentru a menţine pe termen lung condiţiile unui asemenea echilibru;
•este guvernat şi de cele patru emoţii fundamentale: frica, tristeţea, furia, bucuria.

•În aspectul său pozitiv este chiar centrul fiinţei umane. Exprimarea emoţională onestă,
perceperea nevoilor şi satisfacerea lor sunt acţiuni productive care îi permit persoanei să
evolueze.
•In aspectul negativ, generează prin acţiunile sale spontane consecinţe personale şi sociale
neplăcute, la limită punând în pericol propria viaţă sau a altora.
Exemple:
» Vreau asta.
» Dă-mi asta!
» Vrei să ne jucăm?
» Vreau să încerc şi eu.
» Mi-e bine.
» Nu mai vreau.

Copilul Adaptat
Se exprimă ori de câte ori acţionăm pentru a câştiga „persoane cu greutate” reale
sau imaginare în anturajul nostru sau în scopul de a le face să reacţioneze în felul dorit.
Copilul Adaptat

- 29 -
 Copilul adaptat supus: vorbim despre el atunci când obiectivul este de a trăi în
armonie cu aceste persoane, de a le obţine aprobarea, sau de a fi supus lor.
Exemple:
• Da, sigur, facem cum vrei tu! (ce-mi vine să-ţi spun câteva vorbe de duh...)
• Da, domnule director! (aoleu, n-am înţeles nimic, ce o să mă fac?)
• Poate fi victima, cea care nu are încredere în ea, sau primeşte permanent lovituri
ale soartei.
Copilul adaptat rebel: vorbim despre el dacă persoana acţionează contra
directivelor parentale, în scopul de a obţine atenţia în detrimentul afecţiuni sau reacţionează la
un părinte abuziv.
• Exemplu:
Nu mă duceţi pe mine de nas! O să mă adresez şefului ierarhic.

Copilul Creator sau Micul Profesor:

Este sursa creativităţii şi inovaţiei. Gândirea sa s-a elaborat când copilul , foarte
mic fiind nu dispunea de un limbaj veritabil. Ea este intuitivă şi chiar magică. Deoarece s-a
format în cadrul foarte intens al relaţiilor familiale, Copilul Creator dispune de o cunoaştere şi
de o înţelegere foarte profundă în tot ceea ce priveşte relaţiile interpersonale. Are însă
inconvenientul de a fi de multe ori ilogic sau incoerent, de a considera dorinţele sale realitate
sau faptul că poate funţiona fantastic, imaginar.
Exemplu:
Îmi place să-mi pice fisa repede.
În general prima impresie este cea mai bună.
Îmi place, de asemenea, să abordez o problemă aproape de nerezolvat.
Sfârşesc întotdeauna prin a găsi o soluţie care să ocolească dificultăţile.

AT – o teorie a comunicării

Ca teorie a comunicării, AT descrie ce se întâmplă când o persoană se întâlneşte cu

o alta. Schimburile verbale şi nonverbale între stările Eului sunt numite TRANZACŢII. „Când
două persoane se întâlnesc, este evident că apar atunci şase stări ale eului, câte trei pentru
fiecare individ.” (E. Berne,1972, p.14)
Interacţiunea dintre două persoane, fiecare cu câte trei „departamente” apte să
reacţioneze duce la un număr foarte mare de posibilităţi. Oare Părintele dintr-un partener va
ţine predici Copilului din celălalt partener? Oare cei doi Adulţi vor rezolva împreună o
problemă financiară? Sau Copilul Liber al unuia dintre parteneri şi Copilul celuilalt vor ieşi
împreună la joacă?

Tipuri de tranzacţii

TRANZACŢII SIMPLE

1.Tranzacţii paralele (complementare):

Se realizează atunci când starea eului solicitată la celălalt răspunde stării eului care
a fost la originea tranzacţiei, sau, alt fel spus, starea eului căreia îi este adresat stimulul este şi
cea care oferă răspunsul
Ex: “Copiii de astăzi sunt scăpaţi din mână.” (P)
“Da, nu mai au nici un respect, pe vremea mea... (P)”

- 30 -
Ex: “Cât este ceasul?” (A)
“Este 10 si 10 minute.” (A)

Tranzacţiile curente sunt: de la P la C, de la P la P, de la A la A, de la C la C

2. Tranzacţii încrucişate
Se realizează atunci când starea eului căreia îi este transmis mesajul diferă de cea
care oferă răspunsul, sau, altfel spus, când individul căruia i-a fost solicitată o stare a eului nu
răspunde pornind de la acea stare a eului şi furnizează interlocutorului lui un răspuns
neaşteptat.
Ex:
(A) – (A): Unde erai ieri, când am avut nevoie de ajutorul tău?
R: (C) – (P): N-ai terminat de pus întrebări, doar sunt liber!

Un astfel de stimul de tranzacţie încrucişată în care Copilul răspunde unui stimul

adresat Adultului, este după Berne, “probabil cauza cea mai frecventă de neînţelegere în
căsătorii, în raporturile de lucru precum şi în viaţa socială.”
Ex:
•– (A): “Am prevăzut să lucrez la noapte la acest raport.”
R: (P) – (C): “De ce te laşi mereu pe ultima sută de metrii?”
Este tot un tip de tranzacţie încrucişată, inversă , atunci când Părintele este cel care
răspunde stimulului adresat Adultului.
Ex:
(C) – (C) “Şi dacă am da o fugă în parc acum?”
R: (P) – (C) “Nu ti-e gândul la muncă! Te gândeşti numai la distracţie!”

TRANZACŢII DUBLE (ASCUNSE)

Se derulează la mai multe niveluri, pe care le putem reduce, în general la 2:

- un nivel aparent, sau nivel “social” (explicit, verbal, observabil);
- un nivel ascuns, sau nivel “psihologic” (implicit, nonverbal)
În astfel de tranzacţii apare riscul neînţelegerii între interlocutori, când tranzacţia
ascunsă priveşte conţinutul mesajului, sau riscul manipulării dacă tranzacţia ascunsă priveşte
relaţiile.

Exemple:
1.I1: Nu ştiu dacă termin, mai e atâta de făcut . (A) - Nu mă ajuţi? (C -P)
Nu vii la sedinţă mâine? (A ) – Mă laşi singur in fata şefului? ( C –P)

2.I2: “Cred ca această variantă este peste posibilităţile dumneavoastră” (A) – Poate că ar trebui
să-ţi ofer ceva mai ieftin (P - C),
“Mi-ar placea să-mi mai adăugaţi câteva dotări” (A) – Ei, drept cine mă iei? (C-P)

- 31 -
Regulile Comunicării
• Atâta timp cât tranzacţiile sunt complementare, comunicarea se menţine;
• Când tranzacţiile se încrucişează, comunicarea este fie întreruptă, fie ruptă;
• Rezultatul tranzacţiilor duble este determinat mai degrabă la nivel psihologic decât la
nivel social.

Tipuri de tranzacţii eficiente în cuplu

Steve & Shaaron Biddulph, (1999) prezintă patru modalităţi excelente în care doi
parteneri de cuplu pot interacţiona cu diferite părţi ale Eului lor pentru a obţine o comunicare
bună:

» Afecţiunea;
» Aprecierea reciprocă;
» Cooperarea;
» Apropierea.

Afecţiunea: Tranzacţia Părinte → Copil

Toţi avem nevoie, din când în când, de cineva de care să depindem, care să aibă
grijă de noi şi să ne dăruiască afecţiune. Nimic nu se compară cu a şti că celălalt doreşte ca tu
să fii
fericit(ă). Cuplurile recente fac asta frecvent: cei doi îşi spun cuvinte dulci, se ating fizic, sunt
atenţi unul la celălalt – toate acestea făcând parte din ritualul de curtare. Când ne îndrăgostim,
asemenea gesturi sunt uşor de oferit şi sunt preţuite de partener.”

Tehnici menite de a creşte afecţiunea partenerului:

- a-ţi exprima dorinţele cu voce tare şi a nu aştepta ca celălalt să ţi le
ghicească,
- a-i cere să te răsfeţe mai mult sau chiar a negocia,
- a-i cere să te încurajeze atunci când ai nevoie
- a-i cere pur şi simplu să-ţi facă complimente atunci când ai nevoie de
ele.

Aprecierea reciprocă – tranzacţia Părinte - Părinte

Partenerii pot vorbi oricând au ocazia, depre valorile, crezurile, aspiraţiile şi

idealurile lor, inclusiv cele privind educaţia copiilor. Părintele este departamentul visării şi al
discuţiilor despre lucrurile cu adevărat importante. Se creează astfel, între cei doi parteneri, un
teren comun în ceea ce priveşte direcţia vieţii ca şi un sistem comun de valori. Ţelurile
individuale pot fi astfel cunoscute şi atinse în armonie – mai mult sau mai puţin – cu celălalt.
Nu este vorba despre o suprapunere perfectă a direcţiei celor doi parteneri, ci mai degrabă,
despre un stil de comunicare deschis, care să permită o adaptare continuă a celor doi parteneri.

- 32 -
 Cooperarea: Adult → Adult

O mare parte din viaţa de zi cu zi e compusă pur şi simplu din chestiuni practice.
Mersul cu maşina sau cu autobuzul, împărţirea banilor, cumpărăturile, şcoala copiilor, bona,
treburile casei, cine va face asta şi când. Cei doi terapeuţi recomandă o foarte mare atenţie la
detalii şi centrarea pe soluţii rezonabile care să permită rezolvarea tuturor situaţiilor cu care se
pot confrunta doi parteneri de cuplu.

Apropierea - tranzacţia Copil → Copil

“<<Apropiere>> înseamnă pur şi simplu joacă împreună. (...) Noţiunea de

apropiere include distracţia şi recreerea împreună, afecţiunea reciprocă şi, desigur, actul de a
face dragoste. Apropierea şi distracţia sunt moduri în care energia fiecăruia se regenerează.
Recreerea, la urma urmelor, este re-creare.” (Steve & Shaaron Biddulph, 2004,)

Tipuri de tranzacţii ineficiente în cuplu

•Steve & Shaaron Biddulph (1999)

» Capcana salvării
» Competiţia
» Cuplul înstrăinat

Capcana salvării - CE TE-AI FACE FĂRĂ MINE?

Dimensiunea Părinte → Copil din viaţa unui cuplu trebuie, în principiu să fie o
chestiune reverasibilă în care fiecare partener, de-a lungul timpului, dă şi primeşte ceva în
schimb.” În felul acesta fiecare partener îşi „reîncarcă bateriile”. Dacă această dimensiune
devine unilaterală, apare ceea ce putem numi o relaţie de salvare, care nu duce decât la
epuizarea partenerului ofertant şi la acumularea de o serie de frustrări care vor eroda în timp
relaţia.

Competiţia - CONCURSUL ÎN CARE TOATĂ LUMEA PIERDE”.

O astfel de relaţie se bazează pe ideea că „resursele de iubire sunt insuficiente, că
dragostea nu ajunge pentru amândoi partenerii.” Şi acest tipar de interacţiune este deprins în
copilărie dacă părinţii au fost foarte ocupaţi şi nu i-au acordat suficient de multă atenţie, sau au
fost prea mulţi fraţi şi surorii, iar afecţiunea a fost distribuită tuturor. Soluţia ar fi „să dai şi să
ceri mai mult în modul cel mai deschis posibil. Oferind mici <<daruri>> de atenţie, descoperim
că nu pierde nimeni dacă celălalt câştigă, iar cantitatea netă de dragoste creşte.”

Cuplul înstrăinat - CORĂBII NAVIGÂND SOLITARE.

” Este cel mai trist tipar de interacţiune, sau mai degrabă o mărturie a bolcării
comunicării dintre cei doi parteneri. Cuplurile înstrăinate au avut parte de atâta suferinţă încât
cei doi aproape că nici nu-şi mai vorbesc.” Steve & Shaaron Biddulph, 2004

- 33 -
 Scenariul de viaţă

- un plan de viaţă făcut în copilărie, întărit de părinţi, justificat de evenimente ulterioare

şi culminând într-o alternativă aleasă.

Caracteristici:
1.Scenariul este un plan de viaţă;
2.Scenariul este orientat către o plată finală – adulţii îşi joacă scenariul şi aleg inconştient acele
comportamente care să-i apropie de scena pe care ei înşişi au proiectat-o în copilărie şi care
reprezintă recompensa sau pedeapsa finală pentru întreaga lor viaţă;
3.Scenariul este expresia unei decizii – sunt intemeiate pe trăiri
Emoţionale – si reprezinta cea mai bună strategie adaptativă pentru
copil;
4.Scenariul este întărit de părinţi;
5.Scenariul este stocat sub planul conştiinţei;
6.Realitatea este astfel interpretată încât să justifice scenariul.

Scenariul învingător

Scenariul învingător presupune atingerea scopului declarat. Dacă, fiind copil am

hotărât să devin un mare învingător şi, adult fiind, am devenit, sunt un învingător. Dacă am
hotărât să devin un exclus social (un cerşetor, un vagabond) şi am ajuns aşa ceva, sunt, de
asemenea un învingător. Aşadar, SUCCESUL SCENARIULUI este raportat la obiectivel
individuale, fixate în copilărie, şi nu la ţelurile social-dezirabile. AT afirmă că adulţii recurg la
strategii infantile pentru a rezolva principala problemă a copilăriei: cum să obţii atenţie şi
iubire
necondiţionată. Când răspundem realităţii noastre de aici şi acum ca şi cum ar fi lumea
primelor noastre decizii suntem în scenariu, ceea ce Este tot una cu a spune că suntem angajaţi
în trăiri şi comportamente prescrise.
Concluzii:
Scenariul de viaţă este un concept foarte important în AT deoarece explică elegant
comportamnetul oamenilor. Această înţelegere esre în mod special necesară în cazul
comportamentelor nevrotice sau autodistructive.

Poziţii de viaţă

Conform lui Eric Berne, distingem patru poziţii de viaţă principale, adică patru
moduri de a vedea relaţiile cu sine însuşi şi cu ceilalţi. Frank Ernst a propus reprezentarea
acestora sub forma unui tabel pătrat, denumit „OK-ul Corral”
EU SUNT OK

Mă supravalorizez şi îl Mă accept aşa cum sunt

devalorizez pe celălalt. îl accept şi pe celălalt.

TU NU EŞTI OK TU EŞTI OK

Mă devalorizez şi îl Mă devalorizez şi îl
devalorizez şi pe celălalt. supravalorizez pe celălalt.

EU NU SUNT OK

- 34 -
 Stiluri de relaţionare în cuplu

1. EU SUNT OK, TU EŞTI OK, este soluţia cea mai constructivă. În această poziţie
persoana este conştientă de propriile ei calităţi, are încredere în forţele proprii şi nu evită
asumarea responsabilităţilor cerute de relaţia de cuplu. „Hai să vedem împreună ce se poate
face!”, „Să căutăm cea mai bună soluţie!”

2. EU NU SUNT OK, TU EŞTI OK, este situaţia persoanei care stă în umbra partenerului
de cuplu, complăcându-se în această ipostază. Se supune partenerului şi depinde de el.
Afecţiunea nu este gratuită. Ea cultivă de asemenea sentimentul neputinţei sale, alegând de
fiecare dată poziţia de victimă. Persoana se simte deprimată, demnă de dispreţ, inferioară,
vinovată şi aşteaptă mereu ca salvarea să vină de la ceilalţi. Are de asemenea o nevoie
puternică de a fi remarcată, solicitând partenerul până la epuizare, nesuportând să fie singură.
„Este din vina mea!”, „Gata, o întind de aici!” „Eşti mai bun decât mine!”

3. EU SUNT OK, TU NU EŞTI OK, presupune manifestarea unor sentimente de dispreţ sau
milă faţă de partener: „E numai din vina ta!”, „Eu am întotdeauna dreptate!”, „Dispari!”,
„Tacă-ţi gura!” Persoana se identifică cu ceea ce este grandios şi extrem de valoros. Caută
permanent originalitatea şi perfecţiunea, fiind foarte sensibilă şi intolerantă la orice tip de
critică. Trebuie să fie mereu în situaţia de a fi lăudată şi apreciată. În schimb, îi devalorizează
pe ceilalţi şi nu are încredere în ei

4. EU NU SUNT OK, TU NU EŞTI OK, este soluţia resemnării. Această persoană este
mereu în poziţia de spectator al propriei vieţi. Nu face niciodată nimic pentru ea şi în plus nu-i
crede nici pe ceilalţi în stare să facă ceva pentru ea. „E din vina noastră.” „Nu valorăm nimic.”
„Nu ne rămâne nimic de făcut.” Depresia şi disperarea sunt sentimente pe care le încearcă
frecvent o astfel de persoană.

Concluzii:
Majoritatea oamenilor nu sunt fixaţi într-o singură poziţie, ci au o poziţie
dominantă pe care o pot folosi în funcţie de anumite situaţii, de persoanele implicate sau de
gradul de urgenţă. Este evident însă faptul că poziţia de viaţă „Eu sunt OK, tu eşti OK” este
benefică pentru o viaţă echilibrată.

Triunghiul dramatic

Mecanismele de manipulare a celuilalt sunt JOCURILE

Distingem 3 roluri posibile într-un joc:

- PERSECUTORUL
- SALVATORUL
- VICTIMA SUPUSĂ SAU REBELĂ

- 35 -
Ansamblul acestor trei roluri, jucat către o persoană (prin stările eului personale) sau de către
mai mulţi indivizi pe o scenă de teatru, constituie triunghiul dramatic. Cuplurile prinse în acest
triunghi sunt cupluri disfuncţionale, supuse unui risc mare de a se destrăma în timp.

Persecutorul Salvatorul

(Părinte Critic + -) (Părinte Hrănitor + -)

Victima
(Rebelă sau Supusă - +)

Jocurile se înscriu în raporturile de competiţie: au deci o legătură importantă cu

poziţiile de viaţă ale jucătorilor.
Persecutorul şi Salvatorul sunt adesea transcrieri ale poziţiilor de viaţă + - (Eu
sunt Ok, Tu nu esti Ok) pornind de la Părintele Critic şi de la Părintele Întreţinător.
Victima este adesea o transcriere a poziţiei - + (Eu nu sunt Ok, Tu eşti OK)
pornind de la stare de Copil Adaptat. Această victimă va fi rebelă sau supusă în funcţie de
starea pe care o activează: Copil Adaptat Rebel sau Copil Adaptat Supus.
Aşadar: Adultul şi Copilul Spontan nu sunt prezenţi sau activi când există un joc
între mai mulţi indivizi; la fel se întâmplă şi pentru poziţia de viaţă + +.

“Soluţia” jocurilor
Modalităţi de a ieşi din triunghiul dramatic:
Activarea unor stări ale eului: Adultul sau Copilul Liber sau altfel spus în trecerea
în poziţia de viaţă + + (Eu sunt Ok, Tu eşti OK).

- 36 -
 Lector Univ. Dr. Elena Anghel

Psihologia bărbatului vs Psihologia femeii

În ultimele două decenii au existat nenumărate încercări de a omogeniza cele două

sexe, autorii lor fiind mânaţi de ideea că cea mai constructivă uniune dintre bărbaţi şi femei o
reprezintă un amalgam asexuat al celor doi. Această încercare de a reduce diferenţele dintre
cele două sexe a condus la apariţia uneia dintre cele mai confuze şi mai nesatisfăcătoare ere în
istoria dintre sexe.

Se poate pune capăt acestei tendinţe prin scoaterea în evidenţă, înţelegerea şi celebrarea
contrastelor dintre cele două sexe. Înţelegerea aprofundată a diferenţelor ajută la eliminarea
multora dintre frustrările întâmpinate în relaţiile cu sexul opus. Neînţelegerile pot fi spulberate
rapid sau prevenite. Speranţele nerealizabile sunt corectate uşor. Perceperea acestor diferenţe
aduce după sine o mai mare toleranţă şi acceptare a partenerului de sex opus pe tărâmul
relaţiilor de cuplu.

Presupunem în mod greşit, când partenerii noştri ne iubesc, că ei vor reacţiona şi se vor
comporta într-un anume fel – felul în care reacţionăm şi ne comportăm şi noi când iubim pe
cineva. Această atitudine ne determină să fim dezamăgiţi şi ne împiedică să acordăm suficient
timp pentru a discuta cu afecţiune despre diferenţele dintre noi.

Bărbaţii greşesc aşteptându-se ca femeile să gândească, să comunice şi să

reacţioneze la fel ca ei; femeile greşesc aşteptând ca bărbaţii să simtă şi să facă aşa cum
fac ele. Recunoscând cu claritate diferenţele dintre cele două sexe, se reduc în mod
substanţial confuziile în relaţiile de cuplu.

O trecere în revistă a diferenţelor – Dr John Gray

1.Bărbaţii oferă întotdeauna soluţii şi neglijează sentimentele, în timp ce femeile oferă

sfaturi şi indicaţii care nu le-au fost solicitate.

Bărbaţii sunt foarte mândrii de ei atunci când reuşesc să-şi rezolve lucrurile ei înşişi.
Autonomia este un simbol al eficienţei, puterii şi competiţiei. A oferi unui bărbat sfaturi pe
care nu le-a cerut înseamnă să presupui că el nu ştie ceea ce are de făcut sau că nu se poate
descurca singur. Un bărbat înţelept va solicita cu adevărat ajutorul atunci când îşi dă seama că
are nevoie de el şi se va adresa pentru aceasta unei persoane pe care el o consideră competentă
şi pe care o respectă.

În virtutea celor enunţate, un bărbat va oferi instinctiv soluţii unei femei care vorbeşte
despre necazurile/problemele sale. El vrea să o facă să se simtă mai bine, rezolvându-i
problemele şi dovedindu-şi în felul acesta dragostea. Ea ar avea nevoie doar să fie ascultată. A
vorbi despre porblemele proprii nu constituie o invitaţie de a oferi soluţii.

- 37 -
Aşadar:

O femeie ar trebui să se abţină de a da orice sfat nesolicitat sau de a aduce critici.

Bărbatul nu numai că va aprecia acest lucru, dar va deveni mai atent şi mai grijuliu cu femeia
de lângă el.

Un bărbat va trebui să exerseze arta de a asculta o femeie când vorbeşte cu singura

intenţie de a o înţelege. Ar fi de dorit să se abţină să furnizeze vreo soluţie sau să încerce să-i
schimbe starea de spirit. Femeia va aprecia cu siguranţă un astfel de bărbat.

2. În situaţii de stres, bărbaţii tind să se retragă şi să se gândească în tăcere la ceea ce îi

deranjează, în timp ce femeile simt o nevoie instinctivă de a vorbi despre problemele lor.

Atunci când caută rezolvarea unei probleme, bărbatul devine din ce în ce mai distant,
uituc, inert şi preocupat. În aceste momente el este incapabil să acorde unei femei atenţia și
sentimentele pe care aceasta le merită şi de care beneficiază de obicei. De îndată ce va găsi o
soluţie la problema lui va fi din nou disponibil pentru persoanele semnificative din jurul său.

Într-o astfel de situaţie, de retragere a bărbatului “în vizuina lui”, o femeie neavizată se
va simţi ignorată şi-şi va cere dreptul la atenţie şi afecţiune pe un ton supărat/iritat. Nu va
obţine insă ceea ce-şi doreşte, bărbatul fiind incapabil să ofere, într-o manieră autentică aşa
ceva.

Înţelegând o astfel de reacţie ca un mecanism de adaptare la bărbat, femeia poate avea

o atitudine mai îngăduitoare în raport cu comportamentul acestuia şi îşi poate lua porţia de
afecţiune dintr-o relaţie cu o prietenă, sau îşi poate organiza programul în asemenea fel încât
să nu resimtă chiar atât de acută această indiferenţă a bărbatului de lângă ea.

Când o femeie este încordată ea simte nevoia de a vorbi despre sentimentele ei şi despre
toate problemele posibile în legătură cu aceasta. Ea nu se concentrează asupra rezolvării uneia
dintre probleme, ci caută mai degrabă să se descarce pentru a se simţi mai bine. Treptat,
încordarea ei dispare. De cele mai multe ori, bărbatul presupune că femeia îi vorbeşte despre
necazurile ei deoarece ea îl consideră responsabil de ele. Cu cât sunt mai multe probleme, cu
atât bărbatul se simte mai acuzat. Evident că o astfel de analiză a situaţiei va fi generatoare de
conflicte. Bărbatul ar trebui să înveţe să tacă şi să o asculte pur şi simplu.

Când bărbatul înţelege că nevoia unei femei de a vorbi nu este datorată vreunei
deficienţe de-a lui (incapacitatea de a-i găsi o soluţie pe placul ei) şi o lasă să se exprime
poate constata că femeia nu mai insistă asupra problemelor ei şi devine foarte constructivă.
Conştient de acesta el poate să asculte fără a se mai simţi obligat să-i rezolve problemele.

3. Bărbaţii se simt motivaţi şi mobilizaţi atunci când se simt necesari, femeile se simt
motivate şi mobilizate atunci când se simt apreciate.

Când bărbatul nu se simte necesar în cadrul unei relaţii, el devine treptat pasiv şi apatic,
cu fiecare zi ce trece are mai puţin de oferit. În schimb când i se oferă încredere să facă tot ce
poate şi i se apreciază eforturile, se mobilizează şi are mai multe de oferit. Când este
îndrăgostit oferă tot ceea ce poate bucurându-se de câştigurile partenerei, care se simte în felul
acesta respectată, protejată şi apreciată. El simte împlinirile partenerei ca şi cum ar fi ale sale.

- 38 -
Poate îndura uşor orice greutăţi pentru a o face fericită, deoarece fericirea ei îl face şi pe cel
fericit. Îi este mai uşor să lupte. Este dinamizat, având o motivaţie mai înaltă.

Femeia se mobilizează atunci când se simte apreciată. Dacă nu se simte apreciată de

partener, ea se epuizează şi nu prea mai are de oferit prea mult. În schimb, când simte că i se
acordă atenţie şi respect, este mulţumită şi poate oferi tot mai mult.

Puţini bărbaţi sunt conştienţi de importanţa pe care o are pentru o femeie faptul de a se
simţi susţinută de cineva care ţine la ea. Femeile sunt fericite când cred că nevoile lor vor fi
bine întâmpinate. Când o femeie este supărată, copleşită, dezorientată, epuizată sau disperată,
are nevoie să simtă că nu este singură. Vrea să se simtă iubită şi preţuită.

Aşadar, bărbaţii trebuie să-şi înfrângă reţinerea de a oferi afecţiune, în timp ce femeile
trebuie să-şi depăşească reţinerea de a o primi.

4. Bărbaţii şi femeile vorbesc limbi diferite

Bărbaţii pun accentul pe informaţie, ei transmit şi preiau mesajele informaţionale cu

rigoare şi încearcă să-şi subordoneze acţiunile întocmai conţinutului mesajului. Femeile îşi
exprimă pe deplin sentimentele utilizând tot felul de superlative, metafore şi generalizări,
conţinutul informaţional al mesajelor transmise si recepţionate de ele fiind prea puţin
semnificativ comparativ cu încărcătura sa emoţională.

Principiile comunicării nonviolente ar putea rezolva problema de comunicare a

acestora.

Cele patru componente ale modelului CNV sunt:

• Observaţia;
• Sentimentul;
• Nevoile;
• Cererea.

1.Observaţia: presupune a vedea ce se întâmplă efectiv într-o situaţie, fără a introduce în

scenariul perceput nici un fel de judecată sau evaluare.

Observaţia înseamnă aşadar să spunem pur şi simplu ce fac oamenii, ce ne place sau nu ne
place.

2. Sentimentul: este componenta care exprimă trăirile pe care le avem ca urmare a implicării
noastre în tot felul de situaţii.

Aşadar în această etapă a CNV formulăm felul în care ne simţim când observăm situaţia în
care ne aflăm: suntem jigniţi, speriaţi, bucuroşi, amuzaţi, iritaţi?

3. Identificarea nevoilor: noastre şi ale celorlalţi este cea de-a treia componentă a procesului
de CNV.

- 39 -
Este etapa în care identificăm şi verbalizăm nevoile personale legate de stările afective pe care
le-am identificat.

4. Cererea: este etapa în care exprimăm într-o manieră foarte concretă ceea ce ne dorim, ceea
ce aşteptăm de la noi sau de la Ceilalţi pentru a ne îmbogăţi viaţa, a ne-o face mai frumoasă

Exemplu: Sunt în faţa ta, mă simt extrem de prost pentru că am vărsat cafeaua pe cămaşa ta cea
nouă, am nevoie să fac ceva pentru a-mi repara greşeala, îţi propun să intrăm în primul
magazin pentru a-ţi cumpăra o cămaşă nouă.

Procesul CNV

• Exprimarea onestă prin cele patru componente;

• Primirea empatică prin cele patru componente.

5. Bărbaţii au nevoie de un tip aparte de intimitate.

Când un bărbat iubeşte o femeie, are nevoie periodic să se îndepărteze de ea, înainte de
a se apropia din nou.

În tot acest răstimp o femeie se poate simţi respinsă, abandonată şi poate penaliza în
orice moment bărbatul de lângă ea. Având viziunea felului cum sunt afectate femeile de ciclul
intimităţii sale, un bărbat poate recunoaşte cât de important este să asculte cu devotament când
îi vorbeşte o femeie. El înţelege şi respectă nevoia ei de a fi asigurată că este interesat de ea şi
că o iubeşte. Atunci când nu este cuprins de nevoia de a se îndepărta, un bărbat înţelept îşi
găseşte timp să-şi întrebe partenera ce a mai făcut, cum se simte astăzi etc. El ajunge să-şi
înţeleagă propriul ciclu şi o va asigura, la retragere, că va veni. Ar putea spune: “Am nevoie de
un timp ca să mă gândesc la ceea ce mi-ai spus şi apoi vom sta din nou de vorbă”

Femeia înţeleaptă e conştientă de faptul că sentimentele ei intime pot fi uneori prea

copleşitoare pentru bărbat şi îl pot determina uneori să se retragă, în timp ce alteori el este
capabil să-i asculte destăinuirile.

6. Capacitatea femeilor de a se iubi pe sine şi pe alţii creşte şi descreşte.

Femeile pot fi susţinătoare/ hrănitoare în intimitate în conformitate cu respectul de sine

pe care şi-l acordă şi starea de bine pe care o trăiesc. Nu acelaşi lucru se întâmplă când acestea
descresc. Căci starea ei emoţională este oscilantă, iar atunci când aceasta atinge limita de jos
are nevoie să vorbească despre problemele ei, să fie ascultată şi înţeleasă.

Bărbatul presupune că schimbările bruşte de dispoziție ale femeii sunt datorate exclusiv
purtării lui. Dacă ea este fericită consideră că meritul îi aparţine, dar se simte răspunzător şi
când ea este nefericită şi atunci poate fi extrem de frustrat dacă nu ştie cum să îndrepte
lucrurile. Tot ceea ce poate face el este să o asculte şi să-i accepte sentimentele nu tocmai bune
şi să-şi spună “aşa sunt femeile”.

- 40 -
Aşadar,

Pe tărâmul relaţiilor de cuplu bărbaţii îşi pot disputa dreptul de a fi liberi, iar femeile
cel de a fi supărate. Bărbaţii vor spaţiu, în timp ce femeile vor înţelegere.

Satisfăcându-i-se nevoia de a fi ascultată, femeia poate satisface nevoia de libertate a

bărbatului.

- 41 -
 Lector Univ. Dr. Elena Anghel

Nouă terenuri...
Etape în desfăşurarea unei relaţii intime
- Gail Parent

Din punct de vedere al modului în care trupele pot fi folosite, terenul poate fi
clasificat în teren de dispersiune, teren de frontieră, teren cheie, teren de comunicaţii, teren de
convergenţă, teren serios, teren dificil, teren încercuit şi teren al morţii.

-Sun Tzu, Arta războiului

1.“Terenul de dispersiune” – în Arta războiului, se referă la o perioadă din timp în care

trupele aflate în campanie doreau să se întoarcă acasă, deoarece considerau că bătălia în care
erau angajate nu merită să fie purtată.

Pe tărâmul relaţiilor de iubire, întoarcerea acasă înseamnă conştientizarea faptului că

persoana cu care te-ai întâlnit până acum nu este persoana alături de care vrei să-ţi petreci
restul vieţii. S-ar putea să nu te simţi suficient de atrasă de acestă persoană, să nu-ţi placă
modul în care te priveşte sau vorbeşte. Sau aţi avut câteva întâlniri, dar nu există nici un
sentiment între voi. Atunci ambii vă “dispersaţi”.

Terenul de dispersiune reprezintă un aspect inevitabil al relaţiilor intime. Ele se

caracterizează printr-o perioadă de incertitudine, vreau sau nu vreau să rămân cu persoana de
lângă mine. Este aşadar o perioadă de încercare atât pentru bărbat cât şi pentru femeie.

2. “Terenul de frontieră”

Atunci când un bărbat şi o femeie încep o relaţie nouă, explorându-şi reciproc lumea
interioară, înseamnă că intră pe “terenul de frontieră”. Fiecare dintre ei doreşte să prezinte
celuilalt indicatoarele de circulaţie din teritoriul propriu: să vadă unde locuiesc fiecare, ce
anume îi pasionează, să meargă în locuri cunoscute despre care cred că o să-i placă celuilalt, să
prezinte prietenilor noul partener/noua parteneră, să afle părerea lor despre el/ea.

Atenţie!

Bărbaţii au tendinţa să nu-şi introducă partenerele de joacă pe care doresc să le utilizeze

“doar pentru sex” în terenul de frontieră pentru că ei nu sunt interesaţi în stabilirea unor
legături mai profunde şi în continuitatea relaţiei. S-ar putea ca ei să fie interesaţi să păstreze
femeia în preajma lor, cu toate că doresc să facă acest lucru pe ascuns. Tocmai de aceea este
important pentru o femeie să se dăruiască în exclusivitate partenerului numai dacă şi el face
acelaşi lucru pentru ea. A purta ochelari de cal în această perioadă este una dintre cele mai mari
greşeli pe care le poate face o femeie. De multe ori ea este prea nerăbdătoare să ajungă pe teren
ferm, încât se amăgeşte gândindu-se că deja a ajuns acolo, cu mult timp înainte ca acest lucru
să se fi întâmplat.

- 42 -
3. “Terenul de comunicaţii”

Atunci când un bărbat şi o femeie se întâlnesc pe “terenul de comunicaţii”, o femeie

este protejată împotriva oricărei neplăceri, iar un bărbat ştie că trebuie să se abţină.

O relaţie trebuie începută într-un loc public. Primul contact fizic între o femeie şi un
bărbat ar trebui să aibă loc pe un teren de comunicaţii: în parc ţinându-se de mână, la o piesă de
teatru, etc.

Este important pentru o femeie să se vadă cu un bărbat în public până când va şti că el o
respectă suficient de mult în condiţiile în care ajung să fie singuri.

Primirea unui bărbat pe tărâmul intimităţii de către o femeie, nu va garanta o

aprofundare a relaţiei. S-ar putea ca ea să fie o scurtă oprire în drumul vieţii pentru el. Sau s-ar
putea ca lucrurile să se desfăşoare bine între bărbat şi femeie, să se bucure din plin unul de
celălalt, dar nu există nici o siguranţă în această perioadă a relaţiei că amândoi şi-au aparţinut
unul altuia în exclusivitate.

4. “Terenul de convergenţă” – Când o femeie luptă pentru un bărbat

“Atunci când un stat se învecinează cu alte trei state, teritoriul său este un teren de
convergenţă. Cel ce îl va lua în stăpânire primul va obţine sprijinul a “Tot ce este sub Cer”.”
-Sun Tzu

Un bărbat în viaţa căruia există mai multe femei este înconjurat. Pentru a-l câştiga, o
femeie trebuie să-şi imagineze o strategie care să o ajute să se insinueze în cât mai multe
intersecţii cu putinţă ale vieţii lui. Uneori un bărbat va avea o femeie cu care face dragoste, una
cu care poate vorbi cu adevărat, una care nu-i face prea multe probleme şi una care îi este
profesoară.
Femeia care reuşeşte să întruchipeze toate aceste roluri concomitent va câştiga bărbatul
de lângă ea.

5. “Terenul cheie”

O relaţie se găseşte pe un teren cheie atunci când femeia şi bărbatul se apropie unul de
celălalt şi se cunosc cu adevărat. Este terenul pe care ies la iveală nu numai calităţile reale ale
fiecăruia ci şi o serie de vulnerabilităţi sau defecte.

Există uneori situaţii în care un bărbat poate rămâne de-a dreptul paralizat pe un teren-
cheie, ne dorind ca femeia de lângă el să ştie ceva despre el sau ca el să descopere ceva despre
această femeie. Există toate şansele ca el să înainteze pe acest tărâm doar dacă va fi speriat la
gândul că va putea pierde. Bărbatul iubit nu trebuie însă ameninţat. Simpla îndepărtare de el,
petrecerea timpului liber mai mult cu prietenii decât cu el, sau acordarea unei atenţii mai mari
unor nevoi personale pot determina la bărbat sentimentul că femeia îi lipseşte. În aceste
condiţii, dacă bărbatul iubeşte femeia, s-ar putea să devină din ce în ce mai preocupat de a o
descoperi, de a şi-o readuce aproape.

- 43 -
6. “Terenul serios”

Atunci când şi bărbatul şi femeia intră într-o relaţie serioasă care este mai profundă
decât toate cele de dinaintea sa, înseamnă că ei se află pe un teren serios. Ei nu se mai
întâlnesc absolut întâmplător ci exclusiv. Ei s-au legat deja unul de celălalt, au o viaţă
împlinătoare din punctul de vedere al valorilor, al comunicării, al sexualităţii. Nici unul dintre
ei nu mai are timp pentru altcineva.

Atenţie! Posibilă capcană!

Cei doi, prinşi în vâltoarea relaţiei de iubire să îşi imagineze că există doar ei doi pe
lume. Nu este un punct de vedere realist şi poate avea ca şi consecinţă apariţia unor traume.

Este perioada în care cei doi se pot cunoaşte în profunzime şi se pot lega şi mai mult
unul de celălalt, astfel încât relaţia să treacă de la “fierbinte şi serioasă” la “fierbinte şi cu
viitor”

Un lucru destul de greu în această perioadă pe care ar fi de dorit să-l facă o femeie este
acela de a lăsa bărbatul de lângă ea să-i preia o serie din responsabilităţi.

Un alt lucru important pe care tot femeia ar trebui să îl facă este acela de a aduce la
cunoştinţa bărbatului faptul că se simte bine alături de el. Multe femei se plâng de lucrurile noi
pe care le văd şi uită să le pună în balanţă cu lucrurile bune pe care le-au văzut deja. Prea multe
văicăreli şi vociferări îl vor face pe bărbat să creadă că vă face nefericită şi atunci el va pleca.

7. Dragostea poate fi dificilă – atunci când cei doi înfruntă o serie de obstacole şi probleme
neaşteptate şi relaţia este ameninţată ei se află pe “terenul dificil”

Nici o relaţie nu vine de-a gata şi lipsită de probleme. Aşa cum există momente de
tandreţe, amintiri foarte dragi, o istorie comună, într-o relaţie sunt la fel de previzibile
perioadele de tristeţe, secretele compromiţătoare, ghinioanele, accidentele, izbucnirile de
supărare şi frustrare.

Terenul dificil îi pune pe cei doi în faţa unor provocări şi este un test de caracter,
rezistenţă şi largheţe sufletească. Poate fi trecut şi atunci pune încă o treaptă în construirea unei
relaţii de durată sau poate să nu fie trecut şi atunci evident că cei doi se vor separa.

8. Când o relaţie suferă din cauza unor evenimente din afara ei, înseamnă că ea se găseşte pe
un “teren încercuit”. Astfel de evenimente pot fi: un copil dintr-o căsătorie anterioară care
este pe cale să repete clasa, o mamă bolnavă, un accident de maşină, etc

Atunci când relaţia celor doi se află pe un asemenea teren, fiecare dintre ei trece prin
momente dificile, relaţia se tensionează şi ar fi de dorit să încerce să realizeze o strategie
comună de ieşire dintr-o astfel de situaţie pentru a se putea Îndrepta către un teren mai sigur.

Există şi situaţii când unul dintre parteneri se află mereu pe acest teren încercuit.
Alegerea de a sta sau nu cu o astfel de persoana aparține fiecăruia.

- 44 -
9. Dragostea poate supravieţui numai dacă cei doi parteneri sunt dispuşi să lupte pentru ea.
“Aveţi două alternative: luptaţi sau fugiţi! S-ar putea să fugiţi dintr-o relaţie abuzivă, sau
luptaţi pentru supravieţuirea unei relaţii dacă ea are suficient de multe aspecte bune. Acestea
sunt condiţiile pe care le veţi întâlni pe “tărâmul morţii”.” –Gail Parent

Este foarte important ca amandoi partenerii să lupte pentru supravieţuirea

relaţiei şi nu să se lupte între ei. Dacă relaţia devine abuzivă pentru unul dintre ei, atunci
este mai bine ca acesta să plece din relaţie.

- 45 -
 Lector Univ. Dr. Elena Anghel

Elemente de psihosexologie

Iubirea, intimitatea şi sexualitatea în cuplu

Iubirea

Iubirea este sentimentul puternic de afecțiune, atracție și unire a celor doi parteneri
care formează cuplul. Actualmente iubirea este principala motiva ție pentru transformarea
cuplurilor erotice în cupluri conjugale (căsătorie).

E.Wheat (1980, apud I. Mitrofan, 1997, p. 177) descrie cinci forme de manifestare a iubirii:

1. Epithumia - se referă la dorința fizică put ernică, reciproc exprimată prin dragoste
sexuală plină de satisfac
ție. Satisfacția sexuală este un indicator sigur al sănătății căsniciei,
chiar dacă, după Wheat, relațiile sexuale nu sunt aspectul cel mai important al căsătoriei.

2. Eros - este forma de dragoste ce implică cel mai mult romantismul. Eros presupune
mai ales ideea de contopire, unificare, fuziune cu ființa iubită, dar și dorința de a o poseda total
(fizic, mental, spiritual). De aici - romantismul. Este o iubire pasională și sentimentală ș i
reprezintă cel mai adesea punctul de plecare în căsătorie.

3. Storge - este o formă de dragoste, descrisă ca relație confortabilă, care înglobează o

afecțiune naturală și sentimentul de apartenență reciprocă. Se bazează pe loialitate mutuală și
se manifestă în relațiile dintre soți, părinți și copii, frați și surori, realizând sentimentul de
apartenență la un grup unit.

4. Fileo - este genul de iubire care prețuiește pe cel iubit manifestând -se cu gingășie,
dar așteptând întotdeauna un răspuns. Se traduce prin prietenie, reciprocitate. Fileo creează
prieteni, în strânsă apropiere. Eișiî mărturisesc și împărtășesc gânduri, planuri, sentimente,
atitudini, visuri, probleme intime, pe care nu le-ar putea încredința altcuiva.

Ei își împart timpul și interesele, ceea ce conferă căsătoriei siguran

ță, atractivitate și
recompense. Chiar dacă există multă pasiune în sexualitate, absen ța lui Fileo înnegurează
căsătoria și o face neinteresantă.

5. Agape - este dragostea completă, lipsită de egoism, care are capacitatea de a se oferi
continuu, fără a aștepta nimic în schimb. Ea prețuiește și slujește necondiționat, spre deosebire
de Fileo care presupune reciprocitate. Este modelul iubirii Christice, dincolo dețiiemo și
sentimente pasionale, fiind profund infuzată spiritual, rod al unei op țiuni conștiente, al unei
alegeri libere. Este definităși ca o dragoste a acțiunii, presupunând ajutorare, a face bine, a
avea compasiune pentru celălalt, fiind mai curând o atitudine și un comportament motivat
spiritual, și aproape deloc emoție.

Dincolo de aceste modalități, putem diferenția între o dragoste sau IUBIRE IMATURĂ și una
MATURĂ.

- 46 -
Iubirea imatură se caracterizează printr-o intenistate mare, printr-un amestec de dependențe și
deci de aștepări ca partenerul s ă satisfacă mult din nevoile personale; este de fapt dragostea
fuzională. Astfel, dragostea imatură este specifică adolescenților și tinerilor.

O dată cu maturizarea emo țională, cu dezvăluirea reciprocă a partenerilor și dezvoltarea

încrederii în sine și în partener, apare și drasgostea matură. Dragostea matură este mai puțin
intensă (nu îți „dă fluturi în stomac”), dar este mult mai profundă; implică încredere, respect și
acceptarea partenerului șa a cum este el (fără tendințe de a -l schimba, a-l controla sau
manipula); presupune a te bizui pe partener, în orice situa ție, indiferent dacă este sau nu de
acord cu tine, dacă îi place sau nu;știi că este acolo și te va ajuta în ceea ce faci; presupune și
admirație și valorizarea partenerului așa cum este el. La o astfel de dragoste ajung persoanele
care se iubesc și pe sine, persoane cu un eu bine diferențiat, care pot să fie autonome și totuși
să fie implicate emoțional în relația cu partenerul.

Multe relații de cuplu trec de la dragostea imatură la cea matură. Altele se destramă în această
tranziție din cauza incapacității unuia sau ambilor parteneri de a iubi matur. Trecerea nu se face
ușor, ci dimpotrivă cu conflicte, suferințe adaptări.

Erich Fromm considera că iubirea este o artă, un mod de a trăi în artă” și milita pentru
învățarea acestei arte așa cum se procedează în oricare artă (muzică pirctură etc.). Ceea ce ajută
însă la transformarea iubirii imature în iubire matură, după Fromm sunt:
• Disciplina – adică angajarea responsabilă a timpului și eu-lui personal;
• Concentrarea – asupra partenerului, pentru a-l putea cunoaște și înțelege;
• Răbdarea – e nevoie de exercițiu, în timp și treptat, pentru a învăța să iubești;
• Sensibilitatea – legată mult de conștientizarea propriilor erori, fluctuații de sentime nte
și auto-control;
• Depășirea narcisismului – ieșirea din propriul eu, din propriile plăceri, din egocentrism
și egoism și a manifesta modestie și disponibilitate în relație.

Toți cei care au ajuns la dragostea matură afirmă că satisfacția maritală este mult mai crescută,
că intimitatea și satisfacția sexuală sunt incomparabil mai plăcute și pline de satisfacții decât în
timpul îndrăgostirii sau la tinerețe.

Intimitatea

D. Bagarozzi (2001) oferă o defini ție a intimității din Random House Dictionary of the
Rnglish Language: o „relație personală apropiată, familară și de regulă afectuoasă sau de
dragoste cu o altă persoană care presupune o cunoaștere detaliată sau o înțelegere profundă a
celeilalte persoane, precum și o exprimare activă a gândurilor și sentimentelor”.

Rezultă că adevărata intimitate este un proces dinamic, interactiv ține ce con

o serie de
componente bine structurate și interrelaționate. În centrul acestora stau cunoașterea, înțelegerea
și acceptarea celuilalt ca persoană unică.

Intimitatea este o nevoie umană de bază, ce derivă din nevoia fundamentală de supravie
țuire,
de atașament. Acest lucru poate fi observat cu relativă ușurință la persoanele care au fost
private în perioada imediat după na
ștere de un atașament bun față de mamă și care devenite

- 47 -
adulte, au dificultă
ți de dezvoltare a intimității (Ainsworth, Blehar, Waters, Wall, 1978,
Bowlby, 1969, 1973, 1988, Horner, 1984).

Nevoia de intimitate poate fi conceptualizată, din punctul de vedere al dezvoltării, ca o

manifestare mai matură, mai diferențiată și mai avansată a nevoii biologice universale de
apropiere, de contact cu o altă ființă umană. De aceea, această nevoie de intimitate va varia în
intensitate de la o persoană la alta, astfel încât, în fiecare cuplu, partenerii vor avea nevoi de
intimitate diferite atât per global, cât și pe fiecare componentă a intimității în parte.

D. Bagarozzi (2001) vorbește de nouă componente ale intimității:

• intimitate emoţională
• intimitate psihologică
• intimitate intelectuală
• intimitate sexuală
• intimitate fizică (non-sexuală)
• intimitate spirituală
• intimitate estetică
• intimitate socială şi recreaţională
• intimitate temporală

Intimitatea emoțională reprezintă nevoia de a comunicași împărtăși cu partenerul toate

sentimentele, atât pe cele pozitive, câtși pe cele negative. Există câteva limite care pot
influența manifestarea acestui tip de intimitate: credința că numai sentimentele pozitive trebuie
manifestate, sau dimpotrivă că, doar cele negative, pentruștia ce trebuie să îmbunătățești;
credința că doar anumite tipuri de sentimente pozitive sau negative pot fi exprimate, de
exemplu, doar bucuriași iubirea, dar nu și fericirea sau excitarea, sau doar tristețea și
frustrarea, dar nu și furia sau ura.

Intimitatea psihologică reprezintă nevoia de a comunica, împărtăși și conecta cu o altă

ființă umană prin dezvăluirea caracteristicilor propriului sine, caracteristici semnificative și
foarte personale, cum ar fi speranțele, visele, fanteziile, aspirațiile, dar și propriile îndoieli,
nemulțumiri, temeri, probleme, insecurități, conflicte interioare cu partenerul. Acest tip de
intimitate necesită o mare putere interioară a celui care împărtă șește, deoarece el devine în
astfel de momente foarte vulnerabil, dar și o(m) mare capacitate de susținere a cel ui care
ascultă pentru a nu-l răni pe partenerul său. De aceea, încrederea reciprocă este foarte
importantă pentru ca această formă de intimitate să se manifeste.

Intimitatea intelectuală este nevoia de a comunica și împărtăși cu celălalt ideile

importante, gândurile, credințele. Ea nu presupune intelectualizare sau raționalizare (cele două
mecanisme de apărăre incon știente), orgoliu sau demonstarea superiorității, sau cererea de
laudă, recunoaștere sau adulație. Toate acestea vor crea distanță între parteneri și în nici un caz
intimitate. Dimpotrivă ea presupune capacitatea unui partener de a vedea lumea prin ochii
celuilalt, indiferent dacă este sau nu de acord cu această perspectivă. Putem spune că este
varianta cognitivă a empatiei.

Intimitatea sexuală reprezintă nevoia de a comunica, împărtăși și exprima cu partenerul

acele gânduri, sentimente, dorințe și fantezii de natură senzuală și sexuală. Ea duce la trezirea
dorinței sexuale, dar nu e obligatoriu să se ajungă la actul sexual. Acest tip de intimitate
presupune săruturi, îmbrățișări, atingeri, dans, jocuri erotice, îmbăierea împreună etc. evident,
ea este conectată profund cu dragostea erotică, nu cu cea părintească, fraternă, amicală sau cea

- 48 -
narcisică. De asemenea dragostea erotică trebuie să ajungă la maturitate pentru a facilita
intimitatea sexuală.

Intimitatea fizică (nonsexuală) reprezintă nevoia de apropiere fizică de partener, fără a

avea vreo tentă sexuală. Presupune atingere sau simple îmbră țișări, mersul de mână, dans,
masaje nonsexuale etc.

Intimitatea spirituală presupune nevoia de a împărtă și partenerului gândurile,

sentimentele, credințele și experiențele referitoare la religie, supranatural și aspectele spirituale
ale existenței, viață moarte, valori morale, etc. Spiritualitatea este o chestiune foarte personală.
De aceea, este nevoie de o mare deschidere din partea ambilor parteneri pentru a ajunge la
acest tip de intimitate, deoarece ea nu înseamnă că cei doi împărtă șeșsc aceleași valori, idei,
practici.

Intimitatea estetică reprezintă nevoiași dorința de a împărtăși cu partenerul

sentimentele, gândurile, credin țele, valorile, experiențele pe care persoana le consideră
frumoase, la care sufletul rezonează sau inspiră. Minunile naturii, simple (un fulg de nea) sau
complexe (cosmosul), pot fi baza unei asemenea intimități. Alte exemple sunt muzica, poezia,
literatura, pictura, sculptura arhitectura si alte forme de expresie artistică. Acest tip de
intimitate nu se asociază și nu este preludiu pentru nici un alt tip de intimitate . Este o
experiență care se trăiește, se împlinește prin ea însăși.

Intimitatea socială și recreațională este nevoia de a se angaja în activități și experiențe

plăcute și de joc cu partenerul. Include activități precum: schimbul de glume și povestiri
haioase, împărtășirea evenimentelor curente de viață, luatul meselor împreună, practicarea de
sporturi și jocuri, dansatul de plăcere etc. aceste activități pot include și prieteni comuni sau
rude.

Intimitatea temporală implică timpul pe care fiecare partener va dori să îl petreacă

zilnic cu celălalt pentru activități intime. Această cantitate de timp va fi diferită pentru cei doi
parteneri. Pentru unele persoane 15-20 de minute pot fi suficiente, în timp ce pentru altele două
ore nu vor fi suficiente.

Comunicarea poate stimula sau diminua intimitatea cuplului. Stimulativă este

comunicarea directă a nevoilor și dorințelor fiecărui partener, adică atunci când mesajele sunt
clare, directe și sincere. Inhibitive sunt:

• mesajele mincinoase - partenerii pot minţi fie ca să se apere de eventualele refuzuri sau
conflicte, fie pot avea tulburări de caracter. În ambele cazuri însă minciunile erodează
sentimentele de încredere şi iubire dintre cei doi;
• mesajele confuze - când mesajele sunt neclare, putând avea mai multe înţelesuri. De
exemplu, dacă soţul îi spune soţiei sale într-o zi „În sfârşit mi-au dat o primă
consistentă. Acum ne permitem să ne facem de cap” – în acest caz, soţia nu va şti cu
exactitate dacă el se referă la mult-visata călătorie de la sfârşitul săptămânii despre care
au tot vorbit sau la a-şi cumpăra frigiderul de care au nevoie;
• mesajele paradoxale – sunt cele care exprimă două idei opuse în acelaşi timp. De
exemplu, un soţ dominator şi agresiv care îi cere soţiei să îşi exprime mai clar şi mai
des opiniile proprii sau o soţie care plânge în urma unei certe cu soţul îi spune acestuia
să nu ţină cont de plânsul ei;
• mesajele agresive – sunt cele care jignesc, ridiculizează, critică;

- 49 -
 • mesajele incongruente.

Gerard Leleu vorbește și el despre intimitatea în cuplu, care se constituie ca

fundament pentru intimitatea familială;

El consideră condiții pentru o bună intimitate psihică:

• autocunoașterea;
• încrederea în sine și intimitatea cu sine;
• a trăi în prezent, adică „aici și acum”;
• îndepărtarea barierelor fizice (mirosuri neplăcute, atmosferă neprielnică, eliminarea
sau diminuarea complexelor corporale etc.);
• îndepărtarea barierelor psihice (în special temerile);
• crearea cadrului pentru dezvoltarea și manifestarea senzualității.

Sexualitatea în cuplu

Sexualitatea asociată cu iubirea duce la împlinirea celor doi parteneri.

După F. Macnab (1997), actul sexual are 6 faze:

1. Dorința sexuală – poate fi legată de o persoană, de o activitate expectată, de

fanteziile erotice sau de atingerea orgasmului. Indicatorii săi sunt senza țiile corporale și
reprezentările mentale. Există multe elemente care pot influența dorința sexuală. Printre cele
care o inhibă se numără atmosfera creată în jurul actului sexual, aluziile fizice persoanle făcute
de partener, stările emo ționale negative (anxietate, depresie, tristețe, vinovăție etc.),
expectațiile partenerilor, credințele religioase etc.

2. Trezirea sexuală – este o stare mental-corporală în care experiența ambilor parteneri

variază gradual în privința plăc erii pentru activitatea sexuală. La bărba ți semnalul fizic este
erecția, iar la femei lubrifierea și senzația de „tânjire” în vagin, alături de creșterea pulsului,
schimbarea respirației, a expresiilor faciale, uscăciunea gurii. Ea poate fi stimulată de senzații
vizuale sau auditive, prin intermediul dansului, tipului de vestimentație provocator, mișcări sau
filme pornografice.

3. Excitarea sexuală – poate fi experimentată în trei moduri: excitarea autoerotică

(masturbare), contact interpersonal cu o persoană de sex opus sau de acela și sex, sau fetiș.
Există o foarte fină linie de demarca ție între faza de trezire sexuală și cea de excitație. În
aceasta din urmă, indicatorii fizici sunt mult intensificați.

4. Orgasmul – faza în care excita ția ajunge la punctul culminant, crescând până la
elberarea totală. La bărbat, indicatorul este ejacularea, respira
ția greoaie. La femeie, apara
contracțiile musculare scurte, repirație puternică și senzația de extaz.

5. Satisfacția – senzația scopului realizat, asociată cu generalizarea plăcerii, destindere,

relaxare, respirația redevenind lejeră, profundă și egală.

6.Postludiul - este starea mental-corporală de con știentizare a actului realizat. Se

caracterizează prin profunzime, dar și revitalizare și reînnoire.

- 50 -
 Disfuncţii sexuale

Disfuncția sexuală se referă la situațiile în care o persoană are dificultăți de a răspunde

complet stimulilor ciclului sexual.

Cauzele acestor patologii pot fi împărțite în două categorii:

• cauze de natură fizică
• cauze de natură psihică

Cauzele de natură organică ce influențează ciclul răspunsului sexual presupun:

• condiții care afectează mecanismele vasculare din zona genitală;
• factori endocrini;
• boli care sunt însoțite de obeseală, durere;
• anumite medicamente și droguri
• etc.

Cauzele de natură psihologică pot include:

• educație sexuală inadecvată – poate asigura o lipsă de informa ție pertinentă care se
poate asocia cu o anxietate nefondată privind relațiile de intimitate (acceptarea miturilor
culturale iraționale, teama de a rămâne însărcinată, teama de a contacta o boală
venerică);
• creșterea după un cod moral rigid și educația religioasă restrictivă;
• lipsa abilităților sexuale și a cunoașterii sexuale personale și a partenerului;
• problemă identitară care este corelatăși cu o imag ine de sine slabăși un disconfort în
ceea ce privește propria corporalitate;
• teama de intimitate, teama de durere, teama de pierdere a controlului;
• probleme în ceea ce privește relația părinților;
• experiențe sexuale traumatice în copilărie;

Factori predispozanți declanșării disfuncțiilor sexuale în cuplu:

• nașterea;
• probleme în relația partenerilor;
• infidelitate;
• așteptări deplasate;
• eșecurile sporaice;
• depresia și anxietatea;
• vârsta (și schimbările ca rezultat al vârstei)
• experiențe sexuale traumatice

Factori care întrețin perpetuarea disfunției sexuale în cuplu:

• anxietate în ceea ce privește interacțiunea sexuală;
• anticiparea eșecului sau depresie;
• sentimente de vinovăție;
• lipsa atracției sexuale în cuplu;
• slaba comunicare în cuplu;
• probleme generale în relație;
• frica de intimitate;

- 51 -
 • deterioararea imaginii de sine;
• neacordarea de timp suficient preludiului (alinturilor, complementării partenerului,
mângâierilor și atingerilor înainte de actul sexual)

Miturile despre sex

Sunt rezultatul informa țiilor p recare despre sex pe care oamenii le primesc și le
răspândesc ulterior fără a le verifica validitatea informației. Acestea se înrădăcinează în mințile
oamenilor și declanșează o serie de frici, dificultăți și blocaje în planul vieții sexuale în loc să
contribuie la o viață sexuală bogată și plăcută.

Mituri despre sexualitatea masculină:

-Bărbatul se gândește mereu la sex și e mereu gata să facă sex;
-Bărbatul nu-și poate exprima sentimentele față de partenera sa;
-Bărbatul trebuie să fie mereu partea dominantă în timpul unui act sexual (el îl ini
țiază, el îl
conduce)

Mituri despre sexualitatea feminină:

-Orice femeie care preia inițiativa actului sexual e ușuratică;

Mituri despre sex:

-Într-o relație sexuală fiecare partener știe instinctiv ce gândeș te celălalt și de asemenea și ce
vrea partenerul sau partenera.
-Dacă sexul decurge bine, relația dintre parteneri decurge și ea bine;
-Este greșit să ai fantezii sexuale, mai ales în timpul contactului sexual;
-Sexul este bun doar atunci când cei doi parteneri au orgasm în același timp.

Disfuncția erectilă sau impotența sexuală înseamnă că bărbatul nu poate să inițieze și să

mențină o erecție în timpul actului sexual.

Impotența poate fi cauzată de o problemă vasculară, de probleme neurologice, de unele

medicamente dar și de probleme psihologice care împiedică excitarea sexuală. Cauzele fizice
sunt cele mai comune la bărbații în vârstă, cele psihologice fiind mai des întâlnite la bărbații
tineri.

Printre cauzele psihologice ale impotenței putem enumera:

• Anxietățile legate de raportul sexual, cauzate de o amintire sau experiență urâtă ori un
eșec recent;
• Stresul cauzat de situațiile de la serviciu sau din familie;
• Problemele de comunicare cu partenera;
• Depresiile și neîncrederea în sine;
• Teama de a nu se ridica la nivelul așteptărilor partenerului;
• Frustrarea venită din imposibilitatea de a face sex;
• Lipsa de informare care duce la dezvoltarea unor șitemeri false înțelegeri ale
problemelor legate de sex

Un exercițiu specific pentru cei care suferă de im potență în urma unor cauze
psihologice este concentrarea simțurilor, tehnică ce cuprinde trei stadii. Ea se bazează pe
contactul intim și căldura emoțională, punând un accent mai mic pe raportul sexual și unul mai
mare pe construirea relației.

- 52 -
 • Primul stadiu implică mângâiere; cuplul se concentrează pe oferirea de plăceri fără
atingerea zonelor genitale.
• În cea de a doua fază se pot atinge organele genitale
și zonele erogene, dar raportul
sexual va fi evitat.
• În a treia fază are loc actul sexual.
Ambii parteneri trebuie să se bucure de fiecare nivel al intimită
ții înainte să li se
permită trecerea la următorul stadiu.

Probleme legate de ejaculare

Ejacularea precoce este cea mai întâlnită problemă sexualăși afectează aproximativ
40% dintre bărba ți. Pri ntre aceștia se întâlnec cu o frecvență mai mare cei tineri și
neexperimentați care asociază actul sexual cu o anumită anxietate. Dintre cauzele de ordin
psihologic ale acestei afecțiuni amintim: stresul, problemele de acasa, frica de eșec, lipsa de
experiență sexuală a partenerei, frigiditatea sau indiferența, faptul că partenera are probleme
ginecologice, depresia

De obicei, bărbatul care suferă de ejaculare precoce nu insistă foarte mult asupra
preludiului, fapt care lasă partenerei sale un sentiment de excitare parțială care la rândul său
determină un act sexual dureros deoarece vaginul ei nu a fost lubrifiat adecvat. Astfel de
experiențe menținute pe o perioadă mai mare de timp pot determina evitarea relațiilor de
intimitate. Cu cât perioada dintre două contacte sexuale e mai mare cu atâtșansele ca bărbatul
să aibă o ejaculare precoce sunt mai mari. Ca urmare a unor astfel de cercuri vicioase create pe
tărâmul intimității sexuale a relației de cuplu, se pot naște o serie de tensiuni care nu sunt în
favoarea unui partenriat împlinător.

Ejacularea târzie are loc atunci când bărbatul continuă să aibă erecție pentru o vreme,
iar ejacularea are loc doar târziu. Asemenea cazuri sunt rare, însă este un fapt cunoscut că
bărbaților mai în vârstă le ia mai mult până să aibă un orgasm. Unele antidepresive, unele
pastile pentru reducerea tensiunii arteriale sau pentru tratamentul persoanelor cu diabet pot
afecta ejacularea. La acestea se pot adăuga și cauze psihologice precum teama față de
penetrarea vaginală sau frica de a ejacula și de a da naștere copiilor.

Anorexia sexuală sau lipsa dorin ței de a se angaja într -un raport sexual se
regăsește atât la bărbați cât și la femei. Cei afectați se plâng de anxietate, frică sau dezgust la
gândul oricărui tip de relație sexuală

Ea poate fi declanșată de cauze:

-medicale sau fiziologice (probleme endocrine, dezechilibre hormonale, insuficiență renală sau
tratamente medicamentoase)
-psihologice:
• educație excesiv de strictă;
• stimă de sine scăzută;
• un program extrem de încărcat la locul de muncă sau în familie;
• depresia legată de imposibilitatea de a găsi o rezolvare problemelor curente de la
serviciu sau de acasă;
• relație neplăcută cu un partener;
• plictiseala sau rutina sexuală

- 53 -
 Anorgasmia este definită ca incapacitatea unei persoane de a avea orgsam sau climax
în timpul actului sexual. Ea poate să apară atât la bărbat și
câtla femeie. Un orgasm poate
transforma sexul în ceva plăcut sau, dimpotrivă, acesta poate fi văzut ca o obliga
ție și să fie
dezagreabil

Experiența sexuală poate provoca plăcere, dorință și stabilitate în cuplu, printr-o

efuziune satisfăcătoare de plăcere care face pe cineva să se simtă viu din punct de vedere fizic
și psihologicsau poate fi o sursă de frustrări, infidelități, amărăciune și depresie.

Anorgasmia masculină apare atât în relațiile heterosexuale cât și cele homosexuale. Ejacularea
este identificată de obicei cu orgasmul, deși există și ejaculări neplăcute pentru care nu există
nici o explicație medicală. Se presupune că principalu l motiv ar fi că senzația de ejaculare nu
este percepută decreier și, chiar dacă un asemenea mesaj ajunge la creier, acesta nu -l traduce
neapărat ca fiind echivalent cu plăcerea.

Anorgasmia feminină este una din cele mai comune disfuncții sexuale existen te și o problemă
care afectează aproape 75% dintre femeile cu viață sexuală activă, ducând la frustrare, depresie
și chiar teamă de sex. Cauzele psihologice au un rol important în producerea și menținerea
anorgasmiei. Printre acestea enumerăm:
• Anxietatea de a avea orgasm, nu doar pentru propria plăcere a femeii, șici pentru că
acest lucru l-ar face pe partener să se simtă împlinit și satisfăcut;
• Stima de sine scăzută;
• Propria interpretare a moralei;
• Trecutul sexual;
• Preferințele sexuale sau refuzul placerii

Vaginismul presupune contracția reflexă și involuntară a mușchilor vaginului și ai

coapselor, astfel încât copulația nu mai este posibilă sau devine extrem de dureroasă pentru
femeie. Mastter si Johnson consideră că principala cauză a vaginismului o reprezintă teama
femeii în fața unui posibil agresor. În mod inconștient femeia percepe partenerul ca pe un
agresor și actul sexual ca pe o agresiune. Mai pot exista și alte cauze: amintiri traumatizante
reale sau fantasmante; experien țe anterioare nesatisfăc ătoare; erori de identitate sexuală;
violuri, abuzuri sexuale.

Femeile predispuse la vaginism sunt:

• Fete virgine
• Femeile aflate in conflicte maritale, profund nesatisfacute
• Femeile aflate în declinul genital
• Cele cu traumatisme: viol, abuz, interventii cirurgicale

Dispareunia se referă la senzația dureroasă provocată de raportul sexual. Ea poate fi

primară, când apare la debutul vie
ții sexuale și este considerată a fi normală, fiziologică, și
secundară, atunci când apare după o perioadă de manifestare a vieții sexuale.

Cauzele psihologice ale dispareuniei sunt:

• teama de actul sexual;

- 54 -
 • sentimentul de obligație de a avea raport sexual; de aici, respingerea partenerului,
însoțită uneori de culpabilizarea acestuia;
• neplăcere, insuficientă atracție erotică;
• teama de o sarcină nedorită;
• istorii de abuz sexual.

Frigiditatea reprezintă incapacitatea femeii de a sim ți plăcere sexuală. Alți autori, în

special de orientare psihanalitică, consideră că frigiditatea ar reprezenta incapacitatea femeii de
a ajunge la orgasm vaginal. Studii recente au demonstrat însă că

Printre cauzele psihologice ale frigidității sunt:

• teama de actul sexual;
• sentimentul de obligație de a avea raport sexual;
• prezența unor conflicte maritale, profunde;
• istorii de viol, abuz, intervenții chirurgicale

Remedii:
• Prevenția: Dezvoltarea personală a tinerilor în vederea integrării unei identități de sex -
rol corespunzătoare sexului biologic, pregătirea pentru viața de cuplu și viața de familie

• Consilierea și psihoterapia de cuplu

Consilierea și terapia de cuplu fac parte din acele tipuri de intervenții cu scop de
asistare psihologică a cuplurilor aflate în impas, care îmbină o anumită orientare teoretică, cu
un set de metodeși tehnici specifice de intervenție. Diferența dintre ele, deși nu toți autorii
consideră acest lucru, constă în formularea scopului, durata, efectele lor.

Consilierea are un scop mai limitat la o singură problemă cu care se confruntă cuplul,
cum ar fi relațiile cu familiile de origine ale partenerilor sau comunicarea e moțiilor negative
durează mai puțin iar efectele, de cele mai multe ori sunt limitate la problema pentru care s -a
cerut ajutor și la ce este legat de ea

Terapia are ca scop restructurarea interacțiunii psihologice dintre membrii cuplului cu

scopul funcțio nării mai bune a rela țiilor dintre ei. De aceea, de regulă durează mai mult ca
timp, iar efectele sunt pe multiple planuri.

Deși multă lume consideră altfel, nici consilierea și nici terapia de cuplu nu presupun ca
cei doi parteneri să rămână împreună sau, dimpotrivă, să se despartă. Scopul este de cele mai
multe ori clarificarea relației, a resurselor și barajelor relaționale, și va continua atâta vreme cât
cei doi parteneri doresc acest lucru.

Unul din scopurile consilierii și terapiei maritale este modelarea stilurilor nepotrivite de
comunicare și relaționare dintre cei doi parteneri și obținerea unor stiluri noi și eficiente. Acest
lucru se obține prin clarificarea și înțelegerea de către cei doi a propriului comportament.
Inevitabil, când intrăm într-o relație intimă, ne sunt puse la încercare vechile modalități de
comportament pe care le foloseam zi de zi. Acum însă, ele nu ne mai sunt de folos, deoarece
ele erau eficiente doar pentru noi și eventual pentru familia din care provenim. Când doi
oameni trăiesc împreună, se îmbină de fapt două tipuri de concep ții despre viața de cuplu fapt
care de cele mai multe ori dă na ștere la tensiuni și conflicte, fiecare crezând că modul său de

- 55 -
acțiune este cel potrivit. Astfel, consilierul are rolul de ghid și în același timp de oglindă neutră
a ceea ce se întâmplă între parteneri și a concepției lor.

Consilierul va ajuta cuplul să și mobilizeze

î resursele, calitățile pentru a stimula
punctele lor tari, astfel încât să găsească împreună cât mai multe țiisolure ale și posibile la
dificultățile cu care se confruntă.

- 56 -