Professional Documents
Culture Documents
REZISTENŢA MATERIALELOR I
2009
Rezistenţa materialelor I
CUPRINS
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
3
Rezistenţa materialelor I
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................... 104
4
Rezistenţa materialelor I
CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Fig.1.1
Chiar şi la valori mai mici ale forţelor corpul solid se deformează, în interiorul lui apar
aşa numitele "eforturi interioare", corpul solid se află în stare solicitată ("a"). În cazul "b"
corpul solid se află în stare nesolicitată.
Rezistenţa materialelor ţine seamă de această realitate şi înlocuieşte ipoteza corpului
solid rigid cu ipoteza corpului solid deformabil în concordanţă cu realitatea. Dar prin aceasta
nu înseamnă că se renunţă la metodele de lucru şi la legile mecanicii teoretice, ci numai se
precizează limitele în cadrul cărora acestea rămân valabile.
5
Capitolul I Noţiuni introductive
a) b) c) d)
Fig.1. 2
6
Rezistenţa materialelor I
a) b) c) d) e)
Fig.1.3
OBSERVAŢII
1. Toate sarcinile inclusiv reacţiunile sunt considerate sarcini aplicate, care supun corpul
la o anumită stare de solicitare.
7
Capitolul I Noţiuni introductive
Sub acţiunea sarcinilor aplicate, în interiorul corpurilor solide apar eforturi interioare,
corpul solid fiind în stare solicitată. Eforturile interioare au, de obicei, diferite intensităţi în
punctele corpului solid. Determinarea eforturilor interioare în punctele corpului solid
constituie una din problemele rezistenţei materialelor. Dacă se cunosc valorile eforturilor
interioare, se pot stabili care sunt cele mai solicitate puncte ale corpului solid, şi pe această
bază se poate aprecia dacă corpul solid rezistă sau nu acţiunii sarcinilor aplicate. Astfel devine
posibilă stabilirea dimensiunilor corpului solid astfel încât rezistenţa lui să fie asigurată.
Eforturile interioare se pun în evidenţă prin metoda secţiunilor.
Se consideră un corp solid oarecare, solicitat de un sistem de sarcini în echilibru
(fig.1.4). Echilibrul corpului solid se exprimă prin torsorul sarcinilor într-un punct oarecare O,
care de obicei este centrul de greutate al secţiunii considerate:
RI SA , M O I SA elementele torsorului sarcinilor aplicate pe
partea I din stânga secţiunii, în punctul O.
RII SA , M O II SA elementele torsorului sarcinilor aplicate pe
partea II din dreapta secţiunii, în punctul O.
Echilibrul sarcinilor aplicate:
⎧⎪ RI SA + RII SA = 0
⎨ (1.1)
Fig.1.4 ⎪⎩ M O I SA + M O I SA = 0
Dacă se secţionează corpul solid după planul
considerat ce tece prin punctul O se obţin două zone de corp ce nu mai sunt în echilibru.
Echilibrul părţilor se reface numai dacă în planul secţiunii se aplică interacţiunea,
forţele interioare care se exercită în fiecare punct, conform principiului acţiunii şi reacţiunii
egale şi de sensuri contrare (fig.1.5).
Se notează: R I , M O I elementele torsorului forţelor interioare ce lucrează pe faţa din
stânga secţiunii.
R II , M OII elementele torsorului forţelor interioare ce lucrează pe faţa din dreapta
secţiunii.
Conform principiului acţiunii şi reacţiunii:
⎧⎪ RI = − RII
⎨ (1.2)
⎪⎩ M O I = − M OII
Cu notaţiile făcute se poate exprima
echilibrul părţilor I şi II:
⎧⎪ RI SA + R I = 0
⎨ (1.3)
⎪⎩ M O I SA + M O I = 0
⎧⎪ RII SA + R II = 0
⎨ (1.4)
⎪⎩ M O II SA + M OII = 0
Fig.1.5 Pe baza relaţiilor (1.1) şi (1.3) se obţine:
8
Rezistenţa materialelor I
⎧⎪R I = − RI SA = RII SA
⎨ (1.5)
M
⎪⎩ O I = − M O I SA = M O II SA
Din relaţiile (1.5) rezultă că elementele torsorului forţelor interioare de pe faţa din
stânga secţiunii sunt date de elementele torsorului sarcinilor aplicate pe partea din dreapta
secţiunii (torsorul se efectuează în acelaşi punct O ).
Similar se obţine din (1.1) şi (1.4):
⎧⎪ RII = RI SA
⎨ (1.6)
M
⎪⎩ O II = M O I SA
Deci elementele torsorului forţelor interioare de pe faţa din dreapta secţiunii sunt date
de elementele torsorului sarcinilor aplicate pe partea din stânga secţiunii (torsorul se
efectuează în acelaşi punct O ).
Ţinând seama de (1.2), eforturile interioare se notează fără indici R , M şi se mai
numesc eforturi secţionale sau forţe în secţiune. R , M eforturile interioare se stabilesc
utilizând metodele mecanicii teoretice, ele reprezintă elementele torsorului sarcinilor aplicate
pe zona de corp îndepărtată. De exemplu, pentru eforturile secţionale de pe faţa din dreapta
secţiunii, partea îndepărtată este partea din stânga secţiunii ( I ) .
BARA DREAPTĂ
R → N,Ty , Tz ⎫⎪
⎬ eforturi secţionale
M → M t , M y , M z ⎪⎭
9
Capitolul I Noţiuni introductive
a) b) c) d)
Fig.1.7
TENSIUNI
Se consideră un corp solid oarecare, solicitat de un sistem de sarcini în echilibru
(fig.1.8).
Fig.1.8
Se secţionează corpul solid printr-un plan oarecare şi astfel se pun în evidenţă forţele
interioare, care datorită caracterului continuu al legăturilor interioare vor fi continuu
distribuite pe secţiune.
Într-un punct oarecare P al secţiunii, pe un element de suprafaţă de arie ΔA ,
rezultanta forţelor interioare este ΔF . Conform principiului acţiunii şi reacţiunii pe faţa din
dreapta secţiunii în punctul P ' ≡ P forţa interioară este egală şi de sens contrar.
Mărimea notată:
ΔF dF
pγ = lim =
ΔA → 0 ΔA dA
se numeşte tensiune totală, care depinde de forţa ΔF şi de orientarea elementului de
suprafaţă ΔA , precizată prin vectorul normalei (fig.1.9).
Desigur tensiunea totală are aceeaşi valoare în
punctele P şi P ' ( P ' ≡ P ) pentru aceeaşi orientare a
elementului de suprafaţă, deci pentru aceeaşi normală ν .
Fig.1.9
10
Rezistenţa materialelor I
Sub acţiunea sarcinilor aplicate corpurile solide se deformează, iar punctele lor se
deplasează. În funcţie de numărul şi de natura legăturilor, deplasările punctelor corpurilor
solide pot fi:
11
Capitolul I Noţiuni introductive
• deplasări cinematice, când legăturile corpului solid permit mişcări mecanice şi sub
acţiunea sarcinilor aplicate corpurile solide îşi modifică poziţia în spaţiu. Aceste deplasări
constituie obiectul de studiu al Mecanicii teoretice.
• deplasări produse prin deformarea corpurilor solide, când corpurile solide sub
acţiunea sarcinilor aplicate îşi modifică dimensiunile şi forma geometrică iniţială; corpurile
solide nu pot efectua deplasări cinematice.
Fig.1.11
DEPLASĂRI
1) Deplasări liniare Δ , deplasare totală, este vectorul care are originea în punctul
corpului solid înainte de deformare şi vârful în acelaşi punct al corpului solid după deformare.
Componentele deplasării totale u, v, w sunt proiecţiile vectorului deplasare totală pe
axele de coordonate.
Δ= u 2 + v2 + w 2
2) Deplasări unghiulare ϕ , rotire, este unghiul cu care
un segment sau o secţiune a corpului solid se roteşte ca urmare
a deformării.
Rotirea este o mărime orientată, este reprezentată printr-un
vector perpendicular pe planul de rotire,
iar mărimea sa este egală cu unghiul de rotire.
Fig.1.12 Componentele rotirii: ϕ x , ϕ y , ϕ z rezultă din
descompunerea vectorului rotirii pe axele de coordonate; sunt
dirijate în lungul axelor de coordonate (fig.1.12).
12
Rezistenţa materialelor I
DEFORMAŢII SPECIFICE
Întrucât fenomenul deformării reale a corpurilor solide este deosebit de complex, iar
considerarea exactă în calcule duce la complicaţii de calcul, în Rezistenţa materialelor se
admit ipoteze simplificatoare (ipoteze fundamentale), care au scopul de a stabili relaţii de
calcul şi metode eficiente. Deoarece relaţiile de calcul astfel obţinute sunt verificate experi-
mental, rezultă că ipotezele reflectă cu o bună aproximaţie realitatea.
1) Ipoteza mediului continuu
Materialele folosite pentru organe de maşini şi elemente de construcţii sunt formate
dintr-un mediu continuu, care umple întreg spaţiul ocupat de volumul acestora. În baza acestei
ipoteze tensiunile şi deformaţiile se exprimă matematic prin funcţii continue.
13
Capitolul I Noţiuni introductive
14
Rezistenţa materialelor I
CAPITOLUL II
DIAGRAME DE EFORTURI
15
Capitolul II Diagrame de eforturi
Fig.2.2
Fig.2.3
Convenţia de semne din figura 2.1 se poate prezenta în altă formă dacă se consideră un
element izolat din bară şi în secţiunile ce îl delimitează se aplică eforturile secţionale
corespunzătoare (fig.2.4).
Fig.2.4 Fig.2.5
Astfel forţa tăietoare este pozitivă atunci când produce o lunecare în sensul acelor de
ceas, sau forţa roteşte faţă de secţiunea efectuată în sensul acelor de ceas. Momentul
încovoietor este pozitiv atunci când produce întinderea fibrei inferioare a barei (fig.2.5).
16
Rezistenţa materialelor I
Fig.2.6
Fig.2.7
dT
∑ F( ) = 0 ⇒ −T + T + dT + p ⋅ dx = 0
z
dx
= −q (2.2)
dx dM
∑ M ( II ) = 0 ⇒ T ⋅ dx + M − q ⋅ dx ⋅ 2 − ( M + dM ) = 0 dx
=T (2.3)
Pentru cazul sarcinilor aplicate în condiţiile prezentate anterior, relaţiile diferenţiale se
grupează în forma următoare:
d 2 M dT
= = −q (2.4)
dx 2 dx
OBSERVAŢII privind trasarea graficelor de variaţie ale eforturilor secţionale utilizând relaţiile
diferenţiale:
1. q = 0 , T = ct. , M ( x ) liniar.
2. q = 0 , T ( x ) liniar, M ( x ) parabolă.
3. Panta tangentei geometrice la graficul T ( x ) este intensitatea q a sarcinii distribuite, iar
panta tangentei geometrice la graficul M ( x ) este forţa tăietoare.
4. Dacă funcţia forţă tăietoare este zero într-o secţiune, funcţia moment încovoietor are un
extrem în secţiunea respectivă (fig.2.8):
17
Capitolul II Diagrame de eforturi
d2M d2M
<0⇒q >0 >0⇒q<0
dx 2 dx 2
Fig.2.11
Fig.2.10
d2M
7. Dacă = 0 , atunci graficul funcţiei M ( x ) ) are un punct de inflexiune. Această situaţie
dx 2
provine din sarcini distribuite de sensuri contrare şi de aceeaşi valoare (fig.2.11).
8. Stabilirea eforturilor secţionale în cazul unei sarcini distribuite după o lege oarecare q (ξ )
(fig.2.12):
Fig.2.12
x-l1 x-l1
18
Rezistenţa materialelor I
APLICAŢII
∑ M ( ) = 0 , V l − Fb = 0
3 1
Fb
V1 =
l
∑ M( )1
= 0 , −V2l + Fa = 0
Fa
V2 =
l
1 − 2 x ∈ [ 0, a ]
Fb
T ( x) =
l
Fb Fab
Mi ( x) = x → M i (0) = 0 , M i ( a ) =
l l
3 − 2 x ∈ [ 0, b ]
Fa
T ( x) = −
l
Fa Fab
Mi ( x) = x → M i ( 0) = 0 , M i (b) =
l l
2. Bara simplu rezemată încărcată cu moment concentrat.
∑ F ( z ) = 0 → V −V = 0 ,
1 2 V1 = V2
M
∑ M ( 3) = 0 → −V l + M = 0
1 , V1 =
l
1 − 2 x ∈ [ 0, a ]
M M
T ( x) = − , Mi ( x) = − x
l l
Ma
M i ( 0 ) = 0, M i ( a ) = −
l
3 − 2 x ∈ [ 0, b ]
M M
T ( x) = − , Mi ( x) = x
l l
Mb
M i ( 0 ) = 0, M i ( b ) =
l
19
Capitolul II Diagrame de eforturi
Cazuri particulare
a=0 b=0
∑ M ( ) = 0 → V ⋅ 3 − 9 ⋅ 2 ⋅ 2 − 3 = 0, V = 13kN
3 1 1
∑ M ( ) = 0 → −V ⋅ 3 + 3 ⋅ 2 + 9 ⋅ 2 ⋅1 = 0, V = 8kN
1 2 2
1 − 2 x ∈ [ 0, 2m ]
T(x)=13 – 9x
T(0)=13kN , T(2)=- 5kN
T(x)=0 Æ x0 = 1,4m
9 x2
M i ( x ) = 13x −
2
Mi(0)=0 , Mi(2)=8kN
Mi(1,4)=9,4kN
3 − 2 x ∈ [ 0,1m ]
T(x)= - 8kN
Mi(x) =8x Æ Mi(0)=0, Mi(1)=8kN
20
Rezistenţa materialelor I
Fig.2.14
Fig.2.13
∑ F( ) = 0 ⇒ H , ∑ M ( ) = 0 ⇒ V , ∑ M ( ) = 0 ⇒ V
h 1 2 1 1 2
∑ F( ) = 0 ⇒ V , ∑ F( ) = 0 ⇒ H , ∑ M ( ) = 0 ⇒ M
v 1 h 1 1 1
21
Capitolul II Diagrame de eforturi
Fig.2.15
Fig.2.16
Sistemele de axe se fixează pentru fiecare bară din sistem; după trasarea diagramelor
de variaţie ale eforturilor secţionale pentru o bară, se îndepărtează această bară, aplicând în
secţiunea efectuată torsorul sarcinilor aplicate pe partea îndepărtată. Astfel se pot stabili mai
uşor eforturile secţionale pentru bara următoare din sistem (fig.2.17):
Fig.2.18
Fig.2.17
1− 2 x ∈ [0, a ] Tz ( x ) = − F , M y ( x) = −F ⋅ x
2−3 x ∈ [0, 2 ⋅ a] Tz ( x ) = − F , M y ( x ) = − F ⋅ x , M t ( x ) = F ⋅ a
Diagramele de variaţie ale eforturilor secţionale se pot trasa pe schema sistemului de
bare în spaţiu sau pe fiecare bară izolată din sistem, precizându-se astfel şi încărcarea
corespunzătoare eforturilor secţionale şi sistemul de axe ataşat. La stabilirea eforturilor
secţionale se foloseşte convenţia de semne în cazul general de solicitare (fig.2.18).
APLICAŢII
∑ F( ) = 0
H
H1=118kN
∑ M( ) = 0
6
V1.3-H1.1-30.4.2-18.1=0 ; V1=92kN
∑ M( ) = 0
1
-V2.3+30.4.1-18.2=0 ; V2=28kN
22
Rezistenţa materialelor I
1 –2 x∈[0,3m]
N(x)=-92kN ,T(x)=-18kN
Mi(x)= -18x Æ Mi(0)=0,
Mi(3)= - 54kNm
3 – 2 x∈[0,1m]
N(x)=0 T(x)= - 30x
T(0)=0 , T(1)= - 30kN
x2
M i ( x ) = −30
2
Mi(0)=0 , Mi(1)= - 15kNm
6 – 5 x∈[0,1m]
N(x)= - 28kN , T(x)=0 ,
Mi(x)=0
5 – 4 x∈[0,1m]
N(x)= - 28kN , T(x)=18kN ,
Mi(x)= - 18x , Mi(0)=0 , Mi(1)= - 18kNm
4 – 2 x∈[0,3m]
N(x)= - 18kN , T(x)= - 28+30x ,
T(0)= - 28kN, T(3)=62kN,
T(x)=0 Æ x0=0,93m
Mi(x)= -18+28x -30x2/2
Mi(0)= - 18kNm, Mi(3)= -69kNm
Mi(0,93)= - 4,9kNm
Observaţie: în punctul 2 de pe bara 3-4 apare efectul barei 1-2 prin salt de forţă tăietoare şi
salt de moment încovoietor.
Diagrame N, T , M:
23
Capitolul II Diagrame de eforturi
Fig.2.19
2 – 3 x ∈[0,2a]
Tz(x)= - qa , My(x) = - qax , My(0)=0 , My(2a)= - 2qa , Mt(x)=qa2/2
3 – 4 x ∈[0,3a]
Tz(x)=qa , My(x)= -qax+qa2/2 , My(0)=qa2/2 , My(3a)= -5/2qa2 , Mt(x)=2qa2
24
Rezistenţa materialelor I
APLICAŢII
25
Capitolul II Diagrame de eforturi
APLICAŢIE
26
Rezistenţa materialelor I
OBSERVAŢIE
Pentru eforturile secţionale N şi T se poate folosi convenţia de semne în forma utilizată la
bara dreaptă: N > 0 când iese din secţiunea transversală, T > 0 când produce o alunecare în
sensul acelor de ceas.
Relaţiile diferenţiale între eforturi secţionale şi sarcini
Din bara curbă solicitată de sarcini coplanare se izolează un element ds (fig.2.22).
Sarcinile aplicate se reduc în centrul elementului la componentele notate: ptds, pnds.
Elementul fiind izolat din bara solicitată este necesar ca în secţiunea ce îl delimitează să se
aplice eforturile secţionale corespunzătoare:
N, T, M pe faţa (1)
N+dN, T+dT, M+dM pe faţa (2)
De asemenea se notează:
ρ - raza de curbură
dϕ - unghiul format de normalele din punctele 1 şi 2.
Elementul considerat fiind izolat dintr-un sistem în echilibru va fi în echilibru, dacă în
secţiunile ce îl delimitează s-au aplicat eforturile secţionale corespunzătoare.
Ecuaţiile de echilibru ce se pot scrie sunt următoarele:
• proiecţii pe N+dN:
⎛ dϕ ⎞ ⎛ dϕ ⎞
N + dN − N ⋅ cos(dϕ ) − T ⋅ sin(dϕ ) + pn ⋅ ds ⋅ sin ⎜ ⎟ + pt ⋅ ds ⋅ cos ⎜ ⎟=0 (2.5)
⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠
• proiecţii pe T+dT:
⎛ dϕ ⎞ ⎛ dϕ ⎞
T + dT + N ⋅ sin(dϕ ) − T ⋅ cos(dϕ ) + pn ⋅ ds ⋅ cos ⎜ ⎟ − pt ⋅ ds ⋅ sin ⎜ ⎟=0 (2.6)
⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠
Fig.2.22
27
Capitolul II Diagrame de eforturi
28
Rezistenţa materialelor I
APLICAŢIE
⎡ π⎤
1 − 2 → ϕ ∈ ⎢0, ⎥
⎣ 2⎦
N (0) = 0
N (ϕ ) = − F ⋅ sin(ϕ ) ⎛π ⎞
N ⎜ ⎟ = −F
⎝2⎠
T (0) = − F
T (ϕ ) = − F ⋅ cos(ϕ ) ⎛π ⎞
T⎜ ⎟=0
⎝2⎠
M (0) = 0
M (ϕ ) = − F ⋅ R ⋅ sin(ϕ ) ⎛π ⎞
M ⎜ ⎟ = −F ⋅ R
⎝2⎠
⎡π ⎤
2 − 3 → ϕ ∈ ⎢ ,π ⎥
⎣2 ⎦
⎛π ⎞
N ⎜ ⎟ = −F
N (ϕ ) = − F ⋅ sin(ϕ ) − F ⋅ cos(π − ϕ ) ⎝2⎠
N (π ) = − F
dN 3π
= 0 ⇒ − F ⋅ cos(ϕ ) − F ⋅ sin(ϕ ) = 0 ⇒ tg (ϕ ) = −1 ⇒ ϕ0 =
dϕ 4
N (ϕ0 ) = − 2 F
29
Capitolul II Diagrame de eforturi
⎛π ⎞
T ⎜ ⎟ = −F
T (ϕ ) = − F ⋅ cos(ϕ ) − F ⋅ sin(π − ϕ ) ⎝2⎠
T (π ) = F
3π
T (ϕ ) = 0 ⇒ ϕ0 =
4
⎛π ⎞
M ⎜ ⎟ = −F ⋅ R
M (ϕ ) = − F ⋅ R ⋅ sin(ϕ ) − F ⋅ R ⋅ cos(π − ϕ ) ⎝2⎠
M (π ) = − F ⋅ R
dM
= 0 ⇒ − F ⋅ R ⋅ cos(ϕ ) − F ⋅ R ⋅ sin(ϕ ) = 0 ⇒ tg (ϕ ) = −1
dϕ
3π
ϕ0 = , N (ϕ0 ) = − 2 F ⋅ R
4
OBSERVAŢIE
Păstrând aceeaşi origine pentru unghiul ϕ ce poziţionează secţiunea curentă pe zona 2-3,
rămân valabile expresiile eforturilor secţionale stabilite pentru zona 1-2.
30
Rezistenţa materialelor I
Fig.2.23
31
Capitolul II Diagrame de eforturi
l − aR
VA = ⋅R (2.16)
l
Momentul încovoietor maxim în dreptul forţei Fi va fi:
i −1
M max = VA ⋅ (aR − c) − ∑ Fk ⋅ d k (2.17)
k =1
Ţinând seama de expresia (2.16) pentru reacţiunea VA din (2.17) se obţine:
i −1
R
M max = ⋅ (l − aR ) ⋅ (aR − c) − ∑ Fk ⋅ d k (2.18)
l k =1
Din relaţia (2.18) se observă că momentul încovoietor maxim este funcţie de poziţia
rezultantei convoiului de forţe prin distanţa aR.
Pentru stabilirea maximului funcţiei Mmax(aR) se anulează prima derivată:
dM max
=0
daR
şi rezultă:
R l c
⋅ ( − aR + c + l − aR ) = 0 ⇒ aR = + (2.19)
l 2 2
Din relaţia (2.19) se conturează concluzia următoare: momentul încovoietor în dreptul
unei forţe Fi atinge valoarea cea mai mare atunci când, forţa Fi şi rezultanta R a convoiului de
forţe de pe grindă se află la aceeaşi distanţă faţă de mijlocul grinzii; sau mijlocul grinzii
împarte în două părţi egale distanţa dintre forţa Fi şi rezultanta R (fig.2. 24).
Din (2.19) şi (2.18) se obţine expresia de calcul pentru momentul încovoietor maxim
maximorum în cazul unei grinzi simplu rezemate la capete, ca urmare a deplasării pe grindă a
unui convoi de forţe concentrate:
R ⎛ l c⎞ ⎛l c ⎞ i −1
M max = ⋅ ⎜ l − − ⎟ ⋅ ⎜ + − c ⎟ − ∑ Fk ⋅ d k
max
l ⎝ 2 2⎠ ⎝2 2 ⎠ k =1
R ⎛ l c ⎞ ⎛ l c ⎞ i −1
M max = ⋅ ⎜ − ⎟ ⋅ ⎜ − ⎟ − ∑ Fk ⋅ d k
max
l ⎝ 2 2 ⎠ ⎝ 2 2 ⎠ k =1
i −1
R
M max = ⋅ ( l − c ) − ∑ Fk ⋅ d k
2
(2.20)
max
4l k =1
Fig.2.24
În funcţie de relaţia (2.13), din (2.20) se stabileşte relaţia finală pentru calculul
momentului maxim maximorum, care este în funcţie de c distanţa între rezultantă şi forţa Fi şi
d k ce fixează poziţia forţelor din convoi faţă de forţa Fi :
⎛ n ⎞ (l − c) 2 i −1
M max = ⎜ ∑ Fk ⎟ ⋅ − ∑ Fk ⋅ d k (2.21)
max ⎝ k =1 ⎠ 4l k =1
32
Rezistenţa materialelor I
CAPITOLUL III
SOLICITAREA AXIALĂ
Fig.3.1
33
Capitolul III Solicitarea axială
plastică în zona de curgere, metalul se ecruisează şi forţa necesară deformării epruvetei începe
să crească.
RR , ⇒ zonă de curgere locală; la un moment dat, într-o anumită zonă a epruvetei apare o
subţiere (gâtuire), care se accentuează destul de rapid. În continuare deformarea epruvetei se
efectuează numai în zona gâtuirii, la forţe tot mai mici şi în final se produce ruperea
reprezentată prin punctul R , .
R ⇒ σ r ( Rm ) rezistenţa la rupere, reprezintă raportul dintre forţa maximă ce se realizează
în punctul R şi aria secţiunii transversale iniţiale a epruvetei:
F
σ r = max
A0
Pe baza încercării la tracţiune sau la compresiune uniaxială se stabileşte tensiunea
admisibilă (rezistenţa admisibilă), care se poate defini astfel: valoarea convenţională aleasă în
calcul, pe baza practicii, pentru tensiunea maximă ce se poate produce într-o piesă în condiţii
date de material şi solicitare. Se presupune că se cunoaşte curba caracteristică la tracţiune a
materialului din care urmează să se confecţioneze o piesă solicitată la întindere.
Pentru rezolvarea problemelor Rezistenţei materialelor (dimensionare, verificare,
calculul sarcinii capabile), trebuie precizată valoarea maximă a tensiunii ce se poate dezvolta
în piesa considerată, astfel încât aceasta să reziste şi să nu se producă deformaţii prea mari.
Tensiunea din piesă trebuie limitată la valori mult mai mici decât limita de elasticitate
sau limita de curgere, din următoarele motive:
• în majoritatea cazurilor determinarea sarcinilor aplicate
este aproximativă şi este posibilă o depăşire a valorilor considerate în calcul,
• schemele de calcul privind modul de aplicare a sarcinilor,
precum şi schematizarea pentru calcule a formei piesei conduce la diferenţe faţă de fenomenul
real,
34
Rezistenţa materialelor I
Fig.3.2
35
Capitolul III Solicitarea axială
Se consideră:
- o bară de lungime l (fig.3.3), secţiune transversală constată de arie A ,
- materialul barei are o caracteristică liniar-elastică, respectă legea lui Hooke,
- bara este solicitată axial de o forţă axială N ≥ 0 .
Fig.3.3
Legea fizică - Hooke face legătura între deformaţiile specifice liniare şi tensiunile
normale ce apar din solicitarea axială:
σ = E ⋅ε (3.2)
În baza relaţiei (3.1), din (3.2) rezultă: σ = ct. şi deci tensiunile normale sunt uniform
repartizate în secţiunea transversală.
Ecuaţii de echivalenţă
Forţa elementară corespunzătoare unui element de suprafaţă dA este (σ ⋅ dA ) .
Torsorul tuturor forţelor elementare (σ ⋅ dA ) corespunzătoare tuturor elementelor de suprafaţă
în care se poate descompune secţiunea transversală, este reprezentat în centrul de greutate al
secţiunii prin efortul secţional forţă axială N .
36
Rezistenţa materialelor I
Pe baza relaţiilor (3.4), (3.3), (3.8) se pot rezolva problemele Rezistenţei materialelor:
37
Capitolul III Solicitarea axială
N ⋅l N
• dimensionare Anec = = (3.10)
E ⋅ Δla E ⋅ ε a
Fig.3.4
La barele foarte lungi greutatea proprie are un rol la fel de important ca şi încărcarea
utilă aplicată la capete. Realizarea lor cu secţiune constantă nu ar fi judicioasă, întrucât
secţiunile ar fi solicitate neegal.
Aceste situaţii apar la prăjinile de foraj, barele solicitate la compresiune existente la
pilele de la viaducte, etc.
Se consideră o bară de lungime l (fig.3.5), rigiditate EA = ct. , materialul barei are
greutate specifică γ , bara este solicitată de o forţă axială de întindere F aplicată în capătul
liber al barei.
38
Rezistenţa materialelor I
Fig.3.5
F ⋅l γ l2
l
1 ⎛F ⎞
Δl = ∫ Δ ( dx ) = ∫ ⋅ ⎜ + γ ⋅ x ⎟ ⋅ dx = + ⋅
l 0
E ⎝A ⎠ E⋅A E 2
l ⎛ γ ⋅ A⋅l ⎞
Δl = ⋅⎜ F + ⎟
E⋅A ⎝ 2 ⎠
Întrucât γ ⋅ A ⋅ l = G este greutatea barei rezultă:
l ⎛ G⎞
Δl = ⋅⎜ F + ⎟ (3.15)
E⋅A ⎝ 2⎠
Se constată astfel că dacă lungimea barei este mare atunci şi deplasarea axială Δl este
mare, deci bara de secţiune constantă nu este economică şi din acest punct de vedere, în plus
faţă de solicitarea neegală a secţiunilor.
39
Capitolul III Solicitarea axială
(1) F
σ max = σ a ⇒ A1 = (3.21)
Fig.3.7 σ a − γ ⋅ l1
40
Rezistenţa materialelor I
În cazul unor probleme de solicitare axială, forţa axială din secţiunile transversale nu
se poate determina numai utilizând metodele de calcul ale staticii (ecuaţiile de echilibru ale
staticii).
Aceste probleme se numesc probleme static nedeterminate, caracterizate prin numărul
de mărimi necunoscute mai mare decât numărul de ecuaţii de echilibru aplicabile pentru
sistemul de sarcini aplicate (fig.3.8).
41
Capitolul III Solicitarea axială
Ecuaţia de echilibru:
X1 + X 2 = F (3.26)
Ecuaţia de deformaţie:
( Δl )total = 0 (3.27)
( Δl )total = Δl43 + Δl32 + Δl21
−x ⋅l −x ⋅ l −x ⋅ l
Δl = 2 3 , Δl32 = 2 2 , Δl21 = 1 1
43 E ⋅ A E ⋅ A2 E ⋅ A1
3
Din (3.27) rezultă:
−x ⋅l −x ⋅l x ⋅l
2 3 − 2 3 + 1 1 =0 (3.28)
E⋅A E⋅A E⋅A
3 2 1
( 3.26 ) , ( 3.28) ⇒ X 1 , X 2
Ecuaţiile de echilibru:
N1 ⋅ sin (α ) = N 3 ⋅ sin (α ) ⇒ N1 = N 3
(3.29)
2 ⋅ N1 ⋅ cos (α ) + N 2 = F (3.30)
Ecuaţia de deformaţie:
( 3.30 ) , ( 3.31) ⇒ N1 , N 2
42
Rezistenţa materialelor I
∑F =0 ⇒ N1 + N 2 + N 3 = F (3.32)
∑ M( ) = 0
2
⇒ N1 ⋅ a + F ⋅ c − N 3 ⋅ b = 0 (3.33)
Ecuaţia de deformaţie:
Δ1' 42 ' ≈ Δ 2 '53'
⇓ (3.34)
Δl2 − Δl1 Δl3 − Δl2
=
a b
unde:
N1 ⋅ l1 N ⋅l N ⋅l
Δl1 = , Δl2 = 2 2 , Δl3 = 3 3
E ⋅ A1 E ⋅ A2 E ⋅ A3
( 3.32 ) , ( 3.33) , ( 3.34 ) ⇒ N1 , N 2 , N3
Se exemplifică şi cazul sistemului de bare cu articulaţie în O :
43
Capitolul III Solicitarea axială
Ecuaţia de echilibru:
∑ M( ) = 0
0
⇒ N1a + N 2b + N 3c = Fd (3.35)
Ecuaţiile de deformaţii:
Δl1 a Δl1 a
= , = (3.36)
Δl2 b Δl3 c
unde:
N1 ⋅ l1 N ⋅l N ⋅l
Δl1 = , Δl2 = 2 2 , Δl3 = 3 3
E ⋅ A1 E ⋅ A2 E ⋅ A3
( 3.35) , ( 3.36 ) ⇒ N1 , N 2 , N3
4) Efectul inexactităţii de execuţie şi montaj în
sistemele articulate static nedeterminate
Ecuaţia de echilibru:
2 ⋅ N1 ⋅ cos (α ) = N 2 (3.37)
Ecuaţia de deformaţii:
Δl1
+ Δl2 = δ (3.38)
cos (α )
unde:
N1 ⋅ l1 N ⋅l
Δl1 = , Δl2 = 2 2
E ⋅ A1 E ⋅ A2
( 3.37 ) , ( 3.38) ⇒ N1 , N 2
Pentru sistemul de bare cu articulaţie în O se pot scrie:
Ecuaţia de echilibru:
∑ M( ) = 0
0
⇒ N1a + N 3c = N 2b (3.39)
44
Rezistenţa materialelor I
Ecuaţiile de deformaţii:
Δl1 a Δl a
= , 1= (3.40)
δ − Δl2 b Δl3 c
Dacă o bară se poate dilata liber, atunci când este încălzită uniform, ea se lungeşte cu
cantitatea: Δl = α ⋅ l ⋅ Δt , unde:
( C)
−1
α - coeficientul de dilatare termică liniară 0
,
l - lungimea barei,
Δt - variaţia de temperatură ( C).
0
Dacă dilataţia liberă este împiedicată total sau parţial, în bare apar tensiuni de valori
mari ce nu pot fi neglijate.
Se consideră bara articulată la capete, de lungime l , rigiditate EA = ct. , ce suportă o
variaţie de temperatură Δt .
Ecuaţia de deformaţie:
( Δl )t + ( Δl ) N = 0 (3.42)
unde:
( Δl )t = α ⋅ l ⋅ Δt , deformaţia din dilatare liberă,
N ⋅l F ⋅l
( Δl ) N =
=− , deformaţia corespunzătoare
E⋅A E⋅A
forţei F , care apare din împiedicarea dilatării libere.
Rezultă în final:
F
F = E ⋅ A ⋅ α ⋅ Δt , σ = = E ⋅ α ⋅ Δt (3.43)
A
Dacă dilatarea liberă este împiedicată parţial:
( Δl )t = α ⋅ l ⋅ Δt > δ (3.44)
R ⋅l
( Δl ) N =− (3.45)
E⋅A
şi condiţia de deformaţie este:
( Δl )t + ( Δl ) N = δ (3.46)
45
Capitolul III Solicitarea axială
Ecuaţia de echilibru:
N 2 = 2 ⋅ N1 ⋅ cos ( β ) (3.47)
Ecuaţia de deformaţii:
În practică se întâlnesc frecvent bare alcătuite din două sau mai multe materiale cu
caracteristici elastice diferite, ex: betonul armat, cablurile din diferite materiale, etc.
Experimental s-a constatat că în domeniul de comportare elastică a acestor bare este
valabilă ipoteza lui Bernoulli şi pe această bază se pot stabili ecuaţiile de compatibilitate a
deformaţiilor.
În cazul general se consideră o bară alcătuită din " n " materiale având modulele de
elasticitate E1 , E2 ,L , En şi ariile secţiunilor transversale A1 , A2 ,L , An .
Eforturile secţionale ce revin fiecărui material sunt N1 , N 2 ,L , N n .Bara întreagă este
solicitată de forţa axială F .
Ecuaţia de echilibru va fi:
N1 + N 2 + L + N n = F (3.49)
Ecuaţiile de deformaţii exprimă că deformaţia axială este aceeaşi pentru toate
materialele şi întrucât lungimea este aceeaşi, rezultă că şi deformaţiile specifice liniare sunt
aceleaşi:
N1
=
N2
=K =
Nn
=
∑ Ni = F (3.50)
E1 ⋅ A1 E2 ⋅ A2 En ⋅ An ∑ ( Ei ⋅ Ai ) ∑ ( E1 ⋅ A1 )
şi rezultă:
E1 ⋅ A1 E2 ⋅ A2 Ei ⋅ Ai
N1 = F ⋅ , N2 = F ⋅ , …, N i = F ⋅
∑ ( Ei ⋅ Ai ) ∑ ( Ei ⋅ Ai ) ∑ ( Ei ⋅ Ai )
(3.51)
Tensiunile corespunzătoare vor fi:
46
Rezistenţa materialelor I
Ei
σi = F ⋅ , ( i = 1, 2,L , n ) (3.52)
∑ ( Ei ⋅ Ai )
Pentru un stâlp de beton armat supus la compresiune de o forţă F , tensiunile în cele
două materiale vor fi:
Ea Eb
σa = F ⋅ , σb = F ⋅ (3.53)
Eb ⋅ Ab + Ea ⋅ Aa Eb ⋅ Ab + Ea ⋅ Aa
unde:
47
Capitolul IV Caracteristici geometrice ale suprafeţelor plane
CAPITOLUL IV
Fig.4.1
Momentele statice faţă de o axă reprezintă suma produselor dintre ariile elementare
dA în care s-ar diviza secţiunea transversală şi distanţa la axă:
S y = ∫ z ⋅ dA , S z = ∫ y ⋅ dA , ⎡⎣ L3 ⎤⎦ (4.2)
A A
48
Rezistenţa materialelor I
S z 1 = ∫ ( y − y0 ) ⋅ dA = ∫ y ⋅ dA − y0 ⋅ ∫ dA = S z − y0 ⋅ A
A A A
(4.5)
Dacă axele y1 şi z1 trec prin centrul de greutate, deci O1 ≡ C atunci momentele statice
în raport cu aceste axe sunt nule:
S y 1 = 0 , Sz 1 = 0 (4.6)
şi din (4.5) se obţine:
Sy Sz
zC = , yC = (4.7)
A A
zC =
∑A ⋅z
i
'
i
, yC =
∑A ⋅y
i
'
i
∑A i ∑A i
unde:
yi' , zi'sunt coordonatele centrului de elementul i.
Axele ce trec prin centrul de greutate al
Fig.4.2 secţiunii transversale se numesc axe centrale.
OBSERVAŢIE Dacă secţiunea transversală prezintă o axă de simetrie centrul de greutate este
dispus pe această axă; dacă secţiunea transversală are două axe de simetrie centrul de greutate
se află la intersecţia axelor.
49
Capitolul IV Caracteristici geometrice ale suprafeţelor plane
Centrifugale:
I yz = ∫ yz ⋅ dA ⎡⎣ L4 ⎤⎦ (4.10)
A
Polare:
I p = ∫ r 2 ⋅ dA ⎡⎣ L4 ⎤⎦ (4.11)
A
Întrucât: r 2 = y 2 + z 2 rezultă:
I p = ∫ ( y 2 + z 2 ) ⋅ dA = I y + I z (4.12)
A
Momentul de inerţie polar este egal cu suma momentelor de inerţie axiale calculate
faţă de orice axe ortogonale ce trec prin polul O .
OBSERVAŢIE Se consideră o suprafaţă care prezintă o axă de simetrie (fig.4.3) şi se
raportează la sistemul de axe oarecare yOz, cu particularitatea că axa Oz coincide cu axa de
simetrie.
Fiecărui element de suprafaţă cu moment de inerţie
( yzdA) îi corespunde un element de suprafaţă
simetric, cu moment de inerţie
centrifugal ( − yzdA ) .
Însumând momentele de inerţie centrifugale
corespunzătoare elementelor de suprafaţă în care se poate
diviza secţiunea transversală rezultă că se anulează.
Fig.4.3 În concluzie, momentul de inerţie centrifugal al unei
suprafeţe simetrice este egal cu zero, dacă el se calculează
faţă de un sistem de axe dintre care cel puţin o axă este axă de simetrie.
I z = ∫ y 2 ⋅ dA , (4.13)
A
I y z = ∫ yz ⋅ dA .
A
Se urmăreşte determinarea momentelor de inerţie
axiale şi momentul centrifugal faţă de un sistem de axe
y1Oz1 paralel cu sistemul yOz . Se consideră cunoscute
distanţele dintre axele celor două sisteme: y0 şi z0 .
Fig.4.4 Momentele de inerţie axiale şi centrifugale faţă de
sistemul de axe y1Oz1 sunt:
I y 1 = ∫ z12 ⋅ dA , I z 1 = ∫ y12 ⋅ dA , I y 1z 1 = ∫ y1 z1 ⋅ dA (4.14)
A A A
Legătura dintre coordonatele elementului de suprafaţă dA în cele două sisteme de axe
este următoarea:
z1 = z − z0 , y1 = y − y0 (4.15)
50
Rezistenţa materialelor I
A A A A
I z 1 = ∫ ( y − y0 ) ⋅ dA = ∫ y 2 ⋅ dA − 2 ⋅ y0 ⋅ ∫ y ⋅ dA + y02 ⋅ ∫ dA ,
2
A A A A
(4.16)
I y 1z 1 = ∫ ( y − y0 ) ⋅ ( z − z0 ) ⋅ dA = ∫ ( yz − y0 z − yz0 + y0 z0 ) ⋅ dA =
A A
(4.16)
= ∫ yz ⋅ dA − y0 ⋅ ∫ z ⋅ dA − z0 ⋅ ∫ y ⋅ dA + y0 z0 ⋅ ∫ dA
A A A A
( ) ⎫ 2
I y( i ) = I y(i0) + A( i ) ⋅ d yy( i )0
⎪
⎪⎪
I ( ) = I ( ) + A( ) ⋅ ( d ( ) )
2
i i i i
z z0 zz0⎬ (4.20)
⎪
I ( ) = I ( ) + A( ) ⋅ ( d ( ) ) ⋅ ( d ( ) ) ⎪
i
yz
i
y0 z0
i i
yy0
i
zz0
⎪⎭
51
Capitolul IV Caracteristici geometrice ale suprafeţelor plane
Fig.4.5
b ⋅ h3 h ⋅ b3
Iy = , Iz =
12 12
⎛ h⎞ ⎛b⎞ b2 ⋅ h2
I y 1z 1 = I yz + A ⋅ d yy1 ⋅ d zz1 = b ⋅ h ⋅ ⎜ − ⎟ ⋅ ⎜ ⎟ = −
⎝ 2⎠ ⎝2⎠ 4
Secţiunea circulară
Întrucât suprafaţa circulară este caracterizată prin
simetrie în raport cu orice axă centrală se va determina
momentul de inerţie polar şi apoi rezultă momentele de inerţie
axiale.
I p = ∫ r 2 ⋅ dA , dA = r ⋅ dr ⋅ dϕ
A
52
Rezistenţa materialelor I
2π
R4 π R4 π D4
R
I p = ∫∫ r 3 ⋅ dr ⋅ dϕ = ∫ dϕ ⋅ ∫ r ⋅ dr = 2π ⋅
3
= = ⋅ 4
A 0 0
4 2 2 2
πD 4
Ip π D4
Ip = , I y = Iz = =
32 2 64
Secţiunea inelară
π D4 Ip π D4 d
Ip =
32
(1 − α )4
, I y = Iz =
2
=
64
(1 − α ) 4
, α=
D
Secţiunea triunghiulară
h
b b b h4
I y1 = ∫ z ⋅ dA , dA = b1 ⋅ dz1 , b1 = ⋅ z1
2
1 , I y 1 = ∫ z13 ⋅ ⋅ dz1 = ⋅ ⇒
A
h 0
h h 4
b ⋅ h3
⇒ I y1 =
4
2
b ⋅ h3 b ⋅ h ⎛ 2 ⎞ b ⋅ h3
I y = I y 1 − A ⋅ d yy2 1 = − ⋅⎜ h⎟ ⇒ Iy =
4 2 ⎝3 ⎠ 36
2
b ⋅ h3 b ⋅ h ⎛ 1 ⎞ b ⋅ h3
Iy 2 = Iy + A⋅ d 2
yy2 = − ⋅⎜ h⎟ ⇒ Iy 2 =
36 2 ⎝3 ⎠ 12
Secţiunea semicirculară
1 πd4 πd4
I = ⋅
'
y =
2 64 128
2
πd4 1 π d 2 ⎛ 2d ⎞
I y = I y' − A ⋅ d yy2 ' = − ⋅ ⋅⎜ ⎟
128 2 4 ⎝ 3π ⎠
I y ≅ 0.00686 ⋅ d 4
πd4
Iz =
128
53
Capitolul IV Caracteristici geometrice ale suprafeţelor plane
Fig.4.6
I y 1 = ∫ ( z ⋅ cos (α ) − y sin (α ) ) ⋅ dA =
2
⎛ ⎞ ⎛ ⎞ ⎛ ⎞
= ⎜ ∫ z 2 ⋅ dA ⎟ cos 2 (α ) + ⎜ ∫ y 2 ⋅ dA ⎟ sin 2 (α ) − ⎜ ∫ yz ⋅ dA ⎟ 2sin (α ) cos (α )
⎝A ⎠ ⎝A ⎠ ⎝A ⎠
54
Rezistenţa materialelor I
I z 1 = ∫ ( z ⋅ sin (α ) + y cos (α ) ) ⋅ dA =
2
⎛ ⎞ ⎛ ⎞ ⎛ ⎞
= ⎜ ∫ z 2 ⋅ dA ⎟ sin 2 (α ) + ⎜ ∫ y 2 ⋅ dA ⎟ cos 2 (α ) + ⎜ ∫ yz ⋅ dA ⎟ 2sin (α ) cos (α )
⎝A ⎠ ⎝A ⎠ ⎝A ⎠
(4.24)
I y 1z 1 = ∫ ( z ⋅ cos (α ) − y sin (α ) ) ( z ⋅ sin (α ) + y cos (α ) ) ⋅ dA =
A
⎛ ⎞ ⎛ ⎞ ⎛ ⎞
= ⎜ ∫ z 2 ⋅ dA ⎟ sin (α ) cos (α ) − ⎜ ∫ y 2 ⋅ dA ⎟ sin (α ) cos (α ) − ⎜ ∫ yz ⋅ dA ⎟ sin 2 (α ) +
⎝A ⎠ ⎝A ⎠ ⎝A ⎠
⎛ ⎞
+ ⎜ ∫ yz ⋅ dA ⎟ cos 2 (α )
⎝A ⎠
OBSERVAŢII
1. Însumând primele două relaţii din (4.27) rezultă:
I y 1 + I z 1 = I y + I z = I p = ct. (4.28)
Din (4.28) rezultă că suma momentelor de inerţie axiale, calculate faţă de două axe ortogonale
nu depinde de poziţia axelor (unghiul α), prin rotaţia axelor rămâne o mărime constantă, egală
cu momentul de inerţie polar şi reprezintă invariantul momentelor de inerţie.
2. Momentele de inerţie axiale sunt funcţii de unghiul α şi ca urmare se ia în discuţie funcţia
I y1 ( 2α ) . Prima derivată a funcţiei va fi:
55
Capitolul IV Caracteristici geometrice ale suprafeţelor plane
dI y 1 I y − Iz
=− ⋅ sin ( 2α ) − I y z ⋅ cos ( 2α ) (4.29)
d ( 2α ) 2
şi ţinând cont de (4.27) se observă că:
dI y 1
= − I y 1z 1 (4.30)
d ( 2α )
Pentru analizarea extremelor funcţiei moment de inerţie se anulează prima derivată şi
rezultă:
dI y 1 2I y z
= − I y 1z 1 ⇒ tg ( 2α * ) = − (4.31)
d ( 2α ) I y − Iz
Întrucât perioada funcţiei tg este π , în intervalul de variaţie al argumentului α
[0, 2π ] există două valori pentru care se anulează prima derivată:
π
2α * → α * 2α * + π → α * + (4.32)
2
Valorile argumentului α , stabilite prin relaţiile (4.31) şi (4.32) definesc două direcţii
perpendiculare între ele numite direcţii principale de inerţie. Momentele de inerţie axiale
calculate faţă de aceste axe se numesc momente principale de inerţie.
În baza relaţiei (4.30), momentul de inerţie centrifugal calculat în raport cu axele
principale de inerţie este egal cu zero şi invers dacă momentul de inerţie centrifugal calculat
faţă de un sistem de axe este zero, atunci axele sunt principale.
Întrucât momentul de inerţie centrifugal este zero atunci când se calculează faţă de un
sistem de axe din care cel puţin una este axă de simetrie, rezultă că axa de simetrie este o axă
principală de inerţie.
Dacă se discută funcţia I z ( 2α ) , se stabilesc aceleaşi valori ale argumentului α pentru
care funcţia moment de inerţie admite extreme, deci se stabilesc aceleaşi direcţii principale de
inerţie.
3. Stabilirea momentelor principale de inerţie se realizează din relaţiile (4.27) şi (4.31):
tg ( 2α * ) 2⋅ Iyz
sin ( 2α ) = ±
*
=m
1 + tg 2 ( 2α * ) ( I y − I z ) + 4 ⋅ I y2z
2
1 I y − Iz
cos ( 2α * ) = ± =±
1 + tg 2 ( 2α * ) (I − I z ) + 4 ⋅ I y2 z
2
y
Rezultă:
I y + Iz1
( I y − I z ) + 4 ⋅ I y2 z
2
I1,2 = ± (4.33)
2 2
unde: - pentru semnul (+) se obţine momentul de inerţie maxim I1 ,
- pentru semnul (-) se obţine momentul de inerţie minim I 2 .
4. Analiza naturii extremelor funcţiei moment de inerţie se face cu ajutorul derivatei a doua:
d 2I y1 I y − Iz
= − ⋅ cos ( 2α ) + I y z ⋅ sin ( 2α ) =
d ( 2α )
2
2
(4.34)
cos ( 2α )
=− ⋅ ⎡⎣( I y − I z ) − 2 I y z ⋅ tg ( 2α ) ⎤⎦
2
Pentru α * se obţine:
56
Rezistenţa materialelor I
dI y21 cos ( 2α * )
=− ⋅ ⎡⎣( I y − I z ) − 2 I y z ⋅ tg ( 2α * ) ⎤⎦ (4.35)
d ( 2α )
2
2
α =α *
şi ţinând seama de (4.31) rezultă:
dI y21 cos ( 2α * ) ⎡ ⎛ 2I y z ⎞⎤
=− ⋅ ⎢( I y − I z ) − 2 I y z ⋅ ⎜ − ⎟⎟ ⎥ =
d ( 2α )
2
2 ⎜ I −I
α =α * ⎣⎢ ⎝ y z ⎠ ⎦⎥
(4.36)
cos ( 2α * ) 1
=− ⋅ ⋅ ⎡⎣( I y − I z ) + 4 I y2 z ⎤⎦
2 I y − Iz
1
Se notează în (4.36): C 2 = ⋅ ⎡⎣( I y − I z ) + 4 I y2 z ⎤⎦ şi în final derivata a doua a funcţiei
2
moment de inerţie are forma:
dI y21 cos ( 2α * )
= −C ⋅ 2
(4.37)
d ( 2α ) I y − Iz
2
*
α =α
Concluzii
dI y21
• Dacă < 0 funcţia I y 1 ( 2α ) admite un maxim pentru α * şi deci:
d ( 2α )
2
α =α *
π
α * = α1 → I1 , α * + = α2 → I2 .
2
dI y21
• Dacă > 0 funcţia I y 1 ( 2α ) admite un minim pentru α * şi deci:
d ( 2α ) α =α *
2
π
α* + = α1 → I1 , α * = α 2 → I 2 .
2
Axa principală 1 face întotdeauna cel mai mic unghi cu axa faţă de care momentul de
inerţie axial are cea mai mare valoare. Dacă I y > I z axele principale sunt dispuse astfel:
π
α * → α1 , I 2 α * + → α2 , I2 (4.38)
2
α1 < α 2
57
Capitolul IV Caracteristici geometrice ale suprafeţelor plane
⎧ I1 + I 2 I1 − I 2
⎪ I y = 2 + 2 ⋅ cos ( 2α )
⎪
⎪ I1 + I 2 I1 − I 2
I y , Iz , I y z ⎨Iz = − ⋅ cos ( 2α ) (4.39)
⎪ 2 2
⎪ I1 − I 2
⎪ I y z = 2 ⋅ sin ( 2α )
⎩
În cazul suprafeţelor compuse din elemente simple pentru care se cunosc ariile şi
centrele de greutate, iar momentele de inerţie faţă de axele lor centrale se pot calcula uşor,
momentul de inerţie pentru întreaga secţiune se determină ca suma momentelor de inerţie ale
elementelor componente în raport cu axa faţă de care se calculează momentul de inerţie.
Astfel conform fig. 4.7 se obţine:
I y = ∫ z 2 dA = ∫ z 2 dA + L + ∫ z 2 dA + L , I y = I y(1) + L + I y( i ) + L
A A1 Ai
şi rezultă:
I y = ∑ I y(i ) ⎫
⎪⎪
I z = ∑ I z( i ) ⎬ (4.40)
⎪
I yz = ∑ I yz( i ) ⎪⎭
Fig.4.7
Fig.4.8
58
Rezistenţa materialelor I
yC =
∑ Ai yi'
, zC =
∑ Ai zi'
∑ Ai ∑ Ai
· Se definesc axele centrale y şi z faţă de care trebuie calculate momentele de inerţie:
I y , Iz , I y z .
· În centrul de greutate al fiecărui element component se fixează axele proprii (
paralele cu axele centrale) faţă de care se poate calcula uşor momentele de inerţie sau sunt
date în tabele.
· Se calculează:
I y = ∑ I y( i ) , I z = ∑ I z( i ) , I y z = ∑ I y( iz) ,
unde I y( i ) , I z( i ) , I y( iz) se stabilesc prin relaţiile Steiner:
( )
2
I y( i ) = I y( i0) + A( i ) ⋅ d y( iy) 0
I ( ) = I ( ) + A( ) ⋅ ( d ( ) )
2
i i i i
z z0 zz0
I y( z) = I y( 0)z 0 + A( ) ⋅ d y( y) 0 ⋅ d z( z)0
i i i i i
⎧⎪d y y 0 = zi' − zc
în care: ⎨
⎪⎩d z z 0 = yi − yc
'
I y − Iz 2 2
59
Capitolul IV Caracteristici geometrice ale suprafeţelor plane
Modulul de rezistenţă polar se defineşte pentru suprafaţa circulară sau inelară ca fiind
raportul dintre momentul de inerţie polar şi raza maximă:
πd3
Wp =
I 16
Wp = p ⇒
R π D3
Wp = ⋅ (1 − α 4 )
16
I1 I2
i1 = , i2 = (4.43)
A A
Elipsa de inerţie
Se consideră o suprafaţă plană, cu axele principale
centrale de inerţie y ≡ 1 , z ≡ 2 (fig. 4.9).
Axa Oy1 face unghiul α cu axa principală centrală de
inerţie Oy . Momentul de inerţie al suprafeţei în raport cu
această axă se poate exprima funcţie de momentele principale
centrale de inerţie:
I y1 = I1 ⋅ cos 2 (α ) + I 2 ⋅ sin 2 (α ) (4.44)
Pe axa Oy1 se consideră un punct astfel încât:
k
OM = (4.45)
Fig.4.9 I y1
unde k este o constantă arbitrară.
Astfel coordonatele punctului M vor fi:
k k
y= ⋅ cos (α ) , z = ⋅ sin (α ) (4.46)
I y1 I y1
Din relaţiile (4.46) se obţin:
I y1 I y1
cos 2 (α ) = 2
⋅ y 2 , sin 2 (α ) = ⋅ z2 (4.47)
k k2
şi cu aceste exprimări relaţia (4.44) devine:
I y1 I y1
I y 1 = I1 ⋅ 2
⋅ y2 + I2 ⋅ 2
⋅ z 2 , I1 ⋅ y 2 + I 2 ⋅ z 2 = k 2 (4.48)
k k
Din relaţia (4.48) rezultă că locul geometric al punctului M când axa Oy1 se roteşte
în jurul originii va fi o elipsă. Dacă se alege pentru constanta arbitrară k valoarea particulară:
60
Rezistenţa materialelor I
I1 ⋅ I 2 y2 z2
I1 ⋅ y 2 + I 2 ⋅ z 2 = , + =1
A I 2 I1
A A
şi în final rezultă:
y2 z2
+ =1 (4.51)
i22 i12
Expresia stabilită (4.51) reprezintă ecuaţia elipsei principale de inerţie a suprafeţei
plane, semiaxele ei fiind razele de inerţie i1 şi i2 .
APLICAŢII
61
Capitolul IV Caracteristici geometrice ale suprafeţelor plane
t ⋅ (12t )
3
12t ⋅ t 3
(1)
+ 12t 2 ⋅ ( 0.5t − 5.7t ) , I y( 2) = + 12t 2 ⋅ ( 7t − 5.7t )
2 2
Iy =
12 12
t ⋅ ( 6t ) 7t ⋅ ( t )
3 3
( 3)
+ 6t 2 ⋅ ( 7t − 5.7t ) , I y( 4) = + 7t 2 ⋅ (13.5t − 5.7t )
2 2
Iy =
12 12
I z = I z( ) + I z( ) − I z( ) + I z( ) = 174.08t 4
1 2 3 4
t ⋅ (12t ) 12t ⋅ ( t ) 6t ⋅ ( t )
3 3 3
(1) (1)
I z = I z0 = , I z( 2) = I z(02) = , I z( 3) = I z(03) = ,
12 12 12
t ⋅ ( 7t )
3
( 4) ( 4)
I z = I z0 =
12
I1 = 888, 08 t 4 , I 2 = 174.08 t 4
62
Rezistenţa materialelor I
CAPITOLUL V
Fig.5.1
Fig.5.2
Fig.5.3
• Încovoiere oblică, dacă sarcinile aplicate se află într-un singur plan longitudinal,
care însă nu conţine axele principale centrale de inerţie ale tuturor secţiunilor transversale
(fig.5.2).
• Încovoiere strâmbă, dacă sarcinile aplicate se află în plane longitudinale diferite
(fig.5.3).
În funcţie de natura eforturilor secţionale ce apar în secţiunile transversale, solicitarea
de încovoiere poate fi:
• Încovoiere pură, atunci când în secţiunile transversale apare numai efortul secţional
moment încovoietor.
• Încovoiere simplă, atunci când în secţiunile transversale apar eforturile secţionale
forţă tăietoare şi moment încovoietor.
Încovoierea simplă constituie solicitarea cea mai frecventă de încovoiere, însă
încovoierea pură este o stare de solicitare mai rar întâlnită în aplicaţiile tehnice.
63
Capitolul V Încovoierea barelor drepte
Fig.5.4
Ipoteze
1. Materialul barei are o caracteristică liniar-elastică, deci respectă legea lui Hooke, este
omogen şi izotrop.
2. Planul sarcinilor aplicate este plan de simetrie.
3. Se consideră că fibrele longitudinale nu se apasă între ele, deci se neglijează compresiunea
lor, astfel încât fiecare fibră se află în stare liniară de tensiune şi deci legătura dintre tensiuni
şi deformaţii este dată de legea lui Hooke în forma: σ = E ⋅ ε .
4. Experimental se verifică ipoteza lui Bernoulli. Astfel pe suprafaţa exterioară a modelului
experimental se trasează un caroiaj de linii perpendiculare, dispuse la distanţe egale (fig.5.5).
Analizând aspectul liniilor de pe suprafaţa exterioară a barei se constată următoarele:
Fibrele longitudinale îşi modifică lungimea: există fibre care
îşi măresc lungimea, fibre care îşi micşorează lungimea şi
fibre care nu îşi modifică lungimea prin deformaţia de
încovoiere. Se constată că secţiunile plane şi perpendiculare
pe axa longitudinală a barei rămân şi după deformare plane şi
perpendiculare pe axa longitudinală a barei (ipoteza lui
Bernoulli).
5. Se neglijează deformarea secţiunii transversale. Datorită
contracţiei transversale, secţiunea transversală îşi modifică
Fig.5.5 forma, dar această modificare este neînsemnată şi se poate
neglija.
Se detaşează din bară un element infinit mic de lungime dx , la distanţa x de capătul
barei (fig.5.6). Se raportează elementul la sistemul de axe din Rezistenţa materialelor, luând
64
Rezistenţa materialelor I
originea în dreptul fibrei ce nu îşi modifică lungimea. Se consideră elementul de bară înainte
şi după deformare, ca urmare a solicitării la încovoiere.
Elementele ce caracterizează forma deformată a elementului sunt următoarele:
C centrul de curbură al fibrei ce nu îşi modifică lungimea,
ρ raza de curbură a fibrei ce nu îşi modifică lungimea,
dϕ unghiul format între secţiunile transversale ce delimitează elementul după
deformare.
Fig.5.6
65
Capitolul V Încovoierea barelor drepte
z
ε= (5.4)
ρ
Legea fizică (Hooke)
Din studiul geometric al deformaţiilor s-a stabilit deformaţia specifică liniară, care este
efectul solicitării de încovoiere. Legătura între tensiuni şi deformaţii este realizată de legea
fizică, legea lui Hooke, pentru starea de tensiune corespunzătoare fibrelor solicitate la
încovoiere:
σ = E ⋅ε (5.5)
Din (5.4) şi (5.5) se obţine:
E
σ = ⋅z (5.6)
ρ
În relaţia stabilită (5.6) modulul de elasticitate longitudinal E şi raza de curbură ρ a
elementului analizat sunt constante. Rezultă astfel că tensiunea normală variază liniar funcţie
de coordonata z a punctului din secţiune în care se calculează această tensiune şi se poate
trasa diagrama de variaţie a tensiunii normale.
Se constată astfel că tensiunile normale sunt zero în
dreptul fibrelor ce îşi păstrează lungimea, fibre ce se află în
planul xOy , plan care se numeşte plan neutru.
Intersecţia planului neutru cu secţiunea transversală a
grinzii se realizează după axa Oy care se numeşte axă neutră,
ea reprezentând locul geometric al punctelor din secţiunea
transversală în dreptul cărora tensiunea normală este egală cu
zero.
Planul neutru împarte grinda în două zone: dacă
momentul încovoietor este pozitiv, ca în cazul analizat, fibrele
de deasupra planului neutru sunt solicitate la compresiune
Fig.5.7 σ < 0 , iar cele de sub planul neutru sunt solicitate la întindere
σ >0.
Tensiunile maxime apar în punctele cele mai îndepărtate de axa neutră, pentru zmax :
E
σ max = ⋅ zmax (5.7)
ρ
Ecuaţii de echivalenţă
Se consideră o secţiune transversală din bara solicitată la încovoiere pură plană (fig.
5.7). În fiecare punct din secţiunea transversală există tensiuni normale σ . Rezultanta
tensiunilor normale de pe un element de suprafaţă dA este forţa elementară de valoare σ ⋅ dA .
Elementele torsorului tuturor forţelor elementare σ ⋅ dA , corespunzătoare elementelor de
suprafaţă dA în care s-ar descompune secţiunea transversală, torsor efectuat în punctul O
reprezintă eforturile secţionale.
Tensiunile şi eforturile sunt mărimi static echivalente, ele constituind două moduri de
reprezentare ale forţelor interioare de pe o secţiune transversală a barei.
Întrucât forţele elementare σ ⋅ dA reprezintă un sistem de sarcini paralele în spaţiu se
pot stabili numai trei ecuaţii de echivalenţă: de proiecţie pe axa Ox şi de momente în raport
cu axele Oy şi Oz .
Trebuie reamintit că singurul efort secţional existent în secţiunea transversală este
momentul încovoietor M y → M i .
Ecuaţiile de echivalenţă sunt:
66
Rezistenţa materialelor I
∑ F( ) x
⇒ ∫ σ ⋅ dA = 0 (5.8)
A
∑ M( ) z
⇒ ∫ (σ ⋅ dA) ⋅ y = 0 (5.9)
A
∑ M( ) y
⇒ ∫ (σ ⋅ dA) ⋅ z = M i (5.10)
A
Ţinând seamă de expresia (5.6) pentru tensiunea normală, ecuaţiile de echivalenţă
(5.8), (5.9), (5.10) se prelucrează şi se stabilesc următoarele concluzii:
• Din (5.8):
E E
∫ σ ⋅ dA = ⋅ ∫ z ⋅ dA = ⋅ S y ⇒ S y = 0
A
ρ A
ρ
(5.11)
Din (5.11) rezultă că momentul static al secţiunii transversale în raport cu axa Oy este zero,
deci axa neutră trece prin centrul de greutate al secţiunii transversale, O ≡ C .
Fibra care îşi păstrează lungimea şi care trece prin centrele de greutate ale tuturor
secţiunilor transversale se numeşte fibră medie (fig.5.8).
Fig.5.8
• Din (5.9):
E E
∫ (σ ⋅ dA) ⋅ y = ρ ⋅ ∫ y ⋅ z ⋅ dA = ρ ⋅ I
A A
yz ⇒ Iyz = 0 (5.12)
Din (5.12) rezultă că axele Oy şi Oz sunt axe principale centrale de inerţie. În cazul
încovoierii plane această condiţie este îndeplinită (în ipoteza s-a considerat axa Oz axă de
simetrie).
• Din (5.10) se obţine:
E E ⋅ Iy
∫ ( σ ⋅ dA ) ⋅ z = ⋅ ∫ z 2
⋅ dA = = M i , I y = ∫ z 2 ⋅ dA (5.13)
A
ρ A
ρ A
1 Mi
şi rezultă: = (5.14)
ρ E ⋅ Iy
1
unde: este curbura fibrei medii deformate;
ρ
E ⋅ I y este rigiditate de încovoiere.
Dacă M i = ct. , E ⋅ I y = ct. şi raza de curbură ρ = ct. atunci fibra medie deformată este un arc
de cerc.
Din (5.6) şi (5.14) se obţine:
67
Capitolul V Încovoierea barelor drepte
Mi ⋅ z
σ= (5.15)
Iy
care reprezintă relaţia Navier cu ajutorul căreia se calculează tensiunea normală în orice punct
al secţiunii transversale şi arată că tensiunea normală din încovoiere este o funcţie liniară de
distanţa punctului la axa neutră.
Tensiunea normală are valoare maximă în punctele cele mai îndepărtate de axa neutră
caracterizate prin z = zmax :
M ⋅z M
σ max = i max = i (5.16)
Iy Wy
Iy
unde: Wy = reprezintă modulul de rezistenţă axial al secţiunii transversale în care zmax
zmax
nu se ia cu sensul corespunzător sistemului de axe.
Pentru un caz general (fig.5.9) relaţia Navier se aplică astfel:
M ⋅z M ⋅z
σ max = i 1 , σ min = − i 2 (5.17)
Iy Iy
Dacă se notează:
I I
Wy 1 = y , Wy 2 = y (5.18)
z1 z2
tensiunile normale din fibrele extreme vor fi:
M M
σ max = i , σ min = − i (5.19)
Wy1 W y2
Cunoscând rezistenţele admisibile ale materialului la întindere (σ a ) şi la compresiune
(σ ac ) , tensiunile efective maxime şi minime trebuie să îndeplinească condiţiile de rezistenţă:
σ max ≤ σ a , σ min ≤ σ ac (5.20)
68
Rezistenţa materialelor I
În fig. 5.10 este prezentată aplicarea relaţiei Navier şi variaţia semnului tensiunii
normale în secţiunea transversală pentru cele două cazuri de încovoiere cu M y şi M z , axele
y şi z sunt axe principale centrale de inerţie.
Fig.5.10
M icap = Wy ⋅ σ a
5. La secţiunile compuse modulele de rezistenţă nu se pot calcula, în general, prin însumarea
modulelor de rezistenţă ale suprafeţelor componente. Cu modulele de rezistenţă nu se
efectuează operaţii ca cele de la momentele de inerţie: se stabileşte poziţia centrului de
greutate, se calculează momentul de inerţie al secţiunii faţă de axa neutră I y , se stabileşte
Iy
zmax şi modulul de rezistenţă este: Wy = .
zmax
Caz particular:
Iy h
I y = 2 I y 0 , Wy = , zmax =
zmax 2
Iy0 Iy
Iy = 2⋅ = 2 ⋅ Wy 0 , Wy 0 = 0
h h
2 2
69
Capitolul V Încovoierea barelor drepte
OBSERVAŢII
1. Secţiunile U , I sunt mai raţionale decât secţiunile Ο, , întrucât repartiţia materialului în
secţiune urmăreşte distribuţia tensiunii normale.
2. Secţiunile U, I au faţă de axa centrală z module de rezistenţă mai mici decât faţă de axa y
(W y ≥ Wz ) , deci grinda rezistă mai puţin la încovoiere după axa Oz . Ca urmare profilele se
vor aşeza astfel încât planul forţelor să fie planul xOz şi momentul încovoietor să aibă
direcţia axei Oy .
3. Secţiunea circulară prezintă avantajul că rezistă la fel debine în raport cu orice axă centrală
şi se foloseşte în special la arbori: forţele îşi păstrează de obicei poziţia în spaţiu, dar arborele
se roteşte şi deci trebuie să reziste la fel după toate direcţiile. Din punct de vedere al
rezistenţei la încovoiere secţiunea inelară este mai raţională decât cea circulară plină.
Fig.5.13
70
Rezistenţa materialelor I
4. În cazul materialelor ce rezistă mai bine la compresiune decât la tracţiune (fonta), sunt
raţionale secţiunile nesimetrice faţă de axa neutră. Este foarte importantă aşezarea secţiunii
astfel încât tensiunile cele mai mari să fie de compresiune (fig. 5.13).
σ a c = 600 ⋅105 Pa , σ a t = 200 ⋅105 Pa
Impunerea condiţiilor de rezistenţă conduce la stabilirea dimensiunilor optime ale
secţiunii astfel încât tensiunile maxime să fie egale cu cele admisibile:
M ⋅z
σ (1) = i 1 ≤ σ at
Iy z σ
⇒ 1 = at (5.26)
M i ⋅ z2 z2 σ ac
σ ( 2) = ≤ σ ac
Iy
5. Raţionalitatea secţiunii este mai mare la înălţimi "h" mai mari, dar în proiectare nu se pot
alege înălţimi excesive întrucât există pericolul de apariţie a fenomenelor de instabilitate
legate de pierderea formei plane de echilibru. Un exemplu de obţinere a eficienţei prin
creşterea înălţimii îl constituie grinzile expandate obţinute prin tăierea profilelor laminate I şi
resudarea lor (fig. 5.14).
Fig.5.14
Fig.5.15
fig.5.16
71
Capitolul V Încovoierea barelor drepte
Pentru grinzi cu încărcări mari se alcătuiesc profile I compuse, sudate sau nituite,
astfel încât materialul să fie dispus cât mai departe de axa neutră (fig.5.16).
Fig.5.17
72
Rezistenţa materialelor I
z ≥ z0 , bC = b
E2 (5.32)
z ≤ z0 , bC =
⋅b
E1
Pentru secţiunea reală se consideră: dA = b ⋅ dz , iar pentru secţiunea de calcul rezultă:
dAC = bC ⋅ dz (5.33)
Ţinând seamă de relaţiile (5.32), relaţia (5.33) devine:
z ≥ z0 → dAC = b ⋅ dz = dA
E E (5.34)
z ≤ z0 → dAC = 2 ⋅ b ⋅ dz = 2 ⋅ dA
E1 E1
În baza expresiilor (5.34), ecuaţia de echivalenţă (5.31) se transformă astfel, dacă
E1
≠ 0:
ρ
∫
A1C
z ⋅ dAC + ∫
A 2C
z ⋅ dAC = ∫ z ⋅ dA
AC
C = S yC = 0 (5.35)
Conform relaţiei (5.35) rezultă că axa neutră trece prin centrul de greutate al secţiunii
de calcul.
Ecuaţia de echivalenţă ce reprezintă suma momentelor forţelor elementare σ ⋅ dA în
raport cu axa Oz, este îndeplinită datorită simetriei.
Se prelucrează ecuaţia de echivalenţă ce reprezintă suma momentelor forţelor
elementare σ ⋅ dA în raport cu axa Oy:
E ⎛ E ⎞
M i = ∫ z ⋅ σ ⋅ dA + ∫ z ⋅ σ ⋅ dA = 1 ⋅ ⎜ ∫ z 2 ⋅ dA + ∫ 2 ⋅ z 2 ⋅ dA ⎟ =
A1 A2
ρ ⎜⎝ A1 A2
E1 ⎟
⎠
E ⎛ ⎞ E
= 1 ⋅ ⎜ ∫ z 2 ⋅ dAC + ∫ z 2 ⋅ dAC ⎟ = 1 ⋅ ∫ z 2 ⋅ dAC
ρ ⎜⎝ A1C A2 C
⎟ ρ A
⎠ C
(5.36)
În relaţia (5.36) se notează:
I yC = ∫ z 2 ⋅ dAC (5.37)
AC
E2 M
z ≤ z0 σ= ⋅ ⋅z (5.40)
E1 I yC
Generalizând relaţiile (5.35) şi (5.38) pentru orice tip de secţiune, se va observa că
pentru determinarea poziţiei axei neutre şi a curburii, calculul se conduce ca şi la secţiunile
omogene însă pe secţiunea de calcul, iar tensiunile se stabilesc cu relaţiile (5.39) şi (5.40).
73
Capitolul V Încovoierea barelor drepte
În cazul încovoierii simple a barelor drepte, efectul sarcinilor aplicate apare la nivelul
punctelor din secţiunile transversale prin tensiunile: σ x , τ xy , τ xz (fig.5.18).
OBSERVAŢII
h 1
• Pentru barele ce îndeplinesc condiţia ≤ se admite că
l 4
forţa tăietoare are influenţă neglijabilă asupra tensiunilor σ x ,
care se stabilesc cu relaţia Navier.
h 1
• Dacă > erorile ce apar prin acceptarea ipotezei
l 4
secţiunilor plane cresc şi determinarea tensiunilor trebuie
făcută utilizând metodele Teoriei elasticităţii.
• Se urmăreşte stabilirea tensiunilor tangenţiale τ xy şi τ xz
produse de forţele tăietoare în cazul barelor ce respectă
Fig.5.18 h 1
condiţia ≤ .
l 4
• Se analizează cazul secţiunilor simetrice în raport cu planul în care este conţinut vectorul
forţă tăietoare, de exemplu planul xOz , deci axa z este axă de simetrie şi implicit axă
principală centrală de inerţie.
• Datorită simetriei tensiunile tangenţiale în secţiune sunt diferite de zero şi trebuie să
satisfacă ecuaţiile de echivalenţă:
Ty = ∫ τ xy ⋅ dA = 0 (5.41)
A
Tz = ∫ τ xz ⋅ dA (5.42)
A
M x = ∫ (τ xz ⋅ y − τ xy ⋅ z ) ⋅ dA = 0 (5.43)
A
Ecuaţiile de echivalenţă nu sunt suficiente pentru a determina componentele tensiunii
tangenţiale şi distribuţia lor. Soluţionarea problemei necesită unele ipoteze suplimentare.
Ipoteze
Se consideră o grindă solicitată la încovoiere simplă (fig.5.19) în următoarele condiţii:
1. Materialul grinzii are o caracteristică liniar-elastică, deci respectă legea lui Hooke.
Fig.5.19
74
Rezistenţa materialelor I
2. Secţiunea transversală a grinzii este constantă pe lungime şi simetrică faţă de axa z, deci
axa z este o axă principală centrală de inerţie.
3. Forţa tăietoare este dirijată în lungul axei principale centrale de inerţie, Tz . Din grinda
solicitată la încovoiere simplă se izolează un element infinit mic, de lungime dx , cuprins între
secţiunile notate I şi II (fig.5.20).
În secţiunile ce delimitează elementul se aplică eforturile secţionale corespunzătoare,
forţa tăietoare şi momentul încovoietor, ţinând însă seamă de relaţia diferenţială dintre aceste
eforturi secţionale:
dM y I ⇒ Tz , M y
= Tz şi astfel:
dx II ⇒ Tz , M y + dM y
Fig.5.20
75
Capitolul V Încovoierea barelor drepte
Fig.5.21 Fig.5.22
76
Rezistenţa materialelor I
τ xz
τ= (5.47)
cos (α )
unde α este unghiul direcţiei DJ cu axa Oz.
Pe baza ipotezei a doua şi a relaţiei (5.46) se poate trasa variaţia tensiunilor tangenţiale
τ xz şi τ xy pe linia BC , deci pe linia z = ct.
Se urmăreşte stabilirea relaţiei de calcul pentru tensiunea tangenţială τ xz şi în acest
scop, în elementul infinit mic considerat, se face o secţiune longitudinală după planul BCB ,C ,
paralel cu planul xOy şi la distanţa z de acesta.
Se studiază echilibrul unuia din cele două elemente obţinute, de obicei se consideră
partea de element situată sub planul BCB ,C , (fig.5.24).
Fig.5.24
Pe feţele elementului izolat se aplică efectul părţii îndepărtate, care se manifestă astfel:
1) în secţiunea I apar:
• tensiunea tangenţială τ xz
• tensiunile normale σ x care dau o rezultantă notată cu X
My ⋅z My
X = ∫ σ x ⋅ dA = ∫
I y A∫1
⋅ dA = ⋅ z ⋅ dA (5.48)
A1 A1
Iy
77
Capitolul V Încovoierea barelor drepte
Se notează: S y = ∫ z ⋅ dA . (5.49)
A1
unde: Sy reprezintă momentul static faţă de axa neutră al ariei A1 adică al părţii din
secţiunea transversală care tinde să lunece.
Elementele cu suprafaţa comună BCB ,C , tind să lunece unul faţă de celălalt atunci
când planul BCB ,C , este plan de separare efectiv în grindă. Astfel rezultă:
S
X = y ⋅My (5.50)
Iy
2) Pe faţa BCB ,C , ' a elementului există conform proprietăţii de dualitate a tensiunilor
tangenţiale, tensiunea tangenţială τ zx = τ xz , constantă pe lăţimea BC . Se presupune de
asemenea că tensiunea tangenţială τ zx este constantă pe lungimea infinitezimală dx a
elementului.
3) în secţiunea II apar:
• tensiunea tangenţială τ zx = τ xz , conform proprietăţii de dualitate a tensiunilor
tangenţiale, se numeşte tensiune de lunecare
• tensiunile normale σ x + dσ x , care dau o rezultantă X + dX
Rezultanta tensiunilor normale ( X + dX ) se obţine diferenţiind relaţia (5.50), ţinând
dM y
seamă că = Tz şi că S y şi I y sunt independente de x , ca urmare a ipotezei că bara este
dx
de secţiune constantă:
S S
dX = y ⋅ dM y = y ⋅ Tz ⋅ dx (5.51)
Iy Iy
şi se obţine:
S S
X + dX = y ⋅ M y + y ⋅ Tz ⋅ dx (5.52)
Iy Iy
După aplicarea efectului părţilor îndepărtate, elementul considerat (fig.5.24) este în
echilibru şi se scrie ecuaţia de proiecţie pe direcţia axei x a tuturor forţelor aplicate
elementului:
τ zx by dx + X − ( X + dX ) = 0 (5.53)
din care rezultă:
dX
τ zx = (5.54)
by ⋅ dx
Ţinând seamă de relaţia (5.51), se obţine relaţia finală a tensiunii tangenţiale τ zx :
TS
τ zx = z y (5.55)
by I y
care reprezintă relaţia Juravski.
Pentru aplicarea cu uşurinţă a relaţie Juravski se recapitulează semnificaţiile
termenilor din expresia (5.55):
Tz forţa tăietoare din secţiune,
I y momentul de inerţie în raport cu axa neutră al întregii secţiuni,
by lăţimea secţiunii în punctul unde se calculează tensiunea tangenţială. De exemplu
pentru punctul D se duce o dreaptă BC paralelă cu axa neutră şi BC = by (fig. 5.24),
78
Rezistenţa materialelor I
S y momentul static în raport cu axa neutră al părţii din secţiune care tinde să lunece.
Partea care tinde să lunece poate fi oricare din ariile A1 sau A2 obţinute prin trasarea liniei
( BC ) paralelă cu axa neutră şi care trece prin punctul în care se calculează tensiunea
tangenţială. Se poate lua atât S y ( A1 ) cât şi S y ( A2 ) întrucât:
S y ( A1 ) + S y ( A2 ) = S y ( A ) = 0
şi deci:
S y ( A1 ) = S y ( A2 )
OBSERVAŢII
Tz
Dar: dA = by ⋅ dz şi este constant în secţiune, ca urmare integrala ce se obţine se poate
Iy
rezolva prin părţi întrucât z ∈ [ − z2 , z1 ] :
Tz 1
z
⎡ T z1
z1
⎤
Tz = ⋅ ∫ S y ⋅ dz = z
⋅ ⎢ z ⋅ S y − ∫ z ⋅ dS y ⎥ (5.57)
I y − z2 ⎣⎢ Iy − z2
− z2 ⎦⎥
Momentul static S y este nul în fibrele extreme deci rezultă:
z1
zS y =0
− z2
79
Capitolul V Încovoierea barelor drepte
Secţiunea dreptunghiulară
Deoarece feţele laterale ale secţiunii sunt paralele cu axa Oz, punctul de intersecţie al
suporturilor tensiunilor tangenţiale este la infinit (tangentele la contur sunt paralele cu axa
Oz).
Fig.5.25
3 T
Pentru z = 0 rezultă: τ max = ⋅
2 A
Secţiunea circulară
Tz ⋅ S y
Cu notaţiile din fig. 5.26 se calculează: τ xz =
by ⋅ I y
80
Rezistenţa materialelor I
π ⋅ D4 π ⋅ R4
unde: Iy = = , by = 2 R 2 − z 2 , S y = ∫ ζ ⋅ dA
64 4 A1
Fig.5.26
dA = bζ ⋅ d ζ
⇒ dA = 2 R 2 − ζ 2 ⋅ dζ , ζ ∈ [ z, R ] ,
bζ = 2 R − ζ2 2
R R 1
S y = ∫ ζ ⋅ 2 R − ζ ⋅ dζ = − ∫ ( R − ζ
2 2 2
)
2 2
⋅ d ( R2 − ζ 2 )
z z
3 R 3
2 2
S y = − ⋅ ( R2 − ζ 2 ) 2 = ⋅ ( R2 − z 2 ) 2
3 z
3
Rezultă:
3
2
⋅ ( R2 − z 2 ) 2 ⎛
T T z2 ⎞
τ xz = z 4 ⋅ 3 = z 4 ⋅ R 2 ⋅ ⎜1 − 2 ⎟
π ⋅R 2 R2 − z 2 π ⋅R ⎝ R ⎠
4
4 T ⎛ z2 ⎞ 4 T
τ xz = ⋅ z ⋅ ⎜1 − 2 ⎟ şi τ xzmax = ⋅ z
3 A ⎝ R ⎠ 3 A
Din relaţiile (5.46) şi (5.47) se observă că valorile extreme ale tensiunilor tangenţiale
τ xy şi τ apar pe conturul secţiunii transversale, unde α este maxim.
Deoarece:
81
Capitolul V Încovoierea barelor drepte
z z
tg (α 0 ) = =
R2 − z 2 z2
R ⋅ 1−
R2
se pot calcula tensiunile tangenţiale τ xy şi τ pe contur:
4 T z z2
τ xycontur = τ xz ⋅ tg (α 0 ) = ⋅ ⋅ ⋅ 1− 2 ,
3 A R R
1
⎛ ⎞2
1 ⎜ ⎟
z2
τ contur = τ xz ⋅ (1 + tg 2 (α 0 ) ) 2 = τ xz ⋅ ⎜1 + ⎟ =
⎜ 2 ⎛ z2 ⎞ ⎟
⎜ R ⋅ ⎜1 − 2 ⎟ ⎟
⎝ ⎝ R ⎠⎠
z2 ⎞ ( R − z + z )
2 2 2
4 Tz ⎛
= ⋅ ⋅ ⎜1 − 2 ⎟ ⋅ 1
3 A ⎝ R ⎠
⎛ z2 ⎞2
R ⋅ ⎜1 − 2 ⎟
⎝ R ⎠
4 T z2
τ contur = ⋅
⋅ 1− 2 .
3 A R
Pentru tensiunea tangenţială τ xy
contur
se poate arăta ca valoarea maximă se obţine la
R
z= , iar tensiunea tangenţială totală τ contur pentru z = 0 este egală cu τ xzmax .
2
Astfel se pot trasa diagramele de variaţie în secţiunea transversală pentru tensiunile
tangenţiale τ xy şi τ xz (fig. 5.26).
OBSERVAŢII
1. Datorită aproximărilor introduse prin ipotezele ce stau la baza relaţiei Juravski, distribuţia
obţinută pentru tensiunile tangenţiale are şi ea un caracter aproximativ. Studii mai complete
arată că tensiunile tangenţiale nu sunt distribuite uniform pe lăţimea secţiunii; astfel, la
dreptunghi valoarea maximă pentru τ xz se obţine la extremitatea secţiunii, iar la cerc pe axa
de simetrie.
2. Rezultatele sunt mai exacte la secţiunii cu lăţime mică. Practic, pentru secţiuni pline cu
h
raportul între înălţime şi lăţime supraunitar ( > 1 ), rezultatele obţinute prin folosirea relaţiei
b
Juravski se pot considera suficient de corecte.
Profilul I
Fig.5.27
82
Rezistenţa materialelor I
Aplicând relaţia Juravski în cazul secţiunii I (fig. 5.27), pentru calculul tensiunii
tangenţiale τ xz se vor obţine relaţii distincte, după cum linia pe care se face calculul este în
inimă sau în talpă:
h
talpă: 1-1 ( z > i )
2
Tz , I y , by = b
⎞ ⎡h 1 ⎛ h ⎞⎤ b ⎛ h ⎞
2
⎛h
S y = b ⋅ ⎜ − z ⎟ ⋅ ⎢ − ⋅ ⎜ − z ⎟⎥ = ⋅ ⎜ − z 2 ⎟
⎝2 ⎠ ⎣2 2 ⎝ 2 ⎠⎦ 2 ⎝ 4 ⎠
Tz ⎛ h2 ⎞
τ xz = ⋅ ⎜ − z2 ⎟
2⋅ Iy ⎝ 4 ⎠
hi
inimă: 2-2 ( z ≤ )
2
Tz , I y , by = bi
⎛h t ⎞ ⎛h ⎞ ⎡ 1⎛h ⎞⎤
S y = b ⋅ t ⋅ ⎜ i + ⎟ + ⎜ i − z ⎟ ⋅ bi ⋅ ⎢ z + ⎜ i − z ⎟ ⎥
⎝ 2 2⎠ ⎝ 2 ⎠ ⎣ 2⎝ 2 ⎠⎦
b ⋅t 1 ⎛h 2
⎞
Sy = ⋅ ( hi + t ) + ⋅ bi ⋅ ⎜ i − z 2 ⎟
2 2 ⎝ 4 ⎠
Tz ⎡ ⎛ h2 ⎞⎤
τ xz = ⋅ ⎢b ⋅ t ⋅ ( hi + t ) + bi ⋅ ⎜ i − z 2 ⎟ ⎥
2 ⋅ bi ⋅ I y ⎣ ⎝ 4 ⎠⎦
Tensiunile tangenţiale variază parabolic pe inimă şi tălpi, dar prezintă un salt la
hi
z=± datorită variaţiei bruşte a lăţimii secţiunii. Tensiunea tangenţială maximă se obţine în
2
axa neutră.
OBSERVAŢII
83
Capitolul V Încovoierea barelor drepte
Atunci când asupra unei bare acţionează două forţe transversale F , egale şi de sens
contrar, perpendiculare pe axa longitudinală a barei, prin analogie cu modul de lucru al
foarfecei, se spune că se produce o solicitare de forfecare sau de tăiere (fig.5.28).
Fig.5.28
Sub acţiunea sarcinilor aplicate, în secţiunea transversală a barei apare efortul secţional
forţă tăietoare, T = F .
dM
Forfecarea este însoţită de încovoiere ( = T ), însă întrucât distanţa dintre forţe este
dx
mică, efectul forţei tăietoare are un caracter localizat şi se neglijează solicitarea de încovoiere
ca nefiind de primă importanţă.
Sub acţiunea sarcinilor aplicate bara se deformează, apar deformaţii specifice
unghiulare γ şi în secţiunile transversale solicitate se dezvoltă tensiuni tangenţiale τ . Calculul
convenţional, aplicat frecvent în cazul barelor de secţiune mică, admite că tensiunile
tangenţiale sunt paralele cu forţa aplicată şi repartizate uniform pe suprafaţa secţiunii
transversale a barei.
Tensiunea tangenţială la forfecare se obţine din ecuaţia de echivalenţă:
T
T = ∫ τ ⋅ dA = τ ⋅ A ⇒ τ =
A
A
Pe baza acestei relaţii se pot rezolva problemele Rezistenţei materialelor:
T
• dimensionare: Anec = ,
τa
unde pentru materialele omogene şi izotrope se poate admite: τ a = ( 0.5K 0.8 ) σ a .
T
• verificare: τ ef = ≤τa ,
A
• calculul forţei tăietoare capabile:
Tcap = A ⋅τ a
sau forţa tăietoare de rupere prin forfecare: Trup = A ⋅τ r .
Relaţiile stabilite se utilizează pentru calculul la forfecare a elementelor de îmbinare:
nituri, buloane, pene, suduri, etc.
84
Rezistenţa materialelor I
CAPITOLUL VI
Fig.6.1
85
Capitolul VI Deformarea barelor solicitate la încovoiere
Întrucât axa barei nu îşi modifică lungimea prin deformaţia din încovoiere lungimea
ON măsurată pe axa deformată este egală cu lungimea ON , măsurată pe axa nedeformată şi
deci punctul N va avea o deplasare pe axa Ox , u0 spre x ≤ 0 .
În baza ipotezei micilor deformaţii, deplasările transversale ale axei barei sunt mici şi
ca urmare se pot neglija deplasările u0 ( x ) ale punctelor de axa barei. Astfel se admite că
punctul N se găseşte după deformare pe o dreaptă paralelă cu axa Oz .
Fig.6.2
86
Rezistenţa materialelor I
Fig.6.3
⎢1 + ⎜ ⎟ ⎥
⎣⎢ ⎝ dx ⎠ ⎦⎥
Semnul ± din relaţia (6.6) depinde de orientarea axelor de coordonate. La definirea
tensiunilor normale din încovoierea barelor drepte s-a stabilit pentru curbura fibrei medii
deformate expresia:
1 Mi
= , (M y → Mi ) (6.7)
ρ E ⋅ Iy
Din (6.6) şi (6.7) se obţine ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate:
d 2w
dx 2 Mi ( x)
± = (6.8)
3
E ⋅ Iy
⎡ ⎛ dw ⎞ 2
⎤ 2
⎢1 + ⎜ ⎟ ⎥
⎢⎣ ⎝ dx ⎠ ⎥⎦
87
Capitolul VI Deformarea barelor solicitate la încovoiere
⎢1 + ⎜ ⎟ ⎥
⎢⎣ ⎝ dx ⎠ ⎥⎦
Relaţia (6.9) este o ecuaţie diferenţială ordinară
Fig.6.4 neliniară a cărei integrare este dificilă. În ipoteza micilor
deformaţii, corespunzător valorilor frecvente ale săgeţilor:
⎛ 1 1 ⎞
w<⎜ ÷ ⎟⋅l
⎝ 300 400 ⎠
dw
rotirea ϕ ≅ nu depăşeşte valoarea ϕ < 0.02 rad şi evident pătratul acestei valori este mic
dx
2
⎛ dw ⎞
faţă de unitate. Astfel în relaţia (6.9) se neglijează termenul ⎜ ⎟ obţinându-se ecuaţia
⎝ dx ⎠
diferenţială aproximativă de ordinul doi a fibrei medii deformate:
d 2w Mi
=− (6.10)
dx 2
E ⋅ Iy
ce se utilizează pentru problemele în care se admite ipoteza micilor deformaţii. Când ipoteza
micilor deformaţii nu mai poate fi admisă se va utiliza ecuaţia diferenţială exactă (6.9).
Dacă se consideră rigiditatea la încovoiere a secţiunii, variabilă pe lungimea grinzii se
poate obţine ecuaţia diferenţială de ordinul patru a fibrei medii deformate. Se pune relaţia
(6.10) în forma următoare:
d 2w
E ⋅ I y ⋅ 2 = −M i (6.11)
dx
Se derivează relaţia (6.11) de două ori în raport cu x şi se ţine seama de relaţia
d 2M i
diferenţială = − q şi rezultă:
dx 2
d2 ⎛ d 2w ⎞ d 2M i
⎜ E ⋅ I y ⋅ ⎟ = − (6.12)
dx 2 ⎝ dx 2 ⎠ dx 2
d2 ⎛ d 2w ⎞
⎜ E ⋅ I y ⋅ ⎟=q (6.13)
dx 2 ⎝ dx 2 ⎠
Pentru barele de rigiditate constantă rezultă:
d 4w q
= (6.14)
dx 4
E ⋅ Iy
88
Rezistenţa materialelor I
dT
Ţinând seamă de relaţia diferenţială = − q se obţine din (6.14):
dx
d 3w T
=− (6.15)
dx 3
E ⋅ Iy
1
w( x) = − ⎡ M i ( x ) dx ⎤ dx + C1 ⋅ x + C2
E ⋅ I y ∫ ⎣∫ ⎦
(6.17)
Fig.6.5
Dacă grinda prezintă mai multe zone (fig.6.5) delimitate de variaţia bruscă a rigidităţii
sau a funcţiei moment încovoietor, atunci ecuaţia diferenţială se aplică şi se integrează pentru
fiecare zonă în parte. Pentru fiecare zonă a grinzii rezultă din integrare câte două constante de
integrare. Valorile constantelor de integrare se determină cu ajutorul condiţiilor de legătură şi
de continuitate ale fibrei medii deformate.
Condiţiile de legătură exprimă valoarea săgeţii şi a rotirii fibrei medii deformate în
dreptul legăturilor. Legăturile obligă grinda la un anumit mod de deformare, astfel în dreptul
legăturilor deplasările fibrei medii deformate constituie mărimi cunoscute, ele fiind de obicei
egale cu zero.
Condiţiile de continuitate ale fibrei medii deformate exprimă continuitatea acesteia în
dreptul secţiunilor de trecere de la o zonă la alta.
În baza ipotezei deformaţiilor elastice, chiar dacă expresia momentului încovoietor sau
cea a rigidităţii se modifică, fibra medie este o curbă continuă şi în dreptul secţiunilor de
trecere de la o zonă la alta. Continuitatea se exprimă prin egalitatea săgeţilor şi rotirilor pe
cele două zone învecinate (fig.6.6)
Dacă condiţiile de continuitate nu ar fi îndeplinite, săgeţile nu ar fi egale şi grinda s-ar
rupe, iar dacă rotirile ar fi diferite s-ar produce frângerea grinzii (fig.6.7).
89
Capitolul VI Deformarea barelor solicitate la încovoiere
Fig.6.6 Fig.6.7
ϕ ( x) = ⋅ ⎢2 ⋅ ⎜ ⎟ − ⎜ ⎟ ⎥
2 ⋅ E ⋅ I y ⎣⎢ ⎝ l ⎠ ⎝ l ⎠ ⎦⎥
F ⋅l3 ⎡ ⎛ x ⎞ ⎛ x ⎞ ⎤
2 3
w( x) = ⋅ ⎢3 ⋅ ⎜ ⎟ − ⎜ ⎟ ⎥
6 ⋅ E ⋅ I y ⎣⎢ ⎝ l ⎠ ⎝ l ⎠ ⎦⎥
precum şi valorile maxime ale acestor funcţii în capătul liber al barei:
90
Rezistenţa materialelor I
⎧ F ⋅l2
ϕ =
⎪ max 2 ⋅ E ⋅ I
⎪ y
⎨
⎪w = F ⋅ l
3
⎪ max 3 ⋅ E ⋅ I y
⎩
x3 x2 x1
wk ( x ) = wpk + C1k
+ C2 k + C3k + C4 k (6.22)
3! 2! 1!
Dacă încărcarea are expresie unică pe toată lungimea barei, în soluţia generală a
ecuaţiei apar patru constante de integrare. Pentru fiecare capăt de bară se pot impune câte
două condiţii şi astfel problema are soluţie unică.
Condiţiile ce se impun la capătul barei se referă la deplasări şi la eforturi secţionale, în
funcţie de legăturile din aceste puncte
91
Capitolul VI Deformarea barelor solicitate la încovoiere
w = 0, M = 0
w = 0, ϕ = 0
M = 0, T = 0
wDR = wST , ϕ DR = ϕ ST
M DR = M ST + M
TDR = TST − F
OBSERVAŢII
1) Eforturile secţionale se vor exprima în funcţie de săgeată.
2) La limita între intervale în care nu apar legături, iar grinda este continuă trebuie
îndeplinite condiţiile următoare:
• condiţiile de continuitate geometrică pentru săgeată şi rotire
• condiţiile statice, deduse din echilibrul elementului de grindă detaşat din această
zonă, care se referă desigur la eforturile secţionale.
TST = F + TDR ⇒ TDR = TST − F
M ST + M = M DR ⇒ M DR = M ST + M
Fig.6.8
92
Rezistenţa materialelor I
Din expresia săgeţii de forma (6.20) se stabilesc expresiile pentru rotire, moment
încovoietor şi forţă tăietoare:
dw x2
ϕ ( x) = = C1 ⋅ + C2 ⋅ x + C3 (6.23)
dx 2!
d 2w
M ( x ) = − E ⋅ I y ⋅ 2 = − E ⋅ I y ⋅ ( C1 ⋅ x + C2 ) (6.24)
dx
d 3w
T ( x ) = − E ⋅ I y ⋅ 3 = − E ⋅ I y ⋅ C1 (6.25)
dx
Constantele de integrare au sens pur matematic însă se poate stabili semnificaţia lor
fizico-geometrică. Astfel se notează cu indice zero valorile în origine (la x = 0 ) ale
deplasărilor şi eforturilor secţionale: w0 săgeată, ϕ0 rotire, M 0 moment încovoietor, T0 forţă
tăietoare.
Cu notaţiile făcute in relaţiile (6.20), (6.23), (6.24),(6.25), se obţin semnificaţiile
fizico-geometrice ale constantelor de integrare:
w0 = w ( 0 ) = C4 , M 0 = M ( 0 ) = − E ⋅ I y ⋅ C2
ϕ0 = ϕ ( 0 ) = C3 , T0 = T ( 0 ) = − E ⋅ I y ⋅ C1 (6.26)
În baza relaţiilor (6.26) ecuaţia fibrei medii deformate este:
M 0 x2 T x3
w ( x ) = w0 + ϕ0 ⋅ x − ⋅ − 0 ⋅ (6.27)
E ⋅ I y 2! E ⋅ I y 3!
Ecuaţia (6.27) precizează valorile deplasărilor în punctul curent de abscisă x funcţie de
parametrii în origine, care a determinat denumirea metodei, metoda parametrilor în origine.
Dacă pe bară acţionează şi sarcini aplicate, soluţiei (6.27) i se adaugă soluţii
particulare wp specifice tipurilor de încărcări.
Se consideră o încărcare cu sarcina q uniform distribuită pe intervalul ( a, b ) şi nulă
pentru x ∉ ( a, b ) , (fig.6.9).
Fig.6.9
În baza relaţiei generale (6.21) obţinută pentru soluţia particulară, rezultă soluţia
particulară pentru acest caz:
x≤a wp = 0 (6.28)
93
Capitolul VI Deformarea barelor solicitate la încovoiere
x x x x
1
x ∈ ( a, b )
E ⋅ I y ∫a ∫a ∫a ∫a
wp = ⋅ dx dx dx q ⋅ dx
1 q ⋅( x − a)
4
wp = ⋅ (6.28)
E ⋅ Iy 4!
Soluţia particulară pentru x ≥ b se deduce printr-un artificiu: se presupune încărcarea
cu sarcina distribuită extinsă şi pentru x ≥ b . Pentru compensare, ca să nu se producă
modificarea stării de tensiuni şi deformaţii a grinzii, se introduce o sarcină ( −q ) pe acest
interval astfel încât soluţia particulară va fi:
⎡ q ⋅ ( x − a )4 q ⋅ ( x − b )4 ⎤
1
x≥b wp =
⎢ − ⎥ (6.29)
⎢⎣ E ⋅ Iy
4! 4! ⎥⎦
Dacă se consideră pe bară o sarcină distribuită liniar pe intervalul ( a, b ) (fig.6.10), în
mod similar se obţin următoarele expresii pentru soluţia particulară:
x≤a wp = 0
1 q0 ⋅ ( x − a ) 1
5
x ∈ ( a, b ) wp = ⋅
E ⋅ Iy 5! c
1 ⎡ q0 ⋅ ( x − a ) 1 q0 ⋅ ( x − b ) 1 q0 ⋅ ( x − b ) ⎤
5 5 4
x≥b wp = ⎢ ⋅ − ⋅ − ⎥
E ⋅ I y ⎣⎢ 5! c 5! c 4! ⎦⎥
(6.30)
Fig.6.10
94
Rezistenţa materialelor I
Fig.6.11
x≥a wp = − ⋅ (6.31)
E ⋅ Iy 2!
unde ( x − a ) este distanţa de la secţiunea de aplicare a momentului M la secţiunea curentă.
Cu un raţionament analog se stabileşte soluţia particulară în cazul forţei concentrate
(fig.6.12).
Fig.6.12
x≤a wp = 0
F ( x − a)
3
x≥a wp = − ⋅ (6.32)
E ⋅ Iy 3!
Se ţine seamă de faptul că forţa F are sens contrar sensului forţei tăietoare T0 din
origine (fig.6. 8).
95
Capitolul VI Deformarea barelor solicitate la încovoiere
F ( x − bj )
3
M i ( x − ai )
2
M 0 x2 T x3
w ( x ) = w0 + ϕ0 x − ⋅ − 0 ⋅ −∑ ⋅ +∑ j ⋅ +
E ⋅ I y 2! E ⋅ I y 3! i E ⋅ I y 2! j E ⋅ Iy 3!
( x − ck ) − qk ( x − d k )
4 4
q
+∑ k ⋅ ∑ ⋅
k E ⋅ Iy 4! k E ⋅ Iy 4!
(6.34)
F ( x − bj )
2
M ( x − ai )
1
M x1 T x2
ϕ ( x ) = ϕ0 − 0 ⋅ − 0 ⋅ − ∑ i ⋅ +∑ j ⋅ +
E ⋅ I y 1! E ⋅ I y 2! i E ⋅ I y 1! j E ⋅ Iy 2!
( x − ck ) − qk ( x − d k )
3 3
q
+∑ k ⋅ ∑ ⋅
k E ⋅ Iy 3! k E ⋅ Iy 3!
Fig.6.13
( x − ck ) ( x − dk )
2 2
M ( x ) = M 0 + T0 ⋅ x + ∑ M i ⋅ ( x − ai ) − ∑ Fj ⋅ ( x − b j ) − ∑ qk + ∑ qk
0
⋅ ⋅
i j k 2! k 2!
(6.35)
T ( x ) = T0 − ∑ Fj ⋅ ( x − b j ) − ∑ qk ⋅ ( x − ck ) + ∑ qk ⋅ ( x − d k )
0
(6.36)
j k k
OBSERVAŢII
1) Din relaţiile (6.33), (6.34), (6.35), (6.36) rezultă că sarcinile aplicate care apar pe bară
intervin doar în expresiile săgeţii din secţiunile situate în dreapta celei în care acţionează.
2) Relaţiile (6.33)…(6.36) sunt valabile pe toată lungimea barei cu observaţia că termenii
din sume se adaugă numai dacă monoamele ( x − ai ) , ( x − b j ) ,L au valori pozitive.
3) Pentru momentele concentrate M i s-a considerat ca sena pozitiv sensul acelor de ceas,
iar pentru forţele Fj şi qk sensul pozitiv al axei z .
4) Relaţiile (6.33)…(6.36) permit determinarea deplasărilor şi a eforturilor secţionale în
orice secţiune, dacă se cunosc valorile parametrilor iniţiali, care se stabilesc din cele patru
condiţii la cele două extremităţi ale barei.
96
Rezistenţa materialelor I
CAPITOLUL VII
97
Capitolul VII Torsiunea barelor de secţiune circulară
P ⋅ 10 3 30 P
Mt = ⋅ = 9550 (7.2)
n π n
unde: P [KW] , n [ rot min ]
Fig.7.2
Fig.7.3
98
Rezistenţa materialelor I
sau
M1 + M 2 + M 3 = M 4
În cazul general de solicitare pot exista şi momente de torsiune distribuite după o lege
oarecare (fig.7.4).
Fig.7.5
Fig.7.4
Fig.7.6
99
Capitolul VII Torsiunea barelor de secţiune circulară
100
Rezistenţa materialelor I
Fig.7.7
Această situaţie este posibilă întrucât experimental s-a stabilit că aspectul liniilor de pe
suprafaţa exterioară a barei se păstrează pentru orice suprafaţă cilindrică interioară
concentrică cu suprafaţa exterioară.
Deplasarea unui punct oarecare f din secţiunea transversală se poate exprima astfel:
dϕ
ff , ⇒ γ ⋅ dx = r ⋅ dϕ ⇒ γ = r (7.5)
dx
101
Capitolul VII Torsiunea barelor de secţiune circulară
M t = G ⋅ θ ⋅ Ip (7.11)
Răsucirea specifică θ va fi :
Mt
θ= (7.12)
G ⋅ Ip
Unghiul total de răsucire rezultă înlocuind (7.12) în (7.4):
Mt
ϕt = ∫ dx (7.13)
l
G ⋅ Ip
cu formele următoare:
M ⋅l
• secţiune cu diametru constant : ϕ t = t unde GI p se numeşte rigiditate la răsucire
G ⋅ Ip
M ti ⋅ l i
• secţiune cu diametru variabil în trepte: ϕ t = ∑
G ⋅ I pi
Din (7.8) şi (7.12) se obţine:
Mt ⋅ r
τ= (7.14)
Ip
care reprezintă valoarea tensiunii tangenţiale într-un punct al secţiunii transversale la raza r.
Tensiunea tangenţială maximă, pentru r = R , va fi:
102
Rezistenţa materialelor I
Mt M
τ max = = t (7.15)
Ip Wp
R
Ip
unde Wp = este modulul de rezistenţă polar.
R
Pentru secţiunea circulară cu diametrul d se cunosc relaţiile de calcul:
π ⋅ d4 π ⋅ d3
Ip = , Wp = (7.16)
32 16
Pentru secţiunea inelară cu diametrul exterior D şi diametrul interior d se cunosc
relaţiile de calcul:
π ⋅ D4
Ip =
32
(1 − α4 ) (7.17)
π ⋅ D3
Wp =
16
(1 − α4 ) (7.18)
unde: α = d D
Pe baza relaţiilor stabilite se pot rezolva problemele rezistenţei materialelor din
condiţii de rezistenţă, în funcţie de tensiunea tangenţială admisibilă τ a pentru starea de
forfecare pură:
M
• dimensionare : Wpnec = t
τa
M
• verificare : τ ef = t ≤ τ a (7.19)
Wp
• calculul momentului
de răsucire capabil: M cap
t = τ a ⋅ Wp
Uneori dimensionarea barelor solicitate la răsucire se face pe baza condiţiei de
rigiditate impunându-se θa = (0,15…..0,3)0/m :
Mt
I nec
p = (7.20)
G ⋅ θa
OBSEVAŢII
La examinarea unor probleme de răsucire trebuie să se ţină seama că tensiunile
tangenţiale se dezvoltă atât în secţiunile transversale cât şi în secţiunile longitudinale.
Aceste tensiuni se iau în considerare la calculul barelor tubulare confecţionate din tablă prin sudură
sau nituire (fig.7.10).
Datorită tensiunilor tangenţiale din secţiunile
longitudinale apar ruperi pe direcţie longitudinală la barele
de lemn solicitate la răsucire, întrucât lemnul rezistă mai
puţin la forfecare.
În planele înclinate la 450 faţă de axa longitudinală a
barei apar tensiunile normale σ1> 0 şi σ2< 0.
Astfel se explică ruperea barelor din fontă, solicitate
la răsucire, în plane înclinate la 450 faţă de axa
longitudinală, deoarece fonta este mai puţin rezistentă la
compresiune.
Fig.7.10
103