Professional Documents
Culture Documents
SINTEZĂ
Situaţia netă
Pornind de la abordarea juridică a bilanţului, există diferite opinii 1.2.3potrivit cărora
conceptul de situaţia netǎ este mai relevant în ceea ce priveşte reflectarea averii nete a
acţionarilor.
Într-o primă accepţiune, situaţia netǎ a întreprinderii (S.N) reprezintă activul net
neangajat în datorii şi se determină cu ajutorul relaţiei: SN = Activ total – Datorii totale. Deci,
situaţia netă a întreprinderii reprezintă diferenţa dintre activele totale şi datoriile totale
contractate.
Aceasta exprimǎ valoarea contabilǎ a drepturilor pe care le posedǎ proprietarii asupra
întreprinderii, reprezentând averea proprietarilor care trebuie sǎ fie suficientǎ pentru a asigura
independenţa financiarǎ a întreprinderii, precum şi funcţionarea normalǎ a acesteia.
Comparativ cu capitalurile proprii, situaţia netǎ este mai restrictivǎ, fiind un indicator mai
relevant ce exprimǎ valoarea activului realizabil la un moment dat, care interesează proprietarii,
acţionarii, cât şi creditorii întreprinderii, mai ales în cazul lichidării acesteia. Situaţia netǎ se
calculează punând faţa în faţa bunurile şi datoriile de aceeaşi scadenţǎ astfel:
SN = Stocuri + Producţia în curs de execuţie + Creanţe de exploatare + Trezoreria activǎ
SN = Activ circulant – Datorii de exploatare
SN = Activ net realizabil + Activ imobilizat net – Capitaluri de investiţii externe
Situaţia netǎ pozitivǎ şi crescătoare a întreprinderii reflectǎ o gestiune economicǎ
sănătoasă, care are ca efect maximizarea valorii întreprinderii, a capitalurilor proprii.
Creşterea situaţiei nete are ca efect creşterea rentabilităţii şi a independenţei financiare, pe
baza acestora putându-se determina riscul global sau lichidativ:
Riscul global = SN – Activ fǎrǎ valoare / Active
O situaţie netǎ negativǎ reflectǎ o stare de prefaliment, fiind consecinţa încheierii cu
pierderi a exerciţiilor financiare anterioare, pierderi care au epuizat integral capitalurile proprii,
partea neacoperitǎ rămânând exclusiv în sarcina creditorilor, acesta fiind de altfel riscul de
insolvabilitate al întreprinderii.
Fondul de rulment - Echilibrul financiar al întreprinderii rezultǎ din confruntarea
maselor mari ale bilanţului: fondul de rulment cu necesarul de fond de rulment din care rezultǎ
trezoreria. Acest echilibru este determinat în raport cu concepţiile de prezentare a bilanţului:
optica financiarǎ şi cea funcţionalǎ.
Echilibrul financiar, pe baza bilanţului financiar care grupează posturile bilanţiere după
criteriul permanenţei, presupune finanţarea activului cu o duratǎ mai mare de un an din resurse
cu scadenţe de peste un an, iar finanţarea activelor sub un an din resurse scadenţe sub un an.
Un prim echilibru rezultǎ din confruntarea capitalurilor permanente cu necesarul permanent
din care rezultǎ fondul de rulment financiar net (FRF).
Practic, fondul de rulment deţine o poziţie strategicǎ în cadrul bilanţului financiar,
asigurând legătura între partea de sus şi cea de jos a bilanţului.
Fondul de rulment financiar este un indicator al lichidităţii, şi aceasta pentru că un nivel
insuficient al său este un semn al riscului de plată, dar este şi un indicator al solvabilităţii,
1.
Stancu I., „Teoria pieţelor financiare. Finanţele întreprinderilor. Analiza şi gestiunea financiară”, Editura
Economică, Bucureşti, 1996, p. 311.
2.
Ristea M., „Contabilitatea întreprinderii”, vol. I. Editura Mărgăritar, Bucureşti, 1997, p. 460
3
.Vintilă G., „Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderilor”, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti,
1998, p. 16.
1
apreciat de către creditori, pentru că reprezintă „o marjă de securitate pe care societatea trebuie
să o constituie pentru a face faţă asimetriei riscurilor utilizărilor şi datoriilor mai mici de un an”.4
Indicatorul fondul de rulment este considerat „cel mai important indicator al echilibrului
financiar al întreprinderii […], fiind rezultatul arbitrajului între finanţarea pe termen lung şi
finanţarea pe termen scurt”.5
Fondul de rulment a cunoscut o largă definire în literatura de specialitate, reflectând
progresul pe care l-a înregistrat concepţia cu privire la rolul analizei financiare.6
Fondul de rulment poate fi calculat prin douǎ metode. Metoda „vârfului” bilanţului este
prima metodǎ de determinare a fondului de rulment financiar, astfel:
FRF = Capitaluri permanente – Necesar permanent,
adică:
FRF = Capitaluri permanente – Imobilizări nete >1 an
„Această metoda pune în evidenţǎ echilibrul financiar pe termen lung, fondul de rulment
reprezentând partea din capitalurile permanente rămasă după finanţarea imobilizărilor, pe care
întreprinderea o consacrǎ finanţării activelor circulante. Este partea din capitaluri cu grad de
exigibilitate slab, care serveşte finanţării elementelor de activ cu grad de lichiditate suficient de
crescut.”7 Aceastǎ metodǎ insistǎ asupra originii fondului de rulment, dând posibilitatea în acelaşi
timp de a se înţelege cauzele ce conduc la variaţia acestuia.
Fondul de rulment se poate determina ca diferenţă între sursele permanente şi alocările
permanente.
Astfel creşterea fondului de rulment financiar este determinatǎ de creşterea capitalurilor
permanente (emisiuni de noi obligaţiuni, de noi acţiuni, noi împrumuturi pe termen lung) şi de
reducerea imobilizărilor nete (vânzători de titluri, acţiuni de dezinvestire, etc). În acest mod
creşte marja de securitate a întreprinderii, o mare parte din activele circulante fiind finanţate din
capitaluri permanente.
Înregistrarea unui fond de rulment pozitiv nu reprezintă decât un semn aparent de
stabilitate. Se poate constata cǎ o întreprindere care înregistrează un echilibru aparent mai puţin
stabil, poate face faţa scadenţelor sale, dacǎ viteza de rotaţie a activelor sale circulante este mai
mare decât datoriile pe termen scurt, sau altfel spus se poate supravieţui şi în dezechilibru.
Atunci când valoarea fondului de rulment financiar este pozitivă, se consideră că
societatea şi-a asigurat echilibrul financiar, adică „activul exigibil este superior datoriilor pe
termen scurt, ceea ce este echivalent cu faptul că resursele pe termen mediu şi lung au finanţat cel
puţin utilizările stabile (mai mari de un an)”.8
Scăderea fondului de rulment este determinatǎ de scăderea capitalurilor permanente
(reducerea capitalurilor proprii, rambursări de împrumuturi pe termen lung sau de obligaţiuni) şi
de creşterea imobilizărilor nete (achiziţionarea unor active imobilizate).
În situaţia unui fond de rulment financiar staţionar, întreprinderea se aflǎ într-o perioadǎ
de stagnare, stagnare ce poate fi temporarǎ sau de duratǎ, având diferite cauze.
Cea de-a doua metodǎ de determinare a fondului de rulment financiar este metoda
”piciorului” bilanţului, conform căreia fondul de rulment este:
FRF = Activ circulant net < 1 an – Datorii pe termen scurt < 1 an
Aceastǎ metodǎ pune în evidenţǎ afectarea şi finalitatea fondului de rulment care este
finanţat din activul circulant. În aceastǎ situaţie, fondul de rulment financiar aratǎ surplusul
activelor circulante nete nefinanţate din datoriile temporare, evidenţiind excedentul de lichiditate
potenţiala, ca o marjǎ de securitate privind solvabilitatea întreprinderii.
Un fond de rulment pozitiv constituie o marjǎ de securitate pentru exploatarea activităţii
întreprinderii, permiţându-i sǎ-şi asigure un nivel minim al unor active circulante strict necesare
4
Esnault B., Hoarau C., Comptabilité financière, Presses Universitaires de France, Paris, 1994, p. 364
5
Stancu I., „Teoria pieţelor financiare. Finanţele întreprinderii. Analiza şi gestiunea financiară”, Editura Economică,
Bucureşti, 1997, p. 454.
6
Cohen E., „Analyse financière”, 3-------- édition, Editura Economica, Paris, 1994, pg. 142-145.
7
Petrescu S., Mironiuc M., „Analiza economico-financiară. Teorie şi aplicaţii”, Editura Tiparul, Iaşi, 2002, pg.248
8
Griffith S., „Gestion financière”, Eyrolles Université, Paris, 1991, p. 82.
2
funcţionǎrii (stocuri minime, fond de casǎ minim), activul circulant fiind mai mare decât datoriile
pe termen scurt.
FRF > 0 determinat de Capitaluri permanente > Imobilizări nete
FRF > 0 determinat de Activ circulant net > Datorii sub un an
Însă, un fond de rulment financiar negativ constituie un semnal de alarmǎ pentru
întreprindere care va fi lipsitǎ de capitaluri permanente suficiente sǎ-i asigure finanţarea
imobilizărilor, sau care are active circulante mai mici decât datoriile scadente pe termen scurt, pe
care nu le va putea achita astfel:
FRF<0 determinat de Activ circulant net < Datorii mai mici de un an
FRF < 0 determinat de Capitaluri permanente < Imobilizări nete,
Este o situaţie des întâlnită în sectorul de distribuţie, unde viteza de rotaţie a stocurilor
este acceleratǎ şi existǎ credite - furnizori însemnate.
Fondul de rulment al unei întreprinderi, după aprecierile specialiştilor finalişti trebuie
sǎ reprezinte valoarea a unu până la trei luni cifra de afaceri, iar ponderea capitalurilor
împrumutate în interiorul capitalurilor permanente nu trebuie sǎ fie excesivǎ în raport cu cea a
capitalurilor proprii, aceasta situându-se sub 50% , de aceea se impune determinarea fondului de
rulment propriu (FRp) şi a fondului de rulment străin sau împrumutat (FRS)
Fondul de rulment propriu (FRp) exprimă excedentul de capitaluri proprii în raport cu
imobilizările nete şi se calculează după relaţia:
FRp = Capitaluri proprii – Imobilizări nete
Acest indicator de echilibru financiar pune în evidenţǎ influenţa structurii de finanţare
asupra constituirii sale, adică măsura în care echilibrul financiar se asigurǎ prin capitalurile
proprii, ceea ce de fapt reflectǎ gradul de autonomie financiarǎ. În interiorul capitalurilor
permanente, ponderea capitalurilor împrumutate nu trebuie să fie prea mare în raport cu cea a
capitalurilor proprii, aceasta trebuie să reprezinte cam 50%, de aceea se impune determinarea
indicatorului fond de rulment propriu şi a fondului de rulment străin sau împrumutat.
Fondul de rulment propriu pune în evidenţă influenţa structurii de finanţare asupra
constituirii sale, adică măsura în care se asigură echilibrul financiar prin capitalurile proprii, ceea
ce reflectă gradul de autonomie financiară al întreprinderii.
Aceasta exprimă excedentul de capitaluri proprii în raport cu imobilizările nete.
Rezultatul negativ exprimă fondul de rulment străin sau împrumutat, adică gradul de îndatorare
pe termen lung pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt, având un rol important in asigurarea
gradului de autonomie sau de libertate în luarea deciziilor de investire în vederea dezvoltării
societăţii.
Aceasta se calculează după relaţia:
FRS = Împrumuturi pe termen lung şi mediu – Imobilizări nete; sau: FRS = FRE – FRp
Valoarea informativǎ deosebitǎ a fondului de rulment de a realiza legătura între cele două
pǎrţi ale bilanţului financiar conduce la concluzia cǎ fondul de rulment reprezintă cel mai
important indicator al echilibrului financiar lichiditate – exigibilitate, fiind rezultatul arbitrajului
între finanţarea pe termen lung şi finanţarea pe termen scurt.
Analiza fondului de rulment trebuie completatǎ cu studiul unui alt agregat important al
bilanţului şi anume necesarul de fond de rulment.
Necesarul de fond de rulment (NFR) desemnează nevoile financiare generate de
executarea unor operaţiuni respective care compun ciclul de exploatare curentǎ a întreprinderii al
cărui total trebuie acoperit cel puţin parţial de resursele stabile. Nevoia de fond de rulment
reprezintă banii ce trebuie viraţi în întreprindere pentru a asigura funcţionarea acesteia, după
finanţarea imobilizărilor care comparǎ cheltuieli ce se vor recupera la achitarea facturilor de către
clienţi.
„Necesarul de fond de rulment reprezintă rezultatul compensării operaţiilor de exploatare
nefinalizate încă din punct de vedere financiar sub forma încasărilor, respectiv a plăţilor. Astfel,
utilizările de exploatare (stocurile şi creanţele) reprezintă imobilizări temporare care se vor
materializa în încasări, dar până atunci trebuie acoperite din alte resurse. Resursele de exploatare
3
(datoriile faţă de furnizori şi alte datorii nefinanciare) se vor materializa în plăţi, dar până atunci
ele sunt nişte resurse atrase temporar, care acoperă nişte utilizări cu acelaşi caracter temporar”.9
Necesarul de fond de rulment este „expresia realizării echilibrului financiar dintre
necesarul şi resursele de capitaluri circulante (ale exploatării)”.10
Nevoia de fond de rulment reprezintă diferenţa dintre necesităţile de finanţare a ciclului
de exploatare şi datoriile de exploatare.
Structura necesarului de fond de rulment cuprinde:
- stocurile (de materii prime, de semifabricate, de produse finite) a căror valoare
încorporează cheltuieli de fabricaţie;
- creanţe.
Din suma acestor componente se scad datoriile (de exploatare, dar şi din afara exploatării)
care corespund decalajelor între încasări şi plăţi.
Formula de calcul a necesarului de fond de rulment este:
NFR = nevoi temporare - resursele temporare
(exclusiv activele de trezorerie) (exclusiv pasivele de trezorerie)
În aceste condiţii:
NFR = (Stocuri + Creanţe)–(Datorii de exploatare pe termen scurt)
sau:
NFR = (Stocuri + Creanţe – Clienţi) – (Furnizori + Obligaţii fiscale)
Indicatorul de echilibru financiar, nevoia de fond de rulment, poate fi pozitiv sau negativ.
Un necesar de fond de rulment pozitiv reprezintă un surplus de necesar temporar faţǎ de
resursele temporare ce pot fi imobilizate, fiind o situaţie normalǎ dacǎ acesta este consecinţa unor
investiţii privind creşterea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare.
Un necesar de fond de rulment negativ aratǎ un decalaj nefavorabil între lichidarea
stocurilor şi creanţelor, pe de o parte, şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altǎ parte, în
sensul încetinirii încasărilor şi accelerării plǎţilor. Deci, un necesar de fond de rulment negativ
reflectǎ un surplus de resurse temporare faţǎ de capitalurile circulante, necesităţile temporare
fiind mai mici decât resursele temporare ce pot fi imobilizate. Este favorabilǎ aceastǎ situaţie
dacǎ este consecinţa accelerării rotaţiei activelor circulante, a urgentării încasărilor si încetinirii
plǎţilor.
Acest indicator arată deci, echilibrul curent al întreprinderii, fiind mai instabil şi mai
fluctuant decât indicatorul fond de rulment. Nevoia de fond de rulment este dependentǎ de:
volumul de activitate (cifra de afaceri); durata de rotaţie a stocurilor; termenul de recuperare a
creanţelor; termenul de platǎ a furnizorilor, etc.
Creşterea necesarului de fond de rulment poate avea loc prin creşterea creanţelor faţă de
clienţi sau prin reducerea datoriilor către furnizori.
Reducerea necesarului de fond de rulment poate avea loc prin creşterea datoriilor către
furnizori sau reducerea stocurilor de materii prime şi produse finite.
Necesarul de fond de rulment poate fi structurat, la rândul său, în două părţi:
1.Necesarul în fond de rulment pentru exploatare (NFRE), apare ca urmare a faptului că
cea mai mare parte din posturile bilanţului vizează activitatea de exploatare a întreprinderii, iar
9
Munteanu V., Contabilitatea financiară a întreprinderilor, vol. II, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura
Lucman Serv, Bucureşti, 1999,p. 618.
10
Stancu I., „Teoria pieţelor financiare. Finanţele întreprinderilor. Analiza şi gestiunea financiară”, Editura
Economică, Bucureşti, 1997, p. 447.
4
mărimea posturilor de stocuri, creanţe şi datorii de exploatare variază proporţional cu cifra de
afaceri.
NFRE = Active circulante de exploatare - Datorii de exploatare
Depinzând de mărimea cifrei de afaceri, se poate spune deci, că necesarul de fond de
rulment din exploatare are un caracter sezonier.
Din aceste motive, interpretarea nevoii de fond de rulment trebuie făcută cu mare
prudentă ţinându-se cont de caracterul sezonier al activităţii întreprinderilor pentru a se şti daca
necesarul de fond de rulment corespunde unui nivel maxim, minim sau mediu.
2. Necesarul în fond de rulment în afara exploatării (NFRAE) se calculează pe baza
posturilor de bilanţ care nu au legătură cu activitatea de exploatare. Se referă la alte creanţe
diverse, valori imobiliare de plasament şi datorii fiscale şi alte datorii şi sunt legate în general de
activitatea financiară sau excepţională.
Necesarul de fond de rulment în afara exploatării este mai mic faţă de necesarul de fond
de rulment din exploatare şi corespunde acelor nevoi din afara ciclului de exploatare, care nu
sunt finanţate de resurse ciclice şi care trebuie acoperite din capitaluri permanente.
Relaţia de calcul este:
NFRAE =Active diverse - Resurse diverse
sau:
NFRAE = Creanţe diverse - Datorii diverse
din afara exploatării din afara exploatării
Nevoia de fond de rulment din afara exploatării nu depinde deci de mărimea cifrei de
afaceri şi nici de caracterul sezonier al activităţii, mărimea sa variind aleatoriu în funcţie de
frecvenţa şi importanţa operaţiilor în afara exploatării.
În privinţa echilibrului între fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment se pot
adopta următoarele politici:
a. politica de prudenţă şi de întărire a autonomiei financiare în care în lipsa unui plasament
rentabil, trezoreria netă se poate regăsi în disponibilităţi băneşti în conturi şi în numerar în
casierie;
b. politica ofensivă de creştere a producţiei;
c. politica de echilibru care menţine fondul de rulment la nivelul nevoii de fond de rulment.
Necesarul de fond de rulment este pozitiv în întreprinderile industriale, fiind un necesar
net de fond de rulment de exploatare care trebuie finanţat, şi este negativ la societăţile cu
activitate de distribuţie unde existǎ resurse nete de finanţare, resursele de exploatare fiind
superioare necesarului de finanţare.
Trezoreria netǎ (T.N) poate fi determinatǎ pornind de la egalitatea bilanţierǎ care conduce
la confruntarea fondului de rulment cu necesarul fondului de rulment.
FR – NFR = Disponibilităţi – Creanţe bancare de trezorerie = T.N.
Astfel trezoreria netǎ apare ca un rezultat al operaţiunilor ce afectează toate posturile de
bilanţ, rezultând din analiza pe orizontalǎ a:
- pǎrţii superioare: TN = FR – NFR
- pǎrţii inferioare: TN = Disponibilităţi –Pasive de trezorerie; sau: TN = T activǎ – T pasivǎ
Disponibilităţile curente degajate de funcţionarea întreprinderii, la care se adaugă
rambursările în orice moment (valori mobiliare de plasament) alcătuiesc trezoreria activǎ, în timp
ce trezoreria pasivǎ este reprezentatǎ de creditele bancare curente, soldurile creditoare de bănci şi
efectele scontate.
Trezoreria netǎ rezultǎ din operaţiuni ce afectează capitalurile permanente şi activul
imobilizat, precum şi din operaţiuni care privesc activele circulante şi datoriile pe termen scurt.
O creştere a trezoreriei nete se poate realiza fie prin creşterea fondului de rulment şi
scăderea necesarului de fond de rulment, fie prin scăderea creditelor bancare de trezorerie şi
creşterea disponibilităţilor băneşti.
Trezoreria netǎ determinatǎ prin cele două modele de calcul poate fi pozitivǎ, sau
negativǎ, astfel:
5
1. Trezoreria netă pozitivǎ indică un echilibru financiar la nivelul întreprinderii, fiind un
excedent de finanţare ce urmează a fi plasat eficient şi sigur pe piaţa monetară şi/sau financiară.
Trezoreria este pozitivǎ când: FR > NFR şi Disponibilităţi > Credite de trezorerie
Dacǎ:
a. fondul de rulment este pozitiv şi necesarul de fond de rulment pozitiv, este cazul unui
necesar de fond de rulment finanţat din fondul de rulment, care degajǎ disponibilităţi ce pot
ascunde o subutilizare de capitaluri;
b. fondul de rulment este pozitiv şi necesarul de fond de rulment este negativ, atunci
resursele din activitatea de exploatare se adaugă la un excedent de resurse permanente pentru a
degaja un excedent mare de lichidităţi ce pot ascunde subutilizǎri de capitaluri;
c. un fond de rulment negativ şi un necesar de fond de rulment negativ evidenţiază faptul
că resursele din activitatea de exploatare acoperă un excedent de lichidităţi şi o parte a activului
imobilizat, o altǎ parte fiind finanţatǎ din datorii pe termen scurt, situaţie în care este necesarǎ
creşterea resurselor permanente.
2. Trezoreria netă negativă pune în evidenţă un echilibru financiar, un deficit monetar
care a fost acoperit prin angajarea de noi credite.
Trezoreria este negativǎ când:
FR < NFR şi Disponibilităţile < Credite de trezorerie
Şi aici intervin trei situaţii.
a. necesarul de fond de rulment este finanţat parţial din fondul de rulment şi parţial din
credite bancare curente care sunt mai mari decât disponibilităţile;
b. dacǎ fondul de rulment este negativ şi nevoia de fond de rulment este pozitivǎ, trebuie
sǎ se revadă structura finanţării, întrucât creditele bancare curente acoperă o parte din
imobilizări;
c. dacǎ fondul de rulment este negativ şi nevoia de fond de rulment este negativǎ, este
situaţia în care resursele permanente acoperă o parte a activului imobilizat, restul fiind acoperit
de datoriile pe termen scurt, inclusiv credite bancare curente. De asemeni este necesarǎ
revederea structurii finanţării.
Creşterea trezoreriei de la un exerciţiu financiar la altul reprezintă Cash – flow-ul
perioadei (CF) şi se calculează după relaţia:
CF = TNN- TNN-1
Cash-flow-ul poate fi pozitiv şi negativ.
Un cash-flow pozitiv reprezintă o îmbogăţire a activului real, o majorare a averii
proprietarului, conducând la creşterea capacităţii de autofinanţare a investiţiilor, în timp ce un
cash-flow negativ semnifică o diminuare a capacităţii de autofinanţare a investiţiilor, o sărăcire a
activului real şi o reducere a valorii proprietăţii.
CHELTUIELI VENITURI
11
Ministerul Finanţelor Publice, Ghid practic de aplicare a Standardelor Internaţionale de Contabilitate, partea I, Ed.
Economică, Bucureşti, 2001, p.335
7
6. Rezultatul net al exerciţiului (Rn) Rn = RB -IP
Deci, „cheltuielile şi veniturile exprimă consecinţa diverselor procese şi operaţiuni
economico-financiare, iar rezultatul ca atare, se determină în urma comparării celor două laturi
esenţiale pentru orice unitate patrimonială: efortul angajat (cheltuiala) şi efectul obţinut (venitul).
Contabilitatea dispune în acest scop de contul de rezultate finale 121 „Profit şi pierdere”, care are
evident o funcţie comparativă”.12
Contul de rezultate se utilizează, deci, pentru determinarea rezultatului exerciţiului.
Din prezentarea efectuată asupra veniturilor, cheltuielilor şi definirea rezultatului
exerciţiului rezultă relaţiile privind calculul rezultatului urmare variaţiei situaţiei patrimoniului şi
urmare activităţii consumatoare de resurse producătoare de rezultate. Astfel:
Rezultatul Situaţia - Situaţia +/- Aportul proprietarilor
exerciţiului = finală iniţială la capitalul propriu
Sau
Rezultatul exerciţiului = Venituri realizate – Cheltuielile veniturilor realizate
Contul de rezultate sintetizează fluxurile economice ce au loc în unitate, respectiv,
cheltuielile şi veniturile perioadei de gestiune, rezultate din activitatea de exploatare, financiară şi
extraordinară.
Rezultatul ca diferenţă între venituri şi cheltuieli este generat fie de operaţiunile activităţii
curente şi normale ale întreprinderii, ce sunt clasificate în cele trei categorii de operaţiuni: de
exploatare, financiare şi excepţionale sau extraordinare ce nu fac parte direct din activitatea
normală, fie de funcţiile întreprinderii, diferenţiat fiind rezultatul în raport de funcţia de
producţie, funcţia de desfacere, funcţia administrativă, funcţia financiară şi evident funcţia
extraordinară.
O analiză a rezultatului contabil sub aspectul percepţiei din partea utilizatorilor de
informaţie contabilă se manifestă diferit. Dacă acţionarii şi investitorii de capital, precum şi
creditorii percep rezultatul contabil ca o diferenţă între venituri şi volumul cheltuielilor din care
s-au dedus dobânzile datorate care şi-au pierdut statutul de cheltuieli devenind o afectare de profit
în favoarea creditorilor, factorii de producţie, respectiv proprietarul, angajaţii întreprinderii, statul
percep rezultatul ca fiind valoarea adăugată calculată ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile
proprii consumurilor intermediare, reprezentate de consumuri de bunuri şi servicii primite de la
terţi. Celelalte cheltuieli cu salariile şi protecţia socială, impozitele şi taxele, dobânzile şi
amortizările devin afectări sau distribuţii ale profitului.
Deloc de neglijat sunt cele trei categorii de rezultate stabilite la nivelul întreprinderii,
astfel:
- rezultatul contabil, stabilit de contabilitatea generală ca o raţiune a analizei financiare;
- rezultatul fiscal, legat de raţiunile fiscale stabilit de contabilitatea financiară;
- rezultatul de gestiune, legat de raţiunile de eficienţă a performanţelor întreprinderii şi
menţinerea acesteia în starea concurenţială, rezultat calculat de contabilitatea de gestiune.
De asemenea, rezultatele sunt diferite şi în funcţie de metodele contabile diferite de
evaluare. Metoda prudenţei şi metoda costului istoric conduc la un rezultat diferit de cel calculat
într-o contabilitate de inflaţie bazată pe puterea de cumpărare constantă a monedei sau pe costuri
curente.
Gruparea şi restructurarea poziţiilor din contul de rezultate conduce la determinarea
soldurilor intermediare de gestiune (SIG), ceea ce contribuie la completarea informaţiilor
conţinute de contul de profit şi pierdere, deşi nu se substituie determinării rezultatului obţinut .
Soldurile intermediare de gestiune reprezintă mărimi rezultative ce se obţin prin calcule
economice, funcţie de legăturile reciproce existente între aceştia şi permit aprecierea creşterii
avuţiei generată de activitatea întreprinderii, precum şi înţelegerea modului de formare a
rezultatului net. Construcţia în trepte a indicatorilor valorici, pornind de la cel mai cuprinzător şi
până la cel mai sintetic a condus la denumirea de cascadă a soldurilor intermediare de gestiune,
fiecare din aceste solduri intermediare reflectând rezultatul gestiunii financiare, pe treapta
12
Horomnea E., „Tratat de contabilitate Teorii, Concepte, principii, Standarde”, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2001.
p.448
8
respectivă de acumulare. La baza construirii „Tabloului soldurilor intermediare de gestiune” stau
următoarele relaţii:
1. Marja comercială (MC)
Marja comercială vizează în exclusivitate unităţile comerciale sau cele cu activitate
mixtă şi se calculează astfel:
MC = Venituri din vânzări de mărfuri –Costul mărfurilor vândute
Mărimea marjei comerciale se apreciază în funcţie de tipul politicii de vânzare promovată
de întreprindere. Astfel :
- marja comercială ridicată corespunde întreprinderilor cu comerţ tradiţional sau de lux;
- marja comercială redusă corespunde întreprinderilor cu suprafeţe comerciale mari care practică
autoservirea.
Costul de cumpărare al mărfurilor reprezintă preţul de cumpărare fără TVA, la care se
adaugă cheltuieli accesorii de cumpărare, respectiv transport, manipulări, pierderi din transport,
variaţia stocurilor de mărfuri.
Marja comercială diferă pe ramuri şi produse şi este un indicator de bază pentru studii
previzionale şi permite determinarea pragului de rentabilitate ca raport între profit şi cheltuieli.
2.Producţia exerciţiului, este caracteristică întreprinderilor industriale care fabrică
produse finite şi reflectă întreaga activitate productivă a unităţii, respectiv producţia realizată şi
vândută, producţia realizată şi rămasă în stoc şi producţia realizată şi reţinută pentru nevoi
proprii. Formula de calcul este:
Producţia venituri din variaţia producţiei producţia
exerciţiului = vânzarea producţiei + stocate + imobilizată
3.Valoarea adăugată (VA) exprimă aportul întreprinderii în ceea ce priveşte producţia de
bunuri sau servicii, respectiv surplusul de încasări peste valoarea consumurilor provenind de la
terţi, acea bogăţie creată prin valorificarea surselor tehnice, umane şi financiare ale întreprinderii
şi poate fi determinată prin două modalităţi:
a. pornind de la producţie sau marja comercială (metoda producţiei):
Valoarea adăugată = Marja comercială + Producţia exerciţiului - Consumuri de la terţi
b. directă (adiţională): Valoarea adăugată = Venituri – Cheltuieli
Consumurile intermediare de la terţi cuprind: aprovizionări consumabile; alte cheltuieli
externe sub formă de lucrări şi servicii executate de terţi
Legat de valoarea adăugată se calculează rata de variaţie a valorii adăugate în raport cu
exerciţiul precedent şi constituie rata de creştere (Rc) a întreprinderii:
Rc = VA1- VA0
VA0
VA0 = valoarea adăugată în perioada de plan
VA1 = valoarea adăugată în perioada de raportare
Rata de creştere reprezintă creşterea de valoare adăugată rezultată din utilizarea factorilor
de producţie în special factorii de muncă şi capital pentru valoarea materialelor, serviciilor,
energiei cumpărate de la terţi, etc.
Rata de creştere reprezintă creşterea de valoare adăugată rezultată din utilizarea factorilor
de producţie în special factorii de muncă şi capital pentru valoarea materialelor, serviciilor,
energiei cumpărate de la terţi, etc.
Valoarea adăugată este sursa de realizare a acumulărilor băneşti din care se face
remunerarea participanţilor direcţi şi indirecţi la activitatea economică a întreprinderii şi anume
personalul prin salarii, prime, indemnizaţii şi cheltuieli sociale, statul prin impozite şi taxe,
creditorii prin dobânzi, comisioane, acţionarii prin dividende, întreprinderea prin capacitatea de
autofinanţare.
4. Excedentul brut de exploatare (EBE), care spre deosebire de ceilalţi indicatori
prezentaţi sunt denumiţi şi indicatori ai activităţii, acesta este primul sold intermediar de gestiune
cu semnificaţie în termeni de rentabilitate care reflectă contribuţia exploatării la formarea
rezultatelor, îmbrăcând, după caz, forma excedentului brut sau deficitului brut de exploatare,
evidenţiind în mod precis contribuţia capitalului la crearea bogăţiei întreprinderii. Excedentul
9
brut al exploatării este un indicator fundamental pentru cunoaşterea perfrmanţelor economice ale
întreprinderii, fiind un sold de gestiune independent de deciziile financiare ale întreprinderii, de
politica fiscală adoptată, de mărimea veniturilor şi a cheltuielilor extraordinare.
Acesta se poate determina astfel:
a.prin deducerea cheltuielilor de personal şi a cheltuielilor fiscale (mai puţin impozitul
pe profit) din suma valorii adăugate şi a subvenţiilor pentru exploatare primite de întreprindere,
după relaţia:
Excedentul brut = Valoarea + Subvenţii de - Cheltuieli de - Alte impozite, taxe şi
de exploatare adăugată exploatare personal vărsăminte asimilate
b. ca diferenţă între veniturile de exploatare încasabile şi cheltuielile de exploatare
plătibile, situaţie în care rezultatul brut de exploatare este o rezultantă a fluxului potenţial de
lichidităţi aferent ciclului de exploatare, şi aceasta întrucât momentul înregistrării veniturilor nu
coincide cu cel al încasării, iar momentul înregistrării unor cheltuieli nu coincide cu cel al plăţii
acestora:
Excedentul brut de exploatare = Venituri de exploatare - Cheltuieli de exploatare
5. Rezultatul exploatării (RE), indicator diferit de rezultatul brut de exploatare,
caracterizează performanţele comerciale şi financiare aferente activităţii de exploatare normală şi
curentă a întreprinderii, independent de politica financiară şi cea fiscală, punând în evidenţă
rezultatul degajat din activitatea de exploatare, după ce sunt luate în considerare toate cheltuielile
de producţie, comercializare şi riscurile de exploatare. În determinarea sa se ţine seama de
politica de amortizare şi de constituire a provizioanelor, astfel:
RE =EBE +Venituri din provizioane + Alte venituri – Cheltuieli cu amortizarea + Alte cheltuieli
privind exploatarea de exploatare şi provizioane de exploatare de exploatare
Rezultatul de exploatare se poate determina şi ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile
de exploatare, astfel:
Rezultatul exploatării = Venituri din exploatare -Cheltuieli de exploatare
6. Rezultatul financiar (RF), indicator al soldurilor intermediare de gestiune care apare
ca expresie a politicii de finanţare promovată de întreprindere, exprimă performanţele acesteia ca
urmare a implicării în activitatea financiară. Rezultatul financiar se determină ca diferenţă între
veniturile financiare totale şi cheltuielile financiare totale:
Rezultatul financiar = Veniturile financiare - Cheltuielile financiare
7. Rezultatul curent înainte de impozitare (RC) este un sold intermediar de gestiune
determinat atât de rezultatul exploatării normale şi curente ale întreprinderii, cât şi de cel al
activităţii financiare, fiind baza de calcul a impozitului pe profit.
Rezultatul curent înainte de impozitare= Rezultatul exploatării +/- Rezultatul financiar
8. Rezultatul extraordinar sintetizează rezultatul sub formă de profit sau pierdere
degajat de activitatea cu caracter de excepţie, acest sold trebuie să fie izolat de rezultatul curent,
deoarece el nu intervine în previziunea rezultatelor pentru exerciţiile viitoare şi se calculează:
Rezultatul extraordinar = Venituri extraordinare- Cheltuieli extraordinare
9. Rezultatul exerciţiului este un sold intermediar care reflectă eficienţa întregii activităţi
desfăşurată de o întreprindere pe o anumită perioadă de timp determinată, exprimând profitul sau
pierderea întreprinderii luată în totalitatea sa. Poate fi determinat prin:
a. metoda directă: Rezultatul exerciţiului =Venituri totale -Cheltuieli totale;
b. metoda indirectă, prin cumularea la rezultatul curent dinainte de impozitare a
rezultatului extraordinar, astfel:
Rezultatul exerciţiului = Rezultatul curent înainte de impozitare + Rezultatul extraordinar
10. Rezultatul net al exerciţiului exprimă mărimea absolută a rentabilităţii financiare cu
care sunt remuneraţi acţionarii pentru capitalurile proprii subscrise, altfel spus partea din rezultat
destinată distribuirii şi se obţine prin deducerea din rezultatul exerciţiului a impozitului pe profit:
Rezultatul net al exerciţiului = Rezultatul exerciţiului - Impozitul pe profit
Rezultatul net al exerciţiului, ca sold intermediar de gestiune este adesea utilizat în analiza
contabil- financiară pe baza sistemului de rate.
Acesta poate îmbrăca forma profitului sau pierderii nete şi exprimă mărimea absolută a
rentabilităţii financiare cu care vor fi remuneraţi acţionarii pentru capitalurile proprii subscrise.
10
Repartizarea pe destinaţii a profitului net trebuie să fie susţinută de existenţa unor disponibilităţi
monetare reale, în lipsa cărora profitul net va rămâne doar un potenţial de finanţare. În condiţiile
existenţei acestor disponibilităţi, profitul net se va distribui sub forma dividendelor şi/sau se
reinvesteşte în întreprindere. Profitul net nerepartizat constituie sursă proprie sau element de
autofinanţare generat de însăşi activitatea întreprinderii.
Se desprinde concluzia că la baza structurii tabloului soldurilor intermediare de gestiune
stau două principii :
- analiza veniturilor şi cheltuielilor pe tipuri de operaţiuni ce le-au generat (de exploatare,
financiare, extraordinare);
- distincţia dintre operaţiile curente şi cele extraordinare pusă în evidenţă de rezultatul de
dinainte de impozitare ce provine din operaţiile de exploatare şi cele financiare.
Menţinerea unei stări de performanţă economico – financiară cât mai bună şi mai mult
îmbunătăţirea continuă a acesteia sunt preocupările esenţiale ale managerilor întreprinderii în
vederea continuării desfăşurării activităţii în condiţii de profitabilitate, rentabilitate şi lichiditate.
Un indicator deosebit de important ce se determină pe baza elementelor oferite de contul
de profit şi pierdere este capacitatea de autofinanţare (CAF), indicator ce reflectă potenţialul
financiar de creştere economică a întreprinderii, adică acea sursă internă de finanţare generată de
activitatea industrială şi comercială a întreprinderii destinată să asigure finanţarea unor nevoi ale
gestiunii curente, creşterea fondului de rulment, finanţarea totală sau parţială a noilor investiţii,
remunerarea capitalurilor investite, rambursarea eventualelor împrumuturi contractate.
Capacitatea de autofinanţare reprezintă fluxul potenţial de lichidităţi aferent întregii
activităţi a întreprinderii, acel surplus monetar degajat de activitatea rentabilă a acesteia, prin
creşterea trezoreriei nete, adică a cash-flow-ului, ceea ce dovedeşte că cea mai mare parte a
capacităţii de autofinanţare trebuie susţinută de o trezorerie pozitivă.
Deşi nu este un indicator cuprins în tabloul soldurilor intermediare de gestiune,
capacitatea de autofinanţare poate fi considerat un sold intermediar cu o valoare informaţională
destul de bogată, în sensul evidenţierii măsurii în care întreprinderea poate să-şi finanţeze
creşterea economică, un indicator de mare expresivitate economică, ce reflectă forţa financiară a
întreprinderii, garanţia securităţii şi independenţa acesteia.
Totodată este şi un indicator de lichiditate financiară şi de solvabilitate care ridică gradul
de bonitate al firmei, măreşte încrederea partenerilor de afaceri, creând condiţii mai bune de
negociere a contractelor economice.
Capacitatea de autofinanţare reprezintă un indicator care exprimă independenţa financiară
a întreprinderii, reflectând un flux de disponibilităţi real, a cărei mărime depinde, pe de o parte de
rentabilitatea întreprinderii, iar pe de altă parte, de politica de investiţii aplicată de întreprindere şi
de metodele de amortizare a activelor imobilizate.
Mărimea capacităţii de autofinanţare depinde în primul rând de performanţele
economico-financiare ale întreprinderii şi de o serie de parametrii interni sau externi, cum ar fi:
politica adoptată de conducere în materie de îndatorare, dispoziţiile fiscale referitoare la sistemul
de amortizare (liniară, degresivă sau accelerată).
Altfel, capacitatea de autofinanţare se poate defini ca fiind diferenţa între fluxurile de
intrare şi de ieşire generate de operaţiunile curente de gestiune, lăsând la dispoziţia întreprinderii
resurse proprii pentru finanţarea diverselor activităţi.
„Capacitatea de autofinanţare reflectă potenţialul financiar degajat de activitatea rentabilă
a întreprinderii, la sfârşitul exerciţiului financiar, având ca destinaţie atât remunerarea
capitalurilor proprii, cât şi finanţarea investiţiilor”.13
Întreprinderile cu o bună capacitate de autofinanţare îşi micşorează riscul financiar, fiind
în măsură să înlăture greutăţile din perioadele de criză economică, când accesul la credite este
dificil din cauza dobânzilor mari. Totodată este şi un indicator de lichiditate financiară şi de
solvabilitate care ridică gradul de bonitate al firmei, măreşte încrederea partenerilor de afaceri,
creând condiţii mai bune de negociere a contractelor economice.
13
Onofrei M., Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p.113.
11
O capacitate de autofinanţare bună exprimă şi o capacitate de îndatorare bună, respectiv
posibilitatea de a garanta mai bine creditele bancare la care face apel întreprinderea.
Capacitatea de autofinanţare se poate determina pornind de la veniturile şi cheltuielile
gestiunii curente susceptibile de a se transforma, imediat sau la termen, în fluxuri de trezorerie.
Capacitatea de autofinanţare se determină prin două metode: procedeul deductiv şi
metoda aditivă. Capacitatea de autofinanţare pe baza procedeului deductiv porneşte de la
excedentul brut de exploatare (EBE):14
CAF = EBE + Alte venituri din exploatare (a) - Alte cheltuieli de exploatare (b) + Venituri financiare (c) -
Cheltuieli financiare (d) + Venituri extraordinare - Cheltuieli extraordinare - Impozitul pe profit
a. cu excepţia: veniturilor din vânzarea activelor cedate şi alte operaţiuni de capital
(contul 7583); venituri din subvenţii pentru investiţii (contul 7584); venituri din provizioane
(contul 7812);
b. cu excepţia: cheltuielilor privind prestaţiile externe (grupele de conturi 61 şi 62);
cheltuielile cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate (contul 635); cheltuielile privind
activele cedate şi alte operaţiuni de capital (contul 6583); cheltuielile de exploatare privind
provizioanele (contul 6812);
c. cu excepţia: veniturilor din investiţii financiare cedate (contul 764); veniturile
financiare din ajustări pentru pierderea de valoare (contul 786);
d. cu excepţia: cheltuielilor privind investiţiile financiare cedate (contul 664); cheltuielile
financiare privind ajustările pentru pierderea de valoare a imobilizărilor financiare (contul 6863);
cheltuielile financiare privind ajustările pentru pierderea de valoare a activelor circulante (contul
6864).
Această metodă pune în evidenţă originea capacităţii de autofinanţare, corectând
excedentul brut de exploatare cu veniturile încasabile şi cheltuielile plătibile, care sunt la originea
fluxurilor de trezorerie. În acest mod capacitatea de autofinanţare evidenţiază surplusul monetar
potenţial creat în mod progresiv de activitatea globală a întreprinderii pe întreaga perioadă a
exerciţiului. Capacitatea de autofinanţare, potrivit metodei aditive se determină pornind de la
rezultatul net al exerciţiului:
CAF = Rezultatul net + Cheltuieli de exploatare privind amortizările, provizioanele şi ajustările pentru
depreciere – Venituri din provizioane şi ajustări pentru depreciere privind activitatea de exploatare +
Cheltuieli financiare privind amortizările şi ajustările pentru pierdere de valoare - Venituri
financiare din ajustări pentru pierdere de valoare + Cheltuieli privind activele cedate şi alte
operaţiuni de capital – Venituri din vânzarea activelor cedate şi alte operaţiuni de capital + Cheltuieli
privind investiţiile financiare cedate - Venituri din investiţii financiare cedate - Venituri din subvenţii
pentru investiţii
Metoda aditivă de determinare a capacităţii de autofinanţare este extrem de simplă şi
rapidă, fiind preferată de practicieni, cu toate că nu explică originea capacităţii de autofinanţare şi
ansamblul fluxurilor de trezorerie care vor naşte operaţiuni, ci informează asupra destinaţiei
capacităţii de autofinanţare, şi anume: fluxul de resurse care corespunde rezultatului net destinat
creşterii întreprinderii (prin investiţii) şi remunerării acţionarilor (prin dividende); fluxul de
resurse materializat în cheltuielile cu amortizarea destinat reînnoirii imobilizărilor.
„Un merit al abordării aditive este de a sugera o utilizare posibilă a capacităţii de
autofinanţare:
- partea din fluxul de resurse ce corespunde cheltuielilor cu amortizarea ar putea fi
utilizată pentru reînnoirea echipamentelor..;
- partea din fluxul de resurse ce corespunde rezultatului net ar putea fi utilizată pentru
dezvoltarea întreprinderii…”.15
În calitatea de indicator de performanţă şi de resurse înserate în tabloul de finanţare,
menită să asigure legătura dintre analiza rezultatelor şi analiza fluxurilor financiare, capacitatea
14
Petrescu S., Analiză şi diagnostic financiar-contabil – Ghid teoretico aplicativ-, Editura CECCAR, Bucureşti,
2006, p. 80.
15
Richard J., Analyse financière et audit des performances, 2e édition la Villeguérin Éditions, Paris, 1993, pp.557 -
558.
12
de autofinanţare este noţiunea cheie pentru aprecierea rentabilităţii şi pentru analiza dinamică a
echilibrului financiar.
Capacitatea de autofinanţare se poate caracteriza astfel:16
1. este un sold rezidual al fluxurilor generate de ansamblul operaţiunilor de gestiune şi
unele operaţiuni extraordinare. Ea are caracterul unei resurse degajate în cursul exerciţiului
putându-se calcula ca diferenţă între intrări şi ieşiri din fonduri, din care nu se deduce nici un
element contabil calculat (amortizări, provizioane)
2. este un flux de trezorerie efectivă sau potenţială care cuprinde inexactităţi. Este
eterogenă, deoarece include mai multe feluri de resurse: resurse ce rămân un timp scurt în
întreprindere; resurse disponibile durabile pentru a asigura finanţări structurale; operaţiuni
(cheltuieli şi venituri) extraordinare;
3. trebuie să concure la menţinerea valorii întreprinderii, fiind un factor de creştere a
acesteia prin propriile sale mijloace, putând să dispună de capitaluri suplimentare, prin apelarea
la împrumut;
4. utilitatea capacităţii de autofinanţare vizează: finanţarea (totală sau parţială) a noilor
investiţii; întărirea fondului de rulment; rambursarea împrumutului la termen pentru completarea
mijloacelor de finanţare a programului de investiţii; rambursarea datoriilor bancare la finanţare a
investiţiilor; distribuirea de dividende.
Pe baza capacităţii de autofinanţare se determină o serie de indicatori necesari în
aprecierea independenţei financiare a întreprinderii, astfel:
1. capacitatea potenţială de rambursare a cheltuielilor financiare (R1):
Cheltuieli financiare
R1 = x 100
Capacitatea de autofinanţare
2. rata de finanţare a investiţiilor anuale (R2), rată ce reflectă proporţia în care societatea
poate asigura finanţarea investiţiilor anuale pe seama capacităţii de autofinanţare, în situaţia în
care se alocă întreaga sumă în acest scop, după relaţia:
Capacitatea de autofinanţare
R2 = x 100
Investiţii anuale
3. rata de acoperire a excedentului brut de exploatare (R3), după relaţia:
Capacitatea de autofinanţare
R3 = x 100
Excedentul brut de exploatare
4. rata de acoperire a rezultatului exerciţiului (R4), după relaţia:
Capacitatea de autofinanţare
R4 = x 100
Rezultatul exerciţiului
13
creşterea surselor obţinute din propria activitate a întreprinderii, ce rămân în mod permanent la
dispoziţia acesteia pentru finanţarea activităţii viitoare.
Importanţa autofinanţării poate fi argumentată prin principalele avantaje pe care aceasta
le oferă întreprinderii: constituie un mijloc sigur de finanţare, constituind o sursă stabilă şi
independentă; conferă întreprinderii un grad mare de libertate de acţiune în ceea ce priveşte
alegerea investiţiilor; permite frânarea îndatorării societăţii şi implicit scăderea cheltuielilor
financiare; constituie un indicator pe baza căruia se poate măsura randamentul capitalurilor
proprii, respectiv rentabilitatea financiară; reprezintă premisa deschiderii accesului la piaţa de
capital şi chiar atragerea de capital extern.
În analiza autofinanţării se disting trei trepte:
a. Autofinanţarea minimă permite menţinerea capacităţii întreprinderii, nefiind suficientă
pentru reînnoirea imobilizărilor necesare, păstrării capacităţilor de producţie existente;
b. Autofinanţarea de menţinere include surse ce vor asigura atât acoperirea cheltuielilor
necesare menţinerii potenţialului productiv, cât şi reînnoirea imobilizărilor şi acoperirea riscurilor
de exploatare;
c. Autofinanţarea de dezvoltare cuprinde, alături de sursele autofinanţării de menţinere şi
o parte din rezultatul exerciţiului, astfel încât să permită modernizarea şi creşterea capacităţilor de
producţie.
Pentru aprecierea performanţelor economico-financiare, pe lângă evoluţia autofinanţării în
mărime absolută se urmăresc ratele autofinanţării, cu ajutorul cărora se stabilesc concluzii cu
caracter general privind analiza în dinamică a capacităţii de autofinanţare şi a autofinanţării, şi
anume:17
1. rata autofinanţării investiţiilor anuale, după relaţia:
Autofinanţare
R1 = x 100
Investiţii anuale
2. rata autofinanţării imobilizărilor corporale şi necorporale, după relaţia:
Autofinanţare
R2 = x 100
Imobilizări corporale + Imobilizări necorporale
3. rata de autofinanţare a nevoilor globale de finanţare, care se determină după relaţia:
Autofinanţare
R3 = x 100
Active imobilizate +∆ nevoii de fond
REZULTATUL NEDISTRIBUIT
15
2. operaţiunile de capital, vizează modificări în structura şi volumul elementelor
patrimoniale ale bilanţului şi cuprind:
- operaţii de investiţii şi dezinvestiţii (vânzarea activelor şi recuperarea capitalurilor imobilizate)
- operaţii de finanţare ce conduc la majorarea capitalului propriu;
- operaţii de creditare care urmăresc atragerea de noi surse prin credite;
- operaţii de rambursare a creditelor;
- operaţii de restituire a capitalurilor proprii.
Rezultatul operaţiilor de gestiune îl constituie cash flow-ul de gestiune.
Categorii de cash flow:
a. cash-flow-ul de exploatare, exprimă rezultatul operaţiunilor de exploatare având
semnificaţia unei capacităţi potenţiale pentru autofinanţarea creşterii economice a întreprinderii şi
pentru remunerarea investitorilor de capital, respectiv acţionarii cu dividende şi creditorii cu
dobânzi. Relaţia de calcul a cash-flow-ul de exploatare este:
C.F. expl. = Profit de exploatare – Impozit pe profit + Amortizarea
Impozit pe profit = (Profit din exploatare – Dobânda) x Cota de impozit pe profit
Tabloul de finanţare este unul din instrumentele utilizate în analiza financiară în dinamic,
este un document financiar de sinteză cu caracter complementar, care explică variaţia
patrimoniului. Acesta permite surprinderea fluxurilor financiare din întreprindere care au avut loc
în cursul perioadei analizate fiind un instrument extrem de eficient în diagnosticarea financiară a
unei întreprinderi.
Scopul tabloului de finanţare este de a exprima formarea fondului de rulment şi relaţia
fondului de rulment cu soldul de trezorerie prin intermediul fluxurilor monetare (încasari şi plăţi).
Tabloul de finanţare se întocmeşte pe baza bilanţului contabil şi a contului de profit şi
pierdere încheiat pe două exerciţii financiare consecutive. Acesta se delimitează ca o „punte”
între bilanţul de deschidere şi bilanţul de închidere al unui exerciţiu.
Necesitatea utilizării tabloului de finanţare este determinată de faptul că acesta furnizează
o serie de informaţii utile privind evoluţia globală a trezoreriei, ceea ce permite utilizatorilor de
informaţii să evalueze capacitatea întreprinderii de a genera lichidităţi, sau, după caz, necesităţile
în materie de disponibilităţi. Este, deci, un instrument util atât pentru conducerea de
societate care, pe baza informaţiilor oferite de acest document, trebuie să se asigure că dispune de
resurse financiare suplimentare pentru realizarea investiţiilor prevăzute, iar dacă acestea sunt
insuficiente, să poată evalua din timp alte posibilităţi de procurare, cât şi pentru utilizatorii
externi, fiind o formă de satisfacere a cerinţelor informaţionale ale acestora. Tabloul de finanţare
16
a îmbrăcat de-a lungul timpului mai multe forme, dintre care doar două par a fi reţinut atenţia
normalizatorilor şi utilizatorilor:
- tabloul utilizărilor şi resurselor (de finanţare);
- tabloul fluxurilor de trezorerie.
Tabloul utilizărilor şi resurselor este orientat spre o analiză patrimonială a
întreprinderii, conturând o imagine de ansamblu asupra echilibrului financiar al acesteia. Acesta
permite explicarea variaţiei patrimoniului între bilanţul de deschidere şi bilanţul de închidere al
unui exerciţiu, elaborarea sa fiind fundamentată pe o distincţie ce trebuie efectuată între fluxurile
patrimoniale, fluxurile financiare şi fluxurile monetare.
Tabloul utilizărilor şi resurselor are ca obiect prezentarea fluxurile financiare, în timp ce
fluxurile monetare. Luate separat fac obiectul tabloului fluxurilor de trezorerie.
Caracteristicile principale ale tabloului utilizărilor şi resurselor se referă la: acesta este un
instrument indispensabil de gestiune şi previziune; este un mijloc de realizare a diagnosticului
întreprinderii; un instrument în diagnosticul realizat de bănci asupra întreprinderii cliente, din
punct de vedere al necesităţilor de finanţare trecute, dar şi viitoare; este un mijloc de apreciere a
gestiunii financiare a întreprinderii; este un mijloc de evaluare şi de interpretare a politicii
întreprinderii de distribuire a dividendelor; este un mijloc de reflectare a fluxurilor economice şi
financiare din întreprindere şi de evidenţiere a principalelor aspecte privind evoluţia şi
perspectivele acesteia; este un document de informare pentru acţionari, personal şi alte categorii
de terţi, etc.
Un model al tabloului utilizărilor şi resurselor se prezintă conform tabelului următor:
UTILIZĂRI RESURSE INDICATORI
•Utilizări stabile (pe termen •Resurse stabile (pe termen mediu şi lung) Δ FRN
mediu şi lung) Creşterea capitalurilor permanente
Creşterea de active imobilizate Reducerea activelor imobilizate
Reducerea capitalurilor imobilizate
•Utilizări pentru exploatare • Resurse pentru exploatare Δ NFR
Creşterea de active ciclice Creşterea de pasive ciclice
Reducerea de pasive ciclice Reducerea de active ciclice
Se analizează, astfel, modul cum s-a realizat în dinamică echilibrul structural între
elementele stabile ale bilanţului (utilizări şi resurse stabile), precum şi modul cum s-a utilizat
fondul de rulment în asigurarea echilibrului funcţional între elementele ciclice ale bilanţului
(utilizări şi resurse ciclice) şi al echilibrului monetar între încasări şi plăţi.
Ecuaţia fundamentală este: Δ TN = Δ FR – Δ NFR; Δ FR = Δ NRF + Δ TN
Pentru realizarea tabloului de finanţare se parcurg două etape. Prima fază se referă la
determinarea variaţiei fondului de rulment ca urmare a modificării structurii capitalurilor, iar cea
de-a doua etapă se referă la determinarea variaţiei trezoreriei nete ca urmare a modificării nevoii
de fond de rulment.
Tabloul de finanţare evidenţiază:
a. fluxurile de resurse financiare provenite din autofinanţare şi vânzări de active – fluxuri
interne şi aport de capital şi împrumuturi – fluxuri externe.
b. fluxuri de utilizare a resurselor financiare pentru: investiţii, pentru plata dividendelor,
pentru restituirea împrumuturilor şi a capitalurilor proprii, acolo unde este.
Analiza acestor fluxuri pe baza a două bilanţuri succesive conduce la următoarele
constatări:
17
a. crearea unui flux de resurse atunci când: creşte un post de pasiv ca urmare a unui aport
nou de capital sau a unor credite noi; scade un post de activ ca urmare a amortizării activelor fixe
sau a vânzării unor active.
b. crearea unui flux de utilizare (alocare) atunci când: creşte un post de activ prin
cumpărarea unor active fixe sau cumpărarea de stocuri de materiale, materii prime etc.; scade un
post de pasiv prin rambursarea unei datorii şi /sau plata unor dividende.
Cu toate avantajele pe care le oferă tabloul utilizărilor şi resurselor utilizatorii de
informaţii sunt tot mai interesaţi de aspectele de trezorerie, motiv pentru care tabloul de finanţare
pierde teren în favoarea tabloului fluxurilor de trezorerie, tablou care situează în centrul analizei
financiar-contabile trezoreria, în timp ce în cadrul tabloului utilizărilor şi resurselor acesta are
doar un rol de intermediar între fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment.
Trezoreria se modifică nu numai ca efect al cheltuielilor şi al veniturilor de gestiune, ci şi
ca efect a operaţiilor de capital, respectiv şi a variaţiei stocurilor de active şi a soldurilor de
datorii la sfârşitul perioadei faţă de începutul exerciţiului financiar.
Fluxurile de trezorerie desemnează totalitatea intrărilor şi ieşirilor de lichidităţi (fondurile
disponibile şi depozitele la vedere), precum şi a echivalentelor de lichidităţi (cvasilichidităţi),
acele plasamente pe termen foarte scurt, foarte lichide, convertibile cu uşurinţă într-o mărime
determinată de lichidităţi şi a căror valoare nu riscă să varieze în mod nesemnificativ.
Tabloul fluxurilor de trezorerie prezintă, deci, intrările şi ieşirile de fonduri ale activităţii
întreprinderii clasificate din punct de vedere funcţional:
1. Fluxurile de trezorerie ale activităţii de exploatare se pot determina conform:
a. metodei directe, bazată pe informaţiile referitoare la încasări şi plăţi;
b. metodei indirecte, potrivit căreia rezultatul net este corectat cu: influenţa operaţiunilor
care nu au caracter monetar; orice operaţiune de regularizare sau de reportare a încasărilor sau a
plăţilor trecute sau viitoare, presupuse de activitatea de exploatare; elementele de venituri sau de
cheltuieli ce sunt asociate fluxurilor de trezorerie, care vizează finanţarea sau investiţiile.
Fluxurile de trezorerie ale activităţii de investiţii reflectă plăţile ce se efectuează cu
scopul achiziţionării de active ce sunt destinate să genereze venituri şi fluxuri de trezorerie
viitoare, fluxuri ce oferă informaţii privind maniera în care întreprinderea îşi asigură perenitatea
şi chiar creşterea sa.
Fluxurile de trezorerie ale activităţii de finanţare sunt generate de schimbările ce se
produc în structura şi mărimea capitalurilor proprii şi împrumutate ale întreprinderii, punând în
lumină posibilităţile viitoare ale investitorilor de capitaluri.
Tabloul fluxurilor de trezorerie se bazează pe o logică privind echilibrul financiar al
întreprinderii axată pe noţiunile de lichiditate şi solvabilitate, fiind utilizat pentru aprecierea
performanţelor înregistrate de societate şi a capacităţii acesteia de a genera lichidităţi pentru
realizarea de investiţii fără să facă apel la resurse externe de finanţare.
Dat fiind aceste considerente, precum şi necesitatea de aliniere la Standardele
Internaţionale de Contabilitate şi cerinţele Comunităţii Economice s-a introdus prin reglementare
legală obligativitatea întocmirii acestui document de către agenţii economici din ţara noastră.
Articularea tabloului de finanţare este concepută ca o modalitate orientată spre reflectarea
punctelor de legătură, a relaţiilor şi conexiunilor dintre acesta şi documentele de sinteză, bilanţul
şi contul de profit şi pierdere.
Dacă ne referim la relaţia dintre bilanţ şi tabloul de finanţare aceasta se realizează pe baza
comparării obligatorii a două bilanţuri succesive, identificându-se, practic, cu prima etapă privind
construcţia tabloului „utilizări-resurse”.
Pentru a judeca situaţia financiară a unei întreprinderi se analizează bilanţurile succesive
care permit aprecierea stării şi evoluţiei echilibrului financiar şi al îndatorării acestuia.
Întreaga politică financiară privind analiza bilanţului se va reflecta în:
1. variaţia fondului de rulment (ΔFR):
a. creşterea fondului de rulment care indică o îmbunătăţire a structurii financiare a
întreprinderii, respectiv creşterea resurselor stabile în raport cu nevoile permanente, concomitent
cu capacitatea întreprinderii de a degaja lichiditate şi de a-şi îmbunătăţi situaţia trezoreriei;
18
b. scăderea fondului de rulment arată: un dezechilibru financiar adică nevoile permanente
sunt acoperite din resurse pe termen scurt; un dezechilibru cronic al trezoreriei şi creşterea
riscului de faliment inevitabil al întreprinderii într-o perioadă viitoare.
2. variaţia trezoreriei nete este influenţată de: variaţia fondului de rulment cu o influenţă
potenţială; variaţia stocurilor şi a creanţelor pe termen scurt; variaţia creditelor de trezorerie.
Pentru analiza situaţiei financiare, a evoluţiei şi a previziunii acesteia se studiază:
fluxurile de venituri şi cheltuieli din contul de profit şi pierderi; fluxurile de investiţii şi/sau
dezinvestiţii în active fixe şi circulante şi/sau de rambursare a acestora din tabloul de finanţare;
decalajele între naşterea fluxurilor financiare şi realizarea lor efectivă în cadrul trezoreriei
evidenţiată în tabloul de finanţare.
Situaţia financiară din bilanţul de la închiderea exerciţiului financiar este o consecinţă a
situaţiei financiare de la începutul exerciţiului şi a fluxurilor financiare, realizate de întreprindere
în cadrul exerciţiului şi evidenţiate în contul de rezultate şi în tabloul de finanţare.
19
DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL RENTABILITĂŢII ŞI AL RISCULUI
impactul îndatorării
Rata rentabilităţii economice caracterizează, deci, profitabilitatea activului economic, în
timp ce rata rentabilităţii financiare pe cea a capitalurilor împrumutate. Astfel rentabilitatea
economică a unei întreprinderi îndatorată este mai mare decăt aceea a unei întreprinderi similare,
dar neîndatorată, adică finanţată 100% din capitaluri proprii.
Modelul de mai sus de descompunere a ratei de rentabilitate financiară pune în evidenţă
efectul de levier, respectiv efectul multiplicator al îndatorării asupra rentabilităţii economice.
Acesta este pus în evidenţă prin relaţia:
Datorii
Rfin. = Rec. + ( Rec. - R dobândă)
Capitaluri proprii
Rata dobânzii = Dobânzi / Datorii x 100
Condiţia necesară pentru a se realiza efectul de levier este ca rentabilitatea economică să
fie superioară costului îndatorării.
Astfel, dacă este realizată această condiţie, rentabilitatea financiară este cu atât mai
ridicată pentru o rentabilitate economică dată, cu cât îndatorarea este mai mare
Se poate stabili şi relaţia de calcul a rentabilităţii economice ca o medie aritmetică
ponderată a capitalurilor întreprinderii, astfel:
Capital propriu Datorii
Rec. = Rfin. x + Rdobândă x
Activ economic Activ economic
Diagnosticul riscului
Riscul economic
Riscul de exploatare sau riscul economic corespunde riscului aferent realizării unui venit
sau a unui rezultat estimat, fără a se ţine seama de modalitatea de finanţare utilizată de
întreprindere pentru obţinerea acestuia. Diagnosticul financiar complet nu se poate realiza decat
în cuplul a două elemente de analiză: rentabilitate-risc.
Obiectivul în gestiunea financiară este maximizarea rentabilităţii la un anumit nivel de
risc asumat. Riscul poate fi exprimat în mai multe forme:
22
a. variabilitatea profitului faţă de media rentabilităţii din ultimele exerciţii, iar măsura
riscului este dată de dispersie şi abaterea medie pătratică;
b. variabilitatea profitului în funcţie de volumul de activitate, adică cifra de afaceri care
este măsurată prin coeficientul de elasticitate calculat ca raport între variaţia profitului şi variaţia
cifrei de afaceri;
c. variabilitatea ratei rentabilităţii a întreprinderii.
În analiza financiară riscul se exprimă prin elasticitatea profitului şi poate fi analizat din
două puncte de vedere:
1. al întreprinderii animată de dorinţa creşterii patrimoniului şi a remunerării
corespunzătoare a factorilor de producţie;
2. al investitorilor financiari din afară, interesaţi în realizarea celui mai bun plasament
în condiţiile unei pieţe financiare cu mai multe sectoare de rentabilitate şi grade de risc diferite.
Riscul economic poate fi exprimat ca variabilitate a profitului în funcţie de cifra de
afaceri şi ca urmare a poziţiei activităţii întreprinderii faţă de punctul mort.
Variaţia profitului la variaţia cifrei de afaceri este exprimată prin coeficientul de
elasticitate sau efectul de levier.
Riscul financiar
Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub influenţa
structurii financiare a întreprinderii.
Antrenarea capitalurilor împrumutate prin mărimea lor şi a cheltuielilor financiare
(dobânzi, comisioane) conduce la variabilitatea rezultatelor şi la o majorare a riscului financiar.
Pentru minimizarea costurilor şi creşterea rentabilităţii trebuie să se asigure o structură
optimă între capitalurile proprii ăi cele împrumutate.
Analiza riscului financiar se poate face prin două modalităţi:
1. analiza riscului pe baza metodei pragului de rentabilitate (punctului mort PM):
cheltuieli fixe + dobânda
PM =
1 - cheltuieli variabile
2. analiza riscului financiar pe baza efectului de levier financiar:
Analiza riscului financiar rezidă în efectul de levier financiar, care arată relaţia dintre
rentabilitatea economică, rentabilitatea financiară şi îndatorarea întreprinderii. În acest context
acţionarul suportă atât riscul economic, cât şi riscul financiar al întreprinderii, iar costul
îndatorării este sigur, în timp ce rentabilitatea economică este probabilă. Deci, evaluarea riscului
financiar se face cu ajutorul coeficientului de elasticitate al rentabilităţii financiare (E)
Variaţia profitului curent Variaţia cifrei
(după deducerea dobânzii) : de afaceri
E =
Profit curent Cifra de afaceri
24
Fragilitatea sau stabilitatea unei întreprinderi depinde de trei factori: stocurile şi
intervalele lor de stocare; clienţii şi intervalele lor de încasare; furnizorii şi intervalele lor de
plată.
Viteza de rotaţie a capitalurilor - încasarea vânzărilor proprii conduce la asigurarea
celui mai eficient echilibru financiar al întreprinderii deoarece în aceste încasări se regăsesc toate
posibilităţile de acoperire a cheltuielilor de fabricaţie, de reînnoire a mijloacelor şi utilajelor; de
rambursare a creditelor şi de acoperire a altor nevoi de dezvoltare şi stimulare.
Cifra de afaceri cuprinde toate componentele valorice necesare acoperirii tuturor
destinaţiilor deja menţionate ceea ce conduce la o nouă stare patrimonială a întreprinderii.
Pe seama cifrei de afaceri se realizează: reînnoirea fiecărui element de activ al
întreprinderii într-un interval de timp; achitarea fiecărei datorii într-un interval de timp.
Durata de rotaţie a capitalului pe seama cifrei de afaceri constă în timpii necesari pentru
acoperirea activelor şi timpii necesari pentru plata datoriilor.
Dacă nu au loc modificări sensibile în condiţiile de exploatare a întreprinderii se poate
estima că o creştere a cifrei de afaceri se traduce într-o stare patrimonială cu o creştere în aceeaşi
proporţie a imobilizărilor, a stocurilor, a creanţelor şi a datoriilor întreprinderii.
Acest raport de proporţionalitate presupune existenţa permanentă (constantă) a
următoarelor relaţii:
Active / Cifra de afaceri = constant ; Datorii / Cifra de afaceri = constant
Rata 1 Rata 2
Durata de rotaţie a capitalurilor poate fi descompusă în elementele componente ale
activelor, respectiv ale datoriilor şi în componente valorice ale cifrei de afaceri.
Se obţin astfel durate specifice pentru fiecare element de activ, respectiv de datorii în
raport cu partea corespunzătoare din cifra de afaceri.
Prima rată, rata 1, raportează deci fiecare element de activ sau de datorii la componenta
lui specifică din cifra de afaceri: imobilizările corporale la amortizări, stocuri de materii prime
(sau datorii către furnizori) la consumatori de la terţi, soldul clienţilor la cifra vânzărilor, etc.
Această rată ponderată cu 360 de zile conduce la determinarea duratei de rotaţie a
posturilor din bilanţ, în raport cu cifra de afaceri.
A doua rată, rata 2, exprimă ponderea fiecărei părţi din cifra de afaceri asociată posturilor
din bilanţ faţă de cifra totală ponderată cu 360 zile conduce la rata de structură.
Ansamblul corelat al tuturor ratelor cinetice formează un sistem de indicatori financiari
dinamici prin care se surprinde foarte bine echilibrul financiar al întreprinderii.
Pentru activităţi referitoare la lichidităţi nu se calculează viteze sau durate de rotaţii, ele
fiind rezultatul final al rotaţiei capitalului. Nu se calculează nici viteze de rotaţii pentru capitalul
propriu, acesta fiind exigibil decât în situaţii extreme. Rata cinetică va rezulta din situaţia netă a
unităţii.
Pe baza ratelor cinetice se poate întocmi bilanţul întreprinderii sub forma ratelor cinetice,
iar pe baza acestuia pot fi dimensionaţi indicatorii echilibrului financiar, respectiv lichiditate,
exigibilitate exprimaţi în număr de zile de recuperare a elementelor patrimoniale prin cifra de
afaceri.
Indicatorii financiari exprimaţi în mărimi cinetice sunt recomandaţi în calcule de
previziune financiară dar în condiţii de stabilitate economică a întreprinderii, deci când nu
intervin modificări nici în condiţiile de exploatare a întreprinderii şi nici în structura costului de
producţie.
Indicatorii de echilibru financiar în mărimi absolute sunt:
25
Cifra de afaceri x Rata cinetică / 360
Metoda normativă de previziune a echilibrului financiar foloseşte sistemul de rate cinetice
pentru a stabili: structura normativă a echilibrului financiar la o cifră de afaceri previzionată
pentru exerciţiul financiar următor; modificările în cifra de afaceri, ca urmare a modificării
duratei stocajului, a duratei de încasare a clienţilor, a duratei de plată a furnizorilor sau ca urmare
a modificării structurii costurilor aferente vânzărilor; cifra de afaceri posibilă la un capital social
dat sau prevăzut să crească în exerciţiul financiar următor.
Metoda face apel la posturile de bilanţ la încheierea exerciţiului financiar, care exprimă
situaţia statică a patrimoniului, iar pentru a avea o bază cât mai corectă:
- se iau în calcul soldurile medii de la începutul şi de la sfârşitul exerciţiului financiar;
- se poate folosi o structură medie a cifrei de afaceri care să caracterizeze întreprinderea pe mai
multe exerciţii financiare.
Metoda normativă de previziune a echilibrului financiar permite: efectuarea diferitelor
simulări ale corelaţiei „cifra de afaceri – echilibru financiar”, corelaţie ce permite desprinderea
concluziilor privind politica financiară a întreprinderii; compararea echilibrului financiar al
întreprinderilor de mărimi diferite, eliminându-se influenţa volumului specific de activitate.
Investiţia netă de capital în active circulante (stocuri şi creanţe) se restrânge la necesarul
de fond de rulment. NFR = NFCE - Datorii de exploatare
Fundamentarea nevoii de finanţare a cheltuielilor de exploatare se rezumă la
fundamentarea nevoii de fond de rulment.
Pentru previzionarea nevoii de fond de rulment se porneşte de la premisa unui raport
constant între nevoia de fond de rulment şi cifra de afaceri.
În acest caz se determină o rată cinetică, adică un necesar de fond de rulment în zile pe
baza datelor realizate în anul precedent după relaţia:
NFR 0 x 360
NFR zile =
Cao
Pe baza estimărilor prin bugetul vânzărilor a cifrei de afaceri din trimestrul anului viitor
previzionarea nevoii de fond de rulment se face după relaţia: NFR trim = (CA trimxNFR zile)/ 90
Se consideră că necesarul de fond de rulment în zile este o durată de rotaţie valabilă şi
pentru anul viitor, adică raportul de proporţionalitate dintre cifra de afaceri şi necesarul de fond
de rulment rămâne constant şi pentru anul viitor. Acest indicator se calculează pentru următoarele
elemente semnificative: materiale, producţie în curs de execuţie, produse finite, clienţi.
BUGETELE ÎNTREPRINDERII
28
Previziunea cantitativă are ca obiectiv principal armonizarea prevederilor bugetului
vânzărilor cu capacitatea de producţie a întreprinderii, în condiţiile satisfacerii cât mai complete
a prevederilor comerciale şi a utilizării depline a capacităţii factorilor de producţie.
Principala etapă a planificării este dimensionarea producţiei de fabricat, cu condiţia optimizării
factorilor de producţie şi în special a echipamentelor tehnologice şi a forţei de muncă.
2. Previziunea (antecalculaţia) costurilor de producţie
Previziunea (antecalculaţia) costurilor de producţie este o activitate laborioasă ce constă
în separarea cheltuielilor în două grupe:
a. cheltuieli directe repartizate pe produse (materiale, manoperă, utilaje)
b .cheltuieli indirecte reprezentând cheltuieli comune secţiei (CCS), cheltuieli generale
ale întreprinderii (CGI), cheltuieli de întreţinere şi funcţionare a utilajelor (CIFU), cheltuieli de
administrare a întreprinderii (CA), etc.
Pentru determinarea costului de producţie unitar se au în vedere articolele de calculaţie pe
cele două grupe de cheltuieli:
a. cheltuielile directe care se repartizează direct pe produs şi care cuprind:
- materiale directe (Md) calculabile în funcţie de consumul specific de materiale normate (Cm) şi
preţurile unitare de aprovizionare (pa). Relaţia de calcul este: Md = Cm * pa
- salariile şi cheltuielile salariale directe (Sd) calculate în funcţie de consumurile normate de
manopera (Cs) şi tariful pe oră în vigoare (th). Relaţia de calcul este: Sd = Cs * th
b. cheltuieli indirecte – se repartizează pe produse cu ajutorul unor chei succesive de
repartizare şi conduc la formarea diferitelor trepte ale costului unitar.
PREVIZIUNEA TREZORERIEI
Prezentarea unei imagini asupra dinamicii structurii financiare prezintă interes atât pentru
analistul financiar extern întreprinderii, cât şi pentru conducerea acesteia.
Managerul unei întreprinderi este adesea pus în ipostaza de a analiza evoluţia situaţiei
financiare, lucru ce solicită localizarea beneficiului în structurile patrimoniale: trezorerie, stocuri,
imobilizări. Problema reală cu care se confrunta managerul unei întreprinderi o constituie
discordanţa dintre creşterea producţiei şi a cifrei de afaceri, pe de o parte, şi diminuarea
volumului trezoreriei, pe de altă parte.
La o asemenea problemă, teoria, doctrina şi practica mondială au răspuns prin crearea
unui instrument tehnic: tabloul de finanţare, respectiv tabloul fluxurilor de trezorerie. Tabloul
fluxurilor de trezorerie situează în centrul analizei financiare trezoreria. Trezoreria este
informaţia cheie, deoarece asigură cunoaşterea modului de finanţare al activităţii întreprinderii.
Pe baza trezoreriei se determină indicatorii necesari gestiunii şi analizei financiare atât pe termen
scurt, cât si pe termen lung.
Se asigură astfel, obiectivitatea în analiză, deoarece, spre deosebire de fondul de rulment,
nevoia de fond de rulment şi capacitatea de autofinanţare, trezoreria nu este dependentă de
convenţiile şi politicele contabile ale conducerii. În acelaşi timp, informaţiile de trezorerie se
pretează la o abordare previzională şi bugetară a activităţii întreprinderii.
Conceptul de trezorerie reprezintă ansamblul lichidităţilor şi al cvasilichidităţilor. Astfel,
conform normelor stabilite de Standardele internaţionale şi în concordantă cu cerinţele Directivei
a IV- a a Comunităţii Economice Europene, expresia de fluxuri de trezorerie desemnează
totalitatea intrărilor şi ieşirilor de lichidităţi, respectiv fonduri disponibile şi la vedere si
cvasilichidităţi – acele plasamente pe termen scurt (cu scadenţe de regulă sub trei luni) foarte
lichide, convertibile cu uşurinţă într-o mărime determinată de lichiditate şi a căror valoare nu
riscă să varieze în mod semnificativ.
Statisticele arată că nu întotdeauna o întreprindere care realizează profit are şi o trezorerie
pozitivă, şi aceasta datorită decalajului dintre înregistrarea în contabilitate a veniturilor şi
cheltuielilor, şi încasarea, respectiv plata efectivă a acestora.
Cea mai mare parte a falimentelor se datorează slăbiciunilor în gestiunea trezoreriei.
Gestiunea trezoreriei este influenţată de unele fenomene de instabilitate economică la nivel macro
şi micro şi anume: creşterea inflaţiei; creşterea ratei dobânzii; scăderea ratei rentabilităţii;
scăderea gradului de autofinanţare.
29
Trezoreria netă s-ar putea determina prin două modalităţi:
1. TN = FR – NFR - aceasta reflectă, de altfel, relaţia fundamentală a trezoreriei, adică
exprimă corelaţia între fondul de rulment (FR), nevoia de fond de rulment (NFR) şi
trezoreria netă (TN) şi poate fi:
a. pozitivă (F.R.F > N.F.R.);
b. negativă (F.R.F.< N.F.R.);
c. echilibrată (F.R.F.= N.F.R.)
2. T = lichidităţi + active financiare de trezorerie − pasive financiare de trezorerie
Activele de trezorerie sunt:
a. Lichidităţile, reprezentate de disponibilităţi băneşti din casierie şi din conturile curente
la bănci;
b. Activele financiare de trezorerie cuprind: valori mobiliare de plasament; efecte
comerciale de încasat; bilete de trezorerie şi certificate de depozit în portofoliu.
c. Pasivele financiare de trezorerie – cuprind: soldul creditor al contului curent; credite
de trezorerie; credite de scont.
Atât trezoreria pozitivă cât şi cea negativă antrenează costuri de gestiune şi anume: costuri
de oportunitate prin nefructificarea excedentului de trezorerie şi costuri de finanţare prin credite
pentru acoperirea deficitului de trezorerie.
Funcţia de trezorerie este cea mai importantă din întreprindere şi este îndeplinită de
directorul financiar, şeful serviciului financiar, şeful serviciului contabilitate.
Obiectivele gestiunii de trezorerie sunt:
1. evitarea pierderilor în zilele de decontare la încasările şi plăţile prin bancă ale
întreprinderii;
2. creşterea operativităţii încasării creanţelor fără a afecta politica faţă de clienţi;
3. eşalonarea echilibrată şi degajată a scadenţelor obligaţiilor de plată ale
întreprinderii;
4. obţinerea celui mai bun credit la cel mai mic cost real;
5. asigurarea unui sold “zero” al trezoreriei care nu antrenează nici costuri de
finanţare şi nici cele de oportunitate;
6. optimizarea utilizării excedentului de trezorerie prin cea mai bună plasare a
lichidităţilor care să asigure rentabilitatea, siguranţa şi lichiditatea optimă.
Toate aceste coordonate ale trezoreriei rezultă din obiectivul general al întreprinderii şi
anume creşterea valorii capitalurilor proprii.
Bugetul de trezorerie - urmăreşte asigurarea permanentă a capacităţii de plată a
întreprinderii, prin sincronizarea încasărilor cu plăţile. Nerealizarea acestui obiectiv, în condiţiile
acceptabile, determină modificări în ansamblul bugetelor actuale, în ritmul investiţiilor, politica
creditorilor clienţi, etc.
Bugetul de trezorerie are ca funcţie previziunea încasărilor şi plăţilor; această previziune
se face pornind de la planificarea cheltuielilor, din care se exclud cele neplătibile (amortizarea şi
provizioanele calculate) şi de la planificarea veniturilor din care se exclud cele neîncasabile
(venituri din producţie stocată, venituri din vânzări pe credit).
Încasările vor cuprinde: vânzări cu plata imediată; încasarea vânzărilor pe credite
comerciale (din perioada anterioară); vânzări de valori mobiliare; vânzări de imobilizări;
obţinerea unui împrumut sau vânzarea unor noi emisiuni de titluri; încasarea chiriilor, dobânzilor,
dividendelor şi a altor valori.
Plăţile vor cuprinde achitarea previzibilă a următoarelor datorii: plata cumpărărilor la
vedere şi pe credit comercial (din perioada anterioară); plata salariilor şi a premiilor; plata
cheltuielilor de exploatare, de desfacere, de administraţie, etc; plata impozitelor, taxelor la
bugetul statului; achiziţii de imobilizări; plata dobânzilor şi a ratelor scadente de împrumuturi;
răscumpărarea titlurilor emise de întreprindere; vărsarea dividendelor către acţionari sau a
retragerilor de fonduri de către proprietari.
Funcţie de modalităţile de luare în calcul a încasărilor şi plaţilor bugetul de trezorerie
poate fi:
30
- buget brut de trezorerie ce cuprinde toate încasările şi plăţile perioadei;
- buget net de trezorerie, obţinut prin ajustarea profitului net cu veniturile şi
cheltuielile care nu antrenează încasări/plăţi, rezultând evoluţia previzibilă a situaţiei financiare.
Elaborarea bugetului de trezorerie
În elaborarea bugetului de trezorerie se regăsesc două etape:
1. previziunea încasărilor şi a plăţilor;
2. determinarea şi acoperirea sodurilor de trezorerie, care cuprinde:
a. determinarea soldurilor de trezorerie înainte de acoperire;
b. acoperirea prin credite a deficitului de trezorerie sau plasarea excedentului de
trezorerie;
c. elaborarea bugetului definitiv.
Bugetul de trezorerie se elaborează pe baza a trei documente de evidenţă şi previziune,
respectiv bilanţul exerciţiului încheiat, care reprezintă bilanţul de deschidere al perioadei de
previziune, contul de rezultate previzional şi bilanţul previzional.
Trezoreria este determinată de:
- fluxurile financiare ale perioadei de previziune determinate la rândul sau de veniturile şi
cheltuielile perioadei;
- modificarea soldurilor creanţelor şi datoriilor de la începutul şi sfârşitul perioadei (bilanţul de
deschidere şi bilanţul previzional), conform relaţiilor:
Încasările per. = Creanţe iniţiale + Venituri planificare ale perioadei –Creanţe finale
(Ip) (Ci) (Vp) (Cf)
Plăţile per = Datorii iniţiale +Cheltuieli planificate ale perioadei - Datorii finale
(Pp) (Di) (Ch.p) (Df)
Buget de trezorerie = Bilanţ de deschidere + Cont de rezultate – Bilanţ previzional
Astfel, datele privind încasările şi plăţile sunt furnizate de bugetul de trezorerie, iar cele
privind creanţele şi datoriile iniţiale, de bilanţul de deschidere, în timp ce datele privind veniturile
şi plăţile planificate ale perioadei sunt furnizate de contul de rezultate previzional.
Orizontul de previziune al trezoreriei este diferit, funcţie de obiectivele urmărite de
gestiunea financiară şi de scadenţele încasărilor şi plăţilor.
Astfel, dacă scadenţele la încasări şi plăţi sunt trimestriale sau mai mari de 90 de zile şi
întreprinderea urmăreşte soldul anual al trezoreriei, periodicitatea bugetelor poate fi de un an.
Dacă scadenţele la încasări şi plăţi sunt lunare sau mai mari de 30 de zile şi întreprinderea
urmăreşte optimizarea structurii de financiare pe termen scurt, bugetul de trezorerie poate fi de
câteva luni (4-6 luni).
Cel mai frecvent, orizontul de timp este de ordinul zilelor până la o lună, situaţie în care
se întocmeşte graficul zilnic al încasărilor şi al plăţilor cu scadenţe chenzinale, decadale,
semidecadale.
O previziune pertinentă a trezoreriei presupune întocmirea unui buget de trezorerie anual
cu defalcare pe luni şi cu o detaliere pe săptămâni pentru primele 2-3 luni ale anului. Această
previziune va fi actualizată în mod permanent în cursul anului şi detaliată în funcţie de
necesităţile întreprinderii.
Previziunea încasărilor şi a plăţilor
Previziunea încasărilor fiind fundamentată pe cifra vânzărilor, trebuie să ţină cont în
permanenţă de repartizarea acestora pe luni cât şi de modificările ce vor avea loc în structura
vânzărilor şi în gradul de solvabilitate al clienţilor întreprinderii, care vor influenţa decalajul între
datele livrărilor şi cele ale încasărilor. În funcţie de ramura economică, între momentul vânzărilor
şi cel al încasărilor corespunzătoare există un decalaj de la 30 până la 90 de zile. Aceste decalaje
determină o eşalonare în timp a încasării veniturilor lunare ce se vor înscrie în bugetul de
trezorerie.
Previziunea plăţilor se face pornind de la previziunea cheltuielilor anuale şi de la
eşalonarea previzibilă a plăţilor pentru aceste cheltuieli.
31
În principiu previziunea plăţilor se face asemănător cu cea a încasărilor ţinându-se cont de
natura diferită a cheltuielilor care vor determina o serie de particularităţi atât în privinţa
previziunii mărimii lor anuale, cât şi a eşalonării scadenţelor la plată.
Acoperirea soldurilor de trezorerie
Soldul trezoreriei rezultat din compararea încasărilor cu plăţile poate fi deficitar sau
excedentar.
Deficitul previzional al trezoreriei urmează a fi acoperit din credite noi de trezorerie sau
de scont a căror selecţie şi dozare ţine de “arta” trezorierului de a optimiza mărimea costului real
al acestora
Înainte de apelare la credite noi se impun a fi luate unele măsuri printre care: avansarea
unor încasări (reducerea volumului şi/sau a duratei creditelor- clienţi; solicitarea încasării în
avans a unor vânzări); amânarea unor plăţi (în condiţiile prevăzute de lege); reducerea temporară
a plăţilor prin renunţarea, pentru moment, la efectuarea unor cheltuieli; realizarea unor încasări
din activităţi, precum vânzarea unor active fixe sau circulante disponibile.
Excedentul previzional al trezorerie poate proveni, fie din:
a. fondul de rulment prea mare determinat de angajarea unor datorii financiare pe
termen lung fără o întrebuinţare imediată (fiind în principiu, interzisă alegerea de capital pe
termen lung pentru a fi plasat pe termen scurt);
b. o nevoie de fond de rulment mai mică decât fondul de rulment determinată de
scadenţa plăţilor generate de activitatea de exploatare mult mai mare decât cele ale încasărilor.
În acest caz se urmăreşte un plasament al excedentului de trezorerie cât mai rentabil, cât
mai puţin riscant şi cu cea mai bună lichiditate.
Costul creditelor angajate pentru acoperirea soldului de trezorerie generează plăţi
suplimentare care majorează necesarul de finanţat, iar plasamentele de trezorerie sunt aducătoare
de venituri care majorează încasările. Astfel că la determinarea soldului final de trezorerie se vor
avea în vedere şi aceste influenţe.
Optimizarea plasamentelor are in vedere şi condiţiile oferite de piaţa de capital şi
financiar. Se pot face următoarele plasamente de trezorerie: plasamente monetare nenegociabile:
depozite la termen, bonuri de casă, etc; plasamente monetare negociabile: certificate de depozite,
bilete de trezorerie, bonuri de tezaur, etc; plasamente financiare: acţiuni, obligaţiuni, etc.
În principiu, cu cât un plasament se face pe termen mai lung, cu atât este mai rentabil, dar
mai puţin lichid şi invers. În concluzie, activitatea trezorierului, în stabilirea previziunilor de
finanţare poate fi sintetizată în trei direcţii principale:
- evaluarea costului real al fiecărui credit, în funcţie de durata de folosinţă şi de stabilirea unei
ierarhizări a împrumuturilor;
- cuantificarea efectelor disponibile după natura lor;
- selecţionarea surselor de finanţare care generează cel mai redus cost al finanţării.
GESTIUNEA CICLULUI DE EXPLOATARE. GESIUNEA STOCURILOR
2 Nxca
S= paxcd
3. numărul de comenzi de aprovizionare (Nr):
N
Nr =
S
4. intervalul dintre aprovizionări (I)
S x T
I = , unde T = numărul de zile calendaristice din perioada considerată.
N
35
Metoda analitică presupune determinarea necesarului pe elemente de stocuri de materii
prime, materiale, produse în curs de execuţie, produse finite. La fiecare element de stoc, calculul
analitic se efectuează pe feluri de materiale sau produse şi pe fiecare fel de stoc (curent, de
siguranţă, de condiţionare şi de transport intern). Dat fiind calculul laborios şi destul de costisitor,
metoda analitică de determinare a necesarului de finanţare a cheltuielilor de exploatare se
foloseşte pentru fundamentarea nevoii de finanţare în următoarele situaţii: când au loc modificări
structurale în întreprindere: înfiinţare, fuziune, dezvoltare etc; pentru determinarea nevoii de
finanţare medie anuală a stocurilor urmând ca pentru nevoile trimestriale de finanţare să se
folosească metoda sintetică.
2. Metoda sintetică presupune determinarea necesarului de active circulante pentru totalul
acestora (în funcţie de volumul de activitate de exploatare şi de viteza de rotaţie înregistrată în
exerciţiul anterior). Şi metoda sintetică se bazează pe cei doi indicatori de fundamentare:
- costurile exploatării;
- cifra de afaceri
Această metodă se foloseşte cu bune rezultate în perioada de stabilitate economică a
întreprinderii.
NFCE = xt;
360/90
unde t = durata de rotaţie
Se calculează necesarul de finanţat mediu anual pentru fiecare element semnificativ de
materiale şi produse, astfel:
1. necesarul de finanţat mediu anual pentru stocul de materiale semnificative:
N ani x P a i
NFCE m = x( +S +C +t r )
360 2
Nani = necesarul anual din materia primă semnificativă;
Pa = preţul unitar de aprovizionare;
36
360
Q = producţia fizică anuală previzionată;
Cuz = costul de uzină unitar antecalculat ;
K = coeficient de corecţie specific ritmului de avansare a cheltuielilor de fabricaţie 0,5<K 1;
D = durata de rotaţie.
3. necesarul de finanţat mediu anual pentru fiecare produs finit semnificativ:
Q x Cc
NFCE f = x D st , unde:
360
Q = producţia fizică anuală previzionată;
Cc = cost complet unitar antecalculat;
Dst = durata de staţionare în magazie a produselor finite.
4. necesarul de finanţat mediu anual pentru produsele expediate (clienţi) se
determină global pe întreaga producţie expediată, vândută, după relaţia:
Q x Cc
NFCE c = x D dec, unde:
360
Ddec = durata medie de decontare (încasare) a clienţilor
5. necesarul de finanţat mediu anual pentru elementele nesemnificative (diverse)
Chd
NFCE d = ΣC x
ΣNFCEs
Chd = cheltuieli anuale pentru elementele nesemnificative;
ΣChs= totalul cheltuielilor anuale pentru elementele semnificative;
37
Rc = ratele cinetice, respectiv duratele rotaţiei activelor circulante în raport cu cifra de afaceri.
Necesarul de finanţat trimestrial se determină pe categorii de stocuri în funcţie de ratele
cinetice specifice acestora şi determinate anterior pe baza execuţiei financiare din anul precedent
şi se porneşte de la premisa că aceste rate rămân constante în anul următor.
Ratele se calculează astfel:
- rata cinetică pentru materiale (Rcm):
Soldul materialelor din bilanţ
Rcm = x 360
CA x m%
Unde: m% = ponderea materialelor respective
- rata cinetică pentru produsele în curs de execuţie (Rcp):
Soldul produselor în curs de execuţie
Rcr = x 360
CA x (m% + m%/2)
- rata cinetică pentru produse finite (Rcp):
Soldul produselor finite
Rcp = x 360
CA x c%
- rata cinetică pentru clienţi (Rcc):
Soldul clienţi
Rcc = x 360
CA
Metode sintetice de determinare a nevoii de finanţare a cheltuielilor de exploatare -
se folosesc pentru determinarea necesarului de finanţare trimestrial pe total active circulante.
Elementele de fundamentare sunt bazate tot pe proporţionalitatea dintre activele circulante şi
costurile exploatării (CA).
Metodele sintetice se fundamentează pe :
1. Viteza de rotaţie în funcţie de costuri:
Qtrim x C
c
NFCE trim = 90 x
Dro
Saco
38
1000
Sac
Ac/1000 = x 1000
PMc ( an)
39
Decizia de creditare privind volumul, durata, rambursarea, dobânda, etc. va ţine seama de
punctajul obţinut şi de încadrarea întreprinderii, pe baza punctajului astfel obţinut, într-una din
clasele de risc: A, B, C, D, E, folosindu-se grilele specifice pentru cele două componente ale
analizei creditului.
Pentru clienţii băncii care au deja un portofoliu de credite angajate în perioada anterioară,
analiza solicitării unui nou credit se combină cu analiza serviciului datoriei, care foloseşte ca
indicatori: acoperirea dobânzilor; volumul creditelor restante; plăţile restante, etc.
În funcţie de aceste elemente, se acordă unul din cele trei calificative: calitate bună;
calitate slabă; calitate necorespunzătoare.
Prin combinarea celor cinci categorii de risc (A, B, C, D ,E) cu cele trei calităţi (bună,
slabă, necorespunzătoare), rezultă o matrice a încadrării întreprinderilor (îndatorare) într-una din
cele 15 clase de risc. Pentru fiecare din cele 15 clase există o majorare specifică a dobânzii, cu o
primă corespunzătoare gradului de risc asumat de bancă în acordarea creditului solicitat de
întreprindere.
Rata dobânzii (Rd) se calculează ca o rată anuală, în timp ce creditele pe termen scurt se
acordă pe fracţiuni dintr-un an (adesea pe trimestru). Astfel:
- rata dobânzii la nivelul unei fracţiuni dintr-un an se determină ca o rată proporţională, în
funcţie de mărimea fracţiunii: rata trimestrială, în proporţie de o pătrime; rata lunară într-o
proporţie de 1/12 din cea anuală, etc;
- rata proporţională, având în vedere posibilitatea de capitalizare a dobânzii de către bancă
este mai mare decât rata echivalentă a fracţiunii de timp respective.
În ceea ce priveşte numărul de zile efectiv de creditare, este foarte important pentru
gestionarul financiar să se aibă în vedere distincţia între ziua de decontare, ca zi efectivă de
primire a creditului şi ziua de operare în documente bancare (contract de credit, extras de cont),
ca zi efectivă de calcul a dobânzii.
Între operaţiile de virament, în contul bancar al întreprinderii şi înregistrările contabile
privind aceste operaţii apar decalaje de timp, cu implicaţii asupra trezoreriei întreprinderii şi
asupra dobânzii calculate:
• la operaţiile de plăţi ziua de decontare este anterioară celei de operare în extras de
cont ;
• la operaţiile de încasări, ziua de decontare este posterioară zilei de operare în extras de
cont.
Pentru gestiunea trezoreriei întreprinderii trebuie avute în vedere şi alte elemente
necesare:
• delimitările între ziua de casă (de ghişeu) a băncii, ziua lucrătoare şi ziua calendaristică ce
se ia in calculul dobânzii, astfel, pe exemplul cecurilor bancare, două zile lucrătoare, pentru
decontarea acestora pot determina patru zile calendaristice de decontare dacă au fost depuse la
bancă la sfârşitul săptămânii, în zilele de joi sau vineri, sau pot interveni numai două zile
calendaristice dacă au fost depuse la bancă la începutul săptămânii (luni, marti, miercuri);
• delimitările între decontările cu terţe întreprinderi ce au cont la aceeaşi unitate bancară
faţă de decontările cu întreprinderile ce au cont la altă unitate bancară din aceeaşi localitate sau
din localităţi diferite. Delimitările între ziua de decontare şi cea de operare apar în funcţie de
durata efectivă a viramentelor bancare.
Creditele de trezorerie, denumite şi credite cu caracter general, sunt credite pe termen
scurt ce se acordă în cazul deficitului de trezorerie, fără garanţii deosebite, în vederea acoperirii
plăţilor curente. Acestea, după obiectul lor se împart în: credite pentru facilităţi de casă, credite
sezoniere, credite de legătură, credite pe termen foarte scurt şi credite pentru mobilizarea
efectelor financiare.
Costul creditelor de trezorerie cuprinde:
1. dobânda;
2. comisioanele aplicate asupra soldurilor debitoare zilnice înregistrate într-un trimestru.
De pe poziţia băncii soldurile creditoare din contul curent al întreprinderii apar la
soldurile debitoare ale băncii (credite acordate întreprinderii).
40
Pentru decontarea trimestrială a acestui cost se întocmesc două documente:
a. scara dobânzilor, reprezintă, de altfel, un tablou al plăţilor şi încasărilor zilnice, în
funcţie de care se determină soldurile zilnice debitoare şi creditoare. În vederea calcului dobânzii
banca selectează zilele care au acelaşi sold şi le înscrie în scara dobânzilor.
Numărul soldurilor debitoare (Nrd) se determină după relaţia:
CxNr
Nrd = unde C = sold debitor (creditor)
100
Nr = număr de zile în care s-a înregistrat acest sold
Prin însumarea acestor solduri se determină numărul total al soldurilor debitoare din
trimestrul la care se aplică rata anuală a dobânzii (Rd). Dobanda datorată de întrepindere pentru
creditele de trezorerie se calculează după relaţia:
D=( ∑ N ) x 360
Rd
rd
42
Investiţia reprezintă o alocare permanentă de capitaluri în achiziţia de active fixe şi /sau
financiare care să permită desfăşurarea unor activităţi rentabile Principalul risc asumat este
alocarea, azi, a unui capital economisit, în speranţa obţinerii viitoare a unor fluxuri de venituri, a
unor fluxuri de trezorerie (cash-flow-uri), pe durata de viaţă economică a investiţiilor. Într-un
mediu cert aceste fluxuri de venituri sunt cunoscute din punct de vedere financiar şi contabil.
Din punct de vedere financiar, investiţia reprezintă schimbarea unei sume de bani prezentă
şi certă în speranţa obţinerii unor venituri viitoare superioare, dar probabile, cum ar fi: achiziţia
de maşini pentru creşterea productivităţii muncii sau asimilarea unui brevet pentru fabricaţia de
produse noi.
Din punct de vedere contabil, investiţia reprezintă alocarea unei trezorerii disponibile
pentru procurarea unui activ fix care va determina fluxul de venituri şi cheltuieli.
Din punct de vedere al politicii generale a întreprinderii distingem două categorii de
investiţii, fiecare dintre acestea fiind rezultatul unei anumite strategii de dezvoltare:
a. investiţiile interne, constau în alocarea de capital pentru achiziţii de active materiale sau
nemateriale (echipamente, construcţii, licenţe, stocuri suplimentare), pentru dezvoltarea şi
perfecţionarea aparatului productiv şi de distribuţie a bunurilor şi serviciilor întreprinderii.
Aceste investiţii sunt rezultatul politicii de specializare a producţiei şi de consolidare şi
chiar extindere a poziţiei pe piaţa de desfacere a bunurilor şi serviciilor întreprinderii, având,
deci, un caracter industrial şi/sau comercial.
b. investiţiile externe, numite şi investiţii financiare constau în plasamente de capital pentru
creşterea participării financiare la formarea capitalului altor societăţi comerciale, ceea ce conduce
la diversificarea activităţilor şi exprimă conceptul de portofoliu de proiecte de investiţii ce
caracterizează activitatea investiţională a întreprinderii.
Obiectivul major al investiţiilor este acela de a se realiza creşterea valorii întreprinderii.
Investiţiile externe reliefează cel mai bine conceptul de portofoliu de proiecte de investiţii
ce caracterizează activitatea investiţională a întreprinderii în ansamblul acesteia.
Într-o politică dinamică de investiţii se urmăreşte selecţia acelor proiecte care
maximizează averea şi dezinvestirea acelor active care afectează scăderea averii întreprinderii.
Tipologia investiţiilor într-o întreprindere este foarte diversificată, ea putându-se prezenta
după mai multe criterii:
1. După natura investiţiilor:
a. investiţia tehnică, priveşte achiziţia, construcţia de masini, utilaje, etc.
b. investiţia umană, priveşte formarea personalului prin calificare, specializare;
c. investiţia socială, priveşte îmbunătăţirea laturii sociale a personalului (cantine, creşe)
d. investiţia financiară, (cumpărare de acţiuni);
e. investiţia comercială, pentru publicitate, reclamă,etc.
2. In funcţie de riscul pe care îl implică în perspectiva întreprinderilor:
a. investiţia de înlocuire a echipamentului complet uzat, cu un risc foarte redus, întrucât
nu presupune modificări ale tehnologiei de fabricaţie şi se pot obţine credite mai uşor pentru
realizarea lor (rentabilitatea este certă şi riscul este redus);
b. investiţia de modernizare a echipamentelor existente în funcţiune care implică un risc
redus ca urmare a unor corecţii neesenţiale ale tehnologiei de fabricaţie. Şi în această situaţie se
pot obţine mai uşor credite bancare , rentabilitatea fiind certă;
c. investiţia de dezvoltare,(de extindere) a unor secţii, uzine - presupune un risc mai mare
şi o rentabilitate puţin probabilă. Ea antrenează nevoia de lărgire a pieţelor de aprovizionare, de
desfacere, de capital. Investiţia de dezvoltare se finanţează, în general, din surse proprii de capital
(autofinanţare, creştere de capital) şi din surse externe, împrumutate.
d. investiţia strategică priveşte crearea unei filiale în străinătate, fuzionarea cu alte
societăţi comerciale, robotizarea procesului de fabricaţie, ceea ce presupune un risc considerabil,
ca urmare a extinderii activităţii în zone geografice noi şi/sau în medii tehnologice, comerciale,
complet restructurate. Şi această categorie de investiţii prezintă o rentabilitate mai puţin
probabilă, din cauza riscului ridicat, motiv pentru care finanţarea se va face din surse proprii sau
împrumutate.
43
3. In funcţie de fluxul monetar al intrărilor şi ieşirilor de trezorerie din exploatare
(cash – flow-uri):
a. investiţiile caracterizate printr-o singură cheltuială iniţială (la intrare) şi o singură
încasare (la ieşire) la încheierea duratei investiţiei;
b. investiţiile caracterizate printr-o singură cheltuială iniţială şi cu încasări eşalonate pe
durata de viaţă a investiţiei, sunt cele mai frecvente cazuri (investiţii pentru achiziţionarea de
echipamente;
c. investiţiile cu o cheltuială iniţială eşalonată şi cu o singură încasare la sfârşitul
duratei investiţiei (construcţia unei uzine şi predarea ei la "cheie");
d. investiţiile cu intrări şi ieşiri eşalonate de trezorerie pe toată durata de investire a
trezoreriei.
Elementele financiare ale unei investiţii în mediul cert sunt:
1. Cheltuielile iniţiale de investiţii (I0), într-un proiect de investiţii, reprezintă mărimea
netă a capitalului necesar pentru punerea în exploatare a investiţiei. Elementele componente ale
cheltuielilor iniţiale de investiţii sunt:
a. costul de achiziţie al activelor fixe sau financiare la preţul de facturare al acestora,
funcţie de care se calculează mărimea amortizării (maşini, instalaţii, etc.)
b. cheltuieli de instalare şi montaj a echipamentelor şi instalaţiilor noi şi cheltuieli de
specializare a personalului în exploatarea noilor tehnologii;
c. creşterea necesarului de fond de rulment, respectiv creşterea stocurilor şi a creanţelor-
clienţi minus creşterea datoriilor de exploatare, determinate de noua capacitate de producţie;
d. preţul de revânzare, eventual, al activelor fixe înlocuite prin noua investiţie, deci preţul
de valorificare pe piaţă a activelor fixe dezinvestite (după ce s-au scăzut cheltuielile de
dezafectare a acestora).
2. Durata de viaţă a investiţiilor este o noţiune cu semnificaţii diferite, rezultate din
diverse unghiuri de interes pentru acest element financiar, astfel:
a. durata fiscală, contabilă, adică durata normată de serviciu a activului (a mijlocului
fix) prevazută în catalogul normelor de amortizare;
b. durata tehnică de funcţionare rezultată din caracterele tehnice de funcţionare
specifice fiecărui mijloc fix. Această durată poate fi mai mare sau mai mică decât durata de
catalogare în funcţie de condiţiile de utilizare a acestora;
c. durata comercială, determinată de durata de viaţă a produselor fabricate cu investiţia
respectivă;
d .durata juridică, adică durata protecţiei juridice asupra drepturilor de concesiune a
unei exploatări, asupra unui brevet, a unei mărci de fabricaţie, a unei licenţe, etc.
Evaluarea eficienţei investiţiei va tine cont de durata de viaţă ce interesează cel mai mult
gestiunea financiară a întreprinderii. Peste această durată de viaţă, obiectul de investiţie va genera
cheltuieli şi deprecieri mai mari decât veniturile realizate.
3. Fluxurile nete de trezorerie (cash-flow-urile disponibile) reprezintă sistemul de
ipoteze luat în calcul pentru estimarea fluxurilor viitoare şi constă în:
a. mediul economic cert, fără variaţii ale rentabilităţiilor înregistrate anterior;
b. capitaluri proprii suficiente, ceea ce permite separarea deciziei de investiţii de cea de
finanţare şi deci neluarea în calculul cash-flo-ului disponibil a dobânzilor la capitalurile
împrumutate şi a economiilor de impozit aferente acestora;
c. impozitul pe profit este presupus a fi plătit la sfârşitul exerciţiului financiar;
d. rata inflaţiei rămâne constantă pe toată durata de viaţă a investiţiei şi egală cu cea din
primul an de realizare a investiţiei.
În aceste condiţii fluxurile viitoare de trezorerie reprezintă, de fapt, excedentele de
trezorerie disponibile pentru plata dividendelor, fiind determinate ca fluxuri marginale de
trezorerie.
4. Valoarea reziduală (VR) exprimă valoarea posibilă de recuperat după încheierea
duratei de viaţă a investiţiei. Valoarea reziduală, după îndeplinirea duratei tehnice, ajunge
aproape la zero sau la mărimi nesemnificative pentru gestiunea financiară a întreprinderii.
44
Pentru o durată de viaţă mai mică decât cea tehnică, valoarea reziduală poate fi mai mare
decât valoarea rămasă neamortizată, ceea ce determină un câştig de capital, adică un surplus de
încasări peste valoarea rămasă a mijlocului fix respectiv.
Pentru durate de viaţă economică îndelungată valoarea reziduală ce ar rezulta din
dezinvestirea noii investiţii, poate fi considerată nesemnificativă pentru calculul valorii actuale
nete, însă, estimarea valorii reziduale poate deveni mai importantă pentru durate de viaţă mai mici.
Valoarea reziduală cuprinde următoarele elemente: valoarea imobilizărilor corporale la preţ de
revânzare estimat cu impozite aferente; valoarea imobilizărilor necorpolare şi a celor financiare la
preţ de piaţă; suma cumulată a creşterii anterioare a necesarului de fond de rulment.
Impactul valorii reziduale asupra valorii actualizate nete este cu atât mai mare cu cât
mărimea estimată a valorii reziduale este mai mare şi cu cât momentul dezinvestirii este mai
aproape de momentul investirii.
5. Rata de actualizare (k)- este vorba despre o estimare a ratei de actualizare ca un cost
de oportunitate al capitalului investit. Acest cost de oportunitate este costul de finanţare al
investiţiilor din capitaluri proprii şi va fi apreciat ca o rată de rentabilitate cerută de investitori
asupra acestui proiect.
În mediul economic cert, investiţia este fără risc, iar rata de rentabilitate este egală cu rata
de dobândă fără risc, respectiv rata nominală de dobândă care include şi o rată constantă de
inflaţie. Rata de actualizare (k) ce se utilizează se calculează pornind de la rata reală de dobândă
(Rr) şi de la rata inflaţiei constantă (Ri) .
45
i
−t
VAN = ∑CFt (1 + k )
t =1
∑CFt (1 + k )
t =1
−t
− I0 = 0 ;
i
∑CFt (1 + k )
t −1
−t
= I → venituri = costuri
0
3. Termenul de recuperare (TR) exprimă intervalul de timp (în număr de ani) necesar
recuperării capitalului investit prin intrări medii nete anuale de trezorerie.
TR = I0 / CF act/an
i
CF act/an = ∑CFt (1 + k )
t =1
−t
, unde:
n
I0 = costul iniţial al investiţiei;
CF act/an = cash-flow-urile medii anuale actualizate a capitalului investit.
4. Indicele de profitabilitate (IP)
Indicele de profitabilitate exprimă valoarea actuală netă scontată pentru o cheltuială
iniţiată de investiţii egală cu 1 şi se determină ca raport între valoarea actuală a intrărilor nete de
trezorerie şi cheltuielile pentru investiţie:
VAN + Io VAN
IP = = +1 pentru „n” ani
Io Io
Decizia de finanţare este asumată în cea mai mare parte de conducerea managerială a
întreprinderii şi mai puţin de “furnizorii” de capital, înţelegându-se prin aceştia acţionarii şi
împrumutătorii întreprinderii.
Cu toate acestea, obiectivul major urmărit de manageri şi investitori este acelaşi,
respectiv, maximizarea valorii de piaţă a întreprinderii.
Există însă, unghiuri diferite de abordare a maximizării valorii întreprinderii, astfel:
- investitorii urmăresc o remunerare a investiţiilor lor la o rentabilitate superioară
oportunităţilor de investiţii oferită de piaţa financiară (rata internă de rentabilitate este mai
mare decât rata dobânzii şi deci, valoarea actuală netă este mai mare decât zero). Ei obţin,
astfel o creştere a averii lor finale mai mare decât acea posibilă în medie pe piaţa financiară.
- managerii întreprinderilor sunt nevoiţi să urmărească reducerea costurilor capitalurilor
mobilizate. Utilizarea acestui cost redus ca factor de capitalizare a cash-flow-rilor degajate de
întreprindere va conduce la creşterea valorii acesteia.
Singura cale de reducere a costurilor capitalurilor este aceea de a creşte ponderea
investiţiilor care cer o remunerare mai mică a capitalurilor lor, ceea ce presupune creşterea
gradului de îndatorare, creditele fiind obţinute la un cost mai mic decât capitalurile proprii.
Este necesară, deci, o analiză a modului în care modificarea structurii capitalurilor
determină sau nu creşterea valorii întreprinderii, fiind, deci, o analiză asupra deciziei de investiţii
precum şi asupra deciziei de finanţare.
46
In cazul investiţiilor finanţate integral din capitalurile proprii apar următoarele aspecte:
- întreaga valoare actuală netă a proiectelor de investiţii eficiente revine acţionarilor;
- acest fapt reprezintă pentru manageri plăţi monetare (ieşiri de trezorerie în contrapartidă cu
capitalurile mobilizate de la acţionari);
- remunerarea sistematică a acţionarilor face ca pe total decizie de investiţie şi de finanţare
valoarea actuală netă a proiectului de investiţii să fie nulă.
VAN investiţii + VAN finanţare = O
i CFt
VAN investiţii = Σ t - I0 , pozitivă
t =1 (1+k)
i CFt
VAN finanţare = Σ t echivalentă, dar negativă
t = 1 ( 1+k)
unde: Io = investitii initiale;
VAN inv.+ fin. = O;
CFt = Cash-flow-urile viitoare estimate;
k = rata de rentabilitate cerută de acţionari
- prin atragerea capitalurilor de la acţionari managerul beneficiază, în prezent, de o sursă de
finanţare a investiţiilor iniţiale (Io), în schimbul acestora managerul se angajează cu plata unor
cash-flow-ri viitoare estimate a fi rezultate din activitatea de investiţii (CFt).
- investitorul de capital va fi remunerat, pe toată periada de exploatare a investiţiei, prin
distribuirea, în favoarea sa, a dividendelor ce vor rezulta a fluxurilor de trezorerie;
- evaluarea proiectelor de investiţii (VAN inv.) s-a facut la o rata de rentabilitate cerută de
aţionari (k) la nivelul dobânzii fără risc şi a primei de risc de exploatare asumată.
Deci, evaluarea sursei de finanţare nu este decât recunoaşterea faptului că suma de bani,
investită iniţial, va determina, pentru întreprindere un cost al finanţării egal cu valoarea
actualizată (la aceeaşi rată de rentabilitate) a fluxurilor de trezorerie, pe care întreprinderea se
angajează să le distribuie acţionarilor pe toată durata de exploatare a investiţiilor.
Costul capitalului este un subiect major ce trebuie abordat pentru a asigura maximizarea
valorii întreprinderii, iar pentru aceasta managerii financiari trebuie să fie capabili să-l măsoare.
Estimarea costului capitalului este necesară pentru fundamentarea deciziilor privind alocarea
acestora, dar şi a celor ce privesc contractarea unui leasing, rambursarea unui împrumut obligatar,
etc. Sarcina managerului financiar este de a structura în aşa manieră sursele de capital încât să
satisfacă nevoile de capitaluri cu cheltuieli minime, cheltuielile cu sursele de capitaluri fiind
proporţionale cu preţul lor. Aceste cheltuieli reprezintă în ansamblu, media aritmetică ponderată a
costului de piaţă, a surselor de capitaluri, fie ele proprii sau împrumutate.
Dimensiunea costului capitalurilor este influenţată de mărimile diferitelor costuri ale
surselor de finanţare, fie că acestea se prezintă sub formă explicită sau implicită.
Costul explicit poate fi definit ca rată de actualizare care asigură egalitatea între valoarea
prezentă a încasărilor privind constituirea capitalurilor şi valoarea prezentă a plăţilor rezultate din
utilizarea unei surse de finanţare.
Costul capitalurilor proprii interesează în evaluarea oricărui proiect de investiţii:
- în cazul constituirii unei noi societăţi din aportul exclusiv în numerar al acţionarilor, costul
total al capitalului social investit este valoarea actualizată a fluxurilor de trezorerie viitoare; rata
de actualizare, ca rată de remunerare sau cost al capitalului va ţine cont de riscul de exploatare al
societăţii nou înfiinţate;
- în cazul dezvoltării unei întreprinderi existente, costul capitalurilor proprii va fi cel cerut de
acţionari pentru întreprinderea în funcţiune;
- în cazul finanţării mixte (surse proprii şi împrumutate), costul capitalurilor proprii se modifică
în funcţie de creşterea îndatorării care antrenează o creştere corespunzătoare a riscului
financiar;
47
- costul global al capitalurilor (capitaluri proprii şi împrumutate) exprimă în fapt valoarea de
piaţă a întreprinderii. Fluxurile nete de trezorerie degajate de întreprindere servesc, în fapt, la
remunerarea “furnizorilor “de capital, astfel:
a. creditorii vor avea prioritate în a fi remuneraţi cu dobânda convenită;
b. acţionarii vor fi remuneraţi cu diferenţa rămasă pozitivă dintre fluxurile nete de
trezorerie şi dobânzile plătite, adică cu profitul net. (PN = CF - Dobânda), ceea ce determină o
mai mare variabilitate a valorii capitalurilor proprii, variabilitate ce se propagă şi asupra valorii
întreprinderii în ansamblu.
În situaţia în care fluxurile de trezorerie sunt egale sau mai mici decât dobânzile ce trebuie
plătite, atunci valoarea capitalurilor proprii este zero (nulă).
Deci, valoarea capitalurilor proprii creşte proporţional cu creşterea profitului net.
PN 1 CF 1 Dobanda 1
= − ,
K fin. K ec K dob.
unde: PN 1, CF 1 şi Dobanda 1 sunt rezultatele financiare estimate pentru anul viitor.
În aceste condiţii profiturile nete sunt relativ constante, iar valoarea capitalurilor şi rata de
remunerare sunt determinate de profiturile nete ce revin acţionarilor (PN1) şi de valoarea
capitalurilor iniţiale investite (Po):
PN1 PN1
Po = rezultă că K fin. = ;
Kfin Po
Dacă se admite ipoteza unor profituri nete constante şi o creştere a dividendelor cu o rată
anuală constantă (g), atunci finanţarea acestor creşteri interne se va face din autofinanţare, deci
prin reinvestirea unei părţi constante din profitul net.
Acţionarii vor fi remuneraţi nu cu întregul profit, ci doar cu partea distribuită din profit
(dividendul), iar valoarea capitalurilor proprii va fi determinată de mărimea crescătoare a
dividendelor anuale.
t
Div.t = Div.o (1+g)
t
i Div i Divo (1+g) i t
Po = Σ t = Σ = Divo Σ (1+g)
t =1 (1+Kfin) t =1 (1 +Kfin) t =1 (1+Kfin)
Dacă numărul de ani tinde spre infinit se ajunge la celebrul model Gordon - Shapiro:
48
Div1 Div 1
Po = ; în care: Kfin. = +g
Kfin – g Po
Relatia de calcul a costului capitalurilor proprii prezintă cele două componente ale ratei
rentabilităţii unei acţiuni:
a. rata anuală de remunerare prin dividende plătite (Div 1 / P0)
b. rata anuală de creştere a dividendelor (g).
Autofinanţarea reprezintă afectarea unei părţi sau a totalităţii remunerării anuale a
acţionarilor (cash-flow-ului net) pentru finanţarea proiectelor noi de investiţii.
Avantajele sunt: evitarea costurilor implicate de mobilizarea de fonduri de pe piaţa
financiară; se ameliorează situaţia financiară a întreprinderii şi se menţine flexibilitatea pentru
eventualele împrumuturi viitoare; se pot obţine avantaje fiscale (dacă permite legislaţia), pentru
că partea din profituri utilizată pentru dezvoltare este exceptată de la impunere sau este
impozitată cu o coptă mai redusă, etc.
Dezavantajele sunt: riscul ca resursele interne mobilizate să fie insuficiente în raport cu
necesarul de investiţii al întreprinderii; nemulţumirea acţionarilor, care vor primi dividende mai
reduse şi a personalului care nu mai primeşte câta parte de participare la profit; îndepărtarea
întreprinderii de piaţa capitalului, scăzând mobilitatea capitalurilor sale. În asemenea cazuri se
poate ajunge chiar la a realiza proiecte de investiţii nerentabile, întreprinderea fiind confruntată
direct cu costul real al capitalului de pe piaţa financiară.
Principalele surse de autofinanţare sunt profitul net reinvestit, amortizarea şi
provizioanele, fiecare cu propriul său cost.
În ceea ce priveşte profitul net, întreprinderea trebuie să definească o strategie clară a
procesului de economisire care se compune din: politica de autofinanţare; politica de dividende.
Acţionarii realizează o economisire şi o investire a profitului net, iar sumele nedistribuite
acţionarilor sunt trecute la rezerve care ulterior sunt încorporate în capitalul social şi atribuite ca
acţiuni gratuite.
Costul autofinanţării prin trecerea profitului la rezervă este egal cu costul capitalurilor
proprii.
Amortizările şi provizioanele calculate reprezintă surse de autofinanţare din întreaga
întreprindere finanţată atât din capitalul propriu, cât şi din cele împrumutate. Costul autofinanţării
din amortizări şi provizioane este egal cu costul mediu ponderat al capitalului.
Determinarea costului capitalului împrumutat se efectuează într-un mod mai puţin cert,
dacă se ţine seama de condiţiile contractuale în care se angajează un împrumut, respectiv:
scadenţa certă, dobânda fixă, valoarea de rambursat cunoscută, prioritate privind recuperarea
capitalului în caz de faliment al societăţii, etc. Există totuşi, un risc legat de rată de dobândă a
cărei variaţie este iminentă, într-o economie de piaţă.
Dacă se admite ipoteza că nu există nici riscul de rată de dobândă şi nici riscul de
insolvabilitate a debitorului atunci costul explicit al unui împrumut este acela care egalează
încasările din fondurile împrumutate (intrări) cu valoarea actuală a plăţilor privind rambursările şi
dobânzile viitoare (ieşirile) potrivit relaţiei:
i Dob.t
Fonduri împrumutate = Σ Rt + t unde:
t =1 (1+kd)
kd = costul explicit al împrumutului solicitat de manager;
t = 1 .. n ani de rambursare a împrumutului;
Rt = rambursări într-o perioadă de t ani.
Asupra acestui cost explicit al împrumutului solicitat de manager apar două interpretări:
- de rata internă de rentabilitate (RIR) care relevă demersul investitorului (creditorului);
- de costul actuarial (kd) care rezultă din aprecierea împrumutatului (debitorului).
Aceste două interpretări au acelaşi conţinut economic, adică RIR = kd.
49
Conform criteriului rata internă a rentabilităţii (RIR), investiţia este rentabilă dacă RIR
este mai mare decât rata dobânzii pe piaţă (d), respectiv costul capitalului. Această situaţie (RIR >
d) denotă faptul că investiţia de capital va fi recuperată prin fluxurile de lichidităţi rezultate din
activitatea de exploatare, fluxuri ce permit remunerarea furnizorilor de capital conform exigenţei
lor de randament.
Costul explicit al capitalului împrumutat poate fi aplicat la costul unui împrumut ordinar,
fără fiscalitate şi cu fiscalitate, precum şi la costul unui împrumut ordinar obligatar, cu primă de
emisiune.
1. Costul împrumutului ordinar se obţine ca soluţie a următoarei ecuaţii:
n At Vo=valoarea împrumutului ordinar
Vo = Σ t unde: At = anuităţile anuale
t=1 (1+ kd) t = perioadele
kd = costul împrumutului
Costul explicit al unui împrumut ordinar, sub incidenţa impozitului, se determină după
impunerea profitului. Astfel:
- dacă întreprinderea debitoare este rentabilă, pentru determinarea costului explicit al
împrumuturilor, întreprinderea trebuie să diminueze suma anuităţilor vărsate cu economiile de
impozite realizate la dobânzile plătite.
- anuităţile cuprind: - dobânzile anuale Dob. t. = d x Vt - 1
- rambursările Rt
- dobânda este cheltuiala deductibilă din profitul impozabil şi determină o economie de impozit
egală cu dobânda x r (r = cota de impozit pe profit )
Relaţia de calcul este:
n Rt + V t - 1 x d (1 - r)
Vo = Σ t
t =1 (1 + kd)
unde :
Rt = Vo/n într-o amortizare proporţională a împrumutului;
d = rata nominală a dobânzii;
r = cota de impozit pe profit.
2. Costul împrumutului obligatar cu primă de emisiune are o formulă de calcul
asemănătoare cu cea a costului explicit al împrumutului ordinar, diferenţa fiind determinată de
acordarea unei prime de emisiune. Relaţia de calcul al costului explicit al împrumutului obligatar
cu primă de emisiune este:
r At - Xt x (Vo - E) r
Xx E = Σ t
t=1 ( 1 + kd )
unde: At = Rt + d • Vt - 1 • (1-r)
n (1-r) CH t + r x At PR
E = Σ t + n unde:
50
t=1 ( 1 + K L) (1+ K L )
53
Determinarea cash-flow-urilor disponibile (CFD) exprimă, pe toată durata de
previziune, fluxurile nete de trezorerie pe care investitorii de capital (acţionarii şi creditorii) le
vor încasa de la întreprindere.
Fluxurile de trezorerie din exploatare vor fi corectate cu fluxurile privind investiţiile noi
(dincolo de cele de menţinere şi finanţare din amortizări) şi de cele privind dezinvestiţiile
(vânzări de active). Acestea sunt cunoscute şi sub calificativul de "durabile" pentru că susţin
creşterea economică a întreprinderii şi sunt distribuite pentru a remunera acţionarii prin dividente
şi creditorii prin dobânzi, numai după ce s-a asigurat creşterea economică.
În activitatea lucrativă există două categorii de operaţiuni: operaţiuni de gestiune;
operaţiuni de capital.
Operaţiunile de gestiune cuprind active curente (de exploatare şi financiare) şi cele extraordinare.
Totalitatea acestor operaţii se reflectă în contul de rezultate. Pe baza datelor din contul de profit
şi pierdere se determină cash-flow-ul de gestiune.
Pornind de la acest cash-flow de gestiune se determină cash-flow-ul disponibil în funcţie
de două elemente:
a. după origine;
b. după destinaţia
Evaluarea financiară a întreprinderii şi a capitalurilor acesteia este operaţia de calcul
a doi indicatori:
a. valoarea actuală, de randament a întreprinderii (sau a activului economic) - se
determină după relaţia:
n
CFD VRn
V0 (AE) = ∑ +
t =1 (1 + Kec ) (1 + Kec )
CPR DAT
Kec = Kfin + Kdob(1-r) x
A −E AE
V0 = valoarea actuală (de randament) a întreprinderii;
AE = activul economic;
t (1….n) = numărul de ani privind perioada de previziune a valorii;
CFDt = cash-flow-ul disponibil estimate în anul '' t'';
VRn = valoarea reziduală a întreprinderii estimate în anul '' n '';
Kec = costul mediu ponderat al capitalului întreprinderii din clasa de risc din care face parte
întreprinderii analizată;
Kfin = costul capitalului propriu la aceeaşi întreprindere medie;
Kdob = costul nominal al împrumutului (al dobânzilor ) la aceeaşi întreprindere medie.
b. Valoarea capitalurilor întreprinderii se determină după relaţia:
n
CFDact * t VR (CPR ) * n
V0 (CPR) = ∑ +
t =1 (1 + Kfin )
(1 + Kfin )
n
CFDcredit * t VR ( DAT )n
V0 (DAT) = ∑
t =1 (1 + Kd )
+
(1 + Kd )
V0 (CPR) = valoarea actuală a capitalurilor proprii;
V0 (DAT) = valoarea actuală a capitalurilor împrumutate (a datoriilor);
CFDact.t = cash-flow-ul disponiobil pentru acţionari estimat în anul "t";
Kfin = costul capitalurilor proprii;
CFDcred.t = cash-flow-ul disponibil pentru creditori estimat în anul "t";
Kd = cost nominal al datoriilor (al dobânzilor);
R(CPR)n = valoarea reziduală a capitalului pripriu estimată în anul "n";
VR(DAT)n = valoarea reziduală (de rambursare) a datoriilor estimată în anul “n”
V0 (AE) = V0 (CPR) + V0(DAT)
13.4.4. Evaluarea prin actualizarea profiturilor
nete de impozit
54
Evaluarea întreprinderilor (valoarea financiară a întreprinderii) se calculează în
următoarele situaţii:
a. în cazul întreprinderilor cu durată de viaţă nedeterminată şi cu profituri nete anuale
constante:
PN
V0 = Kfin unde PN = profit net
,
Acest model se aplică întreprinderilor care deţin monopolul asupra unui segment
important al pieţei şi au stabilitate într-un anumit sector.
b. în cazul întreprinderilor cotate la bursă şi care au o circulaţie activă a titlurilor, evalurea se
face astfel:
Vcfr0 = BPA x PERa x N
VDAT0 = DPO x PER0 x M
Vcpr0 = valoarea financiară a capitalului propriu;
Vdat0 = valoarea financiară a datoriilor;
BPA = beneficiu, profitul net per actiune;
PERa = coeficient de capitalizare bursieră;
N = numărul de acţiuni în circulaţie;
DP0 = dobânda netă de impozit per obligaţiune;
M = numărul de obligaţiuni în circulaţie;
PER = coeficientul de capitalizare bursieră.
55
Creşterea de capital determină un „efect de diluare” a rentabilităţii acţiunilor, prin faptul
că profitul net se împarte la un număr mai mare de acţiuni. În compensare, creşterea capitalului
asigură crearea bonităţii şi garanţiei întreprinderii pentru obţinerea de noi credite.
Creşterea capitalului se poate face prin:
1. emisiunea de noi acţiuni, care presupune: emisiunea de acţiuni la valoarea nominală a
vechilor acţiuni (cazuri rare); emisiunea de noi acţiuni la valoarea majorată în funcţie de valoarea
bursieră a acţiunilor vechi (cazuri frecvente).
2.subscrierea de noi aporturi la capital conduce la creşterea efectivă a capitalului social;
3 .încorporarea rezervelor, a primelor de emisiune şi a profitului în capitalul social al
întreprinderii;
4. încorporarea datoriilor, care constă în emisiunea şi distribuirea de acţiuni noi către
“furnizorii” de capitaluri împrumutate.
Valoarea de emisiune a unei noi acţiuni se stabileşte într-o mărime apropiată de valoarea
de piaţă a acţiunilor vechi. Valoarea de emisiune variază între două limite: valoare nominală şi
valoarea de piaţă.
Valoarea nominală </= Valoarea de emisiune </= Valoarea de piaţă
Diferenţa dintre valoarea de emisiune şi valoarea de piaţă reprezintă prima de emisiune,
care este utilizată pentru acoperirea cheltuielilor cu emisiunea şi vânzarea acţiunilor noi. Prima de
emisiune se înscrie ca rezervă în pasivul bilanţului, alături de capitalul social sau se încorporează
în acesta, printr-o nouă creştere de capital.
Emisiunea de noi acţiuni la o valoare de emisiune mai mică decât valoarea de piaţă
determină un efect de diminuare a valorii acţiunilor vechi.
Valoarea de piaţă (VP) a tuturor acţiunilor, după creşterea de capital, se determină funcţie
de valoarea de piaţă a acţiunilor vechi şi de valoarea de emisiune a acţiunilor noi, astfel:
NxV+nxE N = nr. acţiuni noi
VP= ;unde V = valoarea de piaţă a
acţiunilor vechi
N+n n = numărul acţiunilor noi
E = valoarea de emisiune
a acţiunilor noi
Cumpărarea de acţiuni noi implică atribuirea unor drepturi de subscriere către acţionarii
vechi ca o compensare a “efectului de diluare” a valorii capitalurilor:
Dreptul de subscriere este un titlu de valoare negociabil care poate fi vândut către noii
acţionari care doresc să subscrie la capital. Dreptul de subscriere (ds) se calculează după relaţia:
ds = V - VP
unde VP = valoarea de piaţă a acţiunilor după creşterea capitalului
Dreptul de subscriere reprezintă pierderea de valoare a acţiunilor vechi cu care trebuie
recompensat deţinătorul acestora, pentru a nu fi afectat de suplimentarea creşterii de capital.
Pentru cumpărarea unei noi acţiuni, cumpărătorul trebuie să dispună sau să achiziţioneze
un număr de drepturi de subscriere (nds) egal cu raportul dintre numărul total de acţiuni vechi şi
numărul total de acţiuni noi: nds = N / n
Acţionarul vechi care nu vrea sau care nu poate să subscrie la creşterea capitalului poate
vinde la bursă drepturile de subscriere ataşate (sub formă de cupon negociabil) fiecărei acţiuni
vechi pe care o deţine, încasând o sumă egală cu pierderea de valoare a acţiunilor sale, ca urmare
a efectului de diluare.
Pierderea de valoare de piaţă a acţiunilor vechi, prin creşterea numărului de acţiuni emise,
va fi compensată prin ataşarea, la fiecare acţiune veche, a unui drept de atribuire (da). Acesta
poate fi vândut de acţionarul vechi, atunci când el refuză să-l folosească pentru primirea de
acţiuni noi gratuite, proporţional cu cele deţinute anterior. Relaţia de calcul a dreptului de
atribuire este asemănătoare cu cea a drepturilor de subscriere, valoarea de emisiune a acţiunilor
noi fiind zero, deoarece sunt distribuite gratuit:
N xV +n xE n
da = V − = V
N +n N+n
56
Creşterea de capital, prin încorporarea rezervelor, a primelor de emisiuni şi a
profiturilor nerepartizate dă posibilitatea atribuirii gratuite de acţiuni noi sau de creştere a valorii
nominale a acţiunilor vechi, fără a aduce un aport nou de capital.
Creşterea de capital, prin încorporarea datoriilor, constă în emisiunea şi distribuirea de
acţiuni noi către „furnizorii” de capitaluri împrumutate. Este o modalitate pusă în practică de
societăţile comerciale bine plasate din punct de vedere tehnic, dar care manifestă dificultăţi
financiare, ca urmare a unei creşteri prea rapide înregistrate. În aceste situaţii, acţionarii vechi
renunţă la drepturile lor de subscriere.
Împrumuturile obligatare reprezintă o formă deosebită a creditului pe termen lung ce au
un cost de procurare mai mic decât subscrierile la capitalul social, neafectând dreptul de
proprietate al acţionarilor. Principalele caracteristici ale împrumuturilor obligatare sunt: mărimea
împrumutului obligatar; mărimea dobănzii; durata şi modalităţile de rambursare; valoarea de
emisiune.
Decizia pentru emisiunea de obligaţiuni apartine Adunării generale a acţionarilor, dacă
societatea este autorizată legal să lanseze obligaţiuni.
Emisiunea şi vânzarea obligaţiunilor se efectuează de către instituţiile de credit, care
acţionează ca intermediar, în nume propriu sau ca garant al emisiunii.
Mărimea împrumuturilor obligatare se stabileşte în funcţie de: necesităţile de finanţare a
investiţiilor întreprinderii; gradul de lichiditate al pieţei financiare (oferta de capital bănesc).
Valoarea de emisiune a obligaţiunilor (valoarea plătită de toate persoanele care subscriu
la obligaţiuni în momentul emiterii lor) poate fi egală cu valoarea nominală (la paritate), mai
mică (subpari), ceea ce le face mai atractive (situaţii rarisime) sau mai mare decăt valoarea
nominală (suprapari).
Diferenţa dintre valoarea de bursă şi valoarea nominală reprezintă prima de emisiune.
Pentru a le face mai atractive, obligaţiile pot fi emise la o valoare mai mare decât valoarea
nominală cu o primă de rambursare. Rambursarea (amortizarea) împrumuturilor obligatare se
poate face prin mai multe modalităţi:
1. prin amortizări constante şi anuităţi variabile: rambursarea se face anual, în tranşe
egale din împrumut; rambursarea se face prin tragere la sorţi a obligaţiunilor, cu sisteme de
repartiţie proporţională a obligaţiunilor trase la sorti.
Amortizarea anuală = Val. împrumutului / Durata împrumutului
2. prin anuităţi constante şi amortizări variabile: aceasta presupune ca rambursările
anuale ale împrumutului să varieze crescător şi compensator cu variaţia descrescătoare a
dobânzilor anuale; anuitatea constantă (a) se calculează după modelul matematic consacrat de
calcul al anuităţii constante:
i
a = Vo - n
l - (l +i)
Vo = mărimea împrumutului;
i = rata dobânzii
n = durata împrumutului
Amortizarea anuală se calculează în fiecare an, ca diferenţă între anuitatea constantă şi
dobânda calculată la împrumutul nerambursat.
Amortizarea anuală =Anuitatea constantă - dobânda la împrumutul nerambursat
3. rambursarea integrală, este utilizată mai frecvent: se face în ultima zi a duratei
împrumutului; prezintă avantajul, pentru societatea împrumutată, de a dispune de capitalul
împrumutat pe toată durata de acordare a acestuia; dezavantajul acesteia constă în aceea că în
momentul rambursării este afectată trezoreria cu întreaga sumă împrumutată; costul procurării
este mai ridicat, întrucât dobânda se calculează de fiecare dată la suma totală a capitalului
împrumutat; întreprinderea capitalizează de 5 ori (în cei 5 ani) acumularea brută realizată din
exploatarea investiţiilor, ceea ce reduce din dezavantajul costului ridicat.
4. răscumpărarea prin bursă: este avantajoasă atunci când cursul bursier al
obligaţiunilor este inferior valorii de rambursare (val. nominală + prima de rambursare); există
limite legale privind numărul de obligaţiuni răscumpărate (cel mult ½ din numărul obligaţiunilor
57
amortizabile într-un an); răscumpărarea prin bursă se mai poate realiza prin lansarea de către
societatea împrumutată a unei oferte publice de schimb sau de cumpărare.
Leasingul este o formă specială de închiriere a bunurilor mobiliare sau imobiliare prin
care chiriaşul obţine avantaje legate de posesiunea bunului închiriat, în timp ce finanţarea
achiziţiei acesteia este facută de către societatea de leasing.
Leasingul este, deci, o metodă de finanţare realizată prin transmiterea de către proprietar
(locator, finanţator, capitalist) a drepturilor de utilizare asupra unui bun unei alte părţi numită
utilizator ( locatar, beneficiar) la solicitarea acestuia.
Utilizatorul, la sfârşitul perioadei de leasing, poate opta sau nu pentru cumpărarea bunului
ori pentru prelungirea contractului de leasing.
În practica economică se întâlnesc trei tipuri de leasing: leasing financiar; leasing
operaţional; vânzare şi leaseback.
Distincţia între leasingul financiar şi cel operaţional este în funcţie de măsura în care
riscurile şi avantajele aferente drepturilor de proprietate asupra bunului ce constituie obiectul
contractului de leasing, aparţin locatarului sau locatorului.
Leasingul financiar are loc în cazul în care locatorul cedează locatarului, în mare
măsură, toate riscurile şi avantajele aferente drepturilor de proprietate asupra bunului respectiv.
În cele din urmă, titlul de proprietate poate fi transferat sau nu. Leasingul financiar reprezintă,
deci, o formă de finanţare a bunului intrat în folosinţa chiriaşului pe toată durata de viaţă a
obiectului închirierii şi presupune respectarea următoarelor condiţii: riscurile şi avantajele
aferente drepturilor de proprietate trec, din momentul încheierii contractului, asupra
utilizatorului; părţile contractuale au prevăzut în contract, în mod expres că, la expirarea
contractului de leasing dreptul de proprietate asupra bunului, se transferă utilizatorului;
utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va reprezenta cel mult
50% din valoarea de piaţă a bunului la data la care este exprimată opţiunea; perioada de utilizare
a bunului în sistem de leasing este de cel puţin 75% din durata normală de folosire a bunului,
chiar dacă dreptul de proprietate nu este transferat, în final.
De obicei, în contractul de leasing financiar: nu se asigură întreţinerea asigurarea
echipamentelor; nu se oferă opţiunea de anulare prematură a locaţiei; bunul este complet
amortizat la încheierea contractului.
Leasingul operaţional este o problemă de raţionament profesional care se înscrie în
principiul prevalenţei economicului asupra juridicului şi nu îndeplineşte nici una din condiţiile
leasingului financiar.
Valorile cu care se operează în cazul operaţiilor de leasing sunt: valoarea de intrare, acea
valoare la care a fost achiziţionat bunul de către finanţator (costul de achiziţie); valoarea totală a
ratelor de leasing la care se adaugă valoarea reziduală; valoarea reziduală, valoarea la care se face
transferul dreptului de proprietate asupra bunului către utilizatori, la expirarea contractului de
leasing şi exprimă valoarea netă estimată a fi obţinută de către o întreprindere, pentru un activ la
sfârşitul duratei de viaţă utilă a acestuia, după deducerea prealabilă a costurilor de cesiune
previzionate.
Durata de viaţă utilă se referă la perioada estimată ce rămâne, de la începutul termenului
de leasing, fără a se limita la aceasta, pe parcursul căreia se aşteaptă ca beneficiile economice
încorporate în bun să fie consumate de către întreprindere.
Rata de leasing, care în cazul leasingului financiar, reprezintă cota parte din valoarea de
intrare a bunului şi a dobânzii de leasing, iar în cazul leasingului operaţonal, rata de leasing este
cota de amortizare calculată în conformitate cu reglementările legale în vigoare şi nu de profitul
stabilit de părţile contractante.
Chiria pe care întreprinderea o plăteşte societăţii de leasing se înregistrează ca o cheltuială
de exploatare şi cuprinde: amortizarea bunului închiriat; dobânzile aferente fondurilor avansate
de societatea de leasing pentru cumpărarea bunului; marja de profit a societăţii de leasing.
Vânzarea şi leaseback reprezintă o modalitate prin care o întreprindere vinde unei
societăţi de leasing sau unui alt investitor bunuri aflate în proprietatea sa la valoarea lor de piaţă
şi încheie, în acelaşi timp, un contract de închiriere a bunurilor respective în condiţiile specifice
58
ale leasingului financiar, ceea ce denotă că vânzarea şi leaseback sunt similare şi chiar ipotetice
leasingului financiar.
Vânzătorul primeşte imediat preţul de piaţă a bunurilor respective prin care se transferă
proprietatea, urmând să plătească redevenţe (sume de bani) societăţii de leasing pentru a
beneficia de folosirea bunurilor până la amortizarea completă a aacestora.
Societatea de leasing (locatorul), la data încheierii contractului de leaseback, are dreptul
de dispoziţie asupra valorii reziduale a bunurilor închiriate.
Leasingul, ca formă de finanţare pe termen lung, are o serie de facilităţi fiscale conferite
de către autorităţi:
- cheltuielile cu redevenţele (cheltuieli de exploatare) sunt însoţite de economii fiscale a
căror mărime este direct proporţională cu mărimea redevenţelor şi cu cota de impozit pe profit;
- închirierea bunurilor prin vânzare şi leaseback este şi o măsură de amortizare a valorii
acestora, dacă se are în vedere faptul că la terenuri nu se calculează amortizarea. Aceasta
înseamnă că pe lângă recuperarea valorii terenurilor , prin vânzare se obţin economii fiscale prin
includerea amortizării terenurilor în redevenţe leaseback;
- întrucât bunurile mobile importate, în scopul utilizării lor în leasing, sunt asimilate
bunurilor admise temporar la import, sunt scutite de plata taxelor vamale, cumpărătorul acestuia
va achita, la încheierea contractului, taxa vamală calculată la valoarae din momentul vânzării, pe
baza declaraţiei vamale de import definitiv.
Rezultatul deciziei de finanţare a investiţiilor se concretizează în bugetul investiţiilor, care
realizează echilibrul nevoilor de finanţare cu sursele de acoperire a investiţiilor. Planul de
finanţare al investiţiilor este un document de gestiune internă care asigură un echilibru financiar
între sursele proprii şi cele împrumutate şi se întocmeşte, de regulă, pe o durată de 5 ani,
cuprinzând atât date certe rezultate din documentele contabile sau aproape certe, previzibile, cât
şi date ipotetice
Cea mai bună resursă disponibilă este autofinanţarea, utilizată pentru investiţii de
înlocuire sau de modernizare a activelor fixe şi de creştere a nevoii de fond de rulment.
Pentru investiţiile de dezvoltare şi strategice se va apela la noi capitaluri de la acţionarii
vechi sau noi, de la bănci şi de la alte instituţii de credit.
Bugetul de investiţii reprezintă şi un mijloc de creştere a motivaţiei personalului întreprinderii,
pentru participarea acestora la exercitarea strategiei de dezvoltare a întreprinderii.
Bibliografie selectivă
59
10. Ristea M., Lungu C.I., Jianu I., Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea Standardelor
Internaţionale de Contabilitate – Prezentarea situaţiilor financiare, Editura CECCAR,
Bucureşti, 2004;
11. Ristea M., coordonator, Catedra de Contabilitate, Audit şi Control de gestiune, ASE
Bucureşti, Contabilitatea financiară a întreprinderii, Editura Universitară, Bucureşti, 2005;
12. Ristea M., Dumitru C.G., Contabilitatea aprofundată, Editura Universitară, Bucureşti, 2005;
13. Stancu I., Finanţe, ediţia a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005;
14. Toma M., Alexandru F., „Finanţe şi gestiunea financiară de întreprindere”, Ed. Economică,
Bucureşti, 1998;
15. Toma M., Alexandru F., Armeanu D., Ivănescu D., Vîrban R., „Gestiunea financiară de
întreprindere”, Aplicaţii practice şi teste grilă, Ed. Economică, Bucureşti, 2003;
16. Vintilă G., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2000;
*** Legea contabilităţii nr.82/1991, republicată;
*** O.M.F.P. nr.1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele
europene, publicat în M.O. nr. 1080 bis din 30 noiembrie 2005;
*** Legea nr. 571/2003 - Codul fiscal al României, cu modificările şi completările ulterioare.
ÎNTREBĂRI
12. O societate prezintă pe parcursul a două exerciţii financiare consecutive următoarele date:
Activ N-1 N Pasiv N-1 N
Imobilizări 350 400 Capital propriu 450 425
Stocuri materii prime 250 300 Datorii financiare pe termen 250 275
lung
Stocuri produse finite 400 325 Datorii de exploatare 225 250
Creanţe de exploatare 250 375 Credite bancare curente 475 650
Disponibilităţi 150 200
Total 1.400 1.600 Total 1.400 1.600
Variaţia indicatorilor de echilibru financiar patrimonial:
18. Două întreprinderi fabrică câte un produs: A şi B. preţul de vânzare a acestora este identic şi
este egal cu 200 lei. Costurile fixe (CF) se ridică la 600.000 lei şi respectiv 1.200.000 lei.
Costurile variabile (CV) unitare sunt: pentru produsul A de 160 lei şi pentru produsul B de 140
lei.
Să se determine:
a. pragul de rentabilitate în număr de produse pentru A şi B;
b. coeficientul efectului de levier al exploatării pentru produsul A, la nivelul ce
corespunde unui volum de producţie de 25.000 produse;
c. coeficientul efectului de levier al exploatării pentru produsul B, la nivelul ce
corespunde unui volum de producţie de 25.000 produse.
61
19. Analiza pragului de rentabilitate permite obţinerea unor rezultate de gestiune utile pentru
previziunea întreprinderii, cum ar fi, de exemplu, stabilirea profitului previzionat la o variaţie
dată a cifrei de afaceri. În acest scop sunt puse la dispoziţie următoarele date (în mil.): cifra de
afaceri realizată în perioada curentă este de 2.400; cheltuielile variabile sunt de 1.920; cheltuielile
fixe sunt de 120. Se prevede o creştere a cifrei de afacei pentru perioada de previziune de 10%.
Mărimea corectă a profitului previzionat este:
20. La o cifră de afaceri de 24.000 u.m., cheltuielile variabile reprezentând 70% din cifra de
afaceri, cheltuielile fixe de exploatare fiind de 4.000 u.m., iar cheltuielile fixe cu dobânzile de
1.400 u.m., să se calculeze pragul de rentabilitate global:
21. O societate prezintă următoarele date (u.m.): cifra de afaceri = 5.000; cheltuielile variabile
reprezintă 55% din cifra de afaceri, cheltuielile fixe sunt de 1.125. Să se calculeze cifra de afaceri
pentru care profitul este zero:
22. Din contul de profit şi pierdere se cunosc următoarele date: producţia vândută = 2.500 u.m;
producţia stocată = 1.500 u.m; cheltuieli materiale = 500 u.m; servicii prestate de terţi = 800 u.m;
subvenţii de exploatare = 150 u.m; cheltuielile salariale = 150 u.m; impozite, taxe şi vărsăminte
asimilate = 100 u.m; cheltuieli cu amortizarea = 100 u.m; provizioane de exploatare constituite =
50 u.m; alte venituri de exploatare = 80 u.m; alte cheltuieli de exploatare = 120u.m; cheltuieli cu
dobânzile = 150 u.m; venituri din dobânzi = 50 u.m; cota de impozit pe profit = 25 %.
Ştiind că activul economic al societăţii este de 18.000 u.m., finanţat în proporţie de 55%
din capitaluri proprii, restul din datorii, să se determine:
a. valoarea corectă a excedentului brut de exploatare (EBE);
b. ponderea capacităţii de autofinanţare în valoarea adăugată.
23. Să se calculeze cifra de afaceri şi rezultatul din exploatare pe baza următoarelor date:
valoarea adăugată = 70.000 lei; marja comercială = 15.000 lei; cheltuieli cu materii prime şi
materiale = 2.400 lei; cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi =1.100 lei; cheltuieli cu
personalul = 15.000 lei; cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe = 1.400 lei; cheltuieli cu
dobânzile =12.000 lei; producţia stocată (sold debitor) = 4.500 lei; producţia imobilizată = 1.800
lei; costul de cumpărare al mărfurilor vândute = 3.600 lei; datorii faţă de furnizori = 22.000 lei;
creanţe faţă de clienţi =18.000 lei.
24. Din contul de rezultate se cunosc următoarele date: producţia vândută = 10.000 lei; producţia
stocată = 12.000 lei; cheltuieli materiale = 4.000 lei; servicii prestate la terţi = 6.400 lei; cheltuieli
cu personalul = 1.200 lei; impozite, taxe şi vărsăminte asimilate = 800 lei; cheltuieli cu
amortizarea = 800 lei; provizioane de exploatare constituite = 400 lei; cheltuieli cu dobânzile =
1.200 lei; veniturile din dobânzi = 400 lei; impozitul pe profit = 16%. Precizaţi valorile corecte
ale: excedentului brut de exploatare şi ale capacităţii de autofinanţare.
25. Din contul de profit şi pierdere se cunosc următoarele date: producţia vândută = 5.000 lei;
producţia stocată = 3.000 lei; cheltuieli materiale = 1.000 lei; servicii prestate de terţi = 1.600 lei;
subvenţii de exploatare = 3000 lei; cheltuielile salariale = 450 lei; impozite, taxe şi vărsăminte
asimilate = 300 lei; cheltuieli cu amortizarea = 500 lei; provizioane de exploatare constituite =
550 lei; alte venituri de exploatare = 200 lei; alte cheltuieli de exploatare = 220 lei; cheltuieli cu
dobânzile = 1.100 lei; venituri din dobânzi = 320 lei; cota de impozit pe profit = 16 %.
Activul economic al societăţii este de 18.000 lei., finanţat în proporţie de 55% din
capitaluri proprii, restul din datorii.
Valorile corecte ale excedentului brut de exploatare (EBE) şi ponderea capacităţii de
autofinanţare în excedentul brut de exploatare sunt:
62
26. O societate înregistrează pe parcursul a două exerciţii financiare consecutive (N-1 şi N)
următorii indicatori (în mii lei):
Indicatori N-1 N
Cifra de afaceri 6.000 6.600
Cheltuieli variabile 3.900 4.295
Cheltuieli fixe 1.716 1.716
Dobânzi 120 120
Valoarea corectă pentru coeficientul de elasticitate a profitului curent (L) (după deducerea
dobânzilor) este:
27. O societate prezintă pe parcursul a două exerciţii financiare consecutive următoarele date:
Indicatori N-1 N
Cifra de afaceri 24.000 45.000
Cheltuieli variabile 8.500 22.000
Cheltuieli fixe 8.000 8.000
Variabilitatea cifrei de afaceri este:
28. O societate prezintă pe parcursul a două exerciţii financiare consecutive următoarele date:
Indicatori N-1 N
Cifra de afaceri 24.000 45.000
Cheltuieli variabile 8.500 22.000
Cheltuieli fixe 8.000 8.000
Variabilitatea profitului este:
29. O societate prezintă pe parcursul a două exerciţii financiare consecutive următoarele date:
Indicatori N-1 N
Cifra de afaceri 24.000 45.000
Cheltuieli variabile 8.500 22.000
Cheltuieli fixe 8.000 8.000
Valoarea efectului de levier al exploatării este:
30. Cifra de afaceri realizată de o societate în anul de bază a fost de 20.000 u.m., iar ponderea
cheltuielilor variabile în cifra de afaceri este de 45%. Dacă în anul de plan are loc o creştere a
cifrei de afaceri cu 30%, iar cheltuieli fixe cresc de la 2.000 u.m. în anul de bază la 3.000 u.m., să
se determine valoarea corectă a coeficientului de levier al exploatării.
31. O societate prezintă pe parcursul a două exerciţii financiare consecutive următoarele date:
Activ N-1 N Pasiv N-1 N
Imobilizări 350 400 Capital propriu 450 425
Stocuri materii prime 250 300 Datorii financiare pe termen 250 275
lung
Stocuri produse finite 400 325 Datorii de exploatare 225 250
Creanţe de exploatare 250 375 Credite bancare curente 475 650
Disponibilităţi 150 200
Total 1.400 1.600 Total 1.400 1.600
Valorile corecte ale ratelor de lichiditate globale, reduse şi imediate sunt:
42. La sfârşitul unui exerciţiu financiar, veniturile obţinute de o societate pe acţiuni, din
activitatea economică şi financiară sunt de 280 mil. lei, cheltuielile de exploatare sunt de 180 mil.
lei (din care 60 mil. lei reprezintă cheltuielile cu amortizarea), în timp ce cheltuielile financiare
sunt de 20 mil. lei. Cota de impozit pe profit a fost de 16%, iar datoriile pe termen lung ale
societăţii au fost de 380 mil. lei. Precizaţi care este capacitatea de autofinanţare a societăţii şi dacă
aceasta poate obţine creditul pe termen lung solicitat.
43. Să se calculeze cifra de afaceri şi rezultatul din exploatare pe baza următoarelor date: valoarea
adăugată = 140.000 mii lei; marja comercială = 30.000 mii lei; cheltuieli cu materii prime şi
materiale = 4.800 mii lei; cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi = 2.200 mii lei;
cheltuieli cu personalul = 30.000 mii lei; cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe = 2.800 mii
lei; cheltuieli cu dobânzile =24.000 mii lei; producţia stocată (sold creditor) = 9.000 mii lei;
producţia imobilizată = 3.600 mii lei; costul de cumpărare al mărfurilor vândute = 7.200 mii lei;
datorii faţă de furnizori = 44.000 mii lei; creanţe faţă de clienţi =36.000 mii lei.
44. Pe baza elementelor oferite de bilanţul şi contul de rezultate al unei societăţi, precizaţi
valorile corecte ale excedentul trezoreriei de exploatare (ETE).
- în lei -
ACTIV N-1 N PASIV N-1 N
Capital propriu
Imobilizări 950 850 Datorii financiare 535 650
Stocuri 100 400 Datorii de 600 900
Creanţe 90 275 exploatare 40 138
Lichidităţi 60 200 Credite bancare 25 37
curente
120
TOTAL ACTIV 1725 TOTAL PASIV 1200 1725
0
Cifra de afaceri = 3.200 lei; cheltuieli cu materii prime = 1.270 lei; cheltuielile cu
dobânzile = 80 lei; veniturile din dobânzi = 80 lei.; cheltuielile cu salariile = 280 lei; subvenţii de
exploatare = 830 lei; cota de impozit pe profit este de 16%.
45. Bilanţul şi contul de profit şi pierdere al unei societăţi prezintă următoarele informaţii:
64
Creanţe de 100 400
exploatare
TOTAL 1.920 2.760 TOTAL 1.92 2.760
0
Cifra de afaceri = 3.680 lei; cheltuieli monetare de exploatare = 2.972 lei; cheltuielile cu
amortizarea = 200 lei; cheltuielile cu dobânzile = 200 lei, iar cota de impozit pe profit este de
16%. Să se calculeze:
- cash flow-ul de gestiune;
- cash flow-ul de exploatare;
- cash flow-ul disponibil după origine şi destinaţie.
47. Ce reprezintă tabloul fluxurilor de trezorerie şi care este structura lui pe părţi componente?
48. Care sunt principalele operaţiuni generatoare de încasări şi plăţi pe tipuri de operaţiuni?
52. Activul economic al unei societăţi este de 2.940 lei, finanţat 57,14% din capital propriu, restul
din datorii financiare pe termen lung. Profitul net al societăţii este de 537,6 lei; cheltuieli cu
dobânzile sunt de 226,8 lei. Rentabilitatea economică a societăţii este de 28%. În aceste condiţii
efectul de levier financiar al îndatorării (e) este de:
53. În vederea aprecierii riscului financiar se prezintă următoarele informaţii extrase din bilanţul
unei întreprinderi: activul economic = 2.500 lei, finanţat 60% din capitaluri proprii, restul din
datorii pe termen lung. Alte informaţii: cifra de afaceri = 4.800 lei, cheltuieli de exploatare
plătibile = 2.200 lei; subvenţii din exploatare = 700 lei; cheltuieli salariale = 1.100 lei; alte
impozite, taxe şi vărsăminte asimilate = 400 lei; cheltuieli cu amortizarea = 800 lei; alte venituri
de exploatare = 400 lei; cota de impozit pe profit este de 16%, iar rata dobânzii pentru datoriile
din sold este de 18%.
Să se calculeze:
a. rata de rentabilitate economică financiară;
b. rata de rentabilitate financiară.
54. Din bilanţurile de deschidere (N-1) şi de închidere (N) ale unei întreprinderi rezultă
următoarea situaţie (mil.lei):
56. Cifra de afaceri estimată a fi realizată de o societate în anul de plan este de 20.000 mii lei.
Valoarea creanţelor-clienţi este de 4.000 mii lei, iar valoarea furnizorilor de plată este de 8.000
mii lei. În anul de bază durata de încasare a clienţilor a fost de 40 zile, iar durata de achitare a
furnizorilor în aceeaşi perioadă a fost de 150 zile.
1. Cu câte zile a crescut durata de încasare a clienţilor în perioada de plan faţă de perioada de
bază?
2. cu câte zile s-a redus durata de achitare a furnizorilor în anul de plan faţă de anul de bază?
57. Previziunea vânzărilor şi a cumpărărilor, (în milioane lei), pentru trimestrul I al exerciţiului N
se prezintă astfel:
Indicatori ianuarie februarie martie
Vânzări 800 1.000 900
Cumpărări 2.100 2.500 2.500
- Producţia fabricată în anul precedent la cost complet a fost de 19.000 mii lei;
- Soldul activelor circulante în perioada de bază a fost de 3.431 mii lei;
- Coeficientul de accelerare a rotaţiei activelor circulante prin costul total al producţiei
este de 0,2;
- Pentru repartizarea pe trimestre se utilizează următoarele proporţii: trim.I = 30%; trim. II
= trim. III. = 25%; trim. IV. = 20%
82. O societate a realizat în anul precedent o cifră de afaceri de 400.000 u.m, cu un sold mediu de
active circulante în valoare de 33.000 u.m. Pentru anul de plan se estimează o cifră de afaceri
trimestrială de 179.200 u.m şi o accelerare a rotaţiei activelor circulante prin cifra de afaceri cu 15
zile. Valoarea corectă a necesarului de finanţat al ciclului de exploatare pentru trimestrul de
previziune este:
83. O societate produce şi comercializează patru produse.
Indicatori A B C D
Producţia anuală la cost complet 5.500 5.000 6.000 6.200
68
Necesarul de finanţat mediu anual 80 85 60 65
Producţia la cost complet previzionată pentru trimestrul I al anului de plan este de 4.800
u.m. Folosind metoda analitică bazată pe costuri să se calculeze necesarul de finanţat al
produselor finite:
84. Se dau următoarele informaţii:
- costul producţiei marfă vândută de o societate în anul precedent a fost de 41.079 mii lei;
- soldul mediu al activelor circulante în aceeaşi perioadă a fost de 8.382 mii lei.
Pentru anul viitor se estimează:
- costuri ale producţiei marfă de: trim.I = 21.805 mii lei; trim. II = trim III. = 22.351 mii lei; trim.
IV. = 23.700 mii lei.
- durata de rotaţie se accelerează cu 12 zile faţă de anul precedent.
Să se calculeze valorile corecte ale necesarului de finanţare a cheltuielilor de exploatare
utilizând metoda sintetică bazată pe costuri.
85. Cifra de afaceri realizată de o societate în exerciţiul N este de 88.305 mii lei, iar bilanţul
exprimat în solduri medii se prezintă astfel:
ACTIV Sold mediu PASIV Sold mediu
Imobilizări 24.780 Capital propriu 24.300
Stocuri 3.990 Datorii financiare 4.650
Creanţe-clienţi 1.155 Datorii de exploatare 1.028
Lichidităţi 53
TOTAL 29.978 TOTAL 29.978
Să se determine indicatorii fond de rulment, nevoia de fond de rulment şi trezoreria netă
exprimaţi în număr recuperabili prin cifra de afaceri.
86. Să se calculeze stocul curent şi stocul de siguranţă pentru un anumit tip de materie primă
semnificativă, cunoscând:
- cantitatea anuală de produse programată a se fabrica de 1080 buc.
- norma de consum specifică de materie primă este de 1,5 kg./ buc.
- preţul unitar de aprovizionare este de 15.000 lei./ kg.
- cantităţile anuale aprovizionate şi intervalul (în zile) între aprovizionări sunt:
88. Cifra de afaceri a anului expirat a fost de 25.000 mii lei, cifra de afaceri a anului de previziune
este de 30.000 mii lei. Soldul mediu al activelor circulante pentru anul de bază a fost de 5.000 mii
lei. Coeficientul de accelerare a rotaţiei activelor circulante prin cifra de afaceri este de 0,4.
Să se determine necesarul de finanţare trimestrial al cheltuielilor de exploatare prin
metoda sintetică bazată pe rata cinetică a activelor circulante, ţinându-se cont de repartizarea
cifrei de afaceri previzionată pe trimestre astfel:
- trim. I = 15%;
- trim. II = 20%;
- trim. III = 25%;
- trim. IV = 40%.
89.Comentaţi conţinutul elementelor pentru fundamentarea costului creditului.
90. Enunţaţi factorii esenţiali ai costului aplicabil al creditelor solicitate.
91. Care sunt elementele analizei manageriale ale dosarului de credit a unui client?
92. Precizaţi principalii indicatori de analiză a performanţelor economico-financiare ale dosarului
de credit.
93. Ce reprezintă rata de dobândă proporţională şi rata de dobândă echivalentă?
94. Ce sunt creditele de trezorerie?
95. Care sunt elementele componente ale costului creditelor de trezorerie?
96. Ce este scontul comercial şi cum se determină costul creditelor de scont?
97. La ce se referă optimizarea costului creditelor pe termen scurt?
98. Ce reprezintă investiţiile?
99. Comentaţi indicatorul de eficienţă a investiţiilor, valoarea actuală netă.
100. Capitalul social al unei societăţi pe acţiuni este compus din 250.000 titluri, a căror valoare
bursieră este de 15.000 u.m. înainte de majorare. S-a decis majorarea capitalului printr-o emisiune
de 50.000 de acţiuni noi la o valoare de emisiune de 11.250 u.m./ acţiune.
Să se determine:
a. valoarea teoretică a acţiunilor după majorarea capitalului;
b. numărul drepturilor de subscriere necesar pentru a procura o acţiune nouă;
c. valoarea teoretică a drepturilor de subscriere.
70