Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

CUPRINS
INTRODUCERE ÎN TEORIA COMUNICĂRII

1. Conceptul de comunicare......................................................................................................11
2. Coordonatele comunicării
24
3. Ascultarea
26
MODELE COMUNICATIONALE
1. Modele ale şcolii - proces........................................................................................................31
2. Modele ale şcolii semiotice......................................................................................................38
COMUNICARE ŞI LIMBAJ
1. Noţiuni introductive................................................................................................................53
2. Limbă şi limbaj.......................................................................................................................56
3. Stiluri de comunicare..............................................................................................................61
4. Forme de comunicare..............................................................................................................63
5. Pattern-uri de comunicare verbală.........................................................................................68
6. Comunicarea orală..................................................................................................................70
COMUNICAREA NONVERBALĂ...............................................................................
1. Funcţiile comunicării nonverbale............................................................................................79
2. Kinetica sau gramatica gesturilor...........................................................................................80
3. Expresivitatea feţei..................................................................................................................81
4. Mişcarea corpului...................................................................................................................83
REPREZENTĂRILE SOCIALE ŞI IMPACTUL LOR ASUPRA PROCESULUI
COMUNICĂRII
1. Conceptul de reprezentare socială..........................................................................................89
2. Reprezentările sociale şi procesul comunicării r..............................................................94
COMUNICAREA - PROCES DE INFLUENŢĂ
1. Comunicare şi influenţă.................................................................................................99
2. Influenţa ca funcţie a nevoilor receptorilor...............................................................104
3. Efectele conumicării şi ale procesului de influenţă...................................................106
4. Comunicarea în spaţii multiculturale.........................................................................107
COMUNICAREA DE MASĂ
1. Evoluţia comunicării de masă......................................................................................113
2. Structura şi obiectivele comunicării de masă.............................................................117
COMUNICAREA POLITICĂ
1. Mesajul şi puterea lui de influenţă..............................................................................125
2. Mesajul politic.....................................................'.........................................................127
3. Comunicare politică şi marketing politic....................................................................133
4. Chestionar.....................................................................................................................137
COMUNICAREA ÎN CADRUL ORGANIZAŢIILOR
1. Caracteristici ale comunicării manageriale................................................................142
2. Cultura organizaţională..............................................................................................148
3. Tipuri de culturi organizationale şi implicaţiile lor asupra procesului comunicării
.......................................................................................................................................153
4. Formele comunicării organizationale.........................................................................155
5. Efectele birocraţiei asupra comunicării organizatio
nale................................................................................................................................159
6. Rolul comunicării în prevenirea, reducerea şi rezolva
rea conflictelor.............................................................................................................163
ARTA ORATORIEI..................................................................................................................177
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ................................................................................................226
Prefaţă
Protagoras din Abdera definea omul drept măsura tuturor lucrurilor, subliniind prin
aceasta că suntem singurele fiinţe care ne aflăm în relaţie de preţuire cu lucrurile. Omul este singura
fiinţă din univers care poate să scoată adevărul la iveală sau să-1 dărâme. Platon a realizat prima
clasificare a felurilor de vorbire: discursul politic, retorica, vorbirea comună, dialectica şi vorbirea
meşteşugarilor care întreţin subiecte despre meserie. Aristotel continuă interesul pentru înţelegerea
omului, considerând că accepţiunea cea mai potrivită este zoon politikon, ftinţă care se afirmă în
viaţa socială. Stagiritul se remarcă prin efortul făcut spre întemeierea retoricii, considerând că
aceasta ar îndeplini trei funcţii: deliberativă (politică), judiciară (forensică) şi demonstrativă
(epideictică).
Orice manifestare umană presupune schimb de informaţie, relaţionări, comportamente,
decizii, toate realizate în şi prin procesul comunicării. Indiferent de epoca istorică în care vieţuieşte,
omul are nevoie de coordonate care îi dau sens vieţii şi îi orientează opţiunile. Trecutul
comunicaţional a fundamentat comunicarea prezentă care, la rându-i, conturează viitorul. Ea dă
naştere unei noi realităţi, depăşind vechea configuraţie socială. In procesul comunicării eşti alături
de celălalt, eşti egal cu cel pe care şinele îl pătrunde, spre a se recunoaşte şi spre a se regăsi.
Rezultatul este o experienţă comună în care se armonizează asperităţile vieţii:
Fiecare comunitate îşi are coduri lingvistice proprii care reflectă idei, credinţe,
mentalităţi, o anumită viziune asupra lumii. Limbajul este o formă de manifestare interpersonală
dar şi comunitară. Viaţa noastră lăuntrică, interioară nu poate exista fără limbajul interior.
Comunicăm cu noi înainte să comunicăm cu semenii.
Activitatea de comunicare deţine ponderea cea mai ridicată în cadrul activităţilor pe
care le desfăşoară în mod curent un individ. Iată de ce, lucrarea îşi propune să ofere un instrument
în interpretarea informaţiilor, ajutându-ne să fim receptivi, să fim înţeleşi, să fim acceptaţi, să
provocăm o schimbare de comportament sau de atitudine, indiferent de domeniul de activitate.
Succesul fiecărui specialist va depinde de mesajele pe care le comunică.
La nivel uman nu există Viaţă fără Cuvânt şi Cuvânt fără Viaţă (Martin HeideggerJ.
Putem distinge două forme ale comunicării (sau ale t(vorbirii"): acţiunea comunicativă
(interacţiunea), pe de o parte, discursul, pe de altă parte. In prima, validitatea corelaţiilor de sens
este naiv presupusă, pentru a schimba informaţii (experienţe legate de acţiune); în a doua,
pretenţii de validitate problematizate sunt tematizate, dar nu se schimbă informaţii (Jurgen
Habermas).
Cursul prezintă comunicarea atât ca proces teoretic cât şi ca proces practic; ca
producere şi schimb de informaţie prin care influenţăm schimbările ce au loc în grupuri, organizaţii
sau la nivelul societăţii. Comunicarea este cauza sau efectul unei mulţimi de relaţii sociale şi
structuri interacţionale. Toate evenimentele sau obiectele culturale cu care venim în contact
încorporează o semnificaţie, sau mai multe, astfel încât ele transmit vajori de-a lungul unor lungi
perioade istorice.
Analiza procesului comunicării ne dovedeşte faptul că nu putem găsi un model unic al
comunicării. Varietatea situaţiilor, contextelor şi formelor de comunicare depăşeşte orice încercare
de reducere a acestui proces la o soluţie unică, definitorie. Modelele prezentate în acest curs
constituie o dovadă.
Tematica lucrării porneşte de la descifrarea elementelor structurale şi coordonatelor
fundamentale ale comunicării, indiferent de domeniul în care se manifestă. Ea va aduce în atenţie
atât aspectele cognitive ale procesului comunicaţional cât şi pe cele psihologice, trăite şi simţite de
fiecare individ. Vom înţelege mai bine cum gândim şi cum interpretăm diferite gesturi şi
comportamente; cum vedem şi cum judecăm (atribuim valori) lumea. Ne vom cunoaşte mai bine pe
noi înşine.
Structura lucrării analizează comunicarea înfăptuită în diferite medii sociale -ca formă
de manifestare în mass media, în viaţa politică, juridică, în cadrul organizaţiilor - pentru a oferi
puncte de sprijin în înţelegea acestui proces unui public cât mai mare de cititori. Conţinutul acestui
curs se adresează studenţilor dar şi profesioniştilor din toate mediile de activitate, conducătorilor
dar şi angajaţilor din orice formă de activitate, părinţilor dar şi copiilor, indiferent de generaţie,
omului contemporan care se pregăteşte pentru un viitor din ce în ce mai puţin predictibil.
Autoarea
Limba ta nu e o limbă: e gândire, conştiinţă, orizont. E spontaneitate şi creativitate

neîncetat. De aceea nu se poate lingvistică decât pe limbile altora. Cu limba eşti. Limba ta e un fel
de-a fi.
Toţi oamenii au gânduri. Când un gând se întoarce asupra gândului devine idee. Mulţi
oameni au idei. Când un om are o idee unică, devine filosof.
Constantin Noica
Limbajul e zborul gândului creator asupra oglindirii sale create: duh plutind peste ape
sau coborând, sub chipul columbei, asupra celui dispus să-l primească. Cuvintele stau asupra
lumii ca un popor de păsări care îşi mişcă ritmic, fără odihnă, aripile.
Andrei Pleşu
INTRODUCERE IN TEORIA COMUNICĂRII

Nu spune puţin în vorbe multe
ci mult în vorbe puţine.
Pythagoras
TEORIA COMUNICĂRII 11
1. Conceptul de comunicare
Comunicarea reprezintă un proces complex şi universal, determinat de varietatea domeniilor şi
formelor de viaţă. Orice nivel structural al existenţei este purtător pasiv sau activ de informaţie.
Distincţia activ-pasiv are în vedere prezenţa sau absenţa acelor mecanisme specializate în preluarea
informaţiei, în aşa fel încât să lucreze optim pentru sistem, să îmbunătăţească starea acestuia. Viaţa
înseamnă schimb de energie, substanţă şi informaţie iar deschiderea către un asemenea schimb
coincide cu gradul de complexitate structurală al fiecărui nivel existenţial. In ordinea complexităţii,
susţinută în planul cunoaşterii, fiinţa umană reprezintă cea mai complexă formă la care se manifestă
comunicarea.
Analiza pe care o realizăm are în atenţie numai comunicarea de la nivel uman, surprinzând
aspectele principale ale dinamicii vieţii sociale. In orice etapă evolutivă omul a manifestat nevoia
comunicării. Gândurile, ideile noastre, evenimentele din viaţă şi raportările sociale nu s-ar putea
obiectiva decât în şi prin procesul comunicării. Orice situaţie de izolare umană poate fi depăşită prin
limbajul interior, învingând unele forme de privare de libertate. Iată de ce oamenii care au trecut
prin experienţe de viaţă cruciale şi-au putut menţine robusteţea intelectuală prin intracomunicare.
Există interacţiuni, relaţii - politice, etice, juridice, religioase -, influenţă, decizie, control care
presupun, pentru a fi realizate, comunicare umană. întregul comportament uman, individual sau
colectiv, este descifrat prin diversitatea formelor comunicării. Crizele şi conflictele apărute în
raporturile interumane demonstrează că avem probleme de comunicare.
Gesturile şi posturile noastre ar putea fi armonizate cu evenimentele pe care le trăim, dacă
atenţia noastră ar fi direcţionată către limbajul nonverbal. Rezultatele acţiunilor întreprinse ar fi
fructuoase dacă am şti să negociem. Succesul acţiunilor juridice depinde de arta oratoriei
Jurnaliştii capătă încrederea publicului dacă ştirile transmise sunt argumentate şi răspund unor
interese comunitare. Activitatea managerială se desfăşoară cu succes când ştim să comunicăm cu
subordonaţii pentru realizarea unei strategii clare. Putem deveni politicieni celebri dacă mesajele
noastre corespund intereselor publicului.
întrucât procesul comunicării cuprinde întreaga existenţă umană, cercetarea acestuia a
antrenat discipline ştiinţifice complexe, numite ştiinţele comunicării. Dacă avem în atenţie aspectele
centrale pe care le studiază ştiinţele comunicării, distingem două grupe de ştiinţe: unele care
definesc comunicarea ca obiect central de cercetare -semiotica, lingvistica şi cibernetica - iar altele
care studiază comunicarea ca domeniu distinct de analiză, cu referire la anumite aspecte ale
procesului comunicaţional - psihologia, sociologia, antropologia şi etologia. în acelaşi timp, apare
nevoia realizării unor analize pluridisciplinare, fapt ce a determinat apariţia unor discipline
comunicaţionale noi: psihologia comunicării, sociologia comunicării, psiholingvistica etc.
Dacă anticii au acordat o atenţie deosebită artei vorbirii, modernii s-au ocupat de găsirea căii
către exprimarea adevărului, problema metodei. Şi aceasta întrucât, adeseori, zvonul ia locul
cunoştinţei, opinia se ridică la rangul de adevăr iar transparenţa originară se transformă tot mai mult
în opacitate socială, confirmând teza lui Jean Jaques Rousseau asupra omului bun, transparent prin
natura sa dar nevoit să-şi găsească apărarea în contextul social vicios.
Avânt que Vart eut fagonne nos manieres et appris ă nos passions a parler un langage
apprete, nos moeurs etaient rustiques, mais naturelles; et difference des procedes annongait au
premier coup dyoeil celle des caracteres. La nature humainef au fond, netait pas meileure; mais Ies
hommes trouvaient leur securite dans la facilita de se penetrer reciproquement, et cet avantaget
dont nous ne senton plus le prixy leur epargnait bien des vices (1).
Nevoia de celălalt, chiar cu riscul dobândirii defectelor/relelor acestuia, ne-a demonstrat că
traiul în comunitate presupune comunicare, dăruire şi primire a ceea ce suntem. In acest proces de
pătrundere reciprocă devenim tot mai mult victimele iluziilor noastre, a ceea ce credem că suntem
sau ceea ce ne pare a fi adevărul. Totdeauna există un preţ al cuvintelor şi faptelor; dincolo de
această sancţiune externă există şi o instanţă internă care atenţionează asupra propriilor greşeli.
Avertismentul îl moştenim de la Socrate, care cultiva introspecţia lăuntrică spre eliminarea erorilor
din gândire. într-un asemenea efort critic, cel ce credea că ştie află că nu ştie. Este o deşteptare a
spiritului reflexiv, proces ce deschide orizontul uman al comunicării, al dăruirii către celălalt.
Distincţia dintre opinie şi adevăr, dintre credinţă şi ştiinţă a reţinut atenţia lui Platon. Printr-
o comunicare plină de metaforă, Mitul peşterii ne oferă o primă teorie nivelică asupra comunicării.
Platon prezintă două niveluri ontologice, două lumi: lumea sensibilă - Kosmos aisthetos - şi lumea
inteligibilă - Kosmos noetos. Lumea sensibilă este una a părerii, o lume fenomenală în care suntem
cuprinşi şi rareori
14 TEORIA COMUNICĂRII
surprinşi în existenţa noastră efemeră. Lumea inteligibilă este una aparţinătoare Ideilor absolute, o
existenţă neschimbătoare în care tronează Adevărul absolut. Cunoştinţa inteligibilă (episteme) se
exprimă în idei şi concepte iar instanţele ce o dezvoltă sunt intelectul şi raţiunea. Iată de ce în Mitul
peşterii, Soarele - Adevărul orbeşte pe cel obişnuit cu întunericul părerii, cu forma fără fond
surprinsă prin percepţie şi imaginaţie. De multe ori ne lăsăm înşelaţi de păreri şi umbre, copii
imperfecte ale lumii ideilor, ale adevărurilor.
Platon ne-a avertizat şi asupra unei dificultăţi ce are loc în momentul în care te-ai acomodat
cu adevărul. Membrii comunităţii în care trăieşti nu sunt, totdeauna, pregătiţi către manifestarea
spiritului critic. Aşa se face că, dacă atragi atenţia asupra distincţiei dintre adevăr şi părere rişti să fi
crezut nebun, fără a fi înţeles de către cei din jur. Ne obişnuim uşor cu falsul, căci adevărul ne pune
pe gânduri, ne tulbură liniştea interioară iar gândirea doare acolo unde nu a fost exersată. Se
schimbă locul şi rolul dintre normal şi anormal, dintre iluzie şi adevăr.
Teza lui Platon despre ştiinţă şi opinie, ca două proprietăţi dispoziţionale ale sufletului, la
fel ca vederea şi auzul, este analizată cuprinzător de V. Mureşan în Comentariu la Republica lui
Platon: ştiinţa (episteme) produce „cunoaşterea infailibilă" (477 e); opinia (doxa) produce
cunoaşterea "supusă erorii' (477e); necunoaşterea (agonia) produce opinia imposibilă (ceea ce "e
cu totul de necunoscut'9 (477a).
Obiectul ştiinţei e „ceea-ce-este" (epi to onti) (478a), "ceea-ce-este întru totul" (478d),
"ceea ce rămâne la fel, egal cu sine" (484b), adică ceea ce, având anumite proprietăţi, "nu poate
avea" proprietăţile contrare (479a); mai "metafizic" vorbind, obiectul ştiinţei e "acea esenţă
permanentă şi neschimbătoare prin naştere ori pieire" (485b), "desăvârşita existenţă" ( sau
"existenţapură") (479d) (2).
"Iubitorii de înţelepciune" se deosebesc de "iubitorii de opinie" prin tipul de capacitate
cognitivă posedată. Numai primii au acces la lumea a ceea-ce-este, lumea Formelor, ceilalţi
numai opinează despre lucrurile trecătoare, dar nu ştiu nimic despre obiectul opiniilor lor (479e-
480a) (3).
Atât Platon cât şi Aristotel au considerat că în procesul comunicării importantă este
convingerea, seducţia auditoriului; grija pentru discurs fiind preluată de la sofişti. Mai târziu,
romanii vor continua interesul pentru comunicare, elaborând în anul 100 î.Hr. primul model de
comunicare. (Oratoria antică va fi prezentată într-o temă separată a lucrării.)
în epoca modernă, preocuparea pentru adevăr îl conduce pe Descartes să ia drept model
cunoaşterea matematică, cu intenţia de a elimina orice urmă de eroare:
Pentru cunoaşterea lucrurilor, nu trebuie să ţinem seama decât de doi factori: anume de
noi, cei care cunoaştem, şi de lucrurile ce sunt de cunoscut. In noi există doar patru facultăţi de
care ne putem folosi la aceasta: intelectul, imaginaţia, sensibilitatea şi memoria. De fapt intelectul
singur e în stare să perceapă adevărul; totuşi el trebuie ajutat de către imaginaţie, sensibilitate şi
memorie, pentru ca nu cumva să trecem peste vreun lucru care stă în puterea noastră. In ce
priveşte lucrurile, e de ajuns să cercetăm trei chestiuni: ceea ce se înfăţişează de la sine, apoi în ce
chip se poate cunoaşte un lucru anumit printr-altul, şi, în sfârşit, ce anume se deduce din fiecare
(4).
Grija pentru comunicare, mai precis pentru înţelegerea sinelui şi a altuia, a reţinut atenţia
studiilor psihanalitice clasice şi a celor contemporane. în lucrarea Inter-comunicare Corneliu
Mircea prezintă o viziune nivelică asupra procesului comunicării: Comunicarea defineşte, expune
şi întemeiază. Ea poate "înfiinţa" sau "aliena" în funcţie de persoana care oglindeşte "fidel" sau
"deformat" chipul în devenire al sinelui. Psihismul se formează odată cu şi prin fiecare clipă a
comunicării, coborând în adâncul originar al fiinţei, sau detaşânduse alienat de sine şi de altul
(,.,), Psihismul fiinţează şi se defineşte nivelic: el păstrează în alcătuirea lui nivelele "anterioare "
pe care le transformă restructurară şi pe care le expune prin mişcarea devenirii nivelice. Fiecare
"nivel" psihologic reprezintă un tărâm bine definit, deosebit de tărâmurile precedente şi deosebit,
în acelaşi timp, de nivelele următoare (care-i expun realitatea şi o dezvăluie) (5).
Aşa se face că fiecare noutate cognitivă pare să aibă legătură cu trecutul, cu ceea ce a fost
cunoscut. Chiar legăturile interpersonale oglindesc o asemănare şi acomodare nivelică, fiecare
partener căutând să se completeze cu altul şi să-1 completeze pe altul. Şinele se caută în altul doar
pe sine; el se întoarce spre altul şi-l pătrunde, spre a se cunoaşte şi spre a se regăsi (6). Ideea
pătrunderii reciproce nu este nouă, ea găsindu-şi întemeierea în discursul lui Rousseau şi
dezvoltându-se în limbaj heideggerian: Omul este acea fiinţă a cărei fiinţă se distinge, dinspre
fiinţa şi în fiinţă, prin situarea fermă şi deschisă în starea-de-neascundere a fiinţei. Esenţa
existenţială a omului este motivul pentru care omul îşi poate reprezenta fiinţarea ca fiinţare şi
poate avea o conştiinţă a ceea ce şi-a reprezentat (7).
înţelegerea conceptului de comunicare se datorează plurivalentei aplicării sale în ştiinţele sociale.
Iată de ce descifrarea acestuia solicită eforturile interpretative susţinute de disciplinele socio-umane.
Etimologia termenului de comunicare dezvăluie înţelesul legăturii persoanelor, al dăruirii către
altul şi al primirii celuilalt în sine. Conceptul provine din latinescul communis (comun) ce a produs
verbul communico ( a face ceva comun, dăruind şi primind totodată), verb care scoate în evidenţă
interacţiunea dintre persoanele comunicante. Communis exprimă tocmai împărţirea sarcinilor cu
altcineva', ceea ce aparţine mai multor persoane. Acest schimb de TEORIA COMUNICĂRII
17
informaţii face ca subiectul comunicator să devină şi receptor al informaţiilor comunicate.
Să urmărim şi o accepţiune sui-generis a comunicării: acţiunea de "a transmite" "un
mesaj" despre "ceva" cuiva care este "receptorul" (8). In acest proces se presupune o anumită
experienţă comună a tuturor celor implicaţi în actul comunicării. Câteva precizări sunt necesare.
Pentru ca actul comunicării să aibă loc, este nevoie de o experienţă comună a membrilor
comunicării şi de un anumit grad de înţelegere. Astfel, un anumit mesaj care transmite o experienţă
specifică unui mediu psihosocial, având obiceiuri şi tradiţii ce-i dau identitate, precum şi o conduită
proprie, cu greu va fi înţeles de un subiect ce s-a dezvoltat într-un cadru etnopsihologic fără contact
cu mediul prim.
Comunicarea este condiţia vieţii omeneşti şi a ordinii sociale. Importanţa acestui proces a
determinat formularea unor accepţiuni diferite care accentuează unele aspecte, relaţii sau
componente ale procesului. Aducem în atenţie câteva accepţiuni:
• Procesul prin care o persoană/grup transmite un conţinut conceptual alteia;
• Arta transmiterii unei informaţii de la un emiţător la un receptor;
• Comunicarea este o caracteristică fundamentală a fiinţelor umane; comunicaţia se
referă la instrumentele, tehnicile şi tehnologiile ce însoţesc şi amplifică procesul de
comunicare.
• Comunicare înseamnă a face cunoscut, a informa, a înştiinţa;
• Procesul comunicării cuprinde ansamblul proceselor
fizice şi psihologice prin care se efectuează
relaţionarea unei/unor persoane cu altele spre
atingerea unor obiective.
Toate accepţiunile aduc în atenţie comunicarea ca fenomen de relaţie, prin care se
vehiculează informaţie de la o persoană la alta prin mijloace specifice zonei în care se desfăşoară.
Conţinutul informaţional se situează atât la nivel cognitiv cât şi la nivel motivaţional; primirea
mesajului se armonizează pe fondul unor idealuri şi obiective comune.
Diferenţierile culturale, modurile de viaţă şi gândire diferite au determinat apariţia unei
varietăţi de definiţii privind termenul de comunicare, fapt ce 1-a condus pe Dance la alcătuirea
următoarelor grupe de definiţii:
1. Simboluri, vorbire, limbaj.
2. Înţelegere - receptarea, nu transmiterea mesajelor.
3. Interacţiunea, relaţie - schimbul activ şi coorienta-rea.
4. Reducerea incertitudinii - ipotetică dorinţă fundamentală, care duce la căutarea de

informaţie în scopul adaptării.
5. Procesul - întreaga secvenţă a transmiterii.
6. Transfer, Transmitere - mişcare conotativă în spaţiu sau timp.
7. Legătură, unire - comunicarea în ipostaza de conector, de articulator.

8. Trăsături comune - amplificarea a ceea ce este împărtăşit sau acceptat de ambele
părţi.
9. Canal, purtător, rută - o extensie a "transferului", având ca referinţă principală calea
sau "vehiculul" (sistem de semne sau tehnologie).
10. Memorie, stocare - comunicarea duce la acumularea de informaţie şi putem

"comunica cu" astfel de depozite informative.
11. Răspuns discriminatoriu - accentuarea acordării selective de atenţie şi a interpretării.
12. Stimuli - accentuarea caracterului mesajului de cauză a răspunsului sau reacţiei.
13. Intenţie - accentuează faptul că actele comunicative au un scop.
14. Momentul şi situaţia - acordarea de atenţie contextului actului comunicativ.
15. Putere - comunicarea văzută ca mijloc de influenţă
(9).
Dincolo de accentuarea unei componente sau unui
aspect, comunicarea trebuie privită ca un proces de transmitere şi receptare de mesaje, incluzând
grade diferite de intenţionalitate şi generând o varietate de relaţii sociale şi structuri interacţionale.
Cea mai simplă schemă de comunicare presupune: emiţător, mesaj şi receptor (Karl
Buhler). La acesta schemă Roman Jakobson a adăugat trei componente: cody canal, context.
Comunicarea antrenează procese cognitive, afective şi volitive complexe care nuanţează
manifestarea umană:
1. percepţia, memorarea şi redarea informaţiei înmagazinate şi clasificate;
2. conceptualizarea informaţiei prin interpretarea mesajelor;
3. simbolizarea conţinutului mesajului;
4. structurarea noilor simboluri;
5. operaţionalizarea asupra modului de transmitere a mesajului.
Circulaţia mesajului se poate realiza în modalităţi diferite: linear, circular sau interactiv.
Fiecare modalitate este adaptată situaţiilor contextuale în care se desfăşoară procesul
comunicaţional. Comportamentul individual este influenţat, în formarea sa, de comportamentul
social, de opţiunea societăţii pentru un model de comunicare şi inter-comunicare. Nu trebuie uitat
că mesajele includ etno-biografia specifică unei culturi, că anumite obiceiuri, ritualuri, gesturi,
ceremonialuri, genuri şi
forme culturale, arhitectonice etc. definesc identitatea personalităţii de bază a unei naţiuni, a unui
tip de societate.
în ce priveşte comunicarea nonverbală, paralimbajul, aceasta utilizează semne iconice
universale, ce ţin de sfera culturală mai mult decât de societate. De aceea, o parte a simbolurilor,
gesturilor, posturilor pot fi recunoscute într-o zonă culturală restrânsă sau pot fi asimilate de
populaţii extinse.
Revenind la comunicare în sens generic, putem afirma că ea antrenează schimbarea, o
anumită transformare ce implică modificări ale relaţiilor dintre participanţi şi ale raporturilor dintre
ei şi lumea exterioară. Comunicarea dă naştere unei noi realităţi sociale. O lume nouă îşi face
apariţia lăsând în urmă o configuraţie socială veche. In acest ^ens atrăgea atenţia Durkheim că
societăţile moderne trăiesc în special prin diferenţele dintre membrii lor, depăşind integrarea
normativă a formelor sociale* anteriore. Efectul nu se lasă aşteptat: raportările dintre indivizii
societăţii moderne se definesc prin complementaritate şi interdependenţă, iar imaginea de ansamblu
pentru contemplator este una a unităţii bazate pe diversitate, a ordinii ce se dezvoltă din dezordine,
a unui întreg asemănător statului aristotelic care are autoritate în raport cu părţile componente,
realizarea armoniei sociale neputând avea loc dincolo de comunicare. Structura relaţiilor sociale,
distribuirea zonelor de putere în societate, gradul de coeziune socială sunt reprezentative în procesul
comunicării. Fiecare societate poate fi considerată drept indice relevant al potenţialului creativ
uman, ea nefiind decât expresia comportamentului semnificativ al membrilor ei, omul fiind măsura
tuturor lucrurilor (Protagoras). Prin măsură acordăm obiectele şi procesele realizate în practica
socială cu potenţialul creativ uman, numindu-le şi dându-le semnificaţie. Aşa se face că avem
mediul social în care ne recunoaştem ca zoon politikon (Aristotel).
TEORIA COMUNICĂRI! 21
Perspectiva istorică ne permite să distingem patru etape parcurse de comunicare:
a) era tribali smului prealfabetic;
b) era scrisului, perioadă specifică prioritar Greciei antice de după Homer;
c) era tiparului, situată între 1500 - 1900;
d) era electronică, caracteristică epocii moderne.
Celor trei etape le-au corespuns trei tipuri de culturi
fundamentale:
a) cultura orală, tribală, mistică;
b) cultura vizuală;
c) cultura electronică, audiovizuală.
întreaga structură a unei societăţi este exprimată printr-o reţea de comunicare ce facilitează
transmiterea continuturilor informaţionale de care depinde întreaga activitate socială. Pentru
transmiterea infprmaţiilor se folosesc mijloace de comunicare ce includ tot felul de limbaje şi alte
sisteme simbolice ce aparţin unor culturi, unor subculturi sau sunt dobândite printr-un proces de
durată.
Am sintetiza cele expuse prin evidenţierea structurii paradigmatice a procesului
comunicării: un,comunicator sau subiectul care transmite informaţia, un mesaj, un limbaj sau cod,
un mijloc de transmitere şi un receptor capabil să "citească" sau să "decodifice" mesajul. In cazul
în care circuitul mesajului urmează traseul pe care l-am structurat mai sus, mesajul va acţiona de la
subiectul comunicator la receptorul pentru care informaţia lucrează eficient.
Comunicarea se deschide odată cu intenţia transmiţătorului de a emite un anumit mesaj
către receptor. Intenţia acestuia este însoţită de semnificaţia evenimentului ce urmează a fi
comunicat. Mesajul este elementul de legătură dintre transmiţător şi receptor, aducând în atenţie
referentul comunicării, obiectul pe care se centrează informaţia. O condiţie se impune a fi
respectată: semnificaţia semnelor
limbajului trebuie să rămână relativ constantă în orice context situaţional. Receptorul este cel care
utilizează mesajul şi acţionează sau reacţionează asupra informaţiei primite. Să mai reţinem că
mesajele au sens numai în măsura în care conţin referenţi ce aparţin experienţei comune
transmiţătorului şi receptorului. In acest caz, intenţia comunicatorului corespunde nivelului
comprehensiv al receptorului. Acţiunea de comunicare se deschide odată cu identificarea
receptorului, conştientizând profunzimile de înţelegere ale acestuia şi acordând mesajele la
aşteptările şi acţiunile receptorului.
Avem în atenţie faptul că valoarea informativă a unui mesaj este determinată de publicul
receptor. Nu există un etalon universal al valorii informaţiei pentru un public. Două aspecte sunt în
acest cadru importante. In primul rând, gradul de incertitudine presupus de un anumit eveniment
{probabilitatea ca acest. eveniment să se producă). Dacă, pentru anumită categorie de public,
această incertitudine este
foarte pronunţată, valoarea informativă {pragmatică) a mesajului este foarte mare. In al
doilea rând, importanţa pe care o categorie sau alta de public o acordă evenimentului în cauză: cu
cât importanţa acordată evenimentului este mai mare, cu atât mai mare este valoarea informativă
{pragmatică) a ştirii care se referă la el (10).
Mesajul are în conţinutul său un sistem de semne. Semnul este orice lucru care poartă o
semnificaţie. Pentru a transmite semnificaţii, semnul are nevoie de un suport fizic. Semnalul este
suportul fizic prin care se transmite informaţia. Semnele şi semnalele sunt independente; există
cazuri când aceeaşi semnificaţie poate fi dată de semnale diferite. Semnificaţia atenţie poate fi
făcută prin culoarea galbenă a semafoarelor, prin cuvântul "atenţie! sau printr-un semn de circulaţie
sub forma unui triunghi. Pe de altă parte, semnul poate fi purtătorul mai multor semnificaţii:
cuvântul "atenţie" poate însemna grija pentru exprimarea verbală, pentru
răspunsul la o problemă, pentru interpretarea unui rol sau a unei bucăţi muzicale.
Mesajele pot fi simple sau complexe. Mesajele complexe sunt constituite pe baza regulilor
semantice (corespondenţa dintre semn şi referent) şi reguli sintactice (reguli după care se combină
semnele între ele). Cele două tipuri de reguli funcţionează atât în cadrul limbajelor naturale cât şi în
cadrul limbajelor artificiale, ştiinţifice. Comunicarea presupune ca emiţătorul şi receptorul să aibă
competenţă comunicaţională compatibilă. Mai precis, ambii actanţi să recepteze şi să emită mesaje
prin cunoaşterea şi respectarea regulilor semantice şi sintactice ale unui limbaj dat,
în procesul comunicării, semnificaţia cuvintelor şi a oricăror semne nu există decât în
mintea noastră, Atât la nivelul emiţătorului cât şi la cel al receptorului identificăm un sistem complex
de codare/decodarp care reprezintă expresia funcţională a limbajului.
In baza regulilor limbajului anumite semnificaţii sunt codate şi transmise prin semnale
specifice. Decodarea trebuie să fie identică atât la emiţător cât şi la receptor. Ea are loc într-un cadru
comunicaţional care cuprinde un context lingvistic, atunci când cuvântului i se acordă o
semnificaţie aparte, precum şi un context fizic, în care procesul comunicaţional ajută la definirea
unui sens.
Termenul de informaţie aduce cu sine două concepte -redundanţă şi entropie - prin care
extindem sfera explicativă. Conceptul de redundanţă desemnează ceea ce este predictibil sau
convenţional într-un mesaj. Conceptul de entropie defineşte un mesaj a cărui predictibilitate este
redusă. Drept consecinţă, cu cât conţinutul unui mesaj este mai redundant cu atât poţi prevede
efectele produse în receptor. Redundanţa îndeplineşte două funcţii: una tehnică, care ajută la
decodarea informaţiei mesajului şi identificarea erorilor, şi alta care ridică gradul de audienţă al
publicului prin extinderea conceptelor
către un număr mare de receptori. Ea exprimă faptul că o informaţie este transmisă de mai multe ori
şi este funcţională dacă este prezentă într-un anumit grad, grad care depinde de complexitatea
mesajelor. Dincolo de acest prag, redundanţa îngreunează receptarea informaţiei.
încheiem analiza conceptului de comunicare prin prezentarea trăsăturilor care-i
caracterizează manifestarea: este inevitabilă, se desfăşoară pe două niveluri - informaţional şi
relaţional -, este un proces continuu şi este ireversibilă. Ca proces complex, comunicarea poate fi
conştientă sau inconştientă, interpersonală sau de masă, poate avea loc în domeniul public sau în cel
privat. Dincolo de toate aceste elemente care-i conferă o varietate de forme, comunicarea înseamnă
efortul de a depăşi starea iniţială de muţenie.
2. Coordonatele comunicării
Acestea pot fi sintetizate în şase întrebări definitorii pentru asigurarea şansei de succes
procesului comunicaţional:
De ce? (întrebare ce indică scopul comunicării) se referă la următoarele aspecte:
De ce comunic?
Care este scopul meu real de a scrie sau vorbi?
Ce sper eu să realizez? Schimbare de atitudine? Schimbare de opinie?
Care este scopul meu? Să informez? Să influenţez? Să conving? Să fraternizez cu cineva?
Să fac conversaţie?
Cine? întrebare care prezintă informaţii asupra interlocutorului:
Cine este cu precizie receptorul mesajului meu?
Ce fel de persoană este? Ce personalitate are? Educaţie? Vârstă? Statut social?
Cum va reacţiona la conţinutul mesajului meu ?
Ce ştie el despre conţinutul mesajului meu? Mult? Puţin? Nimic? Mai mult sau mai puţin
decât mine?
Cea de-a treia întrebare: Unde şi când? (locul şi contextul) oferă detalii despre locul şi
contextul în care se desfăşoară comunicarea:
Unde va fi interlocutorul (receptorul) când va primi mesajul meu ? In birou sau în
apropierea altui obiect interesant? Care elemente ale mesajului meu nu sunt cunoscute, astfel încât
va fi nevoie să-i reamintesc faptele?
în ce moment soseşte mesajul meu? Pot răspunde la o problemă ridicată de interlocutor?
Sau mesajul meu va reprezenta prima informaţie pe care interlocutorul o va auzi despre problema
respectivă?
Care este relaţia mea cu ascultătorul? Este subiectul mesajului meu un motiv de
controversă între noi? Atmosfera este încărcată sau cordială?
Urmează două întrebări care se raportează la subiectul comunicării: Ce? şi Cum? întrebarea Ce?
aduce cu sine detalii cuprinse la nivelul autoreflexivităţii comunicatorului: Ce vreau exact să
spun ? Ce aş dori să sper? Ce doreşte el să ştie ? Ce informaţii pot omite? Ce informaţii pot da
pentru a fi:
- clar
-concis
-amabil
-constructiv
-corect -complet.
Menţinându-ne la nivelul subiectului, comunicarea va dezvălui identitatea acestuia, stilul
sau modul de a fi al comunicatorului:
Cum?
Cum voi comunica mesajul meu? In cuvinte? In imagini? In cuvinte sau imagini? Ce
cuvinte? Ce imagini?
Ce mod de comunicare va fi mai apreciat? Scris sau vorbit? O scrisoare, o discuţie
personală sau un interviu?
Cum voi organiza informaţiile pe care vreau să le transmit?
Voi folosi o prezentare deductivă (:..)? Sau voi utiliza o prezentare inductivă, în care
esenţa mesajului meu va fi plasată la final?
Cum voi realiza efectul dorit? Ce ton trebuie să folosesc pentru a-mi realiza obiectivul?
Ce cuvinte trebuie să folosesc, sau să evit, pentru a crea o atmosferă potrivită? (11).
Aceste coordonate formează etajul reflectoriu pentru fiecare comunicator, diminuînd
manifestarea spontaneităţii, a transmiterii mesajului înainte de a fi gândit şi raportat la interlocutor.
De aceea, ascultarea reprezintă o etapă importantă în procesul comunicării.
3. Ascultarea
Conţinutul informaţional receptat poate fi actualizat în proportie de 50 la sută dacă
chestionarea este apropiată procesului de însuşire a mesajului transmis şi de numai 25 la sută în
cazul când există o perioadă de timp între receptarea şi chestionarea subiectului. Memorarea şi
actualizarea sunt determinate de motivaţia individului, în special de interesul pe care receptorul îl
manifestă pentru informaţia comunicată.
S-a remarcat faptul că, pe măsură ce statutul social deţinut de persoana comunicatoare
creşte ca importanţă în ierarhia socială, sporeşte interesul pentru ascultarea şi recepţionarea
mesajelor. In acelaşi timp, pe măsură ce o persoană avansează pe scara succesului, mesajele sunt
selecţionate astfel încât sfera lor se retrânge numai la informaţii privitoare la activitatea care
prezintă interes. Există chiar tendinţa de a elimina mesajele care nu intră în sfera de interes
profesional, mai ales în zona statutului social.
Procesul ascultării este important pentru a avea loc o comunicare eficientă; în caz contrar
mesajul se pierde în zgomotul de fond iar fluxul informaţional este lipsit de coerenţă. Nevoia de a
şti să asculţi este determinată de următoarele cerinţe: încurajarea celorlalţi, obţinerea întregii
informaţii, ameliorarea relaţiilor cu ceilalţi, rezolvarea problemelor, o mai bună înţelegere cu
oamenii. Ascultarea optimă aduce cu sine: informaţie, înţelegere reciprocă, cooperare.
Nicki Stanton, în descrierea cerinţelor unei ascultări optime, precizează:
încurajarea celorlalţi. Când ceilalţi constată că dumneavoastră îi ascultaţi cu
bunăvoinţă, vor renunţa parţial, sau total, la tendinţa lor ofensivă şi, de obicei, vor încerca să vă
înţeleagă mai bine. (...)
Obţinerea întregii informaţii. Cu toţii ştim că pentru a ne rezolva problemele şi pentru a
lua decizii corecte, este necesar să obţinem cât mai multă informaţie relevantă. Atenţia
dumneavoastră, de obicei, încurajează vorbitorul să continue discuţia şi să furnizeze cât mai multe
date. Când deţineţi suficiente informaţii exacte sunteţi în măsură de a lua decizii corecte.
Ameliorarea relaţiilor cu ceilalţi. O bună capacitate de ascultare, de obicei ameliorează
relaţiile cu oamenii. Ea oferă vorbitorului posibilitatea eliberării de fapte, idei şi
28 TEORIA COMUNICĂRI!
sentimente reprimate. II veţi înţelege mai bine, când îl veţi asculta; el va aprecia interesul
dumneavoastră în legătură cu persoana sa, realizându-se o interacţiune empatică pozitivă.
Rezolvarea problemelor. Neînţelegerile şi problemele pot fi bine rezolvate când indivizii
se ascultă unii pe alţii.(...)
Ascultarea ne ajută să vedem propriile probleme mult mai clar. De obicei când ascultăm
cu atenţie problemele celorlalţi putem găsi mai uşor soluţiile adecvate.
O mai bună înţelegere a oamenilor. Ascultând cu atenţie o altă persoană, ea îţi va
arăta: cum gândeşte, ce simte şi care este scopul mesajului său (12).
*
Principalul mijloc al comunicării umane este limba vorbită, susţine McQuail, atât în
sensul priorităţii istorice, cât şi pentru că este forma de comunicare cea mai frecvent utilizată şi
care oferă modelul pentru alte forme de comunicare (13). Viaţa comună, experienţele trăite în
raport cu solicitările de mediu au determinat nevoia mărturisirii înfăptuirilor între generaţii. Fiecare
popor îşi are codurile lingvistice proprii care reflectă ideile, mentalităţile, viziunea asupra lumii
asumate de o comunitate. Sunetele emise de vocea omenească sunt foarte diverse, dintre acestea
numai o parte, corelate semnificaţiilor lor, alcătuiesc ansamblul lingvistic al comunităţii respective.
Limbajul este forma specifică de manifestare interpersonală dar şi comunitară. Aşa se face că
bogăţia limbajului unei persoane este dovada profunzimii sale culturale. Prin limbaj se conturează
statutul existenţial specific unei individualităţi, demonstrând, totodată, nivelul de operare al gândirii
acesteia. Gândirea îşi caută cuvintele şi decide asupra formei finale de obiectivare a construcţiilor
noastre teoretice. Chiar viaţa lăuntrică nu poate fiinţa fără limbajul interior. Totuşi, există o
primejdie în raportul dintre gândire şi limbaj: limbajul caută să
fixeze ideile noastre, pierzând flexibilitatea acestora. Dogmatismele în judecarea şi exprimarea unor
idei, manifestarea "limbajului de lemn", sunt rezultatul neputinţei de cuprindere a noutăţii în
construcţii lingvistice. Ne simţim prizonierii sărăciei limbajului cu care nu putem vehicula gânduri,
idei, sentimente . Freamătul nostru rămâne ca un strigăt interior care ne provoacă nelinişti ce nu pot
fi exprimate din lipsa mijlocului de comunicare - limbajul. Rămâne o zonă a misterului,
impenetrabilă şi de nedezvăluit. Chiar în raporturile noastre cu Natura putem să cădem la învoială
(...) oferindu-i un desen, o matematică, un gust, o imaginaţie care să nu fie chiar atât de diferite de
ale noastre; dar iată că după ce i-am împrumutat tot ceea ce-i trebuie din uman pentru a se face
înţeleasă de oameni, ea s-a manifestat cu tot ceea ce are inuman pentru a ne deconcerta... Noi
concepem construcţia acestor obiecte, ele reuşind astfel să ne trezească interesul şi să ne reţină
atenţia; nu putem însă concepe formarea lor, care ne intrigă. Cu toate că suntem făcuţi şi crescuţi
noi înşine pe calea unei creşteri aproape insesizabile, nu putem crea nimic pe acesta cale (14).
Referinţe bibliografice:
1. Rousseau, J.J., Discours sur Vorigine et Ies fondaments de Vinegalite parmi Ies
hommes, GF -Flammarion, p.40.
2. Mureşan, V., Comentariu la Republica lui Platon, Metropol, Bucureşti, 2000, p. 51-52.
3. Mureşan, V., op. cit., p.53.
4. Descartes, R., Două tratate filosofice, (Regulae ad directionem ingenii), Editura
Humanitas, Bucureşti, 1992,p.l80.
5. Mircea, C, Inter-comunicarea, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1979, p.95-98.
6. Mircea, C, op. cit., p.61.
7. Heidegger, M., Repere pe drumul gândirii,
(Introducere la "Ce este metafizica?"), Editura Politică,
Bucureşti, 1988, p.357.
8. McQuail, D., Comunicarea, Institutul European,
1999, p.14.
9. Dance, D., The Concept of Communication, Jurnal of
Comunication, 20, 1970, p.201-210.
10. Fiske, J., Introducere în ştiinţele comunicării,
Editura Polirom, Iaşi, 2003, pp.37-38.
11. Stanton, N., Comunicarea, Societatea Ştiinţă &
Tehnică, Bucureşti, 1995, pp. 5-6.
12. Stanton, N., Op. cit., pp.18-19.
13. McQuail, D., Op. cit., p.72.
14. Valery, P., Criza spiritului şi alte eseuri, Editura Polirom, Iaşi, 1996, pp.178-179.
MODELE COMUNICAŢIONALE
Vorba este icoana sufletului: cum e omul, aşa-i şi felul său de a vorbi.
Syrus
Modelele comunicaţionale pot fi grupate în două tipuri de şcoli care îşi îndreaptă atenţia
asupra înţelegerii rolului codurilor; şcoala-proces interpretează codurile ca instrumente de
codificare şi decodificare a informaţiei iar şcoala semiotică consideră codurile ca fiind sisteme de
semnificare. Prin cod desemnăm un ansamblu de semne, reguli sau convenţii care determină cum
pot fi utilizate semnele pentru a forma mesaje complexe.
1. Modele ale şcolii-proces
Modelul comunicational Claude Shannon & Weaver,
susţinut pentru constituirea unei teorii matematice a comunicării, descrie o secvenţă de bază a
mesajului de la o sursă, unde este codificat, la un receptor care-1 preia şi-1 decodifică, dând răspuns
comunicatorului. Ei sunt primii care au propus o formulă structurală a măsurării informaţiei pe baza
legăturii dintre entropie (grad de dezordine al unui sistem) şi informaţie (mărimea eliminării
incertitudinii asupra unei situaţii). Comunicarea este înţeleasă ca o transmitere lineară, simplă de
mesaje. Noţiunile principale ale modelului sunt:
emiţător, receptor, canal, cod, precum şi dispozitive speciale de codificare, transmitere, decodificare
a informaţiei. Sursa este privită ca principalul factor de decizie asupra mesajului. Informaţia este
înţeleasă drept "măsură" a ceea ce trebuie transmis, nefiind echivalentă cu semnificaţia a ceea ce se
transmite. In acest model, informaţia este înţeleasă în semnificaţie tehnică, studiile celor doi
specialişti desfăşurându-se în Laboratoarele companiei telefonice Bell din SUA, preocuparea lor
fiind aceea de a găsi calea optimă de utilizare a canalelor de comunicare - cablurile telefonice şi
undele radio -în distribuirea informaţiei. Teza era următoarea: cu cât incertitudinea receptorului
privind mesajul despre situaţia X este mai mare, înainte ca situaţia să se fi produs, cu atât mai
mare este valoarea informatică a mesajului care reuşeşte, ulterior, să elimine incertitudinea
iniţială (1).
Redundanţa/entropia se referă la predictibilitatea unui mesaj. Astfel, dacă un mesaj are o
predictibilitate redusă el poate fi numit entropie, având un grad ridicat de informaţie. In cazul în
care predictibilitatea este ridicată, mesajul poate fi considerat redundant iar nivelul de informaţie
este scăzut.
Mijloacele de comunicare pot fi fizice sau tehnice. Amintim trei clase de mijloace:
prezentaţionale: vocea, faţa, corpul; reprezentaţionale: cărţi, picturi, fotografii, creaţii arhitecturale;
mecanice: telefon, radio, televizor. Evoluţia trebuinţelor umane a determinat o selecţie a
mijloacelor de comunicare în raport cu contextul social. Ziarul, radioul şi televiziunea sunt
mijloacele prioritare conectării la dinamica vieţii sociale, în timp ce cărţile şi filmele distanţează
oamenii de tensiunile înregistrate în viaţa socială, ajutându-i să se reechilibreze. In acelaşi timp,
mijloacele de comunicare tipărite sunt agreate de persoanele cu nivel ridicat educaţional, cele
electronice şi vizuale fiind preferate de segmentul populaţional cu nivel scăzut de educaţie.
Codul este format din semne şi simboluri care operează după reguli sau convenţii pentru a
forma mesaje complexe, specifice unei culturi sau subculturi.
Shannon şi Weaver considerau că există trei niveluri problematice în comunicare: Nivelul
A, propriu procedeelor tehnice, care răspunde la întrebarea: Cu câtă acurateţe pot fi transmise
simbolurile comunicării?', Nivelul B, specific dificultăţilor semantice, care răspunde la întrebarea:
Cat de precis poartă simbolurile transmise înţelesurile dorite? \ Nivelul C, care corespunde
problemelor legate de eficienţa mesajului, răspunzând la întrebarea: Cat de eficient va influenţa
conduita, în direcţia dorită, înţelesul recepţionat?{£). întrebarea a doua, cea semantică, este
considerată cea mai complexă şi dificilă în rezolvare întrucât depinde de codificarea mesajului şi de
factorii culturali care influenţează înţelegerea mesajului. Fiecare nivel comunicaţional influenţează
acurateţea şi eficienţa procesului de comunicare.
Modelul comunicaţional general al lui Gebner
cuprinde următoarea formulare: Cineva percepe un anumit eveniment şi reacţionează într-o
anumită situaţie prin anumite mijloace pentru a face disponibile, într-o formă sau alta, materialele
şi conţinuturile care privesc contextul şi anumite consecinţe. Conform acestui model, procesul
comunicării este subiectiv, selectiv, variabil şi imprevizibil. Mesajul este legat de realitatea la care
face referire iar procesul comunicării prezintă o structură duală, fiind percepţie/recepţie şi
comunicând în acelaşi timp.
Modelul reprezintă o relaţie triunghiulară între eveniment, evenimentul perceput şi
afirmaţia despre eveniment. Receptorul uman este distinct de agentul mecanic care vehiculează
informaţia prin faptul că mesajul vehiculat este asociat cu o anumită semnificaţie.
Un asemenea model exprimă natura creativă, interacţională a procesului perceptiv iar
conţinutul mesajului conţine o încărcătură bogată în semnificaţii, situată dincolo de intenţiile
comunicatorului şi ale receptorului. Reacţia şi receptarea mesajului se produce într-o situaţie dată,
contextul fiind un factor important în receptarea acestuia.
Modelul remarcă diversitatea elementelor care intervin în percepţia evenimentelor. Poate fi
aplicat în diferite situaţii comunicaţionale, în analiza de conţinut a mesajelor, a corespondenţei
dintre conţinutul informaţional al mesajelor şi realitatea pe care o reprezintă.
Modelul lui Lasswell este specific înţelegerii comunicării de masă, întemeind concepţia
sociologică functionalistă a mass media. El aduce în atenţie armatoarele nivele de cercetare: analiza
controlului, analiza conţinutului, analiza mijloacelor de comunicare, analiza audienţei, analiza
efectelor. Drept urmare, modelul răspunde principalelor întrebări cuprinse în comunicarea de masă:
Cine?, Ce spune?, Prin ce canal?, Cui?, Cu:ce efect?.
Este un model linear căci priveşte comunicarea ca o transmitere de mesaje ce produc efecte
la nivelul receptorului, determinate de schimbări produse în cod, în mesaj sau în canalul de
comunicare. Din această perspectivă, mesajul provoacă o serie de efecte asupra receptorului, loc
secund ocupând semnificaţia conţinută în mesaj. Prin acest model, comunicarea mass media,
aspectele privitoare la audienţă şi implicit cele legate de grila de programe, urmează să ţină seama
de efectele mesajelor.
Conform viziunii lui Lasswell, comunicarea îndeplineşte următoarele funcţii în societate:
supravegherea mediului, pentru a nu afecta valoarea comunicării, punerea în relaţie a
componentelor societăţii, cu scopul de a produce efectul dorit asupra mediului, transmiterea
moştenirii sociale,
prin care se tezaurizează informaţiile, dincolo de succesiunea generaţiilor.
Modelul lui Newcomb aduce cu sine, pentru prima dată în analiza comunicării, problema
menţinerii echilibrului social. Este un model triunghiular iar principala sa distincţie în raport cu
celelalte modele este introducerea rolului comunicării în viaţa socială sau în relaţiile sociale.
Informaţia reprezintă o necesitate socială, prezenţa ei fiind condiţia sine qua non pentru orice
proces social. Fiecare comunicator sau receptor, indiferent de statutul social, formează o parte a
mediului social iar relaţiile dintre aceştia sunt interdependente. Oamenii au nevoie de informaţie
pentru a se simţi ca o parte componentă a societăţii. In acord cu informaţia primită, membrii
societăţii reacţionează asupra mediului social, asupra culturii din care fac parte. Acordurile şi
dezacordurile produse de receptarea informaţiei determină dinamica procesului comunicaţional.
Modelul Westley & MacLean va continua modelul Newcomb, adăugându-i aspecte noi.
Acest model subliniază nevoia socială de informaţie, arătând că aceasta răspunde nevoilor
receptorilor şi este preluată în raport cu acestea. Informaţia transmisă de comunicator se adresează
unui/unor receptori chiar dacă aceştia o cer sau nu. Acest model a fost adoptat pentru studiul mass
media şi a ajuns la concluzia că publicul receptor este dependent în mare măsură de mass media.
Orientarea audienţei, gradul de deschidere al acesteia se exercită de către mijloacele de comunicare
în masă. Argumentul scrie în presă, s-a transmis la televizor devine din ce în ce mai mult instanţa
definitorie, care nu lasă loc îndoielilor.
Modelul lui Jakobson are elemente comune atât cu modelul linear, cât şi cu cel
triunghiular. Fiind lingvist ca
formaţie profesională, Jakobson a manifestat interes pentru semnificaţia şi structura internă a
mesajului. Perspectiva sa de analiză asupra comunicării face trecerea de la şcoala proces spre
şcoala semiotică.
Elementele constitutive ale comunicării sunt în număr de şase: emiţător, mesaj, destinatar,
context, contact, cod. Emiţătorul transmite un mesaj destinatarului; este expresia modelului linear al
comunicării. Această perspectivă este depăşită prin celelalte elemente care apar în comunicare.
Destinatarul recunoaşte că mesajul se referă la ceva distinct de sine, la un context. Intre destinatar
şi emiţător au loc conexiuni psihologice, se realizează un anumit contact. In ceea ce priveşte
mesajul, acesta este structurat printr-un sistem de semnificare comun emiţătorului şi destinatarului,
reprezentat de cod.
Fiecare factor constitutiv al comunicării îndeplineşte o funcţie distinctă a limbajului:
Emiţătorului îi corespunde funcţia expresivă (emotivă);
Funcţia expresivă este centrată pe emiţător şi vizează exprimarea directă a atitudinii
subiectului cu privire la ceea ce vorbeşte.
Contextul îndeplineşte o funcţie referenţială (cognitivă, denotativă);
Funcţia referenţială leagă limbajul de referent, adică de persoana sau subiectul despre
care se vorbeşte. Despre cine, despre ce se vorbeşte? Acest lucru nu este în nici un fel legat de
contextul situaţional, care priveşte împrejurările (culturale, psihologice, antropologice, fizice) în
care are loc comunicarea.
Destinatarul "dă naştere" funcţiei conative. Funcţia conativă este aceea în care limbajul
este utilizat pentru a-l determina pe destinatar să adopte un anumit comportament. Limbajul
puterii, al ordinii este exprimat prin modul imperativ.
Mesajul este autorul funcţiei estetice - poetice. Funcţia poetică nu se limitează doar la
poezie sau la literatură. Sprijinindu-se pe mesajul în sine, ea pune în evidenţă puterea palpabilă a
semnelor. Jakobson oferă următorul exemplu:" De ce spuneţi întotdeauna Jeanne şi Marguerite, şi
nu Marguerite şi Jeanne? O preferaţi pe Jeanne surorii sale gemene?", "Deloc, dar aşa sună mai
bine. "
întrucât mesajul presupune un contact care permite stabilirea şi menţinerea comunicării,
Jakobson consideră că acesta îndeplineşte o funcţie fatică (relaţională).
Prin funcţia fatică, emiţătorul încearcă să stabilească
şi să menţină contactul cu destinatarul, să verifice dacă
circuitul funcţionează ("Alo ?"). încercăm să reţinem atenţia
celuilalt prin cuvinte sau fraze golite de sensul real ("Cum
merge?"), scopul fiind acela de a stabili şi de a menţine
k
contactul.
Un rol deosebit în comunicare revine codului utilizat. Această formă teoretică sub care se
prezintă mesajul asigură gradul de adecvare al informaţiei transmise cu cea înţeleasă de receptor.
Codul îndeplineşte o funcţie metalingvistică. Cu funcţia metalingvistică, emiţătorul foloseşte codul
pentru a vorbi despre cod. Este vorba de a verifica dacă este utilizat corespunzător acelaşi cod.
Drept concluzie vom susţine ideea prezentă în Schema lui Jakobson: Semnificaţia reală a
unui mesaj depinde, înainte de toate, de funcţia care predomină în momentul comunicării. Nu
există funcţii exclusive, doar funcţii dominante (3).
Menţionăm că analiza funcţiilor mesajului va fi reluată la tema: Comunicare şi limbaj,
subcapitolul: Formele de comunicare.
Modelul tranzacţional al lui Barnlund consideră comunicarea nu ca o relaţie sau
interrelaţie, ci o tranzacţie în care omul inventează şi atribuie semnificaţii pentru a-şi realiza
scopurile ... semnificaţia este "inventată", "conferită"nu "primită". De asemenea, modelul relevă
câteva trăsături asociate comunicării: dinamismul, complexitatea, continuitatea, circulari-tatea,
unicitatea, ireversibilitatea. Modelul prezintă procesele esenţiale care se petrec în mintea unui
individ şi între indivizi, indiciile contextuale, situaţiile înseşi fiind percepute, interpretate şi
utilizate ca fundament al acţiunii, într-un mod care influenţează etapele ulterioare ale procesului
(4).
Dance* aduce câteva modificări modelului comunicaţional, considerând că desfăşurarea
procesului de comunicare presupune dependenţă de trecut, etapă care dă formă prezentului şi
configurează viitorul. O asemenea înţelegere evidenţiază caracterul unitar al procesului
comunicaţional de-a lungul istoriei sociale.
2. Modele ale şcolii semiotice
O altă perspectivă de analiză oferă şcoala semiotică care, spre deosebire de perspectiva
proces descrisă mai sus, prezintă noi aspecte ale mesajului. Modelele semiotice sunt de tip
structural şi indică relaţiile care se stabilesc între elementele • prin care apare sensul. Ele au în
vedere dubla situaţie -informaţională şi simbolică - a mesajului, antrenând două procese - de
comunicare şi de reprezentare. Interesul şcolii semiotice îl reprezintă modul în care mesajele
produc semnificaţii asupra receptorilor şi rolul textelor în cultură. Centrându-se asupra
semnificaţiei, adepţii şcolii proces consideră neînţelegerile comunicaţionale ca o rezultantă a
diferenţelor culturale dintre emiţător şi receptor.
Câteva precizări conceptuale sunt necesare înaintea prezentării modelelor:
• Studiul semnelor şi felul în care acestea funcţionează poartă numele de semiotică sau
semiologie;
• Semnul este un construct teoretic care poate fi înţeles de cei care-1 utilizează;
• Codul este un sistem de înţelesuri propriu unei culturi sau subculturi. în sfera sa de
cuprindere sunt incluse semne şi reguli sau convenţii asupra folosirii semnelor.
Modelul lui Peirce cuprinde trei componente: semnul, obiectul reprezentat şi
interpretantul. Semnul este ceva ce ţine locul a ceva în anumite privinţe sau în virtutea anumitor
însuşiri. Un semn se referă la altceva decât la sine, adică la un obiect şi produce efectul de
serknificare corectă, care poartă numele de interpretant. In concepţia lui Peirce, există trei tipuri de
semne: iconice, bazate pe asemănarea cu obiectele reale sau fictive, indicii, care oferă o indicaţie
sau o referinţă, simboluri, care funcţionează numai în cadrul unei interpretări. Semnificaţia este
rezultatul relaţiei de interpretare sau traducere a unui semn prin alt semn, rolul mediator avându-1
interpretantul. Interpretantul este o reprezentare care priveşte relaţia semn-obiect prin raportarea la
un alt interpretant. Altfel spus, interpretantul unui semn este rezultatul experienţei legate de
folosirea respectivului semn; este conceptul mental al celui care utilizează semnul.
Modelul lui Ogden şi Richards preia modelul lui Peirce dar acordă prioritate în analiza
comunicării realităţilor, psihicului/gândirii, limbajului: gândim cu ajutorul cuvintelor şi comunicăm
prin intermediul lor.
Referentul propus de ei corespunde obiectului lui Peirce, referinţa se aseamănă cu
interpretantul iar simbolul cu semnul. In concepţia lor, referentul şi referinţa sunt legate
direct iar simbolul este legat de referinţă. Referentul şi simbolul se află într-o relaţie
indirectă sau atribuită.
Modelul lui Saussure studiază dinamica semnelor în viaţa socială. Semnul este unitatea
dintre semnificat şi semnificant; un obiect fizic cu înţeles. Semnificantul reprezintă imaginea
acustică, forma fizică a semnului pe care o percepem. Semnificatul este conceptul mental la care se
referă semnificantul.
Modelul arată că relaţia dintre concept şi obiectul real constituie operaţia de semnificare.
Semnificatul, ca şi semnificantul, aparţine unei anumite culturi. Semnificaţia cuvintelor este proprie
limbii în care se exprimă.
Saussure a arătat un interes deosebit pentru constituirea unei discipline care să studieze
viaţa semnelor:
Deci ne putem imagina o ştiinţă care să studieze viaţa semnelor în societate... Să o numim
semiologie, de la grecescul semeion ("semn"). Aceasta ne va învăţa din ce constau semnele şi ce
legi le guvernează. De vreme ce această ştiinţă nu există încă, nu putem spune ce va deveni - dar
are dreptul să existe; locul său este asigurat. Lingvistica este doar o parte a acestei ştiinţe
generale, iar legile pe care semiologia le va descoperi vor fi aplicate la lingvistică, ce se va găsi,
^astfel, ataşată unui domeniu definit al fenomenelor umane{5).
Intre noile modele comunicaţionale se remarcă Şcoala de la Palo Alto, care consideră
comunicarea ca fenomen social integrat, încercând prin "logica comunicării"/" gramatica
comunicării" să întemeieze o punte de legătură între aspectele relaţionare şi cele organizaţionale,
între regulile interindividuale şi cele sociale. Totul este comunicare.
In interpretarea Şcolii de la Palo Alto comunicarea dobândeşte statutul general al oricărui
proces mental şi al întregii naturi. (...)
Acest model al comunicării se întemeiază nu pe analiza pragmaticii comunicării umane, ci,
ca orice teorie extrem de abstractă, el debutează prin identificarea unor "proprietăţi simple ale
comunicării, ale oricărei implicaţii interpersonale" fundamentale. Vom vedea că aceste proprietăţi
joacă rolul axiomelor în acest "calcul al comunicării umane pe care îl presupunem posibil"'.(...)
Şcoala de la Palo Alto propune astfel o definiţie structural-axiomatică (printr-un sistem structurat
de axiome) a conceptului integral de comunicare. "Comunicarea" se defineşte nu clasic, prin gen
proxim şi diferenţă specifică, ci printr-un singur predicat care satisface simultan mulţimea de bază
a axiomelor (6).
Importanţa acestei noi perspective de abordare constă în considerarea comunicării ca o
activitate colectivă, condusă de reguli învăţate inconştient. De aceea, este necesară punerea în
evidenţă a unei gramatici a comunicării care face posibilă coordonarea fiecărui participant la
procesul comunicării. Iată câteva axiome incluse în Logica comunicării, scrisă de Colegiul
Invizibil:
1. Imposibilitatea de a nu comunica;
2. Orice comunicare se analizează în conţinut şi
relaţie;
3. Natura unei relaţii depinde de punctarea secvenţelor de comunicare între parteneri;
4. Fiinţele umane utilizează două moduri de comunicare, digitală şi analogică;
5. Orice proces de comunicare este simetric sau complementar, dacă el se întemeiază,

respectiv, pe egalitate sau diferenţă (7).
6. Comunicarea este ireversibilă.
7. Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare.
Conform primei axiome, orice comportament uman, de la cele mai simple acte până la cele
mai complexe, are valoare
comunicaţională. Comunicăm prin cuvinte sau tăcere; tonul vocii, gesturi, posturi, toate se
constituie în indici de comunicare.
A doua axiomă ne aduce în atenţie faptul că orice comunicare se desfăşoară şi se analizează
atât în conţinut cât şi ca fenomen de relaţie. într-o relaţie spontană, conţinutul informaţional trece pe
primul plan, relaţionarea fiind secundară. In cazul relaţiilor deteriorate, conţinutul informaţional nu
mai contează, relaţia generând conflicte, deseori ireconciliabile.
A treia axiomă ne dezvăluie faptul că întreaga comunicare este înţeleasă ca o înlănţuire de
schimburi informaţionale între actanti.
Cea de-a treia şi a patra axiomă prezintă concepte folosite în limbajul ciberneticii pentru a
distinge şi mai bine comunicarea umană de celelalte tipuri de comunicare. Comunicarea analogică,
în care includem comunicarea nonverbală, posedă semantică dar nu este supusă unei sintaxe care să
definească neechivoc natura relaţiilor. Limbajul digital a însemnat o cantitate mare de informaţie care
posedă o sintaxă logică complexă. Este lipsit de o semantică adecvată pentru relaţie. Componenta
informaţională a comunicării este transmisă cu precădere prin limbaj digital, pe când componenta
relaţională este transmisă pe cale analogică.
A cincea axiomă ne prezintă simetria şi complementaritatea ce intervin în procesul
comunicării; comportamentul comunicaţional fiind unul "în oglindă", întemeiat pe egalitate între
parteneri şi centrat pe diferenţe între statute diferite.
Aserţiunea a şasea ne atenţionează asupra faptului că, odată transmis mesajul, conţinutul său
informaţional va produce, mai devreme sau mai târziu, mai intens sau mai slab, un efect asupra
receptorului.
Ultima axiomă aduce în atenţie importanţa cunoaşterii semnificaţiei mesajului astfel încât
comunicarea să fie un schimb de informaţie şi să-şi manifeste eficienţa.
Acestor modele le adăugăm două perspective de interpretare care urmăresc efectele
psihosociologice ale comunicării: perspectiva interacţiunii simbolice şi perpectiva fenomenologică.
Perspectiva interacţiunii simbolice este întemeiată de G.H. Mead şi interpretează
comunicarea ca fiind o acţiune socială desfăşurată de indivizi activi care se acordează printr-un
proces de interpretare.
Din aceeaşi perspectivă, a interacţiunii simbolice, Blumer accentuează libertatea alegerii
acţiunii în cadrul ordinii sociale. Indivizii acţionează în conformitate cu situaţii existente iar
acţiunea lor este modelată de organizaţiile sociale.
Mead influenţează concepţia lui Blumer privitoare la comportamentul comunicativ,
accentuând caracterul creativ al comunicării, reflexivitatea actului de comunicare, ce constă în
capacitatea individului de a conversa "cu sine" de pe poziţia altora. Capacitatea reflexivă interioară
oferă posibilitatea înţelegerii unor contexe situaţionale diferite, existente în procesul comunicării.
O asemenea autoreflexivitate este importantă căci permite o formă de comportament în care
individul comunică cu sine însuşi din perspectiva societăţii. Tot el aduce în atenţie legătura dintre
gest şi limbaj, considerând gestul ca simbol semnificativ, atunci când are efect asupra individului
care-1 produce, asemănător celui căruia i se adresează. Astfel, se realizează o compatibilitate între
comunicator şi receptor, ei schimbându-şi rolurile şi locurile în procesul comunicării.
Prin comunicarea inter şi intrapersonală, alături de contactul cu obiectele "semnificative"
ale contextului social,
subiectul îşi dezvoltă o imagine coerentă despre sine şi despre
A.
ceilalţi, compatibilă cu percepţia pe care o au alţii despre el. In general, comunicarea dintre indivizi
şi societate este, în mare parte, imprevizibilă, răspunsurile conţinând elemente de creativitate şi
libertate. Receptând mesaje, individul transmite propriile mesaje şi realizează o comunicare între
lumea exterioară şi cea lăuntrică.
Perspectiva fenomenologică ne apropie de cea a interacţionalismului simbolic, aprobând
spontaneitatea existentă în actul comunicării. Sociologia fenomenologică a lui Alfred Schutz,
sinteză între fenomenologia lui Husserl şi sociologia lui Weber, apreciază că fiecare individ trăieşte
experienţa unei "lumi-viaţă" pe care o consideră reală şi pe care încearcă să o înţeleagă printr-un
fond de cunoştinţe dobândit prin experienţă. Rezultanta este un univers individual, energizat şi
orientat de propria sferă motiv aţi onală, în care un loc central îl ocupă interesul propriu. în funcţie
de acest cadru, anumite mesaje prezintă relevanţă sau se pierd în zona de fond.
Comunicăm pentru a ne atinge idealuri viitoare care au ca teren de manifestare viaţa
socială. Pentru a face posibil procesul de comunicare Schutz ne atrage atenţia asupra unor
precondiţii:
1. Cei ce comunică trebuie să folosească aceleaşi
semne, care trebuie să aibă pentru toţi acelaşi
sens'/'Comunicarea impune, în toate împrejurările, atât
evenimente în lumea exterioară, declanşate de comunicator,
cât şi evenimente inteligibile interpretului. Cu alte cuvinte,
comunicarea poate avea loc numai în realitatea lumii
exterioare.yy
2. "Semnul utilizat în comunicare este întotdeauna
preinterpretat de comunicator, în termenii interpretării
aşteptate din partea adresantului... comunicarea presupune ca
schemele interpretative pe care comunicatorul şi interpretul le
asociază semnului comunicativ să fie esenţial identice".
5. O coincidenţă totală este imposibilă, date fiind diferenţele de experienţă biografică şi
structuri relevante pentru participanţi, dar cu cât aceste diferenţe sunt mai mari, cu atât şansele
unei comunicări sunt mai mici.
4. Comunicatorul şi interpretul trebuie să deţină un sistem comun de abstractizări şi
tipizări (8).
întregul edificiu social este considerat produsul actelor şi proceselor de comunicare, iar
transmiterea sau receptarea mesajelor cu caracter intersubiectiv, dovedind acordarea sau
dezacordarea dintre comunicator şi destinatarul comunicării. Demn de reţinut este şi faptul că prin
actul comunicării transmitem nu numai informaţie ci şi alte evenimente aparţinătoare unor valori,
culturi sau segmente culturale. Gradul de intersubiectivitate este limitat, cu toate că subiectul
comunicativ poate depăşi condiţiile impuse de contextul în care are loc comunicarea. Tocmai
asemenea abateri creează tensiuni sau scurtcircuitări în conţinutul informaţiei transmise. în acest
caz, când spontaneitatea are pondere majoră, spiritul reflexiv al comunicatorului este extrem de
redus. Eul propriu supune, până la anulare, pe celălalt. Comunicatorului îi este străină persoana
receptorului.
Dincolo de orice particularităţi accentuate de un model sau altul, de o teorie sau alta asupra
comunicării, câteva scopuri se cer a fi respectate în acest proces:
să fim receptaţi (auziţi sau citiţi); să fim înţeleşi; să fini acceptaţi;
să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau de atitudine)
(9).
l.Cuilenburg, van J.J., Scholten, O., Noomen, G.W., Ştiinţa comunicării, Humanitas,
Bucureşti, 2000, p.30.
2. Fiske, J.: Introducere în ştiinţele comunicării, Polirom, Iaşi, 2003, p.22.
3. Lohisse, J., Comunicarea, De la transmiterea mecanică la interacţiune, Polirom, Iaşi,
2002, p.49.
4. McQuail, D., Comunicarea, Institutul European, Iaşi,
1999, p.41.
* Dance, D., Human Communication Theory în Fundations of Communication Theory,
1970, p.103-107.
5. Saussure, F., Cours in General Linguistics, Fontana,
Londra, apud Fiske, J. op. cit., p.75.
6. Pârvu, L, Filosof ia comunicării, Facultatea de
Comunicare şi Relaţii Publice "David Ogilvy",
S.N.S.P.A., Bucureşti, 2000, pp.63-64.
7. Pârvu, L, op. cit., pp.64-71.
8. McQuail, D., op. cit., p.65.
9. Stanton, N., Comunicarea, Societatea Ştiinţă &
Tehnică, Bucureşti, 1995, p. 1.
Studiul semnelor în termeni nemedicali îl întâlnim la Aristotel şi la stoici. Pentru Aristotel
semnul are trei componente: a) componenta fizică (sunetele care alcătuiesc cuvântul), b) referentul
asupra căruia se atrage atenţia şi c) evocarea unei semnificaţii psihologice sau sociale.
în Evul Mediu Sfântul Augustin a realizat prima distincţie între semnele naturale
(simptome, semnale ale animalelor) şi cele convenţionale (realizate de om). In viziunea sa exista o
componentă interpretativă inclusă în totalitatea procesului de reprezentare.
Semiotica structuralistă - Ferdinand Saussure şi Charles Peirce - promovează concepţia
potrivit căreia structurile ca tipare înnăscute corpului şi psihicului uman fundamentează
producerea şi interpretarea semnelor. Saussure denumeşte semiologie domeniul propus pentru
studierea acestor structuri. In viziunea acestuia studiul semnelor presupune două perspective: una
sincronică, care se raportează la semn la un moment dat, şi alta diacronică, ce urmăreşte evoluţia
acestuia în timp. Celălalt structuralist, Peirce, în consonanţă cu concepţia lui John Locke, defineşte
semiotica drept "doctrină", cu sensul fundamental de sistem de principii.
Analiza semiotică de la începutul secolului al XX-lea începe odată cu definiţia dată de
Saussure semndor, definiţie care antrenează trei elemente:
1. ceva fizic - sunete, litere, gesturi, etc. - care corespunde semnificantului;
2. imaginea sau conceptul la care trimite semnificantul; numit semnificat şi
3. relaţia dintre semnificant şi semnificat prin care se constituie semnificaţia. Aceasta este
arbitrară, fiind stabilită în cadrul unei comunităţi.
Analiza semiotică întreprinsă de Charles Peirce nuanţează termenii. Semnificantul devine
representamen -ceva care joacă rolul de a reprezenta - ca formă fizică a
reprezentării propriu-zise. Referentul este numit obiect, cu sensul de entitate decupată din context.
Iar, semnificaţia pe care o obţinem dintr-un semn poartă numele de interpretam, aşa-zisa formă de
"negociere "prin care utilizatorul semnului evaluează sau reacţionează la receptarea semnului.
Semnele au două feluri de proprietăţi sau structuri predictibile şi regulate. Astfel,
majoritatea semnelor au capacitatea de a codifica două feluri primare de referenţi: denotativ şi
conotativ. Denotaţia este referentul iniţial pe care urmăreşte să-1 capteze un semn. Referentul
denotat sau denotatum-ul este o categorie prototipică a ceva. Referentul conotativ surprinde şi alte
tipuri de referenţi care au ceva în comun cu denotatul.
Obiectul semioticii este de a înţelege capacitatea unei specii de a produce şi înţelege semne,
ceea ce reprezintă semioza, şi, în caziîl fiinţei umane, activitatea generatoare de cunoaştere,
capacitate ce le permite oamenilor să o înfăptuiască,
Tipuri de semne:
a. Primul tip de semn este simptomul; el se manifestă
la toate animalele îndeplinind rolul de avertizare.
Termenul a fost extins pentru a caracteriza anumite
comportamente specifice unei epoci sau unui statut
social.
b. Al doilea tip de semn este semnalul. Toate
animalele sunt înzestrate cu capacitatea de a utiliza
şi de a reacţiona la semnalele caracteristice speciei.
Este cunoscut faptul că păsările folosesc o varietate
melodică care le diferenţiază ca specii. Animalele
exprimă anumite semnale acomodate stărilor
afective pe care le trăiesc. (Dilatarea pupilei este un
semn al sexualităţii atât pentru animale cât şi la
nivel uman.) Sistemele de semnalizare la om au fost
realizate în mod convenţional - semnale Morse,
sirene, gonguri, clopote, tobe, lumini de avertizare, focuri de artificii, etc.
c. Cel de-al treilea tip de semn este iconul, conceput
ca să semene cu referentul. Aici situăm: cuvinte
onomatopeice, parfumuri care sugerează mirosuri
naturale, fotografii.
d. Un alt tip de semn este indexul, semn care trimite la
cineva sau ceva - fumul trimite la foc, tuşea la
răceală, degetul arătător/ index orientează privirea.
Tot în această categorie de semne includem şi
cuvinte precum: aici, acolo, sus, jos.
e. Un semn care stă în locul referentului este simbolul.
Acesta este ales convenţional sau arbitrar. Spre
exemplificare: crucea pentru creştinism, /albul
pentru puritate şi negrul pentru tristeţe. Preci;Zam că
în cultura orientală cele două culori îşi/ schimbă
funcţia. De asemenea, există mai multe subspecii de
simboluri: alegoria, însemnul, marca de fabrică,
deviza, emblema, stigmatul, insignele ş.a.
f. Un al şaselea tip de semn este numele. Acest semn
este întrebuinţat pentru identificarea unei persoane
sau unei specii. La nivel uman, numele identifică
persoana ca apartenenţă etnică şi sex. Numele poate
fi atribuit unei clase extensionale de oameni, fără ca
aceştia să prezinte proprietăţi comune, datorate
numelui.
2. Limbă şi limbaj
Cu toţii trăim într-o lume plină de tâlcuri, de semne şi simboluri care rezonează pe măsură
ce le înţelegem semnificaţia. Toţi oamenii au gânduri, afirma Constantin Noica în Carte de
înţelepciune. Şi continua: Când un gând se întoarce asupra gândului devine idee. Mulţi oameni au
idei.
Când un om are o idee unică devine filosof. Ideea unică cu greu este acceptată, iar atunci când
înţelegerea se produce pare că se instaurează regatul înţelepciuni". Asperităţile umane, litigiile ivite
în plan juridic, suferă un proces de armonizare, trecând în plan etic şi reuşind să slăbească patimile.
Iată de ce cuvântul are o valoare majoră în relaţiile dintre oameni, transmiţând gânduri ce leagă
fiinţele umane în viaţa comunităţii.
Fiecare vorbitor are stilul său propriu de comunicare. Există două limbaje prin care
comunicăm informaţia - unul raţional, cuantificat în fraze, judecăţi, urmând legi lingvistice care se
supun regulilor gramaticale, sintaxei şi semanticii, iar al doilea reprezintă identitatea sau farmecul
vorbitorului. In cel de-al doilea caz sunt cuprinse experienţe, gesturi, atitudini, reprezentări sociale.
Acest din urmă mod de identificare a unui subiect comunicator nu poate fi integrat unui mod
sistematic şi normativ de analiză; el nu operează cu semne ci numai cu simboluri. Iată de ce analiza
limbajului cuprinde numai fenomenele gândirii dirijate, susceptibile de normare, în vederea
cuprinderii într-o teorie sui-generis asupra limbajului.
Analiza asupra relaţiei dintre comunicare şi limbaj începe cu câteva precizări care ne ajută
să descifrăm termenii cu care operăm:
Limbajul exprimă un ansamblu de semne care permite exprimarea sau comunicarea, după
reguli precis formulate. In absenţa regulilor, comunicatorii nu s-ar putea înţelege.
Limba este un produs social al limbajului, un ansamblu de convenţii necesare schimbului
de informaţii într-o comunitate umană. Saussure afirma că limba este un cod prin care se stabilesc
corelaţii între imagini auditive şi conceptuale.
Un asemenea cod lingvistic, care este limba, realizează comunicarea între emiţător şi
receptor. Şi, pentru că am adus în atenţie punerea de acord a receptorului cu emiţătorul, este necesar
să introducem conceptul de inter comprehensiune, prin
care acţionează eficient acel vector interpersonal şi lingvistic al comunicării, determinând acordul
între semn şi semnificaţie.
Limba presupune un ansamblu de semne, asociate după un set de reguli, pentru a desemna
un referent. Semiotica, ca teorie generală a utilizării semnelor, este o metodă de analiză a procesului
de perfecţionare a limbajului prin dobândirea de noi concepte. Ea reprezintă o teorie generală a
utilizării semnelor mai ales prin folosirea metodelor moderne de cunoaştere ştiinţifică. Semnul este
orice obiect material sau eveniment care indică sau desemnează un alt obiect şi oferă o informaţie
despre acesta, pentru unul sau mai mulţi subiecţi. Semiotica cercetează limba ca sistem de semne,
ca instrument de cunoaştere şi comunicare, făcând abstracţie de particularităţile limbilor naturale
sau artificiale. Facem precizarea că atât limba naturală cât şi limbile artificiale îndeplinesc,
deopotrivă, rol de cunoaştere şi de comunicare. Toate cunoştinţele se elaborează, se tezaurizează şi
se transmit cu ajutorul semnelor. Viaţa intelectuală este bazată pe producţia, utilizarea şi schimbul
de semne şi reprezentări. Acestea variază de la o cultură la alta.
Semnele sunt studiate în semiotică avându-se în vedere trei dimensiuni: sintactică,
semantică şi pragmatică. Fiecare dimensiune aduce în atenţie trei factori conţinuţi în cadrul unui
enunţ: subiect logic, semnificaţie şi semn. Astfel, dimensiunea sintactică priveşte semnul ca obiect
ce intră în raporturi cu alte obiecte; dimensiunea semantică corelează semnele limbii cu
semnificaţia lor, iar dimensiunea pragmatică studiază relaţia dintre subiectul logic, semnificaţie şi
semn, semnul adresându-se unui subiect logic. Semnificantul este cuvântul sau termenul care
desemnează un obiect, un fenomen, un concept iar semnificatul reprezintă obiectul, acţiunea,
fenomenul, conceptul asupra căruia face trimitere semnificantul.
Sintaxa logică oferă criterii pentru a stabili dacă semnele au sens, enunţând regulile după
care se formează, din semne, expresiile simple sau complexe ale unei limbi.
TEORIA COMUNICĂRII 59 Semantica cercetează
relaţia semnelor cu semnificaţia lor, formulând reguli după care pot fi folosite semnele şi reguli de
derivare a semnificaţiei expresiilor complexe. Perspectiva pragmatică ne aduce în atenţie toţi
factorii care contribuie la realizarea unui enunţ: omul în conştiinţa căruia există enunţul, relaţia
dintre semn şi semnificant (starea reală pe care o exprimă enunţul) şi sistemul de semne prin care
este exprimat.
Remarcăm în analiza semantică o exigenţă: univocitatea dintre semn şi semnificant, spre a
înlătura polisemia semnelor limbii naturale. Polisemia se manifestă prin existenţa unei diversităţi de
semnificaţii a termenilor limbii naturale, în funcţie de context. în limbajul teoriei informaţiei,
polisemia exprimă semnificaţiile diferite primite de enunţuri, în funcţie de sistemul care operează
cu ele. Wittgenstein foloseşte expresia jocuri de cuvinte pentru a caracteriza situaţia în care
expresiile sunt folosite în situaţii diferite: sinonimia (folosirea de cuvinte diferite pentru acelaşi
sens), omonimia (aceeaşi formă lingvistică pentru semnificaţii diferite) şi polisemia (acelaşi cuvânt
pentru mai multe sensuri).
Fiecare termen dintr-o limbă are o anumită semnificaţie sau, în unele cazuri (vezi
polisemia), mai multe semnificaţii. Sensurile cuvintelor se pot schimba în cursul comunicării.
Chomsky distinge între competenţă lingvistică şi performanţă lingvistică. Prima, competenţa
lingvistică, exprimă ansamblul posibilităţilor pe care le are un vorbitor al unei limbi de a construi şi
recunoaşte fraze corecte gramatical, de a le interpreta pe cele cu sens şi de a le identifica pe cele
ambigue. A doua, performanţa lingvistică, desemnează competenţa acestuia de a obţine sensuri noi
pe baza unui ansamblu de reguli. Performanţa lingvistică include şi elemente care nu aparţin
competenţei lingvistice: o anumită abordare a relaţiilor interumane, o perspectivă de interpretare a
lumii, o anumită identitate etno-biografică.
Ferdinand Saussure ne propune, în Cours de linguistique generale, două coordonate în
analiza lingvistică structurală: sincronic şi diacronic. Este sincronic tot ce se referă la starea statică
a limbii noastre şi diacronic tot ce are legătură cu evoluţiile. Prin urmare, lingvistica sincronică
studiază relaţia dintre elementele coexistente ce formează, într-o etapă istorică, sistemul unei limbi
date. Lingvistica diacronică evidenţiază raporturile care leagă termeni succesivi. De reţinut că
schimbările fonetice operează într-o zonă a Jimbii şi influenţează sistemul în ansamblu. In orice
limbă nu există decât cuvinte, elemente diferenţiate care capătă valoare pozitivă prin intermediul
articulării sistemice şi nu izolat. Deci, perspectiva structuralistă consideră limba ca un sistem de
elemente şi fiecare element se defineşte prin ansamblul de relaţii pe care le are cu celelalte
elemente. Elementul component al limbajului este, luat în sine, izolat de celelalte iar originea s-ar
afla într-o stare anterioară limbii.
Pentru fiecare limbă există un număr determinat de sunete, care pot fi combinate în moduri
limitate. Prin diferenţierile prezente într-o limbă se creează posibilitatea de a distinge un anumit
obiect, proces sau eveniment, folosind o varietate de sunete într-o anumită ordonare. Diferenţierile
limbilor sunt dependente de cultura pe care sunt aplicate, cu condiţia respectării, de către toţi
utilizatorii, a regulilor de semnificare. Iată de ce este important ca fiecare disciplină să-şi precizeze
încărcătura semantică a conceptelor cu care operează. Cu cât acestea sunt elaborate mai ştiinţific,
cu atât creşte gradul lor de abstractizare şi generalitate, eliminând notele subiective care le-ar
reduce precizia.
Incursiunea de până acum ne-a arătat că analiza limbajului nu se poate realiza în afara
gândirii care, la rându-i, este inseparabilă de limbaj. Gândirea îşi caută cuvintele şi decide asupra
formei finale de obiectivare a construcţiilor teoretice. Chiar meditaţiile noastre lăuntrice nu pot
exista fără
limbajul interior. Totuşi, există o primejdie în raportul dintre gândire şi limbaj: limbajul, care caută
să obiectiveze elaborările gândirii noastre riscă să fixeze ideile, să le dea o formă definitivă, să le
suprime libertatea.
3. Stiluri de comunicare
Stilul este omul însuşi. Cuvintele rostite sau scrise, formele şi culorile, sunetele sunt
reprezentative pentru o anumită personalitate care aparţine unei culturi şi unui mediu social.
Dincolo de individualitatea celui ce comunică, remarcăm câteva note generale ale stilului:
• Claritatea - evidenţiată prin expunere concisă, sistematizată a informaţiilor
transmise;
• corectitudinea - respectarea regulilor gramaticale;
• proprietatea - calitate ce dezvăluie folosirea cuvintelor potrivit intenţiei autorului;
• puritatea - cuvinte admise potrivit limbii literare;
• precizia - utilizarea acelor cuvinte şi expresii care fac posibilă înţelegerea
informaţiei;
• concizia - dovada relaţiei dintre aria comunicării şi subiectul abordat.
In ceea ce priveşte calităţile particulare ale stilului, distingem:
• naturaleţea - exprimarea firească, fără a epata sau uimi;
• demnitatea - folosirea cuvintelor admise de morală;
• armonia - obţinerea efectului de încântare asupra auditorului;
• fineţea - utilizarea unor cuvinte sau expresii
prin care se exprimă indirect, sentimente, idei,
gânduri.
In procesul comunicării se manifestă o diversitate de tipuri de comunicare:
• stilul neutru în care relaţiile dintre emiţător şi receptor sunt oficiale, fără prezenţa
unor stări afective;
• stilul familiar, sau comunicarea cordială, are loc atunci când mijloacele de expresie
sunt însoţite de trăiri afective;
• stilul solemn, protocolar, realizat prin potrivirea cuvintelor la evenimentele care
însoţesc discursul;
• stilul beletristic se manifestă printr-o mare bogăţie de sensuri;
• stilul ştiinţific, în care se recurge la raţionamente inductive, deductive, la operaţii
logice, lăsând în plan secund imaginaţia şi sensibilitatea;
• stilul administrativ, are drept element definitoriu formule sintactice clişeizate,
pentru a comunica informaţii dintr-un serviciu specializat al instituţiilor
administrative;
• stilul publicistic se caracterizează printr-o varietate de teme abordate, punând
accentul pe informarea auditoriului sau influenţarea acestuia, în cazul comunicării
politice;
• stilul managerial de comunicare urmăreşte eficientizarea receptorilor, angajându-i
şi orientându-i către anumite obiective care sunt prioritare într-o organizaţie.
Martin Joos distinge cinci stiluri de comunicare orală, îndepărtate de rigorile comunicării
scrise:
1. Stilul rece (Fronzen Style) caracterizează formele de
comunicare necooperativă, în care emiţătorul nu îşi cunoaşte
receptorul, iar acesta din urmă nu e în măsură să influenţeze în
vreun fel discursul celui dintâi. (...)
2. Stilul formal (Formal Style) corespunde adresării
către un auditoriu numeros, ale cărui reacţii sunt, de data
aceasta, perceptibile pentru vorbitor. In acest caz, discursul
prezintă un nivel înalt de coerenţă, frazele fiind constituite cu
grijă (deseori plănuite dinainte) dintr-un material lexical cât
mai variat. Se evită sistematic repetiţiile, recurgerea la
expresii argotice sau prea familiare, elipsele şi lăsarea în
suspensie a unor propoziţii începute. (...)
3. Stilul consultativ (Consultatyve Style) e cel al
discuţiilor cu caracter profesional, de afaceri, al negocierilor
şi tratativelor. Participarea interlocuitorului la dialog este aici
activă. Nu se poate vorbi de un plan detaliat al comunicării, ci
numai de o informaţie de bază, îmbogăţită pe parcurs, în
conformitate cu solicitările partenerului de discuţie. (...)
4. Stilul ocazional (Casual Style) e specific
conversaţiilor libere între prieteni. De data aceasta, a dispărut
şi baza informaţională minimală pe care ar urma să se
construiască dialogul. Participanţii trec fără restricţii şi
preconcepţii de la un subiect la altul, într-o manieră
decontractantă, dar şi mai neglijentă decât în stilurile
precedente. (...)
5. Stilul intim (Intimate Style) se caracterizează prin
recurgerea la un cod personal, care nu mai are drept obiectiv
comunicarea unor date exterioare, ci oferă informaţii despre
stările şi trăirile intime ale subiectului (1).
4. Forme de comunicare
Personalitatea umană se formează doar în societate, în amplul proces de socializare.
Socializarea are la bază limbajul,
achiziţiile acestuia. Acest proces are în sine o structură comunicaţională, realizată printr-o serie de
interacţiuni pe care le dezvoltă.
Dezvoltarea identităţii persoanei, formarea sinelui, presupune două stadii: 1. stadiul
imitaţiei, când se imită comportamentul celui cu care venim în contact, şi 2. stadiul altuia
semnificativ şi al altuia generalizat, când se achiziţionează şi se asimilează semnele specifice unui
univers cultural. Aceste procese sunt însoţite de o deschidere către mediul social care, la rându-i,
presupune câţiva factori importanţi în formarea identităţii:
• tipul de grup social căruia îi aparţine persoana;
• atractivitatea în raport cu mediul;
• experienţa;
• vârsta;
• nivelul încrederii faţă de alter;
• sexul;
• tipul de personalitate;
• efectul de reciprocitate.
Apreciem că deschiderea persoanei către mediu determină creşterea eficienţei comunicării
dar şi o serie de funcţii specifice:
• funcţie terapeutică;
• eliminarea complexelor;
• optimizarea şi creşterea în profunzime a relaţiilor dintre subiecţii comunicaţionali;
• rezolvarea unor probleme cu ajutor extern.
Toate aceste efecte au loc atunci când comunicarea este eficientă iar persoana este integrată
mediului; în caz contrar, când mediul este ostil persoanei, autodezvăluirea poate genera:
• reprobarea individuală şi socială;
• pierderi materiale sau de statut social;
• fenomene de alienare umană.
TEORIA COMUNICĂRII 65 Comunicarea verbală stă la baza
sistemului cognitiv uman, antrenând două tipuri de canale prin care vehiculăm sunetele: canalul
auditiv, prin care sunetele sunt emise succesiv, având un potenţial considerabil de vehiculare a
informaţiei şi canalul vizual, care primeşte semnale simultane şi are o dimensiune predominant
persuasivă, având slabe valenţe cognitive. în şi prin comunicarea verbală are loc utilizarea semnelor
(cuvintele la nivelul limbii naturale) şi reguli de combinare a lor, capabile de a le potenţa
capacitatea de semnificare.
Limbajul natural, care stă la baza comunicării verbale, poate fi exprimat atât prin canalul
auditiv, adică prin comunicarea orală, cu ajutorul semnelor auditive articulate (foneme), cât şi cu
ajutorul canalului vizual, prin intermediul scrierii. Atât comunicarea auditivă cât şi cea vizuală
îndeplinesc funcţii cognitive şi persuasive.
Forma de baza a comunicării orale este cea verbală, pe cale auditivă. In percepţia mesajelor
intervin o serie de factori care influenţează receptarea informaţiei la nivel cognitiv:
• Factorul temporal, constă în ordinea receptării diferitelor componente care determină
semnificaţia generală a mesajului;
• Accentuarea percepţiilor, contextul de comunicare influenţează receptarea mesajelor;
• Autoprofeţia (legea lui Thomas), orice om are tendinţa de a defini subiectiv situaţia în
care se află. Aceasta se datorează aşteptărilor care însoţesc preluarea mesajelor,
îndemnând receptorul să se focalizeze pe acele mesaje care corespund acestora.
• Stereotipurile, sunt atribute ale unei persoane pe baza cărora se integrează într-un grup
sau o comunitate. Ele caracterizează un model cultural.
• Atribuirea şi eroarea fundamentală de atribuire, reprezintă un mecanism care
acţionează, uneori involuntar, la nivelul sistemului cognitiv.
Comunicarea lingvistică se realizează procesual prin antrenarea a trei factori:
comunicatorul sau emiţătorul, mesajul transmis într-un anumit cod şi destinatarul sau receptorul,
care decodifică mesajul şi permite realizarea unei conexiuni psihologice între emiţător şi destinatar.
Vorbirea poate fi concepută ca expresie în raport cu emiţătorul, ca reprezentare în raport cu
mesajul şi ca apel în raport cu destinatarul (Karl Buhler). Drept consecinţă, aceasta poate exercita
următoarele funcţii: expresivă, reprezentativă şi apelativă.
Roman Jakobson aduce în atenţie distincţia dintre forma şi conţinutul mesajului pentru a
evidenţia funcţiile acestora în procesul comunicării:
1. Funcţia emotivă a comunicării constă în evidenţierea stărilor interne ale emiţătorului. O
valoare foarte mare au interjecţiile, unele forme verbale (modul optativ), epitetele şi o sumă
întreagă de mijloace stilistice prin care exprimăm reacţiile noastre sufleteşti la contactul cu o
realitate oarecare.
2. Funcţia conativă, persuasivă, sau retorică îndreptată către destinatarul comunicării de
la care se intenţionează să se obţină un anumit tip de răspuns. Forma verbală conativă prin
excelenţă este modul imperativ. In calitatea sa de artă a construirii discursurilor persuasive,
retorica avea în vedere tocmai valorificarea, potentelor conative ale comunicării interumane.
3. Funcţia poetică e centrată pe mesaj. Trebuie însă observat că ea nu are în vedere şi

referinţa, sau fenomenul real pe care îl vizează comunicarea. (...)
4. Funcţia referenţială acoperă referinţa mesajului, dar ea vizează, în concepţia lui
Jakobson, şi cadrul situaţional în care are loc transmiterea acestuia.^...) Se are în vedere
separarea componentei sintactice a mesajului de componentele semantică şi pragmatică.
5. Funcţia metalingvistică se manifestă ori de câte ori
în cadrul comunicării apare necesitatea de a se atrage atenţia
asupra codului utilizat. Perifrazele explicative care precizează
accepţiunea în care trebuie înţeles un termen, gesturile sau
tonul ce indică receptorului cheia în care trebuie decodificat
mesajul, aparţin toate sferei metalimbajului.
6. Funcţia fatică are în vedere caracteristicile
mijlocului de comunicare şi controlul bunei funcţionări a
acestuia. Nenumărate semne fatice însoţesc comunicarea
interpersonală: confirmări verbale sau prin mişcări ale
capului, dar mai ales jocul privirilor prin care se confirmă
mereu păstrarea contactului (2).
Limbajul joacă un rol important în viaţa socială:
• Productivitatea limbajului este reprezentată de noile semnificaţii pe care le poate
dezvolta;
• Caracterul deschis al limbajului este dat de numărul nelimitat al semnificaţiilor sale;
• Caracterul arbitrar al limbajului constă în faptul că un cuvânt poate fi ales arbitrar
pentru a desemna ceva. Prin urmare, semnele cu care operează limbajul sunt
independente de referenţii la care se referă.
• Autonomia între formă şi conţinut exprimă faptul că semnificaţia cuvintelor a fost
creată prin intermediul comunicării dintre oameni. Altfel spus, cuvintele sunt
independente de forma scrisă sau verbală în care sunt vehiculate.
• Dependenţa de utilizatori dezvăluie faptul că limbajul "trăieşte" prin utilizatorii care-1
folosesc. Iată de ce modul, cantitatea şi calitatea comunicării sunt de maximă
importanţă pentru buna funcţionare a "vieţii" unei culturi.
Indiferent de stilurile de comunicare şi de funcţiile acesteia, comunicarea poate căpăta
următoarele forme de manifestare: scrisă, orală sau nonverbală.
5. Pattern-uri de comunicare verbală
Pattern-urile sunt modele dependente de cadre sociale sau situaţii, şi impun anumite reguli
care particularizează procesele de comunicare. Ele se manifestă în comunicarea verbală, fiind
prezente în comunicarea interpersonală, cât şi în alte tipuri de comunicare - grupală,
organizaţională.
• Comunicare ascendentă versus comunicare descendentă: emiţătorul şi receptorul se
află în relaţii ierarhice potrivit statusurilor pe care le deţin. Există statusuri
comunicaţionale diferite, clar prevăzute, ierarhic diferenţiate. Dincolo de statusuri se
manifestă o diferenţă între comunicatori ca urmare a rolului persuasiv al unei persoane.
• Comunicare descendentă: -emiţătorul se află în poziţie superioară receptorului şi are
tendinţa de a emite mesaje persuasive. Totodată acesta are posibilitatea de a controla
procesul comunicaţional, de a defini modalitatea de adresare faţă de receptor.
• Comunicare ascendentă: emiţătorul emite mesaje cu valoare slab persuasivă şi are un
control slab asupra procesului comunicaţional.
• Comunicare pe orizontală: cei doi actanţi ai procesului comunicaţional se află într-o
relaţie de putere egală.
• Validare versus invalidare: prin comunicare validăm un comunicator atunci când
ascultăm, luăm notiţe, chiar şi atunci când criticăm mesajul transmis. Invalidarea apare
atunci când discredităm
emiţătorul prin mesaje critice verbale sau nonverbale.
• Comunicare factuală versus comunicare inferenţială: comunicarea care transmite informaţii
despre realitate este factuală. Comunicarea inferenţială nu poate fi supusă criteriilor de validare
aplicate faptelor.
• Etichetarea: presupune aplicarea unei etichete pentru a defini persoane. Ea funcţionează atâta
timp cât există înţelesuri culturale pentru anumite tipuri de comportament. Aplicarea unei
etichete presupune un anumit regim comunicaţional şi relaţional fată de cel etichetat.
• Polaritatea: gândirea umană funcţionează pe principiul polarizării, în sensul că atributele
acorcfate cognitiv unei realităţi se asimilează polar. (Toate valorile cu care operăm se supun
polarităţii, indiferent de domeniul pe care-1 caracterizează.)
• Comunicarea ritualică: se desfăşoară prin transmiterea unor tipuri de mesaje predefinite,
specifice unor cadre sociale în care comunicarea are loc. îndeplineşte următoarele funcţii:
1. înlocuieşte comunicarea în situaţiile în care nu se doreşte relaţionarea cu ceilalţi;

2. Este un instrument pentru negocierea relaţiei de putere între oameni sau între
aceştia şi instituţii;
3. Este un instrument pentru definirea situaţiei în care are loc procesul
comunicaţional;
4. îndeplineşte un rol profesional în cadrul relaţiilor formale în organizaţii sau în
cadre de organizare formală.
6. Comunicarea orală
Comunicarea orală se manifestă printr-o varietate de forme, adaptate specificului
activităţii prin care se transmit informaţii dar şi gradului de complexitate al receptorilor, atunci când
comunicatorul are informaţii despre receptori. Primul care a realizat o clasificare a formelor de
comunicare orală a fost Platon. Acesta considera că există cinci feluri de vorbire: discursul politic,
retorica, vorbirea comună, dialectica (cu întrebări şi răspunsuri scurte) şi vorbirea meşteşugarilor
care întreţin subiecte despre meserie. Oprindu-se asupra însuşirilor unui discurs bun, Platon aduce
în atenţie patru specii: una în a vorbi ceea ce trebuie, alta a vorbi în măsura cerută, a treia a vorbi
potrivit auditoriului iar a patra a vorbi când trebuie.
Atenţia, acordată oratoriei s-a născut în Grecia antică şi a cunoscut un interes deosebit în
fiecare etapă istorică parcursă de umanitate. De la antici la clasici, de la modernitate la
contemporaneitate comunicarea orală a avut şi are o mare putere de influenţare. In cele ce urmează
vom prezenta formele acesteia:
Monologul - este o formă a comunicării orale în care nu se ţine seama de particularităţile
receptorilor iar informaţia este transmisă unui public oarecare, urmărind intenţiile comunicatorului.
Susţinem ideea potrivit căreia nu există un monolog absolut, manifestându-se un anumit tip de
feed-back care se resimte la nivelul emiţătorului.
Discursul - în care informaţia prezentată este argumentată cu profunzime şi reprezintă o
etapă esenţială în domeniul respectiv.Este o formă elaborată de monolog.
Toastul - se adresează cu prilejul unor evenimente deosebite, fiind o comunicare care face
apel, într-o perioadă scurtă de timp (3-4 minute) la fondul afectiv al receptorilor.
Expunerea - informaţia comunicată corespunde judecăţilor axiologice proprii
comunicatorului, angajând personalitatea acestuia.
Conferinţa - comunicatorul tratează un subiect prin prezentarea argumentelor celor ce au
dezbătut tema, lăsând în plan secund propriile judecăţi de valoare.
Prelegerea - presupune un nivel de receptare (cognitiv) asupra unui subiect care va fi
dezvoltat pe baza informaţiilor expuse anterior sau pe o temă anunţată care cuprinde o informaţie
minimală obligatorie pentru publicul receptor.
Relatarea - este o formă de comunicare a unor informaţii, ştiri înlănţuite, situând
comunicatorul pe poziţii de neutralitate.
Povestirea - mesajul transmis este amplu, cuprinzând atât elemente cognitive cât şi sensuri
emoţionale, simple şi complexe, angajând din plin subiectivitatea comunicatorului şi stilul acestuia
de comunicare.
Predica - dezvoltarea unei teme, sau un anumit aspect al acesteia, fără implicarea
receptorilor, suspendând contraargumentele sau alte poziţii critice. Este o formă orală de
comunicare în care sunt respectate nivelele ierarhice. (Cele mai cunoscute forme de predici se
manifestă în instituţiile religiose.)
Pledoaria - susţinerea unui punct de vedere propriu asupra unui subiect.
Alocuţiunea - are o funcţie discursivă şi prezintă poziţia unui subiect dintr-un context
comunicaţional cu privire la subiectul abordat. Este limitată ca timp la maxim 10 minute.
Intervenţia - subiectul susţine sau nu susţine informaţia pusă în discuţie, manifesându-şi
acordul sau dezacordul cu ideile menţionate şi dezvoltând propria-i poziţie.
Interpelarea - are loc atunci când cel care distribuie informaţie cere precizări asupra unor
aspecte din domeniul prezentat sau asupra unor date care nu au fost suficient tratate.
Dezbaterea - are în plan centra] o anumită temă care se cere a fi clarificată sau aprofundată
în prezenţa unui moderator. Ea include structuri evaluaţive.
Dialogul - presupune un schimb activ de informaţii între participanţi, schimbându-şi
rolurile în procesul comunicării; fiecare subiect trece din poziţia de emiţător în cea de receptor şi
invers.
Colocviul - formă de comunicare orală prin care se dezvoltă o temă, antrenând participanţii
în abordarea diverselor aspecte asupra subiectului abordat. In final, colocviul aduce noi perspective
de abordare sau noi cunoştinţe într-un domeniu de date.
Seminarul - este o formă de comunicare dialogală care implică structuri evaluaţi ve,
coordonarea fiind realizată de o persoană autorizată în domeniul dezbătut.
Interviul - este o formă de culegere de informaţii asupra unui domeniu, un produs sau o
persoană, relaţia evaluator-evaluat fiind rigidă, nepermiţand celui din urmă să depăşească graniţele
impuse de evaluator.
Precizări: comunicatorul se caracterizează printr-o serie de stimuli atât de natură internă cât
şi de natură externă.
Din prima categorie amintim:
• Experienţa personală şi * particularităţile psihologice ale personalităţii care
comunică. Aici includem nivelul cognitiv-educativ, fondul afectiv, deprinderi de
comunicare, concepţia despre lume pe care şi-o asumă;
• Tendinţa de evaluare prin propriul sistem axiologic;
• Tendinţa de abstractizare, reţinând numai însuşiri şi relaţii proprii unui fapt;
• Tendinţa deductivă de a enunţa elemente clare pentru a ajunge la concluzii
evidente;
• Deprinderi de comunicare şi de receptare a
interlocutorului. O bună receptare înseamnă
păstrarea valorii mesajului, evitarea
supraevaluărilor dar şi a subevaluărilor.
Actul ascultării reprezintă un moment esenţial în
procesul comunicării, ascultarea fiind dependentă de o serie de
calităţi ale receptorului. In cele ce urmează ne vom referi la
aceste calităţi:
- disponibilitatea pentru ascultare - încercarea de a pătrunde ceea ce se comunică, de a
urmări ceea ce se transmite;
- manifestarea interesului - a asculta astfel încât să fie evident că acela care vorbeşte este
urmărit; celui care vorbeşte trebuie să i se dea semnale în acest sens;
- ascultarea în totalitate - nu vă grăbiţi să interveniţi într-
o comunicare; lăsaţi interlocutorul să-şi exprime toate ideile,
să epuizeze ceea ce vrea să spună;
- urmărirea ideilor principale - nu vă pierdeţi în amănunte; dacă cereţi reveniri asupra unui
subiect, încercaţi să vă referiţi la ideile principale din ceea ce a fost spus şi nu insistaţi pe lucruri
fără importanţă;
- ascultarea critică - ascultaţi cu atenţie şi identificaţi cu exactitate cui îi aparţin ideile
care se comunică, interlocutorului sau altcuiva;
- concentrarea atenţiei - concentraţi-vă pe ceea ce se spune, nu pe ceea ce nu se spune, pe
efectele secundare ale comunicării sau pe cele colaterale, accidentale care pot să apară în timpul
comunicării;
- luarea de notiţe — ajută la urmărirea mai exactă a
ideilor expuse; permite elaborarea unei schiţe proprii a ceea
ce a fost expus;
- susţinerea vorbitorului - o atitudine pozitivă şi
ln
curajatoare din partea auditoriului pentru a permite
ef
nitentului să izbutească în întreprinderea sa (3).
1. Dinu, M., Comunicarea, Editura Algos, Bucureşti, 2000, p.322-323.
2. Tran V., Stănciugelu L, Teoria comunicării, Comunicarea, ro., Bucureşti, 2003, p. 73-
74.
3. Tran V., Stănciugelu L, op. cit, p.86-87.
COMUNICAREA NONVERBALĂ
Vorba nu e decât o unealtă pentru a exprima o gândire, un signal pe care-l dă
unul pentru a trezi în capul celuilalt identic aceeaşi idee şi când suntem aspri, nu
vorbele, ci adevărul ce voiu a-l spune e aspru.
Eminescu
Comunicarea exprimă identitatea noastră umană. De aceea, fiecare subiect uman nu poate
exprima mesaje decât prin folosirea diferitelor mijloace de comunicare, dintre care unele sunt
verbale (sonore sau grafice) iar altele sunt nonverbale (gesturi, mimică, posturi, etc). Limbajul este
forma specifică de raportare umană prin care se realizează comunicarea, cu ajutorul limbii. Numai
semnul lingvistic permite saltul de la reflexie la reflecţie. Interpunându-se între stimul şi răspuns,
semnul lingvistic înlocuieşte stimulul cu semnificantul şi răspunsul cu semnificaţia.(...) Esenţial
este, însă, că semnificantul verbal, înlocuind obiectul, îngăduie semnificaţiei să-i reflecte
proprietăţile generale. Vorbirea este principalul instrument al trecerii de la oglindirea perceptuală
a fenomenelor la reflectarea conceptuală a proprietăţilor generale (1). Articulaţia lingvistică este
impusă de limbă, ceea ce face posibilă polisemia gândirii. Dacă gândirea noastră ar fi constrânsă de
limba maternă, ne-ar fi imposibil să învăţăm o limbă străină. Concluzia nu este greu de descifrat:
gândirea este ttiai bogată decât limba, dovedind un potenţial creativ şi o autonomie mai mare
decât aceasta. Cuvintele, gesturile,
semnalele au fost folosite pentru a comunica, iar vorbirea a generat necesitatea gândirii. Iată o
perspectivă de abordare a evoluţiei dinspre cuvinte către gândire:
Oamenii n-au început să vorbească pentru a gândi, ci pentru a comunica; dar vorbind,
oamenii au început să gândească. Lupta cu natura i-a silit să colaboreze şi să-şi comunice
"absentul", nu prezentul. Prezentul poate fi arătat, în vreme ce absentul nu poate fi decât numit.
Semnificaţia primelor vorbe reflecta deja absentul; ascunsul şi viitorul (2). Prin limbaj omul poate
pătrunde dincolo de concret, aruncând punţi peste abisuri. Este o revoltă în faţa prezentului, pe
care-1 depăşeşte prin libertatea spiritului. Poate este şi un mod de a trece peste condiţia noastră
efemeră, gândurile surprinzând eternul iar cuvintele fiind mijloacele de expresie.
In Scrisoare despre "umanism" Heidegger prezintă raportul dintre gândire şi limbă,
remarcând faptul că gândirea acţionează în măsura în care gândeşte iar acţiunea gândirii priveşte
raportul fiinţei cu omul. Tocmai acest raport, dintre gândire şi fiinţarea umană ne interesează în
descifrarea tainelor comunicării.
Pentru fiecare limbă există un număr determinat de sunete, care pot fi combinate în moduri
limitate. Prin diferenţierile prezente într-o limbă se creează posibilitatea de a distinge un anumit
obiect, proces sau eveniment, folosind o varietate de sunete într-o anumită ordonare. Diferenţierile
limbilor sunt dependente de cultura pe care sunt aplicate, cu condiţia respectării, de către toţi
utilizatorii, a regulilor de semnificare. Iată de ce este important ca fiecare disciplină să-şi precizeze
încărcătura semantică a conceptelor cu care operează. Cu cât acestea sunt mai elaborate, cu atât
creşte gradul lor de abstractizare şi generalitate, eliminând notele subiective care le-ar reduce
precizia.
Incursiunea de până acum ne-a arătat că analiza limbajului nu se poate realiza în afara
gândirii care, la rându-i,
este inseparabilă de limbaj. Gândirea îşi caută cuvintele şi alte modalităţi simbolice de obiectivare a
fondului nostru ideatic. Chiar meditaţiile noastre lăuntrice nu pot exista fără limbajul interior.
Totuşi, există o primejdie în raportul dintre gândire şi limbaj: limbajul, care caută să obiectiveze
elaborările gândirii noastre, riscă să fixeze ideile, să le dea o formă definitivă, să le suprime
libertatea.
Cuvintele nu sunt singurele mijloace de comunicare. Ele acoperă o zonă redusă în raport cu
intenţionalitatea subiectului.Un anumit grad de dificultate apare când limbajul este raportat la
sensurile emoţionale. Cu multă greutate poate fi exprimată zona afectivă şi, de multe ori, cuvintele
sunt sărace în faţa varietăţii şi intensităţii trăirilor afective. Această "neputinţă" de exprimare în
cuvinte este suplinită, în comunicare, de limbajul nonverbal sau de paralimbaj, numit, uneori,
limbajul trupului. Cel dintâi, limbajul nonverbal, desemnează orice fel de comportament
comunicativ care nu foloseşte cuvinte sau sisteme lingvistice de semne. Cel de-al doilea,
paralimbajul, are o implicaţie oarecum diferită şi este dificil de decis ce fenomene trebuie incluse în
sfera sa de referinţă. Aici includem totalitatea trăsăturilor nonverbale pe care le folosim într-o
conversaţie, acceptate şi cunoscute de membrii aceleiaşi culturi. Prin urmare, există o comunitate
paralingvistică, aşa cum există o comunitate lingvistică, cu o importanţă deosebită în schimburile
informaţionale interpersonale, utilizând un cod sau un sistem de semnale care comunică public într-
o anumită comunitate. Ne referim la variabile nonverbale care însoţesc individul în diferite situaţii
sociale. Un asemenea mod de comunicare are expresivitate vocală sau nonvocală. Din primul mod
de comunicare non-verbală, cea de tip vocal, fac parte: intonaţia, calitatea vocii, accentul, râsul,
strigăturile, mormăitul, etc. în cel de-al doilea ftiod nonverbal de comunicare, nonvocal, includem:
expresia facială, mişcări ale feţei, gesturi - mişcări oculare, corporale,
ale mâinilor -; poziţii adoptate, în special contactul vizual, contacte fizice precum strângerea mâinii,
sărutul, bătaia pe umăr; proximitatea sau distanţa poziţiilor, posturi ce devin indici ai atitudinilor
individuale sau interindividuale, asociate expresiilor lingvistice sau suplinindu-le.
Paralimbajul are un caracter interactiv, dezvăluindu-ne elemente psihosociologice pe care
limbajul verbal nu le poate evidenţia. Astfel, abilitatea de folosire a mijloacelor nonverbale ne
transmite informaţii asupra personalităţii şi poziţiei sociale deţinute de comunicator. Se ştie că o
asemenea formă de comunicare nonverbală este aleasă deliberat atunci când comunicarea nu
urmăreşte transferul de informaţie cognitivă, ci transmite o informaţie indicială, utilizând coduri
acceptate cultural. Comunicarea nonverbală utilizează prioritar canalul vizual şi are caracteristici
persuasive superioare celei verbale. Menţonăm că informaţiile vizuale sunt primite cu mai multă
încredere decât cele auditive. Iată de ce expresia am văzut cu ochii mei, primeşte mai mult credit
decât orice argument ştiinţific. Limbajul nonverbal este cel mai apropiat de realitatea emiţătorului şi
are acţiune directă asupra receptorului. Putem considera, fără teama de a greşi, că formulele
nonverbale sunt anterioare limbajului verbal, fiind adaptate situaţiilor eveniment parcurse de fiinţa
umană şi constituindu-se ca răspunsuri automate.
Cercetătorii limbajului nonverbal au înregistrat aproape un milion de semne şi semnale. Albert
Mehrabian a constatat că din totalul mesajelor, aproximativ 7 la sută sunt verbale (numai cuvinte),
38 la sută sunt vocale (incluzând tonalitatea vocii, inflexiunea şi alte sunete guturale), iar 55 la
sută sunt mesaje non-verbale (3). La aceste concluzii adăugăm poziţia lui Ray Birdwhistell, de la
Universitatea din Louisville, care afirmă că 35 la sută din comunicare revine componentului verbal
iar limbajul trupului deţine 65 la sută. Capacitatea de a descifra semnale nonverbale se consideră a
fi diferită de la o
categorie socio-profesională la alta, diferenţă menţinută şi pe sexe: Femeile sunt în general mai
perspicace decât bărbaţii şi acest fapt justifică ceea ce de obicei numim "intuiţie feminină".
Femeile au abilitatea înnăscută de a colecţiona şi descifra semnalele nonverbale şi de a observa
cu un ochi atent detaliile mărunte (4).
1. Funcţiile comunicării nonverbale
Prin paleta complexă de componente simbolice, precum şi printr-o anumită gestionare a
spaţiului şi timpului, limbajul non verbal îndeplineşte următoarele funcţii: accentuarea
componentei verbale, de complementaritate, de precizare a contextului, de regularizare a
comunicării şi funcţia substitutivă.
Funcţia de accentuare a comunicării verbale se referă la faptul că mesajele verbale sunt
însoţite de mesaje nonverbale ce le asigură redundanţa necesară înţelegerii. Astfel, orientarea
direcţiei de mers este însoţită de mişcarea mâinii înspre direcţia respectivă, în timp ce o informaţie
cu valoare afectivă capătă expresie la nivelul feţei. Ochii sunt cei mai expresivi în obiectivarea
sensurilor emoţionale simple (bucurie, tristeţe, ură).
Funcţia de complementaritate constă în capacitatea comunicării nonverbale de a preciza
sau extinde plaja informaţională atunci când economisim resursele verbale. Formulelor verbale
scurte le sunt asociate gesturi care completează mesajul transmis.
Precizarea contextului comunicării se realizează prin gestică, postură, paralimbaj care
însoţesc expresiile verbale Pentru a preciza contextul comunicării şi a indica sensurile conotative
sau denotative ale semnelor. Menţionăm că poziţia
privirii este însoţită de o anumită poziţie a mâinilor sau picioarelor; acestea accentuează mesajele
verbale.
Funcţia de regularizare a comunicării se referă la faptul că cel mai adesea
normăm/ordonăm comunicarea prin componentele nonverbale. In acest sens, amintim rolul privirii
care semnalează intenţia de emisie a unui mesaj sau retragerea privirii pentru a întrerupe
comunicarea.
Funcţia substitutivă se exercită atunci când mesajul nonverbal înlocuieşte mesajul verbal.
Acordul pentru o acţiune este transmis prin mişcarea capului sau a mâinii, la fel şi negarea
participării. Uneori, precizarea unui spaţiu imediat antrenează un gest al mâinii, fără a fi făcute
precizări verbale.
2. Kinetica sau gramatica gesturilor
Kinetica s-a constituit ca ramură care studiază semnificaţia gesturilor, numindu-se şi
gramatica gesturilor. Kinemele sunt cele mai mici unităţi ale gestului sau mimicii. Ca etaj reflexiv
al kineticii se remarcă parakinetica, prozodie şi poetică a gesturilor: intensitate, ritm, durată, flux.
încă din anul 1949 H. Wespi clasifica gesturile în substituţive, completive şi de însoţire a limbajului
verbal. Cercetările contemporane au evidenţiat faptul că limbajul nonverbal poate îndeplini funcdi
de accentuare, de completare, de reglaj, de repetare sau substituire în raport cu limbajul verbal.
Gesturile şi posturile sunt însuşite cultural. Ele devin obişnuinţe şi se transmit de la o
generaţie la alta. Sensurile emoţionale, care nu pot fi exprimate în cuvinte, sunt evidenţiate printr-o
anumită mimică, constituită în planul unei anumite culturi. Există şi gesturi, posturi, expresii faciale
de bază în comunicare, care sunt universale. S-a evidenţiat că populaţii aparţinând diferitelor culturi
au similaritate în gesturi, posturi, expresii faciale prin care se exprimă sensuri
emoţionale elementare. Când oamenii sunt fericiţi, zâmbesc; când sunt trişti sau supăraţi, se
încruntă sau devin posaci. A încuviinţa din cap înseamnă, aproape în mod universal, "da" sau o
aprobare. (...) Clătinatul capului într-o parte şi alta pentru a indica un "nu" sau o negare este, de
asemenea, universal şi se prea poate să fie un gest desprins imediat după naştere (5).
Prin urmare, sensurile emoţionale elementare - bucurie, surpriză, mânie, frică - care sunt
stabile şi capătă forme stereotipe au indici de exprimare reduşi numericeşte. în comparaţie cu
acestea, sensurile emoţionale complexe -ipocrizie, viclenie, zâmbet afirmativ - sunt dependente de
coduri culturale, de tradiţie şi educaţie.
Comunicarea nonverbală, cunoscută şi prin termenul de paralimbaj, exprimă forme
comportamentale utilizate pentru transmiterea de semnificaţii fără a utiliza sisteme lingvistice de
semne. în schimbul de informaţie bazat pe paralimbaj participanţii utilizează semnale sau coduri ce
fac parte dintr-o structură socio-culturală istoriceşte constituită. După cum s-a constatat din analiza
limbajului trupului pe zone geografice diferite, există şi forme stereotipe de exprimare ce ocupă arii
culturale întinse. Acest tip comunicaţional presupune contactul interpersonal direct, în care apare
un control activ şi permanent. Gesturile, ţinuta, poziţia trupului, expresia facială, mişcarea mâinilor,
comportamente inconştiente de reacţie, sunt mult mai expresive decât limbajul verbal pentru
anumite experienţe trăite. Diversitatea formelor de comunicare non-verbală însoţeşte varietatea
tipurilor de experienţă interactivă dintre subiecţi.
3. Expresivitatea feţei
Expresivitatea feţei este demnă de a fi luată în considerare prin: mimică, zâmbet şi
privire. Mimica ne
transmite în mod direct stări afective sau gradul de deschidere al comunicatorului. Fruntea
încruntată exprimă preocupare, mânie, frustrare. Nasul dovedeşte sensuri emoţionale complexe:
încreţit însemnă neplăcere iar când nările sunt mărite dovedeşte mânie dar şi o anume stare de
excitaţie. Poziţia buzelor ne transmite gradul de stăpânire al persoanei cu care comunicăm: buzele
strânse înseamnă nesiguranţă, ezitare sau ascunderea unor informaţii. Zâmbetul exprimă o gamă
largă de informaţii despre interlocutor: bucurie, plăcere, cinism, jenă, afirmaţie sau negaţie.
Informaţiile dezvăluite sunt proprii unei anumite culturi, căpătând conotaţii diferite de la o cultură
sau subcultură la alta.
Se consideră că 87 la sută dintre informaţiile mediului sunt preluate de ochi; au loc
modificări ale pupilei, produse inconştient, dependente de starea psihologică a individului. In acest
sens, necazul, dar şi frica, determină contractarea pupilei, în schimb bucuria se exprimă prin
dilatarea acesteia (de aproximativ 4 ori). Persoanele timide, cele nervoase şi cele care mint privesc
puţin interlocutorul. Schimbul de priviri dintre persoane comunică relaţiile interpersonale; bunele
relaţii se instalează atunci când acest schimb vizual reprezintă 2/3 din timpul petrecut împreună.
Poziţia privirii, în raport cu interlocutorul, exprimă atmosfera care se instalează între comunicator şi
receptor. Astfel, o privire agăţată de fruntea interlocutorului dezvăluie o atitudine oficială, austeră.
Şiretenia şi tristeţea sunt redate, cel mai evident, prin ochi. Iar cu cât privirea coboară sub ochii
receptorului, la nivelul buzelor, cu atât atmosfera devine mai amicală, mai intimă.
După Mark Knapp, funcţiile comunicării vizuale ar fi: 7. Cererea de informaţie; privirea
joacă un rol important în realizarea feedback-ului, ea constituind principalul mijloc de
reglare a interacţiunii.
2. Informarea altor persoane că pot vorbi, Intr-o comunitate de grup, selectarea
vorbitorului următor poate fi făcută pe căi lingvistice sau prin orientarea privirii.
3. Indicarea naturii relaţiei; orientarea şi durata privirii se pot asocia nu numai cu
interesul sau ostilitatea, cu dragostea sau ura. Ele pot semnala şi existenţa unui raport social de un
tip anume: deşi, de regulă, în spaţiul cultural european, emiţătorul îşi priveşte partenerul de dialog
mai mult decât o face receptorul, lucrurile se pot inversa în cazul şefilor care caută să îşi domine
subalternii privindu-i insistent în timp ce le vorbesc şi, dimpotrivă, evitând să-i urmărească cu
privirea când aceştia iau cuvântul, pentru a sublinia că nu acordă cine ştie ce importanţă opiniilor
lor.
4. Compensarea distanţei fizice. înconjurat de o mulţime de oameni care îţi sunt mai mult
sau mai puţin indiferenţi, poţi întreţine o relaţie strânsă cu o persoană aflată în celălalt colţ al
unei săli, exclusiv prin mijlocirea privirii (6).
4. Mişcarea corpului
Unele gesturi şi poziţii ale corpului fac parte dintr-o arie socio-culturală în care s-a născut
persoana, s-a format şi s-a socializat. Iată de ce modul de a te aşeza pe scaun, sau de a mânca,
evidenţiază un stil naţional. Poziţia corpului: drept exprimă neutralitatea, înclinarea sugerează
interesul, iar aplecarea dezvăluie atitudinea critică, negativă.
O persoană dominantă tinde să ţină capul înclinat în sus, în timp ce o persoană supusă
apleacă capul. Aplecarea corpului exprimă interesul faţă de interlocutor, dar şi neliniştea sau
preocuparea. Relaxarea, obiectivată prin înclinarea suportului de şedere, evidenţiază plictiseală,
autoîncredere excesivă sau superioritate de statut social. Orientarea faţă în faţă cu
interlocutorul comunică predispoziţia pentru conversaţie. Evitarea acestei poziţii, prin orientarea
paralelă, dovedeşte neutralitatea sau lipsa dispoziţiei de comunicare.
Mişcarea corpului ne aduce în atenţie disponibilitatea celui cu care dorim să comunicăm.
Bunii comunicatori sunt caracterizaţi prin mişcări laterale, în timp ce mişcările verticale dezvăluie
persoane cu putere de convingere (sau cu intenţia de a convinge). Dinamica faţă-spate în mişcarea
corpului indică oamenii de acţiune, cu voinţă puternică.
Prezenţa personală, prin forma corpului, îmbrăcăminte, miros, bijuterii şi alte accesorii
vestimentare, dezvăluie nivelul educaţional, gradul de cultură şi statutul social, indicatori importanţi
în caracterizarea comunicatorilor. Având în atenţie forma corpului distingem trei tipuri reprezentative
în raportul fizic - personalitate: a) ectomorf- longilin, subţire, fragil -, b) endomorf - scurt, gras, rotund
-, c) mezomorf - atletic, înalt, musculos. Primul tip, cel ectomorf, caracterizează personalităţile
ambiţioase, tensionate, suspicioase, nervoase. Din al doilea tip, cel endomorf, fac parte persoanele
bătrânicioase, vorbăreţe, mai puţin rezistente, dependente de alţii, prietenoase. Aceste persoane sunt
nişte buni executanţi, fără a prezenta iniţiative proprii. Al treilea tip, cel al mezomorfilor, prezintă
personalităţi puternice, aventuroase, mature în comportament, încăpăţânate, cu dorinţa de a învinge.
In continuare ne vom opri la vocea mâinilor, la gesturile mâinilor şi ale braţelor. Strângerea
brutală a mâinii înseamnă agresivitate, iar strângerea moale, de tipul peşte mort, dă dovada
slăbiciunii de caracter. Poziţia palmelor indică atitudinea persoanei faţă de interlocutor: dacă o
mână este întinsă cu palma în jos, aceasta exprimă poziţia dominatoare, agresivă. In acest caz, din
nesupunere, partenerul îl va cuprinde de partea de sus a mâinii. Frecvenţa atingerii partenerului şi
modul de salut sunt expresii ale comunicării tactile. Forţa atingerii interlocutorului este dependentă
de câţiva indicatori
demni de luat în seamă: vârstă, relaţie, cultură şi statut social. Frecarea mâinilor dezvăluie o
atitudine negativă, iar mâna întinsă cu palma în jos o poziţie dominatoare, agresivă. Minciuna,
intenţia de a nu spune adevărul, sunt însoţite de ducerea mâinilor la faţă - nas, ochi, gură, urechi.
Utilizarea mâinii ca suport pentru cap denotă plictiseală. împletirea braţelor sau picioarelor
semnifică nevoia de protecţie, pe fondul existenţei unui climat ostil, insecurizat.
Există şi anumite gesturi simbolice a căror semnificaţie diferă de la o zonă la alta, fără a se
remarca legături între ele. Iată de ce deschiderea degetelor arătător şi mijlociu, sub formă de "V",
reprezintă semnul victoriei pentru multe naţiuni, dar în Anglia, acolo unde a apărut pentru prima
dată, are o semnificaţie negativă.
Gestica obiectivează starea noastră psihică lăuntrică. S-a constatat că persoanele care
încrucişează braţele asimilează cu 38 la sută mai puţine informaţii. Cele care, sprijinite în scaun,
încrucişează braţele şi picioarele, afişează un refuz, încrucişarea picioarelor - în culturile europene,
australiene şi neozeelandeze - dovedeşte o atitudine nervoasă. Corelată cu încrucişarea braţelor
înseamnă că persoana respectivă s-a retras din conversaţie (chiar şi la încheierea unei afaceri sau
într-o relaţie comercială).
încrucişarea mâinilor şi picioarelor evidenţiază echilibrul emoţional ce-1 caracterizează pe
interlocutor. Gestul de încrucişare a picioarelor stând în picioare este dovada faptului ca partenerii
nu se cunosc între ei, încrucişarea mâinilor şi a picioarelor exprimă poziţia defensivă în raport cu
colectivitatea în care se integrează un individ necunoscut de aceasta. De cele jnai multe ori
colectivitatea adoptă poziţia acestuia, încrucişarea gleznelor înseamnă intenţia de a para o atitudine
negativă; uneori poate trăda o stare de nervozitate sau de frică.
Un rol deosebit îl reprezintă distanţa dintre parteneri pe Parcursul comunicării. Acest spaţiu a
fost numit proximitate.
Hali consideră că pentru a crea o atmosferă intimă, plină de prietenie, care face posibilă sinceritatea
persoanelor în procesul comunicării, distanţa optimă este de la 15 până la 46 cm. Dacă se
intenţionează clarificarea statutelor sociale, distanţa optimă trebuie să fie cuprinsă de la 46 până la
122 cm. Iar, în activitatea publică spaţiul dintre comunicator şi receptori trebuie să fie de peste 3,60
m.
Pentru a realiza o bună relaţie cu interlocutorul, trebuie să reţinem următoarele elemente:
indiferent de poziţia socială, pentru a institui un climat de cooperare trebuie să ne situăm la acelaşi
nivel de desfăşurare a discuţiei, ferindu-ne să accentuăm distanţa de statut social. Singura diferenţă
o constituie mobilitatea celui care conduce discuţia, exprimând gradul de acceptare a
interlocutorului.
Reţinem următoarele zone caracteristice spaţiului dintre interlocutori:
Zona intimă cuprinde distanţa de la 0 la 45 cm. ce include o subzonă apropiată între 0 şi 15
cm, unde mesajele transmise sunt afective sau cu încărcătură afectivă.
Zona personală, cuprinsă între 45 şi 125 cm. include, la rându-i, subzona apropiată (45-75
cm) şi subzona îndepărtată (75-125 cm). Subiectul conversaţiei poate influenţa, la rândul său,
distanţa dintre interlocutori: e bine cunoscut faptul că informaţiile confidenţiale sunt transmise pe
un ton scăzut, ceea ce presupune un grad superior de intimitate spaţială, mergând până la vorbitul
"la ureche", practică nerecomandabilă în societate, tocmai pentru că dă în vileag caracterul
conspirativ al comunicării.
Zona socială cuprinsă între 1,25-3,60 m, cu o subzonă de apropiere de 1,25-2,20 m ce
presupune comunicarea verbală cu o voce plină şi clar decupată pe fondul eventualelor zgomote de
fond. (...) Subzona îndepărtată (2,20-3,60) adaugă două conotaţii noi: sublinierea distanţei
ierarhice (...) şi nevoia de linişte.
Zona publică (peste 3,60 m). De data aceasta comunicarea şi-a pierdut aproape total
caracterul interpersonal. Ea se adresează unei colectivităţi, iar discursul este mai formalizat.
Volumul glasului creşte, vorbitorul nu mai poate păstra contactul ocular cu fiecare ascultător în
parte, deşi continuă să poată urmări reacţiile publicului şi să îşi ajusteze comunicarea în funcţie
de acestea (7).
Există şi un limbaj al culorilor, oglindă a personalităţii noastre; culorile strălucitoare sunt
alese de oamenii de acţiune, extravertiţi, pe când culorile pale sunt preferate de timizi şi introvertiţi.
Gândirea creatoare se dezvoltă într-o încăpere cu mult roşu, iar gândirea reflectorie este antrenată
de culoarea verde. Semnificaţia culorilor diferă de la o cultură la alta. Spre exemplificare: în China,
roşu înseamnă bucurie, în Japonia indică mânie, agresivitate, în S.U.A. semnifică comunism, pe
când în Europa simbolizează dragostea. Dacă negrul pentru europeni este simbolul tristeţii, aceeaşi
stare afectivă este exprimată de asiatici prin alb. Galbenul este culoarea geloziei şi laşităţii pentru
europeni, la americani este simbolul intelectualităţii, iar în cultura asiatică înseamnă puritate. In
general, culorile calde stimulează comunicarea, în timp ce culorile reci inhibă pe comunicatori.
Este nevoie să precizăm că orice indicator al limbajului nonverbal trebuie corelat cu celelalte
elemente ale comunicării pentru a fi interpretat. Modul de interpretare se face având în atenţie tipul
de cultură al celor ce comunică, diferenţierile socio-profesionale şi comunitare. în nici o analiză nu
putem absolutiza sau izola un element nonverbal de câmpul plurivalent al procesului de
comunicare.
Impunându-se ca un specialist al limbajului trupului, Allan Pease ne avertizează: Mulţi
acceptă cu greu faptul că, din punct de vedere biologic, omul este totuşi un animal Homo sapiens
este o specie a primatelor, o maimuţă cu corpul acoperit de păr, care a deprins mersul pe două
picioare şi are
un creier dezvoltat, capabil de gândire. Ca şi alte specii, şi noi suntem dominaţi de legi biologice,
care ne controlează acţiunile şi reacţiile, limbajul trupului şi gesturile. Dar, uimitor, omul este
rareori conştient de faptul că mişcările şi gesturile sale pot transmite o anumită poveste, în timp ce
vocea sa poate spune cu totul altceva (8).
1. Wald, H., Vorbire şi cunoaştere, în voi. Orientări contemporane în teoria cunoaşterii,
Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1976, p.15.
2. Wald, H.,op. cit.,p.31.
3. Pease, A., Limbajul trupului, Polimark, Bucureşti, 1993, p.12.
4. Pease, A., op. cit, p.14.
5. Pease, A., op. cit., p.16.
6. Dinu, M., Comunicarea, Editura Algos, Bucureşti, 2000, p.245, 246.
7. Dinu, M, op. cit., p. 221-224,
8. Pease, A., op, cit., p.13.
REPREZENTĂRILE SOCIALE ŞI IMPACTUL LOR ASUPRA PROCESULUI
COMUNICĂRII
Realitatea, pentru individ, este într-o mare măsură determinată de ceea ce
este social acceptat drept realitate.
Lewin
1. Conceptul de reprezentare socială
Din ansamblul informaţiilor cu care vine în conctact fiinţa umană şi care sunt recepţionate,
numai o parte se vor structura, organiza într-o formă inteligibilă, rezultând o idee sau o imagine. In
acest mod, fiecare idee este corelată la o imagine sau fiecare imagine este raportată la o idee.
Reprezentările sociale răspund la întrebarea: cum gândim? evenimente, procese, acţiuni
comportamentale, stiluri de viaţă etc. Cea mai semnificativă exemplificare o constituie limbajul
non-verbal După cum am văzut în capitolul anterior, în cazul acestui tip de comunicare, semnele,
gesturile şi poziţia corpului reprezintă modele socio-culturale, asimilate din generaţie în generaţie,
specifice anumitor culturi, devenite componente ale realităţii cotidiene Această înţelegere a
reprezentărilor ne trimite la accepţiunea mitului (şi el tot o reprezentare socială) ca model pentru
comportarea umană, conferind existenţei umane semnificaţie şi valoare.
Prin urmare, reprezentările sociale sunt moduri de convieţuire care aparţin zilelor noastre,
realităţilor politice, religioase, filosofice şi ştiinţifice ce pătrund în viaţa noastră
cotidiană. Ele constituie un mod de viaţă comun, fără de care nici o colectivitate nu poate
funcţiona. In conţinutul lor sunt integrate experienţe şi interrelaţionări colective, concretizate în
interpretări, comportamente, judecăţi de valoare, credinţe, mituri, moduri de viaţă etc. care conduc
la o anumită perspectivă de înţelegere şi comunicare, la un anumit tip de univers social. Astfel,
orice tip de univers social are în atenţie raportul individ-societate, un anumit cadru de orientare şi
devoţiune (Fromm), o anumită voce umană. In consecinţă, apar două tipuri de universuri sociale:
universuri reificate şi universuri consensuale.
In universul reificat, societatea este transformată într-un sistem de entităţi elementare
solide, invariabile, indiferente la individualitate şi cărora le lipseşte individualitatea (1). Mediile
atât de variate ale socialului, sunt privite în mod izolat, la fel ca şi persoanele, ideile sau activităţile.
Este o perspectivă analitică în care elementul are prioritate absolută, fără raportare la întreg.
Pronumele folosite sunt "noi" şi "ei". Distanţa dintre persoana întâi şi a treia plural exprimă
distanţa care separă un loc social în care ne simţim incluşi, fiind extraşi dintr-un spaţiu impersonal
şi nedeterminat. Este afirmată lipsa de identitate şi inabilitatea de a intra în contact cu ambianţa.
Din contră într-un univers consensual, societatea este văzută drept un grup de indivizi care sunt
egali şi liberi, fiecare dintre ei funcţionând în cadrul grupului (1).
Pentru realizarea procesului intercomunicării din universul consensual trebuie să existe un
"limbaj comun", reguli care menţin comunicarea fără ambiguităţi, modele de interpretare comune
tuturor membrilor grupului. Există chiar un comportament adecvat circumstanţei (un comportament
aşteptat), o reacţie specifică grupului în raport cu o situaţie contextuală. Unitatea membrilor
colectivităţii este determinată de gradul de participare colectivă, de interraportarea rolurilor şi
competenţelor.
Se constată că fiecare comportament semnifică o experienţă trăită, că o formulă lingvistică
este specifică pentru o împrejurare de viaţă. Ele se constituie ca nevoi umane de raportare coerentă
la anumite evenimente trăite, la persoane sau lucruri. Nevoile îşi au originea în timpurile de început,
in illo tempore. Amintim că Mircea Eliade, într-o lucrare de referinţă asupra miturilor, aducea în
atenţie viziunea lui Malinovski: mitul îndeplineşte o funcţie indispensabilă: el exprimă, scoate în
relief şi codifică credinţele, salvgardează şi impune principiile morale; garantează eficacitatea
ceremoniilor rituale şi oferă reguli practice, ce urmează să fie folosite de către om. Mitul e,
aşadar, un element esenţial al civilizaţiei omeneşti (2).
Am adus în atenţie conceptul de mit întrucât prin înţelegerea accepţiunii sale ne apropiem
de descifrarea fenomenului reprezentărilor sociale. Acestea din urmă răspund unor dezechilibre
sociale, constituindu-se într-o modalitate de înţelegere a unor nevoi date. S. Moscovici afirmă că:
scopul tuturor reprezentărilor este de a face ceva nefamiliar sau chiar nefamiliaritatea însăşi
familiar (3). Tot el susţine că actul reprezentării este un mijloc de transfer a ceea ce ne tulbură, ne
ameninţă universul, din exterior în interior, din depărtare în apropiere (4). Transferul are drept
scop includerea straniului, nefamiliarului, în zona cunoscutului, obişnuitului.
Prin reprezentare scăpăm de starea de şoc emoţional, intrăm în sfera obişnuitului, a ceea ce
am cunoascut, trăit, gândit. Este o experienţă pe care o trăim permanent şi care, oricât de nouă ar fi
situaţia, evenimentul, ne conduce la obişnuinţă.
Stările descrise prin transfer nu ne sunt străine, ele decodifică comportamentul uman în
diferite contexte sltuaţionale: se recunoaşte general că reprezentările sociale, afirmă Denis Jodelet,
Te
ca sisteme de interpretare ce patronează laţia noastră cu lumea şi cu ceilalţi, orientează
conduitele şi
comunicările sociale. La fel, ele intervin în procese atât de variate ca difuzarea şi asimilarea
cunoştinţelor, dezvoltarea individuală şi colectivă, definirea identităţii personale şi sociale,
exprimarea grupurilor şi în transformările sociale (5). Ele constituie moduri de cunoaştere şi
interpretare a realităţii, mai precis, a diferitelor evenimente şi procese colective, determinând
constituirea unui model comun, rezultat al ideaţiei colective (Durkheim).
Nu trebuie să considerăm reprezentările sociale numai produse (perspectivă statistică), ci
ele sunt şi procese (perspectivă dinamică) de cuprindere a realităţii exterioare, pe calea gândirii, în
elaborări teoretice, construcţii ideatice, referitoare la evenimente, fenomene, teorii, idei, valori
morale şi religioase, mituri etc. Reprezentarea are loc în funcţie de nivelul cultural al grupului sau
persoanei. Ea conţine raportarea la obiect - teorie, idee, eveniment, fenomen etc. - în funcţie de
profunzimea înţelegerii individuale sau colective. In reprezentare apare un conţinut simbolic a cărui
elaborare diferă ca grad de abstractizare şi generalitate, ca expresivitate şi nivel figurativ.
Paradigma stimul (S) - răspuns (R) s-a îmbogăţit, depăşind perspectiva behavioristă,
antrenând un nou element: subiectul (O), în sensul de organism, ca instanţă mediatoare între stimul
şi răspuns. In acest sens, odată cu luarea în considerare a structurii mintale, reprezentările, stările
psihologice interne corespund unei construcţii cognitive active a mediului, construcţie tributară
unor factori individuali şi sociali, capătă un rol creator în procesul de elaborare a conduitelor,
ceea ce duce la schema O - S - O - R, spunând că reprezentarea determină în acelaşi timp stimulul
şi răspunsul, că nu există o ruptură între universul exterior şi universul interior al individului sau
al grupului (6).
Reprezentările antrenează în conţinutul lor elemente cognitive, volitive şi afective,
elemente ce rezultă din procesul
comunicării şi raportării la mediu ce au influenţă în elaborarea lor ideatică, care transpun realitatea
socială (segmentul respectiv) într-un alt registru interpretativ. Cu cât sunt mai elaborate şi, prin
urmare, mai bogate în conţinutul ideatic, cu atât accentul cade pe partea a doua a termenului re-
prezentare, construcţia mintală fiind mai îndepărtată de obiectul pe care îl interpretează. Este o re-
creare, o re-elaborare în plan subiectiv, după fragmentul de realitate al obiectului. Are loc o subiecţi
vizare a obiectivului cu mijloacele specifice obiectivării subiectivului. Apare o interferenţă de
planuri - obiectiv şi subiectiv - care determină o anumită semnificare a contextului social, a
realităţilor existente la nivelul fiecărei comunităţi. O lume îşi face apariţia, lumea simbolurilor şi
sensurilor ce întemeiază cultura comunităţii.
Pentru a sublinia cele descrise aducem în atenţie şi concepţia susţinută de W. Doise, asupra
reprezentărilor sociale: Definind reprezentările sociale ca principii generatoare de luări de poziţie
ce sunt legate de inserţii specifice într-un ansamblu de raporturi sociale, propunem o definiţie a
cărei semnificaţie ar trebui să poată fi sesizată de către sociologi şi psihologii sociali. Adăugând că
aceste scheme organizează procesele simbolice ce intervin în raporturile sociale, insistăm asupra
faptului că aceste luări de poziţie se efectuează în raporturi de comunicare şi privesc orice obiect
de cunoaştere ce capătă o importanţă în raporturile ce-i leagă pe agenţii sociali (7).
Fiecare mod de a fi al fiinţei umane evoluează între virtual şi actual; prin depăşirea condiţiei
finite omul dezmărgineşte, instituie universuri socio-culturale care-i fac Posibilă trecerea către
eternitate. Cultura umană considerată ca un întreg poate fi descrisă ca procesul autoeliberării
Progresive a omului; limbajul, arta, religia, ştiinţa sunt diferite faze ale acestui proces. în toate
aceste faze, omul descoperă şi
face dovada unei forţe noi - forţa de a-şi construi un univers propriu, un univers ideal (8).
2. Reprezentările sociale şi procesul comunicării
Toate aceste precizări teoretice asupra reprezentărilor sociale ne ajută să înţelegem mai bine
desfăşurarea procesului de comunicare. De asemenea, termenul poate fi transferat la orice nivel
comunicaţional şi interpretat pentru orice canal sau reţea de comunicare. In ciuda diversităţii
idealurilor politice, filosofice, religioase, membrii oricărei comunităţi comunică printr-un limbaj ce
acordă termenilor sensuri şi semnificaţii unanim acceptate. Apare un câmp consensual pe temeiul
căruia se desfăşoară procesul comunicării. La rândul său, comunicarea îşi aduce propriul aport la
menţinerea şi dezvoltarea câmpului consensual. Ea contribuie la manifestarea fenomenelor de
influenţă şi de apartenenţă în cadrul grupurilor sau în comunităţi. Prin modul cum comunică,
subiecţii sociali participă la menţinerea câmpului social sau determină schimbarea acestuia.
Dacă ne oprim asupra participării în procesul comunicării, distingem două tipuri de
antrenare a comunicatorilor: o participare informală şi una formală. Aceste tipuri au fost analizate în
capitolul anterior iar acum ne propunem să evidenţiem modul de participare al comunicatorilor,
păstrând în atenţie influenţa exercitată de reprezentările sociale. Participarea informală este realizată
prin relaţii directe, faţă în faţă, lipsită de un cadru oficial, instituţionalizat de manifestare.
Comunicarea este spontană, lipsită de întemeiere teleologică, cuprinzând comunicatori nespecializaţi,
ce expun fondul cognitiv şi volitiv, mentalităţi, obiceiuri, tradiţii pe care le-au asimilat. în cazul
participării
formale există reguli şi proceduri definite cu claritate, ceea ce generează o anumită rigoare în
procesul comunicării şi al interraportării dintre parteneri. Prin structurile formale se stabilesc reguli
de participare a partenerilor comunicatori, apărând o lume comună de semnificaţii şi interpretări.
Limbajul comun se va obiectiva şi va orienta întreaga zonă a reprezentărilor proprii comunităţii.
Chiar comunitatea se va supune unei noi organizări. Faptele, comportamentele membrilor
comunităţii sunt integrate în clase, genuri, specii. Apare o paradigmă, o matrice iconică cu ajutorul
căreia sunt analizate şi comentate comportamente, evenimente, persoane. Reprezentarea apare ca
rezultat al procesului de aplicare a matricei asimilate asupra unor subiecţi - fapte, fenomene
persoane - care sunt caracterizaţi printr-un număr de trăsături comune. Aceste referinţe
(reprezentarea fiind un referenţial) le întâlnim în orice situaţie de viaţă. Ele reprezintă un element de
coezivitate între subiecţii procesului de comunicare întrucât presupune participarea directă a
subiecţilor, ceea ce conduce la creşterea autoreprezentativităţii. fiecărui comunicator.
Reprezentarea funcţionează ca un sistem de interpretare a realităţii ce guvernează relaţiile dintre
indivizi şi mediul fizic şi social, determinându-le comportamentele sau practicile. Reprezentarea
este un ghid pentru acţiune, ea orientează acţiunile şi relaţiile sociale. Este un sistem de precodaj
al realităţii, căci determină un ansamblu de anticipări şi aşteptări (9). Şi, în acest caz,
reprezentarea armonizează relaţiile dintre comunicatori dacă aceştia au o etnobiografie comună. La
aceste clemente adăugăm gradul de coezivitate al mediilor de provenienţă ale membrilor
comunicatori. Există o istorie şi un ritm de viaţă al localităţilor urbane diferite de cele rurale, între
localităţile aglomerate faţă de cele mai puţin populate, între comunităţile cu tradiţie, cu istorie pe
orizontală, faţă de cele ^fiinţate aleatoriu, cu istorie pe verticală. O situaţie deosebită Prezintă
procesul comunicării atunci când subiecţii
comunicatori sunt nevoiţi să se integreze unei culturi noi, în care sunt integrate etnii diferite.
Gândirea fiecărei etnii este marcată de faptul că şi ceilalţi o cunosc şi, uneori, o recunosc. Fiecare
grup social îşi exercită influenţa asupra membrilor care îl compun. Dinamica întâlnirii unor valori,
idealuri şi principii comune contribuie la stabilitatea şi la întărirea legăturilor sociale. Din întâlnirea
reprezentărilor sociale ale diferitelor etnii, dominantă va fi reprezentarea care rezultă din cultura ce
orientează viaţa socială în ansamblul ei. Când structura vieţii sociale se modifică fundamental,
dispare susţinerea atribuită vechilor valori şi, drept consecinţă, apare sprijinirea tuturor de către
toţi.
Analiza rolului şi structurii reprezentărilor sociale permite descifrarea influenţei acestora
asupra comunicării. Se cunoaşte faptul că prima funcţie a reprezentărilor este constituirea unei
cunoaşteri comune, nivel minimal de informaţie pentru înţelegerea spontană a diferitelor situaţii
sociale. • Această funcţie este urmată de o a doua, cea de orientare a conduitelor şi a
comportamentelor, cu implicaţii asupra relaţiilor interumane, fapt ce este datorat structurii
reprezentării sociale. In ce priveşte structura reprezentării, analiştii recunosc patru elemente
constitutive:
1. reprezentarea sinelui;
2. reprezentarea sarcinii;
3. reprezentarea celorlalţi;
4. reprezentarea contextului.
Cele patru componente acţionează în mod unitar şi determină ancorarea situaţiei într-un
model, acordând semnificaţie situaţiei în care se găsesc subiecţii comunicatori.
O altă funcţie a reprezentării este cea de întărire a identităţii subiectului, datorată
experienţelor de viaţă parcurse, rolurilor sociale împlinite care conjugă comportamente variate -
profesionale, sociale, familiale. Reprezentările permit protejarea identităţii personale, reglarea
conflictelor posibile şi
menţinerea unei identităţi gratifiante (în special pentru persoanele cu statut social de excepţie).
Printr-o altă funcţie se justifică comportamentele şi luările de poziţie în variate contexte
situaţionale. Anticiparea reacţiei interlocutorului este însoţită de recunoaşterea poziţiei
transmitătorului. In acest caz comunicarea se desfăşoară circular, aşteptările fiind împărtăşite de
comunicatori. Reprezentarea nu înseamnă o reproducere a realităţii sociale, ci o reelaborare
semnificantă. Semnificaţia trebuie înţeleasă în funcţie de mai mulţi factori: mediul în care se
manifestă subiecţii, natura şi constrângerile situaţiei, scopul urmărit. La aceştia se adaugă şi factori
contingenţi care alcătuiesc fondul social: sistem politic, biografia individului şi cea a comunităţii,
locul şi rolul comunicatorilor în structura socială, dinamica vieţii economice şi sociale. Ultimul
factor îl formează "fondul" social, care alcătuieşte matricea pe care se întemeiază relaţiile inter şi
intragrupale, comportamentele, relativ comune ca reacţie la evenimentele parcurse de-a lungul
istoriei sociale. Este un mod de profilare a personalităţii de bază a unei comunităţi, dezvăluindu-i
trăsăturile specifice. De aici rezultă aşteptările, reacţiile comportamentale (atunci când mesajele
sunt transmise) precum şi anticiparea răspunsurilor.
Reprezentările sociale cuprind elemente din toate sferele vieţii sociale - economice,
politice, religioase, morale, filosofice, juridice - şi presupun atât o componentă cognitiv-psihologică,
supusă legităţilor ce guvernează procesele cognitive, cât şi una socială, rezultată din contextul în
care se naşte şi se dezvoltă reprezentarea. De aceea, comunicarea interetnică şi cea internaţională
trebuie realizate în funcţie de profunzimea acestor "senzori" sociali, acestor "coduri" care trasează
limitele unei înţelegeri optime. Fiecare individ, comunitate sau naţie posedă o "grilă" proprie de
citire şi ^terpretare a mesajelor, a conduitelor şi evenimentelor. în actul comunicării fiecare
subiect va reflecta, prin "grila"
proprie, mesajul care îi este transmis, acordându-1 la propriile aşteptări. Rezultatul se poate
obiectiva într-o relaţie armonioasă sau, din contră, în conflicte atunci când aşteptările nu sunt
împlinite. De cele mai multe ori dinamica gândurilor este mult mai activă decât cea a cuvintelor,
creând sincope în ritmul comunicaţional şi în conţinutul ideatic.
Reprezentarea acţionează ca un model de interpretare a realităţii ce guvernează relaţiile
dintre subiecţii sociali şi mediu, generând comportamente sau practici adecvate acestor modele. Iată
de ce reprezentările sunt considerate ghid pentru acţiuni şi relaţii sociale, ele determinând
aşteptările şi anticipările membrilor unei societăţi.
1. Moscovici, S., Fenomenul reprezentărilor sociale, voi. Reprezentările sociale,
Societatea ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1995, p.23.
2. Eliade, M., Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p.20.
3. Moscovici, S., Op. cit., p.27-28.
4. Moscovici, S., Op. cit., p.30.
5. Jodelet, D., Reprezentările sociale un domeniu în expansiune, voi. Reprezentările
sociale, Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1995, p.102.
6. Jodelet, D., Op. cit., p.105.
7. Doise, W., Reprezentările sociale, definiţia unui concept, voi. Reprezentările sociale,
Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1995, p.92.
8. Cassirer, E., Eseu despre om, Humanitas, Bucureşti, 1994,p.314.
9. Abric,C.J., Reprezentările sociale, aspecte teoretice, în Reprezentările sociale, Ştiinţă şi
tehnică, Bucureşti, 1995, p. 129.
COMUNICAREA - PROCES DE INFLUENŢĂ
Aceleaşi vorbe, când provin de la cei fără trecere şi de la cei cu renume nu
au aceeaşi valoare.
Euripide
1. Comunicare şi influenţă
Procesul comunicării nu poate fi niciodată neutru. Orice informaţie are o întemeiere teleologică,
mesajele adresând receptorului intenţia comunicatorului. Dacă am conveni asupra unei anumite
plaje de adresabilitate, în acea zonă s-ar afla diferite tipuri de efecte, de la cele deliberate şi
previzibile -cum este cazul deciziilor politice, militare, juridice - la cele ambigue şi aleatoare,
urmărindu-se reacţia care ar avea loc asupra receptorului.
Pentru înţelegerea temei propuse, care a constituit centrul de interes al unor studii şi analize
sociologice, politologice, psihologice a fost şi este necesară analiza procesului comunicării inserat
unui cadru teoretic ce cuprinde conceptele de influenţă şi de putere. Comunicarea ca proces social
determină apariţia unor relaţii şi atitudini sociale, fiind principalul instrument de transmitere a unor
influenţe ce vor produce schimbări în planul receptorilor. Parsons înţelegea prin influenţă mijlocul
simbolic de persuasiune, deoarece aceasta induce intenţiile transmiţătorului asupra receptorului.
Corelaţia

influenţei cu puterea îl conduce pe Parsons la înţelegerea celei din urmă drept mecanism prin care
sunt determinate atitudinile şi opiniile. Astfel îşi face apariţia o anumită predicţie asupra
comportamentului receptorilor atunci când aceştia vor primi un anumit conţinut informaţional. Căci
sfera politică este creată, ne avertizează Habermas, ( . . . ) eanu este lăsată pradă mediilor de masă,
în chipul unor reprezentanţi aleşi, ci este deseori chiar construită după dezideratele acestora.
In ceea ce priveşte sfera publică, cea a marii organizări a statului şi a economiei este aparent
privatizată: adică prezentată tuturor în aşa fel de parcă ar fi vorba de persoane şi relaţii
personale, nu de instituţii şi interese (1). Interesele se adaptează condiţiilor de viaţă şi se reflectă
asupra comportamentului uman, împlinindu-şi rolul în procesul comunicării sociale, context în care
constrângerile sociale limitează cerinţele instinctuale, fapt ce legitimează o anumită structură de
putere.
După cum vedem, comunicarea ca influenţă depăşeşte nivelul interpersonal şi' se extinde, atât
pe verticală cât şi pe orizontală, la nivel comunitar. De cele mai multe ori puterea ei de influenţă
este utilizată ca mijloc pentru atingerea scopurilor urmărite în interacţiunea socială. Parsons
sugerează că un actor social poate încerca să obţină conformarea altuia fie influenţându-i
intenţiile, fie manipulând în beneficiul său situaţia în care acesta se află. Comunicarea este
rezervată, în cea mai mare parte, celui dintâi şi poate fi folosită pozitiv, în cadrul argumentaţiei
raţionale, sau negativ, activând anumite obligaţii ale celui supus procesului de influenţare (2).
în acest sens, influenţele exercitate la nivel social pot produce următoarele schimbări de opinie:
conformare, identificare şi internalizare. Conformarea înseamnă aceptarea influenţei în speranţa
obţinerii unui răspuns dorit de la celălalt sub forma unei recompense sau a evitării unei pedepse.
Identificarea are loc atunci când un individ adoptă un comportament inspirat de o altă persoană
sau grup, pentru că

acesta este asociat cu o auto-definire satisfăcătoare raportată la acea persoană sau grup. Iar
internalizarea se referă la o schimbare "congruentă" cu "sistemul de valori" al persoanei care
acceptă influenţa: "individul adoptă poziţia comunicatorului, pentru că o consideră utilă în
soluţionarea unei probleme, sau pentru că este apropiată de propria sa orientare, sau cerută de
propriile sale valori (3).
Prin urmare, conformarea şi internalizarea răspund temei propuse căci, în aceste două schimbări
de opinie întâlnim influenţa exercitată în procesul de comunicare de sursa din exterior, depinzând de
sprijinul social. Internalizarea îl identifică pe receptor cu persoana comunicatorului şi realizează cu
acesta un raport de complementaritate atât axiologic cât şi
motivational.
»
Influenţa care se exercită în procesul comunicării are, la rându-i, câteva coordonate ce îi
marchează puterea: a. situaţia sau contextul în care are loc comunicarea; b. caracteristicile
comunicatorului şi ale mesajului; c. caracteristicile receptorului; d. sub-procese ca acordarea de
atenţie, înţelegerea, acceptarea; e. diferite tipuri de efecte implicate (4). Efectele de influenţare
produse în procesul comunicării se referă la schimbări de natură cognitivă, afectivă (în special
emoţionale) sau de atitudine şi comportament. Comunicatorului i se atribuie grade diferite de prestigiu
sau credibilitate. Conţinutul acestora este determinat de afinitatea sau prestigiul subiectului
comunicator în raport cu receptorul sau în funcţie de stilul de comunicare. La rându-i, receptorul
manifestă deschidere faţă de mesaj atunci când acesta corespunde interesului său ori atunci când
conţinutul mesajului nu depăşeşte sfera sa de comprehensiune. Există şi situaţii în care între
transmiţător şi receptor se stabileşte o relaţie empatică, chiar şi atunci când se manifestă diferenţe
cognitive, afective şi comportamentale.
In general, a fost acceptată ideea că nu există un singur tip de influenţă iar "mecanismele"
implicate într-un asemenea

proces sunt limitate la relaţia socială dintre transmiţător şi receptor. Drept urmare, apar câteva
elemente esenţiale pentru procesul de influenţă ce însoţeşte comunicarea: caracteristicile sursei de
influenţă, particularităţile receptorului, diferite variabile situaţionale şi nivelul de organizare socială
la care se exercită influenţa - interpersonal, grupai, organizaţional sau societal.
Comentând bazele puterii sociale, French şi Raven au distins cinci tipuri de relaţii de putere ce
se stabilesc între transmiţător şi receptor, după accentul pus pe o trăsătură sau un element dominant.
în acest sens, accentul cade pe relaţia ce se stabileşte interpersonal sau între indivizi, fie numai pe
receptor, fie pe transmiţător, care poate reprezenta un rol social, o normă, un grup, o comunitate.
Influenţa poate fi exercitată atât ca act intenţional cât şi ca act "pasiv". Spre exemplificare: prezenţa
unui agent de ordine, a unei personalităţi politice sau culturale de prestigiu. In primul caz, al
agentului de ordine, uniforma îi conferă reprezentativitate, iar în celelalte două cazuri, politicianul
sau creatorul cultural dobândesc dimensiune axiologică şi individualitate prin activitatea pe care o
desfăşoară. Prin urmare, agentul de ordine influenţează prin instituţia căreia îi aparţine iar omul
politic şi cel de cultură prin valoarea operei.
S-au conturat cinci baze ale influenţei sau puterii care se exercită în relaţia comunicator -
receptor:
• putere recompensatoare,
• putere coercitivă,
• putere legitima,
• putere referenţială,
• puterea expertului
In cele ce urmează vom contura conţinutul fiecărui tip de influenţă sau putere:
1. Puterea recompensatoare este definită ca "puterea a cărei bază este abilitatea de a
răsplăti", referinţa primă fiind

promisiunea sau oferirea unor avantaje materiale - în special bani sau poziţie socială.
Transferând-o la influenţa comunicaţională, recompensa ar trebui concepută în termenii
satisfacerii unor dorinţe ale receptorului.
2. Puterea coercitivă se bazează pe faptul că receptorul se aşteaptă să fie pedepsit de agent
(comunicator) dacă "nu se conformează încercării de influenţă" a acestuia. Aşadar, spre deosebire
de puterea care recompensează, în acest caz intervine o răsplată negativă. French şi Răven
consideră important să distingă aceste tipuri de exerciţiu al puterii, în special pentru că puterea
recompensatoare tinde să crească atracţia dintre transmiţătorul şi receptorul influenţei, în timp ce
puterea coercitivă are efectul invers, cu implicaţii foarte diferite pe termen lung pentru relaţia
dintre participanţi.
3. Puterea referenţială se bazează pe identificarea receptorului cu agentul, identificarea
fiind definită ca "sentiment al identităţii" sau "dorinţă de unificare". French şi Raven subliniază, în
acest context, importanţa conceptului de grup de referinţă şi a celui de "sugestie de prestigiu". O
persoană sau un grup de prestigiu constituie un model de referinţă, cu care încearcă să se asocieze
sau identifice alţii, care le adoptă atitudinile sau convingerile. Exemple ale unui astfel de proces
găsim în numeroase situţii de comunicare: adoptarea modului de a vorbi şi a celui de a se îmbrăca
al eroilor din mass-media, paralelisme puse sub semnul influenţei între prieteni, persoane cu
acelaşi statut, profesori şi elevi, lideri şi susţinători etc.
4. Puterea legitimă se bazează pe înţelegerea de ambele părţi a faptului că cineva are dreptul
să pretindă ascultare de la ceilalţi. Această acceptare a influenţei poate fi reprezentată de o relaţie
între roluri, ca între profesori şi elevi sau părinte Şi copil, dar poate exista şi pe baza unei
angajări reciproce. In toate cazurile, noţiunea de legitimitate implică un cod sau un standard,
acceptat de individ, în virtutea căruia agentul

extern îşi poate exercita puterea." Putem da numeroase exemple în care comunicarea devine
influenţă datorită acestui aspect al relaţiei —mesajul politic adresat simpatizanţilor, predica
morală adresată de Biserică credincioşilor, rolul de orientare socială jucat de familie, sfaturile
date elevului de profesor etc.
5. Puterea expertului este influenţa care se bazează pe atribuirea unor cunoştinţe
superioare agentului, care au efect asupra structurii cognitive a receptorului Străinul care acceptă
recomandările unui localnic, persoanele care află informaţii din ziare, studentul care învaţă după
un manual sunt cu toţii influenţaţi de comunicare pe baza puterii expertului. Trebuie remarcat că o
astfel de putere este determinată, în foarte mare măsură, de contextul situaţional şi instituţional,
pentru că, prin definiţie, receptorul nu este în mod normal în poziţia de a evalua t corectitudinea
informaţiei primite. Producerea unui efect se bazează pe definirea, acceptabilă pentru receptor, a
statutului de expert într-o situaţie şi pentru un anumit domeniu^).
Am concluziona că cele cinci baze ale influenţei se referă la cinci tipuri de putere socială
care coorientează receptorii, dar nu trebuie uitat că în situaţii de excepţie se manifestă o singură
sursă de putere. In cele mai multe cazuri se realizează o combinaţie a lor, dominantă fiind una
dintre ele în funcţie de contextul social.
2. Influenţa ca funcţie a nevoilor receptorilor
Ne propunem să evidenţiem cum se exercită influenţa asupra receptorilor. In acest sens s-
au conturat două tipuri de modele: unul "iraţional" şi altul "raţional". Din însăşi denumirea lor le-
am putea caracteriza. Astfel, modelul iraţional

consideră că receptorii sunt victime ale unor sugestii puternice (în special la nivelul mesajului
politic). Al doilea model consideră că receptarea mesajului are loc printr-o atitudine critică,
reflexivă, adaptată la nevoile receptorilor. Prin acest al doilea model se accentuează importanţa
fondului motivaţional propriu receptorului, mesajul fiind preluat (şi lucrând eficient pentru subiect)
atunci când corespunde trebuinţelor acestuia. In funcţie de nevoile diferite ale celor ce
recepţionează mesaje, Daniel Katz consideră că s-au realizat următoarele funcţii în raport cu
personalitatea receptoare:
Funcţia adaptativă este exprimată prin maximizarea recompensei şi minimizarea pedepsei.
In acest caz, motivaţia este esenţial utilitară şi calculativă. "Atitudinile şi deprinderile faţă de
anumite obiecte, persoane şi simboluri se formează în raport cu măsura în care acestea satisfac
anumite nevoi".(...)
Funcţia ego-defensivă (de autoapărare) se referă la tendinţa indivizilor de a încerca să
menţină o imagine de sine acceptabilă, favorabilă şi în acord cu imaginea pe care o au ceilalţi
despre ei: "mecanismele prin care individul îşi protejează ego-ul de propriile impulsuri de
respingere şi de forţele care îl ameninţă dinafară, ca şi metodele prin care îşi reduce anxietatea
creată de astfel de probleme, sunt cunoscute sub numele de mecanisme de autoapărare"\ (...)
Funcţia expresiei valorice are o natură asemănătoare cu precedenta - "atitudinile care
exprimă valori dau claritate imaginii de sine, dar o şi modelează mai aproape de propria dorinţă".
(...)
Ultima funcţie este cea cognitivă şi se referă la nevoia oamenilor "de a da sens la ceea ce ar
apărea altfel drept un univers neorganizat şi haotic" (6). Importanţa ei se reflectă în Modalitatea
de interpretare a mesajelor receptate, în orientarea °Pţiunilor receptorilor. Dinamismul funcţiei
cognitive se Manifestă, mai cu seamă, în deciziile politice din perioada Pectorală. Aşa se face că
receptorii de mesaje politice caută

sprijin pentru susţinerea motivaţională proprie în programele politice. Pentru ei au relevanţă acele
mesaje politice care se suprapun câmpului propriu de interese. Opţiunea electorală este bazată pe
corespondenţa dintre grila proprie de decodificare a mesajului politic cu cea a liderilor politici.
Mesajele sunt transmise din următoarele motive: de a informa, de a consolida loialităţi existente, de
a orienta acordarea votului, de a crea o imagine cât mai bine conturată în legătură cu calităţile
liderilor. Dacă ne oprim la aspectul cognitiv al mesajului politic, atunci trebuie să remarcăm că
noutatea pe care o prezintă corespunde unui nivel mediu al receptorilor. Originalitatea excesivă
izolează liderul de alegători, micşorând atracţia spectacolului în cursa electorală. Prin urmare,
conţinutul mesajului trebuie să fie mediu ca noutate şi să răspundă idealurilor receptorilor.
3. Efectele comunicării şi ale procesului de influenţă
Efectele le-am putea rezuma în câteva observaţii generale:
Influenţa va fi cu atât mai mare cu cât se asigură monopolul sursei de comunicare asupra
receptorilor. în acest caz vor fi excluse mesajele alternative şi contradictorii precum şi repetarea
unor mesaje constante. Avem în vedere că repetarea determină efectul de influenţă intenţionată.
Monopolul vizează atât conţinutul vieţii politice cât şi a celei comerciale. (In plan politic,
monopolul ideologic caracterizează mai ales sistemele totalitare, unde există permanent intenţia de
cenzurare a informaţiilor. O situaţie asemănătoare se întâmplă în familie şi în şcoală.)
Efectele comunicării sunt mai mari atunci când mesajul este în acord cu opiniile şi credinţele
existente. Prin aceasta definim elementele etno-biografice comune ale unei

colectivităţi. Conţinutul mesajului transmis trebuie să confirme convingerile existente. In caz
contrar, noutatea mesajului se constituie ca o barieră între receptori şi comunicator, neţinând cont
de interesele şi predispoziţiile receptorilor.
Comunicarea poate produce schimbarea de atitudine în probleme nefamiliare, periferice, care
nu se raportează la predispoziţiile receptorilor, la comportamentele fundamentate în structurile
acestora. De asemenea, o influenţă mai mare exercită conţinutul mesajelor care nu au aparţinut
sferei de experienţă a receptorilor.
Influenţa este cu atât mai mare cu cât receptorul acordă un prestigiu şi o credibilitate mai
mare sursei mesajului. Comunicatorul capătă statutul de expert sau analist de prestigiu într-un
domeniu, captând atenţia şi încrederea receptorului.
Importanţa contextului social se manifestă în exercitarea influenţei comunicării. Organizarea
societăţii în clase, grupuri, formează atitudini şi comportamente comune subiecţilor asociaţi.
Comportamentul de grup este puternic influenţat de normele şi standardele de grup. Influenţa
comunicaţională în aceste tipuri de organizare socială are loc prin recom-pensă, coerciţie,
legitimitate sau respect.
In concluzie, am putea afirma că există o relaţie complexă între tipurile de putere şi cele de
influenţă, care nu poate fi redusă la o singură formulă teoretică.
4. Comunicarea în spaţii multiculturale
Orice moment istoric parcurs de umanitate are nevoie de un dialog cu tradiţia, cu patrimoniul
valorilor acesteia. Dinamica culturii înscrie numeroase reinterpretări ale temelor majore Parcurse
de umanitate. Dar, orice rescriere, orice nou mod de §andire şi interpretare, presupune noi
coordonate care fac Posibilă o identitate culturală.

Odată recăpătată identitatea poţi comunica cu alte culturi şi poţi intra în circuitul de valori universale.
Comunicarea face posibilă realizarea identităţii unei culturi dar şi deschide "ferestrele" către alte
spaţii culturale. Ea este singularitate dar şi alteritate, este expresia unei subiectivităţi dar şi o
problemă de intersubiectivitate. Numai în acest mod desemnăm o problemă generală a identităţii şi a
diferenţierilor.
Cultura tezaurizează şi acumulează valori, reţine ceea ce este durabil în plan spiritual, depăşind
limitele spaţiului şi sfidând timpul. Iată de ce valorile culturale reprezentative pentru o epocă şi
reprezentând un mod de înţelegere a lumii, dobândesc stabilitate şi dau viaţă spaţiului cultural propriu
unei comunităţi. Ele îşi manifestă puterea prin influenţarea modurilor de gândire şi preţuire în toate
situaţiile existenţiale. Valorile culturale sunt înscrise în aria civilizaţiei, căci viata dobândeşte valoare
prin realizarea operelor.
Dacă în Antichitatea grecească existau valori fundamentale - Adevăr, Bine, Frumos, Dreptate,
Cumpătare - care coordonau orice acţiune umană, astăzi simţim nevoia lămuririi valorilor care
orientează viaţa noastră politică şi socială, pe baza cărora fundamentăm idealuri şi aspiraţii. In acelaşi
timp existenţa noastră nu poate fi izolată, manifestarea ei presupunând prezenţe culturale tot mai
diverse în spaţiul comunitar. Dimensiunea interacţională a comunicării sincronizează lumea cu
pulsul evenimentului planetar. Un asemenea proces rezultă din structura oricărei culturi ce înscrie
dialoguri permanente cu celelalte culturi, naţionalul neputând avea identitate decât pe fundalul
internaţionalului.
Spaţiile comunitare adună laolaltă valori produse de spirite aparţinătoare unor culturi distincte; ele
dobândesc formă şi viaţă prin integrarea într-o cultură în conţinutul căreia diversitatea aduce armonie
şi produce stabilitate socială. Epoca modernă a intensificat comunicarea socială a valorilor şi
comunicarea între culturi. Interferenţele culturale au devenit

realităţi, susţinute de nivelul atins de mijloacele mediatice. Efectul nu se lasă aşteptat: studiile
culturale sunt transdisciplinare, cu scopul de a teoretiza varietatea complexă sub care se prezintă
actanţii principali al comunicării - media, cultura şi procesul de comunicare.
Fenomenul globalizării la care participăm astăzi atrage cu sine un interes accentuat pentru
circulaţia valorilor culturale. Acest fenomen accentuează ireversibilitatea direcţiei de propagare a
valorilor: dinspre trecut, prin prezent, către viitor. Păstrăm trecutul pentru a putea trăi în prezent şi
a contura viitorul, alături/împreună cu alte identităţi culturale. Unitatea dintre trecut şi prezent este
prezentă printr-o nouă elaborare teoretică , cultura comunicaţională. In lucrarea Cultura media,
Douglas Kellner aprecia: mass media, intim legată de putere, a colonizat cultura. Cultura nu poate
fi decât comunicaţională.
Analiza culturii comunicaţionale aduce cu sine un alt concept care apare în procesul
comunicaţional, gândirea comunicaţională. Acest construct teoretic, amplu dezbătut de Bernard
Miege în lucrarea Gândirea comunicaţională, este considerat o rezultantă a globalizării dar şi cel
mai puternic duşman al acesteia. In acest sens, Miege defineşte gândirea comunicaţională ca fiind
atentă la schimbările intervenite în politica statelor şi în practicile agenţilor sociali, profund
evaluativă în timp şi variabilă de la o ţară la alta - mai legată de preocupările imediate, aplicabile
în Statele Unite şi, în general, mai critică în Europa de Vest, cel puţin la începuturilor ei.
Gândirea comunicaţională apare şi se manifestă odată cu nevoia integrării noilor curente
teoretice, la care se adaugă noutăţile survenite în practica vieţii sociale din ţările dezvoltate:
strategii publice şi private, idealuri şi aşteptări, Manifestări comportamentale noi, toate prinzând
viaţă în Procesul comunicaţional. In aceste condiţii comunicarea Prezintă un caracter bivalent, fiind
atât instrument în lărgirea

accesului spre informaţie sau schimb de mesaje cât şi mijloc de impunere sau modelare a relaţiilor
publice şi a diferitelor tipuri de culturi. Comunicarea devine, din ce în ce mai mult, accentuat
interculturală şi multiculturală.
Informaţia şi comunicarea, însoţite de mijloace moderne de transmisie, au întemeiat o societate
cu elemente extraordinar de înlănţuite în care au loc fenomene contradictorii - unificare şi
fragmentare, continuitate pe fondul unor identităţi distincte. Consolidarea unui consens include trei
elemente esenţiale care influenţează conţinutul informaţional al mesajului: logos-u\ care reprezintă
raţiunea mesajului, etos-u\ care formează datul preexistent, ceea ce era de aşteptat din conţinutul
mesajului şi patos-u\ care dezvăluie fondul emoţional al comunicatorului, structura afectivă a
acestuia. Influenţa receptorului se manifestă prin legătura dintre patos şi logos, dintre fondul
emoţional şi raţiune. Etos-u\ nu are nimic de pierdut din această coabitare; acesta aflându-se la
intersecţia dintre colectiv şi individual şi determinând trecerea de la comunitar la singular, unind
destine şi dându-le identitate. In epoca modernă problema identităţii constă în modul în care ne
construim, ne interpretăm şi ne prezentăm pe noi înşine şi ne raportăm alteritatea. în acelaşi timp,
viaţa noastră nu se poate conjuga decât la plural, destinul postmodern fiind unul colectiv şi
multicultural.
Dicţionar
9
Influenţă. Influenţa are un sens general şi un sens particular. In prima accepţie, relativ uzuală,
ea corespunde oricărei forme de acţiune eficientă asupra cuiva, indiferent de modul de acţiune; în
cea de-a doua, mai elaborată, ea reprezintă un mod de comunicare având ca resort principal, dacă
nu unic, convingerea. (Larousse, Dicţionar de sociologie, p.134)
Influenţa socială este acţiunea asociată comunicării şi este considerată o formă specifică puterii,
având ca finalitate persuasiunea. Pentru manifestarea relaţiei de influenţare trebuie să existe un
acord tacit între

părţile implicate, pe fondul acceptării valorilor implicate şi asupra efectelor ce se vor produce.
Manipulare - acţiunea de a determina un actor social să gândescă şi să acţioneze în funcţie de
interesele iniţiatorului, prin utilizarea puterii de persuasiune şi lăsând impresia că există libertate de
gândire şi decizie.
Persuasiune - activitate de influenţare a comportamentelor şi atitudinilor membrilor unei
comunităţi în concordanţă cu interesele subiectului emiţător. In acest caz, influenţa are ca bază
referenţială factorii personali şi modul de organizare a influenţelor. Factorii personali alcătuiesc
persuabilitatea fiecărei persoane, constând în receptivitatea fiecăruia în raport cu influenţele
exercitate asupra sa.
Sondaj. Metodă constând în chestionarea unui eşantion de indivizi reprezentativ pentru o
populaţie mai numeroasă, numită populaţie-mamă sau populaţie-ţintă.
In forma sa cea mai obişnuită sondajul de opinie nu reprezintă decât o modalitate a anchetei
de opinie. Sondajul nu este rezervat studiului opiniei. Prin sondaj se poate realiza atât validarea
unor ipoteze asupra motivaţiilor sau atitudinilor, cât şi decelarea distribuţiei unor bunuri.
Pentru a depăşi viziunea atomistă asupra sondajului, care elimină intersecţia tuturor variabilelor
şi limitează în timp sondajul, au fost elaborate sondajele contextuale care permit studierea
relaţiilor reciproce dintre caracteristicile spaţiului social şi variabilele individuale; prin
construirea unor planuri de observaţie specifice, putem beneficia de efective necesare studiului
suprapopulaţilor, studiu pe care un eşantion naţional nu-l permite, metoda panelului permite
observarea în timp a anumitor procese. (Larousse, Dicţionar de sociologie, p.280)
Opinia publică este definită ca fiind un complex de preferinţe exprimate de un număr
semnificativ de persoane cu privire la o problemă de importanţă generală. (Hennessy, B., Public
Opinion, Monterrey, Books Coole Publishing Company, 1985, p.8)
Opinia publică este un complex de păreri. Aceasta înseamnă că, de pe o parte, membrii unui
public au opinii de intensitate şi direcţii diferite, ..., lar, de pe altă parte, publicul are, cu privire la
o problemă, nu numai opinii exprimabile în răspunsuri de forma da sau nu , ci păreri complexe,
puncte de vedere care nu sunt neapărat mutual exclusive. E adevărat că sondajele electorale sunt
proiectate - din motive de cost şi pentru a stimula procedura Qlegerii - în general, pe modelul
dihotomic şi al variantelor în raport de
exclusivitate, dar o tratare analizică a opiniei unui public trebuie să aibă în vedere multitudinea
părerilor. (Rotariu, T., Iliuţ, P., Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Polirom, Iaşi, 1997,
p.35)
1. Habermas, J., Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p.51.
2. McQuail, D., Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1999,p.l50.
3. McQuail, D., op. cit., p.150-151.
4. McQuail, D.: op. cit., p.152.
5. McQuail, D.: op. cit., p.154-155.
6. McQuail, D.: op. cit., p.158.

COMUNICAREA DE MASĂ
Frumoasă farsă e şi vorbirea; cu ea omul dansează peste toate lucrurile.
Nietzsche
1. Evoluţia comunicării de masă
Abraham Moles, analizând socio-dinamica culturii ca ansamblu de elemente specifice unei
spiritualităţi, considera că fenomenul cultural este transmis prin canale mass media care au rolul de a
sistematiza cultura. Elementele cuprinse în sfera culturii se prezintă sub două aspecte: unul semantic
şi altul estetic. Primul aspect se referă la conţinutul informaţional, exprimat prin semne, al căror
semnificant (înţeles) trebuie să fie însuşit de comunitatea culturală care-1 utilizează. Al doilea aspect
dă libertate conţinutului semantic, pentru a fi interpretat în funcţie de jocul perceptiv ce se raportează
la conţinutul informaţional al semnului. El este receptat şi înţeles graţie puterii creative a celor doi
subiecţi comunicatori: transmiţătorul şi receptorul.
Spre deosebire de cultura umanistă a Renaşterii, în care mass media transmite fluxuri de mesaje
non-ierarhizate, fiecare individ extrăgând elementele ce vor intra în conţinutul culturii proprii, în
cultura modernă se remarcă un stoc de elemente, vehiculate prin canale, care se transformă în produse
culturale prin mass media şi ajung către un segment comunitar, o plajă de consumatori. Aceasta
întrucât în cazul comunicării de masă actorii nu sunt indivizii luaţi separat ci colectivităţile. Fiecare
grup, fiecare comunitate îşi are propria sa estetică, propriul
sistem de expresie. Făuritorii de opere culturale folosesc
instrumente, mijloace de expresie specifice - cuvânt, sunet,
formă, culoare, mimică şi pantomimă, limbaj ştiinţific etc. -
cărora le conferă semnificaţie proprie. Stilurile de exprimare
ale creaţiilor culturale sunt proprii unei anumite culturi şi nu
pot fi înţelese decât atunci când sunt cercetate tipurile de
public, incluzând receptorii cuprinşi într-un context
etnobiografic. O asemenea analiză asupra faptului cultural a
fost întreprinsă de Mihai Ralea într-o lucrare amplă, de
pionierat, asupra succesului. Ralea condiţionează succesul de
un anumit moment istoric, de anumite fapte sociale. Drept
urmare, premiul acordat, cu alte cuvinte succesul, nu este
singular, vizând doar subiectul glorios, ci întregul public
receptor este ridicat la nivelul personalităţii care a avut succes.
Gloriosul devine un simbol social, iar întreaga comunitate se va
defini prin acel simbol. '
Această deschidere, proprie culturii moderne, modifică procesul comunicării deoarece
antrenează o interinfluenţă între transmiţător şi receptor, fiecare jucându-şi propriul rol asupra
conţinutului mesajului. Drept urmare, fiecare comunicator este, la rându-i, receptor al opiniei
publice, luând pulsul publicului în raport cu mijlocul propriu de comunicare: ziar, revistă, cărţi,
film, post radio sau canal tv. Profesioniştii în reclame şi relaţii publice sunt senzorii cei mai
vigilenţi asupra imaginii create de produsele lor asupra publicului. Iată de ce publicitatea şi
departamentul de relaţii publice ocupă roluri prioritare în orice sistem comunicaţional.
în formele sale avansate, comunicarea de masă cuprinde colectivităţi bine organizate, antrenând
diversitatea auditoriului. Mijloacele de comunicare în masă sunt adecvate unui public receptor care
uneşte persoane extrem de diferite, mai ales la nivel motivaţional, manifestând interese variate în
raport cu mesajul comunicat. Receptorii sunt uniţi, în ciuda
diferenţierii lor culturale, printr-o serie de norme şi valori comune, realizându-se interacţiunea
indirectă între ei prin intermediul conţinutului informaţional al mesajului. In acest caz,
transmiţătorul, care poate fi o anumită instituţie -economică, politică, juridică, educaţională,
culturală - îşi întemeiază scopurile prin conţinuturi informaţionale transmise cu ajutorul mesajului,
întrunind, astfel, precondiţiile necesare atragerii atenţiei receptorului. Receptorul, reprezentat de
segmentul de populaţie sau comunitate care se identifică cu idealurile comunicatorului, nu poate
realiza comunicarea circulară pentru că este lipsit de condiţiile sociale necesare unui răspuns
colectiv.
O altă deosebire dintre comunicarea de masă şi cea interpersonală este unidirecţionalitatea
mesajului. Mijloacele mass media transmit mesajul printr-un conţinut adaptat idealurilor, intenţiilor
transmiţătorului. Mesajul poate avea valoare diferită în raport cu trebuinţele receptorilor. ( Este
cunoscut faptul că accesul publicului la corectarea conţinutului mesajului transmis de radio şi tv.
este redus; cel care intervine în emisie putând fi manipulat de comunicator.) In cazul în care
mesajele răspund unor nevoi generale, audienţa capătă valori demne de luat în seamă. Trebuie să
menţionăm faptul că în comunicarea mass media există o distanţă mare între subiecţii cuprinşi în
procesul comunicării. Cei care difuzează informaţia sunt interesaţi de impactul produs asupra
publicului prin relatarea diferitelor evenimente sociale majore: politice, economice, culturale,
educaţionale, religioase etc.
întrucât relaţia dintre comunicator şi receptor nu poate fi interactivă, fiecare îşi construieşte
câte o imagine despre sine şi despre celălalt. Informaţia conţinută în mesaj urmează legile
economiei de piaţă: comunicatorul a cumpărat mesajul iar receptorul este un consumator care, la
rându-i, a cumpărat mesajul. Mesajele sunt publice, dar receptarea lor este diferită, varietatea lor
cuprinzând conţinuturi ce se adresează unor

segmente distincte ale vieţii publice. Există şi cazuri în care mesajul transmis prin mass media
manipulează segmente majore din public. Prin conţinutul mesajului, transmiţătorul poate influenţa
orientarea receptorului în aşa fel încât acesta să-i susţină convingerile. Diferitul devine, astfel,
unanim.
Oprindu-se asupra analizei mesajelor difuzate prin transmitătorii de ştiri, Robert Cisino
subliniază că aceştia controlează accesul la mass media iar materialul pe care-l difuzează este deja
influenţat; atrage în continuare atenţia că aceştia îl manipulează, la rândul lor, apelând la diverse
tehnici (de obicei la o combinaţie de tehnici), aplicate în mod conştient pentru a strecura
influenţele, în încercarea de a face ca publicul american să gândească, să simtă şi să răspundă într-
un anumit mod (1).
După cum rezultă din analiza de până acum asupra comunicării mass media, mesajele sunt
publice şi conţin informaţii asupra unor probleme, de mare interes pentru opinia publică. în acelaşi
timp, o anumită formă de jurnalism, cel de investigaţie, are o influenţă deosebit de importantă
asupra opiniei publice. Ziariştii care practică o astfel de activitate jurnalistică atrag atenţia asupra
unor informaţii din viaţa privată a diferiţilor oameni publici cu intenţia de a-i susţine sau de a-i scoate
de pe scena publică. Aici sunt înscrise personalităţi din viaţa politică, juridică sau din planul
executivului. Un asemenea tip de manipulare nu este o noutate pentru scena vieţii publice,
Antichitatea oferindu-ne cazuri remarcabile de personalităţi trădate sau glorificate într-un anumit
moment de referinţă pentru cursul istoriei unui popor. Să aducem în atenţie câteva exemple de
trădare din Antichitate. Socrate este primul orator care-şi dedică întreaga viaţă dialogului cu tinerii; a
fost, însă, trădat de atenienii care nu l-au înţeles, condamnându-1 la moarte. Aristotel, sau Filosoful în
condiţie absolută, este acuzat de impietate de către atenieni, datorită educaţiei oferite lui Alexandru
Macedon, odată cu
TEORIA COMUNICĂRII117 începutul mişcărilor

antimacedonene. Cicero Marcus Tullius, celebrul orator al Romei antice, care privea viaţa politică ca
o datorie sacră, a căzut victimă răzbunării lui Marcus Antonius care ordonă eliminarea sa fizică,
cerând să i se aducă capul şi braţele acestuia, care-1 dominau dureros de puternic. Numai în acel
moment Antonius s-a simţit superior în arena politică eliminând, cu o cruzime de nedescris,
strălucirea ciceroniană.
2. Structura şi obiectivele comunicării de masă
Revenind asupra procesului comunicării de masă, ne vom opri asupra elementelor structurii
paradigmatice a acesteia, indiferent de contextul socio-economic în care se manifestă:
1. comunicatorul dau "susţinătorul";
2. publicul receptor;
3. organizaţia mass media şi agenţii săi care controlează canalul;
4. orice eveniment sau subiect care conexează celelalte trei elemente;
5. feedback-ul sau răspunsul dat de publicul receptor -audienţa tv, succesul în alegeri,
impactul pe care o ştire îl exercită asupra comportamentului receptorilor.
Mass media creează o anumită structură a aşteptărilor publicului şi produce transformări
calitative asupra audienţei. Prin ea, receptorii primesc informaţii selectate conform propriilor nevoi.
Comunicatorii şi mesajele sunt selectate cu scopul de a satisface nevoile comunicative ale unei
audienţe. Nu trebuie uitat faptul că publicul, la rându-i, selectează mesajele utile din diversitatea
mesajelor prezente. Prin selectarea şi orientarea ştirilor publicate editorii îşi asumă următoarele
obiective:
Influenţarea prin plasarea ştirilor este o tehnică prin care editorii pot reduce la minimum
atenţia acordată unor evenimente (prin plasarea articolelor în ultimele pagini ale ziarelor sau
prin acordarea unor spaţii infime de emisie) sau, dimpotrivă, pot spori interesul faţă de aceste
evenimente (prin apariţii pe prima pagină, sau prin orientarea timpului de emisie).
Influenţarea prin titluri porneşte de la ideea că titlurile stabilesc dispoziţia şi sistemul de
valori ale articolului. S-a constatat chiar că şi cei mai instruiţi cititori pot fi influenţaţi într-un fel
sau altul de către titlu.
Influenţarea prin alegerea evenimentelor urmăreşte ca prin utilizarea unor cuvinte alese cu
grijă un editor sau crainic de radio sau TV să poată discredita personalităţi aflate în dizgraţie
sau, dimpotrivă, să contribuie la creşterea prestigiului şi respectului pentru acestea.(Am amintit
mai sus de această formă de jurnalism, numită jurnalism de investigaţie.)
Influenţarea prin selecţia fotografiilor probează faptul că editorii sunt conştienţi de influenţa
puternică ce poate fi implantată în mod secret, printr-o selecţie atentă a fotografiilor şi a
peliculelor pentru televiziune.(...) Scopul urmărit este cel al atragerii atenţiei receptorilor asupra
unor probleme de domeniu sau asupra unor personalităţi care sunt supuse analizei opiniei publice.
Influenţarea prin explicaţiile care însoţesc fotografiile
t porneşte de la faptul, evidenţiat şi de unele cercetări
întreprinse pe grupuri de studenţi, că diferite explicaţii, puse
sub aceeaşi fotografie, pot afecta în mod semnificativ
atitudinea unei persoane faţă de subiectul fotografic.
Utilizarea editorialelor pentru distorsionarea faptelor se bazează pe ideea că acestea pot
servi ca mijloc ideal pentru aceasta, cu scopul de a convinge ascultătorii să gândească sau să
simtă în felul în care doresc crainicii (2).

Datorită complexităţii procesului de comunicare în masă există specialişti în producerea
mesajelor şi a tehnicilor de distribuire a acestora. Se remarcă o anumită modalitate de distribuire a
mesajelor în funcţie de nevoile şi interesele audienţei, ceea ce echivalează cu apariţia marketing-
ului mass media. întreaga activitate desfăşurată de mass media este una de producţie pentru piaţă şi,
în plan secund, una de comunicare. Prima constă în pregătirea mesajului prin selectarea de
informaţii, urmată de transmiterea acestuia. A doua are în atenţie receptarea şi "consumul"
mesajului.
In modelul comunicării de masă Elliott a distins trei sisteme separate: societatea ca sursă,
comunicatorii de masă şi societatea ca audienţă. Fiecare sistem ia de la celelalte ceea ce îi trebuie
71
pentru propria funcţionare. Comunicatorii de masă iau din societate materialele potrivite
scopurilor, iar audienţa este (...) lăsată^să răspundă materialelor care i se prezintă, fără intervenţii
de vreun fel. Fiecare sistem are propriile sale interese şi propriul său mod de a influenţa celelalte
sisteme. Acest model vine în contradicţie cu cele care stabilesc conexiuni directe între diferitele
părţi ale procesului de comunicare, conceptualizându-l ca un proces de influenţă sau flux
comunicational (4). Pentru a-şi susţine cu claritate modelul, Elliott propune înlocuirea termenului
de audienţă cu cel de spectatori.
Oprindu-se asupra producţiei comunicării de masă Elliott numeşte comunicatori de masă
persoane(le) care pot fi definite ca ocupând, în cadrul organizaţiilor formale ale comunicării de
masă, roluri care implică exercitarea unei influenţe directe asupra conţinutului mediatic. Aşadar ne
plasăm pe poziţia unui grup de angajaţi ai unei industrii, care în mod deliberat se constituie într-o
categorie profesională (5).
Comunicatorii selectează şi "ţin sub control" conţinutul mesajului în funcţie de coordonatele
valorice proprii. Ei au propria "grilă" de interpretare, de reprezentare a mesajului

transmis publicului receptor. Iată de ce reprezentările sociale sunt "codurile" preexistente
comunicării care antrenează o anumită coeziune şi afiliere socială. Aceasta permite să se definească
reprezentarea ca o viziune funcţională a lumii, care-i dă posibilitate individului sau grupului să
confere un sens conduitelor sale şi să înţeleagă realitatea prin propriu-i sistem de referinţe, să se
adapteze la aceasta, să-şi definească un loc în interiorul ei (6). Prin urmare, reprezentarea este
expresia unui prim act de gândire prin care un subiect se raportează la obiect. Reprezentările sociale
dau identitate unei comunităţi, sau unui grup, influenţând modalitatea de înţelegere a mesajului. La
rândul lor, comunicatorii trebuie să ţină cont de specificul contextului social, deoarece
reprezentarea formează un sistem de interpretare a relaţiilor dintre indivizi şi mediul social,
determinând un anumit mod comportamental şi făcând predictibil interesul receptorilor.
Comunicatorii sunt interesaţi, în selectarea mesajelor, de nevoile şi interesele publicului. Are
loc o "regizare" din partea comunicatorului, care se adresează unui auditoriu imaginar ce trebuie să
corespundă segmentului comunitar pe care-1 vizează. Comunicatorii, mai ales cei care transmit
informaţii cu caracter naţional, subscriu la valorile fundamentale ale societăţii. Fiecare îşi concepe,
în stil propriu, relaţia cu publicul. Originalitatea comunicatorului este rezultatul ethos-ului
organizaţiei din care face parte, al opţiunilor posibile ale acesteia şi, nu în ultimul rând, al
experienţei personale.
Mijloacele de informare în masă dau identitate omului comun, din mulţime, îi întemeiază
aspiraţii, idealuri. De multe ori asistăm la o răsturnare a raporturilor dintre mass media şi public;
72
media fabrică o imagine în conformitate cu propriile interese, pe care o prezintă publicului ca un dat
preexistent. Imaginea factuală înlocuieşte cuvântul cu ochiul, dublat de sensuri emoţionale, iar locul
gândirii este luat de verdicte subiective. Cuvântul este înlocuit de ecranul televizorului iar

ştirile devin coordonate ale conversaţiei. încrederea în vizual capătă proporţii uriaşe. Cred, pentru
că văd! se va transforma într-un slogan valabil culturii media. Iată de ce, comunicarea media are
putere hotărâtoare în viaţa publică. Fenomenul media nu poate fi desprins de dominanta politică. El
serveşte distribuirii producţiilor politice spre a induce în receptor o anumită stare, un fond afectiv
de preluare a informaţiei, un crez politic, un ideal care va coordona şi orienta acţiunea politică.
Cultura media poate favoriza sau împiedica democratizarea societăţii. Primul aspect, cel de
favorizare, se concretizează în promovarea intereselor majore ale societăţii, interese care corespund
progresului social. Al doilea aspect, de blocare al progresului social, se obiectivează în mediatizarea
discursurilor şi ideologiilor rasiste, a sexismului şi intereselor unor grupuri sociale, minoritare în
raport cu dinamica de ansamblu a vieţii sociale. Urmărind cursul evolutiv al culturilor media
mondiale, trebuie recunoascută influenţa exercitată de cultura media americană asupra unor zone
ale lumii, incluzând muzica, comportamentul şi ţinuta vestimentară dar şi unele forme de
comunicare politică, mai ales discursurile conservatoare ale anilor 1980-1990 şi continuând cu
perioada războaielor din Golf. Să ne amintim că deceniul 1970-1980 reprezintă încheierea epocii
moderne şi trecerea către postmodernism.
Cultura transmisă prin mass media are un pronuaţat caracter comercial, promovând interesele
celor care controlează media sau care patronează media. Iată de ce, imaginile care invadează presa
şi televiziunile particulare impun o nouă tablă de valori, noi comportamente, un nou stil de viaţă.
Toate acestea se află, de multe ori, în contradicţie cu valorile culturale naţionale, mimând un
comportament şi un stil de viaţă corespunzător unor realităţi socio-politice străine comunităţii în
c
are se manifestă.
Dintre mijloacele media, televiziunea domină iar divertismentul devine supraideologia zilelor
noastre. Oferta

culturală este subordonată divertismentului care capătă o dinamică mai rapidă decât orice formă de
muncă.Totul este redus la instinct şi portofel.
Comunicarea de masă se bucură de o audienţă foarte largă, eterogenă, anonimă. Ea are caracter
unitar şi omogen, determinat de neutralizarea contradicţiilor culturale şi urmărind dizolvarea
acţiunilor de opoziţie în conceptul neutru de masă. De aceea, difuzarea este rapidă, uniformizând şi
73
simplificând conţinuturile. S-a constatat că publicul receptor preferă informaţia cât mai concisă,
aspecte de moment, fără continuitate în soluţionare. Rezultatul nu a întârziat să apară: dictatura
instantaneului.
Mass media desfăşoară o acţiune permanentă, care trebuie să satisfacă aşteptările pe care le-a
statuat de-a lungul timpului. Ea formează un public receptor, pe care-1 întreţine prin informaţii
aşteptate. Populaţia trebuie să înţeleagă bunurile de larg consum produse de industria de cultură.
Originalitatea ştirilor aproape că nu există, satisfăcând receptori dornici de a le prinde din zbor. Aşa
se explică un anumit prestigiu al unor ziare, edituri sau reviste, canale de televiziune, posturi de
radio, în acelaşi timp, putem explica lipsa de interes pentru revistele culturale. Dar, de multe ori
apar "crize" de timp şi de resurse, impuse de programe. Dinamica actuală a evenimentelor
determină un anume flux al ştirilor, creând o tensiune între nevoia de a relata un eveniment şi aceea
de a respecta o anumită programare a emisiunilor. Intr-o singură formulă putem concluziona: mass
media, strâns legată de putere, a colonizat cultura. Iar, cultura nu poate fi decât comunica-ţională.
Nu putem încheia fără a reveni la elementele esenţiale cuprinse în conceptul de cultură media:
reprezintă o competiţie între reprezentări ce reproduc conflictele sociale existente şi codifică
discursurile politice ale epocii (7). Pentru a realiza acesta finalitate cultura media are nevoie de
dezvoltarea unei

pedagogii media care să susţină alfabetizarea media prin crearea acelor abilităţi de descifrare a
textelor, prin analiza şi citirea conţinuturilor sale. Educaţia media este îndreptată spre găsirea
acelor mijloace de învăţare şi apreciere a calităţilor estetice ale mediei şi folosirea diferitelor
tehnologii media pentru exprimare şi creaţie. Este un optimism, şi-n acelaşi timp o speranţă, pe
care le exprimăm asupra viitorului comunicării de masă.
Dicţionar
Medium, la plural media, este un cuvânt de origine latină, semnificând, de regulă, procesele de
mediere, mijloacele de comunicare. Este întrebuinţat cu sensul de comunicarea de masă.
Mass media este termenul care traduce expresia: mijloace de comunicare pentru un mare
public, un public de masă.
Comunicarea de masă reprezintă ansamblul procedeelor - presă, radio, televiziune, cinema
etc. - prin care se realizează informarea, propaganda şi acţiunea asupra opiniei publice. Sfera de
cuprindere conceptuală este mai mare decât mass media deoarece determină producerea unor
reprezentări, imagini şi atitudini prin care indivizii se raportează la realitatea socială, la opiniile şi
conduita autorităţilor publice.
74
Cultura de masă preia şi difuzează în câmpul social informaţii, cunoştinţe, idei şi interpretări
elaborate în domeniile specializate ale cunoaşterii şi ale creaţiei. Este subordonată logicii
economice a cererii şi ofertei, a obţinerii profitului.
1. Cisino R., Dont blame the peaple, Los Angeles, California Diversity Press, 1971.
2. Bondrea A., Sociologia culturii, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti,
1993, p.287.

3. Bondrea A., op. cit, p.287-288.
4. Elliott: The making of a Television Series, Constable, 1972, în McQuail D., Comunicarea,
Institutul European, Iaşil999, p.179-180.
5. McQuail D., op. cit., p.180.
6. Abric J.C., Reprezentările sociale, aspecte teoretice, în Reprezentările sociale, Societatea
Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1995, p. 129.
7. Keller D., Cultura media, Institutul European, Iaşi, 2001, p.72.
8.
COMUNICAREA POLITICĂ
După cum vor fi vorbele pe care le vei spune, tot aşa vor fi şi acelea pe
care le vei auzi.
Homer
1. Mesajul şi puterea lui de influenţă
Societatea postindustrială, a secolului al XXI -lea, a devenit o societate informaţională sau
o societate a comunicării. Actul comunicării nu este reglementat de identităţile interlocutorilor, ci de
contextul social în care se desfăşoară. Iată de ce comunicarea politică cuprinde o varietate de
interacţiuni între actorii politici, mass media, public, electorat, toţi aceşti participanţi prezentând
proiecte, motivaţii, resurse, mize pe care le antrenează în dinamica comunica-ţională. Imaginea şi
cuvântul sunt mijloacele cheie pentru succesul politic.
Trei actori sunt esenţiali pentru exprimarea politicului în viaţa publică: politicienii, mass
media şi opinia publică. Cel de-al treilea actor este prezent prin sondajele de opinie. Mass media
continuă acest demers în viaţa publică prin prezentarea analizei asupra rezultatelor sondajelor de opinie.
Sondajul de opinie influenţează direct asupra modului *n care se face politică, jucând în
acelaşi timp un rol consultativ * luarea unor decizii importante. Sondajul se efectuează pe bază de
chestionar sau interviu.
75
Nevoia de a transmite idealuri politice nu poate fi considerată ca aparţinând zilelor noastre;
ea apare odată cu organizarea vieţii sociale antice, când oamenii politici au fost tentaţi să convingă,
cu ajutorul unor tehnici şi procedee special adaptate, inducerea unor idei la nivelul maselor. Drept
urmare, stilul oratoric s-a format în Antichitatea greacă, pentru ca mai apoi să evolueze, sub o formă
specializată, în Roma antică. Acest interes pentru captarea auditoriului, început în viaţa politică a
Greciei antice, se va dezvolta, am putea spune chiar "rafina", până în zilele noastre, căpătând
particularităţi proprii arealului socio-politic în care se manifestă.
Gustave Le Bon afirma în Psihologia maselor că oamenii sunt, în general, prin definiţie
creduli şi au nevoie de un conducător. Acel conducător, datorită puterii sale de fascinaţie, ajunge să
supună masele folosind metode de acţiune cât mai diverse - afirmaţii fără dovezi, repetiţii, prestigiu
sau alte forme. Succesul se poate afirma atât pentru un domeniu de activitate, pentru o colectivitate
restrânsă, cât şi pentru întreaga comunitate, căpătând recunoaştere naţională sau internaţională.
Recunoaşterea cuprinde un număr redus de subiecţi care au nevoie să acorde gloria, succesul cuiva.
Şi, în cazul în care nu se găseşte eroul potrivit, succesul va fi acordat unui individ modest, cu
intenţia de a împlini nevoia socială a premierii. Oamenii nu se supun, însă, celor pe care îi cunosc
prea bine ci, dimpotrivă, celor care au forţa să se impună. Pentru valeţi nu există oameni celebri! (I)
Păstrarea prestigiului politic, recunoaşterea într-o galerie a personalităţilor politice, presupune o
acţiune în forţă: Singurii conducători care îşi păstrează prestigiul intact şi pe care mulţimile ajung
să îi admire fără restricţii sunt conducătorii morţi (2). Iată de ce, conducătorii actuali au nevoie de
statui şi tablouri, care înlocuiesc vechile altare, cultul fiind acelaşi, întrucât pentru mulţimi ori eşti
zeu, ori eşti nimic. Recompensa face parte din ordinea segmentului social respectiv; ea este
integrată organic

în societate. Cel căruia i se acordă succesul, merituosul de ocazie, nici nu înţelege actul
recompensării dar adoptă, prin imitare, postura gloriosului. O recunoaştere ocazională nu poate fi
racordată la dimensiunea societăţii, rămânând un caz individual, de multe ori accidental.
O persoană poate fi motivată să se conformeze dorinţelor sau părerilor celui pe care îl
apreciază. Aşa se face că, majoritatea mesajelor şi faptelor noastre capătă semnificaţia pe care
dorim să le-o acordăm. Să ne amintim de impactul pe care 1-a avut asupra populaţiei Statelor Unite
ştirea privind invazia marţienilor:
In seara zilei de 30 octombrie 1938, în Statele Unite, pe un post de radio naţional, Orson
76
Welles transmitea o piesă: era vorba de simularea situaţiei în care o farfurie zburătoare ar ateriza
la New York, ca preludiu al invaziei marţienilor. Piesa era concepută ca un reportaj în direct, cu
echipe de ziarişti care încercau să se apropie de locul de aterizare, cu astronomi şi astrofizicieni
care ofereau comentarii telefonice sau mergeau la faţa locului, cu generali de corp de armată
mobilizaţi în grabă, cu responsabili ai Crucii Roşii etc. Toate programele din ziare sau reviste
menţionau foarte clar: "piesă de teatru "(3).
Cu toate acestea mii de americani care au deschis aparatul de radio au fost cuprinşi de
panică, începând să plângă, să se roage, să ia cu ei câteva bunuri, căutând să se salveze. Acest
eveniment a demonstrat cât de profund poate fi mesajul radiofonic asupra maselor.
2. Mesajul politic
Comunicarea politică îşi afirmă mulţidimensionalitatea Prin conţinutul său plurivalent, ce
cuprinde teorii, tehnici şi

practici de o mare diversitate. Interdisciplinaritatea este proprie abordării problemelor. Sociologia,
lingvistica, semiotica, antropologia filosofică, psihosociologia sunt disciplinele antrenate în
demersul explicativ asupra înţelegerii procesului comunicării politice.
Teoriile rivalizează între ele atât din perspectiva de abordare a comunicării şi politicului cât
şi privitor la accentuarea aspectului pragmatic, simbolic sau structural. Perspectivele
comportamentistă şi structural-funcţionalistă acordă prioritate comunicării în raport cu politicul,
accentuând aspectele pragmatice şi structurale. Conform acestor perspective, comunicarea politică
transmite informaţii în mediul înconjurător. Abordarea interacţionalistă a comunicării şi politicului,
cât şi cea dialogată, prezintă comunicarea politică ca o construcţie de semnificaţii prin acţiune
reciprocă, în vederea construirii unei lumi pozitive şi normative.
Dacă prima perspectivă consideră spaţiul social ca un univers de obiecte, oameni şi idei, cu
existenţă exterioară şi constrângătoare, în care informaţia conectează diferite activităţi, cea de-a
doua perspectivă priveşte lumea ca un cadru simbolic, structurat în funcţie de semnificaţiile care
guvernează comportamentul şi diferitele zone de activitate cu mediul în care se produc. Indiferent
de perspectivă, analiza are în atenţie conţinutul mesajelor.
Din conţinutul atât de divers al mesajelor se remarcă, prin flexibilitatea lor, cele politice.
Totdeauna mesajul politic a folosit mijloace şi procedee de convingere, având drept finalitate
adeziunea unui segment cât mai mare din populaţie. Comunicarea politică este spaţiul în care se
schimbă mesaje asupra politicii prin următorii subiecţi: oamenii politici, ziariştii (mass media),
opinia publică reprezentată de sondajele de opinie.
Spre deosebire de celelalte tipuri de informaţie* informaţia politică poate îndeplini trei
77
funcţiuni: 1. de a orienta

către realizarea idealului democratic; 2. de a fi folosită ca mijloc de propagandă şi 3. de a
dezinforma. Informaţia politică, ne spune Remy Rieffel, difuzată într-un cadru democratic
urmează modelul argumentaţiei orientate. Plecând de la ideea că idealul de obiectivitate, de
onestitate_şi de rigoare este greu de atins, acest model de convingere blândă constituie un rău mai
mic în raport cu manipularea din mesajul politic. Mai precis, un asemenea model al convingerii
blânde accentuează calităţile candidatului într-o campanie electorală şi îi estompează defectele sau
slăbiciunile. Pe scurt, finalitatea sa este aceea de a realiza un cadru favorabil candidatului (sau
oricărei personalităţi politice), fără însă a deforma mesajul.
Scoţând în evidenţă un asemenea model, Remy Rieffel în lucrarea Media şi viaţa politică
urmează terminologia lui Philippe Breton şi a lui Serge Proulx din Explozia comunicării. Interesul
pentru un asemenea model, care estompează defectele sau slăbiciunile, a intrat în sfera de acţiune a
tuturor celor care pregătesc discursurile televizate. Este adus, spre exemplificare, Jean Lecanuet,
om politic, care încă din anul 1965 a beneficiat de recomandările consilierilor săi în comunicare. In
Franţa, anii 1974 şi 1981 sunt cei mai relevanţi pentru programele politice televizate ale
candidaţilor prezidenţiali.
Propaganda, la rândul ei, este fundamentată pe o argumentaţie manipulată, de vreme ce
mesajul pe care vrem să-1 transmitem este deformat voit cu scopul de a atinge un obiectiv precis.
Informaţia politică este prezentată în aşa fel încât receptorul să o accepte necondiţionat.
Jean-Marie Domenach descrie caracteristicile externe şi interne ale propagandei în lucrarea
Propaganda politică (1950). Astfel, din punct de vedere extern, ea se adresează simultan
individului şi maselor, utilizând toate mijloacele tehnice disponibile (presă, radio, televiziune,
afişe, manifeste, cinema), fiind continue şi durabile pentru a provoca adeziunea Şi acţiunea
receptorului (4).

în ce priveşte caracteristicile interne ale propagandei, acestea răspund principiilor
simplificării (inamicul unic), exagerării trăsăturilor şi repetării mesajelor.
După cum vedem, propaganda politică se manifestă în dinamica vieţii sociale indiferent de
regimul politic. Un timp s-a crezut că utilizarea mass media în scopuri propagandistice ar fi numai
apanajul regimurilor totalitare. Nimic mai fals. Se ştie că războiul din Golf (1991) a demonstrat că
argumentaţia manipulată de democraţiile occidentale, spre inducerea ideii că trupele irakiene ar
reprezenta a patra putere a lumii, dramatizând deciziile şi disimulând realitatea distrugerilor
78
ocazionate de intervenţiile aeriene, a făcut posibilă acceptarea ideii războiului de către populaţiile
ţărilor aliate. Prin urmare, frontiera dintre propagandă şi dezinformare este, uneori, inexistentă.
Referindu-se la dezinformare, Remy Rieffel este destul de concis în caracterizarea ei:
reponse en fait sur une argumentation detournee, volontairement travestie et fausse (5). Deci,
autorul accentuează faptul că transmiterea informaţiilor inexacte este deliberată, trunchind
evenimentele dar păstrând un anumit nivel de credibilitate pentru a putea exercita o influenţă asupra
judecăţilor şi reacţiilor receptorilor.
A.
In acest sens, edificatoare sunt evenimentele politice din România sfârşitului de an 1989. Imaginile
masacrelor de la Timişoara, transmise de televiziunile europene, au acreditat ideea unui genocid la
toate canalele Occidentale, fără însă a se verifica faptele. Teroriştii împânzeau oraşele şi produceau
victime, cu toate că nu a fost dovedit nici un terorist.
Analiza comunicării politice nu poate să se desfăşoare fără a avea în atenţie elaborarea
mesajului. încă din 1940, în Statele Unite, prin diferite surse de comunicare se influenţau opţiunile
politice. In acea perioadă discuţiile politice aveau un rol mai important decât mass-media.
Dezbaterile televizate din campaniile prezidenţiale au început tot în Statele Unite ale

Americii (1960), dovadă elocventă a spiritului lor pragmatic. Din anul 1965, aceste dezbateri
televizate se desfăşoară şi în Franţa. Primul candidat prezidenţial care a folosit, în campania sa
electorală, spoturile publicitare politice a fost, în anul 1952, Dwight Eisenhower.
Aceste dezbateri politice televizate au adus în atenţie, în anul 1960, confruntarea dintre
Richard Nixon şi John Kennedy, când cel din urmă a fost perceput de naţiunea americană ca un
viitor preşedinte competent, entuziast şi convingător, calităţi ce au determinat alegerea sa ca
preşedinte al S.U.A..
In Franţa, începând din anul 1960, oamenii politici, înţelegând influenţa mass mediei, se
apropie tot mai mult de jurnaliştii radio şi T.V. Generalul Charles de Gaulle, precum şi succesorii
săi, au exercitat presiuni asupra responsabililor cu informaţia. Postul de radio Vocea Franţei, după
părerea lui Georges Pompidou, a fost, în toată această perioadă, atent supravegheat. De la sfârşitul
anilor '70 şi mai ales după 1980, d început să se manifeste o schimbare de atitudine în raport cu
ziariştii. Aceştia au început să fie consideraţi veritabili interlocutori pentru guvernanţi, în compania
lor dezbătându-se cele mai importante probleme cotidiene.
Puterea mass media în viaţa politică începe odată cu afacerea Watergate (1972-1974), care
zguduie scena politică americană. Dezvăluirile presei, a mass mediei în general, atrag atenţia şi
încrederea maselor largi de americani, determinând, in cele din urmă, demisia preşedintelui Nixon.
79
Intr- adevăr presa se dovedeşte a patra putere în stat. Confirmarea acestei idei sunt întâlnirile
televizate dintre candidaţii la alegerile prezidenţiale, electorii fiind influenţaţi în opţiunile lor de
mesajele politice transmise.
Prima întâlnire televizată în Europa a avut loc în 1985, când preşedintele francez Francois
Mitterrand a acceptat să participe la o emisiune cu Yve Mourousi, Ca nous interesse, Monsieur le
President.

Anul 1981 a marcat un alt tip de comunicare politică, desfăşurată după modelul
propagandistic, deschizând teatralizarea în confruntarea politică. Reţinem că transmiterea televizată
a mesajului politic din timpul campaniilor electorale cuprinde, în structura sa, trei actori: candidaţii,
mass media şi publicul. Apar, astfel, trei modele de manifestare: modelul dialogat, care pune
accentul pe schimbul de cuvinte şi pe raţionalitatea argumentelor; modelul propagandistic, care
ierarhizează rolurile - o elită în faţa maselor - făcând apel la credinţa şi emoţiile celor care ascultă şi
modelul marketing, ce răspunde unui ansamblu de tehnici inspirate din metodele comerciale,
utilizate în testarea pieţii. Se încearcă, astfel, "vânzarea" omului politic, văzut ca un produs, scopul
fiind succesul acestuia în raport cu consumatorul elector. Piaţa căreia candidatul i se va adresa va fi
segmentată într-un număr de "ţinte", care sunt atrase printr-o publicitate adecvată: o imagine
valorizantă şi câteva sloganuri.
Revenind la modelul propagandistic, acesta este adoptat în confruntarea politică televizată
dintre Valery Giscard d'Estaing şi Francois Mitterrand în emisiunea L'heure de verite, unde apare
pentru prima dată grija pentru retorica politică. Alocuţiunile caută să câştige încrederea unei părţi
importante a electoratului cu scopul de a distruge adversarul. In consecinţă totul este regizat: vocea
trebuie să seducă, gesturile sunt preorientate, iar spontaneitatea "calculată". In plus, publicitatea,
realizată prin sondajele de opinie ritmice, doreşte să evidenţieze cota de popularitate a candidaţilor
politici. Consilierii urmăresc diferite caracteristici şi dispoziţii psihologice care să aibă succes
imediat la public. Spre exemplificare Remy Rieffel ne aduce în atenţie trăsăturile psihologice
accentuate de consilierii lui Jacques Chirac -Curaj, Voinţă, Ardoare - apoi capacităţile acestuia de a
înţelege - ascultă, construieşte - urmate de voinţa lui de a ajunge la putere - Ensemble nous irons
plus loin. Formula

aceasta a fost aleasă în 1988, când consilierii săi utilizează modelul marketing în confruntarea
electorală, folosindu-se drept stindard electoral sintagma: La France en gr and, la France
ensemble. După cum vedem, anul 2002 continuă poziţia afirmată în 1988, adică deschiderea către
80
întreaga populaţie a Franţei - ensemble - împreună.
Prin urmare, mesajul politic este din ce în ce mai simplu şi aparţine, din ce în ce mai mult,
mediei. Profesioniştii din mass-media pot dezvălui mistere iar prin jocul imaginilor, al aspectelor
vieţii politice sau religioase pot salva sau distruge un om politic. (Este cunoscut cazul Şahului
Iranului care apărând frecvent la televizor a determinat scăderea aurei sale. Acesta avea un
comportament occidental într-o ţară dominată de fundamentalismul islamic. Anul 1993 marchează
"războiul casetelor". Egiptul adoptă un asemenea ţip de război pentru a combate extremismul
religios. Tot în acest an este mediatizat "totalitarismul" sârb, justificându-se, astfel, folosirea forţei
N.A.T.O. Septembrie 2001 este momentul în care are loc confruntarea televizată a
fundamentalismului islamic afgan cu Statele Unite. Imaginile au devansat orice comentariu.)
Mesajul politic depăşeşte, astfel, graniţele unei naţiuni şi se supune legilor globalizării. Să reţinem
că aspectele negative ale globalizării sunt puţin mediatizate. Nu întârzie să apară reacţiile politice:
succesele obţinute de extrema dreaptă în alegerile din Europa Occidentală - Austria, Franţa.
3. Comunicare politică şi marketing politic
Profesionalizarea comunicării politice aduce în prim plan trei practici politice: sondajul de
opinie, care face posibilă măsurarea opiniei publice, publicitatea politică şi marketingul politic.
Comunicarea politică se regăseşte în fiecare dintre aceste practici, fiind, la rându-i, influenţată de
rezultatele

obţinute prin măsurarea opiniilor, conduitelor, valorilor şi comportamentelor.
Marketingul politic aduce o producţie profesionalizată în formarea şi distribuirea imaginii
candidaţilor, situându-se în planul praxiologiei politice. Este fundamentat pe postulatul potrivit
căruia comportamentele consumatorilor şi comportamentele cetăţenilor pot fi analizate după
criterii asemănătoare. Logica marketingului este marcată de o reprezentare a societăţii sub forma
unei sume de segmente, ale căror trăsături distinctive ( sociodemograficey culturale, politice etc. )
trebuie cunoscute pentru a le putea evalua cerinţele (6). Analiza vizează atât producătorul imaginii
discursului politic cât şi receptorul, opinia publică. Această industrializare a domeniului politic
funcţionează după formula: Cum poţi vinde imaginea omului politic cu un buget minim ca să obţii
maximă influenţă? Cât de bună trebuie să fie imaginea pentru a fi vândută?
Formulele au la bază viteza executării sondajului de opinie, transmiterii mesajului politic
pe o arie cât mai extinsă şi cu o eficienţă maximă. Principalele elemente componente ale limbajului
politic sunt: miturile cu procedeele lor de simbolizare, valorile, ce edifică/justifică opinii,
comportamente, atitudini, jocurile de imagine şi rolurile, care contribuie la definirea contextului
situaţional, ritualurile şi ceremo-nialurile, consituite din practici protocolare care sunt obligatorii
81
campaniile electorale, emblemele şi simbolurile care dau identitate şi structurează imaginarul
politic.
Comunicarea politică cunoaşte următoarele forme de desfăşurare:
• Ascendentă, dinspre cetăţeni spre guvernanţi,
convertind raporturile sociale în raporturi politice;
cetăţenii caută să influenţeze activitatea politică din
comunitatea lor. Este influenţată de fenomenul
participării politice.

• Macrosociologică, în care participarea politică este privită ca un proces de transmitere
a preferinţelor şi nevoilor cetăţeneşti către sistemul politic.
• Microsociologică, în care comunicarea politică către guvernanţi este însoţită de
participarea politică.
Se disting trei dimensiuni ale comunicării politice:
1. dimensiunea pragmatică;
2. dimensiunea simbolică;
3. dimensiunea structurală.
Pragmatica defineşte practicile reale de comunicare în activitatea politică. Comunicarea
politică utilizează modalităţi specifice: persuasiunea, negocierea şi dominarea. Prin comunicare
aceste modalităţi determină o anume raportare între subiecţii sociali. Efectul se concretizează în
spaţii de cooperare sau de conflict, în funcţie de tendinţele dintre parteneri.
In fapt, comunicarea devine politică în momentul când se înscrie în tensiunea dintre
cooperare şi conflict. Cooperarea presupune comunicarea prin respectarea regulilor de comunicare,
prin pertinenţa informaţiilor, prin utilizarea unui limbaj acceptat de parteneri, prin găsirea acordului
şi acceptarea compromisurilor reciproce. Conflictul şterge regulile jocului politic, forţa limbajului
înlocuind forţa fizică.
Discursul politic reprezintă mijlocul prin care se desfăşoară lupta politică. Resursele
lingvistice sunt distribuite urmând harta diviziunii sociale. Inegalităţile cognitive, culturale se
extind asupra şansei de a exercita puterea. Comunicarea politică este exprimată printr-un limbaj
simbolic, cu mare încărcătură emoţională, care acţionează asupra fondului afectiv al receptorilor.
Formulele lingvistice sunt directe, transparente, pe înţelesul tuturor. Mesajul politic este vehiculat
prin intermediul unor suporturi cât mai diverse: muzică, istorii populare, sloganuri, graffiti, glume,
ironii. Toate
82
au drept scop câştigarea încrederii unui public cât mai numeros, aflat pe o plajă socială
diversificată în care simţul comun leagă raporturi cu bunul simţ. Trăirile lasă în plan secund
raţiunea; o anumită stare de euforie uneşte publicul câştigat. Câmpul receptorilor se compune din
zone favorabile candidatului sau omului politic reprezentativ pentru un partid politic şi zone rigide
în raport cu acesta. La aceste elemente adăugăm prezenţa unor coduri socio-politice care
ritualizează manifestarea discursului politic sau campania electorală, în desfăşurarea sa pe fondul
unui regim concurenţial.
Câteva consideraţii în legătură cu comunicarea politică:
• Ideile ajung prin mass media la liderii de opinie, iar de la ei trec la segmente mai
puţin active ale populaţiei;
• Indivizii sunt mai dispuşi să ţină seama de informaţiile şi sfaturile venite din partea
celor pe care îi cunosc personal pentru că au mai multă încredere în ei datorită
contactului direct, în care există posibilitatea argumentării şi dezbaterii;
• Liderii de opinie devin paznici ai barierei (gatekeepers), surse cheie de informaţie,
controlori ai canalelor de comunicare pentru anumite circuite ale informaţiei şi
influenţei.
La acestea adăugăm câteva reguli de bază ale comunicării politice în perioada desfăşurării
campaniilor electorale:
coerenţa1 impune abordarea marketingului politic ca un sistem, ca un ansamblu de
acţiuni legate între ele şi care se influenţează reciproc. Nici o decizie nu poate fi
luată ignorând consecinţele pe care aceasta le poate avea contrazicând abordarea
urmată până atunci; adaptarea campaniei la timpul prezent - luarea în
consideraţie a tuturor factorilor prezenţi

astăzi şi nu aplicarea unei formule. Nici o campanie nu seamănă cu alta datorită
dinamicii socio-politice;
identificarea minimală - prezentarea unei identităţi politice diferite de cea a
adversarilor; importantă este prezentarea clară a acestei imagini şi identificarea
precisă în ochii electoratului, chiar dacă această prezentare este contestată de
adversarii politici; coordonarea maximă - presupune un centru de comandă unic şi
respectarea tuturor regulilor de prudenţă necesare pentru a nu anticipa rezultatele
alegerilor sau deciziile adversarilor, pentru a nu miza sau folosi informaţii care nu
sunt sigure şi verificate (7).
83
Aplicaţie: Prezentăm un model de chestionar politic, corespunzător dinamicii vieţii politice dm
România, începând din 2004 şi până la etapa eliberării acestei lucrări, prin care am urmărit
evidenţierea plajei de susţinere a partidelor politice, a interesului şi încrederii opiniei publice în
principalele forţe de pe scena politică românească.
CHESTIONAR
1. Numele şi prenumele persoanei (opţional) ...
2. Sexul a) M
b)F
3. Vârsta în ani împliniţi ...
4. Mediul de rezidenţă

a) urban
b) rural
5. Ultimul nivel de învăţământ de cel mai înalt grad absolvit
a) primar
b) gimnazial
c) profesional, complementar sau de ucenici
d) liceal
e) postliceal de specialitate sau tehnic de maiştri
f) universitar de scurtă durată (colegiu)
g) universitar de lungă durată
h) masterat, doctorat
6. Statutul ocupaţional
a) salariat
b) patron
c) lucrător pe cont propriu în activităţi neagricole
d) lucrător pe cont propriu în agricultură
e) şomer
f) pensionar
g) elev
h) student i) casnică j) alt statut ...
7. Unitatea în care lucraţi şi domeniul de activitate al acesteia
TEORIA COMUNICĂRII 139 g. Ce curent politic
preferaţi?
84
a) Liberalism (centru dreapta)
b) Social - Democraţie (stânga moderată)
c) Creştin Democraţie, Populism (dreapta moderată)
d) Comunism (stânga radicală)
e) Conservatorism (dreapta radicală)
f) Naţional - Socialism (extrema stângă naţionalistă)
g) Curentele ecologiste
h) Extrema dreaptă naţionalistă (fascism, neofascism)
9. Cine credeţi că ar putea asigura dezvoltarea europeană (democratică şi economică) a României?
a) Liberalismul
b) Social -Democraţia
c) Creştin - Democraţia
d) Partidele de extrema dreaptă (naţionalism)
e) Partidele de extrema stângă (comunism)
f) Alianţă din două partide (bipartid)
g) Alianţa din mai multe partide (multipartid)
h) Sistem cu partid dominant
10. Ce fel de parlament preferaţi?

a) Parlament unicameral
b) Parlament bicameral
11. Sunteţi de acord cu introducerea votului uninominal?
a) Da b)Nu c) Nu ştiu
12, Care este personalitatea politică în care aveţi cea mai mare încredere?
a) Trai an Băsescu
b) Mona Muscă
c) Teodor Stolojan
d) Călin Popescu Tăriceanu
e) Mircea Geoană
f) Corneliu Vădim Tudor
g) Alta (care) ...
13. Dacă săptămâna viitoare ar avea loc alegeri parlamentare cu care formaţiune politică aţi vota?
a) Alianţa "Dreptate şi Adevăr" (D.A.)
b) Partidul Democrat (PD)
85
c) Partidul Naţional Liberal (PNL)
d) Partidul Social Democrat (PSD)
e) Partidul Conservator (PC)
f) U. D. M. R.
g)Partidul România Mare (PRM) h) Partidul Noua Generaţie (PNG)

i) PNT - CD
J) PIN
k)Altul (care) ...
14. Cum apreciaţi situaţia dumneavoastră economică sub guvernarea actuală (Alianţa D.A.),
comparativ cu guvernarea trecută (PSD)?
a) mai proastă
b) mai bună
c) identică.
(autor: sociolog Suzana Elena CALCIU)
Referiri bibliografice:
1. Moscovici, S., Epoca maselor, Tratat istoric asupra psihologiei maselor, Institutul
European, Iaşi, 2001, p.133.
2. Moscovici, S., op. cit., p.134.
3. Kapferer, J-N., Zvonurile, Humanitas, Bucureşti, 1993, p.92-93.
4. Domenach, J-M., Propaganda politică, în Bertrand, C-J.: Mediaş, Ellipses, Paris, 1995,
p.190.
5. Rieffel, R., Media et vie politique, în Bertrand, C-J.: Mediaş, Ellipses, Paris, 1995,
p.195.
6. Gerstle J., Comunicarea politică, Institutul European, Iaşi, 1992, p.54.
7. Tran V., Stănciugelu L, Teoria comunicării, comunicare, ro., Bucureşti, 2003, p.165.

COMUNICAREA ÎN CADRUL ORGANIZAŢIILOR
Cine va păzi păzitorii înşişi? Iuvenalis
1. Caracteristici ale comunicării manageriale
Comunicarea managerială reprezintă o formă a comunicării interumane, un instrument cu
care conducătorul poate să-şi exercite principalele funcţii: previziune, antrenare, organizare,
86
coordonare, control şi evaluare. Intr-o organizaţie, o asemenea formă de comunicare are rolul nu
numai de a transmite informaţii, ci şi de a schimba mentalităţi, prejudecăţi, spre o mai bună adaptare a
subiecţilor acţionali la obiectivele propuse.
La nivel organizaţional există numeroase canale, reţele de comunicare destinate realizării
funcţionalităţii şi eficienţei activităţii. Avem în vedere complexitatea şi diversitatea obiectivelor de la
nivelul fiecărui subsistem organizaţional, precum şi influenţele exercitate de mediul naţional corelat
cu cel internaţional. Acestor elemente li se adaugă dinamica ce se manifestă în evoluţia vieţii
economice, corelată cu transformările legislative, pentru a face faţă realizării sarcinilor organizaţiei.
Activitatea membrilor cu funcţii de conducere şi coordonare se distribuie pe trei tipuri de
roluri: interpersonal informaţional şi decizional.Cel de-al doilea rol, cel de purtător de cuvânt sau
difuzor de informaţii, ocupă un loc important, regăsindu-se şi în cadrul celorlalte două roluri, de
coordonare şi

decizie. Membrii care ocupă poziţii ierarhice superioare au tendinţa de a-şi defini rolurile
comunicaţionale constitutiv, trans-relaţional. Un asemenea manager tinde să îşi manifeste autoritatea
atât faţă de subordonaţii direcţi, cât şi faţă de alte persoane cu care nu are relaţii directe. Extinderea
competenţelor comunicaţionale dincolo de relaţiile prestabilite determină caracterul neperformant al
mangerului.
Scopul comunicării manageriale îl reprezintă difuzarea de informaţii, în aşa fel încât
executanţii să le poată folosi eficient. Autoritatea poziţiilor din organizaţie se concretizează în
competenţe de comunicare şi de decizie. Au fost identificate următoarele roluri comunicaţionale din
organizaţie: paznicii, oamenii de legătură, liderii de opinie şi cosmopoliţii.
Paznicii sunt cei care în organizaţie au rol de control al fluxului comunicaţional: secretarele,
şefii unor servicii, serviciile de relaţii publice. Aceştia au rolul de a proteja fluxul informaţional de
fenomenul supraîncărcării. Acest comportament se obiectivează în reîntoarcerea informaţiei în sistem
sau pe trasee neoperaţionale.
Oamenii de legătură au rolul de a retransmite informaţiile, cu sau fără prelucrarea acestora,
asigurând fluxul informaţional. Pentru a evita pierderea sau deformarea informaţiei, aceştia trebuie
să cunoască competenţele de comunicare ale membrilor organizaţiei, barierele de comunicare din
reţea cât şi distorsiunile care pot apărea la fiecare nivel de comunicare.
Liderii de opinie sunt cei care introduc informaţii în sistem. Ei au rol decizional în
organizaţie şi competenţe persuasive.
Cosmopolitul îndeplineşte funcţii multiple în comunicare, fiind în multe cazuri manageri de
servicii.
87
Prin conceptul de organizaţie ne situăm atât în sectorul Public cât şi în cel privat. La nivel
public, în ţara noastră, se remarcă ineficienta comunicării ca urmare a existentei unor

bariere excesive, create în special de birocratizare, care împiedică informaţia să parcurgă nivelele
ierarhice până la destinatar. Se constată trunchierea ori deformarea informaţiei atunci când îşi
urmează cursul atât pe verticală, cât şi pe orizontală. Pentru depăşirea unor asemenea efecte, şi-n
acelaşi timp pentru flexibilizarea cursului informaţiei, managerii îndeplinesc cele trei seturi de
roluri, enumerate mai sus. în acest sens, rolurile interpersonale se referă la capacitatea
conducătorilor de a menţine legăturile atât între compartimentele organizaţiei, cât şi cu alte
organizaţii, având în atenţie păstrarea conţinutului informaţiei. Rolurile informaţionale constau în
colectarea, monitorizarea, prelucrarea, sintetizarea şi transmiterea informaţiilor în organizaţie sau
între organizaţii. Cel de-al treilea set de roluri, cel decizional, evidenţiază capacitatea de soluţionare
a disfuncţionalităţilor, capacitatea de negociere prin strategii şi tehnici ce duc la schimbare, mai ales
la deblocarea unor situaţii de criză, prin realizarea unui optim organizaţional.
Comunicarea managerială este raportată la structura şi obiectivele organizaţiei, la contextul
culturii organizaţionale. Drept consecinţă, comunicarea în şi între organizaţii se supune valorilor şi
normelor proprii fiecăreia, eliminându-se liberul arbitru din circulaţia informaţiei. De asemenea,
fiecare angajat se supune normelor etice ale organizaţiei, actul comunicării urmând strategii clare,
elaborate spre a realiza o imagine pozitivă asupra acesteia. Câţiva indicatori sunt definitorii pentru
evidenţierea eficienţei organizaţiei: eficacitatea (gradul de realizare a obiectivului stabilit) şi costul
(cheltuielile de resurse şi efectele negative ale activităţii respective).
Datorită dinamicii organizaţiei, angajatul trece de la statutul de om organizaţional, ca
personalitate birocratică şi dezumanizată (om unidimensional la Marcuse), la statutul de om
asociativ (Toffler), activ şi preocupat de propria sa activitate şi mai puţin de sistemul
organizaţional care-l

găzduieşte. Este foarte interesant acest nou statut profesional care accentuează calitatea activităţii
desfăşurate, perspectivă care orientează către comunicarea laterală, sau pe orizontală, în care
informaţia dezvoltă cooperarea, spiritul de iniţiativă şi cel creativ. Intr-un asemenea proces
comunicaţional creşte gradul de adaptabilitate al membrilor organizaţiei dar şi al organizaţiilor între
ele, oferindu-se un climat de siguranţă şi echilibru. Competiţia trece în plan secund, fără a diminua
interesul profesional. O situaţie de acest tip se găseşte în domeniul artistic, unde întrecerea nu
produce stări de adversitate, ci echivalează cu comparaţia între parteneri, fiecare aflându-se alături
88
de celălalt. In acest sens, se vorbeşte tot mai mult că viitorul unei organizaţii pare să aparţină unei
structuri combinate între raţionalitatea birocratică şi flexibilitatea proprie unei organizaţii
adhocratice, în care birocraţii conlucrează cu grupurile de specialitate, înalt calificate, pentru
realizarea obiectivelor organizaţiei. Şi, în acest caz, comunicarea se va realiza pe acelaşi nivel
ierarhic, cu flexibilitate, iar deciziile vor fi luate de către profesionişti.
în cadrul organizaţiei, comunicarea îndeplineşte următoarele funcţii: funcţia de planificare sau
previziune, funcţia de organizare, cea de coordonare, antrenare şi cea de evaluare- control.
Prima funcţie, cea de planificare sau previziune, se resimte în realizarea obiectivelor
organizaţiei şi constă în stabilirea acestora şi a mijloacelor de realizare a lor. Asistăm la elaborarea
de prognoze, planuri şi programe. Aici intervin deficiente care se resimt la nivelul tuturor celorlalte
funcţii.
Raportul esenţial care poate distorsiona informaţia este cel dintre şef şi subordonat. O
asemenea dificultate poate fi depăşită prin modelul adhocratic, în care nivelele ierarhice nu
influenţează circuitul informaţiei, nici conţinutul mesajului.
A doua funcţie stabileşte principalele procese care trebuie parcurse atât de organizaţie în
ansamblu, cât şi de fiecare

compartiment al acesteia. Funcţia de organizare este întregită de cea de coordonare, care urmăreşte
armonizarea deciziilor şi acţiunilor tuturor membrilor. Coordonarea presupune schimb de informaţii,
urmărind ca parametri: diversitatea serviciilor oferite, nivelul prestaţiei precum şi modul în care
ajunge informaţia la fiecare angajat. Ea este urmată de antrenare, funcţie prin care se realizează
programele şi politicile previzionate.
Ultima funcţie, cea de evaluare, măsoară şi compară realizările, raportându-le la standardele
iniţiale.
A,
In afara acestor funcţii paradigmatice ale comunicării, ce se manifestă la nivelul întregii organizaţii,
managerul, conducătorul organizaţiei va aplica următoarele funcţii ale comunicării: funcţia de
informare, funcţia de influenţare {sau convingere) şi funcţia de integrare a fiecărui subdiviziuni în
ansamblul organizaţiei. Prima funcţie, cea de informare, se sprijină pe informaţiile externezi interne,
care circulă atât prin canalele formale cât şi prin cele neformale ale organizaţiei, antrenând diversele
compartimente ale organizaţiei, alături de membrii acestora. A doua funcţie, cea de influenţare, aduce în
atenţie poziţia ocupată de manager în ierarhia organizaţiei şi aportul său, prin decizii şi recomandări, la
realizarea politicilor acesteia. Cea de-a treia funcţie, de integrare şi menţinere a organizaţiei,
accentuează rolul conducătorului prin cursivitatea informaţiilor, transmiterea mesajelor în funcţie de
89
specificul departamentelor, eliminarea barierelor şi erorilor din circuitul informaţiilor. Fiecare
organizaţie va avea o evidenţă clară a informaţiilor transmise.
Menţionăm faptul că în afara celor trei funcţii evidenţiate la nivelul conducerii, managerii au drept
obiective: motivarea personalului angajat, crearea unei imagini favorabile organizaţiei, promovarea
culturii acesteia. Tocmai aceste obiective ale comunicării manageriale demonstrează

complexitatea şi plurivalenta procesului de comunicare în cadrul organizaţiei, mai ales la nivelul
conducerii acesteia.
Pentru a evidenţia multiplele relaţionali ce apar în procesul comunicării organizaţionale, ne
vom opri la două concepte fundamentale pentru identitatea unei organizaţii: cel de cultură
organizaţională şi cel de cultură comunicaţională. Primul concept desemnează ansamblul ideilor,
teoriilor şi altor cunoştinţe, a regulilor, valorilor, credinţelor, obiceiurilor care caracterizează modul
de desfăşurare al activităţii unei organizaţii. Cel de-al doilea concept ne prezintă totalitatea
informaţiilor şi datelor care circulă într-un context social eliberat de bariere naţionale, prin canale
formale sau neformale. Cultura comunicaţională este rezultanta procesului de globalizare, antrenând
actorii sociali către noi coordonate axiologice prin internaţionalizarea economiilor şi culturilor.
Apar noi standarde de etică la nivel global de care comunicatorii au nevoie în raportările lor dincolo
de spaţiile culturale naţionale. Comunicarea prezintă un caracter bivalent, ea fiind atât un
instrument de emancipare a individului, cât şi mijlocul de control al autorităţilor economice şi
politice prin impunerea unor noi modele comportamentale şi a unor reprezentări sociale proprii
noilor contexte sociale. Intre cultura organizaţională şi cultura comunicaţională există o legătură
reciprocă, informaţiile cuprinse la nivel comunicaţional fundamentând conţinutul culturii unei
organizaţii. Şi reciproca este valabilă: cultura unei organizaţii îşi exercită influenţa asupra calităţii
comunicării. Gândirea comunicaţională cere eforturi teoretice pentru fundamentarea sa, întrcât
înscrie în conţinutul său schimbările şi ritmul de dezvoltare al lumii contemporane. Comunicarea
ocupă un loc important pe harta mondială, jucând rolul principal în jocul internaţionalizării
culturilor şi economiilor, al destinelor umane fericite sau triste.

2. Cultura organizaţională
Ne vom opri asupra acestui termen deoarece el reprezintă un anume tip de personalitate de
bază pentru organizaţie, ajutându-ne să înţelegem procesele complexe, dar profunde, care îşi găsesc
temeiul în aspecte psihologice, axiologice şi etice ce disting o organizaţie de alta. Prin urmare,
indicatorii economici care caracterizează eficienţa unei organizaţii, eficacitatea şi costul, nu mai
90
sunt suficienţi în analiza acesteia. Am putea considera că analiza economică oferă doar o cunoaştere
parţială asupra imaginii organizaţiei; în caz de stagnare sau criză aspectele economice trec în^lan
secund, lăsând locul principal elementelor unor factori psihosociologici ce armonizează tensiunile
dintr-o organizaţie. In acest sens susţinem că organizaţiile diferă între ele prin atmosfera şi felul în
care se lucrează, prin orizontul individual, prin normele şi valorile care reglementează relaţiile
interumane din fiecare compartiment.
Vom porni analiza termenului de cultură organizaţională de la conceptul de bază, cel de cultură.
Să ne amintim că Ralph Linton definea cultura ca totalitatea bunurilor create de om; ea este
ereditatea specifică omului. Fiecare om devine ceea ce este în contactul cu lumea sa, însuşindu- şi
anumite coduri culturale. In* aceste coduri sunt cuprinse atât bunuri materiale cât şi bunuri
spirituale, cultura armonizând, într-o manieră specifică, aspectele obiective cu cele subiective.
Ansamblul valorilor culturale exercită o funcţie formativă asupra personalităţii individului, dându-i
identitate prin jocul asimilărilor şi acomodărilor. Sintetizând, putem considera că prin cultură
înţelegem un mod de viaţă sau existenţa specifică unei comunităţi la un moment dat.
Din perspectivă managerială, cultura este privită ca un ansamblu de norme şi valori care disting
o organizaţie de alta. Fiecare participant la viaţa unei organizaţii vine dintr-un mediu social,
aplicând anumite coduri culturale, acomodate structurii sale psihologice. Iată de ce facem afirmaţia
că fiecare om îşi are lumea sa, anumite coordonate axiologice care-i înfăţişează credinţele,
obiceiurile, mentalităţile, modul de a gândi lumea şi de a o preţui. Depăşind planul individual, la
nivelul organizaţiei - publice sau private - îşi face apariţia un ansamblu de idei, reguli, cunoştinţe,
valori care definesc modul în care se desfăşoară activitatea acesteia. Din multitudinea orizonturilor
culturale cu care sunt înzestraţi membrii organizaţiei, se va forma o atmosferă culturală, proprie
fiecărei organizaţii, care va acţiona asupra membrilor acesteia, modificându-le zestrea culturală.
Conţinutul culturii organizaţionşje cuprinde: elemente comportamentale care apar în
interacţiunea dintre indivizi, valori şi norme, cu prioritate cele de ordin etic, reguli care vor fi
învăţate şi respectate de cei prezenţi în organizaţie, un anumit climat care distinge fiecare
organizaţie în raporturile externe, filosofia după care se ghidează politica organizaţională privind
angajaţii şi clienţii săi. Aplicând conceptul de cultură la organizaţie, curprindem în conţinutul
acesteia idei, credinţe, tradiţii, valori care îşi găsesc aplicaţia în stilul managerial dominant, felul în
care sunt motivaţi membrii organizaţiei, imaginea publică a acesteia. Formatorii culturii
organizaţionale sunt conducătorii organizaţiei. De ei depinde supravieţuirea, dezvoltarea sau
dispariţia unui anumit model de cultură organizaţională. Reţinem şi definiţia lui Schein care conţine
atât aspecte structurale cât şi aspecte funcţionale ale devenirii culturii organizaţiei: un tipar al
presupunerilor fundamentale pe care un grup le-a creat, descoperit şi dezvoltat ca urmare a
91
învăţării în procesul confruntării cu problemele inerente adaptării externe şi integrării interne,
presupuneri care au
150 TEORIA COMUNICĂRII ■

funcţionat suficient de bine pentru a fi considerate valide de către membrii grupului şi pentru a fi
învăţate de către noii membri ca modalităţi corecte de a percepe, gândi şi simţi (1).
Un concept corelativ culturii este cel de identitate organizaţională. Aceasta rezultă din politica
internă a organizaţiei şi din relaţiile stabilite cu celelalte organizaţii care îi recunosc autoritatea.
Fiecare membru al grupului va deveni, treptat, omul organizaţiei, simţindu-i neajunsurile,
bucurându-se de realizările ei, conturând idealuri şi aspiraţii prin raportarea la fondul motivaţional
aparţinător personalităţilor de bază. Dinamica organizaţiei va fi determinată de rolul jucat de
fiecare membru al acesteia. Aşa se face că, atunci când fiecare status organizaţional se realizează la
parametri corespunzători, activitatea de ansamblu va fi caracterizată drept eficientă, iar imaginea va
fi una pozitivă. In caz contrar, activitatea organizaţiei va fi considerată ineficientă iar imaginea
rezultată va fi negativă.
Interferenţele micro şi macro-organizaţionale, nivelice (orizontale) sau internivelice (verticale)
determină identitatea structurii organizaţiei. Intenţia de promovare, manifestă sau latentă, se
întrevede din comportamentul fiecărui component al grupului. Murphy şi Peter ne-au atenţionat,
într-un stil propriu, asupra evoluţiei plauzibile a unei organizaţii: dacă ceva*merge rău, atunci
sigur va merge rău (Murphy) şi într-o ierarhie, fiecare salariat tinde să urce până la nivelul său de
incompetenţă (Peter). Fiecare lege sau principiu conţine o tendinţă posibil evolutivă atunci când se
constată o stare de stagnare sau criză într-o organizaţie. Disfuncţia poate fi de ansamblu sau poate
aparţine unui subiect inadaptat culturii organizaţionale. Cultura organizaţională are rol coordonator
în raport cu multitudinea diferenţierilor culturale, existente în interiorul organizaţiei.

Revenind la conţinutul conceptului de cultură organizaţională vom remarca existenţa unor
elemente etnopsihologice specifice: ritualuri, ceremonialuri, simboluri, tradiţii, obiceiuri, un limbaj
verbal şi nonverbal, anumite reprezentări sociale, articulate în conţinutul cultural. Cei care impun şi
armonizează elementele etnice ale unei organizaţii sunt conducătorii de pe fiecare nivel ierarhic.
Lor le revine întreaga responsabilitate; conduita acestora este exemplară pentru ceilalţi membri al
organizaţiei. Aceeaşi importanţă comportamentală a managerilor este remarcată şi în relaţiile
externe; ei sunt răspunzători pentru promovarea imaginii organizaţiei în raport cu contextul
organizaţional.
Din ansamblul elementelor care compun cultura organizaţiei două sunt esenţiale: valorile şi
92
credinţele. Valoarea se instituie ca un raport între un subiect axiologic şi un obiect axiologic, cu
condiţia ca subiectul să aibă capacitatea de preţuire iar obiectul să răspundă nevoilor şi trebuinţelor
subiectului. Valoarea exprimă tocmai preţuirea unor obiecte, persoane, evenimente, acţiuni, în
măsura în care acestea satisfac trebuinţe umane. Credinţa este o atitudine epistemică ce consideră,
pe baza anumitor probe concludente, că o anumită afirmaţie este adevărată. In mod tradiţional,
termenul de credinţă caracterizează o stare mintală introspectivă cu influenţă comportamentală.
Acesteia îi asociem miturile care descriu istoria unor fapte, evenimente, comportamente ale unor
membri ai organizaţiei cu rol major în evoluţia acesteia. Asemenea "istorii" devin modele, cazuri
exemplare care vor influenţa atitudinea şi comportamentul, registrul axiologic după care se
orientează viaţa organizaţiei.
Valorile şi credinţele reprezintă elemente esenţiale în armonizarea culturilor individuale din
interiorul culturii organizaţionale, dincolo de notele distinctive ale membrilor componenţi. Valorile
şi normele sunt reflectate în strategii, sisteme politice, reguli, proceduri, constituind indicatori ai

permisivităţii şi restrictivităţii dintr-o organizaţie. Normele realizează "sudura" structurii
organizaţiei, impunând un anumit comportament la fiecare nivel ierarhic. Iar modul de structurare
relevă gradul în care membrii acesteia pot participa, într-o manieră critică, la sistemul de valori
adoptat. Aceşti factori unificatori au rolul de a forma profilul uman reprezentativ pentru o anumită
organizaţie. Rezultanta este un limbaj verbal şi nonverbal propriu, anumite ceremonialuri, un
anumit stil de conducere, respectul pentru anumite simboluri - steagurile, sigla companiei ş.a. -,
toate determinând echilibrul organizaţiei şi constituind "certificatul de garanţie" în raporturile dintre
organizaţii. Se consideră că, elaborarea unui logo carespunzător ilustrează atât forţa şi puterea
organizaţiei cât şi instrumentul de comunicare eficientă între aceasta şi publicul ei. Există mai multe
tipuri de logo: logo-ul alphanumeric (logotipul) - creat pe baza unor elemente de tip lingvistic,
poate prezenta doar numele firmei sau variante (iniţialele sau o singură literă), sau un asamblaj de
cifre şi litere; logo-ul iconic (icotipul) - se bazează fie pe elemente figurative (personaje, obiecte,
animale, etc), fie pe elemente non-figurative (săgeată, cerc, pătrat etc); logo-ul mixt, cazul adoptat
cel mai frecvent, în care emblema rezultă din asocierea elementelor lingvistice şi iconice; cele
două tipuri de mesaj pot fi relaţionate fie prin juxtapunere, fie prin legătură (elementele au ceva
comun), fie prin "ancorarea" conţinutului lingvistic în conţinutul imagistic (sau invers) - unul din
mesaje are un conţinut mai larg care se particularizează cu ajutorul elementului asociat (2).
Organizaţiile îşi propun să angajeze persoane care se potrivesc culturii sale. Mai mult, culturile
se menţin prin îndepărtarea celor care se îndepărtează de normele şi valorile promovate. Metodele
de menţinere şi consolidare a culturii organizaţionale urmăresc: felul în care managerii reacţionează
93
la crizele şi conflictele organizaţionale; criteriile pentru

angajare şi promovare; promovarea şi respectarea ritualurilor şi ceremonialurile care dau identitatea
organizaţiei.
Identitatea unei instituţii depinde de competenţa şi interesul conducătorilor. Cultura acesteia se
poate dezvolta sau poate fi distrusă în funcţie de competenţa liderilor. O instituţie poate avea o
cultură sinucigaşă sau o cultură de perspectivă. Primul formă de cultură, sinucigaşă, este
caracterizată prin conflicte interpersonale, rivalităţi polarizate în grupuri, prezenţa permanentă a
zvonurilor, bariere între conducere şi angajaţi. Cea de-a doua formă de cultură, de perspectivă, se
bazează pe colaborare, participarea la procesul decizional, nevoia de autocontrol şi de creaţie,
aprecierea pe baza unor criterii clare.
3. Tipuri de culturi organizaţionale şi implicaţiile lor asupra procesului comunicării
Charles Handy distinge următoarele tipuri de cultură: cultura de tip Putere, cultura de tip Rol,
cultura de tip Sarcină şi cultura de tip Persoană (3). Fiecare dintre aceste tipuri culturale are o
dinamică proprie, constituind o structură specifică de comunicare, antrenând relaţii interumane şi
influenţe corespunzătoare intereselor organizaţiei. Uneori, tipurile culturale pot coexista în funcţie
de dinamica sarcinilor de îndeplinit. Să urmărim trăsăturile caracteristice fiecărui tip cultural pentru
a înţelege felul în care se desfăşoară procesul comunicaţional:
Cultura de tip Putere este întâlnită în organizaţiile mici, comerciale şi financiare, politice sau
sindicale cu unică orientare. Comunicarea are loc de sus în jos; are caracter prescriptiv, fiind o
comunicare directă şi asertivă. Controlul este exercitat de conducători prin intermediul unor
persoane "

de încredere", alese de aceştia. Eficienţa, dependentă de încredere şi empatie, este analizată după
rezultate şi nu contează mijloacele folosite. Informaţiile sunt transmise de la centru iar comunicarea
capătă o formă interpersonală.
Cultura de tip Rol este cunoscută prin conceptul de birocraţie şi are ca structură sectoare
specializate. In acest caz controlul se exercită prin numeroase proceduri, prin standarde şi reguli,
prin definirea strictă a posturilor, prin modalităţi precise de comunicare. Comunicarea este
formalizată, dirijată, cu feed-back redus, urmând circuitul ierarhic. Nu se admite nici o abatere de la
standardele prestabilite, iar rolul este mai important decât persoana. Un asemenea tip cultural şi
comunicaţional depinde de raţionalitatea alocării sarcinilor de lucru şi este specifică unui mediu
stabil, care poate controla piaţa cu produse de lungă durată (companii de automobile, de asigurări
94
sau de produse petroliere).
Cultura de tip Sarcină este orientată, după cum îi arată numele, pe realizarea sarcinilor,
căutându-se toate modalităţile de plasare a specialiştilor pe fiecare nivel ierarhic. Accentul vieţii
organizaţiei şi al distribuirii informaţiilor aparţine grupului de experţi, fiecare nivel ierarhic
căpătând un anumit grad de autonomie, favorabilă competenţelor şi respectului reciproc. Drept
urmare, relaţiile interumane sunt întemeiate pe competenţă şi respect iar climatul comunicaţional
este bazat pe cooperare. O asemenea flexibilitate comunicaţională este optimă într-o piaţă dinamică
a produselor, unde viaţa produselor este scurtă iar managerii acceptă sancţiunea din partea
specialiştilor din organizaţie.
Cultura de tip Persoană aduce în prim plan individul, lăsând în plan secund organizaţia.
întregul organizaţional este subordonat fiecărui membru, angajatul având o putere absolută.
Comunicarea are un caracter informai; ea se bazează pe cooperare. Angajatul va considera
organizaţia drept un mijloc de realizare a propriilor interese. Un asemenea tip cultural

organizaţional şi comunicational se întâlneşte în contemporaneitate la majoritatea firmelor, remarc
an du-se, astfel, o criză de identitate şi comunicare (intercomunicare).
Considerăm că, în procesul de management comunicarea are un caracter permanent, iar
particularităţile de manifestare sunt corelate cu tipul de cultură prezent în fiecare organizaţie în
parte.
4. Formele comunicării organizaţionale
Scopul comunicării organizaţionale este realizarea unui flux informaţional optim desfăşurării
activităţii tuturor instanţelor structurale ale organizaţiei - departament, direcţie, birou, persoană.
Informaţia trebuie să ajungă în timp util pentru a servi obiectivelor organizaţiei; în caz contrar,
valoarea informaţiei se pierde. Drept urmare, pentru a realiza obiectivele şi programele de
dezvoltare ale organizaţiei, procesul comunicational se va corela cu structura organizaţiei, urmărind
câţiva indicatori importanţi în derularea sa: calitatea managementului realizat de persoanele aflate
în posturi de conducere, gradul de profesionalizare al executanţilor, traseul urmat de informaţie de
la transmiţător la receptor.
Schimbul de mesaje poate fi ascendent, de la bază către vârf, sau descendent, de la vârf la bază,
existând şi posibilitatea schimbului între aceleaşi nivele ierarhice, orizontal. In cazul schimbului de
informaţii formale comunicarea este realizată prin canale prestabilite, sub formă de: rapoarte, note,
circulare, prezentări, şedinţe. Prin canalele neformale circulă informaţii fără utilitate imediată,
spontane, fără legătură cu activitatea organizaţiei. Asemenea informaţii sunt considerate ineficiente
şi lipsite de credibilitate. Canalele de comunicare informală apar spontan şi sunt într-un
95
dinamism permanent atât ca

diversitate cât şi ca extensie. Ele prezintă avantajul de a transmite rapid informaţia şi de a avea o
mare putere de influenţare.
Un tip interesant de comunicare organizaţională este cea dintre şef şi subordonat, realizată fie
ascendent, fie descendent. Managerul trebuie să-şi orienteze subordonaţii spre realizarea sarcinilor,
să clarifice recompensele, să ofere sprijin social şi emoţional. în acelaşi timp, subordonaţii îşi vor
clarifica toate întrebările privitoare la sarcinile ce le au de realizat şi se vor implica în tendinţele
evolutive ale organizaţiei. Avem în atenţie o serie de bariere comunicaţionale existente între şef şi
subordonat: solicitări conflictuale ale rolului, efectul de cocoloşirey efectul statutului funcţiei.
Având în atenţie abilităţile de conducere ale managerului, s-au constatat două tipuri de
manageri: managerul lider, cel care conduce prin comunicarea unei viziuni asupra a ceea ce trebuie
să se realizeze, şi managerul administrator, cel care participă direct, conducând şi orientând prin
exemplu propriu, la realizarea politicii de la nivelul organizaţiei.
Urmând criteriul stilului de conducere, remarcăm: un stil autocratic, caracterizând managerul
centrat spre realizarea sarcinilor, iar la polul opus se află stilul democratic, având drept scop
atragerea membrilor organizaţiei către analiza şi îndeplinirea sarcinilor. Aceste două tipuri de
conducere nu pot epuiza toate stilurile de conducere şi comunicare.
Stilul de comunicare, împreună cu gradul de implicare al managerului în realizarea sarcinilor, a
evidenţiat existenţa unor modele manageriale specifice organizaţiilor zilelor nostre:
Managerul populist a ajuns conducător ca urmare ci presiunilor sindicale sau pentru că se
bucură de popularitate printre angajaţi (...). In acest caz, climatul de comunicare se caracterizează
prin:
-comunicare aproape exclusiv pe orizontală sau de jos în sus;

-discuţiile au loc în afara unor reguli formale şi despre subiecte nelegate de muncă;
-comunicarea informală sub formă de bârfă şi de zvon;
-dispoziţiile sau nu se dau sau se discută şi nu se respectă.(...)
Managerul autoritar este, în general, o persoană competentă din punct de vedere profesional,
corect, serios, foarte muncitor (...). Climatul de comunicare va fi cu siguranţă defensiv-agresiv,
-comunicarea are loc de sus în jos;
-managerul nu ascultă, nu are timp- el dă dispoziţii;
-feed-back-ul este redus şi se referă strict la muncă, nu şi la atitudinile şi sentimentele celor ce
96
muncesc;
-informaţia care circulă este distorsionată sau blocată.
Managerul conciliator promovează strategii de supravieţuire de la o zi la alta, în încercarea de
a împăca atât nevoia de restructurare, cât şi doleanţele angajaţilor.(...) El este un comunicator
abil care ştie să negocieze, să rezolve conflicte, să mulţumească ( . . . ) pe toată lumea.
Managerul incompetent ajunge în funcţie conjunctural şi rezistă foarte puţin. Acest manager
nu acordă atenţie nici problemelor sociale şi nici celor de eficienţă a muncii. (...) Climatul
comunicării este defensiv, iar scopul comunicării este supravieţuirea.
Managerul participativ-reformator acordă atenţie deosebită implementării schimbării, fără a
pierde din vedere problemele sociale generate de acestea, căutându-le soluţii.(...) Se
caracterizează printr-o capacitate deosebită de antrenare a personalului, printr-o competenţă de
comunicator deosebită. Capabil să perceapă corect mesajele, dă dovadă de flexibilitate în situaţii
de criză sau de conflict de muncă. Are în minte o strategie clară, ştie să o comunice oamenilor şi
să le transmită entuziasmul său (4).

Dinamica pieţii internaţionale a făcut ca succesul oamenilor de afaceri să depindă de modul cum
comunică între ei, cum îşi armonizează interesele şi nevoile în direcţia obţinerii unor afaceri de
succes. Avantajul de a cunoaşte oameni de afacei de peste hotare este că, dacă aceştia vor veni
vreodată în ţara ta să investească, te vor căuta. Este ideea care i-a coordonat pe Thomas şi Penny
Power către iniţierea Ecademy, cel nu important site de networking pentru oameni de afaceri dir
întreaga lume. Ei au constituit o bază de date pe baza căreia se pot face opţiuni pentru a promova o
afacere. In felul acesta s-au evidenţiat relaţii personale foarte puternice care au la bază un cod
comporatamental inclus în etica afacerilor:
• Membrii trebuie să aibă un comportament civilizat şi un limbaj cuviincios.
• Primeşte oameni din întreaga lume în reţeaua ta, pentru că îţi vor furniza informaţii
preţioase despre afaceri care se desfăşoară pe glob.
• Onestitatea este deosebit de importantă. Trebuie să oferiţi informaţii sigure şi
neinterpretabile despre persoana şi afacerea voastră.
• Fiţi deschişi la sugestii şi la ideile altora, astfel veţi obţine mai mult de la Ecademy.
• Criticarea unor membri trebuie să fie directă, nu să se transforme într-un atac public.
Mulţumeşte celor care te-au ajutat şi recunoaşteAe meritele
(Extras din conferinţa ţinută de Thomas Power, în cadrul Zilelor Biz.)
# TEORIA COMUNICĂRII 159

5.Efectele birocraţiei asupra comunicării organizaţionale
Starea de sănătate a oricărei organizaţii, indiferent de profilul ei, este dată de capacitatea
97
acesteia de a răspunde schimbărilor. Esenţa normalităţii constă în flexibilitatea de adaptare la
transformările interne şi externe. Nivelul de eficienţă trebuie corelat cu măsura moralităţii ce
caracterizează factorul uman la orice nivel organizaţional. Trebuie să reţinem că mărirea gradului
de adaptabilitate a organizaţiilor diminuează gradul adaptabilităţii membrilor ei (Toffler).
Un fenomen care produce abateri grave în circuitul informaţiei la nivelul organizaţiilor este
birocraţia. Birocraţia este un fenomen propriu societăţii mecaniciste, preluat de modernitate, cu
efect perturbator faţă de inovaţie şi tot ce este nou. Dincolo de aceste efecte alienante pe care le
produce, birocraţia rămâne un proces actual care se autojustifică.
Fiecare epocă naşte propria sa formă de organizare dar şi mecanisme proprii de
autoconservare. Uneori, instinctul de conservare se opune ritmului accelerat de schimbare. Aşa a
apărut birocraţia, o stavilă rigidă şi încărcată de inerţie împotriva noului, "speriată" de flexibilitatea
societăţii moderne. In 1964 sociologii i-au dat ca "speranţă de viaţă"un interval de timp de 25 până
la 50 de ani. Se pare că s-au inşelat. Organizarea birocratică a cunoscut o continuă evoluţie,
căpătând forme noi, caracteristice modificărilor din societatea contemporană. Birocraţia a rămas un
refugiu pentru cei incapabili să se schimbe dar şi pentru cei care doresc, prin orice mijloc, puterea.
Aşa cum kitsch-ul, ca fenomen al devalorizării artei, a devenit o realitate prezentă zilelor noastre,
birocraţia reprezintă un kitsch organizaţional, care accentuează unele aspecte ale procesului
comunicării, alterându-le pe celelalte. Evoluţia societăţii a demonstrat că formele de birocraţie au
fost necesare factorului uman, care şi-a creat din ele un sistem de

rezistenţă în raport cu schimbările socio-politice şi tehnologice Fenomenul birocraţie a cunoscut o
istorie proprie, urmân ritmul de structurare şi restructurare al organizaţiilor.
H. Mitzberg identifică cinci structuri organizaţional care îmbracă haină specifică în planul
birocraţiei: birocraţie simplă, birocraţie mecanicistă, birocraţie profesională, forma divizionară
şi adhocrafia. Să urmărim câteva însuşiri caracteristice ale acestora:
Structura simplă se caracterizează printr-o presiune puternică în direcţia centralizării,
exercitată de vârful strategic (de conducere). Dominaţia de la vârf este tot mai mult percepută ca
patemalistă şi autocratică, în neconcordanţă cu timpurile moderne. O asemenea structură poate fi
prezentă în perioada constituirii organizaţiilor, fără a putea ţine ritmul schimbărilor din timpurile
moderne
Birocraţia mecanicistă nu depinde de o singură persoană (fiind mai sigură din acest punct
de vedere). Presiunea cea mai puternică vine de la tehnostructură, de la cei din domenii precum cele
de planificare, financiar, producţie şi a altora din aceeaşi categorie. Presiunea se exercită în direcţia
standardizării. Controlul fiind permanent, acest tip de birocraţie îngreunează schimbările. Asemenea
model îl regăsim în organizaţii ce presupun o activitate repetitivă.
Birocraţia profesională corespunde caracteristicilor organizării moderne, în sensul că pune
accentul pe promovarea oamenilor în funcţie de cunoştinţele profesionale, nu de rang şi permite libera
lor grupare în funcţie de problemele ce trebuie rezolvate. Deci, importanţi sunt specialiştii cu o
înaltă calificare profesională, rolul managerilor ca agenţi de legătură evidenţiind cât de greu este
de coordonat şi de controlat un astfel de tip de organizaţie. (...) Structura democratică a birocraţiei
profesionale suferă din cauza problemelor de coordonare şi jurisdicţie.

Forma divizionară a birocraţiei este larg răspândită în corporaţiile industriale particulare dar
poate fi întâlnită şi în universităţile cu mai multe campusuri, sau în administraţia medicală (...), în
toate sistemele centralizate în care instanţele guvernamentale controlează un număr mare de
98
întreprinderi. Această structură este superioară birocraţiei mecaniciste, deoarece funcţionează ca
"un cartier general" care controlează mai multe asemenea birocraţii mecaniciste. Deficienţele apar
în planul evaluării, indicatorii fiind cu prioritate cantitativi. Cu toate că fiecare departament se
bucură de o anumită autonomie, "cartierul general" controlează dinamica cantitativă a fiecărui
sector, reducându-i libertatea de decizie. Se consideră că este cea mai modernă formă de birocraţie.
Adhocraţia este un tip birocratic propus de Mitzberg şi acceptat de Toffler, întrucât se poate
supune schimbărilor printr-un important spirit de inovaţie. Acest tip de birocraţie foloseşte
profesionalismul specialiştilor, încurajează comunicarea laterală între grupuri de specialişti şi
facilitează transmiterea informaţiilor. Ritmul extrem de rapid de apariţie a problemelor noi,
neprevăzute, ca şi timpul scurt în care trebuie luate deciziile conduc de cele mai multe ori la
eliminarea lanţului de comandă sau a drumului de sus în jos pe scara ierarhiei, specialiştii luând ei
înşişi decizii.
Există două variante de adhocraţie. O adhocraţie operantă, care lucrează direct cu clienţii, (...),
şi una administrativă, care se serveşte pe ea însăşi (5).
Am prezentat aceste modele de birocraţie pentru că ele se manifestă, cu impact diferenţiat, în
dinamica oricărei organizaţii, căpătând particularităţi specifice pentru fiecare departament şi
influenţând cursul informaţiilor transmise. Aşa se face că, o birocratizare excesivă determină
multiple bariere în comunicarea informaţiilor până la destinatar. Când se manifestă ierarhic,
coordonatorii de la nivelele superioare sunt

lipsiţi de informaţii reale, la dispoziţia lor stând rapoarte interminabile.
Pentru o comunicare eficientă şi diminuarea efectelor perturbatoare ale birocraţiei se renunţă la
modalităţile inutile şi costisitoare de transmitere a informaţiilor şi de luare a deciziilor. Optimizarea
procesului comunicaţional are în atenţie câteva condiţii cu efecte pozitive asupra fluidizării
informaţiilor, la nivelul fiecărui membru al organizaţiei. Comunicarea managerială îndeplineşte
condiţii cognitive şi motivaţionale. Ea răspunde:
Nevoii de a şti - aspect cognitiv care surprinde cunoştinţele profesionale necesare îndeplinirii
sarcinilor;
Nevoii de a înţelege - întemeierea teleologică a fiecărei acţiuni;
Nevoii de a exprima sau, altfel spus, a putea aduce opinia proprie la cunoştinţa celorlalte nivele
superioare, de conducere.
Aceste trebuinţe se constituie ca stimuli motivaţionali în realizarea procesului comunicaţional
organizaţional, în care forma mesajului şi modalitatea de transmitere reprezintă indicatori ai
eficienţei efectului. Pentru a împlini aceste cerinţe mesajul are o importanţă hotărâtoare; o anume
formă de comunicare poate atrage înţelegere din partea receptorului, chiar şi atunci când solicitatea
nu poate fi împlinită, sau poate provoca o stare de criză sau conflict, când receptorul nu este
"pregătit" să accepte răspunsul. (Aceste aspecte vor fi tratate în subcapitolul: Comunicarea în
prevenirea, reducerea şi rezolvarea conflictelor).
Mesajul trebuie să respecte câteva reguli pentru a-şi atinge scopul:
-formularea să fie concisă şi exactă, pentru a fi înţele corect;
-transmiterea să se realizeze rapid şi fără deformări;
-deciziile să aparţină nivelului ierarhic pe care îl vizează;

-procesul de comunicare a informaţiilor trebuie să fie flexibil, pentru a face posibilă utilizarea
de informaţii noi în situaţii noi.
Nu în ultimul rând, procesul comunicaţional organizaţional corespunde rolurilor îndeplinite de
99
cei aflaţi în funcţii de conducere: roluri interpersonale, roluri informaţionale şi roluri decizionale.
Cele trei tipuri de roluri conţin o serie de responsabilităţi pe care le au de îndeplinit managerii
oricărei organizaţii:
- capacitatea acestora de a reprezenta un departament, o direcţie în faţa celorlalţi membri
ai organizaţiei. Managerii sunt responsabili de relaţiile interpersonale interne şi de relaţiile cu
exteriorul.
- capacitatea conducătorilor de a colecta, monitoriza, prelucra şi sintetiza informaţii, atât
intraorganizatoric cât şi interorganizatoric. Cu cât o autoritate îşi menţine deschiderea către
membrii săi, cu atât corespunde unei imagini pozitive, atrăgând încrederea celor pe care îi
reprezintă.
6. Rolul comunicării în prevenirea, reducerea şi rezolvarea conflictelor
Situaţiile de criză şi conflict apar între comunicatori atunci când informaţia lipseşte sau e
prea săracă, când nu există timp suficient pentru culegerea datelor, când mesajul nu e decodificat
corect. Emiţătorul transmite mesaje într-un regim de normalitate; o dată apărută o situaţie de criză,
acesta este supus unui "bombardament" informaţional.
Pentru început vom lămuri aparatul conceptual cu care operăm. Termenul de criză exprimă
o perioadă din dinamica unui sistem caracterizată prin acumularea accentuată a

dificultăţilor, izbucnirea conflictuală a tensiunilor, fapt car face dificilă funcţionarea sa normală,
declanşându-se presiuni de schimbare. Iar prin conflict desemnăm opoziţia directă, lupta între
indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunităţi, state cu interese economice, politice,
religioase, etnice, rasiale divergente sau incompatibile, cu efecte distructive asupr interacţiunii
sociale. (6)
Conflictul desemnează o neînţelegere, o ciocnire d interese, care poate cunoaşte diferite grade
de intensitate. Termenul provine din latinescul conflictus cu accepţiunea de lovirea împreună cu
forţa. In comunicare conflictul exprimă dezacorduri, fricţiuni între membrii grupului; ciocnire de
interese. Din această perspectivă se disting următoarele forme: conflict agresiv, în care părţile
adoptă atitudini radicale, exclusiviste; conflict reţinut, în care părţile au o motivaţie raţională în
realizarea unor interese proprii. în primul caz, recunoaşterea părţii adverse este impusă de lege, în
timp ce în al doilea caz, părţile îşi recunosc reciproc legitimitatea. Goodall (7) identifică zece tipuri
de diferenţieri care ar genera conflicte interpersonale: diferenţe de opinii asupra unei problematici,
diferenţe de valori care afectează realizarea sarcinilor, dezacorduri privind calitatea dovezilor
utilizate, care afectează deciziile luate, conflicte privind loialitatea personală sau prietenia,
inluenţând compatibilitatea rolurilor, conflicte rezultate din neînţelegeri asupra obiectivelor şi
scopurilor, .asumarea unor obiective sau scopuri din perspective diferite, conflicte privind
perceperea recompenselor, contribuţia fiind apreciată mai mare decât recompensa, conflicte
determinate de prejudecăţi personale, conflicte rezultate din înfăţişarea fizică sau atractivitatea
faţă de o persoană, conflicte ce scot în evidenţă ambiţia, motivaţia sau conducerea, conflicte
atribuite stilului personal - stil de comunicare, stil de conducere, stil de viaţă.

Conflictul parcurge mai multe etape: dezacordul, confruntarea, escaladarea, de-escaladarea,
rezolvarea. Cursul evolutiv al acestuia depinde de o serie de strategii de comunicare, aplicate pentru
100
orientarea emiţătorului. Acestea sunt: a) de informare, emiţătorul dorind ca destinatarul să înţeleagă
situaţia, fără ca acesta din urmă să fie implicat în procesul comunicării; b) de convingere, emiţătorul
doreşte ca receptorul să acţioneze. In acest al doilea caz, are loc implicarea receptorului în conflict,
pentru a cunoaşte opiniile şi pentru a-1 convinge să acţioneze favorabil.
Dacă urmăreşte derularea situaţiei de criză, emiţătorul poate utiliza: strategia pas cu pas;
strategii de inversare, strategii de răsturnare a imaginii. Prima strategie, pas cu pas, este foarte
necesară pentru a ţine sub control situaţia, distribuind periodic informaţii către mass-media,
rapoartele periodice putând controla zvonurile. A doua strategie, de inversare, presupune ca
emiţătorul să aducă contraargumente rapide. Este o strategie de imagine. Ultima strategie, de
răsturnare a imaginii, este aplicată când componenta "imagine" este considerată arma de bază
pentru una dintre părţile aflate în conflict. Nu trebuie uitat că un factor important de analizat este
credibilitatea. Credibilitatea emiţătorului potenţează convingerea receptorului, cu condiţia ca primul
să aibă o imagine pozitivă în viaţa publică.
In situaţiile de conflict, comunicarea este o componentă esenţială a activităţii de relaţii publice.
Informarea presei şi a agenţilor guvernamentali se va face periodic iar dezbaterile, privind
soluţionarea conflictului, vor fi atât interne cât şi externe. Mesajele vor fi cât mai bine elaborate,
eficienţa mesajului depinzând de gradul său de elaborare. Pentru a menţine "trează" atenţia
publicului, mesajul va cuprinde ideea de bază.
Canalele de comunicare se vor supune următoarelor criterii: timp, cost, precizie, detaliu,
relaţie, nevoia de înscris.

Emiţătorii se află într-o luptă permanentă cu păstrarea sau răsturnarea imaginii asupra
evenimentului. Imaginea de la "faţa locului" produce un efect imediat asupra receptorului. La fel de
importantă este perspectiva din care o prezinţi. La toate aceste elemente adăugăm nevoia prezenţei
unor persoane " martor" de la locul crizei. Nu în ultimul rând, considerăm oportune dezbaterile
evenimentelor, însoţite de soluţii plauzibile.
In situaţiile de criză sau conflict un rol important revine "artei" negocierii. Negocierea este o
confruntare nearmată, prin care două sau mai multe persoane, cu interese şi poziţii contradictorii,
dar complementare, pot să ajungă la un angajament reciproc avantajos. Ea este procesul în care
părţile, având obiective comune şi conflictuale, dezbat posibilităţile unui posibil acord. Are loc un
dialog între două sau mai multe persoane, prin care se încearcă să se ajungă la o înţelegere şi să se
stabilească un acord. în acest proces scopul urmărit este controlat de alte persoane, de la care dorim
sa obţinem ceea ce vrem, atâta timp cât şi aceştia doresc ceva de la noi.
Premisa de la care pornim în procesul negocierii este faptul că fiecare parte are nevoi directe sau
indirecte pe care vrea să le satisfacă; când sunt ignorate nevoile unui partener, rezultatele exclud
orice înţelegere, declanşându-se conflictul. Drept urmare, negocierea este văzută ca o confruntare în
care toţi partenerii sunt câştigători. Ea înseamnă admiterea altor idei, presupunând compromisuri,
concesii pentru a evita ruperea relaţiilor şi declanşarea conflictului deschis. Negocierea este un
instrument pentru a realiza o înţelegere mutuală. Există şi cazuri când negocierea înseamnă
menţinerea unui contract, câştigarea de timp, împiedicarea situaţiei de conflict deschis.
Clasificarea negocierilor în funcţie de comportamentul uman şi de tipul de interese conduce la
două mari categorii* negocieri personale şi negocieri colective. Semnalăm faptul că negocierea
permite menţinerea sau dezvoltarea unor relaţii

interumane sau sociale, a unor relaţii de afaceri sau diplomatice.
101
Structura paradigmatică a procesului de negociere prezintă cinci elemente: prezenţa actorilor,
existenţa unei probleme, un sentiment reciproc de independenţă, căutarea unui soluţii agreate de
toţi partenerii, menţinerea unei relaţii între parteneri. Unele dintre aceste elemente se vor
transforma în principii de bază ale negocierii, dovedind că procesul negocierii implică o anumită
etică şi principialitate:
Avantajul reciproc; conform acestui principiu, acordul este bun când toate părţile au de
câştigat, când se susţine soluţia aleasă şi se respectă acordul încheiat.
Principiul monedei de schimb sau al schimbului scump -ieftin este Legea reciprocităţii sau a
simetriei conform căreia, dacă cineva dă sau ia ceva, partenerul va resimţi dorinţa de a-i da sau de
a-Hua ceva în schimb. Fiecare renunţă în favoarea celuilalt la ceva de o importanţă minoră pentru
sine, dar valoros pentru celălalt, primind în schimb o favoare importantă pentru sine, dar mai puţin
importantă pentru partener.
Principiul moralităţii şi legalităţii; moralitatea are în vedere obiectul problemei, demersul
acesteia şi respectarea normelor dintre parteneri.
Există patru faze de pregătire a negocierii şi şase paşi parcurşi în procesul negocierii (după
O.Pânişoară):
1) pregătirea, desemnând ce vrea partea care propune negocierea;
2) dezbaterea, privind ce vrea cealaltă parte;
3) propunerea, urmând ce se poate negocia (şi ce nu);
4) negocierea propriu-zisă sau ce se poate face schimb (8).
Cei şase paşi ai negocierii sunt:
1) pregătirea negocierii, cu trei subetape: stabilirea obiectivelor negocierii; evaluarea
cazului celeilalte părţi; evaluarea punctelor tari şi a punctelor slabe;

2) elaborarea unei strategii;
3) începerea negocierii include începutul propriu-zis şi stabilirea a ceea ce se va discuta;
4) clarificarea poziţiilor celor două părţi, cu trei componente: obţinerea informaţiilor;
testarea argumentelor şi poziţiilor; folosirea intervalelor de timp şi a amânărilor;
5) negocierea pe etape: obţinerea concesiilor; depăşirea impasurilor; încercarea de a
obţine un acord;
6) încheierea negocierii (unde ne axăm pe formularea unui acord şi pe asigurarea
aplicării lui) (9).
Au fost identificate cinci greşeli întâlnite în procesul negocierii:
• sindromul sensului unic când negociatorii intră în negociere convinşi că cealaltă parte
va accepta soluţiile lor;
• sindromul câştig - pierdere când negociatorii consideră că o parte trebuie să câştige;
• sindromul mersului la întâmplare când aspectele problemei sunt abordate haotic;
• sindromul evitării conflictului conform căruia nediscutarea problemelor esenţiale ar
duce la rezolvarea conflictului;
• sindromul capsulei timpului când negociatorii consideră că problemele pot fi tratate
izolat de condiţiile concrete, omiţându-se aspectele esenţiale.
Atitudinea negociatorului este influenţată de aspecte ale personalităţii sale, cum ar fi: tipul de
inteligenţă (logică, analogică, normativă), caracterul, temperamentul, valorile personale. La acestea
se adăugă stilul negociatorului, rezultat din punerea în practică a atitudinii acestuia. Un negociator
poate fi autoritar (afirmându-şi puterea), şarmant (încearcă să-i
102
convingă pe parteneri prin seducere), tehnic (caută să înţeleagă faptele, aducând argumente).
Analiza negocierii aduce în atenţie următoarele întemeieri conceptuale:
a. Strategia de negociere exprimă un ansamblu de
decizii, globale şi finale, care urmează să fie luate în
vederea realizării obiectivelor urmărite. Strategia
funcţionează numai dublată de arta de a orienta şi
controla interacţiunea voinţelor aflate în conflict,
folosind logica argumentelor raţionale şi energia
psihologică a emoţiilor şi sentimentelor.
b. Tactica este acea parte a strategiei care are rolul de
a stabili mijloacele şi formele de acţiune ce urmează
a fi folosite în realizarea scopurilor urmărite.
c. Tehnica defineşte totalitatea procedeelor ce urmează
să fie folosite în desfăşurarea discuţiilor între
parteneri cu scopul de a se ajunge la un consens.
Metodele aplicate în negociere sunt influenţate de scopul şi obiectul pus în discuţie, de
instituţiile existente, inclusiv de legislaţie, de obiceiuri şi mentalităţi, de ideologia dominantă şi, nu
în ultimul rând, de factorul economic. In societăţile dezvoltate economic, motivaţia economică
joacă un rol principal în procesul negocierii.
Dinamica negocierii este influenţată de cinci elemente:
1. Obiectul negocierii;
2. Contextul în care are loc negocierea;
3. Miza negocierii;
4. Raportul de forţe care se instalează între negociatori;
5. Negociatorii înşişi.
Procesul negocierii se circumscrie unui obiect iar obiectul este inclus într-un context.
Premisa de la care se

porneşte este următoarea: fiecare parte are nevoi directe sau indirecte pe care doreşte să le satisfacă.
Miza, sau rezultatul scontat, are importanţă fundamentală şi este constituită dintr-un
ansamblu de interese, preocupări, cerinţe, constrângeri şi riscuri resimţite de negociatori într-un
mod mai mult sau mai puţin explicit. Aceasta determină poziţia negociatorului.
Raportul de forţe rezultat din confruntarea capacităţii negociatorului plasează pe unul
dintre parteneri pe poziţia favorabil/defavorabil. în funcţie de poziţia ocupată în proces, partenerii
de negociere relaţionează între ei.
Tipurile de negociere sunt determinate de mai multe criterii:
a) în funcţie de orientarea păţilor negocierea poate fi conflictuală sau cooperantă;
b) în funcţie de zona de interes negocierea este personală, comercială şi politică;
c) după dimensiunea părţilor negocierea este individuală sau în echipă;
d) urmând modalitatea de desfăşurare, negocierea poate fi directă sau purtată prin
mediatori;
e) ca formă de desfăşurare, negocierea este scrisă sau verbală;
f) având în atenţie persoanele participante, negocierea poate fi cu persoane cunoscute
sau cu necunoscuţi;
g) după durată, negocierea este scurtă în timp sau o relaţie de durată.
103
Dintre formele de negociere amintim:
Negocierea distributivă (câştigător/perdant sau victorie / înfrângere)

Pe parcursul desfăşurării procesului de negociere concesiile exercită influenţă diferită
asupra partenerilor.

Fiecare concesie făcută partenerului vine în dauna concedentului. Atunci când se acceptă între
adversari cu interese opuse, concesiile sunt semn de slăbiciune.
Tacticile şi tehnicile de negociere sunt dure şi tensionate:
• polemica purtată prin contre permanente şi prin devierea sistematică de la subiect;
• atacul în forţă şi intimidarea;
• manevrele retorice bazate pe disimulare, pe mascarea intenţiilor, ascunderea
adevărului şi pe culpabilizarea adversarului;
• descalificarea prin rea credinţă, prin atac la persoană şi prin căderea în derizoriu.
Negocierea integrativă (victorie/victorie)
Este cea în care sunt respectate aspiraţiile şi interesele partenerului, chiar dacă vin în contact
cu cele proprii. Se bazează pe respectul reciproc şi pe tolerarea diferenţelor de aspiraţii şi de opinii.
Acest tip de negociere este avantajos pentru că se ajunge la soluţii mai bune, durabile, părţile
consolidându-şi relaţiile. Climatul negocierilor este caracterizat prin încredere şi optimism, iar
acordul, odată obţinut, are şansa de a fi respectat.
Negocierea raţională
In acest tip de negociere părţile nu-şi propun să facă concesii, ci încearcă să rezolve litigii de
fond de pe o poziţie obiectivă. Algoritmul raţionalităţii presupune: definirea problemelor,
diagnosticarea cauzelor, căutarea soluţiilor. Negociatorul caută să înţeleagă miza pusă în joc de
partener, să-i cunoască sentimentele, motivaţiile şi preocupările.
Marja de negociere
Procesul negocierii este foarte complex, implicând poziţii diferite ale negociatorilor,
conştientizate mai mult sau

mai puţin. Aceste poziţii de negociere au fost cuprinse în tre' clase:
• Poziţia declarată deschis, numită şi poziţia d plecare, este formulată pentru a-şi
asigura o marjă de manevră în raport cu pretenţiile partenerului. De regulă cel care
declară primul este dezavantajat în raport cu cel care declară ulterior.
• Poziţia de ruptură, numită şi poziţia limită minimală/maximală, este limita dincolo de
care negociatorul nu mai angajează nici o discuţie. Fiecare partener trebuie să intuiască
şi să evalueze momentul când se va adopta o asemenea poziţie.
• Poziţia obiectiv, numită şi poziţia aşteptare. Este o poziţie realistă în care se pot
echilibra pretenţiile partenerului. Negociatorul speră că va putea obţine mai mult de la
partener, fără a-i leza interesele.
Cele trei poziţii de negociere vor avea aplicabilitate î funcţie de evoluţia procesului de
negociere iar suprapunere acestora antrenează o zonă în care ei se pot înţelege. Aceast zonă a fost
denumită marjă de negociere şi se delimitează d poziţia de ruptură a părţilor negociatoare. Succesul
une: negocieri depinde de evaluarea corectă a poziţiei de ruptură, d evitarea oricăror fenomene de
inhibare şi folosirea din plin propriilor resurse. Fiecare negociator are propriul stil d negociere,
adaptat etapelor negocierii şi dispoziţiei psihofiziologice a momentului. Precizăm că s-au contura
104
următoarele stiluri de negociere, specifice tipului d personalitate al negociatorului:
a) Stilul senzitiv caracterizează persoanele care cred î existenţa mai multor metode pentru
atingere aceloraşi rezultate. Astfel de persoane nu po rezolva singure problema şi nu îşi asum
eventualele riscuri. In negociere se manifestă docil

şi pasivi, indecişi când sunt stresaţi. Intră în conflict cu persoanele ce manifestă stil
practic.
b) Stilul exuberant este specific oamenilor entuziaşti, atraşi către distracţie, detaşaţi de
problemele negociate. Acest stil caracterizează persoanele cărora le place să vorbească
în public; sunt indivizi creativi dar nu pot duce problema până la capăt. Cu toate că
sunt persoane optimiste, când sunt stresaţi schimbă subiectul. In acelaşi timp, nu
tolerează rutina şi manifestă impulsivitate în luarea deciziilor. Sunt în relaţii tensionate
cu raţionaliştii.
c) Stilul practic se manifestă la personalităţile pragmatice, competitive şi competente,
orientate spre obţinerea rezultatelor. Sunt persoane care îşi asumă riscul şi pot
comunica bine. Uneori pot fi arogante, dominante, impunându-se în mod dictatorial.
Aplicând acest stil obţinem o negociere optimă dacă eliminăm detaliile, urmărind, într-
un mod simplu, numai obiectivul. Stilul practic intră în conflict cu stilul senzitiv.
d) Stilul raţional este propriu persoanelor care gândesc în detaliu asupra procedurilor de
negociere şi impun regulile negocierii. Strategia adoptată este cea pas cu pas, motivaţi
fiind de acurateţea datelor şi de logica argumentelor. Acest stil intră în conflict cu stilul
exuberant.
Stilul de negociere este însoţit de tacticille care stabilesc mijloacele şi formele de acţiune în
desfăşurarea negocierii, ţinând cont de rezultatul urmărit. Tacticile de negociere sunt:
- Tactica lui Da.,., dar; ne face mai agreabili pentru partenerul de negociere, instaurând
o atmosferă calmă între parteneri.
- Picior în prag; urmăreşte să convingă partenerul că dreptatea îi aparţine.

- Băiat bun - băiat rău; parcurge structura romanelor şi filmelor poliţiste.
- Tactica erorilor deliberate; este o tactică neloială de negociere în care greşelile sunt
deliberate.
- Tactica ostaticului; poziţia ostaticului este ocupată de un document, de o favoare sau
recompensă.
- Trântitul uşii în nas sau tactica retragerii după refuz.
- Tactica falsei oferte.
- Tactica intoxicării statistice pentru anularea argumentelor partenerului de negociere.
- Tactica bazar; pretenţiile iniţiale sunt diminuate din ce în ce mai mult.
Tactica vânzare în trei paşi; prima ofertă este prea scumpă, a doua este ieftină dar de
calitate slabă, iar a treia de calitatea primei oferte, dar la un preţ mai mic.
- Tactica stresării şi tracasării; slăbeşte rezistenţa fizică şi psihică a adversarului;
- Tactica mituirii; porneşte de la premisa că nimic din ce-i omenesc nu este străin oricărui
partener de negociere;
- Tactica surprizei sau dacă nu-l poţi convinge, zăpăceşte-ll
- Tactica reprezentantului, retragerea din negociere prin aprecierea depăşirii mandatului.
- Tactica feliei de salam sau pas cu pas în obţinerea scopului.
105
- Tactica time out; pauzele fiind alese special pentru lansarea următoarei runde de
negociere.
- Tactica negocierii sterile; negocierea nu urmăreşte un obiectiv precis.
- Tactica dacă ...atunci; du ut des, facio utfacias.

- Tactica scurt - circuitării\ când se ajunge la un punct critic se schimbă nivelul
negocierii.
- Tactica parafrazei; se aplică atunci când vrei să câştigi încrederea adversarului prin
reluarea ideilor acestuia.
- Tactica de asociere - disociere; priveşte creşterea numărului de parteneri sau
dezbinarea adversarilor.
- Tactica întrebărilor; porneşte de la premisa că cel care întreabă conduce procesul
negocierii.
Datorită complexităţii procesului de negociere, extinderea acestuia în cadrul mecanismelor
decizionale produce efecte contradictorii. Pe de o parte, negocierile previn conflictele şi asigură
economisirea pierderilor, pe de altă parte, negocierile însemnă costuri suplimentare, mai ales atunci
când se desfăşoară pe perioade mari de timp şi necesită pregătiri suplimentare datorate
complexităţii.
1. Schein, E., Organisational Culture and Leadership, 2-ad edition, San Francisco,
Jossey, 1992, p.233.
2. Heilbrunn, B., Logo-ul, Bucureşti, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice,
2002, p.91-102.
3. Handy, Ch., Unterstanding Organisations, Minddlesex, Penguin Books,
Harmondsworth, 1985, p. 188-196.
4. Tran, V. şi Stănciugelu, L, Teoria comunicării, Bucureşti, Comunicare ro., p. 227-
228.

5. Mitzberg, H., Inside our strânge world of organisation, London, Collier
Macmillan Publisers, 1989.
6. Tran, V. şi Stanciugelu, L, op. cit., p. 233.
7. Goodall, Jr., L., Small group communication in organisation, Wm. C. Brown
Publishers, IA, 1990, pp.115-118.
8. Pânişoară, O., Comunicarea eficientă. Metode de interacţiune educaţională,
Editura Polirom, Iaşi, 2004,'p. 180.
9. Pânişoară, O., op. cit., p.182.
106
ARTA ORATORIEI
Să spunem ce simţim (şi) să simţim ce spunem; vorbele să fie de acord cu

viaţa.
Seneca
Ne asumăm o incursiune în istoria oratoriei din perspectivă filosofică, aducând în atenţie câteva
personalităţi politice şi juridice care au orientat cursul istoric al societăţilor în care au trăit. In
acelaşi timp, ne asumăm şi un prim reper în prezentarea oratorilor aducându-1 în atenţie, ca un prim
orator al timpurilor antice, pe Socrate, maestrul cuvintelor rostite dar niciodată scrise. Vorbele sale
se adresau spiritului prin raportare directă, transparentă către interlocutor. Cu încredere în puterea
cunoaşterii şi autocunoaşterii omeneşti, Cel mai înţelept dintre atenienii vremii sale, după declarţia
Pythiei ca răspuns la celebra maximă afirmată de Socrate ştiu că nu ştiu nimic, va sfârşi odată cu
neputinţa semenilor săi de a-1 înţelege, îndrăzneala sa a fost pedepsită prin oferirea pocalului cu
cucută, ca sancţiune premială. Martiriul socratic confirmă mitul peşterii susţinut de PI aton.
Adevărul, asemănător soarelui, te orbeşte dacă nu eşti obişnuit cu el. "Povara" adevărului este mai
grea decât "uşurinţa" îndurării erorii. Ochii noştri cad pradă iluziilor şi greşelilor, nefiind pregătiţi
pentru contemplarea frumuseţii adevărului. Socrate acceptă condamnarea heliaştilor pentru că a
crezut, până în ultima clipă a vieţii sale, în legile şi hotărârile juridice ale cetăţii ateniene. Dialogurile
sale, dar mai cu seamă "Apărarea"sa, reprezintă un

argument al faptului că retorica nu poate fi practicată decât de omul bun şi drept, că forţa politică
nu se poate baza decât pe forţa morală.
Aceeaşi convingere este susţinută şi de Platon care apreciază retorica ca artă ce susţine adevărul
şi nu ca iscusinţă de a fermeca şi plăcea (Phaidros). In acest sens, Platon consideră că un bun orator
trebuie să fie un om drept care ştie să practice şi să facă dreptate. Pentru el, profesorii de retorică
care despart arta vorbirii de justiţie şi morală, nu sunt demni de îndatoririle lor.
în dialogul Omul politic Platon, prin personajul SOCRATE CEL TANAR, se opreşte asupra
atributelor retoricii:
STRĂINUL: Aşadar cărei ştiinţe îi vom atribui noi capacitatea de a convinge mulţimea şi
gloata prin poveşti şi nu prin învăţătură?
SOCRATE CEL TANAR: Este clar, cred eu, că şi acest "dar" trebuie atribuit retoricii.
STRĂINUL: Dar faptul de a hotărî dacă trebuie să acţionezi faţă de anumiţi oameni şi în
anumite împrejurări prin puterea de convingere sau prin forţă, ori pur şi simplu să nu întreprinzi
nimic, prin aceasta, la rândul lui, cărei ştiinţe îl vom atribui?
SOCRATE CEL TÂNĂR: Celei care comandă artei convingerii şi artei vorbirii.
STRĂINUL: Dar aceasta n-ar putea fi alta, cred eu, decât puterea politică. •
SOCRATE CEL TÂNĂR: Foarte bine ai spus! STRĂINUL: Şi, astfel, se pare că această retorică a
fost repede delimitată de politică, ca fiind o specie diferită şi, de fapt, subordonată acesteia (1). In
Phaidros Platon extinde analiza artei vorbirii:
107
SOCRATE: Să ne imaginăm atunci că Adrastos, "cel cu glas de miereyy, sau chiar Pericle,
ar auzi de splendidele artificii pe care le depanam mai adineaori, de vorbirea concisă
TEORIA COMUNICĂRII , 179

sau de aceea înflorită şi de toate celelalte pe care le-am pomenit, spunând că trebuie să le
cercetăm îndeaproape; crezi oare că ei ar fi la fel de nesuferiţi precum am fost noi purtându-ne
atât de grosolan, şi că ar spune vorbe de oameni prost crescuţi celor care au scris şi l-au învăţat
pe alţii astfel de lucruri, încredinţaţi că au de-a face cu retorica? Sau crezi că, arătându-se mai
înţelepţi ca noi, ei ne-ar dojeni spunând: "Phaidros, şi tu, Socrate, nu trebuie să fiţi urâcioşi;
dimpotrivă, arătaţi-vă îndurători faţă de aceia care, neştiutori să poarte o discuţie, s-au dovedit a
nu fi capabili să definească retorica; şi când, supuşi unei atari neştiinţe, stăpâni doar pe cunoştinţe
începătoare, ei au căzut pradă închipuirii de-a fi descoperit însăşi retorica; şi când, trecându-le
altora aceste cunoştinţe, ei socotesc că au predat fără cusur retorica, fără să-şi dea osteneala de a
prezenta fiecare lucru în parte într-un chip convingător şi de a îmbina părţile într-un întreg,
convinşi fiind că e de datoria învăţăceilor înşişi să obţină toate acestea prin propriile lor puteri, în
cursul cuvântării chiar. "
PHAIDROS: Cam aşa mi se pare şi mie, Socrate, că arată genul de artă pe care oamenii
de felul acesta, prin scrierile şi învăţăturile lor, o prezintă a fi retorică; şi socotesc că ai vorbit cu
multă dreptate. Spune-mi, însă, arta aceluia care este cu adevărat un cunoscător al vorbirii şi
priceput în a-i convinge pe alţii, cum şi unde poate fi însuşită?
SOCRATE: Posibilitatea de a dobândi perfecţiunea în luptele oratorice pare să atârne,
dragă Phaidros - ba chiar atârnă în chip necesar - de aceleaşi condiţii care trebuie împlinite în
celelalte arte: dacă natura te-a înzestrat cu darul vorbirii, şi dacă pe acesta îl vei spori cu ştiinţa şi
cu truda, vei fi un orator preţuit de toţi. Dacă, în schimb, unul dintre lucrurile acestea îţi va lipsi,
vei fi un orator nedesăvârşit.(...) Ajungând la o cale de urmat în arta oratoriei, Socrate afirmă:
Toate artele mari au nevoie, pe lângă celelalte calităţi, de o vorbire subtilă şi sublimă
privind fiinţa naturii; căci

tocmai de aici pare să le vină înălţimea şi desăvârşirea pe care o ating în toate privinţele. Or,
Pericle, pe lângă daru-i înnăscut, tocmai aceste calităţi le-a dobândit. întâlnindu-l pe Anaxagoras,
care, cred eu, era un astfel de om, el s-a hrănit cu gândirea cea înaltă, ajungând să pătrundă natura
raţiunii, cât şi pe aceea a absenţei ei, deci tocmai lucrurile despre care Anaxagoras vorbise pe larg.
De aici el deprinsese, pentru arta oratoriei, ceea ce i se potrivea.
PHAIDROS: Ce vrei să spui?
SOCRATE: Fără îndoială, acelaşi lucru ca în medicină se petrece şi în retorică.
PHAIDROS: Cum adică?
SOCRATE: In amândouă aceste arte se cere analizată o natură: în prima, natura corpului, în
cealaltă, natura sufletului; căci dacă vrem să-i dăm trupului sănătate şi putere cu ajutorul
leacurilor şi al hranei, nu ne putem restrânge doar la rutină şi experienţă, ci trebuie să recurgem
şi la arta medicinei; şi, la fel, dacă vrem să-i trecem sufletului convingerea pe care o dorim şi
virtutea, trebuie s-o facem cu ajutorul unor vorbiri şi practici care să urmeze anumite reguli (2).
Arta oratoriei este considerată de Socrate drept o "psychagogie", o artă a călăuzirii
sufletelor cu ajutoru cuvântărilor. Şi aceasta nu numai în tribunale şi în toat celelalte adunări
obşteşti, ci şi în întrunirile private, e rămânând aceeaşi, fie'că e vorba de lucruri mari sau mici
(3).
Grija pentru potrivirea cuvintelor în călăuzirea sufletelo este întâlnită la Academia lui Platon.
108
Aici s-a format cel m mare orator al tuturor timpurilor, Demosthenes. Născut într-familie bogată,
tatăl său fiind armurier, el trăieşte dram nedreptăţii la vârsta de 7 ani, odată cu moartea tatălui când
tutorii îi fură averea. Pentru a-şi face dreptate, el se pregăteşte cu oratorul Isaios, recunoscut pentru
valoarea pledoariilor sale juridice.

Cariera sa politică îl impune ca şef al opoziţiei partidului aflat la putere, mobilizându-i pe greci
împotriva lui Filip al Macedoniei. Astfel apar cele trei Filipice, discursuri care îşi propuneau să-i
mobilizeze pe atenieni contra duşmanului macedonian. O altă serie de discursuri, tot în număr de
trei, sunt cunoscute cu numele cetăţii greceşti Olint - Olintiene iar un alt discurs celebru,
Chersones, poartă numele altei cetăţi greceşti. Cuvintele folosite de Demostene sunt pline de forţă
asupra auditoriului, au o mare energie de exprimare şi impresionează prin ritmicitatea lor, reţinând
atenţia trează. Filipica a treia este recunoscută ca cel mai ilustru discurs politic iar Pentru coroană
ca cel mai impresionant discurs politic.
Filipica a treia ni-1 prezintă pe Filip, adversarul lui Demostene timp de paisprezece ani, ca
fiind autorul abuzurilor şi pricina nenorocirilor suferite de cetăţile greceşti:
Aproape în fiecare adunare se fac auzite multe discursuri cu privire la încălcările pe care
Filip le săvârşeşte de când a încheiat pacea, nu numai împotriva noastră, dar chiar împotriva
celorlalţi greci şi sunt convins că toţi ar declara, deşi nu fac aceasta, că se impune ca prin cuvintele
şi faptele noastre să oprim şi să pedepsim îndrăzneala acestui om. Am totuşi convingerea că
întreaga situaţie a fost împinsă atât de departe prin nepăsarea şi delăsarea voastră, încât mi-e
teamă că voi rosti cuvinte defăimătoare, spunând numai adevărul; căci dacă v-aţi învoi ca toţi
oratorii de aici să facă propuneri şi voi să votaţi cele mai vătămătoare măsuri, n-aş crede că
situaţia noastră ar putea deveni mai rea decât este acum.
Această stare de lucruri s-ar datora, în viziunea lui Demostene, atât preferinţei oratorilor de
a vorbi căutând mai degrabă să fie pe plac decât să vă dea sfaturile cele mai utile dar şi altora care
acuzând şi calomniind pe cei ce se ocupă cu treburile publice, nu fac altceva decât să îndemne pe
cetăţeni

să se încaiere între ei, ..., şi să dea lui Filipputinţa să spună şi să facă orice vrea. Aceste
deprinderi ale politicienilor sunt criticate, iar Demostene captează atenţia auditoriului prin
frumuseţea şi armonia frazei, prin maniera de adresabilitate:
Vă cer, atenieni, ca în situaţia când voi spune cu sinceritate adevărul, să nu vă mâniaţi
pe mine, ci mai degrabă să cugetaţi. Voi socotiţi că a vorbi deschis asupra oricărei chestiuni
trebuie să fie un drept comun pentru toţi locuitorii Atenei, de aceea voi aţi îngăduit acest lucru
atât străinilor, cât şi sclavilor. La noi, atenieni, deşi se pot vedea mulţi sclavi, spunând cu mai
multă libertate ceea ce vor, decât în unele din celelalte cetăţi greceşti, voi totuşi aţi alungat cu
desăvârşire această libertate din adunările deliberative.(...)
Ceea ce vreau eu să vă spun este poate ciudat, dar este adevărat; pricina nenorocirilor
noastre din trecut poate deveni un izvor dătător, de speranţe pentru viitor. Cum se explică acest
lucru? Treburile noastre merg rău fiindcă voi n-aţi îndeplinit nici una din datoriile voastre, fie
ea oricât de mică; însă în cazul când voi, deşi v-aţi fi îndeplinit îndatoririle, treburile ar fi
rămas într-o stare atât de rea, n-ar mai fi nici o nădejde de îndreptare. Acum Filip a biruit
nepăsarea şi lipsa voastră de prevedere, dar el n-a biruit şi cetatea; voi n-aţi fost învinşi, dar
nici nu v-aţi mişcat din loc.
Dacă toţi am recunoaşte că Filip duce un război împotriva cetăţii şi nu respectă pacea,
celui urcat la tribună nu iar rămâne nimic altceva de făcut decât să ne arate şi să ne sfătuiască
109
cum ne putem apăra prin mijloacele cele mai sigure şi cele mai repezi. Unii cetăţeni au o
judecată atât de greşită încât, în timp ce Filip cucereşte cetăţi, ia în stăpânire posesiunile
voastre şi nedreptăţeşte pe toată lumea, ei ascultă în linişte pe oratorii care în adunare spun
neîncetat că unii dintre noi aţâţă războiul; de aceea e necesar să luăm măsuri de prevedere şi să
punem lucrurile la punct în această privinţă.(...)

Dacă cetăţii noastre îi este îngăduit să păstreze pacea şi acest lucru stă în puterea noastră
- ca să încep de aici - eu îndată declar că trebuie să păstrăm pacea şi cer ca acel care susţine acest
lucru să facă propuneri şi fără a ne înşela să indice măsurile ce trebuie luate. Dacă însă
potrivnicul nostru, cu armele în mână şi cu o puternică armată în jurul lui ne aruncă în faţă drept
momeală cuvântul pace şi în realitate duce război împotriva noastră, ce ne mai rămâne altceva
decât să ne apărăm? Dacă vreţi însă, după pilda lui Filip, să spunem numai că respectăm pacea,
sunt de acord.
Dacă cineva crede că aceasta este pace şi la adăpostul ei Filip, punând mâna pe toate
celelalte cetăţi, va veni cu război împotriva noastră, spun mai întâi că delirează şi apoi că pretinde
ca noi să respectăm pacea cu Filip, dar Filip să nu se comporte la fel; şi tocmai acest lucru îl
susţin eu: Filip, cheltuind mulţi bani, cumpără putinţa ca el să ducă război împotriva voastră, iar
el în schimb să nu fie atacat de voi.{...)
Căci el spune că nu vă face război, iar eu sunt atât de departe să admit că el, săvârşind
aceste fapte, respectă pacea încât susţin că acel care încearcă să atace Megara, care instaurează
tirania în Eubeea, pune la cale intrigi în Pelopones şi săvârşeşte totul cu arma în mână, susţin încă
o dată că acela încalcă pacea şi porneşte război, afară numai dacă voi nu susţineţi că cei ce
pregătesc maşini de război respectă pacea, până în momentul când vor aduce maşinile aproape de
zidurile Atenei. Desigur, nu veţi susţine aceasta. Căci un om care pregăteşte toate mijloacele ca să
mă strâmtoreze şi să mă supună, acela se află în război cu mine chiar dacă nu-mi aruncă săgeţi
sau suliţi.(...)
Vreau să vă vorbesc despre lucruri care-mi inspiră teamă cu privire la treburile noastre şi
dacă judecata mea o veţi găsi dreaptă, atunci să permiteţi argumentele mele şi să vă îngrijiţi cel
puţin de voi înşivă, dacă nu de alţii; iar dacă vi se pare că spun lucruri fără şir şi sunt orbit să nu-
mi daţi atenţia

cuvenită unui om cu mintea întreagă, nici acum, nici altă dată.(...)
Mă opresc asupra altui lucru. Văd că toţi, începând cu voi, aţi acordat lui Filip un drept pe
temeiul căruia, în decursul anilor s-au iscat toate războaiele între greci. Care este acest drept?
Dreptul de a face tot ce vrea şi, în chipul acesta, dreptul de a ciunti şi prăda unul după altul
popoarele Greciei şi de a înrobi cetăţile, năvălind asupra lor.
Şi cu toate acestea voi aţi fost conducătorii grecilor timp de şaptezeci şi trei de ani, iar
lacedemonienii douăzeci şi nouă de ani au avut oarecare putere şi tebanii în timpul din urmă după
lupta de la Leuctra. Cu toate acestea, niciodată nu vi s-a îngăduit nici vouă,nici tebanilor şi nici
lacedemonienilor să faceţi tot ce aţi voi. Nicidecum!...
De altfel, oricât de mari greşeli ar fi săvârşit lacedemonienii în cei treizeci de ani ai
hegemoniei lor şi străbunii noştri în cei şaptezeci de ani de hegemonie, astea sunt puţin lucru,
atenieni, sau mai degrabă nu reprezintă nimic faţă de nedreptăţile pe care le-a săvârşit Filip
împotriva grecilor în cei aproape treisprezece ani de când se ridică mereu.
Uşor pot arăta acest lucru în câteva cuvinte. Trec peste Olint, Methona, Apollonia şi cele
treizeci şi două de "cetăţi din Tracia, pe care Filip le-a distrus în întregime cu atâta cruzime încât,
110
trecând pe acolo, ţi-ar fi greu să spui că au foit cândva locuite; nu mai vorbesc că neamul atât de
numeros al foceenilor a fost nimicit. Dar în Tesalia cum stau lucrurile? N-a înlăturat el din aceste
cetăţi constituţiile lor şi le-a impus tetrarhii pentru a înrobi nu numai cetăţi, ci ţinuturi întregi?
Cetăţile din Eubeea nu sunt ele conduse de tirani şi toate acestea nu se petrec într-o insulă vecină
cu Teba şi Atena? In sfârşit, nu stă scris în chip precis în scrisorile lui: "Sunt în legături de pace cu
cei ce voiesc să-mi dea ascultare". Şi el, Filip, nu scrie acestea fără a le înfăptui!
Astfel el se află în drum spre Helespont, mai înainte s-a năpustit asupra Ambraciei şi este stăpân în
Elida, cetate populară din Pelopones. Nu de mult plănuia să pună mâna prin surprindere pe
Megara; pe scurt, nici Grecia, nici ţinuturile barbare nu mai pot satisface ambiţia acestui om.
Şi noi, grecii de pretutindeni, deşi vedem şi ştim acestea, nu ne trimitem ambasadori unii
altora ca să discute această situaţie şi nu ne indignăm, ci suntem stăpâniţi de o aşa nepăsare şi
cetăţile noastre rămân izolate prin şanţuri şi parapete, încât până în ziua de azi n-am putut face
nimic folositor şi absolut trebuitor tuturor şi nu ne-am putut uni, înjghebând o comunitate bazată
pe ajutor şi prietenie împotriva duşmanului comun.
In schimb, îngăduim cu indiferenţă ca acest om să devină din ce în ce mai puternic şi
fiecare, după cum cred eu, este hotărât să profite de timpul în care altul piere, fără a se gândi la un
mijloc de a scăpa Grecia şi fără a întreprinde vreo acţiune pentru aceasta. Desigur, toată lumea
ştie că primejdia din partea lui Filip, întocmai ca atacurile periodice ale frigurilor sau ale altei
boli, se sting de acel care crede că acum se află foarte departe de pericol. (...)
Argumentând poziţia dictatorială a lui Filip asupra cetăţilor greceşti, prin impunerea formei
de guvernământ tesalienilor, alungarea partidului democrat din Eretria, instalarea tiranului
Filistides la Oreos, năpustirea asupra Ambraciei şi Leucadiei, smulgerea oraşului Echinos tebanilor,
dorinţa de a preda Naupactos-ul etolienilor, Demostene continuă prin dezvăluirea pricinii răului -
corupţia.
In zilele noastre, toate acestea s-au vândut ca marfa în piaţă şi s-au introdus în locul lor toate
relele care au pierdut Grecia şi au corupt-o. Care sunt aceste rele ? Invidia împotriva celui care a
primit bani; deprinderea de a râde, dacă acesta mărturiseşte; iertarea, dacă a fost dovedit; ura
împotriva

aceluia care ar imputa aceste lucruri poporului şi trădătorilor; în sfârşit, toate relele legate de
faptul de a primi bani.
în sprijinul argumentării stării grave, de decădere şi corupţie de care îl face răspunzător pe
Filip, Demostene prezintă o inscripţie a străbunilor săi aşezată pe Acropolă, gravată în bronz ce
trebuia să-i călăuzească pe atenieni.
Să vedem dar ce spune inscripţia: "ARTHMIOS", glăsuieşte ea, "DIN ZELEIA, FIUL LUI
FYTHONAX, SĂ FIE ÎNFIERAT DE ATIMIE (pierderea drepturilor civile - n.a.) ŞI DECLARAT
DUŞMAN AL POPORULUI ATENIAN ŞI AL ALIAŢILOR LOR. ATÂT EL CÂT ŞI NEAMUL LUI".
Apoi urmează motivul acestei condamnări: "PENTRU CA A ADUS AUR DE LA PERŞI ÎN
PELOPONES. "(...)
Dar aceasta nu este pedeapsa care de obicei se înţelege prin atimie. Căci ce-l interesa pe
un locuitor din Zeleida dacă era oprit să se bucure de drepturile civile ale atenienilor? In legile
privitoare la omor stă scris despre cei al căror delict de omucidere nu poate să dea loc la o
urmărire judiciară, dar care pot să fie ucişi fără a se săvârşi o nelegiuire: "Să moară cel pedepsit,
fără dreptul de a fi răzbunat." Deci legea glăsuieşte că cel care omoară pe unul din cei astfel
înfieraţi este considerat nevinovat.
Aşadar, acei atenieni socoteau că ei trebuie să se îngrijească de salvarea tuturor grecilor;
căci le-ar fi fost indiferent dacă cineva din Pelopones cumpăra sau corupea pe unul sau altul, dacă
111
ei n-ar fi socotit aşa. Şi însă aşa pedepseau şi înfierau pe cei ce-i ştiau vânduţi, încât fapta lor
ruşinoasă era gravată pe o coloană de bronz. Fireşte, prin astfel de măsuri grecii inspirau teama
barbarilor şi nu barbarii grecilor.{...)
Cu totul altfel se prezintă situaţia Greciei vremii sale:
In vremea noastră, vedeţi desigur că trădătorii au făcut să piară totul şi că nimic nu se
mai hotărăşte prin bătălii şi lupte. Iar Filip, aţi auzit, merge oriunde vrea, fără a fi însoţit

de falanga formată din soldaţi înarmaţi, ci are totdeauna în preajma lui soldaţi uşor înarmaţi,
arcaşi, mercenari, deci o armată de felul acesta.
Cu aceste armate uşoare, el se năpusteşte asupra cetăţilor ai căror cetăţeni sunt atinşi de
patima neînţelegerii între ei când vede că nimeni nu iese la luptă din cauza neîncrederii reciproce,
aşezându-şi maşinile de război, începe asediul. Nu mai vorbesc că nu-i pasă de vreme, iarnă sau
vară, şi că nu există pentru Filip un anotimp anume în care el să înceteze acţiunile militare.(...)
Atenienii sunt îndrumaţi să lupte atât împotriva lui Filip cât şi împotriva vrăjmaşilor din
interior:
Iau martor pe Zeus şi pe toţi zeii că tocmai aceasta nu sunteţi în stare voi să faceţi şi nici
nu doriţi. Căci aţi ajuns la aşa grad de prostie sau nebunie, sau nu ştiu ce să mai zic adesea îmi
vine să mă tem ca nu cumva vreun zeu răufăcător să conducă treburile noastre încât voi, de dragul
insultei, din invidie, din înclinare pentru batjocură, invitaţi să vorbească la tribună oameni plătiţi
de străini, dintre care unii n-ar putea nega că sunt cumpăraţi, şi faceţi haz dacă ei ne insultă.
In Olint, unii dintre oamenii politici erau de partea lui Filip, stând întru totul la dispoziţia
lui; alţii, urmând binele concetăţenilor lor, se străduiau ca ei să nu devină sclavi. Care din aceştia
au făcut să piară patria? Cine a predat cavaleria, aducând pieirea Olintului? Desigur, partizanii
lui Filip care, pe când cetatea era în picioare, calomniară şi acuzară atât de mult pe cei ce în
discursurile lor dădeau cele mai bune sfaturi, încât olintienii se lăsară convinşi şi izgoniră chiar pe
Apollonides.
Această rătăcire a pricinuit toate nenorocirile nu numai la olintieni, ci pretutindeni. In
Eretria când, în urma izgonirii tiranului Plutarh şi a străinilor aflaţi în solda lui, poporul a reluat
puterea în cetate şi în Porthmos, unii erau de partea voastră, alţii de partea lui Filip. Ascultând în
multe

privinţe mai ales de aceştia din urmă, eretrienii devin vrednici de milă şi nenorociţi.
Vă miraţi poate şi vă întrebaţi care este cauza care face că olintienii, eretrienii şi oretanii
să asculte mai cu plăcere pe oratorii care pledează pentru Filip decât pe cei care pledează pentru
interesele lor? Explicaţia o puteţi găsi şi la voi. Intradevăr, oartorii care vorbesc pentru binele
vostru nu pot totdeauna, chiar când ar voi, să vă vorbească după placul vostru; căci ei sunt siliţi să
se gândească la mijloacele prin care situaţia voastră va fi îndreptată, iar trădătorii dau ajutor lui
Filip chiar când vă linguşesc prin discursurile lor.(...)
Iar noi, atenieni, cât timp suntem teferi şi avem o cetate puternică, venituri foarte multe şi
o prea frumoasă reputaţie ce trebuie să facem? Poate că nu unul, ci mai mulţi dintre auditori
bucuros ar fi pus această întrebare de mult adunării.{...)
Mai întîi, să ne apărăm prin toate aceste pregătiri şi când ele vor fi evidente pentru toţi
grecii, atunci să-i chemăm pe toţi alături de noi, să trimitem ambasadori care să facă cunoscute
aceste pregătiri pretutindeni, în Pelopones, în Rodos, în Chios, chiar şi la regele perşilor (căci este
şi în interesul acestuia ca să nu i se îngăduie lui Filip să supună totul) deoarece, după ce îi veţi
convinge, îi veţi avea părtaşi şi la cheltuieli, dacă va fi nevoie, iar dacă nu, cel puţin veţi câştiga
112
timp pentru treburile voastre.(...)
Totuşi, eu nu vă spun ca să îmbiaţi pe ceilalţi greci, dacă voi nu vreţi să faceţi nimic din ce
este necesar pentru interesele voastre; ar fi de-a dreptul ridicol ca, părăsindu-vă interesele
personale, să pretindeţi că vă îngrijiţi de ale altora şi ca, privind cu nepăsare la prezent, să
îngroziţi pe ceilalţi cu viitorul. Desigur, nu aceasta vă spun, ci declar că noi trebuie să trimitem
bani celor din Chersones, să le acordăm tot ajutorul pe care ni-l cer, să ne pregătim noi înşine şi
numai apoi să chemăm alături de noi pe ceilalţi greci, să-i apropiem

pe unii de alţii, să-i lămurim, să-i dojenim; aceasta este datoria unei cetăţi care se bucură de o
autoritate atât de mare ca cetatea noastră.(...)
După o asemenea analiză virulentă, care înseamnă şi programul politic al partidului aflat în
opoziţie, Demostene încheie rostind:
Atenieni, acestea sunt recomandările mele, acestea sunt sfaturile pe care vi le dau şi cred
că situaţia noastră s-ar putea îndrepta chiar acum, dacă aţi aduce la îndeplinire cele ce vă propun.
Iar dacă cineva are alte propuneri mai bune ca acestea, să vorbească, să-şi spună părerea. Facă
zeii ca hotărârile ce le veţi lua să fie spre folosul cetăţii!
Discursul Pentru coroană este considerat drept o capodoperă a elocinţei antice şi a fost
rostit de Demostene în faţa tribunalului heliaştilor împotriva lui Eschine, la rându-i un mare orator
antic, care se împotrivea acordării unei coroane de aur lui Demostenes pentru meritele sale întru
binele cetăţii. Procesul a fost pierdut de Eschine, care a fost amendat cu 1000 de drahme şi exilat în
Rhodos-, Demostene primind coroana.
Cetăţeni ai Atenei, Filip a putut trage mari foloase, căci nu arareori la greci, ci mai
totdeauna s-a întâmplat să existe nenumăraţi trădători şi oameni vânduţi şi atâţia duşmani ai
zeilor câţi nu ne amintim să fi existat vreodată. După ce i-a luat colaboratori şi complici pe
aceştia, Filip a contribuit ca situaţia în Grecia să se înrăutăţească, căci grecii şi înainte vreme nu
erau în bune raporturi unii cu alţii şi trăiau dezbinaţi. Inşelându-i pe unii, împărţind altora daruri,
corupându-i pe toţi prin fel de fel de mijloace, regele i-a împărţit în mai multe partide, deşi
interesul tuturor era numai unul; acela de a-l împiedica pe Filip să ajungă puternic. (...)
Se cuvenea oare, Eschine, ca cetatea noastră să renunţe la mândria ei pentru ca împreună
cu tesalienii şi dolopii să ajute pe Filip să dobândească dominaţia asupra grecilor şi să distrugă
gloria şi drepturile strămoşilor? Sau

trebuia să nu facă aceasta (ceea ce ar fi fost cu adevărat înspăimântător), ci să lase să aibă loc
acele evenimente pe care le vedea petrecându-se în cazul când nimeni nu le-ar fi oprit şi pe care le
presimţea pe cât se pare încă de multă vreme? Dar acum mi-aş îngădui să întreb pe cel care critică
cu cea mai mare exigenţă lucrurile petrecute, căror partide ar fi voit să i se alăture cetatea? (...)
Cum ar fi trebuit să acţioneze cetatea noastră, Eschine, când vedea că Filip se pregăteşte
să ia conducerea ei şi să-şi impună dominaţia asupra Greciei? Sau ce trebuia să declar eu,
sfetnicul poporului, şi să propun atenienilor (căci aceasta este chestiunea de cea mai mare
importanţă), eu care ştiam că din totdeauna şi până în ziua când m-am ridicat la tribună, patria
noastră a luptat necontenit pentru întâietate, onoare şi pentru glorie şi că a sacrificat şi bani şi
oameni mai mulţi pentru onoarea şi interesele tuturor decât a cheltuit pentru sine fiecare dintre
celelalte popoare.(...)
Şi fiindcă acuzatorul stăruie mult asupra evenimentelor petrecute,vreau să vă vorbesc
despre un lucru la care nu vă aşteptaţi. Pe Zeus şi pe ceilalţi zei, nimeni să nu se mire de
exagerarea mea, ci fiecare să judece cu bunăvoinţă ceea ce spun. Chiar dacă cele ce aveau să se
113
întâmple ar fi fost evidente pentru toţi, dacă toţi le-ar fi ştiut de mai înainte şi dacă tu le-ai fi
prevestit Eschine, şi le-ai fi adeverit prin strigăte şi vociferări, tu, care n-ai scos un cuvânt, şi aşa
cetatea noastră n-ar fi trebuit să renunţe la atitudinea ei, dacă ea totuşi se gândea la glorie, la
strămoşi şi la posteritate. Acum se pare că n-a izbutit în acţiunea ei; acest lucru se poate întâmpla
oricărui om dacă aşa este voinţa zeilor. Atunci însă} socotindu-se vrednică să conducă pe alţii şi
apoi renunţând la aceasta, cetatea noastră ar fi fost acuzată că a predat lui Filip pe toţi grecii.
Căci dacă ea ar fi părăsit fără luptă acele bunuri pentru care străbunii noştri au înfruntat tot felul
de pericole, cine nu te-ar fi scuipat pe tine în obraz, Eschine ?(...) Cu ce

ochi, pe Zeus! am privi noi pe toţi grecii care sosesc în cetatea noastră dacă evenimentele ar fi
ajuns unde au ajuns, dacă Filip ar fi comandat şi stăpânit pe toţi grecii, dacă alţii i s-ar fi
împotrivit fără ca noi să lefi venit în ajutor cu nimic. Şi acesta s-a întâmplat, deşi cetatea noastră
înainte vreme n-a optat nici când pentru o situaţie sigură, dar lipsită de glorie, ci a înfruntat
pericolul, salvând onoarea. Există vreun grec, există vreun barbar ori printre tebanii şi
lacedemonienii, care avuseseră puterea înaintea tebanilor, se afla unul singur care să nu ştie că
regele perşilor ar fi lăsat cetăţii noastre toate bunurile de care dispunea, încuviinţând cu
generozitate dobândirea altor bunuri, cu condiţia numai ca să se supună poruncilor şi să îngăduie
altora să comande asupra grecilor? Dar pe cât se pare, pentru atenienii de atunci, o astfel de
purtare nu era nici moştenită din străbuni, nici suportabilă, nici înnăscută; niciodată nimeni, în
decursul vremii, n-a putut convinge cetatea noastă să se alăture celor puternici, dacă aceştia
săvârşeau nedreptăţi, pentru a se bucura de siguranţă în sclavie, ci ea a trăit mereu în mijlocul
primejdiilor, luptând pentru întâietate, onoare şi glorie. Şi voi socotiţi că această atitudine este atât
de impunătoare şi de potrivită firii voastre, încât lăudaţi cu deosebire pe acei dintre străbuni care
au avut-o. Şi pe bună dreptate, căci cine n-ar admira curajul acelor bărbaţi care au consimţit să
părăsească şi ţara şi cetatea, urcându-se în trireme pentru a nu se supune unui stăpân? Ei au ales
ca strateg pe autorul acestei rezoluţii, pe Temistocle.
Pe de altă parte, ei au ucis cu pietre pe Kyrsilos care exprimase părerea de a se supune
poruncilor date (şi nu numai pe el, deoarece şi pe femeia lui au omorât-o cu pietre femeile
voastre). Căci atenienii de atunci nu căutau un orator sau un strateg care să le asigure o sclavie
fericită, ci ei socoteau că nu merită să trăiască dacă nu le este permisă o viaţă în libertate. Fiecare
dintre aceştia aveau credinţa că nu s-a născut numai pentru tatăl şi mama sa, dar şi pentru patrie.
Ce

deosebire este aici? Cel care socoteşte că s-a născut numai pentru părinţi, aşteaptă o moarte
hotărâtă numai de destin şi care vine în mod natural, cel care se socoteşte născut şi pentru patrie,
acela va prefera să moară decât să-şi vadă patria înrobită şi va găsi că insultele şi ruşinea pe care
va fi silit să le indure într-o patrie înrobită sunt mai de temut decât moartea însăşi. (...)
Cât despre elocinţa mea nu mă voi apăra. Eu ştiu bine că puterea oratorilor depinde de
cele mai multe ori de cei care ascultă; căci de primirea ce i-o faceţi şi de bunăvoinţa pe care i-o
arătaţi depinde destoinicia oratorului. Dar, în sfârşit, dacă am şi eu o experienţă în această artă,
voi toţi veţi recunoaşte că ea a fost pusă întotdeauna în apărarea intereselor publice, niciodată
împotriva voastră şi nici în interesul meu personal. Eschine, dimpotrivă, s-a folosit de talentul său
oratoric, vorbind nu numai în interesul duşmanilor, dar chiar şi împotriva acelora care l-au
supărat cumva sau care i s-au împotrivit. El nu întrebuinţează deci elocinţa în scopul apărării
dreptăţii şi nici pentru apărarea intereselor patriei. Căci un cetăţean desăvârşit nu trebuie să
114
ceară ca judecătorii chemaţi să se pronunţe asupra treburilor obşteşti să-i aprobe nici ura, nici
duşmănia şi nici un alt sentiment de felul acesta. El nu trebuie să se urce la tribună cu aceste
sentimente personale, ci mai degrabă să le alunge din suflet, iar în caz de nevoie să se folosească de
ele cu blândeţe şi măsură. In ce împrejurări un om politic şi un orator trebuie să fie plin de
vehemenţă? Atunci când interesele generale ale cetăţii sunt puse în primejdie şi când poporul se
află încleştat în lupta cu duşmanul. Numai în astfel de împrejurări se arată cetăţeanul liber şi
cinstit.(...)
Cetatea, Eschine, datorită mie a pus la cale şi a săvârşit nenumărate acţiuni măreţe şi
importante pe care le are încă vii în minte, lată dovada: când poporul trebuia să aleagă, îndată
după aceste evenimente, pe cel care avea să rostească elogiul funebru al celor morţi pentru patrie,
nu te-a

ales pe tine, deşi fuseseşi propus şi aveai o voce frumoasă, n-a ales nici pe Demade, nici pe
Heghemon, care nu de mult a mijlocit pacea, nici pe vreun altul dintre voi, ci pe mine.{...)
Concetăţenii noştri cunoşteau două lucruri: pe de o parte, iubirea mea de patrie şi devotamentul cu
care eu mi-am îndeplinit sarcinile publice iar, pe de alta, fărădelegea voastră. Lucrurile pe care le-
aţi tăgăduit sub prestare de jurământ în vremurile de prosperitate tot voi le-ţi recunoscut a doua zi
după prăbuşirea noastră. Atenienii credeau că oamenii care câştigaseră în nenorocirile publice
putinţa de a-şi manifesta nepedepsiţi sentimentele, aceştia fiind multă vreme duşmani ascunşi,
deveniseră de acum duşmani pe faţă. Apoi mai credeau că oratorul, însărcinat cu discursul funebru
al eroilor morţi pentru patrie şi care avea să laude vitejia acestora, nu se cuvine nici să fi locuit sub
acelaşi acoperământ, nici să fi participat la aceleaşi sacrificii cu acei împotriva cărora ei
luptaseră. De asemeni, credeau că el nu trebuie să fie onorat în Atena, de vreme ce cu prilejul
nenorocirilor Greciei a participat în Macedonia la ospeţe şi cântări de peane, împreună cu ucigaşii
compatrioţilor lui şi nici ca să plângă cu lacrimi prefăcute, jucând rol de actor, nenorocirile celor
morţi, ci ca el să simtă durerea noastră în suflet. Concetăţenii descopereau această durere în ei
înşişi şi în mine, dar în voi nu! De aceea, ei m-au ales pe mine şi nu pe voi. De altfel, nu numai
poporul s-a purtat astfel faţă de mine, ci şi părinţii şi fraţii celor morţi (4).
în perioada în care se formează şi se afirmă Demostene, un alt înţelept, cunoscut drept
Inteligenţa sau Gânditorul, marchează întreaga spiritualitate antică: Aristotel. Cu intenţia de a
descoperi ceea ce într-un discurs este în stare să convingă, Filosoful elaborează o lucrare în care
analizează Retorica ca disciplină teoretică, depăşind perspectiva de până atunci care reducea
retorica la o activitate empirică. Aşa se face că Gryllos sau Peri rhetorikes, scrisă cu gândul de a-1
combate

pe Isocrate, conţine aspecte teoretice importante asupra retoricii. Discursul retoric trebuie să fie în
stare să convingă, retorica fiind ştiinţa de a înţelege şi de a trata chestiunile politice prin discursuri
care conving poporul.
Stagiritul ştia că tot ce este simplu nu poate fi exprimat în limbaj. Era convins că
discursivitatea discursului are puterea de a prezenta compusul, ceea ce este divizibil, pe când
indivizibilul nu poate fi cuprins în cuvinte. In afara acestor dificultăţi, discursul poate prezenta şi
alte limite care ţin de procesul transmiterii mesajului sau al receptării acestuia. Astfel, discursul nu
poate acţiona asupra ascultătorului, dacă acesta nu înţelege mesajul transmis. Cei care prezintă
interes pentru discurs au "predispoziţii naturale către virtute'' sau au primit o educaţie adecvată.
Restul ascultătorilor rămân "sclavii pasiunilor", "fără nici un folos", ucăci scopul lor nu este
115
cunoaşterea, ci acţiunea".
Aristotel analizează formele de discursuri în funcţie de conţinutul acestuia raportat la timp.
Discursul retoric se adresează omului total, capabil de judecată, dar şi de pasiuni. După relaţia
discursului cu auditoriul, Aristotel admite trei atitudini posibile faţă de timp: genul judiciar
(judecata asupra trecutului), genul epidictic (atitudinea necritică faţă de prezent) şi genul
deliberativ (deliberarea asupra viitorului). Pentru a fi eficient, discursul oratoric reclamă o
cunoaştere a caracterului şi a pasiunilor (5).
De asemenea, Aristotel realizează prima tipologie a sofismelor în tratatul Despre
respingerile sofistice, în care evidenţiază două grupe de raţionamente greşite sofisme de limbaj şi
sofisme din afara limbajului. Pentru el mijloacele de a produce iluzia unei respingeri sprijinită pe
limbaj sunt în număr de şase: omonimia, amfibolia, compoziţia, diviziunea, accentul, forma
expresiei.(...)
In ce priveşte paralogismele din afara limbajului exista şapte specii: prima se sprijină pe
accent, a doua se sprijină pe

faptul că o expresie este luată în sens absolut sau că nu este luată în sens absolut, ci într-un
raport, ţinând seama de timp sau de loc, sau de relaţie; a treia se sprijină pe ignorarea
respingerii; a patra, pe consecvent; a cincea, pe postularea principiului, a şasea, pe faptul că se ia
drept cauză ceea ce nu este cauză; a şaptea, pe reuniunea mai multor chestiuni întruna singură
(6).
Stagiritul analizează cele două grupe de sofisme, sofisme de limbaj şi sofisme din afara
limbajului. Sofismele care ţin de limbaj au drept bază ambiguitatea cuvintelor. Aristotel aduce
următorul exemplu: Răul este un bine pentru că tot ce este necesar este un bine şi răul este
necesar. Alte sofisme aduc în atenţie compunerea şi împărţirea cuvintelor: Este oare adevărat dacă
spunem în momentul de faţă că te-ai născut?- Da.- Aşadar, te-ai născut în momentul de faţă. Pentru
Aristotel : Argumente produse de forma limbajului sunt cele în care lucruri deosebite în realitate
sunt exprimate prin aceeaşi formă, de exemplu, masculinul ca feminin, sau neutrul ca primul sau al
doilea, sau tot aşa calitatea ca o cantitate, sau invers, activul ca pasiv sau starea ca o activitate, şi
tot aşa mai departe, potrivit diviziunilor făcute mai înainte.Căci este posibil ca ceea ce nu aparţine
categoriei de acţiune să fie exprimat printr-un cuvânt care aparţine acestei categorii. Astfel,
expresia <a se ţine bine> are aceeşi formă ca şi <a tăia> şi <a construi> (sunt exemple înţelese
doar în greaca veche) şi totuşi primul verb exprimă o calitate, o anumită dispoziţie, în timp ce
celelalte două exprimă o acţiune (7).
Distincţia între sofisme de limbaj şi sofisme din afara limbajului este apoi depăşită: Nu este
adevărată diferenţa pe care unii o fac între argumente, spunând că unele se referă la limbaj, altele
- la gândire. El aduce în atenţie argumentele cu mai multe sensuri, care se referă şi la cuvinte şi la
gândire. Va susţine că toate argumentele trebuie să fie sau de unele sau de celelalte, şi toate sunt
împărţite ca referindu-se fie la cuvânt,

fie la gândire, şi că nu există altele. Cu toate aceste argumentele care se sprijină pe
cuvânt sunt o parte di silogismele care se sprijină pe multiplicitatea de sensuri limbajului (8).
Cu Aristotel se încheie epoca de glorie a discursurilo politice şi juridice din Grecia antică.
Cuvântul trebuia s prezinte cât mai convingător ideile expuse. Disciplina corpulu' însemna, în
116
acelaşi timp, disciplina gândirii. Succesele oratorice atrăgeau victorii politice, lansând numele
oratorului ş1 al partidului pe care-1 reprezenta. Iată de ce lupta politică a lui Demostene contra lui
Filip, timp de paisprezece ani, a însemna' consacrarea lui ca orator de elită al tuturor timpurilor.
Acelaşi interes pentru rostirea celor mai convingătoare discursuri, este prezent şi în Roma antică,
iar numele lui Cicero se cere rostit.
Cicero este numit înţeleptul romanilor, cel mai cultivat dintre romani, aşa cum Aristotel era
Filosoful grecilor. Educat şi format în arta vorbirii de renumiţi oratori ai vremii sale, el îşi
întregeşte formaţia intelectuală prin lecţii de filosofie, urmate cu Philon, şi prin cunoştinţe
temeinice de drept, asistându-1 pe Mucius Scaevola, pe celălalt Scaevola şi pe reputatul Mavele
Pontifice. Se deplasează la Atena pentru studierea filosofiei şi apoi în Asia pentru a-şi schimba
felul de a vorbi. După exerciţii repetate încordarea vocii dispare, plămânii i se întăresc şi capătă o
oarecare robusteţe fizică. La Rodos, unde studiase cu Apollonius, Cicero a rostit un discurs care 1-a
consacrat ca orator de prestigiu al Romei.
Trois causes contribuent d'ordinaire Ka former Ies opinions politiques d'un hommey
consideră Gaston Boissier, sa naissance, ses reflexions personnelles et son temperament. (Trei
cauze contribuie în mod primar la formarea opiniilo politice ale unui om, naşterea,
reflecţiile personale ş temperamentul său.) La aceste trei cauze s-ar putea adăuga u al patrulea
element, interesul, c'est Ka - dire ce penchant quo eprouve, presque malgre soi, va trouver que le
parti le piu

avantageux est aussi le plus juste, et a conformer ses sentiments aux position quon occupe ou Na
K
celles qu'on souhaite (9). Aceste trei cauze formative sunt valabile şi în cazul lui Cicero. Mediul de
provenienţă, obârşia este una de provincie, un municipiu italic, Arpinum (Latium), dominat de
obiceiuri rustice care îndemnau mai mult la preţuirea trecutului decât la cunoaşterea prezentului.
Impresiile copilăriei îl vor domina şi la maturitate când regăsim acelaşi interes pentru tradiţie şi
trecut. Se simţea atras de aristocraţie datorită predilecţiei acesteia pentru manierele alese şi
plăcerile rafinate; dar cu ţâfnele ei nu se putea împăca (10). Totdeauna a simţit că este tratat ca un
parvenit, home novus. A fost un om moderat din fire, motiv pentru care a suferit atacuri atât din
partea fanaticilor lui Brutus cât şi de la pătimaşii lui Cezar, care-1 socotesc nerod. în ceea ce
priveşte viaţa politică, trăsăturile sale psihologice nu-1 predestinează către un astfel de domeniu.
Instabilitatea impresiilor, sensibilitatea delicată şi irascibilă precum şi imaginaţia mobilă şi
rodnică îl conduceau la amăgiri sfâşietoare, supărătoare pentru un om politic, însemnătatea lui
politică începe odată cu apărarea lui Roscius. Dar, cel mai important proces care 1-a consacrat ca
cel mai mare orator al Romei a fost Verres, urmat de alte procese celebre: Pro Mureno} Pro Flacco,
Pro Archia poeta, Pro Milane, Pro Marcello.
Până la vârsta de patruzeci de ani Cicero nu a simţit nevoia să se ocupe de altă activitate
decât de cea juridică. în De oratores el scoate în evidenţă trăsăturile unui bun avocat, trăsături
valabile şi în zilele noastre: ascuţimea de minte a logicianului cugetarea filosofului exprimarea
poetului, memoria jurisconsultului, vocea tragedianului, gesturile unui actor celebru. Talentul
trebuie dublat de o cultură generală vastă căci trebuiau găsite argumente solide pentru sprijinirea
sofismelor. Exista în şcolile de oratorie preceptul necesităţii de a născoci, chiar şi în procesele
penale, detalii picante şi

imaginare care înveseleau auditoriul (causam mendaciunculis adspergere). Cicero citează cu
117
mari elogii câteva din aceste plăcute minciuni care poate i-au costat onoarea sau viaţa pe nişte
bieţi oameni al căror nenoroc a fost să aibă nişte potrivnici prea spirituali, şi cum el însuşi avea
în domeniul acesta o imaginaţie rodnică, nu se sfia defel să recurgă la acest mijloc lesnicios de a
reuşi. Nimic nu-i este mai indiferent avocatului antic decât a se pomeni în contradicţie cu el însuşi
(11). Pentru oratorul Cicero cuvintele aparţineau cauzei şi împrejurărilor, lăsând loc contradicţiilor
ce s-ar ivi de la un moment la altul sau de la o cauză la alta.
Prin cultura sa vastă, a încercat să pună în concordanţă speculaţia filosofică cu exigenţele
vieţii politice. Activitatea intelectuală servea viaţa civică iar activitatea politică constituia o
datorie sacră, bazată pe principiile spiritului. Accentuarea dimensiunii morale a vieţii politice,
semnificarea conceptului de datorie anticipează imperativul categoric kantian.
Succesele oratorice sunt legate de succesele politice.(...) Oratorul a început să pledeze în
cauze private, dar cercul interesului său devine din ce în ce mai larg, cauzele publice îl atrag
îndeosebi, de ele sunt legate cele mai răsunătoare victorii (12). Discursul lui Cicero dovedeşte o
încărcătură emoţională majoră, un patetism exagerat, mai cu i seamă când îşi susţinea ultima
pledoarie. Puterea cuvântului îl fascinează: Nimic nu mi se pare mai încântător, afirmă în De
oratores, decât să captivezi prin puterea cuvântului atenţia unei adunări, să încânţi mintea
ascultătorilor şi să le determini voinţele într-un sens sau altul.
în apărarea lui Quinctius, Cicero dovedeşte cunoştinţe profunde de drept civil:
...P. Quinctius îşi caută scăparea în buna ta credinţă, în spiritul tău de dreptate şi în mila
ta, C.Aquilius, şi vă roagă şi vă imploră pe tine,C. Aquilius, şi pe voi toţi cei din juriu, să

faceţi aşa ca dreptatea, hărţuită şi lovită de atâtea nedreptăţi, să-şi poată afla până la urmă sălaş
statornic în acest loc (13).
Pentru Cicero încheierea unui discurs - peroraţia - avea trei părţi: enumerarea, indignaţia şi
comiseraţia. Enumerarea aduna faptele înfăţişate împrăştiat şi felurit într-un singur loc, sub un
singur aspect. Indignaţia avea drept scop generarea urii sau revoltei asupra unei persoane sau fapte.
In ce priveşte comiseraţia, aceasta urma să producă mila auditorului, înduioşându-i sufletul,
emotionându-1. Stilul său era inimitabil, dovedind sobrietate, claritate, decenţă, probitate.
Discursurile sale oratorice urmau să captiveze atenţia şi afectivitatea publicului, judecata acestuia.
De aceea, îşi alegea cu grijă cuvintele iar efectele erau anticipate.
Avocatul Cicero nu rămâne departe de viaţa politică, fiind unul dintre apărătorii republicii
ca formă de guvernământ, în anul 76 î.Hr. devine chestor, funcţie pe care o îndeplineşte în 77 î.Hr.
şi în Sicilia. Apoi, în 69 î.Hr. este aedil currul, în 66 pretor urban iar în 63 deţine funcţia supremă,
cea de consul Aceste funcţii le-a îndeplinit urmându-şi convingerile şi nu urmărind un profit pe
termen lung. Dovada o constituie acuzaţiile pe care le-a adus oamenilor puternici ai vremii:
Catilina, Cezar şi Antonius. Demnitatea vieţii precede demnităţii morţii sale, exilarea şi uciderea sa
fiind comandate de Antonius. Plutarh descrie scena asasinării lui Cicero: în acest timp, au venit
ucigaşii, centurionul Herennius şi tribunul Popillius, pe care, când fusese acuzat că-şi ucisese
tatăl, îl apărase Cicero, având cu ei slujitori. Ajunşi în faţa uşii lui Cicero, care era închisă, au
bătut, dar, deoarece nu se auzea, iar cei dinăuntru spuneau că nu ştiu de el, se zice că un tânăr pe
care-l crescuse şi-l instruise Cicero cu manuale şi învăţături liberale, libertul fratelui său Quintus,
numit Philologus, a spus că lectica este purtată spre mare prin locuri de plimbare, care au plante
pe margine şi sunt umbroase. Tribunul, luând cu sine câţiva soldaţi, a pornit pe drum, dar Cicero
a văzut cum

Herennius vine repede prin alei şi a poruncit sclavilor să pună acolo jos lectica. El însuşi, după
118
cum avea obiceiul, punându-şi mâna stângă pe bărbie, se uită ţintă la ucigaşi, plin de praf şi de
frunze, cu chipul transfigurat de gânduri, astfel încât cei mai mulţi şi-au acoperit faţa când
Herennius l-a ucis. A fost ucis în clipa când şi-a scos capul din lectică, în vârstă de şaizeci şi
patru de ani. La ordinul lui Antonius, i-au tăiat capul şi mâinile cu care scrisese Filipicele (14).
In cele ce urmează ne vom opri la două discursuri celebre ale lui Cicero, unul juridic,
Pro Sexto- Roscio Amerius, în care îl apără pe acesta în urma uciderii tatălui său, şi al doilea cu
adresabilitate politică, Filipica a H-a, care l-a înfuriat atât de tare pe Antonius încât a pus la cale
asasinarea lui Cicero.
Ce să deplâng mai întâi, judecători, sau de unde să încep mai întâi, sau ce ajutor, sau de la
cine să cer ajutor? Să implor sprijinul zeilor nemuritori, sau pe al poporului roman, sau pe al
vostru, care în această împrejurare aveţi puterea supremă? Tatăl a fost ucis mişeleşte, casa
împresurată de duşmani, bunurile luate, uzxtrpate, prădate, viaţa fiului primejduită şi adeseori
expusă loviturilor cu arma sau curselor. Ce crimă pare că a rămas neîncercată după atâtea
ticăloşii? Totuşi ei le pun vârf prin altă nelegiuire şi le sporesc, • inventează o acuzaţie de necrezut,
îşi procură martori şi acuzatori cu banii acestui Sex. Roscius, creează acestui nefericit o asemenea
situaţie încât să n-aibă de ales decât sau să-şi întindă gâtul loviturilor acestui T. Roscius, sau să-şi
piardă în chip ruşinos viaţa, cusut într-un sac. Au crezut că-i vor lipsi apărătorii, şi ei lipsesc; dar
un om care să vorbească liber, care să-l apere cinstit, ceea ce în acest proces e de-ajuns, nu
lipseşte, fiţi siguri, judecători, de vreme ce eu mi-am luat această îndatorire. (...)
Cea mai înţeleaptă cetate, atâta timp cât a avut supremaţia asupra altora, se zice că a
fost Atena; apoi cel mai

înţelept om din această cetate se zice că a fost Solon, cel care a dat atenienilor legile de care se
folosesc azi. Acesta, fiind întrebat pentru ce n-a stabilit nici o pedeapsă în contra celui ce şi-ar fi
omorât părintele, a răspuns că el a socotit că nimeni n-are să facă o asemenea faptă. Se zice că a
procedat înţelept, nehotărând nimic despre o crimă care nu se mai făptuise vreodată, ca să nu pară
că mai mult dă o idee cuiva decât că o interzice. Cu mult mai înţelept au procedat strămoşii noştri.
Aceştia, dându-şi seama că nu există nimic, oricât de sfânt ar fi, care să nu fie vreodată pângărit
prin îndrăzneală, au născocit o pedeapsă fără seamăn împotriva paricizilor, pentru ca dacă unii n-
ar fi putut fi ţinuţi de firea lor însăşi în marginile îndatoririlor, să fie împiedicaţi de la săvârşirea
ticăloşiei prin grozăvia pedepsei. Au hotărât ca vinovatul să fie vârât viu într-un sac de piele cusut
la gură, şi aşa să fie afundat într-o apă. (...)
Cum l-a omorât? L-a izbit el însuşi sau a pus pe alţii să-l ucidă? Dacă susţii că el însuşi,
el nu era la Roma. Dacă zici că a făcut-o prin mijlocirea altora, întreb care sunt aceştia? Sclavi
sau oameni liberi? Dacă au fost oameni liberi, care au fost ei? De acolo din Ameria sau nişte
asasini de aceştia din Roma? Dacă au fost din Ameria, care sunt aceştia? De ce nu sunt numiţi?
Dacă din Roma, de unde-i cunoştea Roscius, care de atâţia ani nu mai venise la Roma şi niciodată
n-a stat aici mai mult de trei zile? Unde i-a întâlnit? Cum s-a înţeles cu ei? Cum i-a convins? "Le-a
dat bani". Cui i-a dat, prin cine i-a dat? De unde sau cât a dat? Oare nu prin astfel de urme ale
unei crime se ajunge de obicei la vinovatul principal al delictului? In acelaşi timp, reaminteşte-ţi
(Erucius acuzatorul) cum ai zugrăvit viaţa acestui om: ziceai că era un sălbatic şi un bădăran, că
n-a vorbit niciodată cu nimeni, că n-a locuit niciodată în oraş. Trec cu vederea ceea ce în această
descriere a ta ar fi putut fi pentru mine cel mai puternic argument spre dovedirea nevinovăţiei lui
Roscius, anume că în
119
climatul moral al ţăranilor, cu traiul lor simplu şi cu această viaţă aspră şi nerafinată a lor, nu se
întâmplă de obicei asemenea ticăloşii. Aşa cum n-ai putea găsi orice fel de cereale şi orice arbore
pe orişice teren, tot astfel nu orice crimă se iveşte indiferent de felul de viaţă. La oraş apare
dezmăţul, din dezmăţ e firesc să se nască lăcomia, din lăcomie să ia vânt îndrăzneala, dintr-
acestea se nasc toate crimele şi ticăloşiile; în schimb, viaţa la ţară, pe care tu o numeşti
rudimentară, e o lecţie de economie, de hărnicie şi de dreptate.(...)
După uciderea lui Sex. Roscius, cine duce primul vestea la Ameria? Mallius Glaucia, pe
care l-am pomenit mai înainte, clientul şi omul tău de casă. Ce rost avea ca el cel dintâi să aducă
vestea, fiindcă, dacă nufăcuseşi un plan despre moartea şi averea aceluia şi dacă nu te învoiseşi cu
nimeni în privinţa crimei şi răsplătirii ei, pe tine aceasta te privea mai puţin decât pe oricare.(...)
A fost omorât pe când se întorcea de la cină; nu se lumina de ziuă şi s-a şi aflat la Ameria.
Ce înseamnă această goană extraordinară, această iuţeală şi grabă atât de mare? Nu întreb cine l-
a lovit; n-ai de ce te teme, Glaucia; nu te caut să văd dacă ai avut asupra ta pumnalul, nu te
scotocesc; cred că asta nu e de datoria mea: fiindcă ştiu din îndemnul cui a fost ucis, nu mă
interesez să ştiu cu mâna cui. Reţin doar un singur lucru, pe care mi-l oferă crima ta neîndoioasă
şi evidenţa faptelor. Unde şi de la cine a aflat Glaucia? Cum a ştiut atât de repede ? Să zicem că a
auzit imediat: ce l-a silit să bată atâta drum într-o singură noapte? Ce nevoie atât de mare îl
gonea, pentru că dacă se ducea la Ameria de voia lui, să plece din Roma la acel ceas şi să nu se
odihnească o clipă toată noaptea?(...)
Vin acum la acel nume de aur al lui Chrysogonus, nume sub care s-a ascuns toată banda.
Despre el, judecători, nu ştiu nici cum să vorbesc, nici cum să tac. într-adevăr, daca

tac, las la o parte ce e mai important, iar dacă vorbesc, mă tem că nu numai el se va simţi atacat,
ceea ce nu mă interesează, dar şi alţii, mult mai mulţi.Deşi, în realitate, mi se pare că nu trebuie să
vorbesc prea mult despre cauza comună licitatorilor de bunuri. Căci cauza aceasta a noastră e de
fapt nouă şi specială. Cumpărătorul bunurilor lui Sex. Roscius este Chrysogonus. întrucât
termenele de proscripţiuni şi vânzări nu au fost respectate, Cicero îl întreabă pe Chrysogonius: mai
întâi de ce au fost vândute averile unui excelent cetăţean; apoi de ce au fost vândute averile acestui
om care nici proscris n-a fost, nici n-a fost ucis în rândurile adversarilor, de vreme ce legea numai
împotriva acestora a fost făcută; apoi de ce au fost vândute la câtva timp după termen, termen care
a fost dinainte fixat prin lege; apoi pentru ce au fost vândute pe un preţ atât de mic? Dacă, precum
fac de obicei liberţii necinstiţi şi răi, va voi să pună toate acestea pe seama patronului său, nu va
reuşi nimic. Nu există om care să nu ştie că mulţi au săvârşit multe fapte, unele fără aprobarea,
altele fără ştirea lui Sylla, din cauza ocupaţiilor lui importante.
Descriind judecătorilor bogăţia de care dispune Chrysogonius, Cicero, transpunându-se
empatic în persoana lui Rex. Roscius, aruncă acuzaţiile în mod deschis asupra acestuia, printr-o
magistrală expunere sentimentală:
Pământurile mele le stăpâneşti tu, eu trăiesc din mila altora: admit, deoarece m-am
împăcat cu acest gând şi fiindcă este necesar. Casa mea îţi stă deschisă, pentru mine este închisă:
suport. De sclavii mei de casă - foarte mulţi - te foloseşti tu, eu n-am nici un sclav: îndur şi cred că
trebuie să îndur. Ce vrei mai mult? De ce mă urmăreşti? De ce mă ataci? Prin ce socoteşti că
voinţa ta e jignită? Prin ce stau eu în calea intereselor tale? La ce mă opun? Dacă vrei să omori
un om ca să-l jefuieşti, l-ai jefuit. Ce vrei mai mult? Dacă vrei să-l omori din duşmănie, ce
duşmănie poţi să ai faţă de cel căruia i-ai luat în stăpânire pământurile mai înainte de a-l
cunoaşte?
120
Dacă vrei să-l omori de frică, oare ţi-e frică de ceva din partea unui om pe care-l vezi că nu poate
să înlăture o atât de grozavă nedreptate? Dar dacă, pentru că bunurile care au aparţinut lui Rex.
Roscius au devenit ale tale, de aceea vrei să-l distrugi pe acest fiu al lui, oare nu arăţi că te temi de
un lucru de care tu mai puţin decât toţi ceilalţi ar trebui să te temi: să nu se dea odată înapoi
copiilor bunurile proscrişilor?
Dicursurile politice ale lui Cicero sunt cunoscute cu denumirea de Filipicele, nume pe care
1-a preluat de la Demostene, în semn de preţuire a artei oratorice a acestuia. Paisprezece discursuri,
încărcate de acuzaţii vehemente, sunt scrise şi rostite de Cicero după moartea lui Cezar şi preluarea
puterii de către Marcus Antonius, pe care-l consideră drept continuator al tiraniei caesariene.
Discursul cel mai reprezentativ pentru incisivitatea oratorică manifestată de Cicero este Filipica a
Ii-a, susţinută în faţa Senatului cu scopul de a uni forţele politice din opoziţie împotriva lui
Antonius. Spre exemplificare, vom prezenta câteva fragmente selectate din acest discurs:
Cum se face, care-i explicaţia, senatori, că, de douăzeci de ani încoace n-a existat duşman
al republicii care în acelaşi timp să nu-mi fi declarat şi mie război? Nu-i nevoie să numesc pe
nimeni, vi-i aduceţi voi singuri aminte. Ei au fost pedepsiţi mai aspru decât doream eu. Mă mir
însă de tine, Antonius, care le imiţi faptele fără să te îngrozeşti de sfârşitul ce l-au avut! De ei mă
mir mai puţin, fiindcă nici unul dintre dânşii nu mi-a fost duşman din propria lui voinţă, ci eu i-am
atacat spre binele statului. Tu însă nu ai fost jignit nici măcar cu o vorbă, iar acum te dovedeşti
mai îndrăzneţ decât Lucius Catilina şi mai furios decât Publius Clodius. Tu m-ai atacat cel dintâi,
m-ai calomniat şi ai socotit că această lepădare de mine va servi drept recomandare în faţa
cetăţenilor nelegiuiţi.(...) Lucrurile s-au întâmplat, cu siguranţă, astfel: el a socotit că nu poate

dovedi celor asemenea sieşi că nu este duşmanul patriei dacă nu mi-arfi şi mie duşman.(.. . )
Aşadar, astăzi îl voi lămuri de câtă binefacere a avut el parte de la mine, atunci. Acest
necioplit a citit scrisoarea pe care zice că am trimis-o eu. Cine, dintre cei care cunosc câtuşi de
puţin comportarea oamenilor de treabă, iscându-se vreo supărare între dânsul şi vreun prieten, a
dat vreodată pe faţă şi a citit altora o scrisoare trimisă lui de acel prieten? Ce este aceasta decât
renunţarea în viaţă la înseşi legăturile dintre oameni, renunţarea la contactul cu prietenii care nu
sunt de faţă?(...) Ce este mai josnic, nu pentru un orator, ci pentru orice om, decât să aducă
adversarului o învinuire pe care, dacă aceasta ar respinge-o, cel care l-a învinuit nu şi-ar mai
putea continua cuvântarea? Eu nu neg, ci dimpotrivă, te învinovăţesc nu numai de neomenie, dar
chiar că eşti nebun. Care cuvânt din această scrisoare nu este plin de respect, îndatorire şi bună-
cuviinţă? Toată învinuira ta ar fi că eu nu gândesc rău despre tine în această epistolă, scriu ca
unui cetăţean, ca unui om de treabă, nu ca unui ticălos, ca unui criminal. Eu nu voi da în vileag
scrisoarea ta-(...) - scrisoare în care-mi ceri să te las să rechemi pe cineva din exil, să-ţi dau
ajutorul, şi te jurai că nu-l vei rechema fără voia mea. Ai obţinut promisiunea mea. De ce să mă
împotrivesc îndrăznelii tale, pe care n-o poate stăpâni nici autoritatea acestui Senat, nici respectul
datorat poporului şi nici vreo lege ?(...)
Oare până într-atâta ţi-ai pierdut respectul şi cinstea încât ai îndrăznit să rosteşti
asemenea cuvinte chiar în templul în care eu consultam Senatul, senat care pe vremuri, pe când
era în floare, stătea în fruntea întregului univers? In incinta acestuia ai cutezat să aşezi pe cei mai
pierduţi oameni, înarmaţi cu spade. Ai îndrăznit de asemenea (dar ce nu îndrăzneşti tu?) să zici
că, pe vremea când eu eram consul, Capitoliul a fost ticsit de sclavi înarmaţi. Desigur, îi
constrângeam pe senatori, ca să se aducă la îndeplinire nişte
121
hotărâri nelegiuite. Aceste fapte îţi sunt sau nu cunoscute, o, mişelule {căci tu n-ai cunoştinţă de
nimic bun), dacă le-ai rostit cu atâta neruşinare în faţa celor mai de seamă oameni? Dar care
dintre cavalerii romani, care tânăr nobil în afară de tine, care om din orice clasă socială, neuitând
că este cetăţean, n-a fost pe colina Capitoliului când senatul se afla în acest templu, sau cine nu şi-
a spus numele - şi nu erau nici destui scribi şi nici destule registre ca să poată cuprinde numale
tuturora?(...)
Ai afirmat că am plănuit uciderea lui Publius Clodius. Ce-ar fi zis lumea dacă el ar fi fost
ucis atunci când tu l-ai urmărit prin piaţă cu sabia scoasă, în văzul poporului roman? Ai fi dus
oare până la capăt crima, dacă el nu s-ar fi repezit pe scările unui librar, dosindu-se,
zădărnicindu-ţi astfel atacul? Mărturisesc că, în această împrejurare, te-am părtinit într-atât cât
nici tu nu vrei să spui. Pe Milo însă n-am putut să-l ocrotesc, deoarece a isprăvit mai înainte ca
cineva să bănuiască ce va săvârşi. L-am îndemnat eu oare la crimă? Adică un astfel de suflet avea
Milo încât să nu poată fi de folos republicii fără un sfătuitor? S-au m-am bucurat eu cumva?
Trebuia, oare, ca eu singur să fiu mâhnit, când întreaga cetate clocotea de veselie? Cu toate că
cercetarea morţii lui Clodius nu s-a făcut cu destulă prudenţă, căci de ce trebuia să se cerceteze
după o nouă lege uciderea unui om, când se stabilise totul, când totul se cercetase conform
procedurii legale? Şi când nimeni n-a spus ceva contra mea după ce s-a dezbătut procesul, te-ai
găsit tu acum să spui după atâţia ani? Ba, mai mult, ai mai îndrăznit să zici, printr-o mulţime de
vorbe, că, la intervenţia mea, Pompeius s-a lepădat de prietenia cu Caesar. Şi, din aceată cauză,
din vina mea, s-a iscat războiul civil. Aici te-ai înşelat nu numai asupra întâmplării în totalitatea
ei, dar, ceea ce este mai important, ai încurcat şi data.(...) De asemeni, când Pompeius smulsese lui
Caesar toate prerogativele, atât pe cele personale cât şi pe cele ale

poporului roman, şi după ce, mai târziu, a început să simtă ceea ce eu prevăzusem cu mult timp
înainte, căci vedeam că se declară patriei un război nelegiuit, n-am pregetat o clipă de a fi
slujitorul păcii, al bunei-înţelegeri şi al liniştii. Multora le sunt încă binecunoscute următoarele
cuvinte ale mele: "O, Pompeius, ce bine-ar fi fost să nu fi făcut niciodată alianţa cu Caesar, ori,
dacă ai făcut-o, să n-o fi rupt niciodată! Ai fi dat astfel dovadă de demnitate şi prevedere."
Acestea, o Antonius, au fost întotdeauna părerile mele şi despre Pompeius, şi despre republică, iar
dacă aceste păreri ale mele ar fi fost ascultate, republica ar fi şi astăzi în picioare, în timp ce tu ai
fi căzut, prin propriile tale nelegiuiri în mizerie şi defăimare.
Discursul continuă cu învinuirea cea mai proaspătă, cea a uciderii lui Caesar. Replica lui
Cicero este pe măsura acuzaţiei:
Amintiţi-vă numai în ce chip m-a învinuit omul acesta iscusit. i(Indată după uciderea lui
Caesar, zicea dânsul, Marcus Brutus a rostit numele lui Cicero şi, ridicând în sus pumnalul
însângerat, l-a felicitat pentru restaurarea libertăţii." De ce m-a felicitat tocmai pe mine? Fiindcă
cunoşteam realitatea? Ia seama, se prea poate ca motivul pentru care m-a numit să nu fi fost acela
că Brutus, conducând o acţiune asemănătoare cu cea înfăptuită de mine altădată, a crezut foarte
nimerit să mă ia pe mine chezaş, el devenind astfel rivalul laudelor mele. Numai tu, cel mai nebun
dintre nebuni, nu înţelegi că, dacă este o vină uciderea lui Caesar, fapt de care mă învinuieşti, vină
este şi faptul că m-am bucurat de uciderea lui Caesar? Căci este oare vreo deosebire între autorul
moral şi făptaş? Sau una este că am dorit să se comită şi alta că mă bucur de crima comisă? Este
oare vreunul, în afară de cei care doreau cu tot dinadinsul ca Caesar să domnească, este vreunul
care să nu fi voit să se săvârşească acest lucru, sau, după săvârşirea lui, să nu-lfi aprobat?{...)
122
Tu, tu, ţi-o spun, o, Antonius, ai dat cel dintâi ocazia lui Caesar să pornească războiul
împotriva patriei, lui Caesar, care voia să tulbure toate. Căci ce altceva spunea, ce pretext
aducea planul său nebunesc, decât că opoziţia ta nu fusese luată în seamă, că drepturile ce le
aveau tribunii fuseseră călcate, că Antonius fusese îngrădit de senat?
Cauza este una singură şi aparţine lui Antonius. (...) O, nefericite dacă înţelegi acestea,
şi cu atât mai nefericit dacă nu înţelegi că ele vor fi scrise spre a fi transmise tuturor
veacurilor, ca nu cumva posteritatea să uite această faptă...Fapta lui Antonius, cauza nimicirii
republicii, este asemănată cu nimicirea Troiei de către Elena. Cicero continuă cu dezvăluiri
asupra vieţii private a lui Antonius, prezentând-o în opoziţie cu viaţa publică a acestuia: consul
şi Antonius, consul şi desfrânat, consul şi ticălos.
Dar, o senatori, pentru ca discursul meu să nu treacă cu vederea cumva cea mai
strălucită din numaroasele fapte de arme ale lui Antonius, să ne oprim la Lupercalii. Nu se
preface, o, senatori, se vede limpede că e mişcat, asudă, s-a făcut galben la faţă. La urma
urmei, facă orice pofteşte, numai să nu verse, aşa cum a făcut în grădina Minucia. Există ceva
ce poate fi invocat în apărarea unei mârşăvii atât de mari? Vreau să-l ascult, ca să văd rodul
plăţii uriaşe acordate măscăriciului. Colegul tău se afla la tribună, aşezat pe un tron de aur,
îmbrăcat în togă de purpură, cu cunună pe cap. Te-ai urcat şi tu la tribună, te-ai apropiat de
scaun şi ai înfăţişat o coroană (erai ca un Lupercus-actor la serbările licenţioase), deşi se
cuvenea să-ţi aminteşti că eşti consul. Un geamăt s-a răspândit în tot forul. De unde coroana?
Căci n-o ridicaseşi ca pe un obiect pierdut de pe jos, ci o aduseseşi de acasă pentru vreo crimă
îndelung premeditată. Tu aşezai coroana pe capul lui Caesar, în planşetele poporului, iar când
el o respingea, poporul aplauda. Deci tu singur te-ai găsit, ticălosule, să fii adeptul regalităţii
şi voiai aceasta, încercai să vezi cât poate

răbda poporul roman, încercai chiar să dobândeşti mila lui Caesar, te aruncai rugător la
picioarele luiy cerându-i ce? Să fii sclav? Puteai s-o ceri numai pentru tine, care îţi duseseşi astfel
traiul de copil, ca să poţi sluji şi să înduri toate cu uşurinţă; nu primiseşi însă această însărcinare
din partea noastră şi a poporului roman.(...)
...Priveşte, rogu-te, înapoi, Marcus Antonius, la republică şi apreciază pe cei din care te-
ai născut, nu pe cei cu care trăieşti. Cu mine poartă-te cum vei vrea, întoarce-ţi însă atenţia către
republică. Vezi-ţi de tine însuţi, căci eu voi mărturisi despre mine însumi. Tânăr, am apărat
republica; bătrân, nu o voi părăsi; am dispreţuit săbiile lui Catilina, nu mă tem de ale tale. Mi-aş
da, cu multă plăcere, chiar şi viaţa, dacă prin moartea mea ar putea fi restabilită libertatea Romei,
pentru ca durerea poporului roman să facă o dată ceea ce de mult se căznea să înfăptuiască. (16)
încheiem incursiunea în lumea oratoriei antice aducându-1 în atenţie pe Quintilian de la
care ne-a rămas cel mai interesant tratat de retorică Institutio Oratoria, lucrare ce prezintă
principiile artei oratorice, scrisă după retragerea sa din profesorat. (Trebuie să reţinem că Marcus
Fabius Quintilianus a fost 20 de ani profesor de retorică, fiind considerat "orator neîntrecut".)
La întrebarea: Ce este retorica şi care este scopul retoricii, răspunsul ilustrului orator este
următorul: Aproape toţi au fost de acord că menirea oratorului este să convingă sau să vorbească
în aşa fel încât să convingă; în fapt, acest scop poate fi realizat chiar şi de cine nu este un om
moral. Aşadar definiţia cea mai răspândită este că retorica este forţa de a convinge. Ceea ce eu
numesc vis (forţă) mulţi o denumesc potestas (putere), sau facultas (uşurinţă la vorbă); pentru ca
123
acest termen să nu producă confuzie, prin vis eu înţeleg forţă.(\l) Quintilian aminteşte că această
accepţiune a retoricii

o întâlnim şi la Platon, Gorgias, Cicero care împărtăşeau ideea că oratorul trebuia să vorbescă
convingător.
Oprindu-se asupra lucrării Despre retorică, marele orator consideră că lucrarea i-ar
aparţine lui Theodectes şi nu lui Aristotel; în această operă se spune că scopul retoricii este "de a
conduce pe oameni prin cuvânt la ceea ce doreşte vorbitorul". Dar nici această definiţie nu e
completă; căci prin vorbă ne conving sau ne duc unde vor şi alţii, de pildă femeile de moravuri
uşoare, linguşitorii ori corupătorii. Dimpotrivă, oratorul nu convinge întotdeauna. Scopul acesta
nu este deci propriu întotdeauna oratorului, ci câteodată îi este comun cu al unor persoane cu totul
străine de oratorie.(...)
Unii n-au socotit retorica nici forţă, nici ştiinţă, nici artă, ci, de pildă Critolaus o
consideră o practică a vorbirii. Athenaeus o numeşte "arta de a înşela y. Majoritatea însă,
mulţumindu-se să citească doar câteva extrase din Gorgias al lui Platon alese fără pricepere de
unii predecesori, în loc să fi studiat în întregime această operă şi alte lucrări de- ale lui Platon, au
căzut într-o gravă eroare crezând că Platon consideră că retorica nu e o artă, ci "o iscusinţă de a
fermeca şi plăcea '; sau, în alt loc, că "e un simulacru de politică măruntă şi al patrulea fel de
înşelătorie". Socrate însă sau Platon dacă vreţi s-a gândit numai la retorica exercitată în vremea
sa (...). Ei apreciază însă retorica onestă, conformă cu adevărul. (...)
In ce ne priveşte, porniţi pe drumul formării oratorului perfect, pe care-l vrem în primul
rând corect, să ne întoarcem la aceia care au o părere mai bună despre elocinţă. Unii au socotit
retorica identică cu politica; Cicero o numeşte "o parte din ştiinţa ocârmuirii" (or, ştiinţa
ocârmuirii, după el, este totuna cu înţelepciunea); alţii, printre care Isocrate o consideră
"filosofie". Definiţia dată de Cleante este cea mai potrivită cu esenţa retoricii: "retorica este ştiinţa
de a vorbi corect"; această definiţie înglobează atât toate calităţile

discursului, cât şi caracteristicile oratorului, pentru că nu poate vorbi bine decât omul de bine.
Acelaşi este şi sensul cunoscutei definiţii a lui Chrisip, luată după Cleante: ilştiinţa de a vorbi
corect". Aceeaşi idee o exprimă şi succinta definiţie "a convinge despre ceea ce se cuvine''; însă
aceasta subordonează arta rezultatului. Bine spune Areus: "arta de a vorbi conform calităţii pe
care o cere discursul". Oamenii răi sunt excluşi de la retorică chiar de către aceia care au
considerat retorica ştiinţa îndatoririlor cetăţeneşti, în cazul în care ei consideră ştiinţa ca pe o
virtute; însă o judecă îngust şi o retrag la chestiuni cetăţeneşti. Albutius, profesor şi chiar autor nu
lipsit de renume, admite că retorica este "ştiinţa de a vorbi bine"; însă păcătuieşte prin restricţii,
adăugând "şi în mod convingător asupra chestiunilor ce privesc pe cetăţeni"; ambele păreri au fost
deja combătute. Este acceptabilă şi definiţia acelora care socot că retorica urmăreşte "să
gândească şi să vorbească cum se cuvine".
Cam acestea sunt definiţiile cele mai importante şi în jurul cărora se discută cel mai mult
(...) Voi spune că nu numai ce voi descoperi eu însumi dar ceea ce voi socoti corect; de pildă că
"retorica este ştiinţa de a vorbi bine"; căci, de vreme ce s-a găsit formula cea mai bună, a căuta
alta înseamnă a căuta ceva mai rău.{...) Dacă retorica însăşi este ştiinţa de a vorbi bine scopul ei
suprem şi ultim este de a vorbi bine(\S).
Oprindu-se la Părţile retoricii, Quintilian suţine că sunt cinci: invenţiune, dispoziţiune,
elocuţiune, memorizare şi pronunţare sau acţiune - căci acesteia i se spune în ambele feluri.
124
într-adevăr, orice vorbire care enunţă o intenţiune cuprinde în mod necesar fond şi formă.
Dacă enunţarea este scurtă şi se realizează printr-o singură propoziţie, aceste două elemente pot fi
suficiente; o vorbire mai lungă pretinde însă mai multe elemente, căci, în acest caz, nu ne
interesează numai

ce şi cum se spune, dar şi ordinea în care spunem; este deci necesară şi dispoziţiunea. Dar nu
putem exprima întreg fondul şi nu putem aşeza fiecare idee la locul potrivit fără ajutorul memoriei,
de aceea memoria constituie partea a patra. Toate acestea însă sunt fără farmec şi aproape
anulate de o exprimare nepotrivită fie în intonaţie, fie în gest. Aşadar trebuie să acordăm şi
pronunţării un loc, al cincilea (19).
Şi, o atenţionare valabilă tuturor celor ce comunică în public o găsim în Cartea a XII-a:
Ştiinţa dreptului civil e necesară oratorului. Cunoaşterea dreptului civil e de asemenea necesară
oratorului nostru, precum îi este necesară şi cunoaşterea datinilor şi a religiei statului, la ale
căror treburi va participa. într-adevăr, ce sfătuitor poate fi în adunări publice şi private omul care
nu cunoaşte elementele constitutive ale statului? (20) întrebarea rămâne valabilă pentru orice
funcţionar public.
Oratorii antici rămân modelel'e de analiză pentru orice discurs politic dar, mai ales, repere
formative pentru marile personalităţi care dau contur epocilor istorice. Totdeauna vom referenţia un
orator contemporan la elocienţa oratorilor antici, personalităţi care şi-au unit numele cu poporul şi
perioada istorică cărora le-a aprţinut. Este şi cazul oratoriei româneşti. Mihail Kogălniceanu a fost
numit de Timotei Cipariu Demostene al românilor, ceea ce spunea destul de mult despre talentul
său oratoric. In discursurile parlamentare s-a impus prin conţinutul plin de idei valoroase, prin
forma atrăgătoare, prin sensibilitatea capabilă să captiveze auditoriul. A fost poreclit
privighetoatrea Parlamentului României. Iată un fragment de discurs parlamentar, rostit la alegerea
lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei: O, doamne! Mare şi frumoasă ţi-este misiunea!
Constituţia din 7/19 august ne însemnează o epocă nouă; şi măria ta eşti chemai să o deschizi Fii
dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare; iar Tu, Măria ta, ca
Domn,

fii bun şi blând, fii bun, mai ales pentru aceia pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost
nepăsători sau răi.
Nu uita că, dacă 50 de deputaţi te-au ales Domn, însă ai să domneşti peste două milioane
de oameni
Barbu Ştefănescu Delavrancea, pe care Ti tu Maiorescu îl numea simbolul oratoriei
române, are un discurs juridic care îl apropie de vehemenţa ciceroniană, de o imensă dăruire în
susţinerea pledoariei dar şi de o putere sentimentală care nu poate fi cuprinsă în cuvinte. Fiica
acestuia, Cella Delavrancea, îşi aminteşte despre vocea tatătului: Vocea lui Delavrancea, ca şi
darul inspiraţiei grăitoare, au fost remarcate de la vârsta de 17 ani. într-adevăr, la extraordinarul
dar de a vorbi s-a adăugat o voce care era şi vioară şi violoncel, inteligenţa lui pătrundea sensul
muzical al vocalelor, energia consoanelor, expresivitatea tăcerii, alternările dintre mişcări, în
fraze, începea cu glas sfios ca şi când ar fi pipăit cu vocea atenţia publicului, încetul"cu încetul
tonul urca sub presiunea inspiraţiei, ridicat pe aripi invizibile, şi emoţia care-l poseda se comunica
întotdeauna mulţimii, fie că vorbea la Parlament, la Ateneu sau în aer liber. Mlădierea acestui
glas se insinua, răscolea, cucerea, biruia opoziţia.( . . . ) Când ne citea din poezia populară,
răscolea auditoriul până la lacrimi. Legenda mănăstirii Curtea de Argeş devenea prezentă în
125
realitatea ei inumană. Când sosea tata într-un oraş de provincie, la un proces sau o conferinţă,
populaţia se îmbulzea: "Să auzim pe Delavrancea'. Ascultându-l, îţi dădeai seama că glasul
porneşte nu numai din corzile vocale, ci are o strânsă legătură cu celula cerebrală. Pe atât de
spiritual şi generos este omul, pe cât de expresivă şi pură este vibraţia sonoră prin care îşi
tălmăceşte gândul (21).
Vraja elocinţei sale s-a manifestat atât în discursurile sale politice - începând din 1893 a
fost deputat şi senator de Prahova, Gorj, Putna, Mehedinţi, primar al Capitalei, ministru al
lucrărilor publice, al Industriilor - cât mai ales în pledoarii

geniale - procesul cunoscut sub denumirea Crima din strada Soarelui (1888), procesul Brădeanu-
Popescu (1893), procesul pasional al Olgăi Laţescu-Sabechi (1896), procesul ducelui Nicolae
Filipescu-Lahovari (1898), procesul Caragiale-Caion (1902), procesul Socolescu (1903).
Moralitatea vieţii sale politice, consecvenţa ideilor liberale pe care le-a susţinut, este
exprimată în chestiunea naţională care reprezintă vechea energie sub forma actuală a poporului
român, o problemă care nu se poate restrânge la o generaţie, şi nici nu se poate coborî la
micşorimea unei persoane. Ideile susţinute politic erau însoţite de acţiune şi fapte: a luat poziţii
ferme pentru păstrarea teritoriilor ţării, împotriva oricăror compromisuri; a fost alături de ostaşii
care luptau pe front, îmbărbătându-i prin îndemnuri pline de patriotism; a luat atitudine în faţa
slăbiciunii unor miniştri (Averescu, Brătianu). Atunci când partidul face concesii ce dăunează
chestiunea naţională, el devine un conservator ce susţine acelaşi crez dedicat neamului românesc.
In faţa Parlamentului aflat la Iaşi a expus credinţa care 1-a însoţit întreaga viaţă: Eu sunt un
biet om cu o idee fixă, chestiunea naţională. Mai tot ce am gândit, ce am scris, ce am vorbit, am
pornit de la şi pentru această idee. Schiţe, nuvele, studii şi drame, discursuri parlamentare sau de
la întruniri publice, în toate am slujit aceleaşi idei. La legea instrucţiunii publice a domnului Take
Ionescu, la legea reformei învăţământului secundar a răposatului Haret, la legea sindicatelor lui
Stolojan, în conferinţele mele, "Ţăranii noştri şi ţăranii mizeriei", "Doina", "Natura în poezia
populară", în două discursuri din Academie, singurele pe care le-am ţinut, au fost inspirate şi
nutrite de aceeaşi idee."
Ideea susţinută de Platon şi Aristotel, conform căreia politica şi morala fac corp comun,
reintră în viaţa oratorilor români prin Delavrancea. Pentru marele om politic român, îndemnul
anticilor se conturează cu mai multă precizie: viaţa

fericită este cea dusă conformă cu virtutea. Frumuseţea morală presupune clasicitate şi spirit
filosofic.
In pledoaria susţinută în procesul lui Caragiale el afirmă: Nu, nu este de ajuns literatura şi
filosofia, mai ales etica modernă. Viaţa modernă este complexă, operele ei sunt mai confuze.
Sentimentul e prea întins. Frumuseţea, binele şi adevărul chiar, întruchipate în creaţiuni artistice
şi filosofice, nu apar aşa de neted, aşa de clar, aşa de majestos ca în creaţiunile antice.
Confuziunea unor vieţi de o complexitate nebănuită de antici chiar sunt torturate. Jertfele noastre
n-au acele trăsături mari. Voiţi să creşteţi eroi? Antichitatea e cea mai bună şcoală. Voiţi virtutea,
frumuseţea şi curajul? Moartea lui Socrate este exemplu care se impune umanităţei. El bea de
bună voie otrava, când putea să scape. El, pentru a se supune legilor patriei, îşi execută singur o
sentinţă nedreaptă.
El, pentru a învăţa cum poţi muri pentru o idee, îşi acoperă faţa murind, ca cei din jurul
126
lui să nu vadă convulsiile suferinţei, să nu vadă decât frumuseţea morţei (22).
In sprijinul evidenţierii măreţiei şi clarităţii forţei sale de susţinere a pledoariei juridice
vom selecta câteva pasaje din procesul Caragiale-Caion, proces în care publicistul obscur Caion,
alias Const. Al. Ionescu, din dorinţa de a se face cunoscut, acuză pe Caragiale că ar fi plagiat drama
Năpasta, iniţial după un autor ungur, Kemeny Istvan, care a scris Nenorocul, apoi după Lev
Tolstoi, cu referinţă la Puterea întunericului - La puissance des tenebres.
Domnilor, un Caion şi-a dat seama de micimea lui şi monstruozitatea acuzaţiunei. Şi nu
din tinereţe zvăpăiată, ci din socoteala rece, din perversitatea precoce, a înţeles că pentru a răni
pe un Caragiale avea nevoie de nişte aparenţe palpabile, de nişte probe de fapt care scapă de sub
puterea argumentelor obişnuite. încă de mai înainte de a calomnia a comis un alt delict, a inventat
un autor şi a preparat nişte foi.

Pentru a izbuti în calomnie a săvârşit un falş. Niciodată Curtea cu juraţi n-a judecat o calomnie
mai cutezătoare, o calomnie căptuşită cu un alt delict tot aşa de dezonorant ca şi delictul
principal^...)
Ei bine, domnilor, acest Caion a calomniat întocmai pe Caragiale. A inventat un autor, a
inventat un traducător, a plăsmuit câteva pagini pe cari le-a şi tipărit cu litere kirilice, şi s-a
încercat, astfel armat de probe materiale, să zguduie şi să distrugă o fală naţională. încă de ce
ziceam că n-aţi mai judecat o asemenea speţă, în care e de pedepsit nu numai o sfruntată
calomnie, dar şi un fals uimitor! (...)
Renumele lui Caragiale, operele lui Caragiale, spiritul lui Caragiale îl prigonesc, îi
răscolesc ura. Simte un mizerabil interes de a-şi potoli această ură, această invidie. Are un interes.
Şi nu copilăreşte caută să şi-l satisfacă, căci nu se opreşte la critică, oricât de rea, de murdară şi
de înverşunată ar fi fost ea. Domnilor, se poate face o critică, dreaptă sau nu, pătimaşă, sau senină,
o critică filologică, o critică estetică. Se poate să urmăreşti într-un autor pe lângă estetica lui şi
etica lui, şi să te ridici la o critică filosofică. Mai mult, pe lângă toate aceste raporturi, se poate să
studiezi epoca omului, ca pe lângă omul în sine, să strângi de aproape toate cauzele care au
determinat idealitatea autorului şi natura intimă a operelor, ca şi cum ai face un capitol din istoria
naţională. Astfel s-ar înfăţişa critica cu aspectul, cam pretenţios, de critică ştiinţifică^...)
Cum, domnilor?... Un popor întreg admiră pe Caragiale(...) Admiraţia trece peste Carpaţi.
Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Şi pe acest om să-l acuzi, sprijinit de
falsuri, că operele sunt jafuri literare? Dar asta înseamnă a izbi în credinţa, în admiraţiunea şi în
fala românilor! Şi ce s-ar fi întâmplat dacă criticul impostor n-ar fi fost prins? O mândrie a ţării
ar fi fost veştejită, nu numai Caragiale înfierat! Şi ce idee şi-ar fi făcut străinii de noi
românii? Că suntem un popor, care ne sărbătorim pungaşii, că gloriile noastre se întemeiază pe
jaf, că geniul nostru este o ruşine, că nu avem nici conştiinţă, nici demnitate?(...)
Dar termin, domnilor, rugându-vă să nu pierdeţi din vedere cine e calomniatorul şi cine e
calomniatul; să vă gândiţi la mijloacele întrebuinţate de calomniator pentru a pipăi bine gradul lui
de perversitate; să vă închipuiţi suferinţele morale ale calomniatului, călătoriile şi cheltuielile pe
care a trebuit să le facă cu adunarea probelor, pentru ca pe lângă osânda ce se cuvine vinovatului,
să acordaţi despăgubirile ce se cuvin nevinovatului, şi pe care le-am formulat în scris în plâgerea
noastră.
Sentinţa a fost pe măsura actului de calomnie: Caion este condamnat la trei luni închisoare,
500 de lei amendă şi 10000 lei despăgubiri civile (Caragiale ceruse 20000 lei). în urma rejudecării
procesului Caion este achitat, fapt dorit şi de Caragiale şi Delavrancea, dar sentinţa iniţială înlătura
127
orice dubiu în legătură cu originalitatea dramei Năpasta a lui Caragiale.
Oratoriei româneaşti i se alătură o altă personalitate marcantă pentru cultura juridică şi
politică: Nicolae Titulescu. Este cea mai strălucitoare inteligenţă ce-am întâlnit-o în viaţă, declara
Lucian Blaga despre marele profesor universitar ce a primit diploma de doctor cu elogii supreme la
Facultatea de drept din Paris. Ne vom opri la elementele ce trasează stilul de comunicare al
genialului cărturar român. In activitatea didactică, cursul său de drept civil urmărea să deştepte
studenţilor curiozitatea ştiinţifică adevărată, care consistă în a te întreba ce trebuie să ştii, iar
nicidecum ce mă va întreba profesorul la examen. Prin efortul său diplomatic, Titulescu a susţinut
caracterul obligatoriu al normelor şi al principiului dreptului internaţional fundamentate pe acordul
între voinţe libere şi egale, statele fiind obligate să se supună legilor acceptate în virtutea propriei
lor suveranităţi. Iar, în planul

politicii externe diplomatul român urmăreşte să redefinească, după o formulă modernă, relaţiile
internaţionale. Drept exemplificare redăm câteva fragmente din discursul ţinut în parlamentul
german (mai, 1929): Nu este în intenţia mea să comentez preocuparea juriştilor din sec. al XX-lea
care trebuie să găsească o altă formulă pentru a înlocui construcţia juridică a relaţiilor
internaţionale aşa cum afăcut-o Grotius la începutul secolului al XVII-lea. Opera îşi continuă
drumul şi se va încheia atunci când toate consecinţele marelui război - şi nu numai o parte din ele -
vor fi fost înfăptuite.
Suveranitatea statelor, care altădată era înţeleasă ca o putere absolută, încât unele minţi
se credeau îndreptăţite să nege, în general, existenţa unui adevărat drept internaţional, este astăzi
îndeobşte considerată ca o vonţă care se autolimitează, în virtutea propriei sale independenţe.
Nu vreau să mă opresc la obiecţiile pe care o astfel de concepţie le trezeşte juriştilor
progresişti pentru care suveranitatea reprezintă doar autoritatea de a se putea mişca liber în
limitele fixate de drept, adică o oarecare competenţă proprie guvernelor în baza dreptului
internaţional.
Aş dori, dimpotrivă, să precizez concepţia pe care o au cei mai mulţi dintre politicienii de
astăzi
Cele trei elemente care caracterizează comunităţile sociale, şi care au dobândit
personalitate deplină, sunt: legea, autoritatea, puterea. Astăzi ele toate, se întemeiază pe noţiunea
de stat. Prin mijlocirea statului, aceste trei elemente se proiectează pe arena internaţională.
Inlăuntrul actualei organizaţii a comunităţii internaţionale, nu există loc pentru un
suprastat. Acesta este înlocuit printr-o asociere voluntară a statelor independente, care-şi iau
obligaţia de a se supune legilor stabilite de ele înşile, în virtutea propriei lor suveranităţi.
Este interesant de remarcat că actuala noţiune de comunitate internaţională se aseamănă
în unele privinţe cu

noţiunea pe care o defineşte Kant în lucrarea sa Eseu asupra păcii veşnice în care demonstrează
că pacea nu se poate spijini pe un singur stat, ci numai pe o asociaţie de state.
De aceea dreptul internaţional apare astăzi, pentru toţi, mai ales ca o lege de coordonare,
nu de subordonare, iar poziţia fiecărui stat în parte, faţă de celelalte state o poziţie de
independenţă, nu de dependenţă.
Legislaţia care cârmuieşte astăzi statele se poate împărţi în două sfere distincte darunite
totuşi între ele: dreptul intern, ca expresie a puterii statului faţă de supuşii săi; dreptul
internaţional ca expresie a unei înţelegeri între puteri libere şi egale. Ambele grupe au un conţinut
diferit, dar dreptul internaţional manifestă tendinţa crescândă de a se extinde la domenii care
iniţial aparţineau dreptului intern. Aceasta este o concepţie îndeobşte recunoscută.^...)
Analiza raportului dintre dreptul intern şi cel internaţional îl conduce pe Titulescu la
următoarea afirmaţie:
Atât dreptul intern cât şi dreptul internaţional au, aşadar, o sursă unică: conştiinţa juridică
128
a popoarelor, care acordă caracter obligatoriu regulilor izvorâte din solidaritatea lor. Legile
interne, obiceiurile, tratatele nu sunt decât dovada unui drept preexistent.
Comunitatea internaţională este la rândul ei şi o solidaritate concretă care se mişcă într-un
ritm mai lent decât un stat de sine stătător. Ea nu are încă o personalitate deplină, care se dezvoltă
ca orice altă grupare socială, pe de o parte prin înmulţirea relaţiilor care-I stau la bază, pe de altă
parte, prin cristalizarea celor care există într-o formă legală.
Legile internaţionale nu sunt deci structural deosebite de cele interne; ele sunt simple
realităţi sociale transpuse în stadiul de conştiinţă (23).
Analiza asupra Crizei de încredere şi solidaritatea naţiunilor, aduce în atenţie o etapă
istorică dificilă, caracteristică vremurilor de tranziţie. Aducem în atenţie un

fragment din discursul ţinut în faţa Adunării Societăţilor Naţiunilor, din septembrie 1931, ce
cuprinde analiza etapei de tranziţie în care se aflau naţiunile lumii, a cărei actualitate nu lasă semne
de îndoială:
Trecem printr-o epocă dificilă. Tranziţia de la o formă de viaţă colectivă, la altă formă
este manifestă. Multe din adevărurile vechi au murit. Adevărurile noi nu sunt încă destul de clare,
ca să se transforme în forţe active. In aceste condiţiuni nu putem rămâne împietriţi în formulele
trecutului dar nici nu am putea, ca în numele viitorului, să facem un salt în necunoscut. In situaţia
actuală, să păstrăm, cu grijă, tot ce trecutul a dovedit, prin experienţă, că este folositor, şi să
pregătim, cu răbdare, poziţiile noastre viitoare, pe care nu le vom ocupa decât treptat şi cu
precauţie.
încredere, prudenţă, acţiune, spirit de sacrificiu, iată cele 4 porunci ale ceasului de faţă.
Să întărim încrederea prin acţiune, să moderăm acţiunea prin prudenţă, să nu renunţăm niciodată
la acţiune pentru că aceasta implică sacrificiu, iată singurul mijloc de a ocoli primejdia şi de a lua
parte în mod conştient, la o evoluţie căreia nu i s-ar putea determina cu precizie nici sensul, nici
amploarea.
Datoria noastră ne cheamă la eroism, la eroismul fără nimic ispititor, care nu înseamnă
răsplată imediată, la eroismul care nu aduce decât critica şi lipsa de înţelegere, la eroismul mut şi
anonim al vieţii din tranşee. Da, dar de data aceasta suntem în tranşeele păcii, acolo unde
popoarele nu se mai ridică unele împotriva altora într-o luptă fratricidă, ci unde pentru întâia dată
luptă toate laolaltă împotriva unei soarte potrivnice pe care numai solidaritatea ar putea-o
învinge.
In faţa acestui spectacol, am putea rămâne nepăsători! (24).
Nu putem încheia incursiunea în galeria marilor oratori şi oameni politici fără a aduce în
atenţie un eveniment major

pentru viaţa politică românească: vizita preşedintelui american George W. Bush la Bucureşti,
imediat după summit-ul NATO de la Praga, care a marcat invitatea României ca membru al
Alianţei Nord-Atlantice. Discursul preşedintelui american, rostit la Bucureşti în ziua de 23
noiembrie 2002, a fost considerat de agenţia Associated Press ca fiind unul în care Bush, pentru
prima oară îşi testează charisma asupra unei astfel de mulţimi, în aer liber, în străinătate, deoarece
până acum, în timpul vizitelor efectuate în Occident, prezenţa sa a atras doar protestatari furioşi,
care demonstrau împotriva politicii externe a SUA şi, din această cauză îşi rostea discursurile în
spaţii închise, în faţa unei audienţe restrânse.
Vom reda fragmente din acest discurs, precizând faptul că este un discurs politic cu impact
afectiv care atrage atenţia unei mari mase de auditori prezenţi în Piaţa Revoluţiei din Bucureşti:
129
Salut! (rostit în limba română). Vă mulţumesc tuturor, vă mulţumesc domnule preşedinte.
Vă mulţumesc tuturor celor care aţi venit aici pe ploaie. Vă mulţumesc pentru o primire atât de
călduroasă. Laura şi cu mine suntem onoraţi că ne aflăm în această ţară. Când am început să
vorbesc a apărut şi un curcubeu. Dumnezeu ne zâmbeşte astăzi
Sunt mândru că mă aflu în această piaţă deosebită şi să vă transmit cele mai bune urări
din partea poporului american. Vreau să reafirmăm astăzi prietenia dintre naţiunea
dumneavoastră şi ţara mea. Sunt onorat să fiu purtătorul unui mesaj către poporul României:
sumtem mândri să invităm ţara dumneavoastră să adere la NATO, marea alianţă a libertăţii.
Tot ceea ce este în jurul nostru sunt amintiri ale istoriei României şi ale culturii pe care o
împărtăşim. In apropiere este şi o biserică veche de 300 de ani, un simbol al credinţei care
înfrânge toate opresiunile. In această piaţă se pot vedea monumentele ridicate patrioţilor români
care şi-au pierdut viaţa pentru libertate, pentru libertatea naţiunii

dumneavoastră. Aici, în decembrie 1989, aţi întrerupt tăcerea captivităţii în care vă aflaţi. De la
acel balcon, dictatorul v-a auzit vocile şi a cedat, a fugit. Au luat sfârşit două generaţii de cruntă
tiranie şi întreaga omenire a fost martora curajului României, curaj care v-a eliberat.
După acele zile de eliberare, România a pornit pe un drum istoric. In loc de ură, aţi ales
toleranţa, în locul unei rivalităţi distructive cu vecinii aţi ales reconcilierea, în locul controlului de
stat, aţi ales piaţa liberă şi supremaţia legii. Iar în locul dictaturii aţi construit o democraţie
mândră şi funcţională.
Calea libertăţii pe care aţi ales-o nu este uşoară, dar este singura cale demnă de urmat.
Ştiu că dificultăţile nu au dispărut odată cu opresiunea. America respectă truda dumneavoastră,
răbdarea dumneavoastră, hotărârea dumneavoastră zilnică de a crea o viaţă mai bună. Efortul
dumneavoastră a fost recunoscut, oferindu-vă invitaţia să deveniţi membri ai NATO. Salutăm
aderarea României la NATO.(...)
Promisiunile alianţei noastre sunt sfinte, iar noi ne vom respecta angajamentele faţă de
toate naţiunile care ni se alătură. Dacă vreun pericol va ameninţa România, dacă vreun stat va
ameninţa România, Statele Unite ale Americii şi NATO vor fi alături de dumneavoastră. In calitate
de aliat al NATO, puteţi avea această încredere, nimeni nu poate lua libertatea ţării
dumneavoastră. Apartenenţa la NATO creşte siguranţa României. România va contribui la puterea
alianţei NATO, într-o vreme în care ne confruntăm cu pericole noi, fără precedent. Deja trupele
noastre operează împreună în Afganistan. Deja România s-a alăturat coaliţiei globale împotriva
terorii şi vă mulţumim foarte mult pentru aceasta. (...)
Domnule preşedinte şi cetăţeni ai României, vizita mea şi a soţiei mele Laura în frumoasa
dumneavoastră ţară a fost

scurtă, dar prietenia şi, în curând alianţa între ţările noastre vor deveni de durată. In această piaţă
istorică, între monumentele care atestă măreţia României există şi o clădire rămasă în ruine,
fostele birouri ale poliţiei secrete. Este amintirea cea mai nimerită a tuturor atrocităţilor comise
acolo şi a justiţiei care s-a ridicat împotriva opresiunii. Acel trist monument aduce aminte, de
asemenea, de acei mulţi români curajoşi care nu au trăit să vadă ziua de azi. Ne rugăm pentru ei şi
pentru familiile lor. Cu toate acestea, speranţele lor au fost împlinite. Această naţiune pe care ei
au iubit-o se ridică. România şi-a câştigat libertatea, România este hotărâtă să facă faţă
dificultăţilor şi se îmdreaptă către o mai mare prosperitate. Astfel, România îşi găseşte locul în cea
mai mare alianţă a libertăţii din istorie.
130
Am venit să vă spun că lumea şi ţara mea cunosc caracterul acestei naţiuni măreţe. Noi
respectăm ţara dumneavoastră. Apreciem faptul că iubiţi libertatea. Dumnezeu să vă
binecuvânteze pe dumneavoastră şi familiile dumneavoastră. Dumnezeu să binecuvânteze
România şi Dumnezeu să binecuvânteze America. Vă mulţumesc tuturor!
"Spontaneitatea" remarcată de receptor în mesajul preşedintelui american este minuţios
pregătită de specialiştii în imagine publică ai Administraţiei SUA. Limbajul nonverbal al
preşedintelui respectă ritualul prevăzut întâlnirilor prezidenţiale. Primii trei paşi sunt executaţi
apăsat iar mâinile, în timpul deplasării sunt aşezate la 45 de grade, semnificând hotărârea. în timp
ce salută pe oficiali, braţul preşedintelui rămâne constant, evitând orice ridicare sau coborâre.
Palma deschisă către audienţă semnifică: sunt cu voi, dar am o anumită detaşare. Atunci când
deschiderea este spre sine, este manifestată căldura, simpatia faţă de public.
Discursul prezentat este pregătit spre a fi receptat cu profunde rezonanţe în plan afectiv.
Am remarcat, ca tehnici de persuasiune care declanşează emoţiile auditoriului, folosirea de

nenumărate ori a cuvintelor: patrie, Dumnezeu, prietenie, libertate. De asemenea, folosirea
simbolului curcubeului, drept semn al ocrotirii oamenilor de către Dumnezeu, a generat emoţie
colectivă. Acelaşi efect l-au avut expresiile următoare: biserică veche de 300 de ani, un simbol al
credinţei care înfrăge toate opresiunile, NATO repetat de multe ori, alianţa noastră, balconul de la
care a dictatorul v-a auzit vocile şi a cedat, a fugit, America respectă truda dvs., răbdarea dvs.,
hotărârea dvs. zilnică de a duce o viaţă mai bună, Dumnezeu să binecuvânteze România,
Dumnezeu să binecuvânteze America.
Gestul din finalul discursului, când preşedintele Bush coboară în mulţime spre a strânge
mîinile celor din apropiere, a împlinit succesul discursului prezidenţial. Adăugăm faptul că
preşedintele a stat în ploaie fără umbrelă, fapt care a făcut suportabilă vremea pentru toţi cei care l-
au aşteptat. Să ne amintim că la aeroport soţia preşedintelui, prima doamnă a celui mai puternic stat
al lumii, şi-a ţinut singură umbrela cu un firesc demn de invidiat.
Toate aceste elemente ce au ţinut de prezenţa scenică şi de lipsa formalismului din ţinuta
preşedintelui i-au asigurat succesul în comunicare şi simpatia spectatorilor şi telespectatorilor.
1. Platon, Omul politic, în Opere voi.VI, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1989,
p.462.
2. Platon, Phaidros, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p.130-131.
3. Platon, op. cit, p.113.
4. Fragmentele din cele două discursuri ale lui Demostene au fost preluate, selectiv, din S.
Ghimpu, Al. Ţiclea, Retorica, Texte alese, Editura Şansa, Bucureşti, 1993.

5. Matei, H.C., Civilizaţia lumii antice, Editura Eminescu, Bucu-reşti, 1983, p.81.
6. Aristotel, Organon, vol.IV, Respingerile sofistice, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1963,
p.273-274; 278-279.
7. Aristotel, op. cit., p.278.
8. Aristotel, op. cit., p.302.
9. Boissier, G., Cicero et ses amis, Paris, Libraire Hachette, 1910, p.27.
10. Boissier, G., Cicero şi prietenii săi, Editura Univers, Bucureşti, 1977, p.38.
11. Boissier, G., op. cit., p.49.
12. Cicero, M.T., Opere alese, vol.I, Editura Univers, Bucureşti, 1973, p.25.
131
13. Cicero, M.T., op. cit., p.92.
14. Vieţi paralele IV, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.435.
15. Cicero, M.T., op. cit, p.104-140.
16. Cicero, M.T., op. cit, p. 19-65.
17. Quintilian, M.F., Arta oratorică, vol.I, Editura Minerva, Bucureşti,1974, p.181.
18. Quintilian, M.F., op. cit., Cartea a Ii-a, cap.XV.
19. Quintilian, M.F., op. cit, Cartea a IlI-a, cap.III.
20. Quintilian, M.F., op. cit, Cartea a IlI-a, cap.III.
21. Delavrancea, C, Dintr-un secol de viaţă, Editura Eminescu, Bucureşti, 1988, p. 35-36.
22. Delavrancea, B. Şt, Discurs rostit în Cameră la 4 februarie 1898, la Reforma învăţământului,
în Oratori şi elocinţă românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985.
23. Titulescu, N., Discursuri, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
24. Titulescu, N., op. Cit
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Bertrand, C.J., Mediaş, Edition Ellipses, Paris, 1995

2. Boissier, G., Cicero et ses amis, Paris, Libraire Hachette, 1910.
3. Boissier, G., Cicero şi prietenii săi, Editura Univers, Bucureşti, 1977.
4. Bondrea A., Sociologia culturii, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 1993.
5. Charaudeau, P., Le discours politique. Les masques du pouvoir, Edition Vuibert, Paris,
2005.
6. Chomsky, N., Cunoaşterea limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996.
7. Cicero, M.T., Opere alese, vol.I, Editura Univers, Bucureşti, 1973.
8. Collett, P., Cartea gesturilor. Cum putem citi gândurile oamenilor din acţiunile lor, Editura
Trei, Bucureşti, 2005.
9. Coman, ML, Din culisele celei de a patra puteri, Introducere în sistemul mass-media,
Editura Carro, Bucureşti, 1996.
10. Van Cuilenburg, J.J., Scholten, O., Noomen, G.W., Ştiinţa comunicării, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2000.
11. Dinu, M., Comunicarea, Editura Algos, Bucureşti, 2000.
12. Dinu, M., Introducere în teoria comunicării, Editura Universităţii, Bucureşti, 1993.
13. Dinu, M., Fundamentele comunicării interpersonale, Editura AII, Bucureşti, 2004.
132
14. Domenach, J-M., Propaganda politică, în Bertrand, C-J.: Mediaş, Ellipses, Paris, 1995.
15. Fiske, J., Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
16. Forsyth, D.R., An Introdjuction to Group Dynamics, Brooks/Cole Publishing Company, Pacific
Groove, 1983.
17. Ghimpu, S.; Ţiclea, Al. Retorica-Texte alese, Editura Şansa, Bucureşti, 1993.
18. Gerstle, J., Comunicarea politică, Institutul European, Iaşi, 2002.
19. Giblin, L., Arta dezvoltării relaţiilor interumane,

Editura Cartea Veche, Bucureşti, 2000.
20. Goody, J., Entre Voralite et Vecriture, Presses Universitaires de France, 1994.
21. Habermas, J., Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983.

22. Habermas, J., Conştiinţă morală şi acţiune comunicativă, Editura AII,
Bucureşti, 2000.
23. Kapferer, J-N., Zvonurile, Humanitas, Bucureşti, 1993.
24. Kennedy, G., Negocierea perfectă, Editura Naţional, Bucureşti, 1998.
25. Lohisse, J., Comunicarea, De la transmiterea mecanică la interacţiune, Polirom, Iaşi,

2002.
26. Matei, H.C., Civilizaţia lumii antice, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983.
27. McQuail, D., Comunicarea, Institutul European, 1999.
28. Mircea, C, Inter-comunicarea, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1979.
29. Moscovici, S., Epoca maselor. Tratat istoric asupra psihologiei maselor, Institutul
European, Iaşi, 2001.
30. Pease, A., Limbajul trupului, Editura Polimark, Bucureşti, 1993.
31.Pedler, E., Sociologia comunicării, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2001.
32. Peirce, C.S., Semnificaţie şi acţiune, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
33. Panişoară, I.O., Comunicarea eficientă, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
133
34. Pârvu, L, Filosofia comunicării, S.N.S.P.A., Bucureşti, 2000.
35. Pop, D., Introducere în teoria relaţiilor publice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000.
36. Popescu, L.G., Comunicarea în administraţia publică, Editura Tribuna Economică, Bucureşti,
2003.
37. Quintilian, M.F., Arta oratorică, vol.I, Editura Minerva, Bucureşti, 1974.
38. Rieffel, R., Media et vie politique, în Bertrand, C-J.: Mediaş, Ellipses, Paris, 1995.
39. Sala, M., Vintilă-Rădulescu, L, Limbile lumii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1981.
40. Sebeok, A.T., Semnele: o introducere în semiotică, Editura Humanitas, 2002..
41. Stanton, N., Comunicarea, Societatea Ştiinţă & Tehnică, Bucureşti,
42. Titulescu, N., Discursuri, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
43. Tran, V., Stănciugelu L, Teoria comunicării, Editura Comunicare, ro., Bucureşti, 2003.
44. De Vito, J., Trembley, R., Les fondements de la communicaîion humaine, Gaetan Morin,
Montreal, 1991.

45. ***: Oratori şi elocintă românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985.
46. ***: Reprezentările sociale, Societatea Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1995.
48. ***: Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1971.
134

Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

CUPRINS

INTRODUCERE ÎN TEORIA COMUNICĂRII

Limba ta nu e o limbă: e gândire, conştiinţă, orizont. E spontaneitate şi creativitate

INTRODUCERE IN TEORIA COMUNICĂRII

4. Reducerea incertitudinii - ipotetică dorinţă fundamentală, care duce la căutarea de

7. Legătură, unire - comunicarea în ipostaza de conector, de articulator.

10. Memorie, stocare - comunicarea duce la acumularea de informaţie şi putem

5. Orice proces de comunicare este simetric sau complementar, dacă el se întemeiază,

3. Funcţia poetică e centrată pe mesaj. Trebuie însă observat că ea nu are în vedere şi

1. înlocuieşte comunicarea în situaţiile în care nu se doreşte relaţionarea cu ceilalţi;

100 TEORIA COMUNICĂRII

TEORIA COMUNICĂRII 101

102 TEORIA COMUNICĂRII

TEORIA COMUNICĂRII 103

104 TEORIA COMUNICĂRII

TEORIA COMUNICĂRII 105

106 TEORIA COMUNICĂRII

TEORIA COMUNICĂRII 107

108 TEORIA COMUNICĂRII

TEORIA COMUNICĂRII 109

110 TEORIA COMUNICĂRII

TEORIA COMUNICĂRII 111

TEORIA COMUNICĂRII 113

116 TEORIA COMUNICĂRII

TEORIA COMUNICĂRII117 începutul mişcărilor

TEORIA COMUNICĂRII 119

120 TEORIA COMUNICĂRII

TEORIA COMUNICĂRII 121

122 TEORIA COMUNICĂRII

TEORIA COMUNICĂRII 123

124 TEORIA COMUNICĂRII

TEORIA COMUNICĂRII 127

128 TEORIA COMUNICĂRII

TEORIA COMUNICĂRII 129

130 TEORIA COMUNICĂRII

TEORIA COMUNICĂRII 131

132 TEORIA COMUNICĂRII

TEORIA COMUNICĂRII 133

134 TEORIA COMUNICĂRII

TEORIA COMUNICĂRII 135

TEORIA COMUNICĂRII 137

138 TEORIA COMUNICĂRII

140 TEORIA COMUNICĂRII

TEORIA COMUNICĂRII 141

142 TEORIA COMUNICĂRII

TEORIA COMUNICĂRII 143

144 TEORIA COMUNICĂRII

TEORIA COMUNICĂRII 145

146 TEORIA COMUNICĂRII

TEORIA COMUNICĂRII 147

148 TEORIA COMUNICĂRII

150 TEORIA COMUNICĂRII ■

TEORIA COMUNICĂRII 151

152 TEORIA COMUNICĂRII

TEORIA COMUNICĂRII 153

154 TEORIA COMUNICĂRII

TEORIA COMUNICĂRII 155

156 TEORIA COMUNICĂRII

TEORIA COMUNICĂRII 157

158 TEORIA COMUNICĂRII

(Extras din conferinţa ţinută de Thomas Power, în cadrul Zilelor Biz.)

# TEORIA COMUNICĂRII 159

160 TEORIA COMUNICĂRII

TEORIA COMUNICĂRII 161