UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE „VICTOR BABEŞ”

TIMIŞOARA
FACULATATEA DE MEDICINĂ
SPECIALIZAREA BALNEOFIZIOKINETOTERAPIE SI RECUPERARE

MEDICINA SPORTIVA
Curs- Format electronic

Sef lucrari. Dr. Lakatos Gabriel

 APARATUL LOCOMOTOR

Dezvoltarea din ce in ce mai mare a practicii sporturilor, dorinţa sau necesitatea de a realiza
performanţe sportive mereu mai înalte, apariţia unui număr crescut de dismorfofunctii ale aparatului
locomotor, ca un corolar al dezideratelor amintite, impun un studiu atent al interrelaţiilor dintre
solicitările ambianţei şi comportamentul substratului morfologic al aparatului locomotor.
Aprofundarea aspectelor dismorfofuncţionale ale aparatului locomotor, determinate de solicitări şi
suprasolicitări, este foarte necesară, deoarece, dacă în alte activităţi ale dinamicii fizice apariţia
dismorfofuncţio-nalităţii este înlăturată prin înlăturarea cauzei, recte hiperdinamica solicitantă, în sport
această cauză reprezintă nu numai o necesitate, ci se şi tinde la argumentarea ei. Trebuie găsite atunci
căile unor terapeutici adecvate spre a menţine sau ameliora posibilităţile structurilor locomotorii de a se
perfecţiona, de a se adapta mereu necesităţilor biomecanice generate de conflictul dintre cerinţele
energetice şi posibilităţile motrice.
In acest scop, un rol important îi revine specialistului traumatolog care va ameliora în permanenţă
terapeutica sîngerîndă şi nesîngerîndă în vederea înlăturării afecţiunilor, dar în aceeaşi măsură
medicului sportiv, care trebuie să cunoască, alături de antrenor, tehnica şi tactica pregătirii, pe bazele
corelaţiei dintre posibilităţile substratului morfologic şi dinamica hipersolicitantă ce se impune.
Medicul sportiv instituie astfel prima condiţie a unui tratament preventiv, căruia i se asociază profilaxia
cauzelor externe generate de teren, sală, atmosferă, echipament, ambianţă etc, precum şi necesitatea
menţinerii substratului structural în condiţii optime printr-o alimentaţie ştiinţifică şi un control
medical adecvat.
Astfel, privind în toată complexitatea ei interrelaţia efort — organism, pe de o parte, şi complexitatea
posibilităţilor medicale de a susţine şi ameliora capacitatea de efort, pe de altă parte, s-ar putea realiza
păstrarea unor structuri adecvate, rezistente şi puternice faţă de agenţii stressori.
 EXAMENUL APARATULUI LOCOMOTOR
Pentru a stabili un diagnostic real şi a realiza o terapie corectă,
eficientă, este absolut necesar să se cunoască cu precizie măcar macro-
structura, dacă nu şi microstructura aparatului locomotor. Trebuie stabi-
lite în primul rînd o anamneză precisă şi detaliată, apoi formaţiunea
sau grupul de formaţiuni anatomice lezate. Pentru această a doua cerinţă,
prin inspecţie şi palpare trebuie să se determine corect locul leziunii,
formaţiunea lezată, fie solitară, fie în asociere cu alte formaţiuni situate
în imediata vecinătate, în suprafaţă, în adâncime sau asociat.
Aparatul locomotor este format dintr-un complex morfofuncţional cu
rol de tutore susţinător, coloana vertebrală, un complex morfofuncţional
perfecţionat pentru prehensiune, agăţare şi aruncare — membrul supe-
rior şi un complex morfofuncţional perfecţionat pentru statica şi dina-
mica erectă — membrul inferior.
Complexul coloanei vertebrale este format din elemente de susţinere
şi rezistenţă, vertebrele, ale căror formă şi structură sînt proprii pentru
regiunea cervicală, toraoală şi lombară.
Primele sînt adaptate pentru o mobilitate mai mare, de unde frec-
venţa luxaţiilor este aici de asemenea mai mare, urmate de vertebrele
toracale şi apoi de lombare. Vertebrele prezintă o variată gamă de trans-
formări morfologice sub acţiunea solicitărilor. Ele sînt menţinute în
legătură prin articulaţiile dintre corpii vertebrali în care se găseşte com-
plexul discal şi prin articulaţiile interapofizare, articulaţii ou un bogat
şi variat tablou simptomatic, generat de asemenea de suprasolicitări sau
procese cronice degenerative. Pentru mişcarea coloanei în totalitate, par-
ţial sau chiar a fiecărui element component, s-a dezvoltat o muscula-
tură complexă, diferenţiată atît ca formă, eît şi ca funcţie : musculatura
lungă a spinalilor şi semispinalilor, musculatura muschilor rotatorii
lungi şi rotatorii scurţi. Parte integrantă funcţională este şi musculatura
centurii scapulare, .care, cu o inserţie pe coloană şi alta pe extremitatea
proximală a complexului membrului superior, stabileşte joncţiunea şi
dinamica dintre tutore şi membrul superior, precum şi musculatura ver-
tebro-pelvină, care stabileşte de asemenea legătura şi dinamica dintre
coloană şi elementele implantate în tutore ale membrului inferior.
Prin dinamica suprasolicitantă la care sînt supuse, toate elementele
musculare amintite pot prezenta variate manifestări clinice care trebuie
să fie considerate ca o reacţie al cărei substrat este de multe ori o gamă
variată de modificări morfologice şi biochimice (miozite reacţionale,
micro sau macroleziuni).
Examenul coloanei vertebrale se efectuează clinic prin inspecţie.
Aşezînd subiectul în lumină favorabilă, se determină corectitudinea ţinu-
tei sau eventuala atitudine antalgică. Se determină eventualele modifi-
cări ale curburilor vertebrale, fie în sens sagital, fie frontal. Se apreciază
volumele maselor musculare, eventual hipertonia vreunui grup muscu-
lar şi culoarea sau aspectul tegumentelor respective.
Palparea constituie un alt element de examen. Se pot determina prin
palpare apofizele spinoase : vertebra a 7-a cervicală, proeminenţa, ver-.
 APARATUL LOCOMOTOR

tebrele a 3-a sau a 4-a toracală care sînt situate pe linia spinei
omopla tului, vertebra a 7-a toracală, care este situată în dreptul
vîrfului omo platului. şi zona lombara prin care trece linia ce uneşte
cresteleiliace.Prin palpare se pot localiza şi însemna apofizele
spinoase, iar la coloana cer vicală uneori corpii vertebrali şi
apofizele articulare.
Se mai pot aprecia consistenţa şi volumele musculare, precum şi
temperatura tegumentelor. Asociind inspecţia cu palparea, se poate
deter mina mobilitatea coloanei vertebrale. în general, fiind posibile
mici va riaţii, coloana cervicală cea mai mobilă poate efectua 70
—75° flexie, 60 extensie, înclinare 25—40° şi torsiune 70—75° ;
coloana toracală : 45—50° flexie, în jur de 55° extensie, 90—100°
lateralitate şi 40—45° tor siune, iar coloana lombară : 45° flexie, 35°
extensie, 30—35° lateralitate şi în medie 7° torsiune.
Uneori se poate evidenţia localizarea durerii şi cu ajutorul
percuţiei apofizelor spinoase. Deosebit de important este uneori
examenul radio grafie. Date necesare pot furniza tomografia,
examenele de laborator, miotonometria, termometria cutanată etc,
In cazul examenului coloanei vertebrale sînt necesare cunoştinţe
ana tomice şi clinice legate de prezenţa medulară în complexul
anatomic de care no ocupăm. De o deosebită importanţă este
determinarea localizării medulo-vertebrale a variatelor modificări
congestivo-lezionale prin sim ptomatologia la distanţă, precum şi a
reflexelor (reflexul rotulian este coordonat în L2, L3, L4, iar cel
ahilean în S1).
Membrul superior — complexul morfofuncţional adaptat
prehensiunii, agăţării şi aruncării — este ataşat şi menţinut la trunchi
şi deci la coloană prin centura scapulară. în componenţa ei intră
omoplatul, articulat cu clavicula, primul legat de cutia toracică şi
coloană prin formaţiuni mus culare specializate în a menţine
fermitatea fixării pe torace, necesară efectuării travaliilor specifice
ale restului complexului, permiţând în ace laşi timp şi mişcări ale
centurii asociate în mod coordonat acestor travalii. Este lesne de
înţeles de ce această musculatură (trapez, romboid, mare dinţat,
angular, marele dorsal) este uneori afectată şi prezintă modificări
micro sau macrostructurale : miozite, miogeloze, micro sau
macroleziuni etc. O a doua bandă dinamică menţine activ în contact
extremitatea su perioară a humerusului ou complexul, efectuând o
dinamică sinergică cu prima bandă musculară interscapulo-toracică.
Amintind şi formaţiunile diferenţiate con juneţi vale care alcătuiesc
capsulele, ligamentele şi sino- vialele ce formează articulaţiile sterno-
claviculare, acromio-claviculare şi scapulo-humerală, la rîndul lor
foarte adesea şi destul de polimorf afec tate de traume şi solicitări,
înţelegem tabloul complex al regiunii denu mite scapulo-humerală
sau umărul.
Inspecţia acestei regiuni stabileşte aspectul contururilor
proeminen ţelor oso ase ale claviculei, acromionului şi în general al
formei umăru lui. Orice raport anormal între oase schimbă aspectul
normal şi apar, de exemplu : „clapa de pian" în luxaţia acromio-
claviculară, umărul în ,,epolet" în luxaţia scapulo-humerală, ştergerea
reliefului osos şi diminuarea lungimii segmentate în fracturile
claviculei, edemul şi ştergerea reliefu-
 332

rilor omoplatului în fracturile de omoplat, edemul şi ştergerea conturu-

rilor regiunii extremităţii proximale humerale în fracturile acestei extre-
mităţi.
Inspecţia înregistrează şi culoarea tegumentelor, care pot prezenta
echimoze mai mult sau mai puţin extinse, care trebuie identificate dacă
sînt postfracturare sau postcontuzionale. Tot inspecţia determină gradul
de limitare a mişcărilor articulaţiei scapulo-humerale, provocată fie de
durere, fie de un obstacol mecanic (luxaţia) sau de procese aderenţiale şi
uneori de pareze musculare. Membrul superior poate efectua în mod nor-
mal aproape 180° abducţie, 180° anteducţie, aproape 40° retroducţie şi
rotaţie internă-externă, fiecare în jurul 85—90°.
Inspecţia determină de asemenea reliefurile şi volumele musculare,
permiţînd de la început să se aprecieze gradul unor eventuale hipotrofii,
fie consecutive traumelor, fie datorite parezelor sau chiar paraliziilor.
Palparea întregeşte examenul inspecţiei şi determină contururile, con-
tinuitatea lor, raportul unui os faţă de altul în articulaţii ; se pot palpa
clavicula, apofiza coracoidă, omoplatul, spina lui şi mai ales acromionul,
capul numeral în axilă, şanţul bicipital, precum şi zona tuberozitară. Tot
prin palpare se pot aprecia volumele şi consistenţa fiecărei grupe muscu-
lare a centurii scapulare, precum şi tonicitatea şi contractilitatea lor.
Ca mijloace ajutătoare, paraclinice, sînt necesare mai ales radiografiile,
apoi miotonometria, termometria şi examenele de laborator.
Braţul, pîrghia bazală a dinamicii membrului superior, poate fi exa-
minat în acelaşi mod. Palparea poate determina aproape în totalitate con-
turul humerusului şi al maselor musculare oare îl îmbracă. Această pîr-
ghie leagă articulaţia scapulo-humerală cu articulaţia cotului. Aceasta din
urmă — formată din trei oase : humerus, cubitus şi radius, ultimele arti-
culîndu-se şi între ele — poate fi sediul unor complexe manifestări mor-
bide. Inspecţia determină aspectul zonei epitrohleene, epicondiliene, a re-
giunii olecraniene, precum şi a formelor maselor musculare vecine, ca
de exemplu musculatura epitrohleană, epicondiliană, partea terminală a
bicepsului şi a tricepsului brahial. Palparea, foarte importantă, permite
să se constate ou mai multă precizie toate elementele amintite ; prin ma-
nevre de explorare manuală se caută eventuale lateralităţii, inexistente
în mod normal. Mişcarea normală a cotului este flexia-extensia în jur
ele 140°—160°. Examenul clinic prin inspecţie şi palpare poate decela
existenţa unor fracturi simple sau complexe, a unor luxaţii de variate
forme clinice. Sînt însă absolut necesare radiografiile, care într-o luxaţie.
de exemplu, determină şi prezenţa unei parcele osoase care împiedică
reducerea, rezolvabilă doar printr-o intervenţie chirurgicală. în alte cir-
cumstanţe, prin radiografie se descoperă modificări structurale generate
de solicitare, cu sau fără prezenţa unor procese inflamatorii. Printre exa-
menele ajutătoare, de multe ori strict necesare, se numără examenele de
laborator, examenul prin termometrie etc.
In continuare mişcarea este transmisă prin intermediul pîrghiei ante-
braţului, formată din radius şi cubitus, articulate între ele proximal şi
distal. O musculatură variată ca formă şi structură determină o dinamică
specifică atît între segmentele supra şi subjacente, cît şi între cubitus şi
radius. Această a doua pîrghie a membrului superior, antebraţul, face
legătura prin articulaţia radiocarpiană cu cel mai rafinat segment al
membrului superior, specializat în vederea executării celor mai fine miş-
cări specifice speciei umane. Inspecţia stabileşte forma antebraţului, axul
său, precum şi proeminenţele osoase, ca, de pildă, creasta cubitală, epi-
fizele distale ale cubitusului şi radiusului ; ea stabileşte de asemenea
forma articulaţiei radiocarpiene, aspectul masivului carpian, al regiunii
carpo-metacarpiene şi al degetelor. Se va aprecia existenţa unor eventuale
edeme sau echimoze, deformări articulare, mai ales între falange.
Prin palpare se determină cu mai multă precizie datele de mai sus.
Se stabileşte continuitatea oaselor lungi, raportul lor articular, mobilita-
tea normală sau anormală, precum şi, în anumite cazuri (fracturi), ne-
transmisibilitatea mişcării. Se palpează extremităţile inferioare radiocu-
bitale, zona carpiană, unde se pot decela eventuale luxaţii şi puncte fixe
dureroase. Cu examenul radiografie şi eventual cu celelalte examene pa-
raclinice adecvate, de necesitate, se încheie şi examenul acestor regiuni.
Membrul inferior — complex morfofunctional foarte diferit de cel al
membrului superior — s-a dezvoltat prin specializarea impusă de inter-
relaţia entitate biologică-ambiantă şi are ca rol principal deplasarea. Legătura
cu tutorele (coloana vertebrală) este efectuată prin coxale, echivalentele
oaselor scapulare. Prin simfiza pubiană şi prin articulaţiile sacro-iliace,
cele două coxale se articulează cu sacrul, parte integrantă a coloanei
vertebrale ca intermediar. Datorită acestui fapt, aceste articulaţii foarte
strânse, cu mişcări extrem de reduse, sînt sediul unor afecţiuni frecvente,
generate de suprasolicitări şi distorsiuni. In totalitate, aceste elemente de
legătură între coloana vertebrală şi membrul inferior formează bazinul.
Prin inspecţia bazinului se determină forma şi conturul crestelor
iliace, proeminenţele spinelor iliace posterioare şi anterioare, simfiza pu-
biană şi zonele articulaţiilor sacro-iliace. Tot prin inspecţie se determină
forma şi volumele maselor musculare ale fesierilor, ale musculaturii
lombo-sacrate, sau partea inferioară — juxta simfizară a musculaturii
abdominale, precum şi a musculaturii abdomino-transverse ce se insera
pe creastă. Palparea întregeşte examenul, determinînd punctele sau zo-
nele dureroase, formele şi reliefurile osoase, ale maselor musculare, iar
prin presiune pe ambele creste — anumite mobilităţi anormale.
Prin inspecţia coapsei se apreciază formele şi volumele musculare,
regiunea trohanterului mare sau, extrem de rar, în activitatea sportivă,
deformările articulaţiei datorate luxaţiilor cu modificări ale direcţiei axu-
lui coapsei şi eventual cu scurtarea coapsei, existentă în anumite frac-
turi ale extremităţii femurale superioare.
Articulaţia prezintă o mobilitate apreciabilă ; flexia coapsei pe bazin
variază între 90—120° cu genunchiul în extensie sau flexie, abducţia poate
atinge 60° în medie, adducţia atinge 30°, rotaţia internă aproape 35—40°,
iar cea externă 15—20°,
Prin palpare se stabilesc punctele sau zonele dureroase ale capului
femural, colului femural şi marelui trohanter. Se stabileşte de asemenea
prezenţa capului femural, în eventualele şi rarele luxaţii, în alt loc decît
 fesierilor, psoasului iliac, musculaturii cvadricipitale superioare, existenţa
unor eventuale hematoame mai profunde sau mai superficiale. Ca de
obicei, radiografiile sînt absolut necesare pentru a stabili eventuale
modificări morfologice acute sau însumate, precum şi, la nevoie, diferite
examene de laborator, termometrie, miotonometrie.
In continuare, membrul inferior este constituit de puternicul braţ de
pîrghie al coapsei, cu elementul osos central femural, înconjurat de o
bogată şi puternică masă musculară formată anterior de cvadriceps, pos-
terior de ischio-gambieri, extern de tensorul şi parte din cvadricepsul
femural, intern de adductori. Datorită specificului dinamic la care este
expusă, această musculatură prezintă variate forme de modificări mor-
fologice sau funcţionale generate de suprasolicitare ori traume. Inspecţia
şi palparea determină aspectul condililor femurali, forma şi volumele
maselor musculare, eventuale hematoame mai profunde sau mai superfi-
ciale, precum şi prezenţa unor eventuale echimoze. Datele se comple-
tează la nevoie cu o radiografie (fracturi, osificări paraarticulare, osifi-
cări musculare etc). în angrenajul complexului morfofuncţional al mem-
brului inferior, un loc foarte important îl ocupă articulaţia genunchiu-
lui, aproape cea mai frecvent afectată regiune a aparatului locomotor în
urma traumelor directe sau indirecte, precum şi a suprasolicitărilor.
Anatomia genunchiului, fără a fi prea complexă, este bogată, multe
din elementele ei constituente fiind adesea afectate, fie singular, fie aso-
ciat; de asemenea, prin imediata lor vecinătate, multe împrumută semne
comune. Un diagnostic precis impune corecta definire a formaţiunii afec-
tate, implicit perfecta cunoaştere a anatomiei genunchiului. Condilii fe-
murali se articulează cu platoul tibial. Aceste elemente sînt menţinute
de o capsulă care, extern şi intern, s-a diferenţiat morfologic, formînd
cele două ligamente laterale, inter-extern. în interior, ligamentele în-
crucişate controlează mişcarea anormală de sertar. între condilii femu-
rali şi tibiali persistă resturile diafragmei intraarticulare embrionare sub
forma celor două meniscuri intern-extern, elemente foarte des lezate în
practica sporturilor. Numeroase inserţii foarte apropiate de articulaţie, ca
ale muşchilor : bicepsul femural, cvadricepsul, tendoanele labei de gîscă,
tractul ilio-tibial, popliteul, gemenii, amplifică complexitatea regiunii şi
a suferinţelor posibile.
O patologie frecventă prezintă şi pachetul gras subrotulian, tendonul
rotulian sau bursele — uneori normale, alteori anormale — dezvoltate în
imediata vecinătate a acestei articulaţii (rotuliană, apofizară, tibială ante-
rioară).
Inspecţia va inventaria în primul rînd volumul genunchiului, totdea-
una comparativ cu celălalt, proeminenţele osoase ale rotulei, condililor,
apofizelor tibiale anterioare, aspectul fundului de sac sub cvadriceps şi
al reliefurilor tendoanelor.
Palparea, de foarte mare importanţă, trebuie să releve şi să precizeze
punctul dureros corelat strict cu formaţiunea lezată, deoarece multe for-
maţiuni din imediata apropiere pot prezenta, separat sau asociat, semne
clinice, iar medicul trebuie să identifice cu precizie ce aparţine fiecăreia;
Numai aşa este posibil să se instituie un diagnostic şi un tratament corect.
Tot prin palpare se determină existenţa lichidului articular, eventualii
corpi articulari liberi şi ,,clic"-ul specific al unor leziuni de menisc. Ma-
nual, se determină existenţa eventuală a unor mişcări de lateralitate sau
în sens anteroposterior, ,,de sertar”. Examenul genunchiului este com-
plex şi prezintă uneori dificultăţi în diagnostic, motiv pentru care sînt
necesare mult studiu şi practică îndelungată.
Examenul se completează când este nevoie cu o radiografie care poate
evidenţia fracturi variate, osificări paraarticulare, corpi articulari etc.
Procesele inflamatorii ale articulaţiei impun şi obţinerea unor date supli-
mentare de laborator.
Un alt braţ de pîrghie, gamba, uneşte genunchiul cu piciorul prin
intermediul articulaţiei gleznei. Anatomic, spre deosebire de coapsă,
gamba este constituită din două elemente osoase, acoperite doar pe 2/3
de mase musculare, cea posterioară mai dezvoltată, necesară propulsiei,
cea anterioară mai slab dezvoltată. Articulaţia gleznei, formată din mor-
teza tibio-peronieră şi corpul astragalului, menţinute prin capsula bine
întărită de cele două ligamente laterale extern şi intern, este de aseme-
nea o articulaţie extrem de expusă traumelor indirecte. în imediata ve-
cinătate a articulaţiei, posterior, tendonul ahilean, sau inserţia sa calea-
neană, prezintă de asemenea o variată patologie.
Piciorul, ultimul segment al membrului inferior, prezintă o anatomie
complexă, adecvată staticii şi dinamicii erecte. Oasele tarsului, articulate
cu metatarsienele, formează o boltă de grade foarte variate, iar metatar-
sienele articulate cu falangele o a doua boltă anterioară, ambele cu rol
important pentru funcţionalitatea .specifică amintită.
Prin inspecţie se stabilesc forma şi volumele maselor musculare ale
gambei, aspectul crestei tibiale, al maleolelor şi piciorului, cu atenţie asu-
pra axelor sale normale, a culorii tegumentelor, precum şi a eventuale-
lor hematoame sau echimoze. Prin palpare se determină locul durerii
osoase în caz de fracturi sau fisuri ale ligamentelor în entorsele gleznei ;
de asemenea, se observă denivelările sau edemaţierile tendonului ahilean,
căldura locală sau edemul localizat în diferite regiuni ale gleznei.
Ca peste tot, examenul radiografie stabileşte eventualele leziuni acute
sau cronice ale scheletului, prezenţa unor oase supranumerare ale picio-
rului (uneori cu o patologie proprie) şi mai ales prezenţa unei diastaze,
ignorată de multe ori în entorsele de gleznă. La nevoie se recurge şi la
examene de laborator, la termometrie, plantogramă, oscilometrie etc, ca
posibilităţi de investigaţie complementară.

PATOLOGIA APARATULUI LOCOMOTOR ÎN SPORT

Structurile constituente ale aparatului locomotor sînt din ce în ce mai

mult supuse unor forţe crescînde, care determină uneori modificări adap-
tative, alteori modificări ce nu se mai constituie într-o structură normală,
ceea ce duce la instalarea afecţiunii.

Atletism — se remarcă faptul că specificul morbidităţii în atletism

îl formează afecţiunile tendinoase, musculare şi uzurile articulare fina-
lizate prin artroze, fapt explicat prin stereotipul dinamic ce solicită pînâ
dincolo de rezistenţa biomorfologică ţesuturile specializate în geneza şi
transmisia mişcării In forţă.
Baschet — dinamica specifică prin care se solicită un complex de
mişcări în forţă explică frecvenţa afecţiunilor articulare, precum şi apa-
riţia traumelor prin inevitabilitatea contactelor-dure.
Bob — corelaţia dintre sport şi caracterul morbidităţii se desprinde
lesne. Răsturnările, căderile dau traumatismele ; frigul, perioadele lungi
în condiţii atmosferice umede şi reci duc la artroze, lumbago etc.
Box — procentul ridicat de fracturi, mai ales ale oaselor mîinii, şi
peri artroza scapulohumerală, alături de numărul mare de traumatisme
cu sau fără plăgi sînt specifice acestui sport.
Canotaj, caiac-canoe — studiul morbidităţii relevă două specificităţi: una
legată direct de sportul respectiv, lumbago, discopatii alta, frecvenţa unor
afecţiuni datorite altor sporturi asociate ce servesc procesului de
pregătire, şi anume : fotbal, schi, atletism etc. Acestea pot genera diferite
afecţiuni articulare sau fracturi. Este bine de subliniat acest fapt, deoa-
rece în tratamentul afecţiunilor sus-amintite este de mare importanţă
posibilitatea înlăturării lor, deci a unei profilaxii.
Ciclism — este specific acestui aport procentul ridicat de traume (că-
deri) care pot genera dese disjuncţii acromioclavieulare sau chiar fracturi
de claviculă. Prin însumare, sînt de asemenea specifice artrozele (mai
ales ale genunchilor), periartrozele şi Iumbago.
Gimnastica — aspectul morbidităţii în gimnastică este cel mai com-
plex dintre toate disciplinele sportive ; sînt 'totuşi dominante leziunile
musculare, afecţiunile tendinoase şi articulare, atât prin leziuni declan-
şate acut prin traume violente, cît şi prin microleziuni cronice însumate.
Cu deosebire complicate sînt posibilităţile tratamentului preventivo-
curativ care trebuie să ţină seama de complexitatea leziunilor şi a legă-
turilor dintre morfologia în dinamică a subiectului şi specificul acestei
dinamici în metodologia respectivă.
Fotbal — o oarecare caracteristică o formează faptul că acest sport
expune traumelor acute ce dau fracturi, leziuni capsulo-ligamentare şi
leziuni musculare, leziuni de menise. Ca fenomene de însumare, apar
specifice tehnopatia simifizei pubiene şi leziunile musculare iterative,
precum şi un număr apreciabil de hidrartroze nespecifice.
Traumatismele au fost pe prim plan ca element de patologie locomo-
torie şi în judo, lupte, polo, tenis de cîmp, rugby, scrimă, volei, hochei
pe gheaţă, haltere, handbal.
In continuare vom trece în revistă principalele afecţiuni ortopedic-
traumatologice întâlnite la sportivi.
Traumatisme directe (contuzii). Sunt cele mai frecvente afecţiuni ale
traumatologiei sportive, fără a mai lua în considerare un număr cu mult
mai mare de contuzii mărunte, care nu pot fi socotite afecţiuni. Simpto-
matologia lor constă de cele mai multe ori în edeme, echimoze şi, bine-
înţeles, ca acuză subiectivă, durerea mai mult sau mai puţin intensă. Ele
pot cauza, de asemenea, o jenă sau chiar o impotenţă funcţională a seg-
mentului sau a regiunii respective ; ca urmare, această afecţiune benignă
şi simplă îl poate scoate din activitate pe cel ce practică sportul, pentru
o perioadă mai scurtă sau mai lungă.
Traumatismele se pot complica uneori cu fenomene inflamatorii lo-
cale, determinînd procese celulitice mai mult sau mai puţin extinse. De
asemenea, pot determina hematoame cu o evoluţie bună sau care se pot
infecta, determinând pareze sau chiar paralizii temporare, dacă în
regiunea respectivă se găseşte vreo formaţie nervoasă.
Tratamentul traumatismelor directe (al contuziilor) constă în refrige-
raţie locală imediat, iar în continuare în crioterapie locală (aplicaţii cu
gheaţă pe locul tratat în prealabil cu unguent) cu proprietăţi
antiflo-
gistice.
In continuare se poate menţine acest tratament care favorizează
resorbţia edemului, a hematomului, scade pragul sensibilităţii, micşorează
congestia locală.
Ulterior, dacă este necesar, pot fi de folos mijloace fizioterapice, ca
undele scurte reci sau medii, care scad pragul sensibilităţii, au efect asu-
pra resorbţiei, înlesnesc cicatrizarea ; la acestea se mai pot asocia cîteva
şedinţe antiinflamatorii de roentgenterapie. In tot acest timp, sportivul
poate continua pregătirea fizică generală, iar cea specială, după apreciere,
cu program individualizat pină la vindecarea totală.
Entorsa. După traumatismele directe (contuzii), este cea mai frecventă
afecţiune a aparatului locomotor determinată ide practica sporturilor. Noi
definim entorsa ea o afecţiune articulară tradusă prin leziuni capsulo-li-
gamentare determinate de o dinamică suprasolicitantă ce depăşeşte ca-
pacitatea de rezistenţă a structurilor respective.
Datorită complexităţii pregătirii generale şi speciale din practica spor-
turilor, toate segmentele aparatului locomotor participă la desfăşurarea
unor mişcări cu amploare şi forţă mereu crescânde. Evident, articulaţiile,
fără excepţie, sînt expuse unor eventuale suprasolicitări voite sau acci-
dentale, suferind entorse, în care noi includem aşa-numitele disjuncţii
şi leziuni ligamentare.
In ordinea frecvenţei noi am întâlnit entorsele la rugby, lupte, fotbal,
handbal, baschet, volei, gimnastică, box, atletism. In ceea ce priveşte
articulaţiile cel mai frecvent lezate, semnalăm : glezna, genunchiul, cotul,
pumnul, scapulo-humerală etc.
Entorsa genunchiului. Imprejurarea în care se produce leziunea cap-
sulo-ligamentară a articulaţiei genunchiului este determinată de meca-
nismul dinamic al unor mişcări suprasolicitante sau prea energice uneori,
ce tind să deplaseze extremităţile componente articulare, unele faţă de
altele, fie dincolo de limitele posibile ale unor axe normal existente, fie
în jurul unor axe care, prin structura aparatului capsulo-ligamentar şi
al elementelor osoase, nu există. Indiferent dacă leziunea se încadrează
în clasificarea : entorse de gradul I, II, III sau IV, ori entorsă uşoară,
medie, accentuată şi gravă, im/portant este să se determine precis, prin
anamneză, prin examenul clinic, simptoamele şi să se stabilească diag-
nosticul corespunzător leziunilor existente, ceea ce determină un trata-
ment adecvat.
Entorsa uşoară sau de gradul I prezintă doar o durere la mişcări sau
palpare în zona destinsă ; este vorba de ligamentul lateral intern de cele
mai multe ori, mai rar de ligamentul lateral extern sau capsula posteri-
oară. Nu se constată edem, echimoze, lichid articular şi nici vreo miş-
care anormală.
Entorsa moderată sau de gradul II prezintă, pe lingă durerea deja
menţionată, aici ceva mai accentuată, un edem moderat sau mai pronun-
ţat. Cînd aceste semne se găsesc pe interlinia internă sau externă a ge-
 APARATUL LOCOMOTOR

nunchiului, trebuie disociat cu precizie dacă este interesat ligamentul,

capsulo-sinovia subjacentă sau zona de joncţiune menisco-capsulară.
Entorsa accentuată (prezintă chiar de la inspecţie un edem al regiu-
nii ligamentare afectate şi uneori o echimoză regională. La palpare se
percepe edemul, se produce depresiunea în locul în care se exercită o
presiune, fundul de sac poate prezenta o moderată cantitate de lichid,
iar pasiv se pot percepe mişcări moderate de lateralitate sau în sertar.
Leziunile interesează parţial aceste ligamente. Uneori aceste fenomene
sînt la limita operabilităţii. Examenul trebuie întregit neapărat cu o ra-
diografie.
Entorsa gravă prezintă un genunchi globulos, edemaţiat, cu o canti-
tate apreciabilă de lichid articular (hematroză), cu mobilitate anormală
importantă. Este forma clinică ce trebuie soluţionată operator. Mişcarea
de lateralitate este excesivă, precum este uneori şi cea în sertar.
Tratamentul entorselor este complex şi se aplică de la caz la caz.
Pentru formele simple sînt necesare refrigeraţiile de moment, urmate de
cîteva ionizări cu novocaină, .câteva şedinţe cu unde scurte reci, aplicaţii
cu unguente antiflogistice şi un repaus segmentar de 3—6 zile. Pentru
formele moderate, care traduc deja leziuni ce depăşesc pragul infrastruc-
turilor, este bine să se imobilizeze articulaţia într-o atelă ghipsată timp
de cîteva zile (3—7), asociind concomitent un tratament fizioterapie se-
dativ şi cicatrizant, precum şi unguente tot cu efect sedativ şi resorbant.
De la Început se instituie şi o gimnastică terapeutică generală şi seg-
mentară, care continuă o săptămână sau două după scoaterea aparatului
ghipsat. Repausul local în efortul specific este aşadar de aproape două
săptămîni.
Pentru entorsele accentuate ale genunchiului este necesară imobili-
zarea în burlan ghipsat cel puţin trei săptămîni, concomitent cu trata-
ment fizical — 10—12 şedinţe unde scurte, la început reci, apoi medii, iar
după a doua săptămînă roentgenterapie. Se pot folosi unguente
antiflogistice şi medicaţie generală cu acelaşi efect. Dacă un ligament
este rupt parţial în aşa măsură încât prin distensia restului se permite
o mişcare anormală prea mare, trebuie instituit tratamentul chirurgical.
Tratamentul postimobilizare se face în primul rînd prin gimnastică te-
rapeutică, urmărind cu atenţie revenirea mişcărilor articulare şi reface-
rea musculaturii, în special a cvadricepsului; de asemenea, prin fizio-
terapie resorbantă, adresîndu-se edemelor, hidrartrozelor reziduale. Se
poate începe pregătirea generală încă în această perioadă, dar cea spe-
cifică numai cînd musculatura este refăcută, hidrartroza complet resor-
bită, durerile înlăturate, iar stabilitatea articulară realizată.
Pentru formele grave, indicaţia operatorie este aproape indispensa-
bilă. Se refac astfel ligamentele rupte. Postoperator se aplică o imobi-
lizare în jur de 25—30 de zile, urmată de o terapeutică recuperatorie
complexă — fizioterapie, gimnastică terapeutică, aplicaţii cu unguente
adecvate. La aproximativ 40 de zile de la operaţie se poate începe o pre-
gătire generală, iar de la a 50—60-a zi de la intervenţie, dozat, treptat,
sub control medicali, şi pregătirea specifică.
 Entorsa gleznei se situează pe planul 2, în ordinea frecvenţei, după
cea a genunchiului. Elementele componente articulare sînt : extremitatea
inferioară a tibiei şi peroneului, articulate prin ligamentul interosos şi
corpul astragalului. Toate sînt menţinute de capsula articulară, bine
întărită extern prin ligamentul respectiv, format din trei fascicule : an-
terior, posterior şi mijlociu, şi ligamentul intern, de forma unui evantai
cu vîrful pe maleolă. Mişcările sînt mai restrânse ca în articulaţia ge-
nunchiului, în amplitudinile deja amintite, fiind posibile numai în sen-
sul flexiei şi extensiei. Ca şi în entorsa genunchiului, există mai multe
forme clinice de entorse tibio-tarsiene.
Entorsa uşoară : coroborat cu anamneză precisă care determină cir-
cumstanţa şi felul traumei, se evidenţiază un punct sau o zonă dureroasă,
de cele mai multe ori în zona ligamentului extern, mai rar în a celui
intern. Durerea se poate localiza pe tot ligamentul sau numai pe unul
din fasciculele componente. Pot exista de asemenea puncte dureroase pe
faţa anterioară sau posterioară a articulaţiei, durerile crescând în inten-
sitate la mişcare sau la palpare.
Forma moderată prezintă, pe lîngă durere, un edem mai restrîns sau
mai extins, corespondent zonei dureroase. în cazul lezării ligamentului
lateral extern, acest edem poate urca spre maleola externă. Dacă şi du-
rerea se extinde spre acelaşi loc, se poate suspecta o fisură maleolară,
de unde necesitatea unei radiografii.
Entorsa accentuată : leziunile provocate prin suprasolicitare, de cele
mai multe ori accidentală, siînt mai extinse. Se pot produce rupturi par-
ţiale ale unui ligament, leziuni capsulare ale ţesuturilor conjunctive,
eventual ale unor vase. Clinic, durerea de intensitate crescută se înso-
ţeşte de un edem bogat, care interesează o hemiarticulaţie sau toata
glezna. Apar de asemenea echimoze care, decliv, merg spre plantă. Se
poate produce pasiv o mică mişcare de lateralitate, foarte dureroasă, care
se evidenţiază radiografie. Un element important al acestor entorse este
leziunea ligamentului interosos, care determină depărtarea extremităţi-
lor inferioare tibio-peroniere (diastază), depărtare nu prea greu de redus,
dar foarte greu de menţinut prin aparatul ghipsat, ceea ce impune une-
ori intervenţia chirurgicală. în orice caz, orice entorsă accentuată tre-
buie radiografiată pentru a descoperi diastază de la început; altfel,
aceasta constituie o .complicaţie destul de dificilă în entorsele gleznei.
Entorsa gravă prezintă o gleznă mult edemaţiată, globuloasă, cu te-
gumentele mai calde, cu echimoze întinse, o gleznă în totală impotenţă
funcţională, care prezintă un mare grad de mobilitate anormală în sen-
sul lateralităţii, mişcare pregnantă radiografic. Radiografia este de ase-
menea indispensabilă, fiind posibile şi fracturi locale sau o diastază mar-
cată tibio-peronieră.
Tratamentul entorsei gleznei este corelat cu fiecare formă clinică în
parte. Un aport general îl aduce refrigerarea de moment. Entorsa uşoară
(gradul I) beneficiază de cîteva ionizări cu novocaină, cîteva unde scurte
reci, la nevoie — unguente sedative, o gleznieră şi un repaus segmentar
de 3—4 zile.
 APARATUL LOCOMOTOR

Entorsa moderată (gradul II) poate fi imobilizată 7 zile, intr-o cizmă

ghipsată, concomitent cu fizioterapie, care continuă încă aproximativ 7
zile şi după suprimarea ghipsului. Gimnastica terapeutică se recomandă
chiar din timpul imobilizării, detaliată apoi segmentai după perioada de
imobilizare.
Entorsa accentuată (gradul III) impune imobilizare întotdeauna pen-
tru cel puţin două săptămâni. Concomitent, se pot executa unde scurte
reci în primele zile, medii înspre partea finală a tratamentului fiziotera-
pie, medicaţie generală sedativă şi antiflogistică, cîteva şedinţe Rx
terapie, sedative şi cicatrizante în partea finală a imobilizării, după su-
primarea căreia se continuă tratamentul fizical, aplicaţiile cu unguente,
se înlătură eventualul edemul restant, se foloseşte o gleznieră şi
bineînţeles o gimnastică terapeutică ; începută din prima zi a imobili-
zării, aceasta se continuă după înlăturarea ghipsului cu program orientat
mai mult segmentar. Dacă entorsa prezintă preponderent o diastază, atunci
imobilizarea este mai îndelungată, ghipsurile se schimbă des, pentru ca,
sub control radiografic, să se asigure contenţia permanentă, iar cînd nu
se poate institui acest mod de tratament, este mai bine să se recurgă la
sintezarea extremităţilor tibio-peroniere.
Tratamentul entorselor grave poate fi uneori ortopedic. Imobilizarea
în ghips durează aproximativ 30—40 de zile. De multe .ori, existenţa
unor leziuni totale sau chiar parţiale ale aparatului capsulo-ligamentar,
precum şi coexistenţa unei diastaze impun ca tratament indicaţii majore
chirurgicale.
Entorsa acromio-claviculară (disjuncţii) se produce de cele mai multe
ori prin căderea subiectului pe umăr. Şi această entorsă are mai multe
forme clinice care traduc gradul extinderii leziunilor existente. în for-
mele uşoare există leziuni discrete capsulo-ligamentare, care determină
dureri la nivelul articulaţiei, atît la mişcări, cât şi la palpare. Durerea
specifică la palpare se localizează în unghiul posterior format de cla-
viculă şi acromion. Nu sînt alte modificări. In formele mai severe, le-
ziunile capsulo-ligamentare cuprind zone mai mari, pe lingă durere apare
şi edemul, care şterge contururile extremităţilor claviculare şi acromiale.
Rareori există şi o echimoză declivă. Contenţia articulară este încă asi-
gurată, dar leziunile capsulo-ligamentare permit o deplasare claviculară
în sus, care poate fi readusă la loc prin presiune (clapa de pian). Dacă
leziunile capsulo-ligamentare sînt şi mai severe, elementele osoase îşi
pierd contactul, se produce luxaţia, la care ne vom referi însă la capi-
tolul luxaţii. Este necesară radiografia pentru a evidenţia eventualele
fracturi ale extremităţii externe claviculare.
Tratamentul formelor clinice în care „clapa de pian" nu există sau
este foarte mică este ortopedic. Pe loc pot fi aplicate refrigeraţii de
necesitate, ulterior se imobilizează regiunea într-un bandaj toraco-bra-
hial, nu aparat ghipsat, aplicand o pelotă bine presată pe extremitatea
claviculară şi menţinind rezultatul printr-un bandaj întărit cu leucoplast.
Imobilizarea este necesară aproximativ 25 de zile, dacă există un joc de
mică amplitudine.
 Chiar din prima zi se instituie o gimnastică terapeutică generală, iar
local — fizioterapie sedativă şi cicatrizantă. După imobilizare, fiziote-
rapia se poate ajuta cu novocainizări (ca element trofic), cîteva şedinţe
de roentgenterapie şi gimnastică terapeutică recuperatorie a segmentului
respectiv. Efortul specific este admis după 20—25 de zile în formele
foarte uşoare, fără mobilitate anormală a extremităţii claviculare, după
aproximativ 40 de zile în formele cu joc mic al ,,clapei de pian". Dacă
aceasta are o cursă apreciabilă, dacă deformează regiunea, este necesară
artrosinteza. Tratamentul postoperator urmează schema generală sus-
amintită, fără fizioterapie, dacă se utilizează un material metalic pentru
sinteză.
Entorsa cotului se întîlneşte aproape la fel de frecvent ca cea a arti-
culaţiei acromio-claviculare. Şi această entorsă prezintă forme clinice
mai uşoare ;sau mai severe. Primele sînt determinate de leziuni minore
în aparatura capsulo-ligamentară, mai ales internă, şi se manifestă prin
durere spontană şi la palpare, asociată uneori cu un edem local mai
discret sau mai evident. Nu există o mişcare de lateralitate executată pa-
siv, dar tentativa ei accentuează durerea în zona lezională. In formele
mai severe, pe lîngă durere există un edem evident care cuprinde aproape
tot cotul, iar lateral-intern, de cele mai multe ori există o echimoza. De
asemenea, temperatura locală este uneori puţin mai ridicată. Pot fi pro-
vocate pasiv mişcări de lateralitate mai mici sau mai mari. Radiografia
articulaţiei este foarte necesară, deoarece adesea există concomitent frac-
turi parcelare, a căror prezenţă modifică tratamentul necesar.
Tratamentul este diferenţiat. Pentru formele uşoare, se aplică refri-
geraţia imediată şi o imobilizare în atelă 5—10 zile, timp în care se pot
face ionizări cu novocaină, unde scurte reci, precum şi aplicaţii de un-
guente antiflogistice (acestea scad pragul sensibilităţii şi ajută la
rezorbtia edemului, micşorînd şi congestia). Scoţând atela de la a treia
zi, se pot face atent mişcări pasive, delicate, de flexie-extensie. După
imobilizare, se continuă fizioterapia, la care se pot adăuga 4—5 şedinţe de
roentgenterapie (50—60 unităţi/şedinţă) ; cu accent pe segmentul respec-
tiv, se începe gimnastica respiratorie. In funcţie de specificul sportului,
revenirea totală la efortul specific este admisă între a 15-a şi a 30-a zi.
Dacă există însă un joc de lateralitate mai mare sau foarte mare (de
cele mai multe ori fiind în cauză ruptura capsulo-ligamentară internă),
un rezultat mai bun îl asigură refacerea pe cale chirurgicală. Imobili-
zarea postoperatorie se menţine în jur de 14—21 zile într-un aparat
ghipsat ; dacă este nevoie, în continuare se menţine o eşarfă pînă la
a 30-a zi, dar cu multă delicateţe. Scoţând ghipsul (atela), se încep miş -
cări pasive dozate treptat, chiar de la a 5-a sau a 6-a zi de la operaţie.
In rest se foloseşte complexul de recuperare deja descris. Efortul spe-
cific se reia, in funcţie de sportul respectiv, după circa 45—75 de zile.
Entorsele radiocarpiene şi ale articulaţiilor miinii. Articulaţia radio-
carpiană, cu un grad mai mare de mişcare şi deci de atenuare a forţelor
distorsionante, este şi mai puţin expusă entorselor decît articulaţiile pre-
cedente şi prezintă şi forme clinice mai uşoare.
 De cele mai multe ori, entorsa pumnului se traduce prin durere lo-
calizată cu exactitate pe liniile de inserţie capsulară sau în zonele în-
tăriturilor laterale. Uneori există un edem local. în orice entorsă radio-
carpiană în care există un punct dureros pe sau în apropiere de scafoidul
carpian trebuie făcută radiografia pentru a stabili dacă există sau nu o
fractură de scafoid. Mecanismul dinamic determină în multe împreju-
rări atît entorsa, cît şi fractura scafoidului, a cărei ignorare duce ulte -
rior la mari neajunsuri datorită pseudartrozelor de scafoid, urmare a
fracturilor nedescoperite şi netratate.
Tratamentul entorselor radiocarpiene sau ale degetelor este diferen-
ţiat de asemenea după formele clinice. Dacă nu există decît durere, se
instituie un tratament fizioterapic, sedativ, crioterapie şi aplicaţii cu
unguent. Dacă există şi un edem mai mic sau mai mare, se pot imobiliza
segmentele respective pentru 5—7 zile, după caz. Se pot institui trata-
mentele fizioterapice deja descrise chiar din prima zi şi o gimnastică
terapeutică dozată.
Entorsele articulaţiilor piciorului cele mai frecvente sînt entorsele
tarsiene şi ale degetului mare. Primele sînt de multe ori confundate cu
entorsele tibio-tarsiene, comiţîndu-se astfel şi erori de diagnostic şi de
tratament. La palpare se decelează cu exactitate o durere vie în dreptul
articulaţiilor astragalo-scafoidiană, cubo-calcaneană, scafo-cuneiformă
etc. Zona este adesea edemaţiată şi se instalează o impotenţă funcţională
accentuată a piciorului. Tratamentul este diferenţiat, după gradul lezio-
nal. în formele uşoare, fără edem, se tratează durerea prin refrigeraţie,
ionizări cu novocaină, calmante generale, apoi cîteva şedinţe de unde
scurte reci, aplicaţii cu unguente şi un bandaj adecvat, instituind în
acelasi timp un repaus segmentar de 5—7 zile. Dacă aspectul clinic este
complicat cu edem şi dureri mai mari, este necesară o radiografie,
pentru a verifica existenţa unei fracturi a extremităţii proximale a metatar-
sului . Se aplică o imobilizare în gheată ghipsată timp de 7—10 zile, după
care se instituie în continuare un tratament ca cel deja menţionat. La
nevoie se poate aplica uneori un bandaj cu clei zincat. Se revine la efortul
specific după 10—20 zile.
Entorsa halucelui, după gradul ei de importanţă, se tratează prin
novocainizări, unguente şi calmante, atunci când nu prezintă decît du-
rere. Dacă există şi un edem, cu sau fără echimoze, se imobilizează cu
un bun şi adecvat bandaj cu leucoplast. Imobilizarea durează 5—7—10
zile, efectuîndu-se în prealabil o radiografie pentru a descoperi eventua-
lele fracturi parcelare, ce prezintă simptoame comune. Revenirea după
tratament este posibilă după circa 10—14—21 de zile.
Entorsele coloanei, articulaţiei scapulo-humerale şi coxofemurale. Am
inclus aceste entorse într-o singură grupă, deoarece, deşi au un substrat
morfofunctional foarte deosebit, entorsele articulaţiilor respective au un
caracter comun, şi anume puţine elemente în simptomatologie. Nu vom
găsi la examenul clinic decît durerea provocată sau spontană. Nu apare
edem, nici echimoză şi nici nu pot fi provocate mişcări anormale. Stra-
turile ce îmbracă aceste articulaţii sînt foarte groase, astfel ca ele nu
sînt evidente. Rămîne deci ca diagnosticul să fie instituit doar pe baza
unei anamneze precise şi a stabilirii punctului dureros prin palpare. Daca
subiectul face legătura precisă între apariţia durerii care nu a mai existat
niciodată şi între distorsiunea severă suferită, dacă examinatorul cunoaşte
bine anatomia şi determină prin palpare punctul sau zona dureroasă a
formaţiunilor capsulo-ligamentare lezate, se poate pune diagnosticul de
entorsă a articulaţiilor respective. Evident, un alt element de incontesta-
bil folos în acest sens este radiografia. Dar dacă în antecedente au mai
existat dureri ale regiunilor respective, nedeterminate de distorsiuni,
entorsa nu mai poate apărea ca sigură, ci trebuie doar luată în consi-
derare şi tratată. Calmantele generale, aplicaţiile cu unguente sedative
şi o fizioterapie în scop de sedare şi resorbţie a edemului, asociate cu
repausul segmentului respectiv, isînt singurele soluţii. O atenţie cu totul
deosebită trebuie dată însă entorselor cervicale, care necesită uneori o
imobilizare de 15—30 de zile, în funcţie de severitatea traumei, de in-
tensitatea durerilor şi a gradului impotenţei funcţionale.
Entorsa sacro-iliacă este una dintre formele rare de entorse,
datorită, pe de o parte, fermităţii structurilor ce menţin articulaţia şi, pe
de altă parte, rarităţii situaţiilor în care o dinamică deosebită şi complexă
acţionează nociv asupra acestor structuri.
Tratamentul constă în refrigeraţie locală, apoi ionizări cu novocaină,
urmate de unde scurte reci, aplicaţii cu unguente calmante şi repaus
7__14 zile.

Plăgile. In statistica noastră, aceste afecţiuni datorate practicării spor-

tului se situează pe locul 3. In marea lor majoritate, plăgile interesează
tesuturile superficiale, rareori muşchii, tendoanele, articulaţiile sau şi mai
rar diverse organe. Condiţiile în care se produc sînt multiple şi depind de
cele mai multe ori de situaţii accidentale. Nu vom insista asupra
variatelor aspecte anatomo-patologice sau a celor simptomatice. Este doar
de subliniat că se impune ca aceste plăgi să fie corect pansate şi oprită
eventuala pierdere de sînge chiar pe locul accidentului, apoi bolnavul
trebuie transportat deîndată la spital, unde se poate face imediat o toa-
letă adecvată a plăgilor şi o sutură cît mai corectă. Se acordă o grijă
deosebită terapiei antitetanice şt la nevoie celei antiinflamatorii. Scoa-
erea firelor şi revenirea la specificul sportiv se instituie de la caz la caz
de către specialist.
Artrozele. Ca frecvenţă, este a 4-a afecţiune întîlnită de noi pe o
statistică de 10 ani. Au fost înregistrate 1 720 de cazuri, 13,9o/o din totalul
afectiunilor. Am inclus aici artrozele primare determinate de
suprasolicitarea însumată, precum şi periartrozele scapulo-humerale,
artrozele lombare, artrozele postoperatorii. Statistic, pe sporturi, pe
primul loc este polo : 26 de cazuri (35o/o faţă de numărul sportivilor), în
ordinea segmentelor fiind periartroza scapulo-humerală, artroza de cot şi
artroza lombară ; urmează apoi halterele, rugbyul, voleiul, scrima,
tenisul de camp, fotbalul, handbalul, boxul ,şi altele.
Ca localizări, menţionăm în ordine următoarele : genunchiul, glezna,
umărul, cotul, articulaţia lombo-sacrată etc.
Artrozele au caractere morfo-funcţionale comune tuturor localizări-
lor. Sub acţiunea traumelor şi a suprasolicitărilor, componentele articu-
lare suferă modificări structurale ce se traduc prin suferinţă. Capsulo-
sinovia poate prezenta zone congestive uneori hipertrofice, alteori
fibrozate sau sclerozate. Uneori franjuri sinoviali cu procese degenera-
tive şi metaplaziante se pot detaşa, generînd corpi mobili articulari.
Cartilagiile prezintă modificări structurale ce se traduc prin îngroşări
alternate cu subţieri, cu margini erodate. Oasele suferă uneori procese
decalcificante difuze sau circumscrise, iar formaţiunile de contenţie
(capsulo-ligamentare) se pot osifica la baza lor.
Artrozele genunchiului. Simptomatologia este determinată de dureri,
la început mici, apoi sporite treptat, care se pot remite prin mişcări de
încălzire sau în timpul efortului. Uneori durerea se însoţeşte de o can-
titate mai mică sau mai mare de lichid, o discretă împăstare a forma-
ţiunilor capsulo-ligamentare şi crepitaţii specifice în timpul mişcării,
însoţite sau nu de durere. Cu timpul se instalează o hipotrofie a muscu-
laturii cvadricipitale. Uneori se însoţeşte de o temperatură crescută a
tegumentelor. La palpare, durerea nu are o localizare precisă, este difuză,
dar la început se găseşte cel mai adesea în zona de reflectare a sinoviei
de pe capsulă spre cartilaj. Examenele de laborator nu sînt concludente.
Uneori VSH este crescut. Radiografia poate însă evidenţia fie formaţiuni
osteofitice, fie decalcificări mai discrete sau mai extinse, cu spaţii arti-
culare uneori îngustate. Rareori radiografia pune în evidenţă corpi arti-
culari.
Terapeutica este complexă ; se instituie o fizioterapie bazată pe agenţi
anticongestivi, sedativă şi antimetaplaziantă (unde scurte reci, diadina-
mici, roentgenterapie, ultrasunet cu hidrocortizon etc). Se folosesc de
asemenea unguente locale cu acţiune antiflogistică, o medicaţie generală
cu acţiune similară (Ibuprofen, Fenilbutazonă etc), un tratament cu
soare, băi şi nămol, precum şi o alimentaţie adecvată, căreia i se pot
asocia anabolizante.
în formele mai severe trebuie instituit un repaus segmentar, iar în
cele mai uşoare se poate efectua tratamentul concomitent cu efortul spe-
cific. Nu recomandăm puncţii evacuatoare în hidrartroze şi nici imobi-
lizarea în aparate ghipsate prelungite. Excepţional de rar se recurge la
tratament chirurgical în artroza de genunchi, şi anume atunci cînd este
vorba şi de o ruptură de menise, un corp articular. Cel mai adesea, ar-
trozele care necesită emondaje, foraje, sinovectomii, patelectomii nu mai
sînt compatibile cu practica sportului de performanţă.
Artroza gleznei. Prezintă clinic dureri ce apar la începutul activităţii
si care se remit cu încălzirea. La palpare se percep zone dureroase pe
faţa anterioară, posterioară sau în imediata vecinătate a maleolelor. Există
uneori o. cantitate mică de lichid în articulaţie, care împreună cu un edem
mai discret sau mai evident pot determina creşterea volumului articu-
laţiei, ştergerea contururilor osoase, uneori crepitaţii specifice la mişcări.
Examenul radiografie pune în evidenţă de cele mai multe ori o
osteofitoză specifică, fie a vîrfurilor maleolare, fie în zonele de inserţie
capsulo-sinovială pe astragal. Tratamentul acestei localizări artrozice
urmează întocmai mijloacele folosite în artrozele genunchiului.
 Artroza (periartroza) scapulo-humerală. Această localizare ocupă un
locdeosebit în patologia sporturilor. Simptoamele cardinale sînt durerea
subacromială şi impotenţa funcţională ce se instalează treptat, determi-
nînd mai mult sau mai puţin limitarea abducţiei braţului. Jena merge
cîteodată pînă la imposibilitatea ducerii mîinii pe cap sau la faţă. Une-
ori se asociază o hipotrofie deltoidiană. La palpare se pot localiza dureri
şi în zona culisei bicipitale, a tendonului supraspinosului şi a feţei an-
terioare capsulare, mai rar posterior. Printre cauzele determinante se
pot reţine şi microleziunile iterative ale porţiunilor miotendinoase ale
musculaturii din vecinătate, mai ales asupra spinosului. Şi în aceste ar-
troze (periartroze) se petrec transformări tisulare ce interesează părţile
moi şi elementele osteocartilaginoase. Se produc metaplazii din ţesut
tendinos sau capsular în ţesut osos — osificări periarticulare, se produc
de asemenea procese degenerative cu scleroze ale ţesutului conjunctival,
ceea ce determină fibrozări aderenţiale ce agravează stadiul afecţiunii.
Uneori apar în zona tuberozitară mici zone de decalcificări geodale. ceea
complică diagnosticul. Fizioterapia, cu caracterele amintite, este unul din
mijloacele terapeutice ; un rol important au roentgenterapia, ultra-
sunetele cu hidrocortizon etc. Se prscriu de asemenea unguente anti-
f
logistice, antireumatismale, tratament balnear şi, poate chiar cu mai
multă pondere, o gimnastică terapeutică susţinută, intensă, pentru a re-
cupera mişcarea sau a împiedica reşuta. Se mai pot asocia infiltraţii cu
Hidrocortizon sau cu Alfachemotripsină. Rareori intervenţia chirurgicală
poate soluţiona această afecţiune, eficientă mai curând pentru
înlăturareaosificărilor paraarticulare.
Artroza cotului. Printre simptoamele pregnante ale acestei artroze
menţionăm durerile însoţite uneori de o discretă edemaţiere şi o mică
limitare a mişcărilor, la început antalgică. Cîteodată, mişcările se înso-
tesc de crepitaţii specifice. Se remarcă, mai ales la cot, în antecedente
repetate, distorsiuni. La palpare, durerile sînt difuze, uneori mai accen-
tuate în zona articulaţiei radio-humerale. Uneori, (articulaţia prezintă o
cantitate ceva mai mare de lichid. Evoluînd fără tratament, cotul poate
pierde din libertatea de mişcare, instalîndu-se o redoare adesea accen-
tuată şi ireductibilă.
Radiografia — poate pune în evidenţă:
modificări de structură osoasă sau osificări periarticulare, uneori corpi
articulari care, atunci cînd există (ca şi la genunchi dealtfel), pot de-
termina blocajul amintit. Tratamentul este, în linii generale, comun cu
cele deja amintite.
Artroza lombară, cu totul deosebită de celelalte localizări, se relevă
clar prin simptomatologia dureroasă şi uneori prin specificităţi
rardiologice. Fiind vorba de un substrat morfofuncţional complex, o
adevărată rascruce în care interacţionează dinamici complexe, este dificil
de individualizat şi separat artroza — entitate printre foarte multe alte
afectiuni locale. Pentru un diagnostic corect sînt absolut necesare o
anamneză atentă, un examen clinic precis şi un examen radiografie bine
executat şi interpretat. La instituirea acestei afecţiuni pot concura
supralicitările însumate, precum şi gama foarte variată a
morfostructurilor
regionale (curbură accentuată, rectitudine lombară, bazin basculat, ver-
tebre tranziţionale etc), Tratamentul complex — fizioterapie, balnear,
medicamentos, local şi general, infiltraţia, uneori de real folos — poate
fi ajutat de un brîu lombar şi asociat unui repaus sportiv în faza algică.
Destul de frecvente, ridicînd probleme adesea foarte importante sînt
artrozele cervicale, radiocarpiene, ale articulaţiilor mâinilor şi picioarelor,
precum şi cele sacro-iliace. Fondul lor comun — atât ca etiopatogenie,
ca aspecte dismorfofuncţionale, simptomatologice, cît şi al posibilităţilor
terapeutice — ne determină să nu mai insistăm asupra lor separat.
Foarte importantă din punct de vedere medico-sportiv este problema di-
rijării tratamentului, dar şi a efortului specific, în aşa fel încît, atunci
cînd este absolut necesar, să se poată continua efortul specific.
Lumbago prin suprasolicitare, denumit şi simplu lumbago, a fost izo-
lat ca entitate din marea clasă a suferinţelor lombare, ţinînd seama de
cîteva caracteristici proprii : apariţia durerilor legate strict de o solici-
tare drastică sau mai multe solicitări însumate, durerea bine localizată
şi care se linişteşte la repaus, durere a regiunii lombare a cărei radio-
grafie nu evidenţiază modificări osteoarticulare, congenitale sau cîştigate.
Simptomatologia este simplă şi clară : dureri spontane sau provocate în
zone mai restrînse ori mai extinse, cu un caracter net. Nu sînt legate
de schimbările atmosferice, iar radiografia şi examenele de laborator nu
dau date suplimentare. Modificările morfologice (microlezionale) pot
aparţine fibrelor (musculare, inserţiilor musculare, microleziunilor multi-
plelor formaţiuni capsulare sau ligamentare, microleziunilor inelului fi-
bros discal, formaţiuni foarte bogat inervate, contracturilor algice locale
şi chiar unor microfisuri radiculare în corpii vertebrali sau în pediculii
vertebrali. Cînd aceste manifestări depăşesc fazele acute şi capacităţile
organismului de refacere, leziunile se pot repeta şi deveni cronice. Ca
urmare, unele din modificările morfofuncţionale amintite pot determina
instalarea altor entităţi morbide, ca : discopatia, hernia de disc, artroza
lombară, spondiloza, iar prin asocierea unor fenomene mecanice şi con-
gestive, nevrite de crural sau sciatic.
Tratamentul lumbalgiilor prin solicitare constă într-un repaus seg-
mentar de cel puţin cîteva zile, aplicaţii locale cu unguente sedative, o
fizioterapie ce acţionează ca sedativă şi descongestionantă, administrarea
prin infiltraţii a unor medicaţii sedative .
Leziunile musculare. în cazuistica noastră pe 10 ani am înregistrat
1 31-1 asemenea afecţiuni {10,6% din totalul de 12 371 consultaţii). Am
inclus aici miozitele, osteoamele şi miogeloza.
După specificul disciplinelor sportive, leziunile musculare cel mai
frecvent întâlnite au fost la : rugby, atletism, haltere, hochei pe gheaţă,
handbal, volei, baschet.
Cauzele acestor afecţiuni musculare pot fi căutate în antrenamente
incorecte, fără o bună încălzire, în condiţii atmosferice rele, oboseală,
echipament neadecvat, precum şi într-o serie de deficienţe biologice, u-
morale, ce ţin uneori de un metabolism modificat al mucozaharidelor,
acidului sialic, în hipovitaminoze, alimentaţie neadecvată, factori neuro-
musculari sau endocrini. Rareori, chiar o medicaţie „ajutătoare" sau di-
verse unguente nepotrivite constituie o cauză. Simptomatologia acestor
afecţiuni este concordantă fiecărei forme clinice. Pentru leziunile fibro-
fasciculare, predominantă este durerea spontană, în timpul efortului spe-
cific şi la palpare. Modul în care apare durerea este specific, brusc, o
senzaţie pe care sportivul o redă sugestiv. Rareori se .percepe la palpare
o discretă zonă indurată. Există sau nu o contractară reflexă. Leziunile
parţiale evidenţiază la palpare un mic hematom sau o îngroşare ca un
fus. Uneori se percepe chiar întreruperea parţială a muşchiului, iar în
ruptura totală, întreruperea interesează toată masa. La locul respectiv
există în acest caz o depresiune, se palpează capetele muşchiului rupt,
iar mişcarea deplasează bontul superior. Impotenţa funcţională este spe-
cifică fiecărei leziuni în parte.
Tratamentul acestor afecţiuni este variat. O bună parte din rupturile
parţiale şi totale beneficiază de tratamentul chirurgical. In general se
aplică o imobilizare pînă la 15—21 de zile, însoţită de gimnastică tera-
peutică intra şi postimobilizare. Revenirea este posibilă după 40—60 de
zile de la operaţie. Pentru restul formelor clinice (mai uşoare) este ne-
cesar, în primul rînd, un repaus segmentar complet de 7—10 zile pentru
leziunele fibrilare, 14—21 de zile pentru leziunile fasciculare sau chiar
mai extinse. Se aplică un tratament sedativ prin novocainizări. La în-
ceput sînt eficiente 10—-12 şedinţe de unde scurte reci, care au ca prin-
cipal efect o refacere a ţesuturilor. Se mai recomandă roentgen terapie
antiinflamatoare. Nu sintem pentru infiltraţiile cu hidrocortizon sau hia-
luronidază, cunoscînd acţiunea lor depolimerizantă, litică. De asemenea,
pentru toate formele lezionale este de mare folos tratamentul profilactic,
ce înlătură toate cauzele amintite.
Leziunile tendinoase. Includem aici aşa-numitele peritendinite şi en-
tezite, care au fost înregistrate, în cauzistica noastră, cu 616 cazuri (5,4%
din totalul afecţiunilor).
Pe sporturi, evidenţiem următoarea ordine : atletism (7,6%) ; baschet
(5,2%) ; volei (4,5%) ; rugby (2,6%) ; fotbal şi scrimă (2,5%) ; canotaj
(1,9%); hochei pe gheaţă (l,6o/o).
Simptomatologia afecţiunilor tendinoase variază cu forma clinică. Pe-
ritendinitele, tenosinovitele încep cu dureri localizate şi iradiate, însoţite
uneori de crepitaţii. Regiunea poate fi uşor edemaţiată şi calda, în formele
lezionare se pot percepe îngroşări localizate sau difuze, cu durere şi
impotenţă funcţională. Ruptura este însoţită de un zgomot specific, iar
clinic zona este mult edemaţiată, în lungul tendonului percepîndu-se
întreruperea lui. Impotenţa funcţională a segmentului respectiv este
aproape totală. Ca modificări ale substratului morfologic, în formele de
început sau puţin mai avansate, există procese congestive ale învelişurilor
tendoanelor. Tendoanele pot prezenta cu timpul leziuni mici circumscrise
sau difuze, care duc la degenerescente fibroase, hialine, ori mixomatoase
mai restrânse sau mai difuze. Este faza tendonului îngroşat, noduros,
dureros. Un asemenea tendon se poate rupe cu uşurinţă. Este posibil ca
un metabolism viciat — datorită unui aflux trofic necesar di-
 minuat — să determine apariţia unor procese degenerative care, înlo-
cuind o structură normală cu una patologică, să favorizeze ruperea ten-
doanelor suferinde (fig, 40).
Tratamentul rupturilor tendinoase este operator. Pentru celelalte afec-
ţiuni tendinoase se aplică un tratament fizioterapie sedativ cicatrizant,
unguente antiinflamatorii, sedative şi repaus segmentar pe o durată judi-

Fig. 40. Panvascularită obliterantă şi zone degenerative tendinoase.

cios stabilită. în formele cronice cu îngroşări şi noduli se practică inter-
venţii asupra tendonului respectiv (decalarea straturilor de înveliş şi in-
cizarea longitudinală circumferenţial, cu refacerea straturilor). Explicaţia
acestor rezultate constă în bogata revasculare cicatricială, care îmbogă-
ţeşte mult afluxul sanguin şi ameliorează şi reface metabolismul tendinos.
Hidartroze — artralgii. Aceste afecţiuni ocupă locul al 8-lea în tabloul
cazuisticii noastre. Localizarea cea mai întâlnită pentru hidartroze a fost
genunchiul. Artralgiile s-au înregistrat şi în articulaţiile gleznei, umăru-
lui, cotului, instalate în urma solicitărilor. Nu există în antecedente un
traumatism determinant. Examenul clinic relevă doar lichidul articular
cu sau fără durere, sau uneori numai durerea. Examenele paraclinice nu
au relevat de asemenea nimic. S-ar putea ca aceste suferinţe să fie de-
butul unisimptomatic al unora din afecţiunile articulare bine definite
determinate de suprasolicitare. Caracterul unisimptomatic şi remiterea
lor aproape definitivă le conferă un caracter propriu. Tratamentul constă
în repaus bine administrat, fizioterapie rezorbantă şi sedativă, aplicaţii
locale cu unguente anticongestive şi o medicaţie generală adecvată. Une-
ori imobilizarea cu atele ghipsate este de luat în considerare. Nu sînt
recomandabile puncţiile evacuatoare şi introducerea diferitelor substanţe.
Sechelele In statistica noastră, sechelele afecţiunilor ortopedic-trau-
matologice reprezintă 840 de cazuri (7o/o). Majoritatea absolută o dau
sechelele entorselor, urmate la mare distanţă de sechelele postoperatorii
după luxaţii şi după fracturi. Pe sporturi, ele se repartizează astfel : fot-
balul, rugbyul — 66, atletismul — 38, baschetul — 18, voleiul — 18,
gimnastica — 24, ciclismul — 4, canotajul — 4, boxul — 4.
Sechelele se caracterizează clinic prin dureri, uneori prin prezenţa
unei cantităţi mai mici sau mai mari de lichid articular şi cu atrofie mus-
culară, redori articulare, însoţite cîteodată de tulburări neurovegeta-
tive şi circulatorii. Tratamentul sechelelor este complex, adresîndu-se
fiecărui element nociv în parte. Este necesară fizioterapia sedativă şi an-
tifibrozantă (ultrasunet cu hidrocortizon, roentgenterapie), aplicaţii cu
unguente sedative, anticongestive. în formele amintite se pot executa in-
filtraţii cu hidrocortizon sau alfachemotripsină. în cele care predomină
durerea şi redoarea, concomitent cu tratamentele respective este necesară
o gimnastică terapeutică, o gimnastică circulatorie în formele cu edeme,
tratamente balneare şi cu nămol, medicaţie generală adecvată.
Leziunea de menise, afecţiune specifică patologiei traumatice din sport,
prezintă cea mai mare frecvenţă în fotbal, apoi, în ordine, în rugby,
handbal, lupte, volei, atletism, gimnastică, hochei pe gheaţă şi canotaj.
Afecţiunea se produce printr-un mecanism dinamic complex, în care
apare trecerea de la flexie la extensie şi rotaţie internă sau externă ori
din extensie în flexie cu rotaţie internă sau externă şi încărcarea con-
comitent a greutăţii. Forţele determină fixarea corpului meniscului şi
detaşarea lui totală sau parţială de pe capsulă. Cînd această joncţiune
rezistă, prin presiunea între condilii femurali şi cei tibiali, asociată de-
plasării restului meniscului, se produce ruptura parţială, fie din inserţia
pe capsulă, fie în plin corp meniscal.
Simptomatologia leziunii de menise este oarecum caracteristică, ea
trebuie doar coroborată cu o anamneză precisă, care poate institui uneori
singură diagnosticul. Inspecţia poate aprecia hemohidrartroza, atitudinea
genunchiului. La palpare se stabileşte precis locul dureros situat pe baza
meniscului, pe cornul anterior sau posterior, eliminând posibilitatea exis-
tenţei leziunii altor formaţiuni din imediata vecinătate sau apreciind
coexistenţa lor (ligamentul lateral, pachetul gras subrotulian, tendonul
popliteului sau numai capsula sinovială). Durerea poate fi relevată mai
pregnant la manevrele de explorare meniseală, care în timpul trecerii
dinspre extensie spre flexie poate determina şi un „clic" specific. De multe
ori simptomatologia este aproape patognomonică. Astfel, după o anamneză
precisă se constată că genunchiul se prezintă, clinic, în semiflexie, mersul
fiind posibil pe vârful piciorului, prezenţă de lichid în articulaţie şi o du-
rere vie la palpare pe cornul anterior, mai ales cînd provocăm o extensie
mai mare a genunchiului. Este tabloul unui menise blocat (menise rupt
şi luxat între condili). Adeseori se produce o deblocare chiar la examenul
medical, iar foarte mulţi sportivi şi-o realizează singuri, prin manevre
adecvate, atunci când leziunea este veche şi blocajele se instalează frec-
vent. Sînt situaţii în care leziunea de menise este greu de diagnosticat
în complexul simptomatic al unui genunchi în care există şi leziuni liga-
mentare grave, inclusiv ale ligamentului încrucişat. în aceste situaţii,
leziunea de menise trece pe plan secundar.
Tratamentul eficient este operator şi constă în scoaterea acestei for-
maţiuni anatomice, cu un rol minor dealtfel, fiind doar o reminiscenţă a
diafragmei articulare embrionare. După intervenţie, eu sau fără o atelă
ghipsată, se instituie un tratament de recuperare prin gimnastică tera-
peutică, iar după scoaterea firelor, dacă este nevoie, un tratament fizio-
terapie, tratament balnear, cu aplicaţii locale, astfel ca în 30—45 de zile
sâ poată fi reluată activitatea sportivă.
Miozite şi osificări musculare. Pe locul 11 în traumatologia sportivă,
aceste afecţiuni au fost izolate de grupa leziunilor musculare, deoarece
specificul lor le dă un caracter diferenţiat.
Miozitele prin suprasolicitare afectează de cele mai multe ori grupe
musculare, mai rar un singur muşchi, şi au un debut lent, nu datorat
unei solicitări severe unitare, ceea ce le deosebeşte de leziunile muscu-
lare. Ca şi în cazul acestora însă, sediul afecţiunii îl reprezintă grupa
musculară cea mai supusă solicitărilor în sportul respectiv.
Simptomatologia constă într-o durere instalată lent, care cîştigă în
intensitate şi persistă uneori şi după încetarea efortului. La palpare, du-
rerea este difuză şi interesează mai mulţi corpi musculari. Uneori se per-
cepe uşoara creştere a temperaturii regionale, precum şi o hipertonie
sau chiar o stare contracturală a musculaturii respective.
Tratamentul este de cele mai multe ori simptomatic, deoarece meca-
nismul intim al modificărilor infrastructurale, dacă există, umorale etc.
nu este bine cunoscut. Sînt de folos fizioterapia decongestionantă, de-
contracturantă, revulsivantă, aplicaţiile cu unguente (cu acelaşi efect),
băi călduţe cu masaje relaxante, uneori o medicaţie generală calmantă
şi decontracturantă, precum şi un repaus segmentar instituit judicios.
Osficările musculare sînt deosebite de miozita osificantă sau miopatia
osificantă întîlnite în restul practicii ortopedice. Afecţiunea se întîlneşte
mai frecvent în fotbal, rugby, atletism, iar localizarea cea mai des în-
tîlnită este la nivelul muşchiului cvadriceps.
Din anamneză se reţin trei elemente principale : contuzia musculară,
unică sau repetată, microtraumatismele şi suprasolicitările. Simptoamele
sînt la început cele ale contuziei şi ale microleziunilor. Ulterior apare
jena funcţională, o limitare a întinderii fiziologice musculare, iar la pal-
pare, profund în masa musculară sau între aceasta şi periost, se percepe
la început o împăstare circumscrisă, un hematom, apoi o formaţiune
indurată bine circumscrisă, osificarea ; toate însoţite de dureri la palpare.
Radiografia pune în evidenţă iniţial prezenţa unui fum discret, la
începutul
osificării, iar după 25—30 de zile, osteomul bine structurat. Procesul
metaplaziei nu este bine definit. Osificarea se poate face din
oare ţesut ce derivă din mezenchim (fig. 41, 42).
De la început se înlătură ca tratament preventiv, în contuziile mus-
culare, tratamentul fizioterapic congestiv, masajele etc. Se instituie o
fizioterapie cu acţiune rezorbantă, anticongestivă şi antiproliferativă.

Osificare musculară în fesieri (traumatică).

Fig. 42. Trecere din ţesutul muscular în ţesut osos (examen histologic).

e ca de timpuriu să se aplice o gimnastică terapeutică ce nu permite fi-

brozarea, organizarea metaplaziantă a leziunilor, nepermiţînd astfel in-
stalarea retracţiei musculare. Cînd osificarea este constituită,
tratamentul chirurgical, urmat de o fizioterapie adecvată şi o
gimnastică terapeutica instituită imediat.
Fracturile. In statistica deja amintită, pe 10 ani, au fost înregistrate
fracturi in 6% din totalul de 12 371 de cazuri). Pe sporturi : auto-
moto, rugby, box, alpinism, hochei pe gheaţă, gimnastică, fot-,
handbal, baschet, volei, atletism, ciclism. Oasele cele mai afectate :
tibia, femurul, oasele piciorului, oasele infimii, radiusul, cubitusul,
clavicula, coloana vertebrală.
De cele mai multe ori, determinarea fracturilor este traumatismul
direct sau indirect, care acţionează cu violenţă. Există însă mai
puţine fracturi determinate de suprasolicitare care se constituie prin
însumarea unor fisuri trabeculare, iniţial invizibile radiografie. Acestea
sînt considerate adeseori periostite, entorse radiocarpiene sau de cot şi
numai rar descoperă radiografie un calus sau o pseudartroză (fig.
43, 44, 46).
Examenul clinic începe cu o anamneză precisă. La inspecţie se pot
constata de la început poziţii specifice ale segmentului afectat, axe
de-
Fig. 43. Fisuri trabeculare însumate şi
zone de remanieri (microtrau-
matice).
Fig.44 Fisuri trabeculare însumate
Si extinse

Fig. 45. Modificări structurale prin însumarea traumelor (fisuri şi modificări

necontrolate).
Fig. -46. Pseudartroză în pediculi intervertetebral (fisuri prin însumare — spondilita)
formate ale oaselor lungi, edeme, uneori echimoze. La palpare se deter-
mină o durere cu caracter de strictă localizare, o mobilitate anormală
sau netransmisibilitatea mişcării. Cele două explorări se pot însoţi de
crepitaţii şi dureri, uneori violente. Deci examenul trebuie făcut cu de-
licateţe. Există şi o simptomatologie generală, ca : uşoară febrilitate, fri-
soane şi modificări sanguine. Ca un reflex necesar imobilizării apare o
contractură musculară locoregională. Este indispensabilă radiografia, care
stabileşte forma anatomopatologică atît a fisurilor trabeculare , cît şi a
fracturilor, şi prin aceasta conduita terapeutică.
Fracturile se pot complica, de cele mai multe ori, prin deschidere din
afară înăuntru, mai rar invers. Deschiderea se poate infecta adeseori.
Aceleaşi fracturi se pot complica şi prin leziuni ale unor nervi locoregio-
nali, cu consecinţe uneori grave (paralizii de radial, paralizii radiculare
sau medulare). Pot fi interesate vase mai mici sau mai mari. ce deter-
mină uneori hemoragii grave. Tardiv, e posibilă şi apariţia altor compli-
caţii, ca devieri ale axelor oaselor, artroze, căluşuri exuberante ce
comprimă vecinătatea sau nesudura, cu constituirea pseudartrozelor.
Simptomatologia fisurilor prin suprasolicitare, care au un mod oarecum
insidios de a se instala, este săracă şi face diagnosticul dificil. Ele sînt
prin excelenţă proprii activităţii sportive. Durerea apare lent, dar foarte
bine localizată. De asemenea, local se percepe uneori puţină căldură,
alteori un discret edem. Radiografie, rareori se disting discrete fisuri.
de cele mai multe ori tardiv se observă un calus sau remanieri structu-
rale de tipul osteocondrozelor (fig. 47).
Tratamentul fracturilor începe din momentul producerii. Se adminis-
trează calmante, se aplică o imobilizare cît mai bună şi cît mai puţin
supărătoare. Important este transportul în condiţii optime spre policli-
nică sau spital. Majoritatea fracturilor beneficiază de imobilizări în apa-
rate ghipsate, cu corectarea prealabilă a eventualelor deplasări. Perioa-
dele imobilizării se stabilesc de către specialişti pentru fiecare segment
în parte, decizia finală având la bază radiografia. în cazurile cu indicaţie
reală, judicios selectate, fracturile se tratează chirurgical. Şi într-un caz
şi într-altul se instituie de la început o gimnastică terapeutică generală
şi segmentară, ultima în concordanţă cu imobilizarea perfectă a focaru-
lui. Gimnastica terapeutică este de şi mai mare importanţă după supri-
marea imobilizării, pentru înlăturarea hipotrofiei musculare şi redarea
mişcărilor articulare. în ceea ce priveşte fisurile prin suprasolicitare,
avînid în vedere că, în cele mai multe cazuri, radiografie nu se distinge
la timp nici un aspect concludent, trebuie înlăturate în primul rînd in-
dicaţiile greşite. De îndată ce, printr-o anamneză precisă şi un examen
clinic atent, care relevă un punct fix dureros pe os, o denivelare pe su-
prafaţa sau creasta vreunui os, se suspectează asemenea fracturi, se evită
undele scurte, roentgenterapia, hidrocortizonul, aerul cald etc. şi se insti-
tuie o pregătire specifică, în concordanţă cu posibilitatea existenţei unei
fracturi. Cînd durerea dispare, se constată şi radiografie un calus mai
mult sau mai puţin discret. Din acest moment se poate începe o pregă-
tire specifică dozată.
 Hematoamele urmează ca frecvenţă după fracturi. Sînt determinate
de traumatisme directe şi au ca sediu zonele cele mai expuse acestor
traume (membrele inferioare, faţa, regiunea dorso-lombară). Cele mai
multe sînt superficiale, între hipoderm şi fascia superficială, sau mai pro-
funde, subaponevrotice, între straturile profunde musculare şi osul ve-
cin. Simptomatologia şi evoluţia, precum şi tratamentul diferă după
aceste localizări. Simptomatologia corectă, cu o anamneză precisă, pune
în evidenţă colecţia sanguină prin fluctuenţa specifică, însoţită sau nu
de echimoză. Evoluţia hematoamelor este variabilă, cele mai multe se
rezorb fără urmă. Uneori se pot complica cu o infecţie. Alteori, hema-
toamele profunde sînt sediul unor osificări heterotopice, iar altele se
transformă în formaţiuni bursitice sau pseudochistice. Tratamentul lor
constă în crioterapie imediată şi ulterioară, puncţie evacuatoare, urmată
de pansamente compresive după a treia, a patra zi de la instalare. La
apariţia celor mai mici fenomene inflamatorii se indică medicatia cores-
punzătoare. Rezultate bune se pot obţine efectuînd mici incizii, prin care
se elimină conţinutul. Hematoamele incorect tratate (fizioterapie caldă,
masaje etc.) se pot osifica sau transforma în formaţiunile pseudochistice
amintite. în această situaţie este necesară intervenţia chirurgicală.
Luxaţiile şi subluxaţiile însumează 252 de cazuri (2,5%) din totalul
afecţiunilor.
Luxaţia scapulo-humerală. Mecanismul de producere poate fi direct
(o cădere) sau indirect (o mişcare prin care se rup formaţiunile capsulo-
ligamentare). Cele mai frecvente luxaţii sînt anteroinferioare, mult mai
rare cele inferioare şi excepţionale posterioare. Simptomatologia celor
mai întîlnite luxaţii este aproape patognomonică. Pacientul se prezintă
susţinîndu-şi segmentul afectat cu mîna sănătoasă. Braţul stă în abduc-
ţie, iar regiunea subacromială este scobită ca un epolet. La palpare, sco-
bitura subacromială este bine percepută datorită lipsei capului humeral
care se poate palpa în axilă. Rotind cu delicateţe cotul în afară şi înă-
untru, se simte rotaţia capului humeral. Cînd există o luxaţie inferioară,
braţul este mult abdus, iar capul se simte sub glena scapulară ; în luxa-
ţia posterioară, braţul este rotat înăuntru, iar capul poate fi palpat în
regiunea subspinoasă. Anatomopatologic, există o ruptură a capsulei si-
tuată fie în afara, fie înăuntrul bureletului glenoidian. Această luxaţie
poate determina complicaţii imediate, ca o leziune vasculară sau nervoasă
heoiatoame voluminoase, paralizii). Se poate însoţi de fracturi tuberozi-
tare care îngreuiază reducerea şi pot da complicaţii tandive, ca de pildă
artroze, periartroze, redori. Dacă nu sînt corect tratate, se pot reface,
stabilindu-.se o luxaţie recidivantă ce trebuie operată. Tratamentul con-
stă în reducerea luxaţiei (Hippocrate, Kocher etc.) şi imobilizarea pentru
cel puţin 14 zile. După imobilizare se recomandă o gimnastică terapeu-
tică susţinută, tratament fizioterapie stimulator, precum şi unul balnear.
Sportivul poate continua pregătirea generală încă de la început, iar cea
specifică după 1—2 luni, în funcţie de sportul practicat.
Luxaţia cotului este cauzată mult mai frecvent prin traumatisme di-
recte, cea mai întîlnită fiind cea postero-externă. Simptomatologia ei
este de asemenea caracteristică. Cotul afectat este deformat, edemaţiat.
Olecranul este deplasat în sus şi în afară, antebraţul mai scurt. La pal-
pare se determină raporturile anatomice schimbate între epicondil — epi-
trohlee şi vîrful olecranului. Examenul trebuie completat cu o
radiografie spre a evidenţia o eventuală fractură asociată, cu sau fără
deplasare (din capul radial, coronoidă, epitrohlee etc), care se
interpune în tentativa de reducere, îngreuind sau făcând imposibilă
această reducere, de unde necesitatea intervenţiei chirurgicale. Şi aceste
luxaţii se pot complica cu leziuni vasculare sau nervoase, cele mai
frecvente fiind redorile cotului, fibrozările şi osificările pararticulare.
Reducerea se face prin împingerea olecranului cu tot masivul articular
cubitoradial în sensul invers producerii luxaţiei, în timp ce un ajutor
face o extensie pe antebraţ, iar altul o contraextensie pe braţ.
Imobilizarea trebuie păstrată cît mai puţin posibil (7—10 zile), cu
mişcări reluate de timpuriu, sub control, cu un tratament fizioterapie
antifibrozant, de la a 14 la a 20-a zi, medicaţie locală cu aceeaşi acţiune.
Se continuă gimnastica terapeutică pînă la recuperarea mişcărilor şi
refacerea musculaturii.
Luxaţia acromioclaviculară este determinată de căderi pe umăr. Simp-
tomatologia caracteristică relevă la inspecţie deformarea regiunii acro-
mioclaviculare, care este edemaţiată, iar extremitatea externă a clavicu-
lei proemină sub tegumente. La palpare prin apăsare, clavicula este
uşor readusă la loc. Tratamentul poate fi şi ortopedic, printr-o imobili-
zare după reducerea luxaţiei (un bandaj fest, cu o pelotă apăsată şi
menţinută prin întărirea bandajului cu leucoplast), totul controlabil la
2—3 zile. După 2—3 săptămâni de imobilizare se poate începe gimnas-
tica terapeutică. Tratamentul fizioterapie care ajută la cicatrizare poate
fi instituit de la început. Tratamentul optim este însă cel operator, con-
tinuat cu un tratament recuperator, activitatea puţind fi reluată după
1—2 luni, după specific. Aceste două forme de luxaţii sînt cel mai frec-
vent întâlnite în sport.
Chisturile. Formaţiuni fibroconjunctivale, capitonate în interior cu o
membrană secretantă, chisturile se pot dezvolta din tecile sinoviale ale
diferitelor tendoane sau din ţesutul capsulo-sinovial al diferitelor arti-
culaţii, Cele mai frecvente chisturi se întâlnesc în regiunea radiocarpiană
şi sînt generate fie de tecile sinoviale ale tendoanelor locale (tenosino-
vitachistică), fie de una din capsulo-sinoviile multiplelor articulaţii lo-
cale. De asemenea, frecvente sînt chisturile regiunii poplitee, chisturile
meniscale (mai ales ale meniscului extern) şi mult mai rare chisturile
regiunii tarsiene, ale tendoanelor peroniere sau extensoare. Clinic, chis-
turile se prezintă ca nişte tumorete mai mici sau mai mari, bine delimi-
tate, nedureroase, fluctuante, fără elemente inflamatorii, ce ţin de unul
din elementele structurale amintite. Tratamentul lor constă în puncţii
evacuatoare, introducînd substanţe coagulante. Uneori se obţin rezultate
foarte durabile prin instilaţii cu hidrocortizon. Se foloseşte şi fiziotera-
pia adecvată, unde scurte reci, roentgenterapie. Dacă rezultatul nu este
satisfăcător, se recurge la excizarea chirurgicală. în cazul chisturilor de
menisc, acestea trebuie excizate cu menise cu tot.
BURsitele. Traumatizarea unei burse normale poate determina declan-
şarea unei simptomatologii specifice. Cele mai frecvente bursite se în-
tâlnesc în regiunile olecraniană, rotuliană, trohanteriană. Accidental pot
apărea bursite şi în zona altor zone proeminente osoase sau tendinoase.
Bursa normală este asimptomatică. Traumatismul, de cele mai multe ori
repetat, determină modificările ce pot fi relevate. La inspecţie se re-
marcă formaţiunile circumscrise, proeminente, situate pe marele trohanter,
faţa interioară a rotulei sau pe olecran. La palpare se percepe o forma-
ţiune tumorală cu pereţi îngroşaţi, cu un conţinut fluctuant, cel mai
ad sea nedureroase şi fără fenomene inflamatorii. Din anamneză reiese
clar legătura cu contuzia. Anatomo-patologic, la început există o pungă
cu pereţi fibroconjunctivi subţiri şi un conţinut hematic. Repetarea trau-
melor determină îngroşarea pereţilor pe faţa internă a cărora se dife-
renţiază un strat lucios epitelial secretant şi franjuri care pot forma
ulterior corpi liberi. Lichidul este serosanguin sau seros. Tratamentul
constă clin puncţii evacuatoare şi instalaţii de coagulante sau hidrocor-
tizon. Se practică roentgenterapie, iar la cele mai discrete semne de in-
flamaţi e — crioterapie şi antibioterapie. Cînd bursitele sînt constituite.
se indică tratamentul chirurgical.
Apofizite — epifizite. Prin apofizite se înţelege suferinţa
proeminentelor t osoase pe care se insera un muşchi sau un grup muscular.
Această suferin ă are un caracter de specificitate pentru sport. Printre cele
mai frecvente pe înregistrează epicondilita, epitrohleita, apofizita tibială
anterioară, apofizitele spinoase vertebrale etc. Epicondilita se manifestă cu
dureri de intensitate foarte mare, localizate pe epicondili, pe marginile
acestuia sau în imediata lui vecinătate. Radiografie nu se decelează ni-
mic osos. Aceste dureri apar mai ales la efortul aruncărilor, şi în tenis.
Credem că substratul structural interesat este de natură entezitică sau
periostala, mult mai puţin probabil de natură trabeculară osoasă. Există
leziuni în partea musculară miotendinoasă, tendinoasă sau tendinoperio-
stală a inserţiei radialilor pe epicondili. Tratamentul constă în infiltra-
ţii cu novocaina, în cazurile cronice cu hidrocortizon, Boicil, roentgente-
rapie antiflogistică şi unguente cu acţiune similară. Se înlătură efortul
specific pe durata tratamentului. Frecventă este suferinţa apofizei tibiale
anterioare, întâlnită dealtfel şi în afara activităţii sportive. Spre deose-
bire de celelalte, apofizita tibială anterioară se întâlneşte- cu deosebire
la copii sau la cei foarte tineri (nucleul apofizar în remanierea creşterii).
Regiunea apofizei este uneori edemaţiată, dureroasă la palpare. Durerea
este mult accentuată în timpul solicitărilor. Radiografie, aspectul este
caracteristic şi demonstrează remanierile nucleului apofizar ce îmbracă
- O
iii/
APARATUL LOCOMOTOR

caractere polimorfe. Tratamentul constă în aplicaţii cu unguente antiflo-

gistice, fizioterapie calmantă şi anticongestivă, balneo-helio-fangoterapie,
o alimentaţie calci că şi vitaminică şi o menajare segmentară cît mai în-
delungată.
La consultaţii se înregistrează multe epifizite vertebrale şi sechele ale
acestora. Fără a implica cu certitudine efortul ca element cauzal, nu pu
tem nega însă nici posibilitatea aceasta. Exista posibilitatea unei dismor-
fogeneze prin suprasolicitare. Mai pregnantă pare această acţiune prin
determinarea apariţiei sechelelor. Clinic se constată o mai mică sau mai
mare cifoză, însoţită de dureri spontane mai vii la palpare, în prelungit
| ortostatism şi în efort. Radiografia redă un aspect caracteristic dismor-
fotic ale epifizelor vertebrale, mai ales toracale. Tratamentul constă în
medicaţie generală, anabolizantă, calmantă, alimentaţie adecvată calcică,
vitaminică, balneo-helio-fangoterapie, eliminarea factorilor suprasolici-
tanţi (mai ales în perioada activă a afecţiunii) şi instituirea unei gimnas-
tici terapeutice cu scop de tonificare a musculaturii, corectare a ţinutei
şi activare a redresării metabolice în edificarea zonelor epifizare.
De asemenea, des întîlnite sînt epifizitele distale ale celui de-al doilea
motatarsian. Acestea încep cu dureri ale epjfizelor respective care, cu
timpul, devin mai mari de volum, mai dureroase în rners şi alergare,
iar radiografie, epifiza incriminată capătă un aspect caracteristic ca vo-
lum şi structură, în care apar fragmentări ale extremităţii. în linii ge-
nerale, tratamentul este axat pe o alimentaţie calcică, vitaminică, seda-
tivă, tratament balnear, o încălţăminte adecvată.
O altă suferinţă des înregistrată este epifizita calcaneană, datorită
adesea unui deranjament structural al nucleului osos calcanean, sub as-
pectul unor fisurări, fragmentări, determinate de traume repetate. As-
pectul radiografie pune în evidenţă fragmentări care pot apărea însă şi
în condiţii normale, fără traume. Tratamentul este asemănător cu al ce-
lorlalte epifizite.
Maladia Hoffa, denumită şi iritaţia pachetului gras subrotulian, este
o afecţiune frecvent întîlnită, mai ales în atletism, gimnastică şi jocuri.
Antecedentele relevă rareori un traumatism direct, cel mai adesea feno-
menele instalîndu-se lent. Trebuie făcută o distincţie între maladia Hoffa,
care poate apărea şi fără traume sau suprasolicitări, şi maladia Hoffa
sau iritaţia pachetului gras subrotulian din sport. Fenomenele se traduc
printr-o durere la efort (mai ales la coborâri şi aterizări, alergări) în zona
subrotuliană, de o parte şi de alta a tendonului rotulian, durere ce se
accentuează la palpare. Uneori se constată chiar la inspecţie o reliefare
mai accentuată a regiunii respective. La palpare se simte bine creşterea
de volum a pachetului gras, precum şi consistenţa lui mai împăistată.
Acestea pot fi determinate de hipertrofia reală a pachetului gras sau
uneori de procesul edematos congestiv al formaţiunii. Cîteodată tempe-
ratura locală este mai ridicată. Se formează, rar, şi o mică cantitate de
lichid articular. în acest caz este posibil ca procesul inflamator să inte-
reseze şi sinovia corespunzătoare. Tratamentul cel mai curent este un
repaus segmentar ipe o perioadă convenabilă 7—14 zile, un tratament
fizioterapie anticongestiv, rezorbant şi antiproliferativ (unde scurte reci,
roentgenterapie, ultrasunet, hidrocortizon) şi aplicaţii cu unguente anti-
flogistice. Rareori, când hipertrofia pachetului este prea mare, cînd tra-
tamentele curente nu dau rezultate, iar suferinţa este greu de suportai,
se poate indica excizia operatorie.
Spondiloliza —spondilolisteza este o afecţiune rară, remarcată în-
deosebi în practica sportivă, care traduce printr-o întrerupere a pedicu-

Fig. 48, Spondiloliza istmică L4 cu spondilolisteza.

lilor ce fac legătura între arcul anterior (corpul) şi cel postenior (lamelar
apofize spinoase) ale vertebrelor (fig. 48). In sport, acest lucru poate fi
determinat printr-o fisură de suprasolicitare care, ignorată şi netratată,
se pseudartrozează. Există însă şi cazuri în care această neunire pedicu-
lar.ă relevă un proces congenital evidenţiat în cazul practicării sportului.
Simptomatologia se traduce doar prin durere bine localizată, laterospinos,
de o parte sau de alta. Uneori se observă o lordoză mai mică sau mai
mare. Radiografia, caracteristică, indică prezenţa liniei de discontinuitate
a pediculului şi alunecarea mai mare sau mai mică a corpului vertebral
faţă de cel subiacent. Acest stadiu este deja avansat faţă de formele cli-
 APARATUL LOCOMOTOR

nice în care nu există alunecare, ci numai o pseudartroză, stadiu cunos-

cut sub numele de spondiloliză. Tratamentul constă de cele mai multe
ori în fizioterapie sedativă, medicaţie generală antalgică şi anabolică,
aplicaţii locale de unguente antiflogistice. Uneori, pe lingă un brîu lom-
bar, sînt necesare gimnastică terapeutică adecvată pentru tonificarea
musculaturii lombare, repaus pe durata tratamentului şi o alimentaţie
bogată în calciu şi vitamine. După terminarea tratamentului, sportivul
poate continua activitatea specifică, cu condiţia unui control riguros pe-
riodic (în cazul spondilolistezei). In spondiloliză zisă esenţială se permite
efortul sportiv, cînd sportivul nu are dureri, sub strictă supraveghere
medicală.
Entezite. Sub această denumire se întâlnesc frecvent suferinţe ale
aparaturii terminale musculo-tendinoase. Prin suprasolicitare se pot pro-
duce microleziuni în porţiunea miotendinoasă sau tendino-periostală a
formaţiunilor de inserţie. Acestea se traduc prin durere, uneori un dis-
cret edem sau foarte discrete fenomene inflamatorii. Tratamentul, în linii
generale, se axează pe fizioterapie
cicatrizantă, sedativă, aplicaţii cu
unguente cu acţiune similară, un repaus
segmentar judicios condus şi în
perioada de tranziţie, clacă este posibil,
balneo-fangoterapie.
Corpii articulari. Printre afecţiu-
nile mai rar întîlnite, dar prezentînd
probleme din punct de vedere clinic
şi terapeutic, se numără corpii arti-
culari mobili. Cele mai frecvent
afectate articulaţii sînt genunchiul,
cotul, rarisim glezna. Clinic, se tra-
duc prin prezenţa unei cantităţi mici
de lichid, uneori prin blocajul arti-
culaţiei datorită interpunerii acestor
corpi între suprafeţele articulare res-
pective. Asemenea blocaje se carac-
terizează prin uşurinţa cu care se
deblochează. Uneori corpul este si-
tuat spre exteriorul articulaţiei şi
se evidenţiază la palpare, dar repede Fig. 49. Corp mobil articular provenit
poate dispărea. Anatomia patologică din franj sinovial.
este caracterizată de o structură
uneori fibroconjunctivă cu sau fără zone de degenerescentă, un ţesut
condroid, condroosteoid sau condroosos (vezi fig. 47). Geneza acestor corpi
de dimensiuni variate (sîmbure de cireaşă, migdală) are explicaţii mul-
tiple. Ei pot apărea dintr-un franj sinovial ulterior detaşat, după care
începe procesul metaplazian spre ţesut osos. Am avut ocazia să surprin-
dem asemenea corp încă ataşat sinoviei printr-un pedicul şi apoi detaşat
de aceasta (fig. 49). Alteori, corpii articulari provin din parcele detaşate
le unor osificări artrozice. Sînt de asemenea corpi articulari osteocarti-
laginoşi lenticulari proveniţi din detaşarea unei parcele osteocondritice.
Pot genera corpi articulari mobili, fragmente de menise, bucăţi din liga-
mentul încrucişat, mici fracturi parcelare, depozite de fibrină în
fundul de sac pe care s-au grefat celule sinoviale. în afara acestor
posibilităţi există şi corpi articulari, generaţi de o capsulo-sinovie
morbidă, afectată proape în totalitate de un proces de origine necunoscută
ce determină proliferări axio-sinoviale în interiorul articulaţiei, supuse unui
proces metaplaziant. Tratamentul este chirurgical. Aceşti corpi articulari
se pot extrage uneori extrem de uşor, alteori extrem de greu. Trebuie
soluţionată prin excizarea în totalitate a sinovialei bolnave. Recuperarea
prin fizioterapie ulterioară, gimnastică terapeutică continuă tratamentul
chirurgical.

Fig. 50. Pseudartroză bilaterală scafoid carpian (fisuri însumate).

Pseudartrozele sînt urmarea neplăcută a unor fracturi nedecelate la

timp sau netratate adecvat. In practica sporturilor, cele mai des
întîlnite sunt pseudartrozele scafoidiene, pseudartrozele pediculilor
vertebrali, pseudartrozele apofizelor spinoase sau ale maleolelor.
Simptomatologia este dominată de durere, uneori un uşor edem, atunci
cînd sediul
 APARATUL LOCOMOTOR

este superficial. Durerea creşte la palpare şi la efort. Documentul con-

cludent este radiografia. Tratamentul pseudartrozelor este dificil, iar re-
facerea unităţii osoase pe cale chirurgicală, printr-un calus, nu este
întotdeauna încununată de succes. De cele mai multe ori, prin tratamente
fizioterapicee anticongestive, sedative, aplicaţii cu unguente cu aceeaşi
acţiune, pacientul poate fi ajutat să-şi continue activitatea sportivă. Există
în sport o categorie specifică de pseudartroze, determinate de fisurarea
trabeculară, iniţial invizibilă radiografie. Acestea sînt luate la început
drept artralgii, artroze incipiente (scafoid carpian la halterofili). Fisurile
nu se refac, activitatea continuă şi generează alte fisuri. Prin însumare,
la un moment dat (de obicei tardiv) radiografia pune în evidenţă o pseu-
dartroză scafoidiană, rareori bilaterală (fig. 50). Tratamentul este comun
cu al pseudartrozelor scafoidiene sau al celorlalte, cu rezultatele amintite.
Osteoliza esenţială se întîlneşte excepţional în practica sportivă. Ea se
traduce printr-o topire, o decalcifiere totală a extremităţii unui os, a
Fig. 51. Osteoliza esenţială bilaterală (clavicula stingă).
Fig. 52. Osteoliza esenţială bilaterală cla-viculară (dreaptă).

epifizei, datorită uneori traumelor însumate. Adevărata cauză este însă

necunoscută, deoarece literatura citează şi cazuri fără determinarea trau-
matică. Singurul caz pe care l-am întâlnit în sport, in aproape 25 de ani,
a fost al unui gimnast care prezenta o osteoliza a ambelor extremităţi
externe claviculare (fig. 51, 52). Sportivul a executat tratamentele ge-
nerale, medicamentoase, în toată complexitatea lor, repausul necesar,
tratamente fizioterapice, unguente şi şi-a continuat ca probă terapeutică
activitatea sub control riguros. Am descris acest caz tocmai pentru ca-
racterul deosebit de rar al afecţiunii.
PA]
 RECUPERARE LA SPORTIVI

Recuperarea reprezintă un complex terapeutic rezultat din combina-

rea a diferite mijloace şi metode de tratament. în literatura medicală
există şi alţi termeni sinonimi, ca reabilitare sau reeducare, denumiri uti-
lizate în diferite şcoli medicale.
Reabilitarea a fost definită de Renker ca activitatea dirijată, din punct
de vedere medical, pedagogic, social şi economic, a unui colectiv, în sco-
pul menţinerii, restabilirii şi îngrijirii capacităţii funcţionale a oameni-
lor deficienţi, spre a lua parte la activităţile sociale. în concepţia comi-
siei pentru reabilitare O.M.S., recuperarea s-a referit numai la acei
indivizi care sînt deficienţi fizici.
In domeniul activităţii sportive, recuperarea se poate defini ca resta-
bilirea, la cel mai înalt nivel posibil din punct de vedere anatomic şi func-
ţional, a sportivilor ce au prezentat diferite afecţiuni, în vederea reinte-
grării lor în procesul de antrenament şi obţinerii unei capacităţi optime
de efort.
Tratamentul recuperator se aplică în toate cazurile în care se prezintă
o micşorare a capacităţii de efort. în medicina sportivă, recuperarea se
efectuează printr-o activitate planificată a unui colectiv care, prin
mijloace medicale, aduce sportivul cu o capacitate de efort diminuată la
o stare de sănătate cît mai completă. în etapa următoare, prin asocierea
mijloacelor psihologice şi pedagogice, îl reintegrează în procesul de an-
trenament, în vederea restabilirii unei condiţii fizice optime.
Aplicarea terapiei de recuperare la sportivi este condiţionată de o se-
rie de principii generale.
In primul rînd este necesar ca recuperarea să fie aplicată cît mai
precoce, ceea ce asigură reintegrarea sportivului în procesul de antrena-
ment în minimum de timp. începerea cu întîrziere a terapiei de recupe-
rare expune la riscul persistenţei unor sechele, tratamentul acestora
necesitînd mărirea timpului pentru recuperare şi amînarea reluării an-
trenamentelor.
Tratamentul recuperator trebuie individualizat în fiecare caz, pentru
a fi adaptat stadiului afecţiunii şi formei clinice. De asemenea, se aplică
continuu, fără întreruperi, utilizînd diferite mijloace şi metode în mod
progresiv, în funcţie de evoluţia bolii, din faza acută pînă în faza de re-
misiune, cînd sportivul poate relua antrenamentele.
Recuperarea este un tratament complex, care foloseşte o serie de
mijloace medicale şi chirurgicale, la care în faza de remisiune a bolii tre-
buie să se asocieze în mod progresiv mijloacele pedagogice, în cursul
procesului de antrenament. La elaborarea programului de recuperare se
stabileşte întotdeauna o proporţie corectă între timpul rezervat repausu-
lui şi timpul rezervat activităţii depuse de bolnav în decursul tratamen-
tului, în scopul evitării apariţiei fenomenelor de oboseală. Este necesar,
de asemenea, să se evite apariţia sau exacerbarea fenomenelor dureroase
în timpul aplicării unor mijloace recuperatorii, care pot provoca apariţia
unor efecte negative, ca accentuarea contracturii musculare antalgice sau
a tulburărilor vasculotrofice.

METODELE ŞI MIJLOACELE TRATAMENTULUI

DE RECUPEBARE

Terapia complexă de recuperare cuprinde repausul, tratamentul orto-

pedicochirurgioal, tratamentul medicamentos, agenţii fizici, acupunctura,
kinetoterapia, masajul, balneoterapia, antrenamentul specific. Aceste
mijloace se utilizează în diferitele faze ale bolii, ţinînd seama de forma
clinică şi de capacitatea de efort a sportivului bolnav. Programul de recu-
perare se elaborează şi aplică prin colaborarea diferiţilor specialişti care
alcătuiesc colectivul de recuperare.
Repausul este un mijloc de tratament care are drept obiectiv de a
evita accentuarea fenomenelor dureroase, produsă de exemplu prin miş-
carea segmentului corporal afectat, în bolile traumatice sau reumatice ale
aparatului locomotor. Favorizează de asemenea relaxarea musculară în
stările de contractură antalgică în diferite afecţiuni.
Gradaţia repausului este variabilă în funcţie de stadiul şi forma cli-
nică a bolii. Repausul la pat este indicat imediat după producerea unui
traumatism mai sever, precum şi în stadiul acut al bolilor. Repausul seg-
mentar se recomandă în formele clinice uşoare ale afecţiunilor trauma-
tice sau în stadiul cronic al afecţiunilor reumatice.
Durata repausului în cazul traumatismelor uşoare este de 3—4 zile
si mai lungă în traumatismele mai severe, în funcţie de forma clinică,
în unele afecţiuni, în anumite forme clinice sau stadii de boală, repausul
este un factor terapeutic care trebuie să facă parte obligatoriu din tra-
tamentul recuperator, neputînd fi înlocuit de alţi factori terapeutici.
Tratamentul ortopedicochirurgical, utilizat în special în recuperarea
Afecţiunilor traumatice, în anumite forme clinice sau stadii de boală, a
fost prezentat la capitolul de patologie a aparatului locomotor.
Tratamentul medicamentos — factor terapeutic din componenţa recu-
perării medicale — este totdeauna indicat în stadiul acut al unei afecţi-
uni, reprezentînd cel mai adesea prima măsură terapeutică aplicată.
Obiective : combaterea fenomenelor dureroase, a fenomenelor inflama-
torii şi a contracturilor musculare, favorizarea resorbţiei edemelor trau-
matice şi a infiltratelor sanguine, îmbunătăţirea troficităţii generale.
In combaterea fenomenelor dureroase şi inflamatorii se folosesc me-
dicamente analgezice antiinflamatorii, cum sînt : aspirina (comprimate de
500 mg în doză de 2—3 g/zi) ; Aminofenazona (comprimate de 300 mg în
doză de 1—1,5 g/zi) ; Algocalmin (comprimate de 500 mg în doză de
1—1,5 g/zi, fiole de 1 g în doză de 1—2 g/zi ; supozitoare de 1 g, în doză
de 1—2 g/zi).
Cand este necesar să se combată edemul traumatic sau lichidul intra-
articular, se folosesc medicamente cu acţiune antiinflamatorie mai puter-
nică, cum sînt preparatele cu fenilbutazonă ; Fenilbutazonă (drageuri de
200 mg în doze de 400—800 mg/zi ; supozitoare de 250 mg în doză de
500—750 mg/zi ; unguent în aplicaţii locale) ; drageuri cu 100 mg
fenilbutazonă, în doză de 4—6 drageuri pe zi .
De asemenea, se pot folosi cu acelaşi efect antiinflamator intens : In-
dometacina (capsule de 25 mg în doză de 50—75 mg/zi) ; Brufen (dra-
geuri de 200 mg în doză de 600—800 mg/zi), Perclusone (capsule de
200 mg în doză de 600—800 mg/zi).
împotriva fenomenelor de contractură musculară se folosesc medica-
mente cu efecte miorelaxante, cum sînt : Cloroxazon (comprimate de
250 mg în doză de 1—1,5 g/zi) ; Mydocalm — comprimate de 50 mg în
doză de 150 mg /zi).
Resorbţia edemelor şi revărsatelor sanguine traumatice poate fi înles-
nită utilizînd preparate cu hormoni sau enzime. Dintre hormoni se fo-
losesc glucorticoizii : Hidrocortizon (fiole de 25 mg, periarticular, unguent
în aplicaţii locale). Dintre preparatele cu enzime sînt indicate : Alfachi-
motripsina (flacoane de 0,20 u. TEE intramuscular) ; Hyason (fiole de
150 U.I. subcutanat sau intramuscular) ; Lasonil (unguent în aplicaţii
locale).
Este de reţinut că această grupă de antiflogistice, enzimele, sînt con-
traindicate în unele afecţiuni traumatice în stadiul acut, de exemplu în
leziunile musculare sau capsuloligamentare, avînd efecte negative asupra
proceselor de cicatrizare, datorită acţiunilor depolimerizante şi proteoli-
tice. In aceste cazuri se recomandă preparatele cu fenilbutazonă, cu efecte
de favorizare a proceselor de cicatrizare.
Imbunătăţirea troficităţii generale şi locale se obţine prin utilizarea
preparatelor cu vitamine, vasodilatatoare periferice sau extracte de nămol.
Vitamine : vitamina B1(comprimate de 10 mg în doză de 40—50 mg/zi,
fiole de 100 mg în doză de 100 mg/zi i.m.) ; vitamina B 6 (comprimate de
250 mg în doză de 500 mg/zi; fiole de 250 mg în doză de 250 mg/zi i.m.) ;
Electovit (drageuri în doză de 3—4/zi).
Vasodilatatoare periferice : Fosfobion (fiole de 10 mg în doză de
10 mg/zi i.m.) ; Tolazolin (fiole de 10 mg în doză de 20 mg/zi i.m.).
Extracte de nămol : Pellamar (flacoane de 100 mg în doză de
100 mg/zi i.m. ; unguent în aplicaţii locale); Pelox (fiole de 2 ml în doză
de 2—5 ml/zi i.m.).
 Tratamentul fizioterapie. Agenţii fizici, la fel ca tratamentul medica-
mentos, constituie un mijloc terapeutic util încă din stadiul acut în re-
cuperarea anumitor afecţiuni traumatice sau reumatice.
Ionoforeza este o procedură care foloseşte curentul continuu (galvanic)
pentru a introduce diferiţi ioni medicamentoşi în zona afectată. Are un
efect analgezic datorită însăşi acţiunii curentului galvanic, la care se
adaugă acţiunile farmacodinamice ale ionilor utilizaţi. Astfel, dacă se fo-
losesc soluţii medicamentoase cu efect anestezic (novocaină, gerovital sau
xilină), se pot combate durerile din stadiul acut în diferite afecţiuni. în
acest caz, ionoforeza este indicată în tratamentul bolilor traumatice (en-
torse, contuzii, luxaţii, leziuni musculare, miozite, entesite, epicondilite)
şi a bolilor reumatice (artroze, periartrite scapulo-humerale, lombalgii de
efort şi discopatii lombare).
Cînd se folosesc medicamente cu acţiune antiinflamatorie şi de favo-
rizare a resorbţiei (clorura de calciu sau hidrocortizonul), ionoforeza este
indicată în bolile traumatice unde sînt prezente edemele, echimozele,
hematoamele şi hidartrozele.
Curentul diadinamic este o procedură care foloseşte curent cu impul-
suri unidirecţionale de joasă frecvenţă. Sînt folosite două frecvenţe de
bază : monofazat (MF) cu 50 impulsuri/s şi difazat, cu 100 impulsuri.
Efectul este analgezic, ceva mai puternic la difazat. Prin modulare — al-
ternarea celor două frecvenţe la un anumit interval de timp — se reali-
zează o serie de forme de curent cu acţiuni diferite. Astfel, lunga peri-
oadă (LP) are un efect analgezic predominant; scurta perioadă (SP) —
un efect analgezic şi un efect trofic de favorizare a resorbţiei edemelor
şi hematoamelor. Ritmul sincopat (RS) posedă un efect excitomotor,
fiind indicat în tratamentul sau profilaxia hipotrofiei musculare prin
inactivitate, în cazul terapiei profilactice fiind aplicat, în timpul imobili-
zărilor, prin ferestre lăsate în aparatele ghipsate.
Celelalte forme de curent diadinamic cu acţiune analgezică sînt indi-
cate în terapia durerii din stadiul acut al afecţiunilor traumatice şi reu-
matice : entorse, contuzii, leziuni musculare, miozite, tenosinovite, lom-
balgii de efort, discopatii lombare, periartrite scapulo-humerale şi artroze.
Curentul diadinamic şi ionoforeza reprezintă cele mai eficiente mij-
loace ale electroterapiei în combaterea fenomenelor dureroase.
Curentul de medie frecvenţă este o procedură care foloseşte curent
alternativ de 4 000 Hz.
Forma redresată a curentului de medie frecvenţă are efect analgezic
mai ales în cazurile în care durerea este produsă de contractura muscu-
lară. Este indicată în tratamentul stadiului acut în entorse, contuzii, mio-
zite, lumbago, torticolis, periartrită scapulohumerală, artroze.
Forma neredresată a curentului de medie frecvenţă, aplicată prin me-
toda tetrapolară, realizează curentul interferenţial, care are o acţiune de
stimulare musculară, fără a produce excitarea receptorilor pentru durere.
Această metodă are marele avantaj de a putea fi utilizată pentru o elec-
trogimnastică complet nedureroasă şi este indicată în profilaxia şi tra-
tamentul hipotrofiilor musculare datorite imobilizării. în timpul imobili-
zării, electrozii se aplică prin ferestre făcute în aparatul ghipsat.
 _________________________________________

Curentul de medie frecvenţă inteferenţială este indicat de asemenea

în tulburările vasculotrofice şi instabilităţile articulare post-traumatice.
Undele scurte — procedură fizioterapică care foloseşte curentul alter-
nativ de înaltă frecvenţă 27 MHz — au o penetrabilitate mai mare, rea-
lizînd o încălzire a ţesuturilor în profunzime, fără să producă o stimu-
lare neuromusculară. Prezintă efecte diferite, în funcţie de doza folosită.
Astfel, în doze reci, de scurtă durată, favorizează resorbţia, au efect
antiinflamator, fiind indicate în stadiul acut al afecţiunilor traumatice,
unde sînt prezente edeme, hematoame sau lichid intraarticular.
In doze calde, undele scurte au acţiune analgezică şi de relaxare
musculară, fiind indicate în stadiul cronic al afecţiunilor traumatice şi
reumatice.
Undele scurte se pot utiliza ca mijloc de pregătire a bolnavului pen-
tru şedinţa de kinetoterapie, cu rol analgezic, de îndepărtare a contrac-
ţiilor musculare, îmbunătăţire a circulaţiei sanguine şi a mobilităţii arti-
culare în zona afectată.
Cîmpurile electromagnetice (magnetodiaflux) sînt o procedură fiziote-
rapică care utilizează cîmpuri electromagnetice cu frecvenţe de 50 şi
100 impulsuri/s. Se aplică în regim continuu, avînd o acţiune sedativă şi
de relaxare musculară şi sînt indicate în stările de spasmofilie, contrac-
turi şi leziuni musculare.
Ultrasunetele reprezintă o procedură care foloseşte vibraţiile sonore
cu o frecvenţă de 800 KHz. Produc efecte analgezice, de relaxare muscu
lară şi efecte trofice prin îmbunătăţirea circulaţiei în zona tratată. Se pot
folosi, cu intensităţi mici (0,1—0,3 W), în stadiul acut al afecţiunilor trau
matice (entorse, contuzii, leziuni musculare, miozite, torticolis, tenosino-
vite). în afecţiunile reumatice sînt indicate, în stadiul subacut şi cronic,
în periartrita scapulohumerală, discopatia lombară şi artroze.
Deoarece favorizează penetraţia prin tegumente a unguentelor, ultra-
sunetele se pot aplica pe unguente cu hidrocortizon, Fenilbutazona, La-
sonil, Pellamar, potenţîndu-se efectele resorbtive şi trofice ale trata-
mentului.
Infraroşiile sînt o procedură ce utilizează radiaţiile cu acelaşi nume,
care au efect caloric. Ele se pot aplica în aer liber sub formă de solux,
sau în spaţiu închis sub formă de băi de lumină. Este o.procedură de ter-
moterapie cu efecte de încălzire în suprafaţă a ţesuturilor, de îmbunătă-
ţire a circulaţiei sanguine, de relaxare musculară şi efecte analgezice.
Tot ca procedură de termoterapie pot fi folosite împachetările cu pa-
rafină, cu aceleaşi efecte. Termoterapia este indicată în stadiul subacut
şi cronic al afecţiunilor traumatice şi reumatice.
Infraroşiile se folosesc ca procedură de pregătire a bolnavului pentru
şedinţele de gimnastică medicală, deoarece înlătură contractura muscu-
lară, asuplizează ţesuturile din zona traumatizată, îmbunătăţesc circula-
ţia sanguină şi starea trofică în zona afectată.
Ultravioletele •— procedură care utilizează radiaţiile cu lungime de
undă între 400 şi 180 nm — favorizează producţia de vitamina D în orga-
 nism, normalizează metabolismul calciului şi întăreşte organismul în
general. Sînt indicate în stări de spasmofilie, osteonecroze aseptice, osteo-
poroză posttraumatică.
Acupunctura este un mijloc terapeutic ce poate fi utilizat în recu-
perarea diferitelor afecţiuni traumatice sau reumatice, chiar din stadiul
acut. Constă în aplicarea unor ace metalice în diferite puncte pe supra-
faţa corpului, cu efecte terapeutice dependente de situaţia punctelor pe
un anumit meridian sau pe o anumită regiune a corpului. Are efecte
analgezice, de relaxare musculară şi de normalizare a funcţiei diferitelor
organe şi sisteme.
Acupunctura poate fi folosită în tratamentul afecţiunilor traumatice
şi reumatice. Se folosesc în general punctele locale din apropierea zonei
afectate. La acestea se pot asocia puncte la distanţă de pe acelaşi meri-
dian,: situate din punct de vedere topografic distal faţă de articulaţiile
coatelor şi genunchilor, puncte care au efecte terapeutice la nivelul unor
zone mai îndepărtate. Asocierea punctelor locale cu puncte distale poate
mări efectul terapeutic al acupuncturii.
Prin asocierea curentului alternativ sau a curentului cu impulsuri de
joasă frecvenţă, se poate înlocui stimularea manuală cu stimularea elec-
trică a acelor, realizîndu-se electroacupunctura, metodă cu acţiune anal-
gezică deosebit de eficientă.
Kinetoterapia este un mijloc terapeutic al tratamentului complex de
recuperare, care foloseşte un sistem de exerciţii fizice cu acţiune asupra
întregului organism. Există o serie de termeni sinonimi, cum sînt cultura
fizică medicală sau gimnastica medicală, utilizaţi de diferitele şcoli me-
dicale. Kinetoterapia reprezintă o metodă terapeutică de mare valoare în
recuperarea completă sau parţială a deficitelor de ordin morfologic şi
funcţional existente în afecţiunile aparatului locomotor, traumatice şi
reumatice, în deviaţiile coloanei vertebrale şi în afecţiunile neurologice.
Eficienţa kinetoterapiei este condiţionată de o serie de factori, în primul
rînd de cooperarea bolnavului, care să asigure continuitatea acestui
tratament pe anumite perioade de timp, destul de mari în unele boli, şi
efectuarea corectă a programului de exerciţii fizice.
In al doilea rînd este necesar să nu existe fenomene dureroase care să
împiedice executarea în bune condiţii a lecţiei de gimnastică medicală.
Bolnavul trebuie să realizeze o bună relaxare a musculaturii şi să nu pre-
zinte fenomene de contractură musculară.
Pregătirea bolnavului se face şi prin alte mijloace terapeutice de re-
cuperare (medicamente, proceduri de fizioterapie, masaj), care creează
condiţiile cele mai bune pentru activitatea funcţională a segmentului
afectat.
Evitarea apariţiei durerilor în timpul lecţiilor de gimnastică medicală
sau instalarea lor după terminarea şedinţei prezintă o deosebită impor-
tanţă, deoarece reapariţia fenomenelor dureroase are efecte negative în
evoluţia afecţiunii, determinînd apariţia sau exacerbarea unor fenomene
patologice, cum sînt contractură musculară antalgică şi redoarea arti-
culară..
 Efectele induse de către kinetoterapie asupra organismului sînt nume -
roase. La nivelul aparatului cardiovascular se îmbunătăţesc condiţiile
hemodinamice prin : scăderea frecvenţei cardiace, creşterea debitului
cardiac, creşterea volumului de sînge circulant, reducerea tensiunii
diastolice, îmbunătăţirea întoarcerii venoase prin mărirea aspiraţiei to -
racice şi a contracţiilor musculare, îmbunătăţirea capilarizării la nivelul
miocardului şi al sistemului muscular. în consecinţă, se ameliorează ho-
meostazia cardiocirculatorie şi creşte capacitatea la efort fizic.
La nivelul aparatului respirator, kinetoterapia măreşte amplitudinea
mişcărilor cutiei toracice şi a diafragmului, menţine elasticitatea cutiei
toracice şi a parenchimului pulmonar, îmbunătăţeşte ventilaţia pulmo -
nară şi activează schimburile gazoase.
Asupra aparatului digestiv, kinetoterapia produce îmbunătăţirea to -
nusului musculaturii gastrice, stimularea secreţiei gastrice, ameliorarea
tonusului şi a peristaltismului intestinal, favorizarea colerezei şi creşte -
rea tonusului veziculei biliare, cu îmbunătăţirea evacuării bilei.
La nivelul sistemului nervos, reglează echilibrul proceselor nervoase,
favorizează echilibrul între tonusul simpatic şi cel parasimpatic, stimu -
lează procesele trofice şi îmbunătăţeşte calităţile activităţii motorii, echi -
librul, forţa şi precizia.
In ceea ce priveşte procesele metabolice din organism, kinetoterapia
provoacă intensificarea proceselor de oxidoreducere, creşte consumul de
oxigen, favorizează consumul de glucoza la nivelul sistemului muscular
şi micşorează glicemia, normalizează colesterolemia şi trigliceridemia,
avînd drept consecinţă profilaxia bolilor vasculare degenerative.
La nivelul aparatului locomotor, kinetoterapia are următoarele
efecte :
— menţine elasticitatea structurilor capsuloligamentare şi mobilitatea
articulară, împiedicînd apariţia retracţiilor tisulare şi a redorilor arti
culare ;
— tonifică musculatura, prevenind apariţia hipotoniei şi a hipertro-
fiei musculare produse de un repaus mai îndelungat, ca în cazul imobi
lizărilor în aparate ghipsate ;
— prin îmbunătăţirea circulaţiei periferice, ameliorează procesele
trofice la nivelul articulaţiei şi muşchilor şi combate stazele şi edemele
posttraumatice ;
— menţine diferitele segmente ale corpului în atitudine corectă şi face
profilaxia sau combate atitudinile vicioase ;
— readaptează bolnavul din punct de vedere funcţional şi îl face apt
pentru activitatea motorie necesară gesturilor uzuale, după care, prin aso
cierea metodelor ergoterapice, el devine apt pentru începerea activităţii
profesionale ; în cazul sportivilor, prin asocierea metodelor pedagogice,
aceştia intră în mod progresiv în procesul de antrenament.
Kinetoterapia, în recuperarea diferitelor afecţiuni, foloseşte o serie de
exerciţii, şi anume : posturale, statice şi dinamice.
Exerciţiile posturale au rolul de a menţine într-o poziţie corectă di -
feritele segmente ale corpului şi a face profilaxia redorilor articulare, a
atitudinilor vicioase, în bolile traumatice şi reumatice. Ele pot fi folosite
pentru a favoriza eliminarea secreţiilor bronşice în unele afecţiuni ale
aparatului respirator.
Exerciţiile statice folosesc contracţiile musculare izometrice, fără a
produce mişcări ale segmentelor corpului asupra cărora se aplică. Aceste
exerciţii prezintă o serie de avantaje : .
— realizează creşterea volumului muşchilor şi a forţei de contracţie ;
— se pot aplica în unele afecţiuni ale aparatului locomotor unde sînt
prezente redori articulare accentuate sau în timpul imobilizării în apa
rat ghipsat, făcînd profilaxia amiotrofiilor şi a tulburărilor vasculotrofice.
Exerciţiile statice au însă şi unele dezavantaje :
— solicită intens sistemul nervos central şi provoacă apariţia mai
rapidă a oboselii ;
— produc o blocare a irigaţiei sanguine în musculatura exersată
atunci cînd contracţia este de durată ;
— împiedică mişcările cutiei toracice, micşorînd ventilaţia pulmo
nară.
Pentru evitarea acestor inconveniente, exerciţiile statice se execută
intermitent.
Exerciţiile dinamice utilizează contracţiile musculare izotonice, reali-
zînd mişcări în articulaţiile segmentelor corpului asupra cărora se aplică.
Exerciţiile dinamice se pot efectua pasiv şi activ.
Exerciţiile pasive se efectuează fără participarea activă a bolnavului,
prin intervenţia kinetoterapeutului sau cu ajutorul aparatelor. Mişcările
pasive prezintă avantajul că :
— se pot aplica în cazuri de dispariţie temporară a mişcărilor volun
tare în unele afecţiuni neurologice, în faza de paralizie flască ;
— menţin elasticitatea musculară, capsulară şi tendinoasă, făcînd
profilaxia contracturilor musculare şi a retracţiilor tisulare ;
— menţin troficitatea musculară şi articulară prin stimularea pro-
prioceptorilor din zona afectată şi îmbunătăţirea circulaţiei sanguine
locale ;
— menţin mobilitatea articulară.
Kinetoterapia pasivă are şi dezavantaje : nu dezvoltă forţa de con-
tracţie şi volumul muşchilor ; poate produce leziuni tisulare la nivelul
articulaţiilor în afecţiunile traumatice sau pusee acute evolutive în afec-
ţiunile reumatice inflamatorii, atunci cînd dozarea mişcării pasive nu este
corespunzătoare.
Exerciţiile active se împart în trei categorii : exerciţii active asistate
(activo-pasive), libere şi cu rezistenţă.
Exerciţiile active asistate se efectuează de către kinetoterapeut sau
cu ajutorul anumitor aparate, cum sînt de exemplu scripeţii. Prezintă
avantajul că pot fi utilizate în cazurile în care musculatura nu posedă
forţa de contracţie necesară pentru a învinge rezistenţa reprezentată de
greutatea segmentului distal, de exemplu în amiotrofiile prin inactivitate
în unele boli traumatice sau în amiotrofiile datorite leziunilor neuronu-
lui motor central sau periferic.
 Exerciţiile active libere şi cu rezistenţă reprezintă mijloacele de bază
ale kinetoterapiei în tratamentul de recuperare al diferitelor afecţiuni,
îndeosebi în afecţiunile traumatice, reumatice şi neurologice. Mişcările
active cu rezistenţă se efectuează cu intervenţia kinetoterapeutului sau
cu ajutorul aparatelor (scripeţi, helcometru şi bicicletă ergometrică).
Prezintă avantajul, ca şi exerciţiile statice, de a mări forţa de contracţie
şi volumul grupurilor musculare exersate.
Adaptarea efortului fizic din timpul şedinţei de gimnastică medicală
la posibilităţile funcţionale ale bolnavului se face prin dozarea încărcă-
turii, a duratei lecţiei şi utilizarea unor poziţii fundamentale adecvate.
Indicaţiile de utilizare a kinetoterapiei vor lua în considerare întot-
deauna stadiul şi forma clinică a bolii, ca şi individualizarea programu-
lui pentru fiecare caz în parte.
Kinetoterapia este indicată în afecţiunile traumatice ale aparatului
locomotor şi contraindicată în stadiul acut al acestor afecţiuni, precum
şi în leziunile musculare şi tendinoase. Este un factor de recuperare va-
loros în afecţiunile reumatice inflamatorii sau degenerative, cum sînt
reumatismul Bouillaud-Sokolski, spondilita anchilopoietică, PCE, artro-
zele şi spondilozele. Este contraindicată în fazele evolutive ale reumatis-
melor inflamatorii şi în fazele dureroase ale artrozelor şi discopatiei
lombare.
De asemenea, kinetoterapia este o metodă valoroasă de recuperare a
deviaţiilor coloanei vertebrale, fiind indicată în cifoze, lordoze şi scolioze.
Se recomandă în boli ale aparatului cardiovascular, cum sînt cardio-
patia ischemică, infarctul miocardic, valvulopatiile, miocardopatiile, arit-
miile, hipertensiunea arterială, arteritele, arteroscleroza. Contraindicaţiile
sînt legate de stadiul acut, de un puseu evolutiv sau stadiul de decom-
pensare a afecţiunilor.
Kinetoterapia este un factor terapeutic util în afecţiuni ale aparatu-
lui respirator, ca emfizemul pulmonar, sclerozele pulmonare, astmul
bronşic, boli în care exercită un efect valoros de ameliorare a ventilaţiei
pulmonare.
Şi în afecţiuni ale aparatului digestiv şi afecţiuni metabolice, cum
sînt gastrita cronică, hipoacidă, gastroptoza, constipaţia cronică, diskine-
zia biliară hipotonă, diabetul zaharat şi obezitatea, se pot aplica cu folos
mijloacele şi metodele kinetoterapiei.
In sfîrşit, reprezintă o indicaţie deosebit de importantă, fiind un mijloc
esenţial în reeducarea neuromotorie în unele afecţiuni neurologice (para-
lizii traumatice, hemiplegii, paraplegii, polinevrite şi sechele după polio-
mielită).
Kinetoterapia efectuată în apă este o modalitate particulară de apli-
care a acestui mijloc de tratament, oare aparţine atît kinetoterapiei, cît şi
hidroterapiei. Executarea mişcărilor active este favorizată de acţiunea
exercitată de factorul presiune hidrostatică şi factorul termic asupra cor-
pului scufundat în bazin. Presiunea hidrostatică reduce greutatea mem-
brelor şi înlesneşte efectuarea mişcărilor active în cazul bolnavilor cu
musculatura hipotonă sau hipotrofică. Factorul termic exercită efecte
analgezice, efecte de relaxare musculară şi capsuloligamentară, favorizînd
recuperarea mişcărilor normale la bolnavii cu redori articulare.
Kinetoterapia în apă este indicată în etapa imediat următoare celei
ortopedico-chirurgicale, spre a pregăti bolnavul pentru gimnastica medi-
cală în sală, în unele afecţiuni traumatice (fracturi, entorse grave, stări
după meniscectomie).
Masajul este o cale de influenţare mecanică, manuală sau instrumen-
tală a anumitor părţi ale corpului, în scop terapeutic. Este un factor va-
loros al tratamentului de recuperare şi unul dintre mijloacele importante
de refacere.
Masajul exercită următoarele efecte : relaxare musculară, vasodilata-
ţie periferică activă, stimulare a circulaţiei limfatice, favorizare a resorb-
ţiei lichidelor interstiţiale, stimularea metabolismului, înlesnind elimina-
rea cataboliţilor, acţiune sedativă şi analgezică, stimulare musculară şi
îmbunătăţire a stării trofice locale.
Se compune dintr-o serie de tehnici, fiecare cu efecte terapeutice
proprii :
— netezirea — procedură de introducere cu efecte sedative ;
— frămîntarea •— cu efecte sedative sau stimulante, în funcţie de in
tensitatea execuţiei ;
— baterea şi fricţiunea — cu efecte stimulante ;
— vibraţia — cu efecte relaxante.
Masajul miorelaxant este indicat în afecţiunile unde este prezentă
contractura musculară antalgică, pe musculatura din jurul zonei trauma-
tizate sau în afecţiunile reumatice. De asemenea, este util în stările de
spasticitate prezente în afecţiuni neurologice, cum sînt hemiplegiile şi
paraplegiile spastice.
Masajul miostimulant este indicat în profilaxia şi tratamentul hipo-
trofiilor musculare prin inactivitate din afecţiunile traumatice, pentru
combaterea infiltratelor tisulare şi edemelor traumatice.
Trebuie să subliniem că masajul este un mijloc valoros de pregătire a
bolnavului pentru kinetoterapia în sală. Din punct de vedere al contrain-
dicaţiilor, menţionăm că masajul nu se aplică pe leziunile musculare şi
pe zonele traumatizate.
Balneoterapia reprezintă un mijloc al recuperării care foloseşte acţi-
unea factorilor curativi naturali, cum sînt apele minerale termale, sul-
furoase, sărate, sărate-iodate şi nămolurile, sub formă de băi. Este indi-
cată în afecţiunile traumatice, reumatice şi neurologice. în alegerea sta-
ţiunii trebuie să se ia totdeauna în considerare afecţiunea, stadiul şi
forma clinică a bolii.
Antrenamentul specific. în cadrul tratamentului complex de recupe-
rare, antrenamentul specific reprezintă un factor terapeutic care desă-
vîrşeşte reabilitarea sportivilor care au fost bolnavi. Mijloacele pedago-
gice se aplică progresiv, avîndu-se în vedere stadiul de vindecare
anatomică şi funcţională a bolii, ca şi capacitatea de efort a sportivului.
în prima etapă, dacă mai persistă elemente fiziopatologice de inten-
sitate mică — dureri, redori articulare, hipotrofie musculară —, pe lîngă
introducerea dozată a mijloacelor pedagogice, se continuă aplicarea ce-
lorlalte mijloace de recuperare medicamentoase, fizioterapeutice, kineto--
terapeutice, pînă la dispariţia fenomenelor patologice amintite. în ultima
etapă, antrenamentul specific rămîne factorul principal de recuperare,
pînă la restabilirea condiţiei fizice şi a capacităţii de efort, anterioare
îmbolnăvirii.
Musculaţia este o, metodă de pregătire a sportivilor în vederea îmbu-
nătăţirii condiţiei fizice şi a creşterii capacităţii de efort. Poate fi folosită
ca un mijloc pedagogic în ultima etapă de recuperare la sportivi, cu
două mijloace principale : exerciţiile fizice (statice, dinamice libere şi cu
rezistenţă) şi electromusculaţia.
Musculaţia are ca obiective creşterea volumului muşchilor şi mărirea
forţei lor de contracţie. Programul de exerciţii trebuie să aibă o progresie
lenta şi să nu se efectueze în detrimentul antrenamentului specific. La
adolescenţi şi femei este necesar ca musculaţia să se facă moderat şi
progresiv.
Electromusculaţia foloseşte excitaţia electrică pentru producerea con-
tracţiilor musculare. Stimularea electrică a muşchilor are efecte trofice
şi realizează o creştere a numărului mitocondriilor în fibrele musculare,
o mărire a capacităţii oxidative şi un spor de rezistenţă la oboseală.
Electroterapia de stimulare musculară trebuie să posede anumite ca-
racteristici : să fie fiziologică, să realizeze contracţii musculare tetani-
zante, să fie eficentă, să nu producă fenomenul de acomodare, să nu ge-
nereze fenomene de electroliză la nivelul tegumentelor şi să nu producă
instalarea rapidă a fenomenelor de oboseală. Printre tipurile de curenţi
tetanizanţi se pot utiliza curenţii de joasă frecvenţă şi de medie frec-
venţă.
Curenţii de joasă frecvenţă potriviţi în acest scop sînt cei cu impul-
suri rectangulare sau exponenţiale de 1 ins şi perioada de 3—4 s, din
care modulaţia reprezintă 1 s, iar pauza 2—3 s. După unii autori (Edel),
această categorie de curenţi de joasă frecvenţă modulaţi (schwelstrom)
reprezintă unul dintre excitanţii cei mai fiziologici pentru muşchi. Ra-
portul de 1/2 sau 1/3 între durata contracţiei musculare şi durata repau-
sului permite evitarea apariţiei fenomenelor de oboseală a muşchiului
exersat. Curenţii se aplică după tehnica bipolară, electrozii fiind plasaţi
longitudinal pe muşchi.
Curenţii de medie frecvenţă sînt a doua categorie de curenţi folosiţi
pentru stimularea musculară. Avantajul aplicării lor decurge din faptul
că, la acest tip de curenţi, pragul de stimulare musculară este mai mic
decît pragul sensibilităţii dureroase, obţinîndu-se contracţii musculare
nedureroase. Curenţii de medie frecvenţă interferenţială se utilizează
aplicînd tehnica tetrapolară, prin care doi curenţi de medie frecvenţă se
încrucişează la nivelul grupului muscular ce trebuie contractat, generînd
stimulul în profunzimea muşchilor. Durata unui tren de impulsuri cu
frecvenţă variabilă de la 1 la 100/s este de 15 s. Durata şedinţelor de
stimulare musculară poate creşte progresiv pînă la 15—30 min şi se
reglează în funcţie de apariţia fenomenelor de oboseală, care se mani-
festă prin micşorarea contracţiei musculare pentru aceeaşi intensitate a
curentului.
Se recomandă să se evite apariţia stărilor de spasticitate musculară,
care pot favoriza producerea de microleziuni musculare şi tendinoase. De
asemenea, este necesar să se ia în considerare că mărirea volumului
muşchilor şi a forţei lor de contracţie trebuie integrată în activitatea mo-
torie specifică a sportului practicat şi că electromusculaţia nu poate ră-
mîne un mijloc aplicat în mod izolat, în detrimentul armoniei gestului
şi al calităţilor sale : supleţe, coordonare, viteză şi detentă.

ASPECTE PROFILACTICE IN RECUPERARE

In activitatea sportivă, prevenirea apariţiei unor afecţiuni sau a re-
cidivelor reprezintă o problemă deosebit de importantă. în acest scop se
pot folosi o serie de mijloace ale terapiei de recuperare, cum sînt gim-
nastica medicală, masajul, agenţii fizici şi factorii naturali de cură (bal-
neoterapia, cura heliomarină şi de altitudine).
In cazul sportivului sănătos, factorii naturali de cură exercită o acţi-
une generală asupra organismului, care se manifestă prin : creşterea re-
zistenţei la îmbolnăvire, la oboseala determinată de efortul fizic ; reali-
zarea unei mai bune stabilităţi psihomotorii prin reglarea echilibrului
între componenta somatică şi cea psihică. Toate aceste efecte se concre-
tizează în creşterea potenţialului biologic şi a capacităţii de efort a spor-
tivului, rezultate utile în domeniul sportului de performanţă.
Balneoterapia şi cura heliomarină pot fi utilizate în prevenirea apa-
riţiei stărilor de preartroză la sportivi. Activitatea fizică intensă în
practica sportului de performanţă produce o suprasolicitare a aparatu-
lui locomotor şi favorizează apariţia unor modificări reumatice degene-
rative la nivelul articulaţiilor. Factorii naturali de tratament acţionează
favorabil, activînd procesele de nutriţie mai lente ale ţesuturilor con-
junctive de la nivelul articulaţiilor. Aceste efecte justifică utilizarea
curei balneare în profilaxia fenomenelor de uzură ce pot interesa apa-
ratul locomotor al sportivilor.
Efectuarea tratamentului balnear în scop profilactic necesită o serie
de precauţii. Trebuie să se aplice sub controlul şi supravegherea medicu-
lui specialist din staţiune, în colaborare cu medicul sportiv, în funcţie de
programarea competiţiilor, deoarece se pot produce efecte nefavorabile
asupra condiţiei fizice a sportivilor.
în procesul de adaptare la factorii naturali de tratament, într-o primă
fază ergotropă are loc o acţiune de stimulare a organismului : simpatică,
a funcţiilor aparatelor respirator şi circulator, precum şi o creştere a
excitabilităţii sistemului nervos şi muscular. După 5—6 zile, organismul
trece într-o a doua fază, metabolică-umorală, în care se produc efecte
favorabile ale balneoterapiei. Reacţii negative, aşa-numita criză balneară,
pot apărea de asemenea în cazul în care factorii de cură naturali nu sînt
bine dozaţi, fiind folosiţi în mod excesiv. Aceste reacţii au o influenţă
nefavorabilă asupra condiţiei fizice a sportivului, care, pentru a reveni
la forma sportivă, va avea nevoie de un timp mai îndelungat.
Aşadar, utilizarea mijloacelor de tratament balnear necesită o diri -
jare atentă şi o aplicare raţională pentru a se obţine efectele favorabile
dorite, şi anume creşterea rezistenţei la îmbolnăvire şi la oboseală. Nu -
mai în aceste condiţii sportivul va putea valorifica integral beneficiile
unei cure balneare.