CUPRINS

I. Cteva probleme de geografie istorica (L.Brzu) ................. 7 . Populatii, limbi si dialecte (L. Brzu) .......................... 11

ffl Culturi preistorice n Grecia (L.Brzu) ............................... 15 IV Creta si Micene (R.Ursu Naniu) ................................... 19 Cipru, Creta,

V Sistemul palatial n Egeea si Mediterana: Grecia Continentala (L.Brzu)............................................ 28 VI. Continuitate si discontinuitate n evolutia culturilor egeene la nceputul mileniului I . H. (L. Brzu).................. 33 Vu. Formarea statelor grecesti. Tipuri de state (L.Brzu) VIU Colonizarea greaca (L. Brzu) ............................................. 46 IX Modele de guvernare n Grecia antica (L. Brzu)................. 55 X Confruntari militare n lumea greaca n sec. V-IV (RBohltea) ........................................................................... 70 1 Conflicte pentru controlul Marii Egee ........................... 70

2 Razboiul peloponesiac ........................................................ 80 3 Criza polis-ului grec si conflictele ntre cetatile grecesti n sec. IV .H.(RUrsu Naniu, F.Bohiltea) ......................... XI Alexandru si elenizarea Orientului (F.Bohltea) ......... 1 Campaniile lui Alexandru si mostenirea sa .................... 2 Penoada diadohilor .................................................... 87 101 101 109

3 Modele de state elenistice ................................................. 113

 Forme de asociere n lumea greaca (L.Brzu) ............

124

. Cultura greaca (R.Ursu Naniu , F. Bohltea) .............. A. (F.Bohltea) B. Naniu) C. Naniu) Aspecte 134 Evolutia 141 Creatia 173

134 ale religiei grecesti

artei

grecesti

(R.Ursu

literara

(R.Ursu

D. De la cronica la istoriografie (R.Ursu Naniu) .................................. 178 E. Filosofia (R. Ursu Naniu) ................................................................... 181 F. stiinta (R.UrsuNaniu) .......................................................... Bibliografie selectiva.............................................................................. 196 199

i l

\ '

l CTEVA PROBLEME DE GEOGRAFIE ISTORIC

Ceea ce numim cu un termen global Grecia antica reprezinta, n realitate, o multitudine de state autonome dispersate ntr-un areal geografic foarte vast si divers din punct de vedere al conditiilor de relief si al marimii. Zonele cele mai ntinse sunt reprezentate de Grecia continentala cu un relief accidentat si fragmentat, cu doua mari cmpii -Tesalia si Messenia - si de litoralul micro-asiatic ncepnd din Hellespont si Marea de Marmara si sfrsind cu Peninsula Halicarnas. Se poate spune ca aceste doua zone reprezinta spatii continentale discontinue, daca se ia n calcul marea care desparte cele doua regiuni. Cea de a doua mare arie este cea insulara constituita, n marea majoritate a cazurilor, din insule de natura vulcanica, ntre aceste insule, unele mai mari cum este Eubeia dubleaza tarmul oriental al Aticii, altele precum Cipru, Creta si Rodos, se situeaza la marginea sudica si sud-estica a lumii grecesti, n vreme ce Lemnos, Lesbos si Samos dubleaza, de la Nord spre Sud, tarmul Asiei Mici. Intre acestea se afla grupul de insule care formeaza arhipelaguri. Cicladele care se distribuie n cerc, in jurul insulei Delos si care au jucat functia de punte de legatura ntre Pelopones si Creta. Sporadele, de dimensiuni variabile (cele mai mari fiind Samos si Rodos) care sunt risipite fara nici o ordine aparenta, dar care prin apropierea de Asia Mica si de lumea orientala, n general, sunt considerate ca au jucat un rol esential n transferul de populatie si de cultura dinspre Orient spre Occident. De notat ca, n secolul al XIX-lea, si Aegina a fost cuprinsa n acest grup al Sporadelor. Functiile jucate de aceste zone din punct de vedere cultural, economic si politic pot fi reconstituite, n primul rnd, pornind de la marturii arheologice. Pe baza acestora s-a putut stabili, pe de o parte, rolul de punte ntre zone de civilizatii diferite, inclusiv transferul de populatie.

Pe de alta parte, este evident ca relativul izolationism geografic constituirea de civilizatii particulare cum sunt cea minoica, cipriota, cicladica, continentala si cea de tip troian (care include si Lemnos-ul sj Lesbosul). Existenta coloniilor-asezari si a coloniilor de cetateni (vezi Kythira, Santorin, Milet, Ay. Kosmas, pentru a nu opera dect cu cteva exemple) demonstreaza, nsa, ca izolarea nu este dect aparenta si ca, n realitate, contactele ntre insule si dintre insule si continent nu au ncetat niciodata. Cea mai importanta functie a insulelor poate fi considerata aceea de a fi mijlocit transferul de civilizatie dintre lumea Orientului Apropiat si Mijlociu si sud-estul continentului european. O confirma nu numai influentele culturale, ci si structura antropologica a primilor locuitori din insule, care, dupa toate datele de pna acum, pot fi clasificati ca asianici. Cel putin n Cipru(vezi scheletele de la Khirokitia), ca si scheletele din culturi databile n bronzul timpuriu din aceeasi insula confirma aceastaorigine microasiatica a unor grupe de populatie patrunsa, se pare, n zona, n etape succesive. Aceasta nseamna nu numai ca din punct de vedere cultural exista un continuum, ci ca si rasial, poate si etnolingvistic, exista o anumita unitate. Nu trebuie uitat nsa ca exista un lant de insule si pe coasta Marii Ionice si Adriatice si ca, cel putin din epoca timpurie a bronzului, unele din acestea se vor integra n istoria generala a zonei (vezi descoperirile din Itaca si din Lefkas). Fara nici o ndoiala ca unele date arheologice pot sugera situatii nselatoare, dar aceste cazuri nu pot pune sub semnul ntrebarii faptul real, istoric, n sine. si anume acela al legaturilor dintre zone aparent izolate. Nu trebuie uitat ca att istoriografia (v. Tucidide, I), ct si geografia antica au conservat, poate prelund mituri si legende, ideea legaturilor dintre cele doua lumi. Aceasta idee este sustinuta de folosirea numelui de carieni pentru locuitorii preheleni din Grecia continentala sau insulara. Exista si alte argumente n favoarea vechimii si importantei legaturilor dintre Orient si zona n discutie. Este vorba de texte (vezi Textele hurrite de la Enkomi, arhiva de la Tell-el Amarna, unele texte hitite), monumente de arta (vezi frescele cu destinatie funerara din Egipt si fresca navala din "casa amiralului" din Santorin), existenta unor cartiere creto-miceniene la Minet-el-Beidha etc. Mai exista un aspect asupra caruia trebuie sa se insiste. Este vorba de orientarea spre mare a celor mai importante structuri, indiferent de

- si indiferent daca este vorba de Grecia continentala sau insulara. e ta nseamna ca exista o preferinta pentru coasta, pentru zonele care r n de porturi naturale. si aceasta alegere explica si dezvoltarea 1S ctaculoasa a unor centre politice si evolutia lor gwan-simultana. Sigur, S h ie facute, n legatura cu acest aspect, si unele corectari. Este vorba de h lladicul timpuriu si de micenian, perioade din care se cunosc si centre latiale importante situate n zone mai retrase, spre interior. Este cazulTebei si chiar al Micenei. Nu se pot trage concluzii pripite nsa din aceasta situatie, ntruct lumea miceniana a devenit o forta maritima foarte importanta. Va trebui sa se stabileasca prin cercetari viitoare cine a avut initiativa n acest proces de afirmare si care au fost punctele sau zonele de contact dintre Orient si Occident, n acelasi timp, nu trebuie sa se uite ca exista numeroase dovezi care confirma continuitatea legaturilor cu lumea orientala si n aceasta perioada. Cnd este nsa vorba de orasul grecesc, nu poate exista nici un dubiu n ceea ce priveste faptul ca cele mai importante graviteaza spre coaste si spre mare. n vreme ce zonele care retardeaza sau care evolueaza spre state de tip ethne sunt fara nici o exceptie, structuri continentale (v. Tesalia). n ceea ce priveste directia miscarii, este natural sa se ia n consideratie faptul ca nu este vorba de o axa cu un sens unic. Dimpotriva este interesant sa se urmareasca existenta, fie si temporara, a unor axe cu dublu sens sau chiar cu mai multe sensuri sau cu sens unic, n functie de perioada si tip de cultura. Astfel, in epoca timpurie a bronzului axele sunt, cu precadere, cu sens unic si anume dinspre Troada (plus insulele aferente) sau Ciclade spre Grecia continentala. Nu exista dovezi ale unui sens contrar (dinspre continent spre insule), dect n cazul celor doua insule din Marea Ionica (Itaca si Lefkas). n epoca mijlocie a bronzului (mesoeladic) continentul se izoleaza, n vreme ce unele civilizatii insulare (cretana si minoica) exploateaza si dezvolta contacte pe axe multiple, si dinspre centrele metropolitane, si spre ele. Mai mult, se semnaleaza un transfer de populatie de exemplu din Creta spre Ciclade, spre coasta Asiei Mlci> spre Levant. Continentul si ia revansa o data cu nflorirea civilizatiei miceniene. De data aceasta, la axa Grecia -Orient se va a- Grecia"Mediterana centrala. Sfrsitul civilizatiei miceniene nu CU.ncetarea legaturilor cu marea. O diaspora puternica va p Tm PUtin afectate de prezenta miceniana pna acum (Cipru, , Palestina). Acest curent este urmat de doua alte mari deplasari de 9

populatie dinspre continent spre insule sau spre Asia Mica. Este vorba H dispersarea celor trei mari grupe de vorbitori de dialecte grecesti: eolienj ionieni si dorieni. Prin aceste miscari s:a produs o noua omogenizare, nj numai culturala (ca n cazul cretanilor), ci si etnolingvistica. Pornind de la aceasta realitate geografica, istorica si etnolingvistica, Marea Egee poate fi denumita i Marea Greaca.

10

. POPULAII, LIMBI sI DIALECTE

Cine au fost creatorii diferitelor culturi sau civilizatii din zona care va deveni predominant greceasca reprezinta o problema la care nu este usor de dat un raspuns. Traditia istoriografica si mitografica opereaza cu o serie de etnonime care nu pot fi recuperate n nici o forma. De exemplu, pentru Rodos sunt pomeniti ca primi locuitori fie telchinii (de la o denumire mitologica rezervata unor genii sau fiinte supranaturale experte n metalurgie, vrajitorii si vindecatori de animale alungate de titani din Pelopones si instalate n Rodos, care s-a numit si Techinia si unde ar fi ntemeiat Lindos, Garnira si lalysos), fie carieni. Alte etnonime rezervate populatiilor prehelene sunt acelea de pelasgi si lelegi. Din pacate, noi nu avem siguranta n ceea ce priveste limbile vorbite nainte de cea 1600 .H., data care este acceptata pentru nceputurile civilizatiei miceniene, n legatura cu care nu exista acum nici un dubiu ca este creatia unor vorbitori de limba greaca. Descifrarea scrierii liniare B a adus lumina necesara n aceasta problema. Ce a fost nsa nainte de secolele XVI-XIV .H., ce limbi s-au vorbit continua sa fie o mare enigma, desi se cunosc mai multe sisteme de scriere care au precedat scrierea liniara B. Este vorba de asa numita ciprommoica l care, dupa cunostintele actuale, trebuie sa fi servit la conservarea unor texte n ceea ce se numeste dialectul eteocipriot. Din reta primelor palate se cunosc texte redactate cu o scriere hieroglifica, ne escifrata pna acum si care pare sa fi servit n administratia palatiala. de'1] ,6' acestesemne descoperite pe tablite si pe un faimos disc, acela tOS'se reduc'n cea " i mare Part2la cteva notatii. Sunt deci !!"16"06' D ar PC diSCUl de la Phaistos & 45 de semne> unele cu Prime e SUfixe ' a 'tele cu functie de numeroase dect tentati v ,?Ceasta caracteristica 1-a facut pe J. Faucounau (1999) sa reia a de a descifra discul de la Phaistos si de a conchide, datorita 11 prefixe (mai

numarului mare de prefixe, ca s-a notat cu acest sistem o limba flexionara. Faucounau merge foarte departe atunci cnd postuleaza nu numai ca limba discului de la Phaistos este o limba greaca, dar chiar pretinde ca este vorba de un dialect proto-ionian. Pna la o lamurire < definitiva este bine sa se manifeste o oarecare prudenta si sa se mearga pe < ideea mai veche, ca nu se cunosc nca limbile sau dialectele care au folosit CM l, scrierea hieroglifica si liniara A. si ca nu exista siguranta dect pentru textele redactate n liniara B. Aceasta concluzie nu rezolva o problema de fond si anume data de la care se poate admite prezenta, n spatiul egeo-mediteranian, a vorbitorilor de limba greaca. Opinia gw<zs/-unanima este aceea ca primii greci (sau aheii) au patruns de undeva din zona norddunareana, n Peninsula Balcanica, n ultimul sfert al mileniului HI (cea 2150 .H.), dupa datele C14 stabilite pe nivelul de distrugere EH de la Eutresis si ca dispersarea vorbitorilor acestei limbi, n afara zonei continentale, trebuie asociata cu expansiunea miceniana n Ciclade, Creta, Rodos, alte insule din Sporade si chiar n Cipru si pe coasta Asiei Mici. Descoperiri arheologice si arhive carefoloseau scrierea liniara B (Cnossos), ca si surse hitite (v. scrisoarea Milawata, informatiile despre Ahhjawa si Atarassiya, schimbarea numelui insulei Rodos care devine Ahaia) dovedesc procesul general de elenizare, ca urmare a aceste expansiuni si a constituirii unui "imperiu" continentalo-maritim micenian. Ct priveste limba textelor n scrierea liniara B, aceasta este, dupa j opinia lingvistilor, foarte aproape de limba epopeilor homerice. Aceasta j afirmatie presupune ca undeva, n Grecia continentala, insulara sau n zonele de refugiu al micenienilor, s-au pastrat, pna n secolele VHI-VII .H. (secole n care se presupune ca cele doua epopei au fost elaborate) j grupuri care utilizau o limba foarte apropiata de limba tablitelor de Ia Pylos. n acest context nu socotim ca este bine sa se uite ca, dupa traditie, poemelor homerice li s-a dat o structura unitara n Atena lui Pisistrate, adica n secolul VI .H. Nu stim n ce masura aceasta operatie a afectat sau nu limba celor doua opere. Indiferent de acest aspect este necesar sa se adauge ca, n general, se iau n consideratie suprapunerea a cel putin doua valuri de vorbitori de dialecte grecesti. Cel timpuriu, reprezentat de aheeni si un val, mai recent, databil ntre cea 1200-1050 .H., reprezenta! 12

de vorbitori ai dialectului doric a caror patrie este asociata cu spatiul nord-vestic al Greciei continentale. Dincolo de aceste discutii care nu beneficiaza de unanimitatea lingvistilor si arheologilor, ramne un fapt sigur, si anume, existenta mai multor dialecte grecesti care n Antichitate se exclud din punct de vedere geografic. Fara nici o ndoiala, raspndirea acestor dialecte este rezultatul unor migratii. Lingvistii deosebesc, pe baza textelor literare, textelor legislative si a inscriptiilor, mai multe dialecte: 1.Ionic vorbit n si coasta centrala a Asiei Mici. 2. Eolic vorbit Dardanele, Lesbos. n Atica, Ciclade, Eubeea, Nordul Sporadelor, Chios

Tesalia,

Beotia,

tarmul

nordic

al

Asiei

Mici,

3. Doric n Sudul Peloponesului (Laconia Creta, Rodos, coasta sudica a Asiei Mici, Kos, Karpathos si Kythira. 4. Greaca de (Elida, Aigialeia) si si Etolia. nord-vest vorbita n n parti ale Greciei nordul Centrale,

si

Messenia),

Argolida,

si vestul Peloponesului adica n Focida, Locrida

5. n sfrsit, se considera ca ar fi existat un dialect arcado-cipriot (naintea donenizarii insulei), considerat a fi mai timpuriu, poate mai aproape de aheana. Din pacate, descoperirile arheologice nu sustin o prezenta masiva miceniana, mai ales n Myc IC n Arcadia, care sa justifice o perpetuare a unor structuri lingvistice mai vechi, acolo. Indiferent de deosebirile dialectale, este necesar sa se sublinieze o realitate care este specifica lumii grecesti. Este vorba de omogenitatea etnolingvistica si culturala care o diferentiaza de alte arii geografice ale lumii mediteraneene antice. Aceasta nseamna ca si n conditiile confruntarii dintre comunitati cu nivele de dezvoltare diferite (cele protourbane din Ciclade si Grecia continentala) si cele urbane din Creta si Cipru si cele aflate n stadii mai putin evoluate cum erau cele ale protogrecilor. pna la urma elementul grec a prevalat si a absorbit tot ceea ce reprezinta fond preindoeuropean. Nu numai n plan cultural, ci si Imgvistic n asemenea masura nct este extrem de dificil de recuperat ceea ce reprezinta, din punct de vedere al vocabularului, o mostenire rezultata din acest proces. O problema mult mai dezbatuta este aceea a ordinii n care Purtatorii diferitelor dialecte au patruns n Grecia. Daca se da crezare lui 13

Faucounau, atunci un dialect proto-ionic a fost cel mai devreme folosit n zona egeeana. Ct priveste pe dorieni, acestia par sa fie ultimii veniti dintr-o zona mai putin atinsa de civilizatia miceniana. ntrebarea este dac mai nainte sau dupa prabusirea palatelor sau daca patrunderea l reprezinta unul din factorii care au contribuit la reruralizarea Greciei. C; exista o amenintare din partea unor grupuri pastorale o sugereaza o fresc de la Pylos, care nfatiseaza o lupta ntre micenieni si personaje mbracat n blani de oaie. Daca este vorba de un atac respins si real, asta este greu de stabilit. Sigur este doar faptul ca n unele centre miceniene importante (Tirynth, Argos, Asine) apar n asociere, n case de tip absidal, ceramica lucrata cu mna si ceramica miceniana sau submiceniana. De aici ideea convietuirii a doua grupe cu o cultura si dialecte diferite. Acestui, argument i se adauga o foarte importanta mostenire religioasa de epoca miceniana, banuita datorita naturii cultului lui Apolo de la Amyklai (care se particularizeaza prin integrarea lui Hyakinthos), cultului Orthiei ia Sparta, precum si unei serii de ceremonii religioase si calendarului. Aceste fenomene care se constata n Pelopones, n aria doriana, nu se pot explica fara sa fi avut loc o asemenea convietuire ntre noii veniti, atasati cultului lui Apolo Lykeios si sarbatorii pastorale Karneia si veche populatie locala.

14

ffl CULTURI PREISTORICE IN GRECIA

Spre deosebire de ceea ce se ntmpla n epoca bronzului, n perioada arhaica si clasica distributia geografica a culturilor neolitice nu urmeaza modelul la care ne-am fi asteptat. Primul fenomen socant ramne faptul ca, n afara de Cipru si Creta, quasi-totalitatea insulelor grecesti ramn nepopulate. Doar n Dodecanez si n Kos (din Ciclade) se cunosc culturi neolitice trzii, n cazul Dodecanezului, ca si in Creta si Cipru, este evidenta originea microasiatica a celor dinti locuitori. Aceasta realitate apare cu att mai ciudata cu ct nu exista nici un dubiu ca, cel putin Cicladele, erau vizitate de continentali nca din mezolitic. Afirmatia se bazeaza pe descoperirea de piese din obsidiana n nivelele mezolitice din pestera Franchti din Pelopones. Cel de al doilea aspect interesant priveste identificarea mai multor nivele neolitice preceramice n trei zone aflate la distante apreciabile: Tesalia, Cipru (Khirokhitia) si Creta (Cnossos). Este important de subliniat faptul ca n toate aceste trei zone exista o continuitate de evolutie (chiar de loc) de la neoliticul preceramic la neoliticul ceramic care parcurge toate fazele de dezvoltare. Deosebirea esentiala ntre neoliticul Tesalian (n principal, culturile cu ceramica pictata- Sesklo si Dimini) si Creta si Cipru tine de discontinuitatea dintre neolitic si culturile epocii bronzului timpuriu. De asemenea, trebuie sa se adauge ca n vreme ce neoliticul continental (Tesalian si cel din Peninsula Calcidica) se afla, n toate fazele de evolutie, n legatura cu lumea nord-balcanica si nord-unareana, Creta si Cipru continua nentrerupt contactele cu Asia Mica. Mai exista un aspect interesant care trebuie pus n valoare. Este vorba de curentul cu doua directii - dinspre Tesalia, chiar la nivelul protoesklo spre Macedonia de vest si peste Dunare unde l gasim la Crcea lj) si Gura Baciului (Cluj). Este fondul pe care se vor dezvolta culturile cu ceramica pictata din Europa est-centrala. Cu neoliticul trziu 15

si eneoliticul (Gumelnita, Salcuta, Cernavoda) directia se " Elemente Gumelnita-Salcuta, CernavodaEzero le gasim n CalcidicaTesalia n nivele Rachmani si Larissa. Tesalia si Calcidica ramn cele mai active din acest punct de vedere. Exista si culturiGrecia centrala (v. chiar Atena) si n Pelopones. Nu au nsa straluci * neoliticului Tesalian. In sfrsit, este obligatoriu sa se atraga atentia asupra lipsej j continuitate dintre neolitic si culturile epocii bronzului. Observati priveste, cu precadere, Grecia continentala unde, chiar si n cazurile t care o asezare din epoca bronzului a fost ntemeiata ntr-o zona unde existat o asezare neolitica, observatiile stratigrafice si trasaturile cultural; nu au permis sa se constate vreo legatura genetica ntre ele. Situatia ce mai frapanta ramne cea de la Lerna unde s-a constatat ca o asezai?neolitica a fost nivelata, dupa care s-a structurat o asezare noua databilai bronzul timpuriu. Fara ca ideea sa fie absolutizata,, se poate specula daca nu curo zonele n care s-a observat nu numai o foarte mare vechime a vietuiri neolitice, ci si o continuitate ntre faze si perioade, au avut un ritma dezvoltare mai alert. De aici saltul mai timpuriu la structuri statale de ti palatial. Este cazul Ciprului si al Cretei unde, n bronzul mijlociu, constituie cele mai timpurii complexe palatiale. n vreme ce n zonele care s-au produs fenomene de discontinuitate sau acolo unde culturi bronzului timpuriu sunt asociate cu fenomene de migratie, dezvoltare este mai lenta. Cazul cel mai ilustrativ ramne Grecia continentala unt doua posibile migratii au provocat un recul si explica, ntr-o masura foart mare, diferenta de cea 400 de ani ntre faza veche a palatelor cretane nceputurile formarii culturii miceniene pe continent. Ct priveste epoca bronzului, aceasta are un dublu criteriu clasificare. Un criteriu de baza tripartit, care subdivide n trei penoa principale (I, , HI), la rndul lor subdivizate (daca este cazul, n subia v. cazul helladicului mijlociu si trziu) pentru fiecare zona n parte. < deal doilea criteriu este cel geografic care divide spatiul eg mediteranean n cinci mari zone: zona troiana (foarte importanta pen bronzul timpuriu), zona cicladica, zona cipriota (cipriot), creta (minoica) si cea continentala sau helladica. De notat ca nu crite r geografic este fundamentul n aceasta schema, ci criteriul cultural exact, particularitatile trasaturilor prin care pot fi definite aceste z 16

re economie, ceramica, obiceiuri funerare, arta, credinte, mod de asezar , vestjmentare, contacte culturale si influente. De data podoabe corp funcnoneze principiul importantei coastelor si insulelor ireasta ncepe sa . rt cu zonele continentale. nrapon
C1Pn

priveste contactele ntre culturile insulare (cicladic,

Tvitatea~ puterea de patrundere si chiar de colonizare a cicladicilor la !u,i fazelor Cyc timpuriu si . Se misca si spre continent (v. si cele continentale (troian si eladic), sunt de subliniat asezarile de la Lema si Ay. Kosmas), dar si spre Creta (unde se pare ca au creat un mic spatiu de colonizare pe coasta de Nord, defmibil prin predilectia pentru piese de podoaba din argint si din plumb si prin vase si idoli tipici), si chiar spre insulele din vestul Peloponesului (Itaca si Lefkas). n vreme ce cipriotii din Cypriot timpuriu se misca, via Lefkas, spre Sicilia (unde li se atribuie crearea culturii Castelluccio). Dinspre Creta, la nivelul minoicului timpuriu, orientarea pare sa fie tot spre Mediterana centrala (Sicilia, Italia continentala si Egipt). Miscarea cicladicilor spre nord-estul Marii Ege a fost blocata de purtatorii culturii troiene care colonizeaza principalele insule ce dubleaza tarmul Asiei Mici - Lemnos, Lesbos, Samos si care influenteaza Calcidica si chiar regiuni mai nordice - nordul Peninsulei Balcanice si chiar zone de la nord de Dunare. Influenta troiana nu se reduce la aceasta arie. Importuri troiene apar si n Grecia continentala si n insulele din vestul Peloponesului. centralan Thera Cu epoca mijlocie a bronzului doua culturi devin predominate: cea cretana care chiar de la nivelul primelor palate (cea 2000 .H.) dezvolta o politica de ntemeiere de colonii (colonii-asezari si colonii de cetateni), pe lnga exportul de obiecte de lux. Zonele vizate sunt Cicladele, coasta ASiei Mici> insulele din apropierea Ciprului, zona Halicarnas. 1 Kythira sunt ntemeiate veritabile colonii- asezari. Aceste litat Patrunderea unor elemente de civilizatie cretana n 6111 im? ortanta colonie rnicro-asiatica este cea de laMari p v Z na de inte res es te t Liantul si Egiptul, poate si 0 'au s erie
V factorii d T " imP ortanta este aceea de a stabili proportia ntre care au ie mtema a culturii mesohelladice 1 C0nstituirea si influentele cretane "T civilizatiei miceniene. Fara nici o ndoiala, .novatii n arhitectura palatelor (fatada primului palat de la

17

Pylos, cu semne de ziduri cretane), mormintele cu cupola (v. Peristeria). tehnica ceramicii cu lustru, unele motive decorative (iedera, toporul dublu), unele forme de vase (cupele tip Vapheio) se datoreaza contactelor cu lumea cretan, mediata n special, de Kythira. Trebuie spus nsa ca, dincolo de unele prezente coplesitoare care se observa, mai ales, n Ciclade, exista tendinta de supravietuire a unei parti a spiritului local. Cel mai bine se constata aceasta tendinta n tematica frescelor din Thera care se diferentiaza de aceea a celor minoice propriu-zise. Aceasta preeminenta cretana ia sfrsit n jur de 1450-1400 .H., poate ca urmare a unui cutremur devastator care a provocat, ntre altele, scufundarea flotei cretane. n aceste mprejurari lumea continentala care atinsese pna atunci o mare dezvoltare si ia revansa prelund nu numai vechile zone de colonizare, dar si instalndu-se n Creta nsasi. Ct priveste Ciprul, extrem de bogat n doua resurse cautate n Orientul Apropiat (arama si opiul), acesta va domina n bronzul mijlociu si trziu Levantul si Egiptul. Fara ndoiala ca legaturile cu lumea Greciei continentale nu lipsesc, dar acestea vor capata un aspect particular abia n conditiile miscarilor care au dus la prabusirea civilizatiei miceniene si la declansarea acelui fenomen de migratie cunoscut din surse egiptene drept "invazia popoarelor marii".

18

IV. CRETA sI MICENE

1. Cronologia
nceputul secolului XX a produs o adevarata senzatie n lumea stiintifica, prin descoperirile lui Arthur Evans de pe insula Creta. Miturile despre regele Minos, razboiul troian, bogatia regilor micenieni au prin contururi reale, dezvaluind omenirii marturiile existentei unor civilizatii nfloritoare, care au dominat bazinul egeean n mileniile - .H. Este vorba de civilizatia creto-miceniana, n evolutia careia se desprind trei etape mari (conform sistemului cronologic propus de Evans), caracteristice n linii mari tuturor centrelor culturale din bazinul egean (cultura minoica, cultura cicladica, cultura heladica (Grecia continentala): 1. Minoicul timpuriu (MT) (3000 -2100 .H.), cu urmatoarele subetape. MTi I (3000-2800), MTi (2800-2400), MTi (2400-2100); II. Minoicul mijlociu (MM) (2100 - 1600 .H.), cu urmatoarele sub-etape MM I (21001900), MM (1900-1750), MM Ut (1750-1580); . Minoicul trziu (MT) (1580 - 1200 .H.), cu urmatoarele perioade MT i (1580-1450), MT H (1450-1400), MT (1400-1200).

2. Civilizatia minoica Aparitia asezarilor urbane. Sistemul palatial

Avntul social-economic din prima jumatate a mileniului . H. a rost determinat de ctiva factori decisivi: 1) pozitia geografica avantajoasa, Creta aflndu-se la distante egale de Europa, Asia si Africa, ceea ce explica complexitatea culturala a civilizatiei minoice, n care s-au topit" mai multe influente straine. Aceasta situatie este fructificata prin ntretinerea unei intense activitati comerciale pe mare; 2) dezvoltarea rapida a mestesugurilor, n special, a metalurgiei bronzului, n favoarea ca reia vorbesc numeroasele descoperiri de topoare, vrfuri de lance si 19

pumnale din acest metal; 3) concentrarea de averi fabuloase n minile unor familii, care reusesc sa-si impuna si suprematia politica (polarizarea societatii este reflectata si de constructiile funerare din sec. - . H., unde numarul mormintelor individuale creste n defavoarea celor familiare), n consecinta si activitatea economica este administrata ntr-o noua formula, care ia forma unor structuri palatiale cunoscute pna acum n cteva centre zonale (la Cnossos, Mallia, Phaestos, Kato Zakros, Archanes), care se luptau pentru hegemonie n insula (cercetarile din ultimul timp au permis o noua precizare a limitelor cronologice pentru cele doua perioade ale palatelor cretane: 1925-1750 .H.("palatele vechi") si 1750 -1425 .H.("palatele noi"). Aceste nuclee urbane se prezinta sub forma unor centre teritorial -administrative, resedinte ale puterii politice, economice si religioase. Dupa 200 de ani, Cnossos-ul reuseste sa-sij impuna autoritatea si sa unifice teritorial, administrativ si, ntr-o oarecare] masura, politic insula, celelalte palate recunoscndu-i suprematia. a. Din punct de vedere economic, palatul administreaza ntreaga activitate, detinnd monopolul asupra celor mai profitabile ramuri ale productiei (descoperirea uriaselor depozite de produse fiind o marturie a veniturilor regale att n domeniul agricol, ct si n cel mestesugaresc, n special, productia metalurgica, productia ceramicii de lux Kamares, care era controlata prin sistemul "marcii olarului") si, mai ales, n domeniul comertului pe mare. Dezvoltarea negotului maritim a necesitat organizarea unei puternice flote comerciale, capabile sa asigure nu numai marfurile, ci si tarmurile de atacurile piratilor, n afara de aceasta, fara o flota puternica ar fi fost imposibila suprematia politica a Cretei asupra insulelor Cicladice si a tinuturilor de coasta ale Greciei continentale. n ceea ce priveste legaturile economice ale Cretei, acestea cuprindeau nu numai porturile egeene (din Cipru, de exemplu, se aducea arama, n schimbul ceramicii de lux) , ci si cele mediteraneene, printre care Byblos, Ugarit, iar de aici pna n regatul Mari. Cele mai strnse legaturi se stabilisera cu Egiptul, de unde cretanii aduceau fildes, uleiuri parfumate etc. n concluzie, pentru a-si asigura productia, cretanii si-au stabilit pietele de materie prima, unde si realizau, totodata, propriaproductie (n special, ceramica de lux, piese de podoaba s.a.). Pentru a nlesni relatiile economice cu Grecia continentala, pe insula Kythira a fost nfiintata prima colonie minoica, adevarat popas, de unde vasele comerciale ajungeau pna n Laconia si Argolida. 20

b. Specializarea stricta a activitatilor mestesugaresti (productia starnpilel r din piatra, constructia de nave, prelucrarea lemnului, dulgheritul) a determinat aparitia unor noi profesii, cum ar fi corabierii, navigatorii, personalul calificat, negustori si, respectiv, a unei noi categorii sociale, care nu mai avea nimic cu vechea structura gentilica. Astfel se modifica ntregul sistem de relatii sociale. Sapaturile din apropierea centrului de la Malia (Cartierul Mu) sau Phaistos (Monastiraki) au scos la iveala ruinele unor edificii impunatoare, diferite de palat, care ar sugera existenta unei birocratii, din care faceau parte functionarii ce gestionau activitatile economice la palat. Nu mai putin evidenta este aceasta stratificare sociala si n cadrul necropolelor, unde se cunosc cteva tipuri de morminte, printre care unele cu un bogat inventar funerar (inclusiv, obiecte si arme de lux, ca n cazul necropolei de la Hysolakkos (Malia)). Se particularizeaza un corp de scribi specializati pe cele doua sisteme de scriere. c. O alta caracteristica a sistemului palatial o constituie activitatea edilitara, n special amenajarea acropolei, care cuprindea, pe lnga palatul regal, depozitele regale, arhivele, piete publice, ateliere mestesugaresti, vile impunatoare. La acestea se adauga un sir de alte elemente ale infrastructurii: constructia de drumuri (de la Cnossos, spre sud, pna la golful Kommos), apeducte etc., care presupunea concentrarea unei impunatoare forte de munca, aflata sub ascultare regala. d. Nivelul nalt de dezvoltare al societatii cretane este dat de inventarea sistemelor de scriere, a carei necesitate a fost determinata de ducerea unei evidente contabile stricte, pe de o parte, si de ntretinerea legaturilor diplomatice, pe de alta parte. Au fost descoperite arhivele palatului de la Cnossos, Pylos, care cuprind liste de inventar, evidente contabile; de asemenea trebuie retinute inscriptiile de pe vasele de ritual. Astfel s-a constatat ca n lumea egeeana au circulat 3 sisteme de scriere: scrierea veche-hieroglifica (I jum. a mln. . H.) si 2 tipuri de scriere liniara, liniar A (sec. -XIV . H.) si liniar B (sec. XIV- . H.), "ana la mijlocul secolului trecut, aceste surse epigrafice au ramas n afara cunoasterii si abia n 1952 M.Ventris si J.Chadwick au reusit sa descifreze scrierea liniara B. Interpretarea inscriptiilor nu a fost prea l 'soara, dat fiind faptul ca cele 88 de semne scrise nu puteau fi nici litere 'prea multe pentru un alfabet) si nici cuvinte (prea putine pentru o limba). Acestea se pretau mai mult unei scrieri silabice, fiecarui semn 21

corespunzndu-i cte o silaba. S-a stabilit ca inscriptiile au fost facute n limba greaca, nregistrndu-se un sir de asemanari cu dialectele arcado-cipriot si eolic ale limbii vechi-grecesti, ceea ce vine sa sustina originea aheeana a primului val de migratori. Se pare ca sistemul de scriere (liniar B) a fost mprumutat de la populatia pre-greaca, (care folosea si liniarul A) si a fost adaptat cerintelor fonetice ale limbii grecesti. Pe baza descoperirilor de la Pylos si Cnossos, liniarul B a fost n uz ntre cea 1450-1400 . H. e. In ceea ce priveste viata religioasa, amenajarea unor spatii cultuale n incinta palatelor de la Cnossos si Phaistos, ct si reprezentarile murale cu motive ceremoniale, sugereaza pozitia dominanta a regelui n cadrul cultului.

3. Aspecte ale regalitatii cretane. Thalosacratia minoica (sec.XVII - XV . H.) Decaderea Cretei (sec. XIV)
Dezvoltarea civilizatiei cretane este ntrerupta violent catre 1700, cnd sunt distruse toate structurile palatiale. Cauzele acestui fenomen au fost puse pe seama unor cataclisme naturale (cutremur), nefiind excluse nici alte explicatii, legate de o eventuala invazie straina sau de rivalitatile politice din insula. Refacerea palatelor se produce destul de repede, marcnd nceputul unei "ere noi", de maxima stralucire, cnd Creta reuseste sa-si impuna statutul de mare putere, naltarea noilor palate la Cnossos, Phaistos, Kato Zakros, Mallia, Gournia, Palaikastro este asociata cu cresterea populatiei urbane si cu instituirea unei structuri politico-administrative centralizate, sustinuta de activitatea unui riguros aparat birocratic. Impunerea unui sistem unic de masuri si greutati face dovada acestei unificari. Se pare ca importanta centrelor politico-administrative regionale nu este aceeasi. Mai multe elemente reflecta decaderea activitatii economico-comerciale a palatului de la Mallia (depreciata si de o oarecare scadere populatiei), a celui de la Phaistos si pledeaza pentru suprematia politica si economica a palatului de la Cnossos. Dupa o ipoteza, celelalte palate nu ar fi fost dect resedinte temporare ale regelui cretan sau au avut functia unor centre administrative speciale, asa cum a fost, probabil, palatul de Li Kato Zakros, ridicat pe la 1600.

22

a. Cresterea puterii politice si economice a dinastiilor cretane a determinat activizarea politicii externe a acestora, orientata spre rezolvarea ctorva obiective majore:!) controlul politic si supunerea unor zone bogate n materii prime; 2) acapararea de piete noi de desfacere a propriei productii (de ex., n scrierile egiptene apare o tara cu numele Keftiu (identificata cu Creta), 3) controlul j)e mare, pentru a asigura securitatea transportului de marfuri maritim, n interiorul unei case de pe Akrotiri ("Casa de Vest") s-au descoperit un sir de fresce murale, pe care apar cteva tipuri de corabii si ambarcatiuni cretane ("fresca amiralului"). Nu n ultimul rnd, tendinta cretanilor de a se instala n noi teritorii coincide si cu un anumit spor demografic, n aceasta perioada, Creta devine un adevarat imperiu maritim - stapna a marilor (thalassocratie), care si impune autoritatea politica si economica asupra unui sir de insule din marea Egee, fara a se putea vorbi de o colonizare propriu-zisa a acestora. Despre politica regelui Minos relateaza Tucidide, care mentioneaza faptul ca, dupa cucerirea insulelor Cicladice, regele cretan si-a numit fiii n calitate de dinasti. Ca urmare a expansiunii catre Grecia continentala, aceasta este integrata cultural n spatiul egeo-cretan. b. Din punct de vedere administrativ se atesta o descentralizare a sistemului de administratie, care este asigurat, n numele palatului, de marii functionari, rezidnd, eventual, n impunatoare edificii din zonele rurale: Haghia Triada (nu departe de Phaistos), Pyrgos, Zakros (casa A). Acestea se prezinta sub forma unor vile, cu 20-30 ncaperi, iar alaturi erau amplasate hambarele, pivnitele, atelierele de productie, care vin sa ntregeasca imaginea unei gospodarii bine puse la punct, orientata nu numai spre consumul propriu, dar si pentru schimb. Dat fiind nivelul lor de organizare, nu este exclus ca, mai devreme sau mai trziu, proprietarii acestor resedinte sa fi aspirat la o anumita autonomie politica, n opozitie fata de dinastia minoica. c. Dezvoltarea economica a Cretei este reflectata si de amploarea activitatii edilitare, coordonata de administratia regala de la Cnossos: a fost reamenajat vechiul traseu care lega nordul de sud, de-a lungul caruia, fiind amplasate puncte de paza, au fost construite noi drumuri. Aproape toate localitatile de coasta erau prevazute cu ziduri de aparare; traditia arhitecturala cretana poate fi urmarita si n Ciclade, iar anumite elemente se regasesc pna si constructiile din Byblos si Ugarit.

23

ntretinerea unei vieti economice intense este confirmata si de descoperirea unui sir de tablite, ce cuprind evidente contabile, cu trecerea n revista a tuturor tipurilor de produse, ncepnd cu cele agricole (uloi, vin, grne) si terminnd cu cele mestesugaresti (ceramica, textile, aur, fildes, vase de piatra, sigilii); la fel si existenta unor lingouri de arama sugereaza folosirea lor n calitate de moneda de schimb. In aceasta perioada Creta se impune si ca generatoare de idei artistice (cum ar fi noile stiluri decorative n ceramica), la care vom reveni n capitolul consacrat Artei cretane. d. Se generalizeaza scrierea liniara A, fara a fi scoasa din uz scrierea hieroglifica n opinia unor cercetatori, decaderea acestei civilizatii nfloritoare este cauzata de o catastrofa de proportii, care s-a produs pe la 1450 .H. si care a distrus definitiv centrele palatiale din insula. Este vorba despre eruptia unui vulcan din Thera, care a provocat un cutremur devastator, urmat peste tot de incendii. S-ar putea, nsa, ca acestea sa fi fost provocate de noii cuceritori -aheenii veniti din Grecia continentala, care preiau puterea la Cnossos, Creta devenind, astfel, o parte a lumii miceniene. Exista si o a treia opinie, care atribuie unor conflicte interne cauza acestor schimbari, venirea aheenilor fiind plasata pe la 1370 sau putin dupa aceasta data, cnd are loc o noua distrugere a Cnossos-ului. Asistam la o schimbare a raportului de forte n Egeea, marcat de disparitia civilizatiei cretane si ascensiunea celei miceniene. La rascrucea veacurilor - .H., Creta este lovita de un nou val de migratii, de data aceasta fiind vorba de dorieni.

4. Civilizatia miceniana
Descoperirea acestei civilizatii se leaga de numele lui H.Schliemann, care n anul 1876 inaugureaza seria sapaturilor de laMicene. Rezultatele cercetarilor au scos la iveala vestigiile unei lumi vechi ale carei nceputuri urca pna spre sfrsitul mln. EH . H., cnd un grup de pastori indo-europeni, veniti din nordul Peninsulei Balcanice, se instaleaza aici. Urmeaza un regres temporar (dat fiind faptul ca la venire aheenii au gasit aici structuri protourbane net superioare tipului lor de organizare), situatia schimbndu-se abia peste cteva secole, cnd putem vorbi despre perioada de vrf a structurilor palatiale miceniene

24

(1600-1200 . H), care corespunde eladicului trziu. Acestea sunt inspirate (je modelul cretan, binecunoscut n urma numeroaselor contacte dintre aristocratia razboinica aheeana si familia dinastica cretana. a.Spre deosebire de lumea cretana, ale carei influente le-a cunoscut, lumea miceniana este patrunsa de o alta mentalitate, care s-a rasfrnt asupra tuturor aspectelor vietii politice, economice si culturale, n primul rnd este vorba despre ridicarea unor centre politice si religioase, nconjurate de ziduri ciclopice, n incinta carora se afla palatul regal (ex.: Micene, Pylos, Tirynt) - centru politic si administrativ. Descoperirea cercului A de morminte cu un bogat inventar funerar de la Micene indica cristalizarea unei categorii razboinice cu un statut special, n fruntea careia se afla regele. Este vorba despre mormintetip tholoi (ex.: Tezaurul lui Atreu) si morminte cu put, care sunt circumscrise incintei palatului, relevnd prin aceasta pozitia -cheie a posesorilor lor (dinasti, membri marcanti ai aristocratiei), n ceea ce priveste inventarul funerar, acesta este deosebit de bogat si cuprinde inclusiv vase si bijuterii din aur si argint, arme de lux si masti de aur. Acumularea acestor bogatii s-a facut n mare parte pe calea armelor, care este o alta caracteristica a lumii miceniene. b. n favoarea avntului economic din aceasta perioada pledeaza mai multi factori: 1)Dupa cum am relatat mai sus, inventarul mormintelor reflecta gradul de prosperitate a societatii miceniene. Cercetarile arheologice au scos la iveala ateliere de prelucrare a pietrei, a fildesului, ateliere ceramice (ceramica miceniana se particularizeaza prin noi forme, cum ar fi cupele cu picior), ateliere de bronzuri (vase, arme) si aur, descoperite n unele centre palatiale cunoscute pna acum n Messenia, Argolida, Atica, Beotia. 2) Adoptarea sistemului de scriere (catre mij. sec.XV .H., apar primele tablite n liniara B) si constituirea unei categorii de scribi, care aveau n sarcina gestionarea activitatii si a productiei agricole si celei mestesugaresti, controlul circulatiei bunurilor (prin sistemul de sigilii) si evidenta lucratorilor (vezi n acest sens arhivele de la Pylos), vorbesc despre atingerea unui nivel nalt de civilizatie. Astfel, conform formatiilor cuprinse n tablite, economia miceniana se baza pe trei ramuri importante: agricultura, cresterea vitelor si productia mestesugareasca. Spre exemplu, ntr-o evidenta contabila de la Cnossos, 25

care insereaza mai multe tablite, este dat numarul total de turme de oi, cantitatea de lna produsa si, n final, numarul bucatilor de pnza. Dezvoltarea metalurgiei la Pylos este' reflectata de textele care atesta activitatea celor 400 de fierari recenzati. 3) Dezvoltarea relatiilor comerciale dintre structurile miceniene continentale si cele insulare, mai ales n ceea ce priveste formele ceramice (nu este ntmplator faptul ca vase miceniene s-au descoperit n mai multe locuri din Egipt, inclusiv n mormntul faraonului egiptean Akhenaton [a jum. a sec. XIV], oferind indicii sigure de sincronizare cronologica), bronzuri sau fildesuri (la Delos), descoperite att n Mediterana orientala, ct si n cea occidentala. c. n ceea ce priveste structura sociala, aceasta poate fi partial stabilita reiesind din datele furnizate de cercetarea ritului si a ritualului funerar, n afara de aceasta trebuie mentionat faptul ca cristalizarea unei aristocratii militare este sugerata si de descoperirea unor edificii impunatoare, dar mai mici dimensional dect palatele regale, care nu erau altceva dect resedinte. Un alt izvor l reprezinta tablitele, care contin unele informatii privind sistemul de taxe si impozite, modalitatile de percepere a acestora, ceea ce presupune existenta unui corpus functionaresc, capabil sa aiba sub control veniturile statului. Dar si acesteinformatii sunt incomplete. Reiesind din sursele existente, societatea miceniana se ncadra n urmatoarea schema functionala: regele micenian, desemnat ntr-un sir de texte cu termenul de Wanaka (dar nu este exlus sa fie vorba despre un stapn divin). functionarii palatului: lawagetas (cel mai nalt titlu dupa rege, nu i se cunosc atributiile), personaje cu functii administrativteritoriale (administratorii districtelor - korete, administratorii provinciilor - damokoro si duma) - suita regala - equeta (formata din aristocrati -militari, care par sa se constituie ntr-o nobilime ereditara) Nu stim statutul juridic al populatiei ce muncea pentru palat, dar un lucru este sigur: alaturi de persoanele libere din punct de vedere juridic se aflau si persoane dependente - sclavi, care, se pare, sunt prizonieri de razboi, n ctva texte de la Pylos apare un nume etnic ce indica originea est-egeeana a unor grupuri de femei. Paralel sunt mentionati lucratorii 26

regali, ceea ce presupune existenta unui domeniu regal, care cuprindea o proprietate funciara (temenosul regal, adica pamntul regal) si ateliere mestesugaresti. Decaderea puterii miceniene si disparitia acestei civilizatii este pusa pe seama invaziilor doriene, populatii din nordul Peninsulei Balcanice, care reusesc sa-si impuna dominatia n cea mai mare parte a Greciei meridionale si n insulele sudice din marea Egee (printre care Creta, Rodos). Dar cercetarile arheologice nu au confirmat aceasta ipoteza; asa nct, nu se poate vorbi despre un nivel uniform de distrugere, care ar fi perturbat grav, pna la disparitie, viata centrelor palatiale miceniene. Astfel, distrugerea palatului de la Pylos, prima n rndul centrelor miceniene, a fost urcata pna la o data apropiata de 1300. Micene este mistuita de un incendiu catre mijlocul secolului XDO; n aceeasi perioada este distrusa partial si Teba. Alta este situatia n cazul unor situri nefortificate (Koraku, Orchomene, Nichoria), a caror dezvoltare -a fost deloc perturbata, ba chiar se poate vorbi despre un avnt economic. Caracteristica acestei perioade este intesificarea construirii de fortificatii n spatiul civilizatiei miceniene. O noua serie de distrugeri majore intervine catre sfrsitul secolului al -lea, afectnd grav cetatile miceniene. n concluzie, nu se poate vorbi despre o distrugere generalizata si brutala a civilizatiei miceniene, ci despre o decadere treptata.

27

V. SISTEMUL PALATIAL N EGEEA sI MEDITERAN: CIPRU, CRETA, GRECIA CONTINENTAL

Sistemul palatial n Orient presupune cteva caracteristici principale: palatul este centrul vietii economice, politice si religioase, n jurul lui functionnd ateliere regale/stat; detine controlul agriculturii, comertul intern (ct exista) si comertul la mare distanta; acest control presupune o evidenta riguroasa, o arhiva de stat, functionari administrativi si scribi; regele detine puterea politica si economica si, dupa caz, se bucura de gratia divina (este vicar al Zeului pe pamnt sau chiar epifanie a divinitatii); nu trebuie uitat ca existenta unei evidente contabile la nivelul palatului nu presupune, n mod obligatoriu, o administratie riguroasa n teritoriu, unele state fiind definite ca descentralizate, n sensul ca, pentru rege, sunt suficiente fidelitatea si recunoasterea autoritatii sale ca si plata impozitelor (v. Asiria, Persia), n rest, comunitatile locale pastreaza o autonomie mai larga sau mai restrnsa, dupa moment. Descoperirile din zona egeo-mediteraniana justifica reatasarea acestei zone sistemului palatial si considerarea ei drept limita occidentala a acestuia. Problema este cu care dintre cele doua tipuri de state avem de a face: cu state centralizate (ca Ur-ul n timpul dinastiei a -a sau Egiptul) sau cu state descentralizate (tip regatul hitit sau asirian). ntr-o prima etapa a cercetarii s-a optat pentru solutia statului centralizat n Creta (avnd drept centru Cnosos-ul) si pe continent (cu punct central la Micene). Fara nici o ndoiala ca exista o serie de evidente clare n ceea ce priveste structura acestor societati: palatele sunt centre de stocare de bunuri, ceea ce presupune si productie controlata si perceperea de taxe n natura; pastreaza o evidenta scrisa, de aici constituirea unor arhive si formarea scribilor; se dezvolta un mod de viata si un tip decivilizatie care se propaga n afara palatului si care este imitat de "provinciali". 28

Informatia "noastra nu este de egala valoare pentru cele trei arii amintite. Nu poate exista nici un dubiu asupra naturii societatii din Cipru. Ca regele era atotputernic se poate presupune pornind de la surse externe, si, anume, corespondenta dintre regii egipteni si cei din Alasiya (Cipru) sau dintre regii din Ugarit si cei din Cipru. De asemenea, este stiut ca, pentru regii hititi, Ciprul era folosit ca loc de exil pentru persoanele indezirabile. Fara ndoiala, contau pe fidelitatea regilor de aici n functia lor speciala de gardieni. Din pacate, cu toate cercetarile de anvergura din Cipru nu au fost identificate palatul, anexele si mai ales arhivele. Ca trebuie sa fi existat arhive si scribi o sugereaza folosirea unui sistem de scriere propriu. Se presupune doar ca n faza trzie a epocii bronzului capitala s-ar fi aflat la Enkomi. Atotputernicia si aroganta, ca si respectul particular cu care este tratat (v. scrisoarea lui Hammurabi al lea al Ugaritului) se justifica prin aceea ca regele era detinatorul monopolist al unor marfuri foarte cautate, prin importanta traficului maritim controlat de Cipru si prin bogatia lui. Nu se poate sti daca regele de la Enkomi controla tot Ciprul si daca atelierele si minele erau individuale, familiale sau de stat. In ce priveste Creta, ideea de opulenta, centralizare si preeminenta Cnossos-ului asupra ntregii insule este efectul unui anumit stadiu al cunoasterii realitatilor arheologice de aici. Situatia a fost complicata prin descoperirea mai multor palate si prin redefinirea unor centre considerate cndva doar simple vile regale (v. Haghia Triada, Mallia). Viziunea mai noua este mult modificata si nuantata. Cauza principala o constituie descoperirea si a altor palate pe lnga acelea de la Cnosos si Phaistos.Centre noi palatiale au fost recunoscute la Galatos, Petras, Archanes, Kato Zakros, ceea ce sugereaza un mozaic politic si un grad de independenta mai mare. La aceasta se adauga nca o observatie importanta si anume folosirea paralela a mai multor sisteme de scriere -liniara A si hieroglifica, n sfrsit, analiza mai atenta a stilurilor ceramice (v. Mallia si Myrtos Pyrgos) sugereaza evolutii paralele particulare. Din aceste motive se presupune (Antiquity, 74, 284, 200, p. 365 si urm.) ca palatele majore au fost centrul unor state centralizate, dar, la nivel local, mai ales n perioada primelor palate (cea 19251750 .H). Nu se poate nega acumularea de bunuri la scara mare, dovada o constituie existenta unor spatii de depozitare (Cnosos, Mallia). Ca si structurarea micii birocratii care foloseste fie liniara A (Phaistos), fie hieroglifica si 29

liniara A (Cnossos si Mallia). Este bine nsa sa se retina ca la Mallia, de pilda, cele mai multe semne hieroglifice sunt cele care apar ca marci de olar sau pe obiecte de metal. Tablite (MM ) nu au fost descoperite dect n numar de 5 si numarul cel mai mare de semne de pe o tablita este de 14. Problemele cele mai importante se pun pentru a doua faza palatiala (cea 1750-1425 BC), cnd se constata o serie de fenomene derutante. Dispar sau se restrng spatiile de depozitare din palate. Se presupune, n acest context, aparitia unor centre de la doilea ordin (v. Nerokourou, Myrtos Pyrgos, Monastiraki) care eventual preiau functiile de depozit. Acest fenomen contrasteaza cu fenomene care par a sugera o centralizare a administratiei, de exemplu, se generalizeaza scrierea liniara A, apar imitatii ale stilului de la Cnossos (arhitectura, iconografia, fresca figurativa, iconografia, sigiliile, administratie). Acestei faze i corespunde o mai buna organizare a mestesugurilor care nceteaza de a mai fi familiale (v. cartierul Mu de la Mallia) si se constituie n cartiere specializate, dependente de palat, ca si organizarea schimburilor la mare distanta cu obiecte de lux. Este drept ca se constata si n acest sector o anumita specializare locala, de exemplu Kato Zakros pentru fildes, alabastru, lemn, oua de strut. Este interesant sa se adauge si cteva lucruri legate de regalitate si functia religioasa a regelui. Pna acum nu se cunosc, n afara de Archanes, spatii cultuale sau altare care sa fi servit pentru ndeplinirea obligatiilor religioase ale regelui. Sacrificiile umane dovedite la Archanes puteau intra n obligatiile regelui. Ct priveste divinitatea asociata cu regele si cu regalitatea, exista un indiciu interesant care ngroasa numarul dovezilor privind caracterul descentralizat al statului din Creta. Este vorba de faptul ca se presupune ca divinitatea principala de la Cnossos era una care corespundea lui Zeus, n vreme ce, la Kato Zakros ar fi fost adorata o divinitate marina corespunzatoare lui Poseidon. n sfrsit, se poate presupune ca dupa 1425 .H., cnd micenienii devin stapnii Cretei si-si instaleaza centrul puterii la Cnossos, unele dintre aceste formatiuni politice au disparut si au existat conditiile unei centralizari reale a insulei. Cu ce traditie veneau micenienii nu este chiar asa de simplu de stabilit.

-,
30

, -

.j

Sigur este faptul ca la nivelul Myc exista un numar foarte mare de palate sau centre importante de al doilea rang -Micene, Tirynth, Ano Engliano (Pylos), Malthi-Dorion, Atena, Teba, Orchomenos, lolkos (pe coasta egeeana a Tesaliei). Este perioada care coincide cu o expansiune dincolo de mare. Sigur cteva centre transmaritime sunt constituite acum, uneori prin desfiintare sau cucerirea unei mai vechi colonii cretane -Milet (=Milawata din textele hitite), Ay Irini (Keos) si Naxos n Ciclade, lalyssos, Trianda Moschou si Makria Vounara (Rodos). Se nregistreaza primele prezente importante n Lemnos, Lesbos si Troia (ncepnd cu Troia V-VI), ca si dincolo de Marea Ionica (n Sicilia, Italia, Sardinia si Malta), la fel "ca si Levant si Egipt. Dupa 1400 .H. sunt prezenti si n Creta. Trebuie notat ca nu se poate preciza cine a avut initiativa n acest proces de dispersie si cucerire. Ceea ce se poate afirma este faptul ca existenta mai multor palate, aproximativ de acelasi nivel, exclude orice idee de centralizare, la scara globala, pe continent. Se poate presupune ca centrele de peste mari sunt complet autonome si desfasoara propria politica. si pe continent lucrurile trebuie sa fi fost identice. Cel mult se poate banui un control la nivel strict local n relatie cu un palat anume. Numai ca noi nu cunoastem realitatile rurale din aceasta zona. Plauzibila existenta nu a satelor (eventual organizate pe sistemul comunitatilor de obste), ci a fermelor

individuale este o pura speculatie. Ct priveste existenta unei administratii unice, ea este greu de demonstrat n conditiile primelor dovezi care sa ateste existenta unor arhive de palat. De fapt, exista o singura arhiva reala, nu prea mare, cea de la Pylos. Cele cteva tablite de la Teba sau Micene pot fi cel mult folosite ca argument n favoarea tentativei de a crea o administratie. Sigur, este important ca sa inventat un sistem de scriere particular-ii'raara B si ca exista un numar de scribi (nu prea mare, judecnd dupa amprentele identificate pe tablitele de la Pylos). Nu trebuie uitat nsa ca n quasi-totalitatea lor, aceste tablite suntnumerice sau votive si nu contin informatii cu privire la diferitele structuri administrative si politice. Unele asemanari ntre Creta si Grecia continentala pot fi nsa stabilite n ceea ce priveste controlul exercitat asupra productiei si al schimbului de catre palat. Astfel, si la Pylos atelierele regale sunt amplasate n afara palatelor, chiar la o distanta apreciabila (v. Nichoria).

31

iu

Stocajul este uneori asociat cu palatul ca la Pylos si Teba, alteori se afla n imediata vecinatate n ceea ce s-a numit "orasul de jos" la Micene si la Tirynth. n ceea ce priveste relativa uniformitate a civilizatiei miceniene, indiferent de raspndirea ei geografica, ea poate sa aiba o dubla semnificatie - preeminenta politico-ideologica a unui centru (poate din Myc 2, Micene nsusi) si un efect de tip"Versailles", datorat prestigiului cetatii care s-a putut reface dupa seria de atacuri si catastrofe la care a fost supusa. n legatura cu natura regalitatii si a persoanei regale se oscileaza ntre urmatoarele alternative. Regele este divinitatea ncarnata si orice aparitie n public echivaleaza cu o epifanie. Este punctul de vedere formulat de G.Saflund bazat pe studiul comparativ al salilor tronului de ia Pylos si Cnossos si pe posibila prezenta a regelui n libatii si sacrificii sngeroase. Cea de a doua opinie este sustinuta de Mylonas si L.Angel si se structureaza n jurul conceptului de regalitate charismatica. Argumentele sunt de natura antropologica. si anume este vorba de vrsta aproximativa a mortilor de rang (36-37ani) indiferent de tipologia mormintelor (cu put, cu cupola, cu camera). De unde ideea mortii rituale n conditiile pierderiicharismatismului. Poate ca unele legende privitoare la asasinarea unor regi sa se lege de aceasta credinta. Lucrurile nu pot fi chiar asa de simple cum par. Fara nici o ndoiala ca moartea reala sau simbolica a unor regi se cunoaste si de la alti indo-europeni (indieni, hititi), ca si ideea rencarcarii cu puteri charismatice (v. Persia). Dar, n cazul lumii miceniene, cel putin pentru perioada mai timpurie, nu trebuie uitat obiceiul depunerii pe figura a mastii din metal pretios, ca si acela al decorarii restului corpului cu placi pretioase. Practica a supravietuit pna mai trziu n Peninsula Balcanica si Asia Mica si este considerata ca rezultnd din credinta ca, dupa moarte, aceste persoane vor capata puteri speciale care-i vor apropia de lumea divina. Este poate o forma de eroizare a mortilor speciali, n cazul de fata, a regilor. Se poate presupune si o oarecare diferenta ntre Creta si lumea continentala n ceea ce priveste raspunderile regelui, n Creta obligatiile rituale ale regilor vizau, cu precadere, prosperitatea si bunastarea supusilor, n cazul Greciei continentale, regele garanta nu numai belsugul si bunastarea, ci si succesul militar. .
32

VI. CONTINUITATE sI DISCONTINUITATE N EVOLUIA CULTURILOR EGEENE LA NCEPUTUL MILENIULUI I .H.

Snodgrass, Coldstream si Hiller formulnd conceptul de "Renastere greaca" din secolul VEI .H. si sugernd criteriile definirii ei, se refera, ntre altele, la redescoperirea lumii miceniene si la aparitia diferitelor forme de atasament fata de eroii micenieni, inclusiv mimarea, de catre aristocratie, a unui mod de viata aidoma timpurilor eroice. Diferenta de fond ntre primii doi cercetatori si Hiller priveste modalitatea prin care, la sfrsitul epocii geometrice, trecutul micenian este renviat. Coldstream atribuie un rol deosebit, n acest proces, literaturii epice, n vreme ce Hiller admite ideea perpetuarii orale a traditiei. Aceasta presupune doua lucruri. Pe de o parte, supravietuirea unui corp nsemnat de populatie miceniana, fie n Grecia continentala, fie n Asia Mica, fie n insule, populatie care a conservat si a exaltat trecutul. Prin intermediul acesteia s-au transmis de la o generatie la alta localizarea exacta a marilor centre miceniene si a faptelor regilor lor, a vechilor contacte peste mari, a unor practici traditionale, amintirea unor expeditii. Pe de alta parte, presupune fuziunea intima a diverselor populatii de pe ntinsul fostului "imperiu" micenian pna la preluarea istoriei reale sau mitice a uneia dintre ele. Trebuie facuta precizarea ca amintirea civilizatiei miceniene nu s-a pastrat numai prin intermediul literaturii orale. Exista suficiente dovezi n favoarea multiplicitatii formelor de transmisie a faptelor legate de lumea miceniana. n primul rnd, este de mentionat continuitatea efectiva de loc din micenian pna n geometric. Sunt avute n vedere nu att cazurile cu urme rare de locuire, ci situatiile n care se nregistreaza o prezenta masiva de populatie si o continuitate a functiei locului. De exemplu,Nichoria ramne, si n geometric, o importanta asezare messeniana definita prin locuinta de plan absidal. Situatia este identica la Iria, Asine, Eleusis, Dendra ca si n cazul cimitirului de la Kerameikos. n cea mai "i 33

mare parte a cazurilor ce pare ca tendinta este de a schimba functia locului, nu locul n sine. De pilda, nu exista nici un dubiu privind supravietuirea unui numai' important de locuitori n preajma Tirynthului. Numai ca acestia trebuie sa-si fi ntemeiat o asezare noua de vreme ce au transformat "Orasul de jos" micenian ntr-un loc de ngropaciune folosit din submicenian pna n geometric. Populatia din jurul acestui centru trebuie sa fi fost destul de numeroasa ntruct un cimitir din epoca geometrica a fost descoperit si la Navplion. Situatia Atenei este si mai complexa, nceteaza functia de resedinta regala a Acropolei, nceteaza utilizarea cimitirelor miceniene din Agora si de pe Areopag, n Agora se instaleaza o asezare si un cimitir datate n proto-geometric si geometric. Un nou loc de cimitir este rezervat n zona ce va purta mai trziu numele ceramistilor. Chiar si la Teba, dupa catastrofa care a dus la ruina celui de al doilea palat, zona a fost transformata ntr-un cimitir cu o lunga durata de folosire. Trebuie sa se admita ideea ca acest proces de transfer de functii este paralel cu acela al sacralizarii unor vechi centre miceniene. De data aceasta pare sa fie vorba de un proces quasi-uniform care vizeaza, n primul rnd, fostele palate sau cetati de oarecare importanta. Micene, Tirynth, Prosymna, Argos, Atena au dezvoltat un centru sacru n jurul sau pe locul ocupat altadata de o resedinta regala. Chiar daca nu este vorba totdeauna de constructii de mare amploare cum sunt cele de la Atena si din Argos, si chiar daca nu este cu putinta precizarea momentului exact cnd s-a realizat acest transfer, ceea ce conteaza ramne ideea n sine de a asocia cele doua lumi. Pentru alte localitati devenite n epoca arhaica si clasica importante centre religioase, ndeplinind chiar functia de sanctuare panhelenice exista, de asemenea, indicii ale unei locuiri de epoca miceniana. Sunt situatiile de la Olimpia, Delfi, Milet, Delos, Argos. Un alt aspect demn de semnalat si care sugereaza eventualitatea aparitiei fenomenului eroizarii unor sefi micenieni nca din secolele X-XI .H. l constituie descoperirea de ofrande sau nmormntari datnd din protogeometric si geometric timpuriu n vechi morminte miceniene. Astfel, n M. 11 de la Dendra a fost gasita o mare parte dintr-un vas protogeometric. La Asine morminte protogeometrice n ciste au fost instalate n dromos-ul unui mormnt cu camera (M.4) micenian. La Akourthi (Messenia) zona cimitirului format din patru tholoi a devenit loc de cult n geometric. Aceeasi situatie a fost observata la Volimidhia. Iar 34

ntr-un tholos de la Ano Engliano au fost descoperite aproximativ cincizeci de vase din protogeometric. Pornind de la aceste constatari, se poate afirma ca acea reveranta a grecilor fata de stramosii lor eroici, la care se referea Coldstream, si are nceputurile n protogeometric (secolele XIX) si nu este o traire din secolele VUI -Vu .H., provocata doar de nevoia aristocratiei de a-si elabora o genealogie particulara. Se poate admite cel mult o sporire a numarului manifestarilor de aceastanatura n epoca arhaica. Un grup distinct de descoperiri se leaga de ideea perpetuarii amintirii unor vechi locuri de cult miceniene. Trebuie notat ca numai n mod exceptional este vorba de altare cum este acela de la Epidaur si care face parte din categoria altarelor de pe naltimi. Ridicarea pe acelasi loc a unui templu dedicat lui Apolo Maleatas nu este, desigur, ntmplatoare. Ay Irini (Keos) ofera un exemplu similar, n cea mai mare parte a cazurilor, caracterul sacru al locului rezulta din descoperirea de vetre de cult si figurine si din evolutia lor n viata religioasa a cetatilor grecesti. Din acest punct de vedere sunt de amintit Egina, Perachora, Akourthi, Amyklai, Aliartos, Kato-Symi. Aceasta explica, de altfel, perpetuarea numelor cretomiceniene ale unor divinitati, a vocabularului tehnic sacru, a formelor de ritual, a functiilor sacerdotale, a unor mituri. Reanalizarea unor descoperiri de la Ano Engliano sugereaza si alte elemente de continuitate. Nu numai n ceea ce priveste panteonul, ci si sacrificiul animal. Este vorba de cinci grupe de oase arse care ofera toate indiciile (arse, alese-mandbula., humeras, femur, cu carnea detasata cu un cutit nainte de ardere, fara scoaterea maduvei-, specii-predomina bovinele) ca exista o continuitate absoluta si din acest punct de vedere ntre epoca bronzului si epoca arhaica si clasica (Antiquity, 2002). Descoperirea de nivele protogeometrice si geometrice n Ciclade, Cipru, Rhodes, Creta, Asia Mica, Sicilia si Italia cu toata variabilitatea stilurilor locale atesta mentinerea, fie si sporadica, a contactelor peste mari. Amintirea vechilor trasee comerciale a facut posibila desfasurarea celui de-al doilea mare val de migratie dinspre continent spre insule sau spre Asia Mica, determinnd difuziunea geografica a diferitor dialecte grecesti. Marea colonizare greaca si continuitatea de atitudine fata de civilizatiile orientale au contribuit la adncirea procesului de difuziune a stilurilor geometrice si arhaice, inclusiv n insule si n Asia Mica. 35

Aceste descoperiri sunt de neexplicat n afara raspndirii dialectelor eolic, ionic si doric n insulele din Egeea si Mediterana si pe litoralul vestic al Asiei Mici. Un sector discutabil ramne acela al traditiilor tehnologice care leaga cele doua etape istorice. Schimbarea radicala care se nregistreaza acum sta n disparitia arhitecturii monumentale si a tehnicii de zidarie, ca si a planului de tip megaron, destinat cladirilor de caracter palatial (v. Malthi). Exceptie fac templul Herei din Prosymna datat n a doua jumatate a sec. VEI . H. Urmnd aceasta linie de gndire si aceste dovezi, se admite ca recunoasterea, n geometric, a epocii eroilor sta la originea unor culte locale din Argolida. Ideea poate fi extinsa nsa, caci este nendoielnic ca o evolutie analoaga a prezidat si n elaborarea jocurilor organizate n jurul sanctuarului de la Olimpia. Sugestia ca naltarea unor ziduri ca cele de la Tyrins si Micene au putut sa fie atribuita unor fiinte cu o foita iesita din comun si sa constituie un model demn de imitat pentru niste locuinte destinate nemuritorilor este plauzibila. Numai n acest context se explica si transferul n sectorul sacru, a megaronului, si revenirea n cazul cladirilor laice la locuinta de plan absidal, cunoscuta din Grecia continentala din HV si H.M. Cu toata saracia informatiei, privind modul de locuire n perioada postmiceniana, din ceea ce se cunoaste pna acum, att din insule, ct si din Grecia continentala rezulta ca, de regula, asezarile sunt nefortificate, iar structura lor nu respecta un plan riguros. Caracterizarea se refera, n principal, la protogeometric, caci din epoca geometrica propriu-zisa ncepe sa se revina la ideea de arie fortificata, ilustrata, ntre altele, de asezarea de la Sphoungaras. Trebuie facuta mentiunea ca din acest punct de vedere se poate vorbi de o continuitate absoluta ntre Myc C: l si mai ales Myc E C: 2, etape recunoscute, n nivele arheologice dispersate si de caracter modest. O crestere a suprafetelor locuite, dublata de o concentrare a populatiei n structuri complexe se nregistreaza abia n secolele -... n rest, adica cu exceptia edificiilor cu destinatie speciala, n toate cazurile se constata revenirea la un sistem de constructie premiceniana n care prevaleaza lemnul si lutul, caramida cruda. Piatra, altadata principalul material de constructie, este mai rar folosita, n afara fundatiilor. Ea este ncepnd cu secolele -Vn .H.. destinata naltarii lacasurilor de cult sau altarelor. 36

Fara ndoiala ca aceasta evolutie presupune decaderea si renvierea mestesugului zidariei. n metalurgie raportul dintre pastrarea traditiei si inovatie este n favoarea aceleia din urma. Constatarea este valabila si n cazul orfevreriei, glipticii, lucrarii sticlei, a pietrelor semipretioase si a fildesului. Abia n secolul VIU .H. n strnsa legatura cu detasarea unei noi aristocratii se nregistreaza depasirea acestei trasaturi. Inventarul unor morminte, cum este "mormntul-panoplie" de la Argos, ilustreaza revenirea la un mod de viata si la o traditie de mult uitata. Dar este foarte probabil ca aceasta renastere a artei toreuticii s-a datorat mai putin fenomenului redescoperirii lumii miceniene, ct evolutiei sociale caracteristice epocii si poate unor influente orientale, eventual asiriene. A doua tendinta importanta este disparitia treptata a unor tipuri miceniene si larga difuziune a unor tipuri noi, cele mai multe de origine continentala. Un aspect important l constituie dezvoltarea metalurgiei fierului fara ca aceasta sa nsemne eliminarea din uz a obiectelor de bronz. Trebuie facuta chiar precizarea ca n protogeometric si geometric bronzul prevaleaza asupra fierului. Judecnd dupa aceste date arheologice, se pot delimita mai limpede sferele n care, alaturi de o literatura epica orala, s-au conservat traditiile miceniene. Transmisia numelor cetatilor, ale eroilor si faptelor lor, a sistemului de credinte si a ritualului, coincidenta ntre vechi centre miceniene, locuri de cult, n special, marile sanctuare panhelenice sau orase de tip polis, amintirea unor locuri ncarcate de puteri miraculoase (Dodona, Didyme, Delfi, Epidaur etc.) nu ar fi fost posibile fara supravietuirea unei mase de populatie miceniana, variabila numeric n functie de istoria mai mult sau mai putin agitata a unei zone. De atasamentul fata de propria-i civilizatie, de capacitatea de absorbtie a noilor veniti si de conditiile istorice locale au depins pastrarea unor forme de viata stramosesti, vehicularea sau elaborarea unor legende si mituri care au asigurat perpetuarea peste secole a imaginii unei lumi de mult apuse. n afara faptelor arheologice exista o tentativa mai recenta (Thomas Conant, Blamington, 1999) de a urmari procesul de trecere de la sistemul palatial la orasul-stat lund ca modele posibile fapte de antropologie sociala si facnd abstractie de tot ceea ce nseamna cultura materiala. Se porneste n aceasta analiza de la sase asezari-cheie: Micene, Nichoria,

37

Atena, Lefkandhi (Eubeea), Corint, Askra. Trebuie totusi subliniat ca alegerea nu este ntmplatoare. Toate cele sase cazuri reprezinta, n l realitate, asezari n care s-a dovedit o continuitate culturala absoluta. Cel mult cei doi autori muta accentul de pe evolutia stilistica (de la micenian-subrniceman la protogeometric si geometric) la reconstituirea structurilor sociale de dupa disparitia administratiilor palatiale. Se opereaza cu ideea de colaps al Micenei, urmat de societati n care apar persoane cu o pozitie sociala privilegiata de tipul "Big-man". De fapt, fiind vorba de societati egalitare, cred ca Nichoria ar marca o asemenea etapa. Faza ar fi fost destul de repede depasita si s-ar fi ajuns la o societate mai evoluata de genul "sefiilor", pentru care cred ca au gasit cele mai bune exemple la Atena sj Lefkhandi, unde descoperirile funerare sugereaza o diferentiere sociala marcata. Abia n a treia faza s-ar fi detasat aristocratiile arhaice sesizabile la Corint, Askra si Argos. t)esi mimeaza o detasare absoluta fata de izvorul arheologic, n realitate, aceasta schema se deosebeste doar prin terminologia neutra, caci, n fapt, porneste de la constatarile din teren. Exista o serie de elemente care definesc lumea greaca. Indiferent de fragmentarea politica, izolationism si momente de agresivitate, dincolo de elementele de discontinuitate frapeaza foarte marea unitate de limba, n primul rnd. Li se adauga traditii orale (mituri si legende), chiar daca unele sunt personalizate (v. ciclu theban, troian, Peloponesiac), venerarea locurilor si eroilor micenieni (Tirynth, Micene, Sparta, Teba, Atena), chiar asocierea cu unele mistere (v. Eleusis si Livadia), organizarea dejocuri (la origine funebre) n onoarea unor eroi si personaje legendare (v. Ohmpia)f existenta de institutii si traditii politice comune (v. Wanax basileia, magistrati, demiurgi, ginti regale, consiliu). Se adauga panteonul principal mostenit din vechiul fond indo-european cu divinitati nou integrate n perioada miceniana (v. Pothia Therorj = Artemis + Hyakhintos) sau postmiceniana (Apolo care lipseste m listele cu nume divine de la Pylos). Una din explicatii trebuie cautata n formarea acestor traditii sau n consolidarea lor n jurul unor centre religioase foarte vechi (secolul X .H.) cum sunt cele doua centre dedicate Herei (Heraionul din Argos si cel din Sumos) si centrul de la Olimpia. um secolul al EX-lea devin nuclee integratoare cele doua sanctuare dedicate lui Apolo (Delfi si Delos).
38

Aceste fapte sugereaza ca tot ceea ce nseamna legatura cu trecutul nu poate fi redus la "Renasterea greaca" din secolul VUI .H.. Din secolele VIU-VII .H. un loc foarte important a revenit sanctuarului de la pelfi care prin functia oracolara trece n prim plan. n consecinta, comunitatea culturala si de origine a precedat structurarea statelor si obliga la cautarea unor explicatii relative la fragmentarea politica, diferenta de ritm de dezvoltare, diferenta de structura statala. Fara nici o ndoiala ca fragmentarea geografica a avut un rol. Dar nu singura. Raporturile cu marea, natura tarmurilor prevazute cu porturi naturale sau lipsite de ele (v. diferenta ntre litoralul vestic si cel estic), existenta unor zone de acostare intermediare au avut si ele o mareimportanta. Trebuie sa li se adauge dimensiunile teritoriilor rurale (v. situatia Aticii, Spartei, Corintului, Megarei, Sicyonei) care au obligat sau nu la dezvoltarea unor activitati adiacente. Acest ultim aspect a determinat dezvoltarea alaturi de cerealicultura si cresterea vitelor a viticulturii si plantarea maslinilor, a mestesugurilor -n primul rnd olaritul (v. Atena, Corint, Calcidica, Eubeea, Rodos), apoi prelucrarea fildesului, metalurgia (pentru lucrarea de piese pentru ofrande, la nceput trepiede si obeloi) si producerea armelor, ca si dezvoltarea navigatiei. Evolutia economica a mers paralel cu aparitia, mai timpurie, a unor masuri si greutati standardizate (Egina si Eubeea), a unormarfuri standard cu valoare monetara si, n cele din urma, la aparitia monedei.

39

. FORMAREA STATELOR GRECEsTI. TIPURI DE STAT

Formarea statelor grecesti, identificarea cauzelor care au determinat acest fenomen, gasirea unor explicatii la natura particulara a acestora n comparatie cu structurile miceniene si postmiceniene nu constituie o sarcina usoara. Absenta surselor scrise, altele dect cele poetice (Homer, Hesiod), fie ca este vorba de literatura culta, fie ca este vorba de opere bazate pe o tematica legendara si vehiculate, pe cale orala, prin aezi, reprezinta una din explicatii. Cea de a doua trebuie cautata n dependenta coplesitoare fata de faptele arheologice, numeroase si spectaculoase n unele cazuri, dar insuficient de acoperitoare pentru aspecte esentiale ale lumii postmiceniene. Reflectarea partiala a societatii "homerice" sau geometrice prin sursele arheologice, ca si natura subiectiva a interpretarii lor explica, n parte, divergentele de opinii, ca si ambiguitatea unorinterpretari. O concluzie poate fi nsa sublimata de la nceput. Secolele fundamentale pentru maturizarea proceselor socio-economice si politice n lumea greaca ramn secolele -VIH .H.. Aceasta nseamna ca acum se produc mai multe procese paralele: aparitia celor doua tipuri de state grecesti, dispersia greaca n cadrul marii colonizari, treptata evolutie spre forme economice mai complexe caracterizate printr-un anumit grad de diferentiere ocupationala, acumularea de progrese si producerea de mutatii n plan psihologic care au facut posibila, n secolul urmator, adica n secolul VII .H.. trecerea de la economia naturala la economia monetara, evidentiata de aparitia monedei adevarate si a unor sisteme de masuri si greutati standartizate. nainte de a analiza procesele istorice amintite este necesar sa se faca o precizare importanta, ndeobste, literatura de specialitate, pornind de la o definitie aristotelica considera polis-ul forma naturala de stat din Antichitatea greceasca. si iarasi, statul de tip polis este definit printr-o i
40

relatie nedistructibila ntre o asezare urbana si un teritoriu rural delimitat cu rigurozitate. Mai multe aspecte sunt de mentionat n legatura cu aceasta definitie. Chiar si acceptnd ideea ca statul de tip polis este de nenteles n afara unei complementaritati ntre un centru n care functioneaza institutiile politice si un teritoriu considerat a fi proprietatea corpului cetatenesc, nu trebuie sa se piarda din vedere faptul ca acest punct focal al vietii publice nu este, de la nceput, o asezare urbana, eventual fortificata.Ed. Will insista chiar asupra faptului ca, n Antichitate, termenul prin care este definit orasul propriu-zis este acela de asty, si nu de polis. Aceasta observatie atrage atentia asupra ntelesului mai complex al termenului de polis perceput, n primul rnd, ca ocomunitate a locuitorilor care se bucura de cetatenie, adica a acestor politai. De altfel, aceasta este valoarea termenului la Aristotel. Alte texte (v. Herodot VUI,61; Tucidide VII, 77,7) utilizeaza denumirea n sensul strict aristotelic, independent sau chiar opus legaturii cu un teritoriu dat si o asezare urbana. Se poate afirma chiar ca la acesti doi autori termenul are o valoare mai profunda si anume cea de patrie. De unde si forma apolis pentru individul privat de patrie, de exemplu, n caz de ocupatie straina. Dincolo de aceasta discutie ramn doua trasaturi definitorii pentru astfel de structuri. Este vorba de autarhie (sau independenta economica) si de autonomia politica. Ultima trasatura presupune pe lnga proprietatea asupra teritoriului, absenta tributului, libertatea n fixarea formei de guvernare si a legilor, dreptul de libera alegere a magistratilor; existenta unei armate proprii, elaborarea politicii externe, viata religioasa particulara (venerarea unor divinitati poliade, naltarea unor sanctuare degranita si de suveranitate). Mai trebuie adaugat ca orice polis recunoaste atotputernicia nomos-ului. Aceasta nseamna ca forma prin care se exprima apartenenta la o anume polis este respectul legii supreme de esenta divina, care este nomos-\il, respect care constituie si baza loialismului cetatenesc. Po/is-ul este doar una din realitatile socio-politice ale Antichitatii grecesti. O parte din spatiul grec nu a participat la aceasta evolutie si a conservat structuri arhaice. Fie a perpetuat regimuri regale care domina o lume rurala, fie a evoluat spre noile forme de asociere de tip amphyctionie sau symmachie, fara ca natura originala, sateasca sa fie depasita. Exemple de acest tip ramn Epirul, Tesalia, unele arii din vestul Peloponesului. Termenul cu care sunt definite este acela de stat-ethne. 41

Este necesar sa se sublinieze si amanuntul ca nici acele entitati care au atins stadiul de polis nu se prezinta uniform si nu evolueaza paralel, deosebirile cele mai frapante fiind cele constatate ntre Atena si Sparta. Regula generala o reprezinta constituirea corpului cetatenesc prin unificarea satelor n cadrul unui proces numit synoekism si a tendintei de a pune n practica un anumit ideal cetatenesc marcat de homonoia (concordia n vederea bunului comun), philia (iubirea de aproape) si pistis(ncredere). Fara a se intra n alte discutii, este necesar sa se precizeze cele cteva trasaturi care diferentiaza un oras-polis de statul de tip ethne. Un polis este: a) Un grup uman comuna) pe un teritoriu politic. care traieste n comun (n sens de viata politica

b) Se defineste juridic prin proprietatea asupra pamntului care un privilegiu cetatenesc cu titlu individual (ca realitate quasi generala) cu titlu colectiv (uzufructuari ai pamntului statului, ca la Sparta). c) Autoritatea publica se exercita pna la (prin sanctuarele de suveranitate si de granita rituala a granitelor, vezi stlpii de hotar). hotarele si alte

este sau

garantate de zei forme de marcare

d) Dispune de un centru politic. Aici trebuie adaugata observatia ca unele din aceste centre de tip polis s-au constituit n legatura cu o veche structura palatiala miceaniana. Aceasta constatare nu poate fi nsa absolutizata. Evidenta cea mai clara este furnizata de Atena, unde s-a putut urmari evolutia nentrerupta din epoca miceniana prin submicenian, protogeometric si geometric pna n epoca arhaica, n alte cazuri se constata abandonarea totala, ca zona rezidentiala, a marilor centre miceniene (Micene, Tyrinth, Ano Engliano, Orchomenos). e) Elementul comun l reprezinta vatra sacra n jurul careia se construiesc sediile institutiilor publice. De notat ca la Atena s-a produs un transfer important. Vatra ceremoniala a fost stramutata din sala tronului din palatul de pe Acropole la poalele ei, adica n spatiul care va prelua functia rituala si politica a palatului din perioada miceniana. f) Exista o anumita complementaritate ntre polis si dezvoltarea urbana, fara ca aceasta evolutie sa fie absolut obligatorie si fara ca, n fiecare caz, sa apara o singura asezare urbana. Asezarea urbana unica o gasim la Megara sau la Sicyona. Dar Atena si Corintul dezvolta doua

42

(exemplu Atena si Pireu) sau trei nuclee urbane (Corint), dintre care doar una are functie politica. g) Faptul ca asezarea urbana, n sens strict, nu exprima realitatile politice este demonstrabil si prin aceea ca notiunea generala care dovedeste participarea la o comunitate de cetateni este de tip ethne, adica atenienii, argienii etc. si nu se exprima prin numele orasului, adica Atena, Argos. Dupa cum exista polis fara nucleu urban, ca n cazul Spartei. n ceea ce priveste dreptul de cetatenie (adica politieia), este de subliniat lipsa de universalitate, mai ales, n ceea ce priveste natura lui activa, n general, de cetatenie activa nu pot beneficia dect barbatii adulti. Dar vrsta si sexul nu reprezinta un criteriu unic. De la cetate la cetate si de la epoca la epoca intra n calcul si alte criterii: nasterea (exista, de pilda, o ierarhie de nasteri, vezi agathoi, singurii care au cetatenia integrala), avere (n republicile plutocratice sau oligarhice), vrsta (n principiu de la majorat, dar exista si constitutii gerontocratice ca la Sparta), mod de a cstiga existenta (la Teba erau exclusi de la cetateniantreaga cei care lucrau, cu bratele, pamntul), norme constitutionale (vezi constitutia lui Clistene si legea din 451 initiata de Pericle). Se cunosc si situatii n care cetatenia este pierduta definitiv (condamnare) sau partial (ocuparea teritoriului de o armata straina, vot de ostracism). Participarea la un corp cetatenesc presupune respectul celor doua serii de legi: legile nescrise, de origine divina, cuprinse sub termenul de nomos sau themis si legile elaborate de catre institutiile statului si care, spre deosebire de primele, sunt scrise. Aparitia statelor grecesti sub cele doua forme, orasul-stat (polis) si statul de tip ethne este, asa cum s-a mentionat mai sus, un proces care se ncheie n secolul VIU .H.., un secol considerat de Coidstream, St. Hiller si altii drept perioada cruciala si pe care o definesc ca"renasterea greaca". Exista numeroase semne care atesta o oarecare prosperitate n aceasta perioada: tendinta de acumulare a bogatiei, aparitia arhitecturii sacre, culminnd cu naltarea marilor sanctuare panhelenice si cele dedicate divinitatilor poliade, intensificarea contactelor peste mari dupa o perioada de slabire a acestora. Trebuie adaugate un spor demografic semnificativ, calculat pentru Atica, Argolida si Messenia la cea 4 %, Progresele importante n plan cultural (aparitia literaturii eroice si a altorgenuri literare, redescoperirea scrierii si nasterea artei figurative Monumentale). Aceasta dezvoltare nu este uniforma si nu este usor sa se 43

identifice dovezile care atesta atingerea unui anumit prag al evolutiei. Coldstream crede ca elaborarea a ceea ce el numeste "stiluri originale si creative" n geometricul trziu poate fi foarte bine corelata cu definitia aristotelica a polis-ului, bazat pe autonomie completa, n vreme ce stilurile "derivate" ar corespunde statelor de tip ethne. Fara ndoiala ca nu se poate absolutiza o asemenea distinctie pe criterii strict arheologice. Dar nu se poate sa nu se recunoasca faptul ca n secolul VIU .H. s -auacumulat o serie de fenomene ntre care se numara polarizarea bogatiei si dezvoltarea paralela a unui ethos bazat pe cstigul material, pe straduinta de a acumula bogatie si, prin ea, onoare si statut. O bogatie vizibila, adica etalata. De aici, interesul special pentru forme portabile de bogatie (bijuterii, obiecte de metal, arme) sau consumabila. Acest fenomen se amplifica n secolul V .H.. Una din formele de etalare a bogatiei este distrugerea ei, adica folosirea n scopuri neeconomice (ofrande funerare somptuoase corelate cu aparitia a ceea ce s-a numit morminte "panoplie") cresterea proportiei dedicatiilor de obiecte din metal sau alte bunuri catre principalele sanctuare, mai ales, catre cele panhelenice spre care sunt transferate competitiile sociale. Un loc exceptional n aceasta ntrecere l detin vasele ceremoniale din bronz (trepiede) si obeloi. Este necesar sa seadauge ca grupurile sociale care se afla n competitie costisitoare si care si transeaza statutul prin ofrande ramn legate de agricultura si de bogatia generata de acest sector economic. Caci, n ciuda unor progrese tehnologice, mestesugurile sunt nca slab dezvoltate. Argumentele arheologice ramn identificarea unui numar mic de pictori care au lucrat la Atena, nu numai n secolele VI-VII .H., dar chiar si mai trziu. Lucrurile se pun n aceiasi termeni si pentru metalurgie. La aceste constatari se pot adauga unele stiri literare (Hesiod, Munci si zile) care mentioneaza ca o parte din unelte erau lucrate n oikos. Absenta monedeinu facea posibila o dezvoltare a comertului, iar schimbul continua sa functioneze n sistemul darului si contradarului la nivelul elitelor si viza, cu precadere, obiecte de lux. De altfel, "vnzarea" altor produse care presupunea un excedent ocazional se petrecea extrem de rar, nu constituia deci o activitate permanenta. Aceste date pledeaza pentru o societate prea putin divizata din punct de vedere ocupational. Ca urmare, singura zona n care acumularea se putea produce era agricultura, uzndu-se de cele trei solutii posibile: alienabilitatea solului n afara genos-ului, sporirea turmelor, dezvoltarea unor ramuri noi- viticultura si horticultura 44

(maslinul) Cu alte cuvinte, prin extinderea dreptului de proprietate asupra pamnturilor necultivate (pasuni) sau a pamnturilorneocupate. O asemenea tentativa a avut consecinte grave ntruct se corela, asa cum s-a vazut mai sus, cu un spor demografic semnificativ. Cresterea bogatiei si concentrarea ei n mna elitei au avut si alte consecinte n plan social, ritual si cultural. Pe masura ce relatiile de rudenie si reciprocitate si pierd valoarea si apar grupe cu interese divergente, locul vechilor ceremonii este luat de asociatiile masculine (= symposia) cu ritualuri speciale dedicate unor eroi si descendentilor lor. n acest context se constituie cultul eroilor homerici care oferea, n egala masura, un model de viata si legitimitatea pozitiei sociale nou cstigate. Exista indicii ca un asemenea symposion aristocratic functiona la Mytilene. Este posibil, de asemenea, ca locuintele mari descoperite la Zagora (Chios), Emporio (Chios) si Kokkunnares (Paros) sa fi servit ca loc de adunare n acest scop. n sfrsit, se presupune ca predominanta cupei si bolului n inventarul formelor de vase din secolul VIU .H. ar fi legata tocmai de ceremonia bautului cu importanta functie rituala si sociala. Nu este exclusa nici presupunerea ca organizarea grupelor de vrsta (de exemplu, ephebia la Atena) sa reprezinte o reactie la aceste asociatii masculine aristocratice. n cadrul acestui proces complex a luat nastere, prin ncorporarea unor grupuri elementare (sate) legate printr-o puternica solidaritate, inclusiv religioasa, orasul-stat caracterizat prin autarhie si autonomie.

45

VIE COLONIZAREA GREACA

Pentru ntelegerea fenomenului rnarii colonizari grecesti este necesar sa se porneasca de la mentionarea principalelor tipuri de colonii, ntruct aceasta operatie face posibila identificarea, mai sigura, a cauzelor care au provocat un asemenea transfer de populatie. De asemenea, ofera indicii cu privire la motivele care au determinat alegerea unui loc sau altul. Analiznd colonizarea greaca n Occident, G. Vallet distinge doua tipuri de colonii: 1. Colonii-asezari sau de populatie care sunt definite prin transferul important de populatie si preocuparea pentru punerea n valoare a teritoriului agricol. Acest tip de colonii se particularizeaza prin tendinta de a ntemeia subcolonii, deci de a extinde teritoriul rural Exemple de asemenea colonii agrare ramn Megara Hyblaea, Siracuza, Gela, Leontinoi, Metapont etc. Conditia esentiala pentru crearea unei colonii - asezare o constituia identificarea unui teren nelocuit sau foarte slab locuit, n care sa nu existe o populatie indigena capabila sa opuna o rezistenta fata de noii veniti. Cu, : alte cuvinte, de la nceput, se stabilea o relatie obligatorie ntre colonie (apoikia) si teritoriul sau rural (chord). Se urmarea crearea conditiilor pentru controlarea teritoriului luat n proprietate. Nu este nsa unica conditie necesara. Evolutia coloniilor agrare, politica de ntemeiere a subcoloniilor arata ca raportul colonisti-indigeni este, n realitate, mai complex. Nu numai n Occident, dar si n cazul coloniilor din Marea Negara este evident ca dincolo de teritoriul aflat n proprietatea apoikiei, existenta unei zone intens populate, care sa ofere sansa unor contacte comerciale permanente cu localnicii este obligatorie. Vallet opereaza cu conceptul de retroterra pentru a defini acea "tara" indigena aflata n relatie speciala cu colonia. Trebuie retinut ca asemenea "tari" indigene nu trebuiau sa depaseasca un anume grad de organizare, grecii evitnd, sistematic, zonele cu o structura politica nalta cum erau Etruria sauEgiptul. 46

2. Colonii comerciale propriu-zise sau simple emporta (comptuare comerciale) a caror ntemeiere porneste de la alte criterii si se bazeaza pe alte conditii. si anume existenta unor porturi naturale, situarea pe trasee maritime ce trebuiau controlate, existenta unor resurse naturale locale cautate, existenta unei populatii indigene si, mai ales, a unei categorii suprapuse interesate de marfuri grecesti. Coloniile ntemeiate n Propontida, Hellespont si Pontul Euxin, ca si o parte din coloniile occidentale se nscriu n aceasta categorie. Znele, Rhegion si, mai ales, Massalia reprezinta modele de colonii comerciale. si n acest tip de colonizare ntemeierea de subcolonii este o caracteristica. Numai ca rolul acestor subcolonii este acela de a se structura ntr-o retea de puncte comerciale care sa faciliteze transferul de bunuri ntre parti si nu de a pune n valoare terenuri agricole. Trebuie subliniat ca mentinerea unor relatii binevoitoare cu indigenii constituia o conditie obligatorie n supravetuirea lor. n sfrsit, este necesar sa se atraga atentia asupra faptului ca evolutia mijloacelor de schimb este strns legata de aceasta lume "coloniala". De exemplu, n Occident s-a putut dovedi, ca, initial, unele produse mestesugaresti au fost utilizate cu valoare monetara. Este vorba de ceramica eubeo-cicladica (foarte frecventa n secolul VIU .H.), pentru ca, din secolul .H., sa se impuna produse de serie corintiene. Vallet crede ca, nainte de aparitia monedei, ceramica Corintiana detinea, cu precadere, o functie monetara n principala operatie comerciala din zona si care consta n cumpararea de gru. Crede ca alegerea sau marea favoare de care se bucura acest produs ar indica existenta unui monopol al comertului cu gru detinut pna n a doua jumatate a secolului VI .H. de catre Corint. Un argument n plus n favoarea acestei idei este oferit de coloniile si subcoloniile corintiene ntemeiate n Marea Ionica care asigurau controlul traficului spre Sicilia. 3. Cel de al treilea tip de colonie nu se nscrie ntr -o politica constanta. Este vorba, mai degraba, de situatii particulare, dar care pot sa fi fost, n Antichitate, mai numeroase dect se stie astazi. Este vorba de mici asezari pirateresti, n care existenta comunitatii respective se scurge ntre atacuri pe mare si activitati agrare modeste si n care habitatul este cu precadere urban, iar teritoriul rural este minuscul. Aceasta situatie este caracteristica pentru faza de nceput a asezarii din insula Lipari, ai carei locuitori ndeplineau, prin rotatie, operatii pirateresti si activitati agrare.
47

A. Din aceasta sumara prezentare se poate deduce ca fenomenul colonizarii este departe de a fi fost unitar. Se poate ncerca sa se gaseasca unele explicatii doar n ceea ce priveste natura coloniilor, analizndu-se structura economica, sociala si politica a metropolelor n momentul crearii lor. Pornindu-se de la aceleasi elemente, se pot cauta explicatii la politica raporturilor cu indigenii. a) Astfel, de polis-ul "militarist" sunt asociate care ocupa, cu forta, noi teritorii si procedeaza fie aservirea integrala a populatiei locale (vezi Siracuza, Tarent). coloniile "doriene" expulzarea, fie la

la

b) De metropolele dominate de aristocratii funciare coloniile calcidiene definibile si prin instalarea treptata a prin toleranta fata de localnici (vezi Naxos, Catane, Leontinoi). c) n sfrsit, de metropolele dominate lega coloniile comerciale cum sunt cele din Pontul Euxin. de oligarhii

sunt asociate colonistilor si

comerciale

s-ar

Trebuie atrasa atentia asupra faptului ca un asemenea model nu functioneaza n absolut. De exemplu, ncurajarea colonizarii de catre Corint este legata nu numai de Bacchiazi, ci si de Cypselizi. Pe de alta parte, nu trebuie uitat ca cea mai mare parte a coloniilor-asezari tin de faza de nceput a procesului de roire a grecilor, n aceasta situatie cauza principala a colonizarii trebuie cautata n realitatile demografice si agrare din Grecia metropolitana. Motivele de natura politica si acelea de naturacomerciala tin de faza mai noua (secolele -VI .H.), iar primele sunt legate de situatii ntmplatoare (vezi Sparta). De asemenea, este necesar sa se aminteasca ca unele colonii s-au transformat, si-au schimbat natura. De pilda, n Marea Neagra, n secolul IV .H.. o parte din fostele colonii comerciale si schimba natura si devin agrare. B. Indiferent de tipul de colonie (n afara de cuiburile de pirati si de emporta), ntemeierea unei asezari nu este rezultatul unei initiative spontane, ci este urmarea unei decizii oficiale care urmeaza o procedura standard. Prima operatie este amintita n tratatul Despre divinatie a lui Cicero, care mentioneaza consultarea obligatorie a oracolului de la Delfi. stiri asemanatoare ne parvin din Herodot, Polybiu si Strabon. Constituirea grupului de colonisti (barbati, de regula tineri, dintre cadeti) si desemnarea ntemeietorului (oikistes) sunt detalii care subliniaza aspectele oficiale si religioase ale actului de fondare. Gestul cel mai important l constituie transferul cultului din metropola n colonie 48

operatie ncredintata oikistului. Aceasta nseamna ca, n mod obligatoriu, zeii principali din metropola erau transferati n colonie. Trebuie sa se adauge si detaliul ca fixarea grupului de colonisti este asimilata ideii de jertfa adusa divinitatii. Urmarea acestui statut explica interzicerea, sub amenintarea pedepsei cu moartea, a revenirii n metropola a colonistilor. Nu trebuie uitat ca numarul celor care pleaca (o zecime) poate, de asemenea, sa aiba o semnificatie rituala. Cea de a doua operatie, si ea cu profunde conotatii religioase, consta n delimitarea spatiului urban, urmata, eventual, de prima lotizare a teritoriului rural. Rolul exclusiv al metropolei n desemnarea unui oikistes, este confirmat si de faptul ca metropola nsarcineaza un ntemeietor chiar si atunci cnd este vorba de o subcolonie (vezi Epidamnos sau Camarina). Importanta actului de fundatie si rolul religios al acestui oikistes (unele nume ne sunt cunoscute) explica tendinta de eroizare a acestor personaje si organizarea unui cult special n onoarea lor. Acest statut particular explica si faptul ca unii tirani sicilieni auprocedat la "rentemeieri" de cetati numai din dorinta de a adauga un element suplimentar la aura de sacralitate de care se nconjurau. Situatiile sunt mai complicate n cazul n care o colonie este ntemeiata de doua sau mai multe metropole (vezi Rhegion n legatura cu cei doi oikistes - Artimedes din Chalcis si Antimnestos din Znele). De asemenea, apar situatii speciale atunci cnd ntr-o veche colonie se instaleaza grupe noi de imigranti, cu care ocazie trebuie sa se procedeze la noi reamplasari si la noi lotizari. C. Legaturile dintre metropola si colonie sunt marcate, n primul rnd, de aceasta dependenta religioasa. De pilda, la Tarent, se ntlneste panteonul laconian (Poseidon, Apolo Carneios, Apolo Hyacynthos, Dioscuri, Hercule, Ahile). Cultele noi vor fi adaugate acestui fond religios originar. Cultura si limba (mai exact, dialectul mentinut chiar n forme arhaice), alfabetul, traditii artistice, literare, stiluri arhitecturale etc., ca si unele traditii mestesugaresti, de exemplu n ceramica, apartin aceleiasi mosteniri. Este necesar sa se adauge ca, n ciuda acestei mosteniri, foarte repede unele colonii, n special cele din Magna Grecia si Sicilia au devenit focare culturale foarte importante. Dincolo de aceste elemente, legaturile dintre metropola si colonii ne par destul de firave, n primul rnd, n plan politic, legaturile sunt foarte slabe, nenregistrndu-se (cu unele vagi asemanari si exceptii, v. Cirene, Tarent) transplant de institutii 49

sau sistem politic, n mod obisnuit, sub raportul structurilor si al formelor de organizare coloniile evolund de sine statator. Nu se cunosc nici interventii militare sau cazuri n care "se acorda un sprijin militar sau politic fie metropolei, fie coloniei. Exceptiile nu lipsesc. Se cunoaste, de pilda, apelul Siracuzei adresat Corintului si Corcyrei n ajunul bataliei de la Heloros. Interventia nu vizeaza nsa metropole, ci cetati interesate n protejarea unor anumite trasee comerciale. Exista o explicatie elementara la aceasta realitate. Marea majoritate a metropolelor nu erau suficient de puternice pentru a-si impune autoritatea politica asupra coloniilor lor. Ct de slaba era dependenta fata de metropola, o dovedeste situatia Potideii, colonie corintiana, ce primea un epistat, dar care era integrata n liga delio-atica. Ct priveste sprijinul militar, este de retinut unicitatea interventiei regelui Archidamos n favoarea Tarentului (n epoca elenistica). Nici n planul legislatiei nu se observa copierea modelelormetropolitane. Dimpotriva, se poate afirma ca unele colonii au elaborat legi care au fost imitate n Grecia metropolitana. Cel mai copiat model ramne acela a lui Charondas din Rhegion. Foarte probabil ca aceasta cetate siciliana era considerata drept o sursa a dreptului, caci unele cetati din Calcidica au facut apel la un Androdamas din Rhegion pentru a le pune la punct legislatia. Chiar si atunci cnd unele legi sunt imitate (vezi legile lui Zaleucos din Locrii)se observa o mai mare rigoare dect n cazulmodelelor lor originale. Mai ramne problema relatiilor economice, n legatura cu aceste aspecte trebuie sa se retina ca traficul comercial, indiferent de zone, nu se bazeaza, n mod special, pe relatia dintre o colonie si metropola ei. Argumentul esential ramne faptul ca ndeplinirea de catre o colonie a rolului de intermediar n desfacerea unor anumite categorii de bunuri ramne o exceptie. Este cazul Spartei care exporta, cu o anumita constanta, produse spre Tarent, n general, nsa, avem de-a face cu orase care duc o politica comerciala agresiva si reusesc sa impuna un monopol asupra anumitor trasee. Cteva exemple suntsuficiente pentru a justifica aceasta afirmatie. Astfel, pna n jur de 540 . H. Corintul intermediaza schimburile dintre lumea greaca metropolitana si coloniile din Marea Ionica si Sicilia. Statutul de monopolist al Corintului explica si faptul ca ceramica corintiana, de serie, a jucat din secolul VII .H. functia de marfa-etalon. Absenta monedei explica natura schimbului, prevalnd comertul cu obiecte de lux sau produse mestesugaresti de serie contra grne. Corintienii nu controleaza nsa 50

ntreg spatiul occidental. Miletul, desi nu joaca nici un rol n calitate de cetate -fondatoare, organizeaza, mpreuna cu Sybaris (colonie aheiana) comertul cu stofe fine sau tesaturi de lna. La rndul lor, foceenii si atenienii (meticii din Atena) detin controlul comertului din Marea Tirenian. Din secolul V . H. Atena va monitoriza circulatia prin Hellespont si Propontida si va detine chiar monopolul comertului din Marea Neagra, desi ntre metropolele care au fundat coloniile din aceasta zona nu se numara si Atena. D. Revenind la problema cauzelor care au determinat fenomenul marii colonizari grecesti, este necesar sa se reaminteasca ca avem de-a face cu un proces organizat si dirijat. De asemenea, trebuie subliniat faptul ca nceputurile colonizarii se situeaza ntr-o lume profund rurala si agrara, n care orasulstat nu se consolidase nca, n care ramura principala a economiei si principala sursa de bogatie este agricultura, n care mestesugurile si comertul joaca un rol minor, chiar nesemnificativ, deci o lume dominata de economia naturala si n care etaloanele (masuri, greutati, moneda) nu au fost nca elaborate. Faptul ca o metropola precum Corintul din perioada sec. VUI- V . H. este, n realitate, nu o asezare urbana, ci o grupare de sate, fiecare cu necropola aferenta, reprezinta o dovada elocventa n favoarea afirmatiei de mai sus. n asemenea conditii nu poate fi considerata drept o cauza a colonizarii nevoia de a gasi debusee pentru o productie mestesugareasca sufocanta. Ct privestemotivele politice, mai exact, rasturnarile de regimuri politice sau tentativele esuate de modificare a acestora, acestea nu reprezinta dect cazuri rarisime. De exemplu, Dicaiarchia si Puteoli sunt asociate cu refugiati politici din Samos. Iar fundarea Tarentului reprezinta o formula de eliminare a unui grup disident din Sparta. De regula, cauzele politice trebuie sa fie considerate de importanta minora si ele trebuie sa fi condus la miscari spontane, urmate de aparitia unor emporia sau a unor punctepirateresti. Ultimul caz este oferit de faza de nceput a orasului Znele, cnd pirati din Cumae s-au instalat aici. n consecinta, cauza principala trebuie cautata nu att n tipul de economie (predominanta agriculturii si a cresterii vitelor), ct n schimbarea regimului proprietatii agrare. Descompunerea sistemului de proprietate centrat n jurul "oikos"-\ilui, cresterea numarului indivizilor lipsiti de resurse de subsistenta, concomitent cu un spor demografic substantial, adncirea polarizarii bogatiei, degradarea solidaritatii de grup 51

au determinat acest fenomen numit de greci stenachoreia, adica lipsa de pamnt. Nu este nsa o lipsa reala, desi fenomene de degradare a solului se cunosc, ceea ce a provocat, fara ndoiala, o mputinare a terenului arabil, n realitate, stenachoreia este consecinta concentrarii pamntului (pasuni, aflate cndva n folosinta comuna si rezerva de sol arabil) n mini tot mai putine. Consecintele sociale erau foarte grave deposedarea unui numar mare de persoane, cu care noii mbogatiti ar fi trebuit sa se simta solidari, aparitia unor tensiuni sociale, chiar violente. In asemenea mprejurari statul si-a asumat sarcina rezolvarii problemei agrare prin ncurajarea si organizarea fenomenului colonizarii, n special, ntemeierea de colonii -asezari sau colonii agrare. E. Este evident ca acest proces declansat, n forta, n sec. VII . H. nu ar fi putut avea loc fara acumularea de cunostinte (trasee navigabile, porturi naturale, populatii indigene, bogatii, cunoscute prin calatorii mitice sau istorice). In ce masura aceste cunostinte reprezinta si o parte din mostenirea epocii miceniene si a epocii "homerice" ramne o problema de analizat. Sigur este doar faptul ca unele asezari de pirati si amintirea unor contacte conservate prin legende (v. Argonautii, micenienii de la Metapont, aventura lui Ulise n Mediterana Occidentala) furnizau informatii importante. Dupa cum este evident ca, fara cunostinte serioase n materie de navigatie si realizarea de ambarcatiuni mai solide si de un tonaj mai mare, nu ar fi existat conditii pentru realizarea unor asemenea aventuri. F. Cteva necesar sa directii ramn: date fie n legatura cu directii, mentionate n ncheierea metropole si colonii este acestui capitol. Principalele

1. Estul si Nord-Estul Marii Egee, adica Calcidica, Tracia, Marea de Marmara, Hellespont si Marea Meagra. Principalele metropole care au colonizat aceasta zona ramn: Calcis si Eretria (Eubeea), Megara, Corintul si Miletul, n mai mica masura s-a simtit prezenta altor insule, n afara Eubeii (Naxos, Samos, Lesbos, Andros, Chios) si a unor centre microasiatice, altele dect Miletul (Clazomenai si Kyme). Cele mai importante colonii rmn: Cyzic (colonie milesiana), Selymbria, Chalcedon, Byzanthion si Heracleea Pontica (colonii sau subcolonii megariene), cele peste 100 colonii milesiene din Pont, ntre care Histria, Odessos, Sinope, Trapezunt, Olbia, Tyras. Marea Neagra, att litoralul vestic, ct si cel nordic, ca si Bosforul cimerian au interesat si pe 52

megarieni sau pe alte colonii megariene, care au fundat orase precum Messembria, Callatis, Chersones. Ca timp, colonizarea Marii Negre se dateaza ceva mai trziu (cea sec. VII . H.), prezentele mai timpurii fiind n Calcidica, Propontida siHellespont. 2. Directia vestica: Marea loniana, Sicilia, Italia, Corsica, Sardinia, sudul Frantei, Spania, n legatura cu aceasta zona este de retinut ca accesul grecilor a fost barat de prezenta fenicienilor, etruscilor si a cartaginezilor. De asemenea, o parte din siculii din Sicilia atinsese un grad mare de structurare politica si au putut organiza o rezistenta serioasa. De fiecare data (v. Siracuza) rezultatul a fost n favoarea grecilor si a fost urmat de impunerea starii de independenta colectiva pentru populatiaindigena. Mai exista nca o caracteristica interesanta. Desi, la un moment dat, se asista la instituirea unor monopoluri comerciale, n faza primara, care este foarte timpurie (sec. VTH . H., poate sec. DC . H.), se observa o concurenta foarte mare ntre mai multe metropole. De asemenea, se constata o foarte mare densitate a asezarilor ntemeiate de greci (colonii si subcolonii), n pofida concurentei cartagineze ilustrata de ntemeierea coloniilor Motye, Panarmos, Soleis si Lylibeum si a presiunii etrusce, care nu au permis instalarea, pe durata, n insule (Elba, Sardinia, Corsica). Se poate adauga si observatia ca drumul spre Occident a fost deschis prin ntemeierea de colonii si subcolonii n insulele care dubleaza tarmul Greciei (Corcyra, Lefkas), pe litoralul vestic al Greciei (Etolia, Acarnania, Epir), pe litoralul illyr. In sfrsit, reamintim diversitatea de tipuri de colonii (asezari comerciale, emporia, cuiburi de pirati). Sunt de remarcat si numeroasele cazuri de asocieri de metropole. Ct priveste metropolele sunt de numit: Calcis si Eretria, cu coloniile mai importante (Kyme, Parthenope, Neapolis, Znele, Leontinoi, Catane, Rhegion), Corint (cu Siracuza, Akrai, Casmenai, Camarina), Megara (cu Megara Hyblaia,Heraclea Minoa, Selinonte), Rodos si Creta (cu Gela si Akragas), Naxos (cu Naxos), Laconia, Sparta (cu Tarent si Heracleea), aheenii (cu Sibaris, Crotona etc.), Colophon (cu Locri Epizephirion). n Franta, Corsica, Sardinia, Spania domina foceenii, cu cea mai ndepartata colonie Massalia, care la rndul ei a ntemeiat 10 subcolonii. Prezenta n Corsica, Sardinia si Spania este extrem de subtire. Cte o singura colonie n fiecare din aceste zone. Cea din Corsica - Alalia fiind parasita la 535. H., n urma unei batalii pierdute. 53

3. Sudul nu a reprezentat o zona favorabila pentru instalarea grecilor. Explicatia simpla este existenta unui stat puternic -Egiptul - sau a unor conditii climatice putin atragatoare, n Egipt, n perioada saita, se cunosc doar doua situatii: una provocata de practica merceneriatului si de prezenta unor angajati de origine milesiana n slujba regelui egiptean. Este vorba de asa-numitele colonii militare (Daphnai, Stratopeda, zidul Milesienilor). Prima colonie propriu- zisa "comerciala" este Naucratis,particularizata prin aceea ca este panelenica. n Libia - o foarte importanta colonie laconiana - Cirene prezinta interes pentru comercializarea unei marfi speciale - o planta medicinala Silphius, pentru sistemul constitutional transferat din metropola (regalitatea dubla) si pentru un faimos templu dedicat Demetrei si care constituia obiectul unor pelerinaje cu adoranti din ntreaga lume greaca.

54

DC MODELE DE GUVERNARE N GRECIA ANTIC

Asa cum s-a mentionat mai sus, structurarea n secolele Vin-Vu .H. a statelor grecesti este consecinta disolutiei lumii miceniene si a proceselor socio-economice si demografice care i-au urmat. Nu trebuie uitat nsa ca, n plan ideologic, secolul VEI .H., poate si secolul .H., sunt marcate de exaltarea personajelor si locurilor legate de epoca miceniana. Unele probleme asociate acestui aspect vor fi reluate mai ncolo. Deocamdata este necesar sa se precizeze ca, poate si datorita acestei atitudini, forma cea mai timpurie de guvernare este regalitatea. Exista nsa diferente majore ntre regii micenieni si regii de la nceputurile perioadei arhaice a statelor grecesti. A. G. Saflund a cautat sa demonstreze prin corelarea faptelor observate la Teba ("casa lui Cadmos"), Micene (coltul de sud-vest al cladirii din citatdela), Cnossos si Ano Engliano ("palatul lui Nestor") natura sacra a regelui (eventual considerat drept epifanie a zeului), functia tripla a palatelor ca centre administrative, spatii de desfasurare a unor ceremonii (sacrificii sngeroase si libatii cu bere, vin si ulei), dar si ca loc sacru n sine (palat plus spatiul n care este instalat). Aceasta ultima caracteristica este atestata de arhive si de un epitet homeric (Iliada, l, 252) care defineste palatul cu termenul de egatheos ("cel mai sfnt") aflat"sub protectie divina". Aceasta natura este data nu numai de functia religioasa si de protectia divinitatii simbolizata prin leii sau grifonii heraldici, coloana, fluture, securea dubla, octopus, ci de natura divina a locuitorilor ei (regele si regina). Prin aceste caracteristici regalitatea miceniana este comparabila cu unele tipuri de regalitate orientala. De aici si natura puterii, dimensiunile proprietatii regale, centralizarea administrativa a teritoriului foarte bine ilustrata de tablitele liniare B de la Pylos si de la Cnossos, ca si n opozitia frapanta dintre palat si lumea 55

rurala. Se poate adauga functia de coordonator si beneficiar, n plan economic, a palatului. Nu sunt semne ca puterea regelui" ar fi fost contestata din interiorul structurilor existente. Contestatii si conflicte se banuie sa se fi produs ntre regii de statut mai mult sau mai putin legal, pna la triumful absolut al Micenei. B. Regalitatea postmiceniana nu are cu forma precedenta dect un singur punct comun. si anume, universalitatea ei indiferent daca este vorba de Grecia metropolitana, insulara sau de centrele de pe coasta Asiei Mici. Una dintre caracteristicile noului tip de regalitate o constituie natura puterii. Desi continua sa ndeplineasca functii religioase, persoana regelui, cu toate ca este nconjurata de o oarecare charisma, nu este de natura sacra, iar puterea lui nu este unica, ci mpartita. Un exemplu elocvent pentru a ilustra aceasta realitate noua l reprezinta Alkinoos care este obligat sa tina seama de opiniile celorlalti 12 regi ai feacilor (vezi Odissea). Se poate adauga detinerea viagera a puterii si transmiterea ereditara, pe linie paterna. C. Sunt greu de reconstituit mprejurarile n care aceasta forma de guvernare este substituita de sisteme oligarhice. Hesiod, alte fragmente din opere literare si observatiile arheologice sugereaza natura fenomenelor asociabile restrngerii structurilor de tip monarhic si marginalizarii lor (de exemplu, n state de tip ethne, periferice, ca Elida, Tesalia, Epir sau n colonii (ex.: Cirene) si n unele insule (ca n Cipru), paralel cu quasiuniversalizarea oligarhiei. Este vorba de cresterea bogatiei n alte segmente ale societatii grecesti dect n genos-ul regal principal. si anume trecerea de la concentrarea bogatiei mobile (vite, cai, car) la cea de natura funciara, reinstitutionalizarea ethos-ului darului, importanta stocarii de bunuri portabile si etalabile (bijuterii, obiecte de metal) sau consumabile (stocuri de produse agricole). Se vorbeste chiar de un ethos puternic centrat pe cstigul material, pe straduinta de a acumula bogatie si, prin ea, onoarea si statut. In acest context nou, nasterea si statutul ntemeiat pe nobletea sngelui ncepe sa conteze mai putin dect bogatia. Iar acei dintre membrii comunitatii care reusesc sa-si consolideze pozitia sociala prin acumularea bogatiei, expunerea si distribuirea ei calculata aspira si la acapararea puterii politice si, n mod fatal, la mpingerea, n plan

56

secundar, a genos-urilor regale saracite sau incapabile sa se integreze n ethos-ul care domina aceasta lume (vezi neleizii la Milet). Structura asezarilor si comportamentul noilor mbogatiti se modifica. Noua elita nu mai duce o existenta izolata, ci se integreaza n cuprinsul acelorasi asezari cu membrii de rnd ai comunitatii. Statutul lor este marcat de dimensiunile si de tipul caselor. Este cazul asezarilor de la Zagora (Andros) si Empario (Chios). Comunitatea grupului respectiv este marcata si prin folosirea aceluiasi cimitir. Din nou ritul, tipul de mormnt, dimensiunile acestuia, natura ofrandelor funerare marcheaza pozitiasociala. Mai multe necropole (Lefkhandi cu Euboia, Anavyssos n Atica, Corint, Argos) nregistreaza acest fenomen. Cteva exemple sunt necesare pentru a ilustra acest lucru si pentru a realiza etapele de restrngere a numarului persoanelor care au acces la bogatie. La Lefkhandi din 147 morminte si 80 ruguri, doar 31 morminte si 33 ruguri sunt fara ofrande. Distributia ofrandelor ntre rugurile si mormintele ramase merge de la 1-12-30 vase si de la 5-19 obiecte de metal. Acelasi lucru se observa la Anavyssos. La Argos, ca si n necropolele din sec. VIU .H. de la Corint, situatia ne apare modificata. Doar 26,1 % dinmorminte au inventar. Daca se adauga si faptul ca cele mai spectaculoase morminte sunt cele numite "panoplie" (detin ntregul echipament militar), descoperite la Argos, ca si mormintele cu vase stela decorate cu scene funerare provenind din Kerameikos (Atena), polarizarea bogatiei ne apare cu si mai mare evidenta. Acest proces de polarizare a provocat disparitia economiilor de tip "oikos", acapararea pamntului nempartit si a unei parti din pamntul altadata proprietatea "oikos"-ului, prin formulamprumutului garantat cu averea funciara. Nu este vorba nsa de un proces rapid, ci de o evolutie de durata, determinata de mentinerea obligatiei reciprocitatii ntre membrii aceleiasi comunitati. Trebuie sa se adauge ca momentul care marcheaza ncheierea transferului de putere de la rege la un grup de oameni puternici a fost precedat si de o modalitate particulara de transare a statutului unor familii. Este vorba de transferarea competitiei din interiorul unei colectivitati spre o serie de sanctuarefederale (de exemplu Olimpia, Delfi, Delos), considerate de Fr. de Polignac si Rolley drept sanctuare de convergenta. Polignac considera ca n secolele IX-VUI .H. sanctuarele n cauza devin teatrul unor rivalitati legate de putere, exprimate n numarul si natura ofrandelor oferite, ntre aceste ofrande cele mai ncarcate de valori simbolice ramn trepiedele din

57

bronz (simbolul puterii), acele votive, alte obiecte de metal, obiecte din fildes etc. Teatrul unor asemenea competitii devine si Heraionul din Argos, unde s-a transat rivalitatea dintre "basileii" din acest centru. Olimpia nregistreaza cea mai timpurie competitie ntre aspirantii la putere dintr-o arie mai larga - Messenia, Arcadia, Argolida. Elementul justificator cel mai important n tendinta de acaparare a puterii politice ramne dimensiunea si numarul darurilor oferite acestor sanctuare. Doua alte fenomene nsotesc acest proces - funeraliile princiare si eroizarea membrilor noii aristocratii. Mai ales ultimul aspect ramne extrem de important, ntruct reflecta o evolutie noua, anume nevoia de a asocia averea si puterea cu nobletea sngelui, marea vechime a neamului, obrsia eroica a genos-vAui. Aceasta nevoie este rezolvata prin elaborarea unor genealogii fictive. Exista si exemple care demonstreaza preocuparea pentru mpingerea, ct mai adnc n trecut, a nceputurilor unor familii. Un exemplu clasic citat de G.Glotz ramne Hecataios din Milet care numara 16 generatii naintea sa. Mai interesante sunt situatiile n care sunt precizati chiar si fondatorii neamului respectiv. Este cazul unui arhonte atenian (Hippocleides), care se pretindea descendentul lui Ajax si numara paisprezece generatii naintea sa. nca un aspect este necesar sa fie reamintit n acest context si anume faptul ca finalizarea procesului de aparitie a unor noigenos-ur'i nobile coincide nu numai cu instaurarea regimurilor oligarhice, ci si cu aparitia statului nsusi. Trecerea n prim plan a acestui grup si confiscarea suveranitatii n favoarea institutiilor oligarhice, marginalizarea vechilor ginti regale nu echivaleaza cu eliminarea lor fizica si nici cu disparitia titlului regal. Exceptie fac acele zone unde regalitatea s-a pastrat ntreaga (Battiazii n Cirene, Aleauazii la Larissa si Scopazii la Crannon, n Tesalia). Li se poate adauga un tip de regalitate diminuata cum este aceea de la Sparta. Natura particulara a regalitatii spartane este data de mpartirea ei ntre doua familii (Agizii si Euripontizii) si de controlul exercitat asupra regilor de catre cei cinci efori, n alte state gintile regale continua sa detina, pna trziu, un rol politic important (exemplu Neleizii la Milet), n cea mai mare parte a cazurilor se pastreaza doar titlul, dar atributiile asociate titlului sunt modificate. Cu rarisime exceptii, nceteaza natura ei viagera si ereditara. Momentul decisiv n aceasta evolutie estereprezentat de confiscarea titlului de la reprezentantii vechii ginti regale si transferarea lui spre noile familii puternice. Cteva exemple sunt utile 58

pentru a ntelege acest proces de modificare a functiilor regelui. La Atena, titlul este transferat unuia dintre cei 9 arhonti -basileus, dar atributiile lui sunt de natura exclusiv religioasa, iar desemnarea sa nu este legata de un gnas anume, ci doar de ideea de avere si de putere. La Argos, regele (care supravietuieste pna n secolul V .H.) are numai functie militara. Situatia cea mai interesanta este oferita de Corint, unde o aristocratie comerciala (a Bacchiazilor) reuseste sa confiste titlul n favoarea ei,conservndu-i natura viagera si ereditara, dar fara ca personajul investit cu acest titlu sa detina putere reala, statutul ramnnd strict onorific. Ct priveste regimurile oligarhice, ele pot fi subdivizate n functie de natura puterii, grupul n favoarea caruia a fost confiscata, gradul de acces la putere, institutiile oligarhice si a modalitatilor de functionare. CI) Oligarhia "dinastica" defmibila prin detinerea ereditara a puterii ntr-un segment minuscul al corpului privilegiat, chiar o singura familie posesoare a unor imense bogatii (pamnt arabil, turme si pasuni, forta de munca dependenta, n special, aserviti). Cla) Cazul cel mai ilustrativ l reprezinta Larissa, unde Aleuazii, bazati si pe o structura "vasalica" de tip piramidal, pe o masa imensa de dependenti (penestai), controleaza ntreaga Thessalie. Clb) Cel de al doilea model de oligarhie "dinastica" l reprezinta Corintul. Diferenta majora ntre cele doua situatii este data de natura averii. Bacchiazii din Corint, spre deosebire de Aleuazii, si datoreaza bogatia comertului si ncurajarii mestesugurilor, n special, a olaritului, n plus, practica endogamia, rezervndu-si, cu gelozie, puterea. Clc) In sfrsit, cel de al treilea model este oferit de Elida, o structura de tip ethne n care puterea era detinuta de o adunare formata din 90 de geronti, desemnati pe criterii ereditare, adunare care alegea un Hellanodike si un demiurg, care controlau fratriile. Elida constituie si un exemplu pentru a arata trecerea de la oligarhia "dinastica" la un nou tip de oligarhie, n care accesul la putere este mai putin restrictiv. C2) Este vorba de regimurile oligarhice n care puterea este mpartita ntre un grup mai mare de familii, dar nu foarte numeros. Schimbarea semnificativa este legata de abandonarea principiului ereditatii si a naturii viagere a celor doua institutii (consiliul si magistraturile). Se caracterizeaza prin desemnarea n functii, prin procedura tragerii la sorti si mpartirea puterii ntre "egali". Acest tip de oligarhie este constatat si n colonii, de exemplu, la Massalia, unde este 59

mentionata existenta mai multor institutii: synedrion format din 600 de timuci, numiti, pe viata, pe criteriul vechimii titlului de cetatean (cetateni de trei generatii); dintre membrii synedrionului se alegea un consiliu restrns format din 15 persoane cu functii specializate (de exemplu 3 cu putere executiva, dar numai unul era sef efectiv). Aceste doua institutii urmeaza unei perioade n care doar timucii desemnati dintr-un numar restrns de familii detineau ntreaga putere. Sunt oligarhiile cu doua nivele institutionale. Accesul la putere continua sa fie totusi foarte limitat, redus la un numar mic de privilegiati. C3) Oligarhii garantate de o constitutie n baza careia puterea este atribuita unui numar fix de cetateni. Cel mai adesea este vorba de 1000 cetateni, ca n cazul cetatilor Kyme, Colophon, Opunte, ca si al unor colonii fondate de aceste metropole -Locri Epizephyrioi, Crotona, Rhegion, Akragas. Cifra 1000 putea fi triplata sau ncincita. Este cazul Atenei unde, n baza constitutiei lui Theramene (411/410 .H..), dreptul de guvernare a fost atribuit la 5000 de cetateni capabili sa participe cupersoana si averea la binele cetatii. C4) Oligarhiile timocratice sau censitare n care magistraturile nalte sunt rezervate celor mai bogati si unde accesul la putere este conditionat de aceste limite censitare. Fara nici o ndoiala ca nu exista conditii identice. Caci si constitutia soloniana era censitara. Dai, se poate observa o anume gradare a accesului la functii. Ct priveste dreptul de participare la viata publica, acesta era garantat, cel putin, n calitate de participant la adunarea poporului. Aceasta presupune extinderea dreptului de cetatenie, chiar daca accesul la magistraturi nu este egal si este strict legat de posibilitatea de a sustine material statul. n alte zone dect Atena conditiile censitare sunt mai restrictive. De exemplu, n Beotia, accesul la magistraturi era conditionat nu numai de proprietatea funciara, ci si de neexercitarea unei meserii sau de efectuarea de munci manuale, n general. Sparta se nscrie si ea n sistemele oligarhice censitare n sensul ca drepturile cetatenesti sunt justificate de posedarea unor resurse agrare minimale pentru a participa la masa comuna. Nu este singura conditie. Ea este completata cu gradele de vrsta si parcurgerea treptelor de initiere etc. C5) Organismele politice n sistemele oligarhice sunt: consiliile (cu dimensiuni, atributii si modalitati de constituire variabile, de exemplu Geroussia la Sparta, formata din 28 de membri sau areopagul la Atena, 60

boule n Qeta, Synedrion; adunarile (cu caracteristice variabile dupa sistem), magistratii (deosebirile fiind n functie de modalitatile de desemnare, numar si atributii, cu titluri variabile: probuloi, demiurgi, archonti, timuci, aisymneti, prytan etc.). Ct priveste numarul magistratilor, natura puterii lor, diferentele privesc natura puterii, ereditara si viagera, numai viagera, anuala si electiva, cumulul de puteri, gradul de responsabilitate pentru modul n care nu si-au ndeplinit atributiile, regula fiind, n cea mai mare parte a situatiilor, lipsa oricarei raspunderi pentru actele savrsite. D. Tirania si aisymnetat Acceptarea sistemelor politice amintite nu se poate explica dect prin absenta unor categorii interesate n accederea la putere, n general, o foarte slaba diferentiere ocupationala, recunoasterea dreptului elitelor de a guverna, gasirea unor formule, fie si modeste, de redistribuire a bogatiei. Acest echilibru aparent este distrus prin sistemul acapararii, n folosul unei elite, a teritoriului necultivat pentru extinderea ogoarelor, sporirea turmelor, nevoia de mna de lucru-sclavi, dependenti, angajati temporar n perioadele agricole de vrf. Fenomenul este agravat de dezvoltarea sistemului camataresc asociat cu pierderea loturilor individuale si chiar a libertatii. Aceasta nseamna, de fapt, suspendarea tipurilor de relatii bazate pe sistemul reciprocitatii si ntemeierea legaturilor intercetatenesti pe criterii strict economice, ca si suspendarea principiului inalienabilitatii loturilor, n consecinta, concentrarea pamntului n minile unui grup de persoane se transfera din zona pamntului necultivabil si neocupat n zona pamnturilor arabile, distribuite ntre diferite oikos-un. O realitate agravanta o constituie cresterea populatiei ntr-o rata foarte nalta. De exemplu, n Atica si Atena, Argolida si Messenia rata de crestere pentru a doua jumatate a secolului VIU .H. a fost calculata la 4 % pe an. Daca se adauga si amanuntul ca problemele litigioase intrau n atributiile unor magistrati care erau unicii cunoscatori ai legii si aveau libertatea absoluta de decizie, se ntelege starea de tensiune aparuta n diferite cetati si recurgerea la solutii violente sau pasnice pentru a le rezolva. Este vorba de ncurajarea exodului de populatie si ntemeierea de colonii-asezari, redactarea legilor sau facerea lor publica(vezi Dracon, 61

Licurg, Zaleucos, Charondas, Andrcxlamas de exemplu), de reactivarea institutiei aisymnetatului sau de instaurarea de regimuri tiranice. Dl) Aisymnetat La origine aisymnetul era expertul n materie de norme de comportare, cunoscatorul obiceiurilor, al cutumelor. Cu vremea, functia s-a permanentizat transformndu-se ntr-o magistratura (chiar si eponima) n Asia Mica (exemplu Milet, Kyme), n insule (Naxos, Lesbos), n secolul VU .H. aceasta institutie a fost acceptata ntr-o calitate noua si anume aceea de mediere ntre partile aflate n conflict lundu-se n considerare calitatile morale, comportamentul lipsit de partinire,cunoasterea cutumelor si legilor. Acest arbitraj a condus a evitarea solutiilor de forta si schimbarea formei de guvernamnt sau macar la amnarea declansarii lor. Practic, aisymnetul exercita o forma de tiranie moderata ntruct, pe perioada exercitarii functiei, cumula ntreaga putere, iar celelalte magistraturi erau suspendate. Una din atributiile care revin aisymnetului este aceea de a elabora o "constitutie" sau legile. Din acest punct vedere exista o trasatura comuna ntre Dracon, Zaleucos, Pittacos, Solon sau Clistene. Ceea ce deosebeste pe aisymnet de tiran este durata functiei si modalitatea de desemnare. Aisymnetul este desemnat prin consens, pentru o durata de timp limitata. Functia nu este viagera si, cu att mai putin, ereditara. Aceasta explica de ce Aristotel o defineste drept tiranie electiva. D2). Tirania propriu-zis este defmibila prin alte trasaturi dect acelea legate de sarcina de asymnet. In primul rnd, prin modalitatea de a lua si de a exercita puterea. Cum s-a vazut mai sus, violenta sau forta caracterizeaza acest act. In al doilea rnd, este vorba de tendinta de a permanentiza puterea si de a o transmite ereditar, cu alte cuvinte, de a se constitui "case" sau "dinastii" de tirani. Este cazul Pisistratizilor, Cypselizilor si, mai ales, al unor tirani sicilieni (vezi Gela, Agrigente,Siracuza). In al treilea rnd, trebuie subliniata exercitarea puterii n afara legii, mai exact, prin suspendarea legii si impunerea unei autoritati personale si discretionare. Se adauga asocierea la putere a rudelor, ca si nevoia de realizare a unor aliante externe cu precadere, prin formula casatoriilor "dinastice" (vezi Sicilia). n sfrsit, este necesar sa se atraga atentia asupra faptului ca, dincolo de forta, unii tirani au simtit nevoia 62

altei modalitati de legitimare. Este vorba de spijinul divin (este cazul lui Telines, strabunul Deinomenizilor si al lui Pisistrate). Detinerea unei preotii, de exemplu, hierophantia n familia Deinomenizilor se nscrie perfect n acest efort. Sublinierea valorii personale prin repurtarea de victorii Ia ntrecerile organizate la locurile sacre ale grecilor nu lipseste nici ea. Sunt de amintit, n acest context, odele lui Pindar care glorifica victoriile lui Hieron sau Theron la Olimpia, Delfi si Nemeea care constituie cea mai perfecta ilustrare a acestei practici. Corolarul acestei preocupari l constituie promovarea unei propagande abile menite nu sa glorifice persoana, ci cetatea pe care tiranul o conducea. Este vorba de initierea de lucrari deurbanistica (vezi Atena lui Pisistrate), de ntemeierea de noi asezari care fac din tiran un erou-fondator, de atragerea unor artisti sau literati (vezi Pindar, Eschil, realizarea unei editii scrise a poemelor homerice), de crearea unor veritabile curti stralucitoare prin fast si prin figurile marcante care erau atrase cu abilitate, prin promovarea unei politici externe prestigioase (ntemeierea de subcolonii, cuceriri, crearea de aliante, garantarea securitatii cetatenilor). O ultima trasatura importanta valabila pentru tirania din perioada arhaica si clasica (mai putin n cazul Siracuzei) este nscrierea tiranilor n categoria demagogilor n sensul primar si autentic al cuvntului, adica de aparatori ai demos-ului. Politica agrara, cea fiscala, confiscarile de pamnt si redistribuirea loturilor, unele facilitati economice acordate categoriilor de mijloc, inclusiv ncurajarea colonizarii sunt expresia naturii demagogice a tiraniei vechi. E. Alegerea Atenei drept model constitutional are o explicatie majora. Atena este singurul polis care a cunoscut toate structurile constitutionale ncepnd cu regalitatea miceniana si sfrsind cu un tip de tiranie trzie, n epoca elenistica. Capitolul de fata nu-si propune sa faca un istoric al Atenei si a institutiilor politice care s-au succedat aici, ci sa marcheze, ntr-o forma succinta, modul de functionare a acestui stat n perioada definita prin formula democratia ateniana. Cteva aspecte trebuie sublimate de la nceput. Ceea ce este catalogat drept democratie ateniana este rezultatul unei elaborari treptate care cunoaste reculuri (vezi tirania lui Pisistrate, Atena pna la lovitura lui Ephialte) sau schimbari de structura sub presiune externa (Atena sub Xerxes, victoria lui Lisandru, presiunea 63

macedoniana). Se mai poate spune ca democratia "mai mult sau mai putin veritabila" si-a epuizat relativ repede forta decaznd n ceea ce Polybiu defineste drept ochlocratie. Principiile democratiei ateniene (care trebuie luate cu rezervele de rigoare) ramn: libertatea individului (n principiu absoluta), egalitatea ntre cetateni exprimata prin isonomia (egalitatea n fata legilor) si isegoria (dreptul egal la cuvnt), accesul la functii se face dupa merit (dar exista un loc deosebit pentru familiile prestigioase), statul se afla n serviciul cetateanului (vezi masuri pentru protejarea saracilor, orfanilor, invalizilor). Toate aceste drepturi nu exclud, ci presupun respectul legilor scrise si nescrise, respect obtinut nu prin constrngere, ci prin liber consimtamnt, n sfrsit, exista un criteriu esential pentru a beneficia de aceste drepturi- detinerea cetateniei n conformitate cu prevederile constitutiei lui Clistene si, mai trziu, a lui Pericle, efectuarea educatiei prin sistemul ephebiei si prestarea juramntului de credinta fata de patrie la sfrsitul acestui stagiu, inexistenta unor motive care sa presupuna pierderea temporara sau definitiva a cetateniei. Natura democratica a constitutiei ateniene este subliniata de puterea suverana a adunarii poporului (ecclessia) si de competenta acesteia, de modul de constituire, de componenta si de atributiile consiliului (boule), de modul de constituire si de atributiile tribunalului popular (heliaid) si de modul de accedere la magistraturi, inclusiv la magistraturile mai nalte (archontat, strateg, chiar prim strateg). 1. Suveranitatea demos-ului este exprimata, n primul rnd, prin "universalitatea" adunarii n sensul ca, n principiu, orice cetatean care ndeplineste conditiile amintite mai sus face parte din ea. n realitate, aceasta universalitate nu este niciodata atinsa din mai multe motive: nu exista un quorum obligatoriu cu exceptia celor doua adunari "plenare" care decid asupra cazurilor de ostracism sau de adeia (gratiere, amnistie) si care pretind o prezenta minimala (6000 cetateni); si cnd votarea nu se facea dupa maniera obisnuita (ridicarea de mini), ci prin vot secret; n consecinta deciziile sunt luate de o infima minoritate (cea 2-3 mii persoane din totalul de aproximativ cea 42 000 cetateni presupusi a exista la 431 .H.); nu toti cetatenii au drepturi active, ca atare, nu pot participa la adunare; desi, n principiu, exista o libertate nengradita a cuvntului, n fapt, ordinea la cuvnt trebuie sa respecte o anumita procedura - vrsta, n primul rnd; n sfrsit, este necesar sa se mentioneze si faptul ca nu toate 64

deciziile adunarii sunt aduse la ndeplinire si, mai ales, ca nu toate sunt rezultatul unei deliberari rationale. Unele hotarri sunt pur emotionale si, ca atare, adunarea era convocata din nou, votul initial anulat si se procedeaza la un nou vot. Este cazul adunarii din 428 .H. care a decis asupra soartei mitylenienilor. Existau si alte motive pentru suspendarea unei sedinte. Este vorba de motive de natura religioasa (semne nefavorabile, v. eclipsa, furtuna, alte fenomene naturale considerate a fi expresii ale dezacordului divin). Atotputernicia adunarii este subliniata de competenta ei: numirea si verificarea gestiunii magistratilor; relatii externe (razboi, pace, aliante, primirea si trimiterea de ambasade); votarea legilor (nomo) si a decretelor (psephisma); atributii juridice (judecarea cazurilor de nalta tradare eisangelia, de asebeia (nerespectarea normelor religioase), de ostracism), n general, legate de cauze care atrag pedeapsa cu moartea, exilul, cu sau fara confiscarea averii; atributii religioase (adoptarea de noiculte, situatiile de asebeia), atributii administrative (aprovizionarea, apararea). 2. Organul de lucru al adunarii este sfatul (boule), format, dupa reforma lui Clistene , din 500 de membri trasi la sorti, cte50 de fiecare trib. De subliniat ca erau desemnati prin aceleasi modalitati un numar egal de supleanti pentru situatii de criza, nainte de a arata componenta sfatului sunt necesare doua precizari. Sfatul celor 500 este rezultatul reformei administrativo-politice a lui Clistene (510-509 .H.). Aristotel asociaza un Sfat al celor 400 cu numele lui Solon. Informatia a fost pusa la ndoiala, dar n ultima vreme sursa a fost reabilitata. Pe de alta parte, nu trebuie sa se piarda din vedere existenta paralela a doua institutii de acelasi tip: Areopagul mostenit din epoca arhaica, poate chiar regala, deposedat de atributiile lui politice de catreSolon prin crearea Sfatului celor 400 si a Heliaiei si Boule ca emanatie a adunarii poporului. Fara ndoiala ca a existat o competitie ntre cele doua institutii, transata ntre 480 462/461 .H. n favoarea Areopagului care si-a asumat o serie de sarcini de natura politica. Abia Ephialte la data amintita mai sus a smuls Areopagului atributiile adaugate si le-a redistribuit ecclessiei siHeliaiei. Se poate afirma ca, desi din punct de vedere numeric consiliul pare un organism mic, n realitate, este institutia cu adevarat reprezentativa, ntruct se constituie din delegati ai tuturor triburilor (10), iar forma de desemnare (tragerea la sorti a membrilor) asigura participarea tuturor 65

celor care aveau dreptul (cetatean ireprosabil, fapt dovedit prin dokimasia). Trebuie precizat ca sedintele plenare si nentrerupte erau legate de situatii speciale (n caz de pericol), n mod normal, cele 10 subdiviziuni ale Sfatului (pritanii) preluau atributiile acestuia pe durata unei luni. si tot pritanii, prin epistatul tras la sorti zilnic, rezolvau sarcinile curente, convocau si prezidau consiliul si ecclessia, supravegheau tezaurul, arhivele si sigiliul statului. Principalele atributii ale consiliului erau convocarea si prezidarea sedintelor adunarii, pregatirea si introducerea propunerilor de legi n adunare, aplicarea (uneori si completarea) legilor si decretelor, controlul magistratilor, probleme de politica externa (primirea si trimiterea de ambasadori nainte de a fi prezentati adunarii, fixarea tributului pentru aliatii din liga, elaborarea de proiecte de interes federal); probleme militare (aparare, controlul institutiei efebice, controlul catalogului efebilor, hoplitilor, organizarea cavaleriei; administratia maritima); probleme financiare (buget, licitatii, concesiuni, administrarea teritoriilorsacre, recuperarea arieratelor n perceperea tributului; cheltuieli publice, alocatii, constructii); supravegherea lucrarilor publice; modul de administrare a cultului (n principal, organizarea marilor festivaluri religioase); atributii de politie si justitie (dokimasia,falsificarea registrelor demelor); jurisdictia penala. Pentru cuprinderea acestor atributii consiliul are la dispozitie o serie de comisii: Syllogeis, lexiarechii, tieropoioi, epimeloumenoi tou neoriou, logistai, euthynes, hieropes, un secretar-arhivist asistat de o serie de auxiliari (secretarul decretelor,syngrapheis, secretar-grefier), heralzi. C. Ca si consiliul, magistratii detin o putere delegata de la adunarea suverana. Exista cteva conditii n ceea ce priveste accederea la magistraturi dupa abolirea constitutiei cenzitare a lui Solon. Desemnarea magistratilor se facea prin tragere la sorti sau vot deschis, atunci cnd era vorba de competenta sau de garantia averii. Magistraturile erau colegiale si anuale; nu era permis cumulul de functii; criteriul averii si ereditatea vizau marile magistraturi neretribuite (militare, financiare, religioase); indiferent de natura magistraturii candidatii erau verificati (dokimasia) n tribunal (cei 9 arhonti) si n consiliu, iar la nceputul exercitarii mandatului se depunea, ca si n cazul consiliului, un juramnt; n exercitarea functiei colegii erau egali, solidari, cu responsabilitatea financiara, morala si politica si se aflau sub supraveghere permanenta, 66

erau supusi jurisdictiei penale a consiliului tribunalului si adunarii, erau verificati de logistai si synegoreis si puteau fi depusi, acuzati si chiar condamnati la moarte (v. Alcidiade, strategii de la Argionou). Trebuie subliniat ca aceste reguli au nceput sa fie ncalcate. Manevrele electorale, intrigile, declaratiile false capata treptat un rol tot mai important. Uneori semne divine (v. eclipsa de soare din 424 .H.) sunt invocate pentru a amna alegerea n functia de prim strateg a unei persoane de conditie modesta (v. Cleon). Asasinatul politic ncepe sa se practice si la Atena (v. Ephialte). Paralel cu aceste fenomene se asista si la o oarecare degradare a spiritului civic si o lipsa de respect fata de traditiile religioase (v Alcibiade). Dupa cum reactiile adunarii ncep sa fie controlate de demagogi, de data aceasta n ntelesul peiorativ altermenului. Aceste aspecte negative ce se vor agrava n secolul IV .H. sugereaza ca democratia ateniana evolueaza spre o ochlocratie. Indiferent de aceasta constitutia ateniana ofera un model de democratie directa. f .Regalitatea elenistica Pentru a realiza gradul de ndepartare a ideologiei politice de epoca elenistica de traditiile macedonene si grecesti este necesar sa se sublinieze, n primul rnd, natura regalitatii macedonene. O asemenea analiza este justificata de faptul ca dupa Alexandru au fost instituite case dinastice, n principal, de obrsie macedoneana, mai rar, greaca. Este vorba de consecintele campaniilor lui Alexandru, cucerirea Orientului, lupta pentru mostenirea lui Alexandru si constituirea regatelor elenistice succesoare (ntre 322-281 .H.), urmate de o noua structurare politica, n care s-au mpletit unele traditii macedonene, ceva din ideile politice grecesti si, mai ales, o puternica mostenire orientala. Regele macedonean (inclusiv Filip al -ea si Alexandru) accede la putere prin drept ereditar (prin primogenitura sau, n lipsa, prin cel mai apropiat agnat), dintr-o ginta regala. Nu poate fi investit nsa fara acceptul marii aristocratii si nici nu poate conduce fara a tine seama de opiniile consiliului. Este o regalitate nationala, statut subliniat de titulatura de rege al macedonenilor. Criteriul ereditar agnatic va ramne mostenire si n epocaelenistica. Exceptiile de la acest principiu reprezinta cazuri rarisime (v. Cleopatra). De asemenea, nconjurarea regelui de un consiliu constituit pe criteriul loialitatii fata de persoana sa poate fi si el socotit ca o forma a atasamentului fata de traditie. Corpul de hetairi grupati n jurul persoanei
67

dinastului este binecunoscut din timpul lui Alexandru. Institutia pajilor pe care o rentlnim n toate statele elenistice reprezinta si ea o mostenire. Se va vedea mai ncolo pna unde se va ajunge cu inovatiile. Sigur, se insista foarte mult pe sacralizarea puterii si a persoanei regale ca rezultat al influentei orientale. Nu trebuie uitate nsa cteva mici detalii. Regalitatea macedoneana este la origine charismatica, deci are atingere cu sacrul. Pe de alta parte, nu numai Alexandru, ci si Filip al -lea si creeazagenealogii divine sau eroice. Filip al -lea se considera un Heraclid si aceasta postura fusese acceptata de greci. Alexandru amplifica aceasta mostenire prin adaugarea, la obrsia heraclidica, a descendentei din Ahile (dupa mama sa). Nu stim n ce masura mitul nasterii divine (prin Apolo) pe care-1 gasim la Plutarh este contemporan cu tineretea lui Alexandru sau reprezinta o prelucrare mai noua. Sigur este ca unii diadohi (Ptolemaios, Seleucos), n functie de gradul de rudenie cu Alexandru, si-au ales ca stramos mitic pe Hercule sau pe Apolo. Singurul principiu de origine greceasca este acela de arette n sensul de calitati nnascute si curaj fizic pe care le poseda regii si care se manifesta prin fapte deosebite. Este nsa un concept largit n sensul ca trimite la inspiratia si protectia divina. Ca si regii macedoneni, regii elenistici au atributii religioase, juridice si militare. Numai ca puterea pe care o detin nu mai este controlata de consilii, ci este absoluta si este definita n baza dreptului sabiei (prin victorie, deci) ceea ce a dus la identificarea statului cu persoana regelui, a ereditatii (provine dintr-o familie regala) si a filiatiei divine (de la un erou sau zeu si de la Alexandru eroizat de asemenea), n virtutea acestei puteri absolute, regele concentreaza ntreaga autoritate, tara i apartine si poate dispune de ea prin testament (v. Pergam), este sef militar, seful administratiei, este judecator suprem si legislator. Chiar mai mult dect att este legea ncarnata. Acesta este principiul. Dar regele poate delega o parte din aceste atributii unor persoane nu pe baza pregatirii lor, ci n functie de loialitatea fata de persoana sa, mai exact, n functie de gradul de amicitie cu suveranul. Singurul criteriu obiectiv n aceasta desemnare ramne, n cazul functionarilor superiori (strategi,cancelari, seful administratiei financiare, secretar) apartenenta la comunitatea greco-macedoneana. Elaborarea cultului dinastic nu s-a realizat liniar si nici imediat dupa fragmentarea imperiului lui Alexandru. A depins de tara, de structura 68

etnica si culturala a regatului, de traditiile teologice locale. Uneori este vorba de initiative populare sau determinate de nevoia de a capata bunavointa unor regi. De aceste fenomene se leaga adaugarea unor epitete care subliniaza natura speciala a persoanei si valoarea faptelor realizate (v. Soter si Everget). Semnul divinizarii apare n formula de Neoi theoi (=Zei noi), care beneficiaza de onoruri divine dupa moarte (v. Seleucizii). Regatele n care cultul regal a capatat forme orientale ramn exceptii. Este vorba de Egipt, unde Ptolemeu al -lea a organizat cultul si a naltat un templu pentru parintii morti (271270 .H.), pentru el nsusi si sora sa Arsinoe. Pentru ca prin decretul din Canope (237 .H.), cultul sa devina de tip egiptean, iar din 196 .H. Ptolemeu al V-lea sa-si aroge titlurile si atributiile unui faraon, n celelalte regate evolutia este mai putin spectaculoasa, dar unii regi, precum Antioh al I-lea (223 186 .H.) beneficiaza de un cult n viata. Exceptie de la practica divinizarii fac regii Macedoniei elenistice.

69

X. CONFRUNTRI SECOLELE V-IV

MILITARE N

LUMEA

GREAC

1. Conflicte pentru controlul Marii Egee 1. Conflicte pentru controlul Marii Egee Secolul al V-lea se caracterizeaza prin doua mari confruntari politico-militare care au opus, mai nti, doua tipuri de civilizatie, cea elena si cea orientala, apoi, n a doua jumatate a veacului, au cuprins zone ntinse ale Greciei si ale teritoriilor colonizate de greci, n cadrul Razboiului Peloponesiac. Cel dinti conflict de amploare, asa-numitele razboaie medice, de fapt grco-persane, se consuma chiar n primele decenii ale secolului al V-lea, desfasurarea evenimentelor ntinzndu-se din anul 499 pna n 479, n principal, pacea fiind ncheiata abia n anul 449, dupa actiunile militare ateniene conduse de Cimon n Cipru. Principalele izvoare scrise pentru aceste evenimente sunt de sorginte greaca, cele mai cuprinzatoare informatii se gasesc la Herodot, n Istoriile sale, care au ca subiect tocmai relatarea acestor razboaie, apoi la Diodor, n cartile a X-a si a -a, la care se adauga cronicile din veacul urmator precum si operele unor contemporani ai evenimentelor: atenianul Eschil, poetii lirici Pmdar din Teba si Simonides din Keos. Lipsa unor relatari persane nu ngaduie, din pacate, introducerea n analiza acestei perioade si a punctului de vedere de la curtea Marelui Rege fata de expeditiile care se consumau la marginile imperiului sau. De aceea trebuie avuta n vedere precautia fata de exagerarile elene referitoare la consecintele acestor razboaie transformate de propaganda greceasca, mai cu seama ateniana, n puncte de reper n cadrul luptei elenilor pentru libertate si al impunerii unor principii grecesti dincolo de limitele cetatii.

70

Confruntarile dintre greci si persi ncep n anul 499, o data cu revolta ioniana a cetatilor grecesti din Asia Mica. Supusi ai lidienilor, n vremea regelui Cresus (nca din jurul anului 560), grecii din aceasta regiune trec apoi sub dominatie persana n anul546, dupa victoria lui Cirus asupra lui Cresus. Dintre toate cetatile grecesti doar Miletul beneficiaza de privilegiatul statut de aliat. Dupa venirea lui Darius I la conducerea statului persan (n 522), imperiul ahemenid se extinde spre est pna la valea Induslui, spre nord, chiar daca numai formal, pna n teritoriile locuite de traci, geti si sciti, iar spre vest pna n Libia, insulele din Egeea: Lemnos (care este cucerit), Lesbos si Chios (care accepta supunerea). Doar Naxos refuza sa se predea pna la finele veacului al VI-lea. Dominatia persana este una blnda, popoarele supuse fiind libere sa se conduca dupa vointa proprie, pastrndu-si obiceiurile, cu conditia furnizarii la nevoie a unor contingente militare si a platii unui tribut care se ridica la 400 de talanii pentru lonia, Eolida si Caria si 360 pentru Hellespont si Frigia (un talant echivala cu 60 de mine, adica 6000 de drahme, iar o drahma avea 6 oboli). Totusi la nceputul secolului al V-lea cetatile grecesti se revolta n frunte cu Miletul condus la acea data deAristagoras. Avndu-se n vedere ca, din punct de vedere, financiar plata tributului era suportabila si ca cercetarile arheologice nu atesta existenta unui declin economic n aceasta perioada, nici n cetatile implicate, nici n zona heilespontica, cauzele acestei revolte trebuie cautate mai degraba n atitudinea politica a lui Aristagoras si n schimbarile politice care au loc n cetatile revoltate, ncercnd sa cucereasca fara succes, spre beneficiu persan, cetatea nesupusa nca a Naxosului, Aristagoras, pentru asi masca esecul, agita spiritele n Milet si n alte cetati, multe dintre ele conduse de regimuri tiranice, proclamnd isonomia,nlaturndu-i pe tirani, "pe unii gonindu-i, pe altii trimitndu-i n cetatile lor de bastina" (Herodot, V, 37). Dar noua formula de conducere, prin magistrati si prin cetateni, presupune nlaturarea dominatiei persane. Astfel ca, n cursul iernii 499/498, cnd nca persii nu apucasera sa riposteze, Aristagoras pleaca la Sparta pentru a cere ajutor. Refuzul clar al regelui spartan Cleomenes i ndreapta apoi pasii spre Atena care-i furnizeaza 20 de vase (Herodot, V, 97), la care se vor adauga 5 corabii ale eretrienilor. In 498 ionienii recuceresc, cu sprijinul grecilor de pe continent, Sardesul (mai putin citadela), prilej cu care l incendiaza, dnd foc si sanctuarului zeitei Cibele. Evenimentul ar putea explica similarul comportament persan din 71

timpul represaliilor viitoare si n cazul incendierii Atenei din 480. Persii riposteaza si supun Efesul, moment n care trupele ateniene si eretriene se retrag. In 497 Darius si reinstaureaza dominatia n Hellespont, n numai 5 zile, ne spune Herodot (V,117), apoi n Troada si Propontida. nvinsi n prima faza de carieni, persii i atrag de partea lor, n vreme ce Aristagoras fuge din Milet si este ucis n luptele mpotriva tracilor, n 494 are loc confruntarea navala din Insula Lade, din fata Miletului, unde grecii opun flotei persane (a carei dimensiune, desi exagerata de Herodot care aminteste de 600 de vase, era totusi considerabila) numai 353 de nave din Chios, Lemnos, Lesbos si Samos. Diplomatia lui Darius reuseste sa rupa alianta revoltatilor, este cazul samienilor care se retrag, fiind apoi urmati de cei din Lesbos si o parte a ionienilor. Ramas doar cu aliatii din Chios, Miletul este asediat att pe mare, ct si pe uscat si este nevoit sa se predea n toamna anului 494. Represaliile persane sunt n general dure, populatia fiind deportata, femeile si copiii transformati n sclavi, iar o parte din barbati, care nu i-au urmat n sclavie, sunt ucisi. Cel mai crud episod se petrece, cum era de asteptat, la Milet, n 492, din ordinul Marelui Rege, Mardonios dispune masurarea teritoriului cetatilor, reluarea platii tributului si stabilirea de acorduri juridice cu cetatile grecesti. De asemenea sunt luate o serie de masuri n spiritul democratizarii vietii interne a acestora (Herodot, VI, 43). Aceasta politica pacifista a luiMardonios continua de fapt linia antecesorului sau, Artaphernes, de a reda grecilor "legile lor", chiar daca n unele cetati (Chios,Samos, Lampsacos) se pastrau regimuri de conducere tiranice. Linistirea zonelor de margine ale imperiului depinde de campaniile pe care Mardonios le va ntreprinde dincolo deHellespont, obtinnd supunerea Thasosului si a Macedoniei. Succesul este nsa unul limitat (Herodot vorbeste chiar de o esuare a acestei expeditii terestre soldate cu ranirea lui Mardonios de catre byrgi, VI, 45) si el trebuie dublat de o actiune navala. Sunt trimisi soli care cer supunerea oraselor grecesti. Atena, Sparta si Plateea refuza, dar multe dintre cetati, printre care si Egina, accepta propunerea persana. Naxosul este cucerit si incendiat iar prizonierii sunt transformati n sclavi. Debarcarea persana n Eubeea (490) este nsotita de aceleasi represalii. inta principala aici este orasul Eritreea care daduse ajutor revoltatilor ionieni. Raspunsul atenian la cererea de ajutor a eretrienilor se concretizeaza n trimiterea a 4000 de cleruchi din Calcis care se napoiaza acasa fara sa fi participat la lupta. 72

Eretria capituleaza dupa un asediu de 5 zile si este jefuita si incendiata, iar locuitorii ei sunt luati captivi. Pentru urmatorul pas, atacul contra Atenei, persii aleg debarcarea trupelor terestre, n care un rol important l avea cavaleria, pe plaja de la Maraton (septembrie 490). Conform planului persan o parte a flotei urma sa ocoleasca Atica, pna n apropiere de portul Phaleron si sa astepte pentru debarcare semnalele favorabile ale partizanilor lui Hippias (care i nsotea pe persi n speranta revenirii salepolitice n Atena, ntr-un moment n care armata ar fi fost antrenata departe de oras, n cmpia Maratonului). La acea data colegiul strategilor dezbate intens problema purtarii luptei departe de cetate al carei adept era Miltiade. De aceeasi parere cu el este si polemarhul Callimachos care nclina balanta votului pentru plecarea trupelor si confruntarea cu cavaleria persana. Contingentelor ateniene li se alatura doar 600 de plateeni. Batalia va consacra victoria grecilor a caror tactica de lupta, atacul n fuga si ntarirea puternica a flancurilor, avea sa ia prin surprindere cavaleria si trupele de arcasi persani, chiar daca "mai nainte, chiar si numele de mezi raspndea frica" printre greci (Herodot, VI, 112). Se renunta la debarcarea n Phaleron n pofida faptului ca ajutorul cerut Spartei nu sosise nca din motive religioase. La finele acestei campanii persii se puteau lauda cu luarea Cicladelor si pedepsirea Eretriei n vreme ce la Atena victoria de la Maraton este supradimensionata. Daca Herodot putea sa afirme n Istoriile sale ca atenienii fusesera "primii dintre toti grecii care au nfruntat inamicul n goana si au suportat vedereavesmntului persan", n veacul al FV-lea Isocrates va numi Atena, n Panegiricul sau din 380, "scoala Eladei" si aparatoarea civilizatiei elene. Comportamentul politic atenian de dupa razboiul din 490 marturiseste intentiile sale de anvergura n bazinul egeean. Parosul este atacat datorita colaborarii cu persii, dar actiunea esueaza, iar la ntoarcere Miltiade, desi ranit, este chiar amendat. La Atena au loc ostracizari ale partizanilor lui Hippias (Hipparchos si Megacles, apoi Xanthippos si Aristides). n 483-2 veniturile din minele de argint de la Laurion, a caror exploatare abia ncepuse, sunt puse de catre Temistocle n slujba organizarii flotei de razboi, n 481, ca urmare a amenintarii persane, este convocat congresul panelenic de la Corint unde se pun bazele unei aliante(symmachia) antipersane ce ncredinteaza comanda operatiunilor Spartei. De cealalta parte, noul rege persan Xerses I (486-465) hotaraste cucerirea grecilor. Fiind la nceput de domnie, Xerxesavea nevoie de 73

victorii pentru a-si consolida o guvernare ce urma aceleia a unui mare cuceritor, tatal sau Darius I. ntrziata de revoltele din Egipt si Babilon, expeditia contra grecilor este temeinic organizata pe doua planuri. Pe de o parte, naintarea terestra spre Grecia prin sudul Tracici si Macedoniei (care sunt readuse sub ascultare) este asigurata prin baze de aprovizionare si tabere militare. Pe de alta parte, se urmareste limitarea pierderilor pe mare (nregistrate de campaniile trecute n dreptul muntelui Athos) prin construirea unui canal n Pen. Calcidica. De asemenea sunt amenajate poduri de vase peste Bosfor si Hellespont,nsusi regele, nsotit de suita sa, conduce aceasta incursiune ceea ce marturiseste greutatea politica a campaniei si caracterul sau expansionist spre deosebire de simplele campanii de pedepsire ale lui Darius I. ndemnul la prudenta al oracolului de la Delfi consultat de greci (ngrijorati de aceste pregatiri persane) nu reusesete sa impuna predarea fara lupta. Asadar, reuniti la Corint (481) grecii hotarasc riposta sub comanda Spartei si trimit n trecatoarea Termopilelor (renuntndu-se la pozitii mai nordice situate n Tesalia) trupele conduse de regele Leonidas pentru a stopa naintarea persana spre centrul Greciei. Paralel cu aceasta flota greceasca urma sa opreasca corabiile barbarilor la capul Artemision, n nordul Eubeei. Rezistenta greceasca de la Termopile (480) descumpaneste n prima faza trupele persane, dar n cea de-a treia zi a luptei grecii se vad nconjurati. Leonidas si opreste alaturi pe spartani, tebani si pe cei din Thespiai, trimitnd spre Sud restul armatei. Insa nfrngerea grecilor de la Termopile deschide persilor drumul spre inima Greciei n vreme ce thessalienii si beotienii trec de partea lor. Orasul Delfi este crutat, iar naintarea spre Atena este iminenta. Dupa consultareazeilor, Temistocle ordona prin decret retragerea atenienilor din cetate fie la adapostul cetatii Troizen si la Artemision, fie pe corabii. Putinii aparatori care ramasesera baricadati pe Acropole sunt ucisi n momentul ocuparii si incendierii cetatii, ntre aliatii greci se deschid acum aprige dispute privind organizarea rezistentei. Sparta dorea amplasarea liniei de aparare n istmul Corint-ului, n timp ce Atena, prin vocea lui Temistocle, sustinea necesitatea unei batalii navale prin atragerea flotei persane n dreptul insulei Salamina. Prin mestesugite manevre de culise acelasi Temistocle, temndu-se de o dezagregare a aliantei elene, trimite n secret soli la Xerses pentru a-1 nstiinta de retragerea aliatilor provocnd miscarea ofensiva precipitata a persilor, nghesuite n spatiul strmt dintre 74

insula Salamina si continent, corabiile persane nu pot executa manevrele de lupta necesare (Herodot, VEI, 83-89). Esecul naval din 23 septembrie 480 este agravat de decizia pripita a lui Xerses de a-i decapita pe comandantii fenicieni care-i acuzasera pe nedrept pe ionieni, subrezind astfel coeziunea armatei regale. Cel ce ramne, dupa plecarea regelui, sa reorganizeze trupele persane, stabilindu-si tabara de iarna n Tesalia, este Mardonios care l trimite pe regele macedonean, Alexandru, la Atena cupropuneri de supunere si de ncheiere a pacii. Atenienii refuza att aceste propuneri, ct si pe cele ale Spartei de a suporta cheltuiala trupelor care nu luptau pe ntreaga perioada a razboiului. Atena este atacata din nou de persi si incendiata n 479.Flota ateniana se retrage la Delos n vreme ce flota persana ancorase la Samos. Apelurile ateniene repetate privind trimiterea n ajutor a unor trupe spartane sunt n final satisfacute. Sub comanda regentului Pausanias 5000 de spartani, 35 000 de hiloti si500 de hopliti perieci (Herodot, IX, 29) se deplaseaza n Beotia. Tatonarile si hartuielile de la poalele muntelui Kiteron, unde se instalasera grecii, dau initial cstig de cauza lui Mardonios, dar uciderea acestuia din urma demoralizeaza armata barbara. Retrasi n spatele fortificatiilor de lemn, persii sunt n final nfrnti, doar o parte a armatei reuseste sa se retraga n mars fortat spre Asia Mica. Dincolo de importanta sa militara intrinseca, victoria grecilor de la Plateea (479) capata valoare de simbol, anual se fac sacrificii n memoria celor cazuti, iar la fiecare patru ani aici au loc sarbatorile nchinate libertatii- Eleuteria. Flota aliata a grecilor, aflata sub comanda regelui spartan Leontychidas se ndreapta spre Samos cu intentia de a-1 prelua de la persi. Raspndind vestea eliberarii tuturor grecilor, Leontychidas reuseste sa provoace dezagregarea armatei persane care se vede nevoita sa renunte la serviciile samienilor si milesienilor. In timpul confruntarii de la capul Mycale (479) dezerteaza si ionienii provocnd nfrngerea iminenta a trupelor Marelui Rege. Dupa victorie se intentiona si distrugerea podurilor de vase de peste strmtori, dar, cum acestea fusesera deja rupte, spartanii se rentorc n Pelopones, iar atenienii ocupa Sestosul. Cauzele nfrngerii persilor, cu mult mai numerosi dect grecii, rezida, n principal, n calculele gresite ale lui Xerses si n psihologia gresita a acestuia. Totusi evenimentele ulterioare vor arata ca acest conflict era departe de a se fi ncheiat. Lupta mpotriva persilor continua sub egida Atenei care proclama deschis intentia de a-i elibera pe toti 75

grecii din Asia Mica de sub dominatie persana. acest scop se nfiinteaza alianta maritima cunoscuta sub numele de Liga de la Delos (478/477) alcatuita din cetatile de coasta si insulare ale Egeei la care Atena va participa n calitate de membru fondator si de "presedinte". Primul succes notabil al acestei aliante este repurtat la Eurymedon n 467 de catre atenianul Cimon, fiul lui Miltiade, eroul de la Maraton, n 460, n fruntea a 200 de corabii, Cimon se ndreapta spre Cipru, cucerind Marion-ul si Kition-ul, nsa moartea lui va ncheia capitolul victoriilor relative n fata persilor. Expeditia dezastruoasa din Egipt afecteaza att pozitiile cstigate n bazinul est-egeean, ct si bunele relatii ale Atenei cu aliatele sale din Liga. Se deschid tratative de pace cu persii, purtate n numele Atenei de Callias. Fie ca tratatul de pace s-a ncheiat acum, n 449, fie ca discutiile s-au finalizat doar cu un acord verbal (Theopompos considera n fr. 153 si 154 ca alfabetul ionian care s-ar fi folosit la redactarea documentului nu patrunde n Atica mai devreme de anul 404), cert este ca atenienii nu mai trimit trupe n Egipt si Cipru. Diodor precizeaza ca pacea asa-numita a lui Callias stipula ca "toate cetatile grecesti din Asia trebuie sa fie autonome", persii nu aveau voie sa seapropie la o distanta mai mica de trei zile de mers pe jos (o zi calare) si se stabilea o limita de naintare a flotei persane pe linia PharsaelisBosforuI tracic, n ceea ce-i priveste pe atenieni, acestia trebuiau sa se abtina de a mai ataca teritorii persane. Respectat initial, acordul este rennoit n anul 423, nsa, n timpul Razboiului Peloponesiac Atena intervine, n 413, n favoarea Sardes-ului care se revoltase mpotriva persilor. Drept raspuns regele persan va ncheia o serie de trei tratate cu Sparta, ntre412/411, ce proclama reinstaurarea dominatiei ahemenide pe coasta ionica n schimbul ajutorului financiar si naval (acesta din urma ramnnd doar la stadiul de intentie) acordat spartanilor aflati n razboi cu Atena.
***

Aceste conflicte au avut consecinte importante att n ceea ce priveste viitoarele raporturi ale grecilor cu lumea orientala, ct si la nivelul relatiilor din interiorul lumii elene. Victoria de la Salamina demonstrase, n opinia grecilor, superioritatea lor n fata persilor si n egala masura spulberase mitul invincibilitatii flotei regelui persan. Adepta a unei politici de egalare a prestigiului si statutului spartan, Atena va initia un amplu program de 76

fortificatii paralel cu nfiintarea unei aliante (symmachia) cu cetatile din Ciclade si de coastele Marii Egee. In ceea ce priveste fortificatiile, trebuie facuta precizarea ca atenienii vor construi timp de 35 de ani, ncepnd cu 478, mai nti un zid de aparare a orasului din caramizi nearse asezate pe un soclu de piatra (atestat arheologic), pe o lungime de 6 km, ntregit pe latura nordica a acropolei n timpul lui Temistocle si pe latura sudica n vremea lui Cimon. Apoi, ntr-o a doua faza de constructie, vor lega orasul de mare: de mai vechiul port Phaleron si de Pireu cu cele trei porturi (Zea n centru, Mounichia n est si Kantaros n nord-vest). Ampla retea de ziduri permitea o rezistenta ndelungata n caz de atac terestru datorita putintei de aprovizionare pe mare. Dupa spusele lui Tucidide, I, 93, 6, n conceptia artizanului acestei constructii, Temistocle, marimea si grosimea zidurilor aveau sa contribuie la respingerea dusmanilor, n plus pentru "paza (trebuia) sa fie nevoie de oameni putini, chiar dintre aceea care nu sunt buni la nimic altceva, caci pe ceilalti avea sa-i mbarce pe corabii". Pireul capata o valoare mai mare dect "orasul de sus" (Tucidide, I, 93, 7) fiind considerat ca ultimul punct de rezistenta n cazul cuceririi cetatii. Paralel cu aceste preocupari si ncepnd cu anul 479, Atena fructifica situatia postbelica n care se gaseau membrii aliantei din 481 de la Corint. Excesele spartanului Pausanias i mpinge pe fostii aliati sa se apropie de Atena ai carei conducatori (Cimon si Aristides) erau destul de populari, cu att mai mult cu ct Sparta este adepta unei politici active doar n Grecia continentala, si ndeosebi n Pelopones, n timp ce Atena parea dispusa sa-si asume responsabilitatea luptei pentru eliberarea grecilor de sub autoritatea persilor. Astfel, n primavara anului 477, se ncheie n jurul Atenei, o alianta n care Aristides jura "sa aiba aceiasi prieteni si aceiasi dusmani ca si ei (ionienii)", juramntul fiind pecetluit prin aruncarea unor blocuri de fier n mare (Aristotel,Constitutia atemenilor, 23, 5; Plutarh, Aristides, 25,1). Flota ligii urma sa fie construita prin contributia comuna a membrilor ei, stabilita per total la 460 de talanti, dupa afirmatia lui Tucidide (I, 96,2). Liga de la Delos functioneaza ca o alianta militara ofensiva si defensiva, dar si ca un ansamblu politic (lipsit totusi de coeziune) al carui centru religios era sanctuarul lui Apolo de la Delos unde se pastra si tezaurul propriu. Atena este hegemon (detine conducerea), iar ceilalti membri sunt autonomi, votul atenian fiind, nsa, egal cu cel al aliatilor grupati ntr-un consiliu. 77

Strngerea fondurilor revine Atenei care se considera ndreptatita sa intervina n cazul refuzului platii contributiei sau n caz de secesiune. Aceste prevederi sunt de la nceput ncalcate. Sub pretexte religioase (aducerea acasa a osemintelor lui Tezeu, unificatorul Aticii), Cimon pune stapnire pe Insula Skyros si transforma populatia ei n sclavi, nlocuind-o cu colonisti-militari atenieni numiti cleruchi. Trece apoi n Eubeea si sileste Carystosul sa adere la liga. Ca urmare a acestor actiuni si a asedierii Naxosului (potrivit lui Tucidide, I, 98, 4 - prima cetate aliata aservita), Thasosul, care beneficia de veniturile minelor din Pangeea avea o flota importanta, ncearca iesirea din alianta n 465.Abia dupa doi ani de confruntari Atena l readuce la ascultare, impunndu-le tasienilor distrugerea fortificatiilor, predarea flotei,abandonarea posesiunilor din Tracia si plata unei despagubiri de razboi. Dupa 462 Atena si creste influenta n Ahaia, Delfi, Beotia, Argos, Megara. Apoi se lanseaza imprudent n campanii militare n teritorii negrecesti. Este vorba de expeditia din Egipt dintre 459-454, extrem de costisitoare si soldata cu mari pierderi omenesti ntr-un moment n care acasa este antrenata alaturi de Megara n conflictul mpotriva Corintului si Epidaurului. n 457 intervine n confruntarea dintre spartani si focidieni, n favoarea acestora din urma, dar este nfrnta la Tanagra. Recuperarea terenului pierdut n Focida si Beotia (mai putin n orasul Teba) va fi urmata de expeditia n jurul Pelopones-ului cnd obtine aderarea la liga a Ahaiei si semnarea pacii pe cinci ani cu Sparta, n454 atitudinea atenienilor se modifica radical. Ca urmare a esecului din Egipt, tezaurul ligii este mutat la Atena. Din aceste moment gestionarea efectiva a tezaurului cade practic exclusiv pe seama atenienilor. Dar relatiile cu aliatii se vor nrautati mai cu seama dupa semnarea pacii lui Callias care, n opinia unora dintre membrii ligii, anula scopul existential al symmachiei). ntre447-446 Penele trebuie sa faca fata levoltelor din Beotia (unde doar Plateea ramne fidela), din Eubeea, Megara (sprijinita de Corint), Sicyona si Epidaur. n urma patrunderii unei armate peloponesiace n Atica, problemele din Eubeea sunt transate rapid asa cum pare sa o dovedeasca textul epigrafic referitor la Calcis care se angaja astfel: "nu ma voi separa de atenieni prin nici un viclesug, vorba sau act, nu voi sprijini pe nimeni s-o faca; orice neregula o voi anunta atenienilor, voi plati atenienilor tribut cum am fost convins s-o fac, voi fi ct mai mult posibil cel mai bun si fidel aliat" (Meiggs-Lewis, GHI nr. 78

52). Cum Sparta nu insista pentru moment n actiunile sale din Atica, se ncheie o pace pe treizeci de ani n anul 446 (Tucidide, I,115). Reprimarea violenta a ncercarilor de iesire din liga continua si n cazul Samos-ului (membra fondatoare) din anul 440 (cele8 luni de lupta au costat Atena ntreaga contributie pe anul n curs plus 1404 talanti din veniturile proprii). Deceniul 6 al secolului al V-lea este marcat si de ncercari de reoganizare a Ligii delio-atice. n 447 decretul lui Cleinios (IG I3, 34) stabilea sarcina exclusiva a Atenei de a strnge contributia (a carei plata se facea n martie-aprilie, la Marile Dionisii), de a alcatui consiliul, trimitnd magistrati si inspectori atenieni n cetatile membre. Sunt stabilite patru zone de percepere a taxelor: lonia, Insulele, Tracia si Hellespontul, la care se adauga o a cincea zona - Caria. Cam n aceeasi perioada decretul lui Clearhos impunea folosirea monedei, a greutatilor si a unitatilor de masura ateniene n toate cetatile aliate. Tot acum Atena si consolideaza pozitiile pe coasta Tracici (nfiintnd Amfipolis n 437/36), zona bogata n mine de aur si lemn de constructie, pe de o parte, si, pe de alta parte, n Pontul Euxin (si impune controlul n Sinope unde atenienii si mpart casele si domeniile tiranilor-Plutarh, Penele, 20 si stabileste cleruchi atenieni la Amissos, Nymphaion si Astacanos). La finele anilor treizeci ajunge sa aiba relatii cu cetati din Insula Sicilia (Segeste, Rhegion, Leontinoi). Aceasta politica de anvergura pare sa aiba doua mari componente. Una este data de aspectul comercial al masurilor luate de Clearchos si de consecintele acestora. S-a vorbit de un "imperiu maritim comercial" atenian, dar unificarea monetara si comensurarea schimburilor pare legata mai degraba doar de activitatea care se desfasoara n Pireu si nu este nsotita de o politica sustinuta la nivelul relatiilor comerciale dintre celelalte cetati membre ntre ele; n plus Antichitatea clasica nu cunoasteexistenta unei (sau a unor) conceptii economice nchegate. A doua componenta rezulta din masurile politice si juridice. Atena sustine regimurile democratice (fiind chiar exportatoare de democratie- Tucidide, , 37, 1) din cetatile aliate, instituie magistrati temporari care supravegheaza aplicarea decretelor, protejarea atenienilor sau a strainilor care aveau privilejii acordate de Atena. Pentru fiecare victima ateniana se percepea o amenda de 4 talanti. Cleruchii colonizati n cetatile membre beneficiaza de distributii locale de pamnt cu pastrarea cetateniei ateniene si de aceea si de tribunale proprii. Controlul exercitat de Atena se raporta 79

la propriii ei cetateni si la optiunea politicii externe a aliatilor care ar fi putut afecta hegemonia sa n liga, astfel ca nu se poate vorbi nici de existenta unui "imperiu teritorial" atenian. Coalitia maritima va lupta cu sorti de izbnda schimbatori n Razboiul Peloponesiac, pierderea acestuia din urma echivalnd cu obligativitatea (impusa de spartani) de a desfiinta liga n anul 404. 2. Razboiul Peloponesiac Al doilea mare conflict n care au fost antrenate cetatile grecesti, de data aceasta ntre ele, a fost Razboiul Peloponesiac. Lumea greaca cunoscuse apogeul n momentul izbucnirii acestui conflict. Atena si definitivase democratia, mai mult chiar, o "sustinea" cu succes si n alte cetati, daca este sa dam crezare spuselor lui Pericle prin grija lui Tucidide; Sparta ncremenise n regimul sau oligarhic, desi corpul de cetateni spartan nu este nicidecum static, chiar pare ca "se primeneste" avnd n vedere amintirea de catre Xenofon a acelor neodamodeis (noii cetateni) si hypomeiones (inferiorii) n evenimentele tulburi din anul 397. Protagoniste ale unui conflict care se va ntinde pe mai bine de un sfert de veac, cele doua cetati nu vor mai fi la fel la finele lui, n pofida revenirilor din punct de vedere economic si a refacerii unei oarecare stabilitati interne a regimului politic. Nu-i mai putin adevarat ca, datorita calitatii lor de conducatoare ale unor aliante de cetati (Sparta ca lider al Ligii Peloponesiace, iar Atena ca hegemon al Ligii maritime de la Delos), conflictul ateniano-spartan este de fapt un conflict ntre doua "blocuri politicomilitare". Cele mai importante informatii privind acest razboi le obtinem de la istoricul Tucidide care n lucrarea sa despreRazboiul Peloponesiac ofera analiza pertinenta a primilor douazeci de ani ai conflictului pe care Xenofon n cartile I si a -a dinHelenicele l continua pna la final. Date despre personalitatile implicate n aceste conflict-maraton, de o factura mai mult morala, si oarecum de ordin secundar, data fiind perioada lor de redactare (secolul al -lea p. H.) se pot gasi la Plutarh (n biografiile unor personalitati marcante ale epocii: Penele, Nicias, Alcibiade, Lisandru). Mai putin numeroase sunt informatiile oferite de Aristotel n lucrarea sa Statul atenienilor (sau Constitutia ateniana) si de PseudoXenofon, Statul atenienilor (sauPamfletul batnnului oligarh).
80

Tucidide insista pe larg asupra cauzelor generale subliniind rivalitatea dintre cele doua ligi: Liga Peloponesiaca si Liga maritima de la Delos. Participant la aceste evenimente, Tucidide opereaza clar distinctia ntre aceste cauze de ordin general si altele particulare precum si fata de simplele pretexte, n cea de pe urma categorie ar intra o serie de conflicte ntre Atena si aliati ai Spartei. Astfel n 435 .H. Epidamnos-ul, colonie a Corcyrei cere ajutor acesteia n legatura cu invaziile barbarilor din mprejurimi aliati ai oligarhilor de curnd rasturnati de la putere. Interese politice si comerciale o mpiedica pe Corcyra, care avea la acea data tot un regim oligarhic, sa intervina, n acest moment Epidamnos-ul apeleaza la Corint, metropola a Corcyrei. Corcyreienii asediaza Epidamnos-ul si reusesc sa nfrnga si flota corintiana trimisa n ajutor. Contraatacul corintian care urma sa se desfasoare va determina cetatea Corcyra sa ceara ajutor Atenei n anul 433. Se destrama astfel pacea de treizeci de ani care fusese stabilita ntre atenieni si corintieni (membrii ai Ligii Peloponesiace), iar batalia navala de la Sibote din acelasi an va da cstig de cauza, pe moment, Corcyrei si Atenei, chiar daca aceasta din urma nu distruge, desi avusese ocazia, flota corintiana. n aceeasi perioada relatiile dintre Atena si Megara (aliata a Spartei) se nrautatesc datorita masurilor economice luate de Pericle. Este vorba de doua decrete: unul care hotara confiscarea marfurilor megariene deja existente pe pietele atice, din ratiuni religioase, iar cel de-al doilea care intrezicea negustorilor megarieni sa mai patrunda n Atica. In fine, un ultim pretext al conflictului spartano-atenian l constituie afacerea Potideei. n 432 . H. Potideea, colonie a Corintului, dar membra a Ligii de la Delos, este nevoita sa ceara iesirea din Liga la instigarea regelui macedonean, Perdiccas. Atena riposteaza si o obliga sasi darme zidurile, conflictul, inevitabil, implica deopotriva interventia corintienilor si a atenienilor. Ambasadele trimise de Sparta la Atena indica faptul ca spartanii nu erau nca pregatiti sa intre n conflictul care deja ncepuse. Cum demersurile diplomatice nu se vor ncheia cu un rezultat pozitiv razboiul va ncepe efectiv n primavara anului 431 . H. si va cunoaste doua mari etape.

81

I. Prima etapa - 431-421 . H. - razboiul lui Archidamos

ntre 431427 au loc cele dinti cpnfruntari pe uscat. Prima atacata este mai vechea aliata a Atenei, Plateea, de catre cetatea Tebei, asociata a Ligii Peloponesiace. Atacul este respins de populatia plateeana, mai mult chiar, prizonierii tebani sunt ucisi fara a se mai ncerca negocieri cu Teba. In acest moment Sparta va porni sa atace Atica. Atena riposteaza, Pericle pune n practica strategia "zidurilor lungi" invitnd locuitorii de la tara sa se retraga n oras. Din pacate, acum izbucneste n cetate o epidemie (provocata probabil de un virus adus de o corabie egipteana) generatoare de pierderi masive si de nemultumiri generale n urma carora Pericle este destituit, n 429 Pericle este reales strateg, dar moare curnd. Reculul militar al Atenei este imediat. Totusi, strategii reusesc sa nfrnga la Naupactos, gratie lui Phormion, trupele corintiene, n vreme ce Plateea trebuie sa faca fata asediului regelui spartan Archidamos. Dupa doi ani, n 427, Plateea cade prada spartanilor si, n pofida promisiunilor unei judecati drepte, cei ramasi n viata (cea 200) sunt masacrati, n amintirea tebanilor ucisi cu 4 ani nainte. Cetatea este distrusa din temelii, iar solul este cedat Tebei. O puternica lovitura este data Atenei prin revolta cetatii Mytilene (principalul oras al I-lei Lesbos), care, n 428, ncearca fara succes (chiar face apel la Sparta) sa iasa din Liga delio-atica. Locuitorii din Myttilene sunt nfrnti, iar solul cetatii este mpartit colonistilor atenienicleruchilor. n aceste conditii, Atena (protagonistii pe plan internerau Cleon, cu o pozitie mai radicala, Dernostene, si, ulterior, se va remarca Nicias, cu vederi pacifiste) decide ncercuirea Peloponesului si atacarea unor zone de coasta vestice (se ncerca sa se ajunga din nou, pe mare, n ajutorul Corcyrei, prin ocolirea sudica a Peloponesului): flota condusa de Dernostene face o escala la Pylos (425) care se fortifica iar spartanii trimisi n ajutorul Pylosului sunt luati prizonieri si tinuti n Insula Sfacteria. Se ncearca santajul schimbului de prizonieri. Sparta propunencheierea pacii, dar Atena (mai sigura pe ea din pricina demonstratiilor navale din jurul Sfacteriei) refuza. Dupa ce atenienii pierd controlul asupra Beotiei (lupta de la Delion), Sparta se hotaraste (424) sa atace Amphipolis-ul, unul din punctele de aprovizionare cu lemn si alte materiale de razboi ale rivalei sale si totodata colonie ateniana n Tracia. Generalul Brasidas organizeaza un mars fortat pna n Tracia, cu o viteza care ia prin surprindere logistica ateniana. Strategul Tucidide (istoricul)

82

nu reusest sa ajunga la timp pentru apararea Amfipolis-ului si este exilat (se retrage si ncepe sa scrie istoria acestui conflict), n 422 Cleon moare sub zidurile Amphipolis-ului, ncercnd zadarnic sa-1 recucerreasca, dar si spartanii l pierd pe Brasidas. Se cere de ambele parti pacea. Cele doua strategii planuite n debutul operatiunilor adusesera cetatilor combatante n egala masura pierderi. Pericle planuise sa duca un razboi de uzura al inamicului, concetatenii sai, aprovizionati pe mare, fiind feriti la adapostul "zidurilor lungi". In vremea aceasta Sparta concepuse o strategie de invadare continua a spatiului rural al Aticii si de provocare a ct mai multor pierderi adversarei sale. Cu toate acestea, ntre 427-422 nu au existat dect cinci asemenea invazii spartane n zona agrara a Aticii: 431. 430 - cea mai lunga, de 40 de zile, 428, 427 - cea mai violenta, 425- de scurta durata ca urmare a evenimentelor militare de la Pylos. Astfel ca ogorul atic este aproape n permanenta cultivat. Oricum, la capatul a zece ani de lupte, ambele tabere, obosite, sunt nclinate sa ceara pace. n 421 pacea, asa numita a lui Nicias, se ncheia pe o perioada de 50 de ani cu revenirea la statutul dinainte de razboi: teritoriile cucerite si prizonierii trebuiau sa fie restituiti de catre ambele tabere, se prevedeaccesul liber n sanctuarele panelenice, cu garantarea independentei sanctuarului de la Delfi. . A doua etapa: 421-404 . H. n perioada imediat urmatoare, 421-416, conditiile pacii nu sunt respectate de nici una din parti, mai mult, Corintul, Elisul, Teba si Megara (toate aliate ale Spartei) refuza sa semneze acest tratat. Pe scena politica ateniana si face aparitia Alcibiade, nepot al lui Pericle si elev al lui Socrate, care promoveaza o politica violenta, de reluare a ostilitatilor, n consecinta, este initiata o strategie de alianta cu Argosul pentru a dezintegra Liga Peloponesiaca, Operatiunile se desfasoara n Arcadia, iar spartanii obtin o mare victorie la Mantineea, n august 418. n 416 locuitorilor din Insula Melos li se impune, de catre Atena, intrarea n Liga maritima, dar, ca urmare a refuzului lor, sunt masacrati. Atena voteaza, n pofida opozitiei lui Nicias, plecarea n expeditia costisitoare din Sicilia, ntre 415-413, pretextnd ca ofera ajutor la chemarea cetatii Segeste, atacata la rndul sau de Selinonte si de Siracuza. Dupa perioada tiraniilor, a influentei si hegemoniei siracuzane Insula Sicilia trecea printr-o serie de
83

modificari de regimuri politice. Este vorba, n principal, de instaurarea unor regimuri democratice si resorbirea unor conflicte interne ntre vechii cetateni si mercenarii care-i sprijinisera pe tirani si care primisera n schimb drepturi civice. Totusi Siracuza nu renuntase la pretentiile sale hegemonice, de aceea atacul din anul 416 asupra Segestei va prilejui manifestarea spiritului belicos pentru Alcibiade. In ajunul plecarii, statuile de la raspntii ale zeului Hermes sunt mutilate; facut raspunzator, Alcibiade (care reusise sa ridice ancora n drumul sau spre Sicilia, n calitate de comandant alaturi de Nicias si Lamachos) este rechemat npatrie, dar fuge si se retrage la Sparta unde divulga o parte din pregatirile militare ale Atenei. El sfatuieste Sparta sa ocupe colina Deceleia din apropierea Atenei pentru a dobndi un important punct strategic n Atica; totodata sunt pierdute de atenieni minele de argint de la Laurion. Expeditia din Sicilia se dovedeste a fi un mare dezastru. Incapacitatea lui Nicias de a profita de victoriile initiale repurtate asupra Siracuzei, ezitarile sale de retragere atunci cnd nca mai putea sa o faca n siguranta permit Spartei, sosita n ajutorul siracuzanilor si corabiilor acestora din urma (echipate cu o prora de tip corintian cu care vor spinteca navele ateniene, Tucidide, 34, 5 si 36, 2-5) sa rastoarne complet situatia n perioada august 414-august 413 si sa captureze ntreaga armata rivala. Conducatorii atenieni, Nicias si Demostene care sosise mai trziu n Sicilia, sunt executati, iar soldatii fie transformati n sclavi, fie ucisi. Consecintele acestui dezastru sunt importante, Atena pierde cea 50 000 de oameni dintre care 12 000 de atenieni si mai mult de 200 de vase. Se impunea refacerea flotei, dar resursele erau mai mult dect insuficiente. Este nevoie sa se apeleze la fondul de rezerva de 1000 de talanti constituit de Pericle la nceputul razboiului n timp ce strngerea contributiei membrilor Ligii delio-atice este aproape imposibila din cauza revoltei acestora si a ncercarii de a iesi din alianta. Cetatile din Ionia tree de partea Spartei (acum aliata a statului persan ca urmare a efortului diplomatic al lui Alcibiade) care preia, n vara anului 412, controlul asupra coastelor Asiei Mici colabornd cu satrapii persani. Desi Atena riposteaza folosindu-si baza navala pe care si-o crease n Samos, reusestesa-si mai pastreze doar Lesbosul, restul caznd, inclusiv Rodosul, n minile spartanilor condusi la aceasta data de Alcibiade. Dificultatile atenienilor se nmultesc ca urmare a crizei politice din interior. Acum 84

(411) are loc n Atena o lovitura de stat care provoaca rasturnarea regimului democratic si reinstaurarea regimului oligarhic al celor 400.Vechea constitutie este abolita, indemnizatiile (mistho) sunt desfiintate, mai ales pentru judecatori, iar puterea n cetate este ncredintata unui sfat alcatuit din 400 de membri alesi astfel: 5 cetateni alegeau 100 de membri care la rndul lor mai cooptau alti 300. Este nfiintata o noua adunare a poporului alcatuia din 5000 de persoane, adunare pe care noul sfat o putea ntruni "atunci cnd va gasi de cuviinta" (de altfel, aceasta nu va fi nicicnd reunita). Noul regim nu reuseste sa obtina nici ajutorul persilor, nici sa ncheie pacea cu Sparta, n interiorul celor 400 se nasc divergente de opinie, pe de o parte, exista gruparea concentrata n jurul lui Theramenes care dorea ncredintarea puterii celor 5000 si refuzau sa tradeze interesele Atenei, pe de alta parte, cea influentata de Peisandros, Antiphon si Phrynichos care erau gata sa plateasca orice pret pentru a se mentine la putere. La finele verii lui 411 cei 400 cedeaza puterea celor 5000 ca urmare a presiunilor hoplitilor, iar perioada imediat urmatoare se caracterizeaza prin efortul Atenei de a reveni la un regim democratic. Vechii protagonisti sau simpli partizani ai regimului oligarhic sunt fie asasinati (cazul lui Phrynichos), fie condamnati fara judecata la moarte sau exil cu pierderea drepturilor civice. Dupa dezastrul militar din Eubeea, Alcibiade se rentoarce acasa si reorganizeaza rezistenta navala. De asemenea, "drumul pinii", spre sudul Traciei si Pont, este restabilit prin victoriile ateniene la Kynossema, Abydos si Cyzic. Ultima victorie navala a Atenei (cu un efort militar deosebit- sunt nrolati chiar si metecii n schimbul promisiunii de acordare a cetateniei) este cea de la Arginuse (406), dar, din pacate, numarul mare de naufragiati atenieni, rezultati din aceasta lupta, este capul de acuzare pentru condamnarea generalilor victoriosi ntorsi n Atica. Pe fondul acestor intransigente si tulburari interne, Sparta(avndu-1 pe Lisandru, drept comandant al flotei), ajutata de flota persana (a regelui Cirus cel Mic), reuseste sa cstige controlul Hellespontului prin victoria de la Aigos Potamos (405). Fara putinta alimentarii pe mare, cu un teritoriu agrar devastat, cu un sistem de aliante devenit nefunctional si situatie interna tulbure, Atena este nevoita sa ncheie pacea n 404n conditii extrem de dezavantajoase: era obligata sa-si darme zidurile, mclusiv din jurul Pireului, sa renunte la flota de razboi, pastrndu-si doar 85

12 vase de comert (de fapt aceasta echivala cu destramarea ligii maritime), sa cedeze prizonierii, sa predea exilatii, sa aiba de prieteni doar pe cei ai spartanilor, "sa urmeze pe lacedemonieni pe uscat si pe mare oriunde i-ar conduce" (Xenofon, Hellenicele,, 2, 20). Sparta si instaura garnizoane militare n toate cetatile cucerite, conduse de harmostoi, sprijinind instaurarea unor regimuri oligarhice (Diodor, XIV, 10, 11), iar hegemonia sa (asigurata si prin plata unui tribut anual de 1000 de talanti) este sustinuta de statul persan. Analiza evenimentelor care se vor petrece dupa capitularea Atenei impune distinctia ntre consecintele imediate ale acestei ndelungi perioade de confruntari militare si cele care apar pe o perioada mai mare de timp, marcnd practic toata prima jumatate a secolului al IV-lea. n ceea ce priveste consecintele imediate, trebuie spus ca, pe plan extern, Atena pierde pozitia sa de hegemon al lumii egeene, n favoarea Spartei, n vreme ce pe plan intern face fata unor noi modificari de regim politic, n martie-aprilie 404 cu sprijinul direct al spartanului Lisandru se instituie asa-numitul regim al celor 30 de tirani. Excesele acestora nsa vor pecetlui soarta acestui regim tiranic, democratii exilati se rentorc n Phyle, apoi se fortifica n rada Pireului sub conducerea lui Trasybulos. Tiranii sunt alungati, iar n Atena functionau practic trei grupari politice, cea a democratilor din Pireu, tiranii refugiati si fortificati la Eleusis si oligarhii moderati- cei ramasi n cetate. Regele Pausanias intervine n favoarea instaurarii democratiei la Atena, august-septembrie 403, si a mpacarii taberelor politice. Din punct de vedere economic, imediat dupa razboi se face simtita n ambele tabere o criza agrara, dar este vorba de o criza de scurta durata totusi, la fel ca si fenomenul de migrare a populatiei catre spatiul urban, resimtit imediat dupa razboi, de exemplu n Atena, unde statul va trebui sa sustina prin fonduri speciale (misthoi) pe saraci. Pe termen ndelungat conditiile de razboi prelungit au prilejuit importante transformari ale armatei: apelul la mercenari, expeditii de lunga durata si la distante mari, modificari ale tehnicii militare si tacticii de lupta (se renunta la falanga grea n favoarea celei usor narmate, mai mobila, au loc specializari ale tehnicii de asediu, se generalizeaza fenomenul merceneriatului). Lumea greaca va cunoaste pulverizarea valorilor comune civice, tot mai des se apeleaza la subsidiile acordate de particulari, paralel cu conturarea unor cariere publice (militar-politice) individuale (cazul lui Cleon, Alcibiade - la atenieni, Lisandru - la 86

spartani). Din punct de vedere social au loc importante mutatii: un mare numar de prizonieri de razboi aleg, ca apatrizi, alta cale de supravietuire ulterioara, n afara valorilor agrare ale cetatii lor de originemai ales n cazul Atenei, iar pe plan intern istoriografia moderna vorbeste de nlocuirea lui homo politicus din secolul la V-lea cu homo oecumenicus, mai aplecat, asadar, catre activitatile lucrative. Sub aspect politico-militar se redeschide problema raporturilor dintre lumea greaca si statul ahemenid, iar n ceea ce priveste relatiile dintre diferitele poeis-un grecesti se instituie o situatie de razboi cvasi-permanent n prima jumatate a sec. al FV-lea . H., prilejuind cucerirea lor de catre macedoneni. 3. Crizapolis-ului grec si conflictele ntre cetatile grecesti n sec. IV .H. A. Criza polis-ului grec Urmarile Razboiului Peloponesiac s-au facut simtite att n plan intern, ct si n cel extern, cel putin n prima jumatate a secolului IV .H. Aceasta perioada s-a impus ca una de profunda criza care a atins toate aspectele vietii social-economice si politice si care s-a soldat cu disparitia polis-ului ca forma de stat. Lupta pentru hegemonie dintre Atena si Sparta a cuprins ntreaga Elada, provocnd "attea nenorociri (....), cum nu s-au mai ntmplat altele ntr-un spatiu egal de timp. Caci niciodata attea cetati cucerite n-au fost prefacute n ruine, (....) niciodata attia oameni exilati si att macel, fie din cauza a nsasi razboiului, fie din a revoltelor" scria Tucidide, unul din martorii acelor timpuri (Razboiul Peloponesiac, I, 23, 1-3). Este frnt echilibrul sistemului autarhic al polis-ului, care intra ntr-o adnca criza. Astfel, aproape tot teritoriul agricol din Atica a fost pustiit, iar cea mai mare parte din cultivatori si parasesc loturile, n lipsa mijloacelor necesare de munca, n aceste conditii asistam la concentrarea proprietatilor funciare (cumpararea pamntului pe pret de nimic de la familiile saracite) n minile unui grup limitat de cetateni avuti, in special n zonele agricole, cum ar fi Tesalia, Beotia, Sparta. Acapararea pamntului n Sparta a fost accelerata de o lege (promulgata de un efor cu numele Epitadeus) privind dreptul de testare si donare (cea 400 . H.), care practic legaliza nstrainarea acestuia, transformndu-i pe fostii proprietari n hipomeioni (cea mai joasa categorie de cetateni) sipulveriznd n ritm galopant societatea "egalilor", care n prima jumatate a sec. TV . H. a fost redusa la 1500 de persoane, iar n a doua jumatate -la 1000. n Politica (, 6, 10-11), Aristotel remarca aceasta stare de fapt,
87

mentionnd ca "Pamntul (n Sparta) este n mna ctorva indivizi.-.pe lnga aceasta doua cincimi ale pamntului sunt concentrate n minile femeilor", n Tesalia se consolideaza o noua categorie sociala, cea a noii aristocratii funciare. Specializarea pe culturi mai intensive, cum ar fi vita de vie, pomi fructiferi, a contribuit la cresterea puterii economice a acesteia. Xenofon (Istoria Greciei, VI, 4, 29) ne face cunoscut cazul lui lason, unul din cei nou mproprietariti, care sacrifica pentru templul de la Delfi 1000 de boi, 10.000 oi si alte vite ntr-o singura transa. Pauperizarea accentuata a populatiei a determinat scaderea micii productii mestesugaresti si a volumului tranzactiilor comerciale. Fenomenul este cauzat si de concurenta marilor ateliere, care au aparut ca urmare a cresterii minii de munca ieftine. Astfel, n atelierul de scuturi al lui Lisias munceau 120 de sclavi, iar n atelierele de armurarie ale tatalui lui Demostene - 63 de sclavi. Se pare ca si statul a folosit munca persoanelor aservite n defavoarea celor libere, n special la constructii, asa cum reiese din inscriptii (ex.: Erehteionul, a carui constructie s-a terminat n 407 .H., sanctuarele Demetrei si Persefonei de la Eleusis) . Astfel, pauperizarea a atras dupa sine diminuarea treptata a categoriilor de mijloc (proprietari mici si mijlocii, mestesugari) si, respectiv, a rolului pe care-1 aveau n economie, n favoarea muncii sclavilor, folositi, de altfel, si n agricultura. Dintr-o comedie a lui Aristofan, "Plutus", rezulta ca negotul cu sclavi luase amploare. La ntrebarea Zeitei saraciei: "De undeavea-vei tu roe/?"(pentru muncile cmpului, pentru constructia de vase etc- n.n.), Plutus, Zeul bogatiei, raspunde: "Ei, Doamne, i voi cumpara pe parale.. JO veni din Tesalia, vreunul din cei ce traiesc din negotul cu sclavi" (Aristofan, Plutus, 510-522) Paralel cu procesul de saracire accentuata a populatiei de rnd are loc mbogatirea fabuloasa a unor nalti functionari, regi, efori, geronti, navarhi, harmosti (de ex.: averea lui Diotimos, strateg n anul 338, era de 40 de talanti, cea a lui Stephanos -de 50 de talanti, iar despre Iscomachos se stia ca are 70 de talanti). Sursele de mbogatire se constituie din prazi de razboi, tezaurele templelor si a oraselor jefuite, subsidiile primite de la persi si se compun din monede (inclusiv dareicii, care ajung o moneda de circulatie curenta), bijuterii (de ex. Lisandru a fost nsotit spre casa de un sir lung de care ncarcate cu cununi de aur), vase de cult si statui votive din metale pretioase (de ex: vasele de aur si statuile zeitei Nika din Parthenon au fost topite). Folosite abil, aceste fonduri banesti au fost plasate n diverse tranzactii comerciale si afaceri camataresti, aducnd proprietarilor venituri fabuloase din specula cu gru, materii prime (n special, fier) sau pamnt. Nu se mai iau masuri pentru stabilirea preturilor

maxime, nici pentru verificarea sistemului de masuri, ceea ce permite speculantilor sa creeze artificial situatii de criza, comparative, dupa Lisip, cu ce cele de asediu. Acesta sustine ca "..interesele lor sunt cu totul contrarii intereselor celorlalti. Ei se mbogatesc din cale afara atunci cnd, aflnd despre vreo nenorocire a statului, urca pretul la grne. Atta placere le procura nenorocirile voastre, nct uneori afla despre ele naintea tuturor, iar alteori le scornesc chiar ei, ba ca ni s-au necatcorabiile n Pont, ba ca spartanii au pus mna pe ele la iesirea din Hellespont, ba ca porturile sunt blocate, ba ca armistitiul va fi rupt. si tocmai atunci cnd piere lumea dupa grne, ei vi le iau de la gura fi nu mai vor sa le vnda, pentru ca nici noi sa nu mai discutam la pret si sa fim fericiti ca le putem cumpara orict de scumpe ar fi... Uneori, chiar n aceeasi zi, ajung sa vnda cu o drahma mai scump." (Cuvntare mpotriva negustorilor de cereale (12-16). n aceste conditii nu este de mirare ascensiunea unor indivizi, de la cea mai joasa conditie sociala la prosperi oameni de afacere, detinatori de "banci", cum ar fi cazul lui Pasion din Atena, fost sclav sau Formion. Amplificarea circulatiei monetare, n special a monedei de aur (dareici), a determinat o relativa inflatie, marcata de scaderea raportului dintre pretul aurului si al argintului. De altfel, trebuie mentionat faptul ca nu toate averile au fost plasate n activitati productive, o mare parte fiind destinate distractiilor (banchete, ntretinerea curtezanelor) si achizitionarii bijuteriilor. InRepublica (561, c), Platon prezinta exemplu unui mod tipic de viata parazitara: "Traieste acest om zi de zi, satisfacndu-si orice dorinta ce i trece prin minte: cnd petrece aducndu-si flautiste, cnd bea apa si face o cura de tamaduire mpotriva obezitatii, cnd face tot felul de exercitii fizice, cnd zace lenes, strain de orice fel de preocupari, cnd, dintr-o data ncepe sa se dea drept savant." Gravele discrepante sociale transpar si n una din comediile lui Aristofan, .Adunarea femeilor", care, din cauza situatiei existente, decid sa puna mna pe putere, pentru ca " sa nu fie pe lume bogat si sarac, unul sa aiba un ogor ct toate zilele, iar celalalt sa nu aiba nici un petic pentru mormnt, unul sa fie servit de o gloata de sclavi, iar celalalt sa nu aiba nici macar un copilandru ca sluga". Luxul, traiul obedient, desfrul celor bogati au dus la alterarea valorilor morale si estetice ale grecilor, dezvoltnd un anume individualism. Schimbarile grave petrecute la nivelul mentalitatii se reflecta n tendinta de a plasa interesele individuale deasupra celor colective. Nerespectarea traditiilor si a legilor sacre sunt capete de 89

acuzare n cazul unor procese faimoase de asebie, carora le-au cazut victime Alcibiade, Socrate. Pierderea simtului civic, a starii- de armonie dintre cetatenii unui polis au dat nastere unor fenomene ca cosmopolitismul (=cetatean al lumii) si mercenariatul (nrolarea grecilor n armatele altor tari, cum ar fi de ex.cea a Egiptului). Se rupe legatura dintre stat si cetatean. Unul din exemple este sistarea constructiilor publice, din lipsa de resurse, care asigurau locuri de munca pentru un sir de persoane. Era evident faptul ca polis-\i\ nu mai era capabil sa faca fata acestei situatii de criza, epuizndu-si toate mijloacele de redresare. In aceste conditii, reactiile n plan social nu au ntrziat sa apara. Se impunea cu stringenta o schimbare a structurilor politice si nlocuirea lor cu o alta forma de guvernare, capabila, prin masuri concrete, sa depaseasca dificultatile cu care se confrunta lumea greaca. Au fost propuse un sir de solutii, toate utopice, de altfel, pentru iesirea din criza. Acestea se regasesc n scrierile timpului, la Xenofon, Isocrate, Lisias, Platon, Aristotel s.a. Pornind de la remparirea pamntului si iertarea datoriilor, transformarea societatii n una comunitara, egalizarea n drepturi a femeilor si barbatilor (Aristofan Adunarea femeilor", "Plutas") la elaborarea unor constitutii utopice, cum ar fi cea a lui Phales din Calchedon, care porneste de la ideea egalitatii de avere. Dupa Aristotel,Phales considera ca "bazele oricarui stat sunt egalitatea de avere si egalitatea de educatie"(Poto'ca, //, 4,6); n ceea ce priveste productia, aceasta urmeaza sa fie mpartita de stat cetatenilor n mod egalitar. Un alt model de constitutie a fost elaborat de Platon. Lucrurile nu s-au oprit numai la elaborari teoretice, criza sec. IV genernd un sir de conflicte sociale. Platon, n Republica(423 a), defineste foarte clar aceasta situatie: "Orict de mic ar fi, fiecare din ele (polis-urile - n.n.) cuprinde n sine doua state, care se dusmanesc ntre sine: unul al saracilor, celalalt al bogatilor, si n acestea amndoua sunt altele si mai multe", n Istoria Greciei (III, 3, 5, 11\ Xenofon aminteste despre complotul lui Cinadon din Sparta (a. 397 .H.), ndreptat mpotriva marilor proprietarilor funciari. "Cei care urzeau complotul stiau ca planurile lor corespund cu sperantele tuturor Motilor, neaoddamilor,hipomeionilor si periecilor". Desi crunt reprimata, revolta lui Cinadon ofera o imagine generala despre situatia sociala tensionata nu numai n Sparta, ci si n alte regiuni ale Greciei. Se pare ca doar n cazul Atenei s-a reusit evitarea unor confruntari deschise, prin restabilirea sistemului de recompense si compensatii sociale. Din anul 392, la propunerea lui 90

Argireus, s-a reintrodus retribuirea pentru frecventarea adunarilor poporului (initial l obol, iar mai trziu 2 oboli), fapt ce a contribuit, ntr-un fel, la detensionarea situatiei. Starea generala de criza este amplificata si de conflictele dintre /;o/w-urile grecesti, agravate de prezenta garnizoanelor spartane. Trebuia gasita o solutie pentru a pune capat razboaielor fratricide, iar acest lucru se putea face numai prin unirea grecilor n jurul unei idei comune. Problema unitatii elenice o regasim mult mai nainte, la diversi autori, printre care Herodot, care insista asupra trasaturilor comune de limba, religie, de civilizatie care unesc pe toti grecii, n tragedia Persii (reprezentata n anul 472),Eschil mentioneaza ca victoria a fost asigurata prin munca ntregii Grecii. Tendinta de unire a grecilor se regaseste, partial, n rationamentul crearii ligilor, fie ca este vorba de Liga delio-atica, fie de cea peloponesiaca. Dar politica de dominare a Atenei, n primul caz, si a Spartei, n cel de-al doilea, a generat tendinte centrifuge, care au dus la destramarea lor. In conditiile secolul IV .H., necesitatea unirii lumii helenice se facea tot mai des invocata, discutiile purtndu-set n jurul problemei privind forta sau autoritatea capabila realizarii acestui ideal. Printre solutiile propuse se numara si ideile lui Platon,care vedea misiunea Atenei n lupta mpotriva Spartei si mpotriva barbarilor, n cazul de fata, imperiul persan. Un alt gnditor al timpului, mult mai realist n demersurile sale, Isocrate, mpartaseste acelasi ideal concilierea grecilor(pacea cu orice pret) si unirea lor sub egida unui conducator. Argumentndu-si aversiunea fata de persi, care de la natura sunt facuti pentru a fi sclavi, Isocrate insista pe ideea opozitiei dintre greci si persi, dintre civilizatie si barbarie, prin care s-ar legitima nceperea razboiului mpotriva Marelui Rege. Se urmarea, astfel, lichidarea despotismului persan n Asia si eliberarea oraselor grecesti din aceasta zona; nu n ultimul rnd se dorea mbogatirea grecilor prin cucerirea Asiei (Panegiric, 133-134). Preocupat de problema gasirii unei forte capabile sa realizeze acest obiectiv, Isocrate ajunge, n cele din urma, la concluzia ca nici una din cetatile grecesti nu este capabila sa-si asume misiunea de hegemon n procesul de unificare a lumii grecesti. Solutia va fi gasita n afara Greciei, n persoana lui Filip , regele Macedoniei.

91

B. Conflictele ntre cetatile grecesti n secolul al IV-lea

Secolul al IV-lea cunoaste n prima sa jumatate o perioada marcata de consecintele Razboiului Peloponesiac. Se pot distinge trei mari etape: a) din 404 pna n 371 hegemonia Spartei, victorioasa asupra Atenei, prezinta o evolutie sinuoasa depinznd de raporturile cu Persia si ingerinta ahemenida n relatiile dintre cetatile grecesti; b) ntre 371 si 362 Teba preia contolul asupra Beotiei, avnd o relativa preeminenta n Grecia centrala n vreme ce Atena si refacuse potentialul maritim sisistemul aliantelor si c) perioada de pna la batalia de la Cheroneea, din 338, cnd Macedonia si impune controlul asupra po/m-urilor grecesti. Dominanta acestei prime jumatati de secol o constituie starea de razboi aproape permanent din lumea greaca pe fondul efortului de definire a unor concepte politico-propagandistice, cum este cel de autonomie, n conditiile n care cetatile cunosc acum cel mai putin libera initiativa ca urmare a schimbarilor succesive de raporturi de forta. a. Instituita cu ajutor persan imediat dupa Razboiul Peloponesiac, stapnirea spartana pe coastele Asiei Mici are n general un caracter brutal, n cea mai mare parte a cetatilor se constituie regimuri oligarhice -decarhii - care duc o politica arbitrara si n folosul Spartei. Foarte curnd se va naste nostalgia regimului de dominatie "blnda" ateniana. Evolutia prezentei spartane n Asia depinde de interesul Marelui Rege n zona. Relatiile spartano-persane se tes n jurul personalitatii lui Lisandru care ntretine bune raporturi cu persii, n special cu fiul cel mic al regelui Darius al -lea, Cirus cel Tnar. Prietenia dintre cei doi merge pna ntr-acolo nct Sparta ajunge sa i ofere lui Cirus sprijin militar n ncercarea lui din 401 de a-1 detrona pe fratele sau mai mare si mostenitor legitim urcat pe tron nca din 404, Artaxerxes al -lea Mnemon. Revolta lui Cirus, la care participa trupe de mercenari greci, este nsa nfrnta la Cunaxa (martie 401), initiatorul nsusi gasindu-si sfrsitul. Grecii participanti la aceasta campanie se vad lipsiti de conducator n mijlocul unui imperiu ostil si sunt nevoiti sa se organizeze singuri pe drumul de ntoarcere n patrie (este vorba de expeditia asa-numita a celor 10 000 descrisa de Xenofon n lucrarea Anabasis), ndepartarea lui Cirus readuce un control mai ferm al Persiei asupra coastelor Asiei Mici. Grecii de aici cer ajutor militar Spartei, care prin acceptul dat n anul 400 intra practic n razboi mpotriva lui Artaxerses al -lea. Fara ca luptele purtate sa decida

92

clar vreun nvingator, negocierile de pace sunt deschise, fara rezultat nsa, nca din 397. Ostilitatile continua, dar Sparta este nevoita sa-si concentreze atentia asupra unor probleme interne: criza succesiunii la tron din 398 cnd Agesilaos, fratele defunctului Agis, este contestat de pretinsul fiu al regelui, Leontychidas, si ncercarea (esuata) de lovitura de stat condusa de Cinadon din 397. Relatarea acestui din urma eveniment de catre Xenofon n Hellenicele sale este foarte pretioasa pentru istoria evolutiei sociale a Spartei din aceasta perioada. Precizarea lui Xenofon despre participarea la complot a unor noi cetateni - neodamodeis - si a inferiorilor - hypomeiones - sta marturie despre profundele transformari care avusesera loc n ultima parte a veacului al V-lea la nivelul statutelor juridice si al regimului proprietatii (sursa principala a participarii la mesele comune garante ale cetateniei spartane). Ca noii cetateni nu sunt deloc n marginea functionarii cetatii o dovedeste participarea lor la expeditia lui Agesilaos n Asia din 396. Dupa victoria terestra de lnga Sardes, regele spartan preia comanda flotei (dar, din nefericire pentru el, o ncredinteaza mai putin priceputului Peisandros cu care era cumnat) pregatindu-se pentru a ocupa Anatolia, n acest moment statul persan initiaza o ampla campanie de instigare a grecilor de pe continent la revolta mpotriva lacedemonienilor. Astfel ca n 395 ostilitatile n Europa sunt deschise de Teba aliata cu Atena, Argos si Corint. Batalia de la Haliartos, din Beotia, se termina dezastruos pentru spartanii condusi de Lisandru (care de altfel piere n lupta). Imediat la coalitia antispartana mai adera si alte cetati n cadrul discutiilor purtate la Corint. Acest razboi (numit si al Corintului) ameninta serios hegemonia de acasa, asa nct Agesilaos este nevoit sa paraseasca zonele asiatice. Pna la sosirea sa spartanii recupereaza teren prin victoria de la Nemeea, iar regele nsusi nvinge pe aliati la Coroneea (394). Pierderea bataliei navale de la Cnidos de catre Peisandros n fata atenianului Conon (chemat de persi) anihileaza nsa suprematia asiatica lacedemoniana. n multe dintre cetatile ionice se revine la regimuri democratice ostile spartanilor, desi Conon este ndepartat ca urmare a uneltirilor abiluluiAntalchidas care urmarea ncheierea unui tratat favorabil Spartei cu Persia, n Grecia continentala confruntarile continua n jurul Corintului (unit acum ntr-o sympolitie cu Argosul), Sparta este nfrnta la Lechaoin 'n 390, n vreme ce Atena considera potrivit momentul pentru refacerea vechilor sale baze din Egeea prin aliantele stabilite de Trasybulos. Acesta 93

din urma, acuzat de Sparta n fata Marelui Rege ca ar dori refacerea Ligii maritime, este ucis din ordin persan, ceea ce dovedeste ct de mare era libertatea de actiune ahemenida n zona si fata de relatiile grecilor ntre ei. n 386 se ncheie n sfrsit pacea cu Persia cunoscuta sub numele de "pacea regelui" (uneori si "pacea lui Antalchidas"): "Regele Artaxerses hotaraste ca este drept ca orasele din Asia sa fie ale lui, ca si insulele Clazomenai si Cipru, iar celelalte orase eline, mici si mari, sa le lase autonome, afara de Lemnos, Imbros si Skyros; acestea sa ramna ale atenienilor, asa cum au fost si n trecut. Iar aceia care nu vor primi aceasta pace sa stie ca le voi face razboi, alaturi de cei care primesc aceasta ntelegere: si pe uscat si pe mare, si cu corabii si cu bani!" (Xenofon, Hellenicele, V, l, 31). Acest ultimatum de fapt echivala cu dizolvarea tuturor sistemelor de aliante, a confederatiilor grecesti existente (cea beotiana, mai cu seama). Sparta se va erija n aparatoarea aplicarii ntocmai a tratatului si intervine n Beotia deteriorndusi relatiile cu Teba si se pronunta mpotriva unificarii argiano-corintiene din cadrul sympolitiei. Acasa, n Pelopones, litera tratatului este data uitarii, mai mult, pentru dezamorsarea tensiunilor interne spartanii participa la nu mai putin de patru campanii mpotriva Olinthului care refuza acceptarea pacii regelui, ncercnd chiar atragerea de noi cetati n confederatia calcidica. Excesele spartane, ca si ocuparea rapida si fara motiv a Cadmeei, din Beotia, atrag atentia grecilor asupra caracterului real al comportamentului politic lacedemonian. La finele deceniului al 2-lea al secolului al IV-lea Isocrate amintea Eladei ntregi de serviciile aduse n trecut de catre Atena(Panegiricul publicat n 380), ndemnndu-i pe greci sa se uneasca sub egida protectoare ateniana, n aceeasi vreme Teba nlatura conducerea filospartana din interior si ncepe sa se reorganizeze din punct de vedere militar sub conducerea lui Pelopidas si a lui Epaminonda. Reactia Atenei este imediata si prompta. Mai nti se reface incinta Pireului, iar celor doi strategi Timotheos, fiul lui Conon, si Callistratos li se ncredinteaza sarcina refacerii armatei si a flotei. Pe plan intern se instituie eisphora,contributie exceptionala n caz de razboi proportionala cu veniturile fiecaruia si sunt refacute aliantele, n 377 se nfiinteaza a doua Liga maritima (atestata epigrafic - IG 2, 43) cu scopul de a determina Sparta "sa-i lase pe greci sa traiasca n pace, libertate si independenta, si pentru ca ei s-si stapneasca n siguranta intergritatea teritoriului si pentru ca 94

pacea generala, pe care grecii si regele au jurat-o conform ntelegerilor, sa ramna reala". Spre deosebire de prima liga care era ndreptata mpotriva statului persan, aceasta a doua symmachie se ridica mpotriva hegemoniei spartane. Decretul de nfiintare stipula abtinerea Atenei de la excese, de la colonizarile militare si de la ingerintele pe plan intern n cetatile aliate, nconsiliul Ligii toti membrii aveau vot egal, dar hotarrile lui trebuiau supuse spre aprobare ecdesiei ateniene. Se renunta la tribut, dar se percep asanumitele contributii - "syntaxeis". b. Aflata n plin proces de refacere a pozitiilor sale n Egeea, Atena nu doreste nlocuirea hegemoniei spartane cu cea a Tebei care se ntarise mult n anii 70. De aceea Atena accepta noua pace comuna stabilita n 371 sa recunoasca stapnirea spartana pe uscat n schimbul afirmarii superioritatii sale pe mare, de asemenea sunt preluate clauzele pacii Marelui Rege. Cum Teba are pretentia de a participa la acest tratat comun n numele tuturor beotienilor, Sparta trimite pe Cleombrotos sa invadeze Teba acum total izolata din punct de vedere diplomatic. Dar batalia de la Leuctra (371) este fatala spartanilor, o treime dintre cetateni pierind sub loviturile armatei tebane (Xenofon, Helenicele, VI, 4, 17) care vine cu un factor surpriza, este vorba de ntarirea flancului stng de lupta contrar ntregii traditii de purtare a razboiului n lumea greaca. Atena profita de aceasta situatie si se autointituleaza protectoarea pacii din 386. Noua pace comuna reafirma revenirea politica externa a Atenei, dar si noul raport de forte n Grecia continentala. Cel care stnjeneste miscarile tebane imediat dupa Leuctra este tiranul din Pherai, lason (prin politica sa de anvergura este numit tagos -comandant militar al Thessaliei, organizata la acea data pe baze confederative) care nlesneste retragerea trupelor ramase ale lui Cleombrotos. Dar, dupa asasinarea lui lason n timpul Jocurilor Pythice de la Delfi, n vara lui 370, Teba, scapata de acest vecin primejdios, si impune suprematia n Beotia nvingnd si rezistenta cetatii Orchomenos. Apoi se aliaza cu focidienii, locrienii, malienii si proaspat iesitii din confederatia ateniana, acarnanienii si eubeenii, pregatindu-se sa atacePeloponesul unde controlul spartan era mult slabit. Regimuri democratice nlocuisera oligarhiile filo-spartane n Argos si Mantineea. La Tegeea izbucnise chiar un razboi civil n urma caruia oligarhii sunt alungati cu sprijinul mantineenilor. Mobilizarea antispartana este remarcabila, chiar daca Atena se abtine, la ea participnd si cei mai de seama beotarhi:
95

Pelopidas si Epaminonda, care ncep n iarna 370-369 invadarea Laconici. Situatia Spartei este cu att mai dramatica cu ct la tulburarile interne se adauga primirea triumfala n 'calitate de eliberatori ai tebanilor de catre messenieni. Sparta cere ajutor Atenei dar tergiversarile lui Ificrate nlatura posibilitatea unei confruntari directe tebano-ateniene. n primavara lui 369 Pelopidas si Epaminonda se rentorc la Teba. Cum functia lor de beotarhi expirase n iarna, actiunea din Pelopones este interpretata ca o depasire a atributiilor, nsa procesul intentat or nu face altceva dect sa le mareasca capitalul politic. Anii 60 cunosc, pe de oparte, preocuparile Tebei de a-si ntari hotarul nordic, prilej cu care campaniile sunt purtate pna n Tesalia si Macedonia, dar si, pe de alta parte, deteriorarea relatiilor cu aliatii recenti din Pelopones. Cstignd de partea sa suportul persan Teba ajunge sa pozeze ca noua protectoare a "pacii regelui" (367-366) dar intra n conflict cu Atena pentru controlul M. Egee (Diodor, XV, 78,4).Mai mult, Epaminonda ncheie o alianta cu cetatile care parasesc alianta ateniana; Bysantion, apoi Chios si Rodos. Tot acum au loc revolte n Naxos si Keos iar colonizarile militare ateniene din Samos nu fac dect sa sporeasca nencrederea aliatilor. Totusi aventura maritima tebana este de scurta durata, mentiunile despre corabiile tebane dispar aproape complet din surse catre anul363. Din cauza tulburarilor interne din Arcadia si a existentei pericolului de a pierde sustinerile de aici, Teba este nevoita sa purceada la o noua campanie. Epaminonda se instaleaza la Tegeea si curnd are de nfruntat ofensiva spartana. Batalia are loc la Mantineea (362) n care tactica stngii da din nou sorti de cstig tebanilor. nsa, moartea comandantului teban strneste panica si confuzie generala "deoarece ambele tabere spuneau ca au nvins nici unii nu se alegeau cu nimic mai mult pentru tara, statul sau puterea lor si au ramas cum erau nainte de lupta. Ba nca mai mult, dupa lupta, s-a produs o dezordine si o tulburare mai mare dect era nainte n Ellada" (Xenofon, Helenicele, V, 5, 27). Se ncheie o noua pace comuna (362-361), la care de data aceasta regele persan nu mai are nici un cuvnt de spus. Messenia este acceptata ca partener la pace (motiv pentru care Sparta nu va mai participa la acest tratat), iar Teba ntelege sa renunte la dimensiunea Peloponesiaca a politicii sale externe. Totusi n numai ctiva ani rolul politic general al Tebei se va diminua ntr-att, nct nici nu se mai aminteste n surse desprehegemonia sa. 96

c. Amenintarea reala a libertatii grecilor att de trmbitata la toate discutiile "pacilor comune" avea sa vina din afara spatiului grec propriu-zis, din nordul ei unde se va dezvolta statul macedonean ntr-o zona de cultura situata la marginea civilizatiei grecesti. Desi dinastia conducatoare a Ageazilor de origine greaca (ne-o spune Herodot) este de data relativ recenta (informatiile despre macedoneni transmise de parintele istoriei si confirmate de Tucidide nu trec dincolo de secolul al V-lea), ea reuseste sa buna bazele unui stat care se va afla deseori n conflict cu vecinii sai ilirii, tracii si grecii. Teritorial Macedonia este alcatuita din trei regiuni: Macedonia sudica, zonele dintre Strymon si Axios, n general, dificil de controlat n veacul al V-lea si Macedonia nordica anexata pe principii confederative. Inexistenta unui principiu dinastic clar si "poligamia"familiei regale prilejuiesc nu o data crize de putere care-si pun amprenta asupra evolutiei globale a statului. De aceea pna la Filip potentialul economic si geografic este n general putin exploatat. De asemenea, potrivit surselor de care dispunem, actul de conducere interna apartinea regelui si suitei regale cu obligativitatea supunerii, spre aprobare, a deciziilor n fata soldatilor. De asemenea nscaunarea unui nou rege presupune acordul armatei. ntre 399 (moartea regelui Archelaos) si 369 (disparitia lui Perdiccas al I-lea) Macedonia se confrunta cu amenintarea ilirica (339 si 338) careia i face face fata cu ajutorul confederatiei chalcidice (cu care intra n conflict n urma refuzului acesteia de a mai preda teritoriul eliberat), pe de o parte, si, pe de alta parte, cu opozitia militara tebana datorita interventiei macedonenilor n Tesalia. n 365 interesele Atenei n golful Thermaic aduc armatele lui Timotheos pna la Pydna si Methone.Ucis n batalia contra ilirilor din 360, Perdiccas al ffl-lea lasa locul lui Filip al -lea ntr-un moment n care exista o tripla amenintare externa: din nou din partea ilirilor, apoi a peonilor si a tracilor odrizi condusi de Cotys. nlaturndu-si propriii rivali la domnie, Filip ncheie o pace cu Atena (359) cedndu-i controlul asupra zonei calcidice si retragndu-si garnizoana din Amfipolis. Se preocupa apoi de organizarea dupa model teban a armatei n care trupelor de infanterie - pezhetairoi - echipate mai usor dect hoplitii greci si dotate cu o sulita de patru metri - sarissa - le adauga corpul de elita - hypaspistes - cu sarcina de a proteja persoana regelui. Reuseste sa-i nvinga pe peoni si pe iliri, asediaza si cucereste Amfipolisul (357) impunndu-si clauzele n fata Atenei apoi ocupa 97

Pydna. n acest moment Atena are de nfruntat revolta aliatilor din confederatie (instigati si de persi) sub conducerea cetatilor Rodos, Chios, Kos. nfrngerea navala a atenienilor de la Embata si presiunile persilor determina ncheierea pacii din 355: Atena si pastrea/a confederatia, din care se consimte iesirea revoltatelor cetati ce-si cstiga libertatea si, prin acordul cu Bysantion, are nca asigurat drumul grului prin Bosfor, n plan intern, nsa, opozitia la politica sa maritima costisitoare creste continuu, iar functionarea armatei lasa de dorit. La mijlocul secolului al IV-iea se vehiculau (Xenofon, Despre venituri Isocrate, Despre pace)ideile de renuntare la imperialismul maritim, de preocupare pentru exploatarile miniere de la Laurion, de ncurajare a comertului, de primenire a corpului civic prin acordarea cetateniei metecilor. Mai mult, n preajma marilor confruntari cu Filip Isocrate propunea detensionarea interna prin colonizari dincolo de Egeea n spatiul barbar al persilor. Reorganizarea financiara a Atenei propusa de Eubulos, prin folosirea surplusului militar ca fond de asistenta sociala si de plata pentru participarea la spectacole a celor fara venituri suficiente (nfiintarea totodata si a unui colegiu de administrare a acestor fonduri) nu are menirea sa resoarba tensiunile din cetate, ba chiar o ndeparteaza de la preocuparile sale militare. Sarcastic, Demostene se adresa astfel atenienilor: "de ce credeti ca sarbatoarea Panateneelor si cea a Dionisiilor se desfasoara totdeauna la timpul fixat, fie ca sunt priceputi fie ca sunt nepriceputi cei care sunt desemnati cu organizarea acestor sarbatori pentru care se cheltuiesc attia bani ct pentru una din flotele noastre iar pe de alta parte de ce credeti ca flotele noastre ajung ntotdeauna prea trziu, ca la Maraton, Pagasai si Potideea? Fiindca primele sunt ornduite prin legi si fiecare din voi, cu multa vreme nainte, stie ce are de facut (...); nsa cu privire la razboi si pregatirea acestuia totul este n neornduiala, neprevazut si necontrolat "(Filipica I, 35). n acest timp, Filip cucereste Potideea (357), apoi intervine n al -lea razboi sacru izbucnit ntre focidieni care ocupa sanctuarul lui Apolo de la Delfi si ceilalti membri ai amfictioniei. Dupa relativa nfrngere a focidienilor acestia ataca si invadeaza Tesalia care cere ajutor lui Filip. Suveranul macedonean este initial nfrnt n 353 de focidianul Onomarchos, dar n primavara anului urmator revine n forta impunnd deopotriva eliberarea Tesaliei si controlul propriu. Pune apoi stapnire pe cheia Greciei centrale - strmtoarea Termopilelor si ncepe anexarea unor 98

teritorii thrace pentru a-si asigura iesirea la mare. n 350 distruge Stagira, Olintnul i cade victima doi ani mai trziu, supunndPen. Calcidica iara ca Atena sa i se poata opune. Pacea care survine n 346 zisa si a lui Filoc-atos (Fi lip semneaza tratatul cu reprezentantii filo-macedoneni din Atena: Filocratos si Eschine) decide mentinerea statu quoulm si primirea Macedoniei n amfictionia de la Delii. Dupa 344 Filip intervine n Pelopones recunoscnd independenta Messeniei si Arcadiei, apoi ocupaEubeea si ncheie un tratat cu suveranul persan Artaxerxes al -lea prin care obtine mna libera n Asia. De asemenea include n sfera sa de influenta Epirul (una din sotiile sale, Olimpiada, mama lui Alexandru fiind printesa epirota) si-si supune toata Tracia. In 339 Filip intervine n cel de-al IV-lea razboi sacru pentru pedepsirea Amphissei acuzata de sacrilegiu, dar curnd va avea de nfruntat o coalitie tebano-ateniana care urmarea alungarea macedonenilor din Grecia. Cucerirea Elateei se doreste un serios avertisment dat grecilor dar tebanii, ca si atenieni de altfel nu se lasa intimidati. In primavara anului 338 regele macedonean ocupa Amphissa, Naupactos, Delfi si nvinge coalitia grecilor la Cheroneea. La aceasta confruntare va participa si tnarul Alexandru care va zdrobi trupele tebane. Pacea ncheiata acum reflecta puternic decaderea ateniana. Desi Atica nu este invadata si nu sunt stabilite garnizoane macedonene aici, Atena este nevoita sa-si desfiinteze cea de-a doua confederatie ramnnd totusi cu cleruchiile din Samos, Imbros, Skyros si Lemnos plus administrarea sanctuarului de la Delos. In acelasi an Filip invadeaza Laconia si i invita pe toti grecii (mai putin pe spartani) sa palicipe la Corint la proclamarea pacii comune (koin eirene). Textul tratatului (1G 2, 236) garanta integritatea teritoriala a participantilor si independenta lor formala, caci din punctul de vedere al evolutiei interne se interzice mpartirea de pamnturi, stergerea datoriilor sau eliberarea sclavilor cu scopul pregatirii vreunei revolte. Pacea era asigurata de un Cons liu (synedriori) si de un comandant militar (hegemon) care nu va fialtul dect Filip. El declara oficial nceputul expeditiei asiatice mpotriva Marelui Rege, dar asasinarea sa n 336 va ntrzia aceasta campanie cu doi ani. Cauzele trecerii lumii grecesti sub dominatie macedoneana tin, pe de o oarte, de abilitatea politicomilitara a lui Filip, dar, pe de alta parte, mai ales de lipsa de organizare eficienta a unei rezistente grecesti. Desele modificari de aliante (n secolul al IV-lea coexista mai multe tipuri de 99

stabilire a unor raporturi ntre cetatile grecesti, care se vor perpetua n epoca elenistica: aliantele federative de tipul symmachiilor cu caracter politico-militar, uniunile de tipul sympolitiilor si asociatiile amphictionice care alatura cetati legate de un spatiu sacru) si de raporturi de forte au impus cautarea unui echilibru, a unui element de contrapondere oridecte ori se ridica vreo cetate pentru a-si impune hegemonia asupra celorlate. Aceasta i-a permis lui Filip sa se infiltreze relativ usor ca partener dedialog politic sau ca aliat militar. Totodata forta combativa a Spartei n Pelopones, a Atenei n cadrul imperiul sau, sau a Tebei n Beotia nu mai are vigoarea de alta data. La Atena, spre pilda, Demostene. ntr-unul din virulentele sale discursuri rostite mpotriva lui Filip, si mustra astfel concetatenii: "daca i s-ar ntmpla ceva (lui Filip), voi ndata va veti crea un alt Filip, n cazul n care va veti ocupa la fel de putin de treburile publice, ntr-adevar, Filip si-a extins att de mult puterea nu din cauza fortei pe care o reprezinta ci din cauza nepasarii voastre" (Filipica I, 11). La acestea se adauga mutatiile profunde prin care trece societatea greaca n veacul al FV-lea la nivel economic si social care canalizeaza capacitatea corpului civic mai putin spre expeditii militare, apelndu-se n general la serviciul mercenarilor de unde si nevoia continua de resurse de plata, si mai mult spre preocupari comerciale aducatoare de cstiguri imediate si individuale, spre noi comportamente politice, mai ndepartate de valoriletraditionale ale dezbaterilor comune din agora. Existenta factorului persan ca element de intruziune n lumea greaca si are si ea ponderea sa n explicatia cedarii libertatii n minile macedonenilor.

100

XI ALEXANDRU sI ELENIZAREA ORIENTULUI

ALEXANDRU sI ELENIZAREA ORIENTULUI

Epoca lui Alexandru si perioada care i-a urmat pot fi studiate pe baza unui material informativ scris si arheologic vast. Din categoria surselor scrise amintim jurnalele de campanie ale contemporanilor lui Alexandru: Aristobul din Cassandreea, Ptolemaios al lui Lagos, Chares din Myttilene, Onesicritos din Astypaleia, pe baza carora mai trziu si-au redactat operele de prezentare a faptelor lui Alexandru Curtius Rufus, Arrianus si Plutarh. Pentru raporturile din interiorul lumii elenistice, pe de o parte, si aceasta si Roma, pe de alta parte, extrem de pretioase sunt Istoriile lui Polybios si Biblioteca istorica a lui Diodor din Sicilia. Dispunem de importante arhive regale egiptene redactate pe papiri si un imens material epigrafic care permit studierea organizarii interne a regatelor elenistice, a articularii relatiei dintre centrul de conducere politica si punctele din teritoriu. *

1. Campaniile Iui Alexandru si mostenirea sa

Nascut la Pella, capitala regatului macedonean, n iulie 356, ca fiu al lui Fi lip si al epirotei Olimpiada, Alexandru va beneficia de o educatie m spiritul culturii grecesti. De timpuriu el l are ca dascal (ntre 343-340) pe marele filosof Aristotel (384-323) din Stagira, n cadrul scolii acestuia de la Mytilene (din Insula Lesbos), nca din 340 Alexandru este asociat la conducerea statului de catre tatal sau, iar n 338 participa efectiv la campania militara de la Cheroneea unde da masura capacitatilor sale deosebite de comandant, n 337, ca urmare a casatoriei pentru a saptea ara d tatalui sau, se exileaza mpreuna cu mama sa n Epir, n semn de Protest, iar ulterior va strni mnia lui Filip prin tratativele separate si Se crete pe care le ntreprinde el nsusi cu satrapul Cariei, Pixodoros, 101

cernd mna fiicei acestuia. Cei mai buni prieteni ai sai sunt exilati din ordinul regelui sub motiv ca l-au sfatuit rau pe tnarul print. In vara lui 336, n timpul propriei ceremonii de casatorie, Filip este asasinat de un nobil macedonean, Pausanias. S-a spus adesea, n Antichitate ca si mai trziu, ca Alexandru nu este strain de acest eveniment. Dincolo de orice speculatie trebuie remarcat ca, imediat dupa moartea tatalui sau, Alexandru jura razbunarea acestuia, prilej cu care se debaraseaza de o serie de rivali la tronul Macedoniei. Moartea lui Filip si vrsta lui Alexandru (numai 20 de ani) nasc sperante de libertate n rndul grecilor. Tnarul rege este nevoit sa descinda n Grecia si sa rennoiasca la Corint pactul din 338 stabilit de tatal sau. Apoi stabilizeaza granita norcica a statului si frontiera ilirica, dar zvonul despre moartea sa provoaca o noua revolta a grecilor. n numai 13 zile Teba este luata cu asalt si arsa pana n temelii, iar Atena este nevoita sa accepte conditiile lui AlexandruOpozantii sai greci, ca si rivalii ndepartati de la Pella, se retrag la c urtea Marelui Rege. Este momentul cnd Alexandru se pregateste sa invadeze Or entul continund, de fapt, planul tatalui sau. Se pot distinge doua mari etape ale expeditiilor sale: prima, pna n 330, cnd actioneaza oficial n numele Ligii de Corint unde se proclamase eliberarea tuturor grecilor din Asia si represiunea contra statului ahemenid si a doua etapa, nceputa n 330 dupa asasinarea regelui persan, n care scopul expansiunii macedonene declarat de Alexandru este de a-1 razbuna pe Darius alHI-lea, n calitate de mostenitor al imperiului persan.

Debarcarea n Asia are loc n primavara lui 354 si va prilejui un prim succes n fata persilor pe rul Granicos. Aceasta victorie i-a permis lui Alexandru sa marsaluiasca de-a lungul coastei Asiei Mici si sa elibereze cetatile grecesti, pedepsind pe cei care i opun rezistenta. Sardes-ul este usor cucerit, n schimb Halicarnas-ul, fortificat de Oronthobates si grecul Memnon, se opune cu succes. La Milet (vara lui 334) Alexandru si concediaza flota si decide sa lupte pe uscat. n iarna 334/333cucereste toata coasta lyciniano-pamphyliana crend o noua satrapie pe care o ncredinteaza prietenului sau Nearchos. Apoi ui ca n interiorul Asiei Mici, n Pisidia si Frigia Mare, iar Antigonos cel Chior (Monophtalmos) este numit satrap al acestei din urma satrapie. n primavara lui 333 se stabileste la Gordion unde se consuma faimosul episod al taierii cu sabia de catre Alexandru a nodului ce lega jugul 102

carului regelui Gordios, episod care, asa cum prezisese un oracol, avea sa fie exploatat de propaganda macedoneana explicnd ambitiile universaliste ale urmasului lui Filip. In anul 333 Cilicia si Capadoccia Occidentala sunt supuse si organizate ca satrapii (la Tars, capitala Ciliciei, Alexandru chiar emite monede) si nvinge rasunator armatele persane la Issos, capturnd familia regala si o mare parte din tezaurul lui Darius al Hi-lea Codomanul. Victoria de la Issos i deschide drumul spre Fenicia unde orasele, cu exceptia Tyrului, nu-i opun rezistenta. Asediul ndelungat (7 luni - pna n primavara lui332) si cucerirea puternicei cetati a Tyrului (populatia este masacrata si trimisa n sclavie) vor scoate trupele feniciene de sub comanda lui Darius, vaduvind flota persana de acest ajutor pretios. Spre finele asediului cetatii Tyr soseste o a douaambasada persana (prima esuase n negocierile de pace imediat dupa Issos) cu propunerea de a-i ceda lui Alexandru, potrivit surselor grecesti, Asia pna la Halys. Ostilitatile nsa continua si, dupa supunerea violenta a Gzei, Alexandru coboara n Egipt pe care-1 primeste de la satrapul lui Mazaces izolat fiind de restul imperiului. Iarna lui 332/331 Alexandru si-o petrece pe malul Nilului ncepnd constructia Alexandriei si vizitnd oracolul lui Amon din oaza Siwa. Acest din urma eveniment are oimportanta covrsitoare cu consecinte multiple la nivelul comportamentului politico-militar al lui Alexandru. Este momentul ncare urmasul lui Filip ncepe sa se considere si, deci, sa actioneze ca atare, drept o persoana de esenta divina, pe deplin ndreptatita sa aspire la o conducere de factura orientala. n primavara lui 331 Alexandru se putea lauda cu cucerirea Asiei Mici, a Feniciei si a Egiptului, dar siguranta spatelui frontului constituie pentru el o permanenta problema, iar desele amenintari cu revolta ale Spartei (sub comanda lui Agis al -lea) creeaza tensiuni ntre grecii de acasa. ntre timp Darius al lea si reface fortele si-1 asteapta pe regele macedonean la Gaugamela (1 oct. 331). Nedecisa vreme ndelungata, batalia va pecetlui, n final, victoria macedonenilor, Darius parasestecmpul de lupta si se retrage pentru o noua repliere a fortelor la Ecbatana. Marile capitale persane: Babilon, Susa (cu ntregul tezaur persan), Persepolis, Pasargade, cad n minile lui Alexandru (331-330), n vreme ce acasa, n Grecia, Antipatros zdrobeste rezistenta spartana la Megalopolis (331). 103

Retras n inima imperiului sau, Darius va ncerca zadarnic sa nchege o armata capabila de rezistenta. n pofida marsului de urmarire. Alexandru nu reuseste sa-1 prinda n viata pe Marele Rege care este arestat si apoi asasinat de satrapul Bactriei, Bessos. Se deschide acum una dintre cele mai dificile perioade ale campaniei orientale a macedonenilor, n vreme ce Alexandru se angajase sa razbune moartea regelui ahemenid, proclamndu-se mostenitorul sau (Bessos este prins si executat din ordinul lui Alexandru), conducerea armatelor sale n zonele orientale ale statului persan va prilejui un sir de campanii

extrem de grele n conditii climatice greu de suportat de catre soldati. Cucerirea Bactriei, a Drangianei, Arachosiei si Paropamissadei, n conditiile unor permanente lupte de haituiala care zdruncina moralul armatei macedonene, nu este nici pe departe una sigura. Alexandru ia acum masuri de fondare a numeroase cetati si colonii militare pentru controlul principalelor puncte strategice si pentru supravegherea populatiilor din satrapii si de ia frontiere, punnd n practica o politica de colaborare cu sefii localiiranieni, care sunt numiti satrapi ntr-un numar tot mai mare (dar dupa ce facusera dovada fidelitatii fata de regele macedonean). Armata care-1 nsotise n aceasta inedita si ndelungata expeditie ncepe nsa sa-si manifeste dubla nemultumire fata de durata campaniilor (asteptnd de mult sa se bucure n conditii de pace de prazile luate) si fata decomportamentul din ce n ce mai ndepartat de traditiile de acasa al conducatorului lor. Alexandru se casatoreste n 327 cu Roxana, fiica lui Oxyartes, print n Sogdiana si permite iranienilor sa-i aduca onoruri persane (ritualul de ngenunchiere, precum si formula de adresare specifica regilor orientali). Toate acestea vor genera o stare de nemultumire si chiar de revolta (este vorba de procesul lui Phi Iotas, uciderea lui Parmenion, moartea lui Cleithos). n vara lui 327 Alexandru pregateste cucerirea zonelor nvecinate ale Indiei, apoi face jonctiunea pe Indies cu armatele lui Perdiccas si Hephaistion (care plecasera mai nainte din Bactra) si se confrunta direct cu regele Poros (Puru) pe Hydaspes (iulie 326). Aici macedonenii fac pentru prima oara cunostinta cu un nou procedeu de lupta n care sunt folositi elefantii. Initial speriati, macedonenii sunt nfrnti, dar ulterior reusesc sa ncline balanta victoriei n favoarea lor. Alexandru dorea continuarea drumului spre est, nspre Gange, dar se loveste de refuzul clar al soldatilor si este nevoit sa se ntoarca. Drumul napoi spre Babilon pe 104

trei directii (Crateros prin nord, prin Arachosia, Alexandru prin Gedrosia si Carmama, iar Nearchos, n fruntea flotei, coboara pe Indus, apoi de-a lungul coastelor iraniene pna n Babilonia) prilejuieste reprimarea violenta a populatiilor ntlnite si luarea n stapnire a unor puncte strategice si a rutelor maritime care legau India de Golful Persic. Ultimii doi ani de viata (324 si 323)sunt marcati de punerea la cale a unui plan de dominare a Golfului Persic prin construirea unei flote, a unui port la Babilon si prin dragarea canalelor din Babilonia, prin noi impuneri ale hegemoniei sale asupra unor populatii insuficient cucerite, prin celebrele casatorii (10000 la numar) desfasurate la Susa ntre soldatii sai si localnice. Sursele antice vorbesc si de un plan vestic al lui Alexandru legat de cucerirea bazinului vest-central al Mediteranei, dar aceste proiecte "italice" sunt puse la ndoiala de nsisi autorii antici. Consecintele acestei faimoase campanii pot fi asociate cu ceea ce, n general, este numita "mostenirea lui Alexandru". La moartea sa. survenita n 13 iunie 323 la Babilon, Alexandru stapnea ntregul imperiu ahemenid al lui Darius I (de altfel unii istorici moderni au reliefat similitudinile dintre expeditiile lui Alexandru si campaniile lui Danus I att n partea estica - pna la Indus - ct si n partea vestica - pna n Egipt - pe care le organizase cnd a purces la crearea statului sau). Dar dominatia macedoneana era precara pe un att de vast teritoriu (autorii antici nu se sfiesc sa o recunoasca), Alexandru nu apucase sa organizeze sistematic ceea ce cucerise. n principiu, toate teritoriile supuse tin, n virtutea "dreptului lancii", direct de rege. Dar rapiditatea campaniilor si complexitatea gasita n teren au determinat existenta unui triplu statut: zone de administrare satrapica cu o autoritate directa a regelui, zone concedate unor sefi locali, pastrati de Alexandru n functie si unde, prin urmare, autoritatea sa se manifesta indirect si cetatile grecesti asiatice care au un statut separat, asemanator centrelor urbane europene. In ceea ce priveste prima categorie de teritorii, Alexandru pastreaza ntreaga administratie persana, n special satrapiile ale caror granite (cu cteva exceptii) nu le modifica. Initial sunt numiti n functii de conducere doar macedoneni (de regula mai multi ocupau acelasi post mpartindu-si competentele), si doar n satrapiile occidentale, unde pericolul revoltelor este permanent, satrapii si mentin si puteri militare. Atributiile financiare ale satrapilor ramn aceleasi ca pe vremea persilor. 105

A doua categorie de teritorii, guvernate indirect, au obligatia de a duce o politica favorabila regelui, (uneori constituie un permanent focar de neliniste: Capadoccia si Armenia,' Bythinia, cetati din Pisidia si Isauria), furniznd la nevoie contingente militare (cazul Paphlagoniei). Orasele feniciene si conserva institutiile si regii lor (mai putin Sydon-ul unde Alexandru l nlocuieste pe regele filospartan Straton cu Abdalonymos). Ct priveste India, statutul sau este ambiguu. Organizata n trei satrapii (India Superioara, India de Mijloc si India Inferioara, ulterior, n 325, ultimele doua vor fi unite), cu o structura de frontiera preluata de la ahemenizi, zona aceasta are printii sai locali secondati de macedoneni cu puteri militare. Regatele lui Abisares si Poros ramn n afara imperiului lui Alexandru, primul considerndu-se reprezentantul personal al regelui macedonean, iar cel de-al doilea platind tribut. Tot un statut ambiguu au si cetatile grecesti din Asia Mica "eliberate" de armatele lui Alexandru, ca si cele de pe continent considerate, n virtutea proclamatiei de la Corint, "aliate" ale Macedoniei. Pna n 330 Alexandru cere grecilor din Liga corinthiana sa participe cu contributii de razboi, sustinnd financiar campaniile asiatice, dar dupa aceasta data el i concediaza pe grecii din propria armata si nu mai cere sau nu mai permite participarea grecilor la planul sau de cucerire.Totodata generali macedoneni vor supraveghea mentinerea ordinii favorabile lui Alexandru n fiecare cetate greceasca. Oricum, invocarea Ligii nu fusese facuta dect de doua ori: n 332 Insula Chios este redata oligarhilor, iar synedrion-ul Ligii trebuise sa judece cazurile de tradare si n 331, cnd acelasi consiliu este chemat sa hotarasca soarta Spartei recent nvinsa de Antipatros. n 324 Alexandru impune prin decret ntoarcerea proscrisilor si primirea lor de fiecare cetate, cu restituireavechilor proprietati, ceea ce va crea un sir de tensiuni interne ce vor izbucni la moartea lui Alexandru. In toate aceste teritorii Alexandru a ncercat mentinerea controlului prin nfiintarea de noi orase (cea 20) cu o dubla functie: de aparare a teritoriului sau a frontierele (Alexandria Eschata de pe Iaxartes, azi rul Sr-Daria) si de functionare ca nuclee economice; daca unele erau chiar porturi maritime, cum este cazul Alexandriei Egiptului, altele se gaseau lantretaierea drumurilor comerciale: AlexandriaArat (Herat de azi), Alexandria din Drangiana (sau Prophtasia), Alexandria-Arachosia (Kandahar) si Alexandria Caucazului (Hindukus). La acestea se adauga 106

nume Oase colonii militare si fortarete, mai ales n partea orientala a impeiiului (de pilda, resedinta regelui Musikanos este fortificata pentru a supraveghea barbarii din vecinatate, sau Media este nconjurata de cetati pentru a nspaimnta si a tine la respect pe barbarii vecini - Polybios, X, 27). Sub aspect economic Alexandru a fost preocupat de mentinerea, la acelasi nivel, a productiei agricole si a schimburilor comerciale din considerente mai degraba militare dect pur economice. S-a spus deseori ca el ar fi initiat ample masuri de tip colonial (J.G. Droysen, R. Cohen sau UI. Wilken), dar faptele sale, att ct ne sunt transmise de surse, nu marturisesc o "politica economica" globala si coerenta, ci preocuparea ca impozitele sa fie strnse n mod regulat, pentru ca n zonele n care urma sa nainteze sa aiba suficiente resurse pentru alimentarea armatei sale (P. Brian ). Este dificil sa i se atribuie o viziune economica, mai degraba propr e secoleleor XEX-XX dect Antichitatii, doar pornind de la cteva expeditii de recunoastere organizate n zona Caucazului si a Arabiei. n ceea :e priveste politica monedara, primele emisiuni dateaza chiar din 333 h Tars, urmate de alte monede batute dupa luarea n stapnire a mone .ariilor feniciene (Arados, Byblos, Sydon, Ake, Myriados). Activitatea de emitere, care se amplifica dupa capturarea tezaurului persan, nu are darul de a elimina complet monedele locale (Cilicia si Babilonia emit propriile monede si dupa 331-330), iar unele zone pastreaza chiar practicile comerciale prin echivalente de schimb si troc (Babilonia). Dm punct de vedere social trebuie subliniat ca modificari majore de statute nu au loc la nivelul categoriilor de jos si de mijloc. Izvoarele giece?ti mentioneaza pastrarea sistemului fiscal ahemenid si a statutelor juridice. Singura categorie amintita n surse cu care Alexandru stabileste un "dialog" aparte pentru asigurarea hegemoniei sale este aristocratia locale din imperiu. Pastrata n vechile sale structuri, aceasta aristocratie este promovata n functii de conducere (dar nu militare unde sunt plasati gieci si macedoneni) cu foarte mare prudenta, mai ales n ceea ce o priveste pe aristocratia iraniana. De asemenea, tot din ratiuni de securitate Alexandru recruteaza nainte de plecarea spre India 30 000 de tineri iranieni din satrapiile orientale pe care intentioneaza sa-i antreneze n spirit macedonean si sa-i initieze n cultura greaca cu scopul de a-i integra apoi n falanga. In acelasi spirit se ncheie si casatoriile de la Babilon care n plus aveau menirea sa creeze noi familii, noi generatii a caror fidelitate 107

fata de noul regim putea fi mai usor controlata. Ctitoriile de orase si cetati, populate n cea mai mare parte cu veteranii proprii, vor implementa structuri de viata si de gndire europeana n plin imperiu persan Asa nct, sub acest aspect, activitatea lui Alexandru seamana mai muit cu o ncercare de asimilare a zonelor cucerite dect cu o "fuziune". Desi sursele grecesti relateaza primirea entuziasta (ca "eliberator") de care ar fi avut parte Alexandru la intrarea n Egipt sau Babilon, tablitele cuneiforme (publicate n 1990 de P. Bernard si A. Kuhrt) nu ezita sa-1 numeasca "distrugator de religie" si "invadator". Explicatia atentiei pe care urmasul lui Filip a dat-o cultelor orientale si refacerii unora dintre temple este de asociat cu ideologia si strategia nvingatorului, pe de o parte, si de mplinire a visului sau, pe de alta. Preluarea nsemnelorimperiale ale lui Darius al BQ-lea era un lucru relativ simplu, dar aparitia n ochii supusilor ca suveran legitim necesita manevre abile si eficiente. Trebuia sa se adreseze noilor populatii cucerite "pe limba loi". La nivelul institutiei regale mixtura ntre elemente orientale si greco-macedonene este mai lesne de urmarit. Ca eroii greci de altadata Alexandru (si apoi urmasii sai) este ,ridicator si restaurator de ziduri", este un erou militar prin excelenta, conducator al unor armate nvingatoare. El este "protector", "liberator", "salvator". Gndirea politica greceasca construise deja o teorie a puterii regale ca sursa a dreptului chiar n veacul al IV-lea (Aristotel, Isocrate) pe care Alexandru o pune n aplicare. Baterea monedelor ramne un atribut regal. Diadema si casca de lupta amintesc de nvingatorii atleti, ele, ca si coroana de altfel, sunt sacre si sacralizante. Vesmntul de purpura, ntregul ritual de curte si palatul regal sunt mprumuturi orientale. n epoca elenistica suita regala se va dezvolta pe baza anturajului regal n care alaturi de conducatori politici si militari se ntlnesc oameni de cultura caci, asemeni lui Alexandru, urmasii lui vor fi protectori ai culturii, ai artelor si ai stiintelor. Consiliul celor zece nsotitori care forma garda personala a regelui macedonean se va transforma ntr-un veritabil stat-major care dezbate probleme de razboi si de ncheiere a pacii. Incipienta "cancelarie regala" pe care a njghebat-o Alexandru, n fruntea careia Eumenes avea sarcina de a tine un jurnal de campanie, va cunoaste o organizare sistematica abia dupa 323. Institutiaarmatei ramne n principal de factura macedoneana, daca judecam soarta recrutarii celor 30 000 de tineri iranieni. Totusi, spre finele vietii, Alexandru preia de la persi functia de hiliarhos, care la origine nsemna 108

comandant al 1000 de soldati ce pazeau persoana sa dar, ulterior, capata atributii sporite (recrutarea armatei si lasarea la vatra). Toate aceste aspecte au avut consecinte covrsitoare n timp. Este vorba, n principal, de iradierea culturii si civilizatiei grecesti ntr-un spatiu extrem de larg, proces desemnat nca din 1836 de catre J. G. Droysen prin conceptul de "elenism". 2. Perioada diadohilor La moartea lui Alexandru imperiul sau, nca nedeplin pacificat si, practic, fara o administratie temeinic organizata, nu avea un conducator desemnat. Anturajul lui Alexandru (hiliarhul Perdiccas, comandantul pedestrimii Meleagros, cel al cavaleriei Seleucos, conducatorul Macedoniei si al Greciei Antipatros si fiul sau Cassandros, Ptolemaios, fiul lui Lagos si Crateros) dezbate problema succesiunii. Dupa ndelungi discutii controversate s-a stabilit ca succesor al lui Alexandru fratelevitreg al acestuia (copil nca si debil mintal), Filip Arridaios, desi Roxana, sotia recentului disparut, i purta n pntece un copil (viitorul Alexandru al rV-lea). Imperiul a fost mpartit nsa n zone de conducere repartizate ntre generalii lui Alexandru Macedon (denumiti si diadohi): Macedonia si Grecia reveneau lui Antipatros, singurul general al lui Filip al -lea ramas n viata, Crateros ca prostates primea n grija pe regele copil si pe Alexandru al FV-lea; Ptolemaios primea Egiptul, Eumenes (singurul grec din anturajul regal) - zonele nepacificate, dificil de controlat din Asia Mica - Capadoccia si Paphlagonia; Antigonos o parte a Asiei Mici si Asia mijlocie; Lisimah - sudul Dunarii. Aceasta distributie nu avea nimic durabil. Rivalitatile dintre diadohi, precum si tensiunile si revoltele din imperiu vor face imposibila punerea n practica a ideii de mentinere a unitatii imperiului lui Alexandru. Semnalul de revolta al grecilor este dat de Atica si va cuprinde aproape ntreaga Grecie peninsulara (mai putin Sparta). Asediat n fortareata de la Lamia (de aceea acest razboi se numeste si lamiac), Antipatros angajeaza negocieri cu grecii pna la venirea ajutorului asiatic. Grecii pierd teren pe uscat, Lamia este despresurata, iar Antipatros se repliaza n Macedonia. Pe mare Cleithos nvinge alianta greceasca la Evetion. Ultima confruntare de la Crannon (322, n Tesalia) pecetluieste victoria macedoneana. Pacea este ncheiata separat cu fiecare dintre cetati, 109

obligate sa primeasca garnizoane macedonene. Vechea autonomie a oraselor grecesti devine o amintire. Doar etolienii reusesc sa se constituie ntr-o puternica liga.

Abia fusesera ncheiate aceste actiuni, cnd n Asia izbucneste nentelegerea dintre diadohi. ntarirea lui Ptolemaios n Egipt provoaca n 321 reactia lui Perdiccas. Antipatros si Crateros descind n Asia (u timul va fi nlaturat de Eumenes). Aliat cu Antigonos, Antipatros tre:e de partea lui Ptolemaios, mpreuna cu Lisimah contra lui Perdiccas. Acesta din urma va fi ucis de Seleucos n timpul naintarii sale nspre Egipt (la Pelusion, n 321). La Triparadeisos, n nordul Siriei, are loc o noua mpartire a sferelor de autoritate: Antipatros preia sarcina de a veghea asupra celor doi regi Micai, Ptolemaios ramne n Egipt, Antigonos este numit strategos n Asia, Seleucos rasplatit cu satrapia Babilonuui, iar Lisimah pastreaza Tracia. Fiul lui Antigonos, Demetrios, supranumit curnd Poliorcetul (dobortorul de cetati), porneste contra lui Eumenes. Tot acum s-a stabilit ca regalitatea sa fie reprezentata de cei doi copii si sa aiba centrul n Macedonia. n 319 octogenarul Antipatros se stinge din viata, lasnd nsarcinarea sa nu lui Cassandros, cum s-ar fi asteptat, ci lui Polypeichon. Acestia intra curnd n conflict. Cu Cassandros se aliaza Ptolemaios si Antigonos. Polyperchon o recheama pe Olimpiada din Epir, spernd sa o utilizeze ca factor de presiune, initiaza aliante cu grecii (prin decret hotaraste rechemarea exilatilor si instaurarea de regimuri democratice) si se aliaza cu Eumenes. rT317 Filip Arridaios este ucis n urma uneltirilorOlimpiadei (care va cadea si ea victima n timpul asediului Pydnei). La finele anului 317 Cassandros devine stapn peste Macedonia si Grecia, n vreme ce Polyperchon este nevoit sa se retraga la etolieni. n acelasi an Antigonos reuseste sa-1 captureze si sa-1 ucida pe Eumenes. singurul care mai sprijinea unitatea imperiului dupa modelul si n numele lui Alexandru. Din 317 Antigonos ncearca mentinerea imperiului unificat n propriul beneficiu, luptnd pe mai multe fronturi (Egipt, Balcani, zona strmtorilor) mpotriva celorlalti diadohi. Rezultatele incerte de pe cmpul de lupta, ca si revenirea lui Seleucos la Babilon (fusese alungat de Antigonos) cu sprijinul lui Ptolemaios duc la noi tratative n 311 Alexandru al IV-lea este recunoscut rege si pus sub tutela strategul ji din Europa, Cassandros, Lisimah pastreaza Tracia, Ptolemaios - Egip>tul si cteva regiuni din Libia si Arabia. Cetatilor grecesti li se recunoaste 110

independenta de catre Antigonos. La Amfipolis, unde erau prizonieri, Roxana si fiul ei sunt nsa asasinati. Tema libertatii grecilor va constitui prilej de confruntari ntre diadohi ncepnd cu 308. Campaniile duse n Grecia continentala de catre Ptolemaios (sub pretextul renvierii Ligii corintiene) si de Demetrios (ca eliberator si salvator) mpotriva lui Cassandros vor prilejui ndepartarea acestuia din urma. Antigonizii ajung sa controleze Cicladele si Cipru, Rodosul pastrndu-si privilegiatul statut de oras independent, prospernd economic din pricina asezarii la ntretaierea drumurilor comerciale, nfrngerea lui Ptolemaios n apele Ciprului l determina pe Antigonos (si pe fiul sau) sa-si ia titlul de "rege", refacnd n formula restrnsa (fara Siria, Egiptul si zonele iraniene) statul euro-asiatic al lui Alexandru. Dinastia Argeada din Macedonia este nlocuita cu cea a antigonizilor (care se va mentine pna la cucerirea romana), cu acordul armatei n spiritul traditiei macedonene. Gestul lui Antigonos este repetat (305) de ceilalti diadohi pe rnd: Ptolemaios (ca suveran al Egiptului), Lisimah (ca rege al Traciei), Seleucos. In 302, sub conducerea antigonizilor orasele grecesti vor forma o symmachia cu scopul asigurarii libertatii si autonomiei (n realitate Antigonos dorea sa-i foloseasca pe greci mpotriva lui Cassandros). n toamna lui 302 o coalitie formata din Cassandros, Lisimah, Seleucos si Ptolemaios l va nfrnge pe Antigonos (care moare pe cmpul de lupta) la Ipsos. Demetrios este nevoit sa se retraga n Grecia, Ptolemaios va mai ocupa sudul Siriei (Coele-Siria) si parti din Licia, Pisidia si Pamphilia, restul Siriei revenindu-i lui Seleucos. Lisimah si adauga parti din Asia Mica. Fara Antiogonos Monophtalmos, care-i strunea temperamentul vulcanic, Demetrios se aliaza pentru scurta vreme cu Seleucos (care-i devine socru) apoi, dupa moartea lui Cassandros (297), porneste la recucerirea Greciei. Dar Seleucos trece de partea lui Ptolemaios si a Iui Lisimah si ocupa posesiunile antigonizilor din Asia. Criza interna prin care trece Macedonia(296) ntrzie planul lui Demetrios de a reface statul tatalui sau. n 289 pregatirile erau aproape finalizate pentru o nouacampanie n Asia. Ptolemaios, Seleucos si Lisimah (l atrag de partea lor si pe regele Epirului Pyrrhos) se opun simultan lui Demetrios. Obligat sa lupte pe mai multe fronturi, antigonidul cedeaza, se retrage la Cassandreia (287), apoi ataca Atena. Dar coalitia rivala se dezmembreaza din cauza disensiunilor dintre Ptolemaios si Lisimah. Pyrrhus ncheie rapid o 111

ntelegere cu Demetrios care se angajeaza sa renunte la Macedonia n schimbul unor regiuni din Tesalia si Grecia centrala. Eliberat de presiunea din Balcani, Demetrios debarca la Milet unde cetatile grecesti l primesc pline de sperante (satule de abuzurile fiscale ale lui Lisimah). Urmarit de Agatocles (fiul regelui Traciei) si hartuit de Seleucos, Demetrios se preda acestuia din urma, n 285, si moare n nchisoare. Cadavrul este napoiat fiului sau, Antigonos Gonatas, pe care Demetrios l lasase n Balcani la plecarea n expeditie. Prin batalia de la Ipsos (301) Lisimah reusise sa puna mna pe ntinse teritorii micro-asiatice, ntre 288-287 supune Macedonia de Nord, iar acum moartea lui Demetrios i nlesneste nlaturarea influentei epirote si ocuparea Macedoniei ntregi si a regiunilor de la Dunarea de Jos. Aceasta nu putea fi pe placul celorlalti regi care-1 vor nfrunta la Kouroupedion (281)unde Lisimah si pierde viata. Spre

finele verii aceluiasi an Seleucos este ucis de Ptolemaios I Soter (numit ulterior si Fulgerul- Keraunos) n pofida ajutorului acordat regatului egiptean de catre regele seleucid. Ptolemaios Keraunos intra-n stapnirea Macedoniei si a fostului regat al lui Lisimah. Chiar si acum, dupa moartea ultimului diadoh, linistea nu se asterne peste imensul teritoriu care adusese faima lui Alexandru Macedon. Noi rivalitati se nasc ntre fiii diadohilor, asa numitii epigonoi,ncepnd cu anul 280, dar ele trec pentru ctiva ani pe plan secundar ca urmare a doua evenimente. Primul este invazia celtilor n Europa si apoi n Asia Mica (280), iar al doilea l reprezinta complexul proces de aparitie de noi state n zona anatoliana, proces impulsionat de disparitia autoritatii lui Lisimah (este vorba de regatul Bitiniei si al Pontului). In plus cetatile grecesti tind sa formeze noi coalitii: orasele din nordul Egeei si din strmtori - Liga Nordului, la care se adauga mai vechea Liga Etoliana si apoi Liga Aheeana. Atentia lui Pyrrhos este ndreptata acum spre vest, unde ntreprinde costisitoarele campanii n Italia sudica si Sicilia. La ntoarcere piere n batalia din Argolida contra lui Antigonos Gonatas, aliat al grecilor din zona istmului Corintului. La mai bine de trei decenii de la moartea lui Alexandru statul sau, realizat cu pretul attor eforturi umane si financiare, evoluase ireversibil spre farmitare. Lungul sir de campanii militare expuse deja se prezinta ca un ansamblu de argumente n favoarea acestei evolutii. n plus, casatoriile politice realizate ntre familiile diadohilor se adauga aceleiasi ( concluzii marturisind vremelnicia aliantelor politice si matrimoniale. 112

Aceasta se datoreaza nu numai factorului uman, ambitiilor personale ale generalilor lui Alexandru, ci si complexitatii si diversitatii istorice ale teritoriilor euro-asiatice cucerite cndva de fiul lui Filip. Spre pilda, grecilor le era suficienta amintirea sloganului libertatii pentru a se ridica la revolta (folositi mai mult ca mase de manevra de catre primii regi elenistici), iar orice slabire a controlului asupra zonelor estiraniene era fructificata de localnici. Ct priveste India, aceasta iese foarte curnd dincalculele mpartirii stapnirilor. Ptolemaios Keraunos, Antigonos Gonatas si Antioh (fiul lui Seleucos) ramn mostenitorii principali ai celor trei regiuni importante n care se divizase statul lui Alexandru: Egiptul, Grecia si Macedonia si respectiv Siria. 3. Modele de state elenistice A. Regatul antigonizilor Dinastia antigonida se va confrunta de-a lungul existentei sale cu doua serii de probleme: mentinerea autoritatii asupra Greciei si raporturile cu Roma (de-a lungul a patru razboaie). nca din 290 n vestul Greciei se nfiinteaza pe baze federative, n jurul populatiilor muntene ale Etoliei, Liga Etoliana. Ea dispune de o adunare care stabileste numarul si statutul magistratilor federali si ai consiliului Ligii (synedrion) care elaboreaza acte cu caracter de lege. Adunarea decide pacea si razboiul, aliantele si orice alt dialog extern. Liga se ntruneste de doua ori pe an. Treptat membrii adunarii sunt nlocuiti cu o Comisie de reprezentanti (n numar de 30) ai tuturor membrilor Ligii, prezidata de un strategos cu atributii civile si militare. Sub comanda sa activa comandantul cavaleriei (hipparchos) precum si un reprezentant al cancelariei federale. Liga etoliana se mentine ca partener de dialog politic si militar pna la cucerirea romana din sec. al -lea. Regii Macedoniei vor tine ntotdeauna seama de existenta acestui organism. n 280 sistemul de aliante ale grecilor este mbogatit cu aparitia n Pelopones (n partea sa nordica) a Ligii Aheene, coalitie de 10/12 cetati reunite cu scopul de a instaura regimuri democratice si antimacedonene n Pelopones si de a organiza o riposta contra Macedoniei. Centrul politic al Ligii aheene era n nordul Ahaiei, n marele sanctuar al lui Zeus. Aceasta 113

asociatie dispunea de Adunarea generala (synodos) si de cea restrnsa (syndetos) unde lucra un colegiu de 10 strategi federali(demiurgoi) ce pregatea sedintele adunarii. Cea mai puternica perioada de existenta a acestei ligi se datoreaza lui Aratos, fiul lui Cleinias din Syciona, care doreste mpamntenirea de regimuri democratice n Pelopones si eliminarea stapnirii macedonene.

n 280 invazia celtilor n Balcani provoaca mari tulburari: Ptolemaios este ucis n 279 n lupta mpotriva acestor invadatori, iar sanctuarul de la Delfi pradat. Lupta contra celtilor si salvarea sanctuarului (n cinstea careia s-au instaurat sarbatorile "salvarii" - Soteria) uneste fortele grecilor, condusi de Liga Etoliana, cu cele ale lui Antioh si Antigonos Gonatas. Respinsi n278 din Grecia, celtii cutreiera Macedonia amenintnd strmtorile. Regele Bitiniei, Nicomede I, le permite trecerea si stabilirea, pe baza unui pact de alianta, n Asia Mica unde vor fi cunoscuti sub numele de galati. Departe de a-si gasi linistea dupa alungarea celtilor din Macedonia, Antigonos Gonatas se vede nevoit sa nfrunte o noua revolta a grecilor n 267 (razboiul chremonidiac), pe care o nabuse (265) impunnd cetatilor o autoritate macedoneana mult mai severa. Ampla activitate de reorganizare a Macedoniei este plina de succes, dar relatiile cu grecii vor oscila de la confruntarile militare la ncheierea unor aliante cu garantarea autonomiei. n deceniul al 5-lea al veacului al HJ-lea Macedonia pierde controlul asupra Peloponesului (Liga Aheeana preia n 243 Corint-ul, apoi Megalopolis-ul n 235 si Argos-ul n 229). ntre237 si 229 cele doua ligi grecesti se aliaza contra antigonizilor. n vremea aceasta Sparta trece printr-un proces de reforme democratice (initiate de Agis al IV-lea si continuate de Cleomenes al lea) care strneste rivalitatea celorlalti greci. Oligarhii oraselor si Liga aheeana cer ajutor Macedoniei contra Spartei. Cu aceste prilej este nfiintata Liga elenica, iar regele Antigonosal -lea reuseste sa se impuna n Laconia (stopnd procesul reformator) prin victoria de la Sellasia (222). Acum, nsa, n orizontul politic balcanic intervine Roma. Cu domnia lui Filip al V-lea (221-179) Macedonia inaugura o politica orientata pregnant spre exterior. Alianta lui Hannibalcu regele macedonean provoaca primul razboi cu Roma (215-205) ncheiat cu pacea de la Phoinike fara vreo modificare importanta a statu-quoului. Tratativele secrete al lui Filip al V-lea cu Antioh al -lea privind 114 \

mpaitirea ntre ei a Egiptului, precum si campaniile de ocupare a Traciei si a unor zone micro-asiatice, inclusiv amenintarea suveranitatii Rodosului, aduc Roma n Marea Egee la chemarea Pergamului. Nentelegerile de la masa tratativelor vor conduce spre al doilea razboi romanomacedonean (200-197). Aliata cu Pergamul, Rodosul si Liga etoliana, Roma se impune n batalia de la Kynoskephalai (197) obligndu-1 pe Filip sa renunte la cuceririle din Grecia, Tracia si Asia Mica, sa cedeze o parte a flotei de razboi si sa plateasca despagubiri de razboi (1 000 de talanti). Consolidarea puterii reluata de catre fiul lui Filip, Perseu, nu ramne fara ecou la Roma, nstiintata ndeaproape de catre Pergam. Cel de-al treilea razboi (171-168) care opune macedonenilor centuriile romane aducea nfrngerea zdrobitoare de la Pydna (168) a trupelor lui Perseu, el nsusi capturat si purtat n fruntea prizonierilor n cadrul ceremoniei de triumf de la Roma. Macedonia este mpartita n patru districte carora li se interziceau legaturile comerciale ntre ele si cele de casatorie. Ultimul episod se consuma n 146 cnd, n urma revoltei antiromane a lui Andriscos, Roma ia hotarrea de a transforma Macedonia n provincie romana. Aceeasi soarta au avut-o atunci si grecii, nfrnti la Skarpheia, Leucopetra si Corint. nselate n asteptarile lor de promisiunile facute nca din 196 n plin teatru al Jocurilor istmice de la Corint de catre T. Quintius Flamininus, privind redarea libertatii tuturor grecilor, orasele grecesti vor suferi o dura represiune n 146, Corint-ul este ras de pe fata pamntului n urma participarii Ligii aheene la rascoala antiromana a Macedonei. Noua provincie romana va purta numele de Achaia. Pe perioada mentinerii dinastiei antigonide cadrele de functionare statala ale Macedoniei ramn cele fixate de Filip al -lea si Alexandru. Regalitatea stabilita prin acordul soldatilor detine controlul fiscal, administrativ si militar n teritoriu, cu subzistenta organizarii de tip polis. Sub aspect militar se cuvine precizat ca si Macedonia se va vedea obligata, dar ntr-o proportie mai mica dect n Orient, sa apeleze la trupe de mercenari. n caz de conflict militar cetatile grecesti aflate subhegemonie macedoneana aveau oricum obligatia sa participe cu trupe si fonduri. n ceea ce priveste cetatile grecesti, acestea si pastreaza vechile structuri. Ele erau libere sa-si organizeze institutiile proprii, sa acorde cui 115

doresc cetatenia si dreptul la azil (asylum). O caracteristica generala a vietii interne este continua cautare a unor formule de rezolvare a problemei proprietatii, a nevoilor celor saraciti paralel cu o polarizare mai accentuata a corpului civic. Pe plan extern cetatile grecesti vor initia aliante politice (Liga nesiota, Liga etoliana, Liga aheeana) de a caror organizare si functionare nu vor da socoteala n fata regelui Macedonean. Astfel ca imperativele Romei privind cum sa-si aleaga propriii magistrati n adunarile generale sau reprezentative (este cazul Ligii aheene n 148-6) nu puteau dect sa-i contrarieze pe greci. Optiunea aceasta de dialogcomun pe plan extern n cadrul ligilor va avea drept consecinta pe termen lung omogenizarea de civilizatie si cultura n spatiul vorbitor de limba greaca dublnd rolul aparte pe care l-au avut sanctuarele panelenice n dezvoltarea acestui fenomen. b. Regatul Lagid al Egiptului Ptolemeii vor ncerca cu succes sa mentina ct mai extinse frontierele statului n Asia ajungnd pna n Siria sudica, iar n Africa pna n Cirenaica. Nu putine au fost ingerintele dincolo de mare, n Balcani, cnd sprijina revoltele grecilor mpotriva antigonizilor si n spatiul seleucid, n cazul interventiei n favoarea uzurpatorului Antioh Herax. De altfel ntre regatul seleucid si cel lagid va

exista o zona fierbinte - Siria de sud sau Coele Siria - generatoare de permanente conflicte. Nu mai putin de sase razboaie (274-271, 267-261, 246-241, 221-217, 201-195, 170-168) se duc pentru stapnirea acestei regiuni intrata nca din301 sub autoritatea ptolemaica. Veacul al -lea marcheaza nceputul declinului, vizibil n plan extern prin nfrngerile suferite n fata seleucizilor. Este momentul cnd Roma intervine n ajutorul Egiptului, iar ambasada romana condusa de C. Popilius Laenas l obliga pe Antioh al FV-lea, n pofida victoriei repurtate asupra armatelor egiptene (practic doar Alexandria ramasese necucerita), sa se retraga. Din acel moment Roma se erijeaza n protector al Egiptului (si arbitru al lumii elenistice), statut consfintit de pacea de la Apameea din 188. n 116, la moartea lui Ptolemeu al VIE-lea Egiptul este mpartit n trei regiuni: Egiptul propriu-zis, Cirenaica (care devine provincie'romana n 96) si Cipru (transformat n 58 n provincie romana). Ingerinta romana n conflictele dinastice interne se amplifica n secolul I . H. pna ntr-att
116

nct Roma impune candidatii favoriti sau formule de conducere favorabile ei. n 48 C. Iuliu Cezar debarca n Egipt pentru a o ajuta pe Cleopatra a Vil-a sa-si recapete tronul, careia Octavianus i va declara oficial razboi n 31; un an mai trziu Egiptul devine provincie de rang imperial. Din punctul de vedere al organizarii interne, domnia ptolemeilor consolideaza un sistem ideologic, administrativ-fiscal si judecatoresc de tip central, n buna masura mostenit din epoca saita. Astfel, Ptolemaios, fiul lui Lagos si al Arsinoei, preia vechiul statut al faraonilor, considerati descendenti ai zeilor (Ra, Osiris sau Amon-Ra). De asemenea, transforma cultul lui Alexandru initiat la Memfis, unde fusese depozitat trupul nensufletit al cuceritorului Orientului, n religie de stat, nfiintnd si un colegiu de preoti care deserveau acest cult. Cel care nsa instituie un cult al defunctilor pentru tatal sau (care continea Jocuri funebre din cinci n cinci ani), al regilor n viata si al reginelor este Ptolemaios al lea Philadelphul (iubitor de sora) care reia practica mariajului ntre frati (sora sa, Arsinoe i devine sotie). Regele era proprietarul ntregului pamnt al Egiptului si stapn absolut al supusilor sai. Secondat de un Consiliu de sfatuitori, ca si regele macedonean, regele elenistic al Egiptului avea totusi, spre deosebire de cel macedonean, o putere cu caracter teocratic. Vechea mpartire administrativa este pastrata, districtele (nomoi) erau submpartite n cantoane (topoi) si n sate (komai). Aparatul de conducere este unul extrem de birocratizat, alcatuit din functionari regali (respectiv, nomarhul, toparhui si komarhul, cu puteri civile si strategul cu atributii militare) care au ca sarcina cadastrarea pamntului basilik chora - si nregistrarea supusilor si a contributiilor lor (pentru localnici se stabileste un impozit pe cap de locuitor - syntaxis). ntreaga activitate din stat era direct supravegheata de rege. Monopolurile regale cuprindeau emiterea monedei, difuziunea si circulatia ei, precum si a monedelor straine, activitatile lucrative, circulatia bunurilor. Corespondenta, pastrata pe papiri, a lui Apolonios, care ndeplineste (n jurul anului 258) functia de sef al departamentului de finante sub Ptolemeu al -leaPhiladelphul, arata grija suveranului pentru ntarirea puterii de circulatie a monedei interne de aur, mai usoara dect cea a negustorilor straini, si strngerea de metal pretios n visteria regala, adus din Nubia si India. De asemenea, acelasi Apolonios, care primise n 117

folosinta de la rege o proprietate la Philadelphia (la Fayoum), pune la punct un sistem de exploatare fiscala extrem de minutios care presupunea o activitate bazata pe contracte ncheiate, cu liste de preturi si chitantiere la zi. Reglementarea monopolurilor regale (pe productia de untdelemn, vin, sofran, papirus) este reglementata n anul 259; cu toate acestea,abuzurile functionarilor regali nu sunt stopate. Nu putine au fost cazurile de revolta sau de "retragere" a indivizilor pe pamnturile templelor (care aveau drept de acordare a azilului) unde puteau scapa de corvoadele fiscale. Armata este alcatuita n primul rnd din elementele sociale non-egiptene, structura (falanga, trupe de cavalerie, infanterie grea si usoara) si tactica de lupta fiind de tip macedonean. Sectorul juridic marturiseste prin structura sa preocuparea de a se tine seama de diversitatea problemelor. Exista o punere n aplicare a legilor corespunzatoare fiecarui sector economic si specific, la nceput, fiecarui grup de populatii, tinndu-se cont de limba vorbita de cei implicati n procese.

Ptolemeu al O-lea Evergetul instituie obligativitatea formularii plngerilor si judecarii proceselor n limba greaca. Sistemul juridic era condus de un dioiketes ajutat de oikonomoi si de specialisti ndomeniul financiar-fiscal. Fenomenul urban este putin raspndit, de aceea principala caracteristica a economiei regale este cea rurala. Totusi, putinele orase sunt fie mai vechile centre urbane, subordonate aparatului central, fie cetati de tip polis care au un regim autonomie, dar care colaboreaza strns cu monarhia sub aspect militar, fiscal si religios. Deseori orasele beneficiaza de scutiri de taxe, ajutoare pentru mbunatatiri funciare, privilegii vamale. Cea mai dezvoltata asezare urbana ramne Alexandria,principala resedinta a regilor lagizi, care o nsestreaza cu importante monumente, palate, temple, muzeu, biblioteca, fiind iubitori de cultura, n spiritul exemplului pe care Alexandru l oferise. Preponderent agrara, economia lagida este totusi bine reprezentata la nivelul mestesugurilor si comertului, de asemenea aflate sub supravehere regala (fie n cadrul unui monopol, fie, pentru meseriile care nu faceau parte dintr-un asemenea sistem, prin'prghii fiscale, caci exista un impozit global, diferit de la o regiune la alta). La rndul sau, regele ajuta atelierele, indiferent de marimea lor. cu materii prime Nilul devine axa comerciala importanta pentru produsele venite din inima Africii, (mai 118

ales din Nubia: mirodenii, metal pretios, fildes, piei de animale), iar Alexandria eclipseaza mai vechile porturi ale Mediteranei sau rivalizeaza puternic cu ele prin lucrarile de amenajare portuara de anvergura ntreprinse de Ptolemei. Schimbul marfurilor era concesionat unor functionari care plateau o buna parte din cstigul lor trezoreriei regale, iar prin grija lui Apolonios exista obligativitatea convertirii tranzactiilor n moneda interna (ceea ce a adus profituri imense statului, adica regelui). Ct priveste structura sociala, ea cuprinde alaturi de localnici si strainii asezati o data cu venirea Ptolemeilor, n marea lor majoritate militari sau veterani macedoneni si greci. Dintre acestia vor fi recrutati cei care vor conlucra cu familia regala pentru conducerea statului, populatia bastinasa nefiind implicata dect foarte trziu n activitati de organizare si conducere. Astfel, functionarii marunti si mijlocii care activau pe lnga reprezentantii regelui erau recrutati din rndul aristocratiei egiptene.Cleruchii veniti ndeplineau mai ales sarcini militare, ei beneficau de un lot (kleros) de pamnt acordat de catre rege pentru ntretinerea lor si a familiei. n principiu, loturile erau viagere (ele putnd fi date altori cleruchi la moartea primului beneficiar) si nenstrainabile. La nivelul acestui segment social functioneaza asociatiile etnice care asigura individualitatea etno-culturala si religioasa, dar si asistenta juridica si financiara membrilor lor. Stat prin esenta sa teocratic, Egiptul lagid acorda o importanta deosebita religiei. Casta preoteasca riguros ierarhizata beneficia de un respect deosebit. Pamntul templelor, considerat sfnt, intra totusi n acelasi regim fiscal de supraveghere regala. Fiecare templu avea un consiliu de preoti, care nu aveau libertatea de a administra dupa voie propriile venituri, trebuind sa tina seama de vointa regala. Totusi regii ptolemei duc o politica de protejare a clerului pentru a-si asigura baza religioasa a puterii lor politice. Pe ansamblu se produce un sincretism la nivelul cultelor si o fuziune a divinitatilor egiptene si straine, pe baza competentelor asemanatoare. Mai mult, ultimele veacuri de existenta ale Egiptului cunosc o difuziune a divinitatilor locale, mai ales Isis si Osiris, n spatiile de cultura greaca si apoi romana. c. Regatul Seleucid ntemeiat de Seleucos I n 312, acest regat cuprindea vaste teritorii lipsite de omogenitate etnoculturala si istorico-materiala. Centrul politic 119

al statului este mutat, din considerente de securitate, de la Babilon la Seleucia, pe Tigru, apoi, pentru a avea deopotriva o mai strnsa si rapida legatura cu Asia Mica si cea Centrata, la Antiohia (n Siria), cetate ntemeiata de Antioh I, n anul 300. Dintre cele trei state elenistice care se vor forma pe ruinele imperiului lui Alexandru, Regatul Seleucid este cel care si-a modificat cel mai mult frontierele datorita conditiilor politico-militare din est (unde sunt parasite satrapiile orientale), pe de o parte, si datorita expansiunii n vest si nord-vest, ca urmare a politicii dusa de urmasii lui Seleucos. n sud, granita cu Egiptul lagid va fi fixatanestatornic n sudul Siriei. La moartea fondatorului, regatul seleucid este preluat de fiul acestuia, Antioh I (281-261) care duce, n principal, o politica de consolidare interna si de urbanizare pe scara larga. Mostenind rivalitatea cu antigonizii, Antioh I este nevoit nsa sa ncheie un prim tratat de neagresiune cu Macedonia (279-8), ca urmare a presiunilor create de invazia celtilor. Prin acest tratat seleucidul renunta la pretentiile asupra Macedoniei n schimbul retragerii lui Antigonos Gonatas din Asia Mica. n primul sfert al veacului al -

lea se inaugureaza seria razboaielor cu Egiptul pentru recuperarea sudului Siriei, dorinta ndeplinita abia sprefinele secolului (n timpul operatiunilor militare Egiptul victorios dobndeste pentru ctva timp si posesiuni pe litoralul thrac si n zona micro-asiatica). Una dintre cele mai nfloritoare perioade este domnia lui Antioh al -lea (223-187) care practica o politica expansionista att n est (recupernd Armenia, Bactria si recentul stat al partilor) ct si nspre Europa unde ocupa Tracia. Retragerea lui Hannibal, dusmanul prin excelenta al Romei, la curtea lui Antioh al -lea este folosita drept pretext pentru implicarea militara romana n zona strmtorilor. n realitate ntarirea puterii seleucide era o amenintare directa pentru securitatea Balcanilor de care devenisera interesati romanii. Pergamul, Rodosul, Liga etoliana si cea aheeana cer ajutor Romei. Debarcarea lui Antioh al -lea n Grecia este respinsa la Thermopile (191), fiind urmata de nfrngerile sale navale de la Corykos, Side si Myonesos, apoi de pierderea bataliei de la Magnesia (n Lidia, n 190). Stapnirea seleucida este eliminata din Armenia, iar naintarea spre Egipt se va lovi tot de interventia Romei, astfel ca, la Apameea (188), regatul seleucid pierde teritorii micro-asiatice n favoarea Pergamului, este obligat sa cedeze flota de razboi, sa se retraga din Egipt si sa plateasca despagubiri de razboi romanilor. 120

A doua jumatate a secolului al -lea debuteaza cu un regres generalizat al statului macinat de crize dinastice si economico-financiare, ca si de defectiuni n apararea frontierelor (de exemplu partii reusesc sa ocupe Mesopotamia n timpul regelui Demetrios al -lea, care este capturat si tinut prizonier n 125). Confruntarile cu partii (organizatorii unui stat puternic care va rivaliza cu Roma ajungnd, n timpul lui Augustus, dupa expresia lui Trogus Pompeius, sa mparta cu Imperiul roman lumea) vor fi transate definitiv ntre 130-125: seleucizii se retrag n zona siriana. O noua criza dinastica izbucnita n 115 naruie aproape total capacitatea de aparare a statului, ajuns sub controlul Armeniei. Dezorganizat pe plan intern din punct de vedere administrativ si fiscal, regatul seleucid cunoaste o perioada de "colaborare" cu Roma (care-1 ajuta pe Antioh al -lea sa-si recupereze tronul), apoi va fi transformat n provincie romana n 63, de catre Cn. Pompeius Magnus. Monarhia seleucida, dezvoltata ntr-un spatiu istoriceste eterogen, sintetizeaza cel mai elocvent mixtura elenistica-orientala la care se gndise Alexandru. Curtea regala era alcatuita din prieteni, sfetnici si garda personala a regelui, functionari, oameni de cultura. Regele este stapnul a toate, cel putin teoretic. El nu beneficiaza de un cult regal, ca-n Egipt, regalitatea este doar de natura divina, abia dupa moarte regele putea fi divinizat si asociat unui cult. Administratia satrapica este mentinuta paralel cu o activitate de urbanizare si colonizare cu mult mai intensa dect n Egipt. Orase ca: Douras - Europos, Perinthos, Maroneia - n Siria, Tanagra n Persia, Gerrha, Larissa n golful Arabiei sunt organizate dupa modelul cetatilor grecesti, n vreme ce alte ntemeieri urbane de mari proportii (Antiohia, Seleucia de pe Tigru, Apameea de pe Orontes) seamana ca organizare cu centrele urbane macedonene, avnd un "sfat al batrnilor" n conducerea lor si beneficiind de statutul de orase "libere" cu regimuri "democratice". Altor centre li s-a modificat numele. Orasele beneficiau de o "autonomie" organizatorica, din punct de vedere administrativ, fiscal si juridic, dar privilegiilor fiscale, dreptului de a acorda cetatenia si azilul politic li se adauga obligatia de a primi garnizoane si functionari regali. si n acest spatiu este cunoscuta tendinta centrelor urbane de a se organiza n uniuni ~ sympolitii -judecnd dupa marturiile epigrafice (de pilda ntre Mylasa si Douras - Europos). Satrapiile, mpartite la rndul lor n eparhii si hyparhii, beneficiau de o viata economico-sociala proprie, avnd fata de
121

centru obligativitati fiscale. Nu o data, mai ales n est, puterea lor economica si potentialul sociomilitar au ndemnat la secesiuni, determinndu-i pe regii seleucizi sa se multumeasca cu o autoritate formala sau chiar cu existenta unor aliante. Iesirile multiple la caile maritime (Egeea, Mediterana, Marea Neagra, golful Arabiei) si dimensiunile extinse au creat conditiile unei dezvoltari comerciale si implicit ale unei dezvoltari economice considerabile. Efes-ul, dar si Milet si Smirna sunt orase-porturi de prim rang, Byzantion-ul si Sinope controleaza traficul prin strmtori, impunndu-si propriile lor regimuri vamale (ajungnd n conflict cu Rodosul, un alt punct comercial maritim de amploare si centru urban independent). Sub aspect social exista o pluralitate de statute, lipsa unei evidente minutioase mpiedica nsa decriptarea n detaliu a acestor statute, mai ales pentru populatiile rurale. Se stie ca ele puteau tine de domeniul regal sau de teritorii urbane. Proximitatea urbana arunca si asupra locuitorilor rurali privilegiile concedate oraselor respective de catre monarh. Izvoarele epigrafice mentioneaza deopotriva posibilitatea donatiilor de terenuri cu tot cu locuitorii lor (de exemplu, donatia lui Seleucos Icatre Mnesimachos) sau, dimpotriva, stipuleaza independenta satenilor n unele cazuri de transfer de proprietate (cum este situatia taranilor din Petra aflati pe pamntul primit de la rege de catre Aristodikos din Assos), asa nct postularea unei reguli generale conduce la simplificari eronate. *** La capatul a trei secole de existenta statele elenistice reusisera sa determine difuziunea si convietuirea a doua modele de organizare: cel regal si cel de tip polis. Postulatele lui Droysen despre sinteza de populatie si de cultura petrecute n epoca elenistica trebuie, nsa, reconsiderate. Demografic vorbind, nu exista nici o dovada despre mixturi de populatie, epigrafia face distinctia clara ntre politai si barbaroi. De asemenea, este semnalata prezenta asa numitilor periokoi n cetati de rang inferior. Existenta textelor bi- si chiar trilingve nu este dect o maniera oficiala de redactare, chiar dovedind necesitatea eficientizariitransmiterii de mesaje catre segmente sociale foarte diferite. Cleruchiile de militari ce primesc pamnturi pe tot cuprinsul statelor elenistice sunt obediente fata de interesele regale, dar n orasele de coasta sau n unele 122

din interior izvoarele epigrafice dovedesc nealterarea institutiilor clasice ale unei polis. Sub aspect economic, dezvoltarea este inegala chiar n interiorul fiecarui stat elenistic. n ansamblu, totusi, daca n vremea lui Alexandru metalele pretioase luasera drumul Europei, n secolele ce au urmat mortii acestuia directia de miscare a aurului capata sens invers. Sub aspect cultural si religios se poate vorbi de o difuziune a limbii grecesti (limba de cancelarie n toate regatele elenistice), a modelelor de gndire greaca, dar si de o influenta orientala. Aceasta din urma se poate decela la nivelul credintelor si practicilor religioase si al ideologiei regale.

123

. FORME DE ASOCIERE N LUMEA GREAC

Pentru cea mai mare parte a istoriei lor grecii nu au fost n stare sa depaseasca dect rareori si cu mare dificultate fragmentarea politica. Adversitatea, tendintele hegemonice au putut sa duca au numai la rivalitati, ci si la razboaie fratricide. si aceasta n pofida comunitatii de limba si a unitatii religioase. Aceasta nu nseamna ca n conditiile de criza (de exemplu razboaiele greco-persane) sau din considerente de natura religioasa starea de izolare nu a fost depasita, realizndu-se mai multe tipuri de aliante:

1) amphictionii sau sanctuarului de la la Mycale);

ligi Delfi,

cultuale, de exemplu, Liga ioniana (legata de

pentru templul

administrarea lui Poseidon de

2) symmachii (aliante militare) cu sau fara organisme (Liga delio-atica, Liga peloponesiaca, Liga beotian, Liga aheana etoliana) unele evolund n sensul federalizarii, adica al crearii unei

si

federale Liga

3) sympoliteidi eu sau fara drept de cetatenie comuna (vezi Liga acheeana si cea etoliana). Nu toate aceste ligi sau federatii au avut o istorie identica. n vreme ce unele au evoluat n directia crearii de state federale cu reprezentare egalitara a intereselor statelor membre si prin acordarea dublei cetatenii (Liga aheiana), altele au alunecat n hegemonism. Este cazul primei ligi delio-attice care s-a transformat treptat dintr-o symmachie ntr-un imperiuatenian, fara recurgere la razboi viznd exploatarea economica (tezaur, cleruhii) a partenerilor. In ciuda tendintelor izolationiste, dupa ncetarea Razboiului Peloponesiac, n tot cursul secolului al IV-lea .H. viata politica n spatiu! grec ncepe sa fie dominata de ligi, nu de cetati. De altfel, o serie de voci (vezi Isocrate) si-au facut o misiune din a sustine ideea unitatii lumii grecesti ncepnd cu celebrul discurs panegiric din 380 .H. 124

Cteva detalii n legatura cu tipologia acestor asocieri libere, n principiu, ntre cetati avnd statuat sau subnteles dreptul Ia autonomie politica: A. Amphyctionii sau ligi cultuale organizate Doua asemenea amphyctionii pot fi amintite: n jurul unui sanctuar.

A.l.Liga ioniana (secolul VI .H.) care lega 12 cetati autonome n jurul templului lui Poseidon de la Mycale. n secolul V.H. amphictionia a evoluat capatnd unele conotatii economico-politice marcate de o emisiune monedara proprie; A.2. Liga de la Delfi cu o structura mai elaborata prin organizarea de ntruniri bianuale, existenta unui consiliu si a unei forte militare de protectie a sanctuarului. si aici numarul aliatilor este de 12 (poate un numar cu functie magica) si de asemenea s-a ajuns la folosirea Ligii ca instrument politic n cazuri de arbitraj. Liga de la Delfi, prin prestigiul pe care-1 conferea membrilor ei, a devenit un spatiu de manevre politice, mai ales, n cazul consiliului, transformndu-se treptat ntr-o unealta de presiune n favoarea unora dintre membri - Sparta, Tesalieni, Teba, Filip . A.3. amphyctionii zonale, care reunesc sate, nu orase. Este cazul Ligii arcadiene. Originea se afla n solidarizarea a43 de sate pentru protejarea centrului religios dedicat Despoinei de la Lycosoura si lui Zeus Lycaios. Numai ca aceastaamphictionie a evoluat spre o symmpolitie. n 475 .H. exista deja o confederatie care emite o moneda proprie cu efigia lui Zeus Lycaios si a Despoinei si cu legenda Ar, Arca, Arcadion si care se constituie pe acest nucleu religios initial. Aceasta liga va intra ntr-un con de umbra prin ridicarea altor ligi n Pelopones. B. Sytnmachiile sau aliantele militare reprezinta forma asociere n lumea greaca. si n acest caz se pot distinge mai multe situatii. B.l. Symmachiim care principiul autonomiei este respectat. B.l.a. Liga peloponesiaca. Se constituie treptat ncepnd probabil cu mijlocul secolului VII .H. De notat ca liga a mers n trepte si are ca nucleu alianta dintre Sparta si Tegeea. La sfrsitul secolului VII .H. o parte a unor cetati din estul Peloponesului (Sicyona, Megara, Epidaur) au aderat la aceasta liga. Trebuie sa se atraga atentia asupra faptului ca nu exista un tratat comun de constituire. Liga peloponesiaca, n realitate, a rezultat dintr-o serie de tratate bilaterale ncheiate ntre Sparta si cetatile 125 normala de

afiliate. Modul de constituire explica si gradul mare de autonomie, faptul ca nu exista organizare federala propriu-zisa, ca reuniunile Ligii nu eraudect ocazionale. Singura conditie majora o reprezinta acceptarea conducerii militare a Spartei si dreptul Spartei de a propune declansarea unor conflicte. Will crede ca scopul initial al Ligii a fost evitarea ridicarii Argosului si a messenienilor.

B.l.b. liga lacedemoniana a fost creata mai trziu, n mod sigur, dupa cucerirea Messeniei si nfrngerea Argosului. Din nou este vorba de o structura originara careia i s-au alaturat cetati foarte importante din estul Peloponesului, dupa ncetarea regimurilor tiranice (Corint si Megara). Relatia speciala dintre Sparta si aliatii ei rezulta din numele oficial al Ligii ("alacedemonienilor si a aliatilor"). Din vechea liga s-a conservat sistemul de tratate bilaterale n raport cu Sparta, ntarite de obligatii mutuale ntre toate cetatile. Desi nu exista nici un element de drept federal, hegemonia Spartei era recunoscuta, de asemenea si rolul de arbitru, ca si dreptul la autonomie a aliatilor (regim politic, legi, administratie, justitie proprie). n ciuda acestei idei proclamate, Sparta ncurajeaza, fara interventii directe, regimurile oligarhice. Spre deosebire de Liga peloponesiaca, cea lacedomoniana are si organisme federale - un consiliu ce se reunea la Istm si era convocat ocazional n caz de situatii grave (razboi, tratate, pace, probleme comune), reuniuni extraordinare (syllogos) n cazuri de exceptie (vezi adunarea initiata de Corint la 432 .H.). Tendinta este ca acel consiliu originar sa fie nlocuit de strategi care se constituie ntr-un consiliu de razboi. Rolul Spartei s-a ntarit datorita functiei de arbitru, ca urmare a faptului ca acel consiliu al strategilor era prezidat de un rege spartan ca si de mprejurarea ca deciziile reuniunilor extraordinare trebuiau confirmate de o sedinta prezidata de efori. Se adauga si practica ca lacedemonienii sa-si asume raspunderea pentru ndeplinirea deciziilor. B.l.c. Symmachii care evolueaza spre arche.

Cazul este unic si este ilustrat de evolutia Ligii delio-attice aflata sub hegemonia ateniana spre un imperiu predominant maritim, al Atenei Trebuie notat ca Liga delio-attica s-a structurat pe fondul pierderii telului comun care a coalizat cea mai mare parte a statelor grecesti n perioada razboaielor greco-persane. Este vorba de diminuarea si ndepartarea 126

primejdiei persane si de prestigiul dobndit de Atena dupa victoria de la Salamina (478 .H.). Spre deosebire de quasitotalitatea situatiilor noi, cunoastem si personalitatea politica care poate fi considerata artizanul noii aliante - Aristide. Nu este vorba de o structura realizata dintr-o data. Noul sistem reunea initial o serie de insule importante (Samos, Chios, Lesbos), poate unele cetati din Ionia si Eolida si o singura cetate (colonie corinthiniana) -Potidea din Chacidica. Ulterior alianta s-a extins la restul Ioniei, cea mai mare parte a insulelor din Egeea, a cetatilor din Tracia si Hellespont. Exista o serie de trasaturi care definesc structura noii ligi n viziunea lui Aristide: 1) juramnt de fidelitate prestat ncepnd cu a.481 . H. 2) recunoasterea autonomiei cetatilor exprima printr-un singur vot, n consiliu (Koine Synodos). 3) acceptarea hegemoniei Atenei, gestioneaza tezaurul comun impus fiecarei cetati aliate. aliate, al caror cuvnt se

care detine comanda militara si constituit printr-un varsamnt (phoros),

4) punerea aliantei sub un patronaj religios - Sanctuarul lui Apolo din insula Delos. apoi Atena. Datorita acestui transfer, Atena devine divinitate federala, onorata de toti aliatii la Marile Panatenee. Acest transfer al sediului si al patronului divin a avut loc n jur de 454/453 . H. ntr-un cadru ceremonial aparte. ncepnd cu aceasta data, se asista la o treptata "aservire" a aliatilor, deci la treptata pierdere a autonomiei care tinde sa devina pur nominala ca n cazul Lesbosului, Chiosului, Samosului. Expresia concreta a dependentei fata de Atena o reprezinta: 1) transferul sediului Ligii de la Delos la Atena; 2) transferul din care trezoriefn-hellenotames federal; Delos - erau la Atena (gest suplimentar totdeauna atenieni) n al conditiile n tezaurului

3) organizarea sistemului contributiilor si preluarea operatiilor de impunere si percepere a phorosului de catre boule si ecclessia. Functionari special desemnati percepeau si tezaurizau tributul (logistai, hellenotames), listele platnicilor sau rau platnicilor erau prezentate ecclessiei, plata avea loc Ia data fixa - la Dionisiile Mari (numai phorosul sau si dobnda pentru ntrziere); n caz de urgenta tributul era perceput direct de catre strategi;
127

4) instalarea cetatile aliate;

unor

magistrati atenieni

(episkopoi/archontes)

5) stabilirea de garnizoane (phrourai) n unele cetati aliate concomitent cu asumarea de catre Atena a controlului marilor, a strmtorilor prin flota formata din cele 300 trireme drumului spre Marea Neagra) prin hellespontophylakes; 6) confiscarea de teren (mergndu-se pna la expulzarea localnicilor) si ntemeierea de deruhii (n fapt cleruhii rentieri);

(deci

controlul

erau

soldati-

7) pierderea autonomiei juridice si transferarea unor cauze (crime antrennd pedeapsa cu moartea, exilul, atimia nu numai a situatiilor care trebuie judecate n conformitate cu principii de drept international) la Atena. Ecclessia ateniana, sfatul si heliaia si extind atributiile si asupra cetatilor aliate; 8) presiuni politice viznd structura interna n caz de tentativa de parasire a Ligii (vezi Samos, dar mai ales Mytilene); 9) obligatii religioase suplimentare fata de divinitatile onorate la Eleusis; 10) aparitia unor fenomene asupra cailor de navigatie; larga unor emisiuni monedare locale . (mai ales la si interventii militare

Panatenee),

dar

si

legate folosire

de a

pierderea autarhiei:controlul monedei ateniene, ncetarea

Liga va fi lichidata ca urmare a victoriilor lui Lisandru si a ocuparii Atenei n 404 .H. c. Symmpolitii sau confederatii Caracterul definitoriu al acestui tip de asociere l constituie existenta unor organisme federale cu functie permanenta inclusiv a unei armate federale si, uneori, acordarea cetateniei duble. Exista cteva modele interesante de symmpolitii. 1. Ligile tebane C.l.a.) Ca si n alte cazuri mentionate, primul embrion al unei ligi tebane se structureaza n jurul sanctuamlui luiPoseidon de la Onchestos. Aici avea loc o reuniune anuala, n vreme ce o ceremonie speciala -Panboiotia - se organiza la Coroneea. Din prima jumatate a secolului VI .H. se adopta un simbol federal -scutul beotian care este figurat pe monede. 128

n situatii speciale se constituie o armata hoplitica comuna comandata de beotarhi. n cadrul acestei faze Teba manifesta doar tentativa de a deveni capitala acestui organism. C.l.b.) Dizolvata dupa batalia de la Plateea (479 .H.) Liga tebana se reface, ntr-o formula noua, ntre 469-447 .H. O constitutie particulara stabilea drepturile si obligatiile cetatilor aliate, natura si atributiile institutiilor federale si grupa cetatile ntr-o serie de districte. Natura acestei constitutii este oligarhica, ntruct conditiona dreptul de cetatenie activa, de detinere a unei proprietati agrare suficiente pentm a permite procurarea echipamentului de hoplit. Se poate adauga corolarul acestei conditionari si anume, obtinerea bogatiei doar prin activitati agrare si interzicerea practicarii comertului pentru cetatenii activi. Trasaturile cele mai importante ramn: 1) gruparea cetatilor n 11 districte numar de delegati n consiliul federal; 2) consiliul atributiile prin rotatie; 3) federala; reunirea federal era divizat n (mere), fiecare furniznd un

patru

sectiuni

care

si

exercitau

celor

patru

sectiuni (boulai) echivaleaza

cu

adunarea

4) legile erau, n mod obligatoriu, adoptate n adunare si constituiau obiectul unui decret; 5) consiliul rezida la Teba si membrii lui primeau o zilnica din tezaurul federal; 6) problemele grave legate de ncalcarea pactului federal, neascultarea si conflictele dintre cetati erau deferite unei nalte Justitie; 7) fiecare district era reprezentat ntr-un din 11 persoane {beotarhi)) alesi de boulai carora le militare si de politica externa si care erau subordonati consiliului; 8) armata federala este creata districte, a 1000 de hopliti si 100 de cavaleri; prin ridicarea,

indemnizatie

Curti

de

organism federal reveneau

format atributii

fiecare

din

cele 11

9) tezaurul federal se constituia din contributiile fiecarui district {eisphorai); 10) statutul Tebei n cadrul acestei structuri este marcat de faptul ca sediul consiliului este la Cadmeea si de asocierea, pe emisiunile 129

monedare federale a doua simboluri - simbolul federal - scutul beotian si legenda Th/The/Teba. C.l.c). A treia liga beotiana este realizata dupa victoria asupra spartanilor n 370 .H. Noua constitutie contine unele inovatii fata de Liga anterioara. 1 ) Se recunoaste autonomia cetatilor aliate cu acceptarea formulei de cetatenie dubla (locala plus federala). 2) Impunerea hegemoniei tebane. 3) Disparitia unor districte si reducerea lor la 7. 4) Hegemonia tebana este subliniata de faptul ca: a) din cei 7 beotarhi, 4 sunt tebani; b) n consiliu, reprezentarea cetatilor nu mai este proportionala cu importanta oraselor; c) consiliul are sedinte n zile fixe la Teba si se compune, n majoritate, din tebani. 5) Toate problemele militare catre beotarhi si adunare (domos). si de politica externa erau rezolvate de

6) nalta curte judeca pe magistratii federali. IJga tebana va reusi o vreme sa-si impuna autoritatea asupra Peloponesului ca urmare a victoriilor de la Leutra si Mantineea, n perioada mandatelor lui Pelopidas si Epaminonda. //. Liga aheiana (ca si Liga etoliana) sunt adevaratele symmpolitii caracterizate prin existenta unor organisme federale (strategi, consilii, alti magistrati federali, adunari, tezaur federal) care functioneaza permanent sau quasipermanent, prin alte fenomene care marcheaza tendinta de unificare (moneda comuna, sistem de masuri si greutati unitar, dreptul federal de cetatenie suprapus dreptului de cetatenie locala). Exista unele deosebiri esentiale ntre cele doua symmpolitii. Dar exista si unele trasaturi comune: 1) n ciuda aparentelor, n realitate, cele doua ligi oscileaza ntre factori de putere externa (Macedonia, Regatul lagid sau cel seleucid; 2)manifesta o atitudine ostila fata de Sparta, atitudine ce va culmina cu umilirea acestui stat n urma victoriei de la Sellassia(222 .H.); 3) acceptarea de aliante ntre aceste doua ligi, aliante care au avut o eficacitate temporara sau ocazionala; 4)perioada n care Liga acheniana si cea etoliana au atins apogeul coincide cu epoca elenistica. ILL Liga aheiana si are nceputurile n secolul V .H. si asocia, originar, cetati din Ahaia, parti din Argolida si Arcadia, cu templul lui Zeus Amarios ca centru spiritual. Devine importanta abia dupa 281 .H. 130

si, mai ales, dupa ce este desemnat, ca strateg, o personalitate politica si militara -Aratos. Structui ile acestei ligi sunt: 1.adunare federala (synkletos). 2. Un consiliu (synodos). 3. Un nucleu executiv format din: a) doi strategi + un hipparh + un hippostrateg b) un secretar; c) trezorieri. 4. Li se adauga o serie de alte trasaturi: 1)legi federale; 2) 3) 4) 5) 6) trupe federale; masuri si greutati unice; moneda proprie; cetatenie federala; centrii (capitala federala) = Megalopolis.

Aceasta structura este rezultatul mai multor inovatii si anume: a) n 255 .H. cnd puterea mai mare de functionari federali; executiva este mpartita ntre un numar

b) n 243 .H. Artos este desemnat strateg autocrator In ciuda evolutiilor oscilante, Liga aheiana va supravietui pna la transformarea Greciei n provincie romana.

sau

hegemon.

III. Liga etoliana se constituie n Grecia centrala si va duce o politica distincta manifestndu-se cu precadere n favoarea Macedoniei si Spartei Ca si Liga acheniana. Liga etoliana si are nceputurile n perioada clasica, dar va cunoaste doua momente de reorganizare: a) n 322 .H. si b) n 275 .H. cnd se adopta o constitutie democratica. Perioada de mare putere a acestei ligi se situeaza ntre 270-220 .H. Pierderea locului particular n lumea greaca este rezultatul mai multor factori - ascensiunea Ligii acheene sub Artos; interventia romana. Institutiile Ligii sunt; 1. Adunarea federala {panetolica si thermica) reunita de doua ori pe an si lund decizii n legatura cu razboiul si pacea, stabilirea de aliante, primirea de noi membri, alegerea magistratilor, trimiterea si primirea de ambasadori: adoptarea de legi.

131

2. Consiliu federal (synedrion); 3. Curte de justitie constituita din delegati federali; 4. comisie apokletoi. permanenta de politica externa formata din 30 de

5. magistrati federali + lagonothet +7 tamiai (trezorieri);

-l

strateg

eligibil +

1 hipparh + 1 secretar

6. tezaur federal constituit prin: contributii normale pentru acordarea de protectie (contra jafului =asylie si asphaleia); 7. armata federala 8. exista o capitala federala la Thermi.

si sume pretinse contra pirateriei =

Toate aceste ligi au o trasatura comuna: initiativa organizarii lor este greaca si indiferent de nclinatiile politice de moment, hegemonia apartine unor greci. Se mai poate adauga ca, n principiu, de fiecare data asocierea era ntre cetati. Doua ligi se singularizeaza prin: a) faptul ca initiativa organizarii lor vine din partea unor regi macedonieni (Filip si Antigon Doson); b)hegemoni sunt recunoscuti regii initiatori; c) sunt ligi panhelenice si se constituie de fapt nu din cetati, ci din ligi zonale. Este vorba de Liga de la Corint (337 .H. si Liga de la Aigion (224 .H.) care recunostea ca hegemon pe Antigon Doson. IV. Liga de la Corint (337 .H.) se constituie ca urmare a interventiei lui Filip n "razboiul sacru" si dupa victoria sa de la Cheroneea. Liga reprezinta si ncununarea politicii abile a lui Filip de imixtiune treptata n lumea greaca (arhonte n Tesalia, loc, n calitate de Heraclid, n amplictionia de la Delfi). si prin structura organizatorica se voia a se introduce o serie inovatii. Originar, Liga de la Corint cuprindea toate statele grecesti, cu exceptia Spartei care va fi admisa ceva mai trziu, dupa desfiintarea Ligii peloponesiace. Principiile de organizare constau n: 1 ) Autonomia cetatilor, inclusiv pastrarea constitutiilor propri i ; 2) Libertatea statelor era garantata de absenta garnizoanelor macedonene si de renuntarea la contributiile banesti tezaur federal; de asemenea, nu existau trupe federale. 3) 4) 132 Garantarea libertatii de navigatie si a comertului. Liga pretindea o anume pace sociala realizabila prin:

favoarea

unui

a) interzicerea executiilor; b) interzicerea exilului; c) interzicerea confiscarilor de avere, a partajului de pamnt; d) interzicerea abolirii datoriilor; e) interzicerea eliberarii, n masa, a sclavilor. 5) n caz calitate de hegemon. de conflict arbitrajul revenea regelui macedonean n

6) Sediul Ligii era la Corint. 7) Organismele ligii erau: a) consiliul (Synedrion) hellenilor, n voi urilor nu erau egale. Consiliul problemele federale, pace si razboi, social asupra cetatilor; b) un tribunal special format violare a pactului federal si de tradare; scopul Asia. proclamat al Ligii din care numarul si valoarea lua decizii n legatura cu efectua controlul politic si

magistrati

care

judeca

cazurile

de

c)

era

obtinerea

libertatii

grecilor

din

V. Restabilirea influentei macedonene n Pelopones este urmarea succeselor lui Antigon Doson, care n 224 .H. ajunge n regiunea istmului si ocupa Corintul. Ca urmare, Consiliul federal reuneste adunarea de toamna de la Aigion (septembrie224 . H.), care-1 proclama pe regele macedonean hegemon. Liga de la Aigion se particularizeaza prin: 1. Liga reuneste nu cetati, ci ligi sau federatii focideeni, beotieni, acarnanieni, locrieni, eubeeni, thessalieni). Fenomenul indica tendinta de adncire a federalizarii. 2. Se recunoaste autonomia cetatilor. 3. Organismul Ligii era Consiliul federal (synedrion) convocat si prezidat de rege. Consiliul nu avea competenta dect asupra problemelor externe - razboi si pace, admitere de noi membri. Hotarrile consiliului nu deveneau obligatorii dect dupa ratificarea lor de catre fiecare stat n parte. 4. Principalele obiective ale ligii erau reprezentate de eliminarea lui Cleomenes, abolirea masurilor lui sociale, slabirea Ligii etoliene si organizarea rezistentei mpotriva expansiunii romane n Grecia. Primul obiectiv a fost atins prin victoria de la Sellassia (222 .H.). (aheiana, epiroti,

133

. CULTURA GREAC

A. Aspecte ale religiei grecesti Fenomenul religios grec a suscitat un amplu interes n rndul specialistilor si nespecialistilor de-a lungul vremii, cunoscnd pe rnd abordari comparatiste, de tip evolutionist, sociologice si psihanalitice, antropologice si structuraliste. Metodologia de cercetare a manifestarilor religioase specifice grecilor urmareste, asadar, ndeaproape evolutia metodelor de cercetare a istoriei n ansamblul sau. Concluziile prezente marturisesc legatura indisolubila dintre religie, politica si viata sociala n spatiul grecesc, dupa expresia lui J. P. Vernant religia greaca este o "religie civica" lipsita de dogme si de redemtiune. Pantheonul grec este politeist, zeilor li se adauga eroii si daimonii (dupa clasificarea lui Tales din Milet din veacul al IV-lea). Daca zeii sunt priviti ca entitati nemuritoare, dar nu eterne, caci miturile povestesc nasterea lor, cu competente specifice, eroii sunt oameni cu calitati iesite din comun, ntemeietori de cetati si de ordini socio-politice sau semizei. Ct despre daimoni, acestia fac legatura ntre oameni si zei, fiind vazuti ca elemente cnd pozitive, cnd negative sau ca fiinte interioare naturii umane. Tot ei supravegheaza mortii. Lumea zeilor, asa cum o transmite mitul grec, este ierarhizata, neferita de tulburari si conflicte. n timpuri istorice a doua generatie de zei (Zeus si fratii sai) si a treia guverneaza universul. Zeus este zeul suprem, sursa a dreptatii si a ordinii, patron al cerului si al fenomenelor naturale. Fratii sai si mpart marea (Poseidon) silumea subpamnteana (Hades). Apolo este zeu al luminii si al razboiului drept, dar si patron al muzicantilor; Afrodita -zeita iubirii si a frumusetii, Hera ocroteste familia, Demeter obladuieste activitatile agrare, Hefaistos - pe cele mestesugaresti alaturi de zeita ntelepciunii, Atena iar negustorii si calatorii revin lui Hermes. Hestia este zeita caminului si a focului sacrii al fiecarei cetati. Dionysios este asociat vitei de vie, vinului si vietii 134

nencorsetate de bariere sociale schematizante. Artemis protejeaza vnatoarea si vietatile din salbaticie. Atestate n veacurile arhaice (o buna parte dintre ei chiar din epoca bronzului: Zeus, Hera, Dionysios apar n tablitele cu linear B) aceste divinitati provin din fondul vechi indo-european. Lor li se adauga zeitati orientale (Isis, Osiris din Egipt, Adonis din spatiul siriano-fenician, Mama Zeilor - Cibele din Asia Mica) venite pe canalele de contact comercial si politic. Spatiul de adorare a zeilor, fie el simplu altar, templu ori sanctuar, este cu grija amenajat si amplasat fie n interior, fie la marginea zonei locuite de comunitatea adoratoare. De altfel nca din epoca bronzului sunt atestate locuri consacrate depozitelor ritualice de figurine umane si animaliere sau diferite ofrande, iar n aria minoica si miceniana apar si constructii mai elaborate. Utilizarea acestor lacasuri este uneori nentrerupta din epoca bronzului si pna la reaparitia fenomenului urbann lumea greceasca (sec. al VIII-lea). De pilda, sanctuarul micenian nchinat zeilor Hermes si Afrodita este folosit din 1 600pna n epoca arhaica. n epoca homerica se desavrseste conceptia arhitecturala a templelor (planul absidal), care puteau fi nconjurate sau nu de siruri de coloane exerioare. In epoca istorica ansamblurile mai elaborate cuprind deopotriva altare sacrificiale si temple (ntotdeauna altarul - bmos - este exterior templului, caci ceremoniile nu se desfasoara nauntrul templelor, ci n fata lor, unde stau oficiantii si participantii). Templele pot fi rectangulare - sekoi - sau rotunde - tholoi; primele sunt alcatuite din pronaos, naos sau cella unde salasuieste statuia divinitatii si camera de depozitare a tezaurului si a obiectelor sacre - opisthodom, n vreme ce templele rotunde au o nava centrala. Trei sunt stilurile arhitecturale de realizare a constructiilor sacre, dupa criteriul de fabricare a coloanei: stilul doric, sobru, specific epocii arhaice, stilul ionic dezvoltat n epoca clasica si stilul corinthic care convietuieste cu cel ionic n epoca elenistica si romana. Actul de adorare a unui zeu ncepe cu o rugaciune pronuntata cu voce tare, nsotita de libatii, depunere de ofrande si sacrificii. Grecii sacrifica ndeobste animale domestice care sunt n prealabil minutios pregatite prin stropire cu apa purifcatorie. Uciderea animalului destinat zeului este obedienta unor reguli precise, gtul victimei este ndreptat n sus, daca divinitatea este uraniana, sau nspre pamnt, n cazul unui zeu chtonian. Oasele mari si grasimea sunt oferite zeului prin arderea pe altar. 135

Restul victimei este transata n parti egale si mpartita, n cadrul banchetului post-sacrificial, tuturor participantilor la ceremonie. Aceasta din urma garanteaza apartenenta fiecarui participant la comunitatea care a savrsit sacrificiul, mai direct spus, n cazul unei ceremonii civice, celui care si pierde dreptul de cetatenie i se interzice participarea la ceremonie, fiind considerat un intrus, iar cu prilejul acestor sarbatori toate elementele sociale (inclusiv femeile, copiii sau categoriile de drept diminuat) sunt integrate n comunitatea participantilor. Ceremoniile religioase sunt fie periodice, stabilite la date fixe si asociate activitatilor agrare, militare, comemorarilor de evenimente care au marcat puternic viata cetatii, fie spontan organizate din ratiuni imediate. si aceasta pentru ca destinul oamenilor sta n minile zeilor ce trebuie consultati ori de cte ori este nevoie. La elementele de ritual deja mentionate se adauga dansurile, cntecele si competitiile sportive si muzicale (ca, de pilda, n cazul festivalurilor organizate din patru n patru ani la Olimpia n onoarea lui Zeus sau din doi n doi ani n cinstea lui Apolo, la Corint). Conducerea unui act religios public cade n sarcina oficiantilor cultelor. Preotii sunt desemnati de cetate pe perioade determinate (rar se ntlnesc sacerdotii viagere) si trebuie sa supravegheze corectitudinea ceremoniei, pietatea (eusebeia)tuturor, competenta care se exercita n spatiul limitat de temenos (incinta sacra). Nu exista criterii de sex sau vrsta care impun alegerea sacerdotilor, dar de regula preotesele deservesc zeite, iar preotii - cultele nchinate divinitatilor masculine. Peperioada sacerdotiului se poate locui si n incinta sacra a templului, Iara ca aceasta sa constituie un imperativ. Preotii greci duc o viata "normala" din punct de vedere social, se pot casatori, pot avea preocupari politice si militare. Ei beneficiaza de anumite privilegii (parti din victima de sacrificiu le revin uneori, primesc sume de bani sau le sunt concesionate unele venituri). Sacerdotii sunt ajutati de un personal auxiliar numeros (printre care amintim hieropizii care se ocupau de organizareaceremoniilor, epimeletii care suporta cheltuiala acestor manifestari, mageiroi cei care njunghie efectiv victimele). Exegetii interpreteaza legile sacre, iar chresmologii decripteaza mesajele zeilor. Exista si delegari ale personajelor politice sau magistratilor n servicii de natura religioasa. Cea mai bine cunoscuta este situatia Atenei unde arhontele basileu are un cumul de functii organizatorice, dar si practice: sacrifica n cadrul cultelor stramosesti, supravegheaza respectarea calendarului 136

religios si judecarea cazurilor de impietate, precum si conflictele dintre preoti, prezideaza Misterele si Leneenele. Din epoca tiraniilor arhontele eponim se ngrijeste de Marile Dionysii, de ambasada sacra de la Delos, de procesiunea nchinata lui Asklepios sau cea care l onoreaza pe Zeus Soter, instituita dupa razboaiele medice, de Thargheliile n onoarea lui Apolo de la Delfi. Arhontele polemarh aduce sacrificii Artemidei Agotera, organizeaza jocurile funerare ale defunctilor din campaniilemilitare, ceremonia Maratonului. La Sparta cei doi regi au si atributii religioase. Un fenomen de o importanta aparte n lumea greaca este existenta sanctuarelor panelenice care reunesc mai multe cetati, prin urmare pe vorbitorii de grai elen. Ele sunt complexe arhitecturale exterioare cetatilor, alcatuite din temple, altare, camere de tezaur, stadioane, teatre. Cele mai importante sunt cele de la Delfi pentru Apolo, Epidaur n cinstea lui Asclepios, Dodona, Olimpia, n onoarea lui Zeus. Ceremoniile din aceste sanctuare presupun ncetarea ostilitatilor militare pe perioada lor, pentru ca armistitiul proclamat sa permita tuturor participarea fie ca organizatori, fie ca simpli participanti sau competitori. Sanctuarul de la Delfi gazduiesze celebrul oracol n care preoteasa zeului Apolo, Pythia, transmite mesajele zeului raspunznd ntrebarilor puse de vizitatori. Acest oracol este consultat frecvent n timpul colonizarilor, dar si ulterior n cazuri diverse: tulburari interne, razboaie externe, epidemii. n secolele -IV n jurul acestui sanctuar functioneaza amphictionia de la Delfi care reuneste cetati din Tesalia si Grecia centrala ca organism religios si de administrare a sanctuarului, dar si cu o puternica amprenta politico-mi litara. Religia greaca este o religie cu izvoare mitologice. Miturile cele mai importante sunt cele referitoare la geneza lumii, la locul omului n univers (dobndirea focului n mitul prometeic). O varianta a mitului despre nasterea lumii este transmisa de Hesiod, poet din secolul al VIII-lea n Vieogonia, unde se succed generatii de zei ce iau n stapnire lumea. Ordinea suverana si dreapta, precum si ordonarea lucrurilor cade n sarcina celui mai puternic dintre zei: cronidul Zeus. Locul oamenilor este explicat prin mitul vrstelor (Hesiod, Munci si Zile): o genealogie alcatuita din 5 generatii de oameni asociate cu aurul si argintul (primele doua), urmate n ordine de vrsta eroilor si succedate de oamenii din bronz si fier. Prima perioada, a oamenilor de aur corespunde cu pacea
137

edenica si opulenta desavrsita de dinainte de Cronos. Aceasta epoca va functiona ca un reper mitic n ntreaga istorie a grecilor. Veacurile de truda, n care hrana zilelor trebuie cu sudoare agonisita, corespund oamenilor de bronz, cei mai putin perfecti dintre toti oamenii (n viziunea lui Hesiod este perioada pe care el nsusi o traieste). n ceea ce priveste dobndirea prin viclesug a focului, furat de Prometeu de la zei, mitul transmite stradania de participare a omului la civilizatie si partajareaexistentei cu zeii.

Mentalitatea greaca se articuleaza n jurul unor cupluri antinomice: bine-rau, masura-lipsa de masura, dreptate-injustitie, civilizatie-salbaticie. Starile tranzitorii cu ncarcatura lor emotionala si implicatia lor sociala nu sunt explicabile pe de-a-ntregul, dar sunt acceptate. Astfel ca drumul pna la identificarea cu o stare perfecta, de natura divina sau cu divinul nsusi reprezinta axa de nchegare a unor manifestari cu caracter religios cunoscute ca mistere. Ele sunt patronate de zei (misterele eleusine si Dionysiile) sau semizei (orfismul). Misterele de la Eleusis (sanctuar panelenic din Atica) sunt nchinate zeitelor Demeter si fiicei acesteia, Persefona. Aceste ceremonii sunt desfasurate n doua etape (Micile Mistere cu caracter agrar din primavara) si Marile Mistere (septembrie-octombrie care au un caracter initiatic). Cultul deservit de sanctuar cade n sarcina a doua familii: Kerikes si Eumolpides care ofera principalii oficianti: hierofantul - preotul principal al cultului, preotul altarului si purtatorul de torta. Exista si o preoteasa din familia Philleides, cel mai vechi personaj religios care apare atestat n surse. Acesti patru demnitari sunt alesi pe viata si beneficiaza de nalte onoruri si locuri speciale la spectacolele de teatru. Din veacul al V-lea obiectele sacre depozitate n sanctuar sunt pazite de epistati. Daca Micile Mistere presupun doar rituri de purificare, specifice anotimpului primavara cnd natura si oamenii se pregatesc pentru un nou ciclu anual de viata, Marile mistere suntdesfasurate de-a lungul a 10 zile si presupun o ceremonie solemna cu un alai ce se deplaseaza din Atena la Eleusis de unde sunt scoase obiectele sacre si purtate napoi nspre oras, n vreme ce candidatii la initiere savrsesc ceremonii de purificare. ntoarcerea la Eleusis precede initierea propriu-zisa a candidatilor care patrund n sanctuar, mai exact n Telesterion (sala de initiere), unde le sunt aratate obiectele sacre. Aici are loc modificarea starii de spirit prin mimarea de roluri si incantatiiritualice, ceea ce trimite la experienta traita de Demeter n cautarea fiicei 138

sale rapita de Hades. Desi faimoase, ceremoniile de initiere sunt putin cunoscute, ntregul alai, sacrificiile, afisarea obiectelor sacre si manipularea lor sunt asociate cu evocarea hierogamiei, cu practici de fertilizare si fecunditate, cu dorinta de a fi iluminat n lumea tenebrelor a lui Hades. Sarbatorile nchinate lui Dionysios rennoiesc mitul despre dubla nastere a zeului, despre experientele traite de acesta. S-a crezut multa vreme ca acest zeu este adus din spatiul trac sau oriental. Descifrarea tablitelor liniare a dovedit adorarea lui Dionysios nca din epoca miceniana, ceea ce anuleaza mai vechile teorii despre zeul "strain al grecilor". Divinitate agrara si a vegetatiei, Dionysios reprezinta frenezia, starea de nebunie si lipsa masurii n anume contexte. Cercetarea istorica din ultimii 20 de ani a identificat doua tipuri caracteriale ale zeului: n spatiul teban avem de a face cu un Dionysios simbol al violentei, iar n spatiul attic cu unul care consuma violenta spre binele cetatii. Ceremoniile nchinate lui Dionysios (Oschoforiile, Dionysiile rurale, Leneenele, Antesteriile - din februarie-martie, trec drept cele mai vechi -si Marile Dionysii din martie-aprilie) nu alcatuiesc un ciclu anual. Ele presupun sacrificii si banchete n care vinul curge din abundenta, cu onorarea statuii zeului. La Marile Mistere (n cele sapte zile de sarbatoare instituite la Atena de Pisistrates) intervine ceremonia falusului si au locreprezentatii teatrale. La fiecare trei ani pe muntele Parnas se desfasoara o ceremonie nocturna n care femeile despletite joaca rolul Baccantelor, cntnd n acompaniament de flaut si consumnd vin, alaptnd pruncii fiarelor salbatice si apoi sfsiindu-i (reeditarea mitului sfrtecarii lui Dionysios-copil de catre titani). n epoca elenistica sarbatorile nchinate lui Dionysios devin foarte populare, mai mult chiar, asociatiile culturale dionysiace beneficiaza de un statut cvasi-independent n cadrul cetatii. Acesti thiasoi, alcatuiti din actori si adoratori ai zeului (cu un tezaur propriu), pot avea un rol socio-politic important caci aduna elementele nonconformiste dintr-o cetate dar, prin reprezentatiile teatrale pe care Ie ofera dincolo de cadrele cetatii, ndeplinesc si roluri de ambasadori. Ct priveste orfismul, acesta este mai mult o filosofie de viata si o etica dect un simplu curent religios. Doctrina orfca se raporteaza la adoptarea unui nou mod de viata (n care puritatea, asceza si vegetarianismul ocupa locuri centrale) n scopul pregatirii pentru rentregirea universului perfect din partile sale componente (ce nu sunt 139

altceva dect lucrurile acestei lumi create de Principiul care guverneaza totul). Aceasta rentregire este asteptata la a sasea generatie, cnd Dionysios orfic trebuie sa vina printre oameni. Acest mod de gndire si de raportare religioasa porneste de la mitul despre Orfeu, poetul-cithared din Tracia si fiu al lui Apolo, sfsiat de Menadele care-i risipesc trupul la ndemnul lui Dionysios. Capul sau este folosit ca oracol dupa ce ajunge n Lesbos. Credintele funerare ale Grecilor evolueaza n strnsa legatura cu organizarea socio-politica. Epoca bronzului cunoaste nmormntarile individuale, cu evidentierea prin inventarul funerar a statutului avut n timpul vietii de cel decedat. n perioada geometrica se face saltul catre cimitire comune, n care defunctii sunt apartinatorii aceleiasi comunitati fara vreo alta subliniere a statutului avut cndva n cetate. De altfel, att la Sparta, ct mai ales la Atena nca de timpuriu (pentru Atica este vorba de reformele lui Solon de la nceputul sec. al VI-lea) se iau masuri mpotriva luxului, att al celor n viata, ct si al ceremoniilor n onoarea defunctilor. Cnd nsa cetatea traverseaza perioade mai ndelungate de criza, cum este veacul al IVlea, reapar mormintele de familie. Din perspectiva publica cetatea organizeaza jocuri n cinstea eroilor sai cazuti pe cmpul de lupta (de ex. Antesteriile din Atena). Atunci sunt invocati Tanatos, fiul noptii, Hades, stapnul celuilalt tarm si Hermes, cel care i conduce pe defuncti pna la portile lumii subpamntene a lui Hades, pe unde patrund n Cmpiile Elyse traversnd rul Styx. n afara de sectele orfice care asteptau o rencorporare a sufletului celui mort n armonia ntregului, a principiului a-toatentemeietor, nu exista manifestari grecesti care sa contina pregatirea n fata mortii. Cnd aceasta intervine, ea reprezinta o trecere din lumea lui Zeus n cea a lui Hades. Cele doua rituri de nmormntare (nhumatia si incinerarea) coexista. Corpul defunctului este depus la intrarea n casa unde este deplns de bocitoare platite, nmormntarea are loc n cimitirul extramuros n timpul noptii unde se fac libatii si se aduc ofrande. Locuinta n care a murit un membru al familiei se purifica dupa nmormntare prin stingerea si apoi reaprinderea focului n vatra casei, prin curatirea ei. n epoca elenistica intervin, n principal, doua man elemente de noutate. Este vorba n primul rnd de demitizarea panteonului grecesc paralel cu patrunderea din spatiul oriental a unor culte si divinitati noi. Aceasta din urma are drept consecinta o asociere ntre divinitatile vechi 140

grecesti cu cele orientale pe baza atributelor comune (de exemplu Zeus-Horos, Demeter-Isis, AtenaNeith, ct despre Dionysios, el este adorat pna la hotarele regatului Seleucid ca zeu al vegetatiei, vitei de vie si al salbaticiunilor). n al doilea rnd, existenta unei puteri centrale de tip regal modifica relatia politica-religie, mai ales n spatiile orientale. Regele elenistic este benficiarul unui cult, de regula cel al salvatorului si eliberatorului, primind epitete ca soter-salvator,epiphane-'ustru, theos-ztu prezent. Ca binefacator al supusilor sai, regele primeste o statueta de cult n interiorul templului -agalma - si o statuie n picioare sau ecvestra - eikn -asezata n pjata publica sau n interiorul sanctuarelor. Nu lipsit deimportanta este cultul naintasilor defuncti care se constituie ntr-un veritabil cult dinastic, fiind un vector de promovare a divinizarii regelui nca n viata fiind. n Egipt monarhia este teocratica datorita realitatilor traditionale pe care Ptolemeii si le-au nsusit, de aceea nasterea din zei este permisa att regelui, ct si reginelor. Totodata regele elenistic are o relatie speciala cu templele, carora le poate face diverse donatii, iar n Egipt raporturile cu aristocratia sacerdotala joaca, mai mult dect oriunde n lumea elenistica, un rol de prim ordin n elaborarea ideologiei regale. B. Evolutia artei grecesti I. Arta creto-minoica Cercetarile ntreprinse de Arthur Evans la nceputul sec. XX pe insula Creta au scos la iveala urmele uneia din cele mai vechi civilizatii din bazinul Mediteranei, care a nflorit n mileniile .H. Originalitatea acestei civilizatii a fost determinata de pozitionarea fericita a insulei, dupa aprecierea lui Aristotel, aflata la distanta aproape egala de Europa, Asia si Africa. Treptat Creta devine nu numai un important nod de comunicatie, unde se ntretaiau toate caile maritime comerciale, dar si un creuzet, n care s-au "topit" diverse influente culturale. Dintr-o oarecare omogenitate culturala a spatiului mediteranean - locul de confluenta a celor doua culturi, occidentala si orientala - la rascrucea mileniilor IV si . H. s-au sintetizat trei fenomene culturale distincte: civilizatia cretana, cu centru n Creta, civilizatia cicladica din insule si civilizatia eladica, n Grecia continentala. 141

n dezvoltarea sa, arta cretana sau minoica (dupa numele regelui legendar Minos) parcurge cteva etape: minoic timpuriu (3000 -2200 . H.), minoic mijlociu (2200 -1600 . H.) si minoic tardiv (1600 -l 100 . H.). Prima etapa corespunde nceputului epocii bronzului si se caracterizeaza printr-o dezvoltare nfloritoare a populatiilor din insulele Mediteranei, care a fost perturbata de invazia din nord a triburilor aheienilor. Au fost distruse vechile civilizatii ale Greciei continentale, doar Creta reuseste sa evite dezastrul. Mai mult dect att, ncepe o perioada de avnt politic, economic si cultural, cunoscuta cu termenul de "epoca primelor palate" (1925-1750 . H.). Este vorba de palatele de la Cnossos, Phaistos, Mallia, cel de pe insula Thera, care se constituie n puternice centre politice, economice, religioase si culturale. a. Arhitectura Elaborarea unor structuri palatiale att de complicate desemneaza una din trasaturile distinctive ale artei cretane -monumentalitatea arhitecturala, la care se adauga si pictura n fresca. Ruinele palatului de la Cnossos fac dovada unei constructii impunatoare, cu o suprafata de circa 2 ha. Nu a existat un plan bine definit al edificiului, acesta "crescnd" si extinzndu-se pe masura ce constructia avansa. Organizarea spatiului se facea n jurul unei curti interioare de proportii, mprejmuita de ziduri oarbe, de-a lungul careia se nsiruiau camerele de locuit. Accesul se facea prin numeroasele coridoare si scari ce legau parterul cu ncaperile de la etaj. Uneori n jurul curtii se amenaja o colonada din lemn cu baze din piatra, asa cum se poate presupune n cazul palatului din Phaistos sau cel din Mallia. Constituindu-se n principala piesa a ntregului sistem arhitectural, n curte se consumau cele mai importante momente din viata palatului, n special ritualurile religioase (procesiuni religioase, sacrificii). Organizarea spatiului se facea pe module functionale (cancelaria, sala tronului, salile de cult, sanctuarele, magaziile, atelierele, depozitele). De obicei, salile de locuit erau amenajate la etaj. Nici una din ncaperilepalatului nu semanau ntre ele, comune erau doar coridoarele ce le legau si care se ramificau n diferite directii si niveluri. Aceasta originala conceptie arhitecturala reflecta o anumita filozofie a vietii, specifica cretanilor si anume tendinta spre miscare, schimbare, transformare. Spre deosebire de arta arhitecturala egipteana, supusa unui sir de canoane si rigori, arta cretana se dezvolta liber, spontan, fara constrngere, evitnd 142

unghiurile drepte si nclinnd mai mult spre eleganta si confort. S-au gasit solutii ingenioase pentru iluminarea fiecarei ncaperi, asa-numitele "curti de lumina", pentru amenajarea spatiilor de refugiu, destinate odihnei, ntreaga structura arhitectonica adaptndu-se perfect specificului climateric al insulei. n ceea ce priveste arhitectura funerara, continue sa persiste constructiile cu plan circular, caracteristice epocii anterioare. Paralel, se ridica si constructii dreptunghiulare, asa cum o demonstreaza osuarul monumental de la Chryssolakkos, de lnga Malia. Din cea de-a doua epoca a palatelor provine mormntul-templu de la Cnossos, prevazut cucurte si portic. b. Fresca Pline de vivacitate - efect obtinut si prin folosirea culorilor vii (rosu aprins, verde, albastru, maro, alb si negru) -, fresca reprezinta o importanta sursa de cunoastere a activitatii, moravurilor si stilului de viata cretan, cunoscnd un avnt remarcabil n cea de-a doua epoca a palatelor (1750-1425 . H.), cnd are loc reconstruirea acestora dupa cutremurul devastator din jurul anului 1700 . H. Descoperirile de la Cnossos si Haghia Triada fac dovada proportiei pe care a luat-o activitatea edilitara. Sala tronului (sau cu grifoni), Megaronul reginei, Sala cu duble hasuri sunt denumiri inspirate de compozitiile murale ce nfrumuseteaza interiorul ncaperilor palatului de a Cnossos. Motivele compozitionale sunt inspirate att din lumea animala terestra, ct si din cea subacvatica (delfini, caracatite, moluste), nsa n central preocuparilor artistice se afla omul Regasim aici ilustrate diverse aspecte ale vietii de la curte, care tin att de sfera sacrului (Dansul sacru executat de cteva femei cu fuste lungi, cu volanase, care duc n mini rhyton-uri, "preoteasa" cu o secure dubla (labrys) n mna - simbol cultic;Procesiunea sacra, ce cuprinde o suita de participanti, printre care Purtatorul de rhyton), ct si cea a profanului (Printul cu flori de crini, Culegatorul de sofran, Pescarul cu pesti albastri, "Fetitele" boxere sau vestita Parizianca). n ceea ce priveste scenele de acrobatie cu taurul (Taurimahia), acestea ar putea fi clasificate mai degraba ca scene de ritual, dat fiind faptul ca cretanii venerau taurul (=fecunditate), al carui motiv (Minotaurul) se regaseste n mitul despre regele Minos. 143

Compozitiile acopereau uneori pereti ntregi, cum ar fi Fresca maimutelor albastre si Fresca Primaverii din palatul de la Thera. Traditia picturii n fresca se regaseste si n spatiul mortuar, astfel pe un sarcofag de calcar de la Haghia Triada apar cteva motive circumscrise tematicii funerare, dar asemanatoare ca stil celor cunoscute n palatele cretane: sacrificarea unui taur, aducerea de ofrande si libatii mortului. Daca pentru Prima epoca a palatelor pictura murala este caracterizata de realism, cea dea Doua epoca se particularizeaza pnntr-o puternica tendinta de stilizare, asa cum se poate constata urmarind motivul grifonilor din Sala tronuluide la Cnossos.

Bucuria de a trai caracterizeaza spiritul unui epoci pline de eleganta si rafinament, cnd Creta a dat stralucire unei civilizatii nfloritoare din bazinul Mediteranei, pna cnd aceasta nu este cucerita definitiv de triburile aheenilor, pe la 1400 . H. c. Plastica In legatura directa cu ceremoniile religioase, care se desfasurau n curtea centrala a palatului, se afla si descoperirea celor doua statuete mici din faianta la Cnossos, n depozitul unui sanctuar. Acestea reprezinta imaginea unei zeite, nalte de cea 30 cm, ce tine n mini doi serpi -simbol al regenerarii naturii. Importanta pe care o atribuie artistul costumului, care este unul de ceremonie (jupa lunga cu volanase, corsetul, ce-i lasa descoperiti snii, tiara de pe cap, deasupra careia se afla unleopard) nu tine numai de rafinamentul ce caracterizeaza tinuta vestimentara si pieptanatura femeilor cretane. vorba de imaginea unei zeite a fecunditatii, al carei cult era larg raspndit n insula, aceasta fiind, probabil, cea mai adorata divinitate feminina. n fata zeitei se aflau cteva figuri umane, reprezentnd, probabil, adoratorii acesteia, majoritatea dintre ele fiind figurine masculine din bronz. Una din cele mai reusite sculpturi din aceasta perioada este motivul acrobatului de pe o oglinda de la Cnossos, un fragment dintr-o compozitie chryselefantina, care cuprindea si figura taurului, actualmente pierduta. Dibacia acrobatului, tensiunea miscarii este degajata de reprezentarea usor alungita a corpului, gata de saritura.

144

d. Ceramica Formele si decorul vaselor de ceramica se caracterizeaza prin aceeasi finete si rafinament, specifice artei cretane. De la nceputul aparitiei ei (pe la finele mln. . H.), productia ceramica si, n special, decorul acesteia devin una din formele cele mai interesante de exprimare a spiritului minoic. Craterul cu flori de cactus aplicate, descoperit la Phaistos sau Vasul cu caracatita de la Gornia sunt doar doua din multiplele exemple de vase de tip Camares (ceramica foarte fina, cu peretii subtiri, ca de coaja de ou), care ofera dovada unor solutii originale att pentru forma recipientelor, ct si pentru decor. Subiectele suntinspirate din lumea vegetala terestra (palmieri, flori, printre care nuferi) si cea maritima (delfini, caracatite, moluste, alge), dar nu lipsesc nici motivele antropologice. Pe un bol de la Phaistos apare o prima imagine a unei scene de cult - un dans ritualic n jurul unei zeite cu serpi. Treptat, stilul realist cedeaza locul unei tendinte de stilizare a decorului, cunoscut ca "stilul palatelor". Inspirate din aceleasi surse, n special lumea vegetala, motivele decorative si pierd naturaletea, fiind supuse uneistilizari accentuate. Reprezentative n acest sens sunt amforele cu naltimea de pna la 2 m, destinate pastrarii uleiului de masline si a vinului. ntreaga suprafata a acestora a fost acoperita cu benzi decorative orizontale, compuse din motive geometrice, cum ar fi spiralele, si motive vegetale, mult schematizate. e. Arta metalelor Gustul estetic al cretanilor s-a facut remarcat si n cazul bijuteriilor, al pieselor de decor sau al celor de cult din metal (aur, argint, bronz), asa cum s-a putut remarca, ndeosebi, n cadrul descoperirilor din necropolele regale ale palatelor din Creta. In muzeul din Iraklion se pastreaza pandantive din aur de forma unor albine, frunze si flori, toate provenind din necropola de la Chryssolakkos, lnga Mallia. Finetea executiei n filigran vorbeste despre nalta specializare a mesterilor aurari, capabili sa reprezinte la fel de bine naturalismul subiectelor tratate sau sa recurga la schematizarea lor. f. Arta pietrei Cele mai cunoscute piese sculptate n piatra sunt: rhyton-ul din cristal de stnca decorat cu aur de la Zakros, rhyton-ul din steatita neagra 145

n forma de cap de taur, cu ochii din cristal de stnca si jasp si coarnele din lemn placat cu aur, de la Cnossos. Pe un pahar din steatita verzuie de la Haghia Triada apare un tnar print, ce tine n mna o prajina. O alta categorie de piese o reprezinta vasele de piatra cu scene sculptate. Decorul n relief cuprinde grupuri de seceratori, soldati, care ar putea fi ncadrate unor scene de cult. Foarte interesante sunt stampilele de vase de diverse forme, descoperite ntr-un depozit de la Zakros, care cuprind un sir de motive fantastice (grifoni naripati, demoni cu cap de capra, femei cu cioc de pasare). . Arta miceniana n raport cu lumea cretana, semnalam cteva deosebiri majore, n ceea ce priveste organizarea spatiului urban, arhitectura civila sau cea funerara. n lumea miceniana, gratie caracterului ei razboinic, acropola se identifica cu cetatea, fiind ncercuita cu ziduri puternice numite ziduri ciclopice. n interiorul acestora apare un alt zid circular, care delimita, de data aceasta, spatiul afectat megaronului - palatului, asa cum se poate observa la Tyrhint. S-au descoperit si ruinele palatelor de la Micene si Pylos, care reprezinta o constructie dreptunghiulara, formata din doua ncaperi: pronaosul si megaronul propriu-zis (o sala de ceremonii, n mijlocul careia se afla focul sacru). n ceea ce priveste arhitectura funerara, micenienilor le este caracteristic mormntul cu tholos (ex: Tezaurul lui Atreu, cel al Clitemnestrei), reprezentat printr-o constructie circulara cu bolta falsa, de forma conica, care avea alaturat o alta ncapere - camera funerara propriu-zisa, unde s-au descoperit binecunoscutele tezaure de aur, ce cuprindeau vase de ofranda, arme si, nu n ultimul rnd, mastile de aur. Legatura dintre lumea pamnteana si cea de dincolo de mormnt erafacuta de un dromos - coridor cu ziduri si acoperis n doua ape {Poarta leilor). Micenienii au dezvoltat sculptura n piatra si fildes. De la minoici preiau arta picturii, dar subiectele tratate se deosebesc radical de cele ale civilizatiei minoice, fiind predominante scenele circumscrise tematicii razboinice.

146

. Grecia veacurilor ntunecate (1025 - sec.VIII . H.) a. Arta ceramicii Invazia dorienilor dinspre nord de la sfrsitul mileniului . H. a contribuit la treptata transformare a civilizatiei miceniene, aruncnd Grecia ntr-o perioada obscura a existentei sale, numita Grecia veacurilor ntunecate, caracterizata prin restrngerea vietii economice si sistarea legaturilor comerciale. n consecinta, asistam la un proces de schimbare a stilurilor, n principal, n domeniul ceramicii. Astfel, ceramica reprezinta cea mai importanta sursa arheologica de cunoastere a acestei perioade, fiind bine atestata att n asezari, ct si n necropole. Se evidentiaza mai multe centre ceramice, printre care Atena joaca rolul principal, impunndu-se printr-o maniera deosebita de decor. Caracteristica fundamentala a ceramicii din aceasta perioada o constituie simplitatea decorului, care consta din elemente simple, liniute oblice, cercuri, semicercuri, romburi, patrate, "tabla de sah", cruci de diferite forme, triunghiuri, meandre ordonate n una sau mai multe benzi orizontale, care au si inspirat denumirea de stil geometric (sec. IX -VEI .H.). n evolutia acestuia se pot distinge 3 faze: a) perioada "veche" sau "severa" (sec - . H.), b) geometricul mijlociu (Ijum. sec. VUI . H.) si c) geometricul tardiv sau recent ( jum. a sec. VUI . H.). Spre deosebire de arta creto-miceniana, arta geometrica reprezinta un regres n ceea ce priveste reproducerea fidela a formelor naturale, nsa ea reflecta o viziune net distincta asupra actului artistic. mbinarea elementelor decorative tinde sa creeze o armonie interna sobra, raportata la suprafata si conturul vasului. Repertoriul formelor ceramice este functional si echilibrat: amfore cu toarte orizontale sau verticale, oenochoe, urcioare cu toarta, cratere pentru amestecul vinului, cupe, vase miniaturale pentru parfumuri. Geometricul mijlociu este caracterizat de prima reaparitie a figurii umane n arta greaca. Impresioneaza, de asemenea, si noul tip de vase, care prin dimensiunea si functia lor confera ceramicii o alura monumentala. Cercetarile arheologice din necropolele de la Dipylon (poarta dubla) sau Kerameikos din Atena au scos la iveala un sir de vase (cratere, amfore, hydrii) cu decor figurativ. Acestea aveau dimensiuni impresionante - cea 1.55 m si erau plasate pe mormnt n calitate de monument funerar, fiind folosite si n cadrul ritualurilor de comemorare a 147

defunctului. ntreaga suprafata a vaselor era acoperita cu registre orizontale, avnd ca tema centrala scene funerare, care cuprind momentele-cheie ale ceremoniei mortuare, de la deplngerea defunctului de catre rude la nsotirea acestuia spre mormnt, cortegiul fiind urmat de bogate care funerare. Desi figurile sunt mult schematizate, imaginea nu este lipsita de profunzime. Personajele umane au corpurile reprezentate n forma de triunghiuri cu vrful n jos, iar picioarele, minile si gtul sunt reprezentate prin linii drepte. Capul este oval sau rotund, cu nasul proeminent. Se respecta legea "profilului absolut", cnd minile, picioarele si capul sunt luate din profil, iar toracele si ochii - din fata. Pentru a sugera numarul animalelor ce se vrea a fi reprezentat, artistul recurge la dublarea liniilor de contur, exploatnd, astfel, ntr-o forma naiva principiul profunzimii. Din teama fata de "spatiu gol" sau din motive ce raspundeau unor principii estetice, mesterul a umplut cu decor orice spatiu liber. Astfel ntreaga suprafata a vasului se prezinta ca o tesatura, n care benzile figurative alterneaza cu cele geometrice

n cea de-a treia faza a stilului geometric, cunoscuta si prin termenul de stil protoattic, asistam la o diversificare a motivelor decorative, care nu se limiteaza numai la tematica funerara, fiind, uneori, de inspiratie mitologica. Drept exemplu ne este oferit vasul ce reprezinta lupta dintre un grec si un centaur. Cu toate ca actiunea este sacrificata n favoarea stilizarii, integritatea scenei este asigurata de armonia liniilor si a volumelor. n afara de scenele mitologice, pe vasele ceramice din a doua jumatate a secolului VEI . H. apar si alte motive decorative, cum ar fi scenele de vnatoare sau cursele de care. b. Plastica Ca si n cazul decorului de pe vasele ceramice, reprezentarile plastice urmeaza principiile esteticii geometrice. Sunt cunoscute cteva categorii de piese, printre care remarcam personajul feminin cu o tiara pe cap, prevazuta cu coarne si bratele ridicate n atitudine de ruga, imagini de barbati aruncnd lancea (descoperirile de la Delfi si Olimpia), reprezentari de animale (tauri, berbeci, cai), numarul acestora crescnd considerabil n a doua jum. a sec. VEI . H. Astfel, unele vase suntmpodobite cu figurine de cai, montate pe torti sau servind n calitate de apucator pe mnerul vasului; apar un sir de piese din ceramica pictate si statuete din bronz. Este interesant de remarcat aparitia unor compozitii ce 148

cuprind doua sau trei personaje (ex.: omul si centaurul, reprezentati fata-n fata; grupul unei iepe cu mnzul ei). Aceleasi principii de simplitate, armonie severa, echilibru interior caracterizeaza si reprezentarile plastice, n cazul figurinelor de animale sunt subliniate articulatiile, uneori se recurge si la un decor sumar incizat. n ceea ce priveste plastica din bronz,aceasta este prezentata de barbati. Figurine feminine din bronz se cunosc n sanctuarul de la Olimpia, atitudinea lor (goale, cu minile nlantuite) exprimnd savrsirea unui ritual. n acest context R.Ginouves presupune si existenta unor statui mai mari, care ar fi reprezentat divinitatea (acele xoana despre care traditia a pastrat marturie), la nceput aniconice, iar mai trziu lund chip antropomorf. Imaginea templelor din aceasta perioada este sugerata de cteva modele miniaturale, care par sa imite forma megaronului - sala centrala dreptunghiulara a palatelor miceniene. c. Arhitectura Tabloul general al vietii cotidiene din perioada secolelor obscure este reflectat de modestia tipurilor de constructii si de lipsa unor modele arhitecturale, caracteristice perioadei anterioare. Invazia doriana a pus capat unei traditii arhitecturale somptuoase, marcata de cteva tipuri definitorii pentru societatea miceniana (palate cu megaron, constructii funerare de tip tolos). n timp se remarca tendinta de renastere a planului megaronului, pe care o regasim n arhitectura templelor si a "tezaurelor". Care a fost factorul decisiv n rennoirea traditiei arhitecturale miceniene ramne nca o problema nerezolvata. Unii cercetatori mpartasesc ideea unor impulsuri externe, altii nclina spre evidentierea rolului traditiei locale. Forma dominanta a arhitecturii religioase o constituie constructia dreptunghiulara care reprezenta lacasul unei divinitati. S-au facut prea putine cercetari pentru aceasta epoca (sapaturile de la Thermos, Etolia si cele din templul lui Apolo din Eretria), dar se pare ca aceste edificii reprezinta prototipul templului grecesc din secolele urmatoare. Spatiul consacrat cinstirii zeului ntrunea doua structuri: casa divinitatii, de proportii modeste, unde se pastra statuia din lemn sau piatra a acesteia si unde avea acces doar personalul de cult si spatiul amenajat n aer liber, unde se desfasurau ceremoniile ritualice (libatii, sacrificii), la care participa toata comunitatea. La Termos asa-zisul templu al lui Apolo este 149

cunoscut cu numele de "megaronul B", care se suprapune pe o constructie anterioara, n forma de potcoava, numita "megaron A". Desi n linii mari se pastreaza acelasi plan al constructiei, peretii "megaronului B" sunt aproape rectilinii, iar n jurul lor arheologii au descoperit dale din piatra care reprezinta baze de coloane. vorba de un peristasis. care nconjura templul. IV. Arta secolului VII .H. Caracteristicile generale Secolul VII este marcat de un fenomen ce a revolutionat lumea greaca prin deschiderea pe care a oferit-o acesteia n toate sferele vietii materiale si spirituale: marea colonizare. Fiind determinata de un sir de cauze att economice, politice, ct si demografice, colonizarea s-a constituit ntr-un fenomen organizat de "expatriere" n grupuri a grecilor, care, prin ntemeierea oraselor - colonii, se "conecteaza" la

pulsul noilor piete de desfacere. Cerintele mereu crescnde att fata de bunurile deconsum, ct si pentru productia artistica au impulsionat aparitia unor noi forme de creatie, spargnd tiparele consacrate. Interferentele artistice din aceasta perioada sunt caracterizate de un proces de orientalizare a artei, ilustrata cel mai bine de productia de ceramica si artele minore. Intensitatea acestui fenomen nu a fost uniforma n cazul tuturor centrelor de productie, asa cum ne-o demonstreaza particularitatile decorului din diferite centre mestesugaresti. Gratie pozitiei geografice, Corintul este cel mai "expus" influentelor orientale, nemaivorbind de litoralul Asiei Mici. Ciclade, spre deosebire de alte regiuni (Atica) Orientalitalizarea a fost determinata de preluarea unor tehnici de prelucrare a metalelor si a fildesului si a unei iconografii semi-fantastice (motivul grifonului, a sfinxului, a sirenei s.a.) - semi-naturaliste (flori de lotus, palmete, rozete s.a), preluate creativ de artizanii greci, care au reusit sa creeze compozitii originale, proprii universului lor mitologic. a. Ceramica Ceramica protocorinthica este una de mare seductie, cum apreciaza R.Ginouves. Se constata proliferarea unor forme de vas derivate din cea a unui vas mic, cu gtul foarte ngust - aryballos, folosit n pastrarea si transportatrea uleiului parfumat, att de apreciat de tinerii atleti. Se ajunge, n final, la tipul globular, care era cel mai comod de tinut n mna. 150

Se ntlnesc de asemenea oenochoe, skyphoi, pixide, cea mai mare parte a productiei fiind orientata spre export, n special, n Etruria. Majoritatea vaselor sunt de talie mica si mijlocie, oblignd la un decor miniatural, care sporeste si mai mult stralucirea artei corintiene. Artizanii corintieni sunt primii care realizeaza desenul cu figuri negre. O deosebita atentie se acorda detaliilor musculaturii, ale celor de vestimentatie, care sunt incizate pe suprafata acoperita cu firnis nainte de ardere, astfel apar mai deschise la culoare. Se remarca predilectia pentru precizia desenului, iar retusurile sunt facute cu culorile alb si rosu. Vitalitatea scenelor este sugerata att de dinamica sobra a personajelor umane si a animalelor, ct si de galbenul-cald al carnatiei (ex.: vasul-urcior Chigi, descoperit n Etruria (Roma, vila Giulia). Este un moment de vrf al ceramicii corintiene, care, nsa, este urmat de o decadere marcata de stereotipul scenelor cu animale (ex. sfinxi n atitudine heraldica, lei, pantere, tauri), determinata, probabil, de "industrializarea" productiei (productie de serie). Paralel cu ceramica corintiana se raspndeste si cea attica, care, nsa, a fost foarte putin influentata de arta orientala. Stilul protoattic se prezinta ca o evolutie fireasca a geometricului trziu, att n ceea ce priveste formele ceramice, ct si decorul. Dispar vasele mari funerare (vezi descoperirile de la Dipylon), iar n morminte apar forme elegante mai mici de tip loutrophore cu mai multe derivate (loutrophore amfore, cu gtul nalt si doua toarte verticale) care contineau libatia oferitadefunctului. Forma vaselor vorbeste despre functionalitatea acestora n viata de zi cu zi: cratere pentru amestecul vinului, hydria pentru transportul si pastrarea apei. Nu se atesta schimbari majore n ceea ce priveste stilul decorului, care se caracterizeaza, n continuare, prin sobrietate si prin adaptarea perfecta a decorului la forma vaselor. Dar intervin elemente noi, legate att de motivul iconografic evocat, ct si de modul de stilizare a figurilor, care este mai putin aspru. O capodopera a stilului protoattic l constituie loutroforul de la Luvru CA 2985. Astfel scenele funerare dispar, fiind nlocuite de alte motive figurative, cum ar fi corul (dansatori?) de barbati si femei, sustinut de un flautist (registru mijlociu), defilarea carelor (registrul inferior) si registrul superior cu cei doi sfinxi, care fac parte din repertoriul oriental. Spatiul dintre acestea este umplut cu frize pur decorative, compuse din elemente vegetale si geometrice. Figurile umane au pielea acoperita cu o 151

pasta alba, care contrasteaza puternic cu suprafata rosie - pamntie a vasului, genernd stilul numit de englezi "Black and White". n a doua jumatate a secolului VII.H. apare si se dezvolta "stilul cu figuri negre", care nlocuieste conceptia si tehnica liniara de reprsentai e a figurii umane, eliberndu-se de geometrismul rigid. Reprezentarile sunt mai aproape de realitate, iar elementele decorative de umplutura sunt plasate ntr-o lumina mai discreta. Se observa influenta Corintului n adoptarea unor tehnici, cum ar fi folosirea retusului, a inciziilor sau a unor elemente decorative (ex. rozete din puncte). Sunt abordate teme deinspiratie mitologica (ex. lupta dintre Herakles si centaurul Nessos de pe o amfora, n Muzeul National din Atena, Perseu urmarit de Gorgone pe o amfora de la Eleusis).

n afara de Corint si Atena, pictura ceramica orientalizata cunoaste o evolutie interesanta n centrele de productie ioniene (Rodos, Samos), printre care Miletul are un rol remarcabil. b. Plastica. Sculptura statuara Umanizarea artei ceramice, prin abordarea tot mai frecventa n decor a personajelor umane, a determinat evolutia spectaculoasa a principiilor de reprezentare ale acestora, bazate pe un studiu tot mai aprofundat al anatomiei umane si nu numai. Inepuizabilul tezaur mitologic grecesc oferea spre a fi ilustrate un sir de motive caie cuprindeau deopotriva oameni, zei, animale, pasari, creaturi hibride. Aceste noi preocupari si gasesc o reflectare n primele aparitii sculpturale, inspirate, dupa cum se pare, de pe modele orientale. n acest sens Creta a jucat rolul predominant n preluarea si transmitereainfluentelor orientale. Aparitia unei serii de figurine din lut la Gortyna, care se detaseaza categoric de traditia geometrica, reprezinta imagini de femei cu pieptanatura nalta, mbracate n rochie ajustata, cu minile de-a lungul corpului. Un alt exemplu l confera reprezentarile n basorelief de pe o friza din templul Prinias: personaje masculine dinamice, dar minuscule sunt asociate unor animale imense, maiestoase (cai). c. Arhitectura Secolul VII y/. H. marcheaza nceputul unei traditii arhitecturale n piatra, care ncepe sa fie folosita din plin la constructia edificiilor publice ncepnd cu palate, temple, teatre si terminnd cu hale comerciale, bai
152

publice sau grajduri. Cel mai reprezentativ edificiu pentru Grecia antica devine templul din piatra, care ntruneste att principiile religioase, ct si interesele economice si politice ale comunitatii respective. Spre sfrsitul sec VII . H. se cristalizeaza caracteristicile majore ale templului grecesc clasic: planul dreptunghiular + cele trei parti constitutive: fundament, coloane si acoperis. Cele mai vechi constructii religioase din aceasta perioada s-au descoperit la Prinias (templul A), Thermos (cladirea C), Olimpia (templul Herei). O data cu mbogatirea cetatilor si, respectiv, a sanctuarelor, elementele din lemn si teracota sunt nlocuite cu cele din piatra. V. Arta arhaica din sec. VI .H. a. Traditia urbana Schimbarile din viata politica a cetatilor grecesti din secolul VI . H. marcheaza nceputul unei noi etape n dezvoltarea artei, care se afla de acum ncolo, pna la impunerea unor regimuri politice democratice, sub obladuirea tiranului. Chemat sa asigure echilibrai social si politic n cetate, acesta este initiatorul unor ample proiecte edilitare, care urmaresc linia unei ordonante si functionalitati urbanistice (principiul hippodamic, cu ordonarea paralela si perpendiculara a strazilor). Astfel, viata cetatii graviteaza ntre doua poluri: acropola si agora. Acropola reprezinta o cetatuie amplasata n punctul cel mai nalt al orasului. n afara de protectia pe care o acorda, n caz de primejdie, orasenilor si locuitorilor din mprejurimi, acropola concentra cele mai semnificative edificii si monumente de cult, n special templele consacrate divinitatilor poliade sau altor zei. Daca acropola era un spatiu oarecum rezervat ceremoniilor religioase, agora reprezenta mecanismul ce punea n miscare ntreaga viata a cetatii. Aceasta se prezenta sub forma unei piete publice, de forma patrulatera, de-a lungul careia se nsirau "halele" comerciale, templele divinitatilor cu functii economice, sediile institutiilor judecatoresti, monumente comemorative sau statui ale eroilor cetatii. Aici se ntruneau cetatenii n sedinte, actele adoptate (decretele) fiind gravate pe o piatra si plasate lnga zidurile templelor. n afara de cele doua elemente obligatorii structurii urbane, acropola si agora, orasul grecesc cuprindea si alte ansambluri arhitecturale de un functionalism aparte, a caror edificare presupunea 153

adaptarea perfecta la anumite forme de relief. Este vorba de teatrul antic si stadionul. b. Arhitectura Pentru arta arhitecturala a acestei perioade templul este elementul cel mai reprezentativ. Sincretizarea si generalizarea principiilor de constructie ale acestuia (plan dreptunghiular, fundamentul, coloanele si acoperisul), nu nseamna neaparat proliferarea unor forme identice. Elementul de noutate l constituie elaborarea celor doua ordine arhitectonice, doric si ionian care, desi folosesc, n mare, aceleasi elemente, confera o particularitate deosebita constructiei. Ordinul doric -sobru, maiestuos, este preferat mai mult n Grecia continentala, Sicilia si Magna Grecia, pe cnd cel ionic - suplu, elegant, ornamental - n insulele egeene si pe coasta de est a Mediteranei. n cazul templelor dorice sunt omise unele detalii arhitecturale (de exemplu, coloana nu este prevazuta cu baza, fiind compusa doar din fus si capitel si se sprijina direct pe stilobat [platforma de piatra]). Pentru a degaja din greutatea antablamentului (o friza, pe care alterneaza metopele, acoperite cu bazoreliefuri si triglifele) si respectiv a acoperisului, coloana avea forma usor tronconica, cu suprafata canelata. Capitelul e simplu si are n partea superioara un abac (dala de piatra pe care se sprijina arhitrava). n traditia ordinului doric se nscrie Heraionul din Samos, reconstruit de catre Polycrates, templul lui Apolo de la Ortygia, Olimpionul (Siracusa), templul Herei de la Olimpia, "Basilica" din Paestum (Italia), templul C de pe acropola de la Selinus, templul lui Apolo din Corint, vechiul templu al Atenei, "Tezaurul" atenienilor si "Tezaurul" celor din Siciona (Pelopones) de la Delfi. Stilul ionic se particularizeaza printr-o cautare de elemente si forme decorative. Supletea coloanei era conferita de un numar mai mare de caneluri; aceasta se nalta pe o baza din discuri suprapuse si sustinea n partea superioara un capitel, format din cte doua volute simetrice, orientate n jos, peste care se suprapune abacul mpodobit cu ove. Spre deosebire de templul doric, friza se desfasoara pe ntreg perimetrul constructiei, fara a fi divizata n metope si triglife. Sunt folosite din plinelemente sculpturale decorative (perle, ove, palmete, flori de lotus), care vin sa sublinieze sau sa puna n valoare anumite parti ale constructiei. Printre cele mai cunoscute edificii care apartin acestui ordin se numara 154

templul Artemidei de la Efes, templele 4 si 5 consacrate Herei din Samos sau ,.Tezaurul" celor din insula Siphnos la Delfi (loc unde se pastrau darurile pentru Apolo). Mai trebuie concretizate cteva lucruri n legatura cu arhitectura templului grecesc. Structura lor cuprindea doua sau mai multe ncaperi dispuse axial: pronaos, naos, unde era expusa statuia divinitatii si opysthodomos (partea din spate). n ceea ce priveste coloanele, acestea erau ordonate fie pe o singura latura (cea mica, pe unde era si intrarea n templu), fie pe doua laturi sau de jur - mprejur. Grecii au desemnat cu termeni separati fiecare model (prostii, amfrprostil, peripter).Dimensiunile templului se aflau ntr-o relatie de echilibru aproape perfecta cu numarul si naltimea coloanelor. n calitate de material de constructie se folosea, n special, marmura, din care se realiza si placajul peretilor. c. Arta reliefului raspunde n primul rnd necesitatilor de decorare a templului si pune n evidenta nsasi logica constructiei: friza cu compozitii decorative ample (altorelieful, cu figurile puternic reliefate) mpodobeste ca o cununa edificiul, oferind spectacolul unui subiect mitologic, ce se desfasoara pe ntreaga ei suprafata, cum e n cazul templelor ionice sau pe un sir de metope, cum e n cazul templelor dorice (ex.: monumentul doric de la Delfi, ridicat catre anul 570 . H., cuprinde cteva scheme mitologice, printre care Vnatoarea mistretului din Calydon, Debarcarea argonautilor). La acestea se mai adauga si grupurile statuare de pe frontoane (ex.: compozitia heraldica a Gorgonei alergnd de pe templul lui Artemis din Palaepolis (insula Corfu), flancata de doua pantere culcate, care a fost inspirata de motivul "stapnei animalelor" din arta orientala; motivul Gigantomahiei (lupta dintre zei si giganti). Din Acropola ateniana o serie de fragmente de frontoane din calcar, care ntregesc cteva scene decorative, unele de inspiratie mitologica: doi lei devoreaza un taur, lupta dintre Herakles si Tryton. d. n arta statuara tipurile dominante sunt kouros (tnar nud) si kore (tnara nvesmntata), care ntruchipau idealul grec n ceea ce priveste virilitatea si frumusetea, iar reprezentarea acestora a preocupat mai multe generatii de artisti. Productia artistica din secolul VI . H. este asigurata de cteva centre de creatie, care se identifica n adevarate scoli de sculptura, cum ar fi cel din Argolida, din partea de nord-est a 155

Peloponesului. De aici vin si statuile nude ale celor doi frati Kleobis si Biton, semnate de sculptorul Polimedes, daruite sanctuarului de la Delfi. Asistam la o transpunere n plastica a conceptiei stilului doric, marcat de forta si stapnire de sine. O noutate n arta sculpturala o constituie turnarea n bronz a statuilor n atelierele din Samos, practica generalizata n scurt timp n toata partea de nord a Peloponesului. O viziune net diferita transpare dintr-o alta opera celebra a timpului - Curosului de la Tenea (localitate de lnga Corint, cunoscuta dupa piesele din bronz), care ofera un amestec de robustete si finete, exprimat printr-un sir de particularitati: sursul de pe chip, eleganta membrelor, muschi puternici s.a. n ceea ce priveste traditia ionica, aceasta se particularizeaza prin forme mai greoaie, mbracate n vesminte, care lasa ascunse, n mare parte, formele corpului (ex.: statuia Herei din Samos, Luvru). Situatia se schimba mult n cazul unui grup familial compus din 5 personaje, semnat de Geneleos, unde apar elemente de naturalism. In ceea ce priveste imaginile feminine, kore, acestea ofera prototipul coloanelorcariatide (ex.: cariatidele care sustin arhitrava "Tezaurului" celor de pe insula Siphnos la Delfi). inuta lor este mai degajata, chiar cocheta; trupul, nvesmntat nchiton, sugereaza o coloana perfecta. Drept prototip au servit acele tinere fete, slujitoare ale divinitatii, care purtau de grija templului, cum a fost si n cazul templului zeitei Atena de pe Agora ateniana. e. Arta ceramica Pentru aceasta perioada deosebim cteva curente stilistice n decorul ceramicii, printre care stilul figurilor negrepromovat de Atena si ornamentul policrom corinthian. Pentru a crea un contrast de culoare ntre fond si imagine, mesterii olari aplicau pe suprafata vasului o pasta colorata, cu nuante ce variau de la un centru ceramic la altul (de ex.: rosietica, pentru Atena, portocaliu, pentru Corint). Desenul este creat prin incizii, iar pentru a pune n valoare figurile, contururile acestora sunt retusate cu pasta alba. In linii mari, ceramica cu figuri negre adopta un ritm de desfasurare alert, axat pe motive compozitionale mai putin sobre, att prin tematica (ex.: dansuri, banchete, jocuri), ct si prin atitudinea personajelor. Un 156

prim exemplu n acest sens l reprezinta craterul de tip dinos (vas fara picior, ce se aseza pe un suport) de la Luvru, care cuprinde motivul decapitarii Meduzei de catre Perseu, ce se desfasoara sub privirile lui Hermes si ale Atenei. Pe un alt vas s-a pastrat imaginea cursei cu cvadrige, care a nsotit funeraliile lui Patrocle, asa cum sunt descrise n poemele homerice. Este interesant de mentionat aparitia unei inscriptii cu numele pictorului - Sofilos, fapt ce demonstreaza aparitia constiinteiartistice. Celebrul vas de la Florenta - Vasul Francois (numit asa dupa numele celui care 1-a descoperit), semnat de mesterul olar Ergotimos si de pictorul Citias, exceleaza prin exuberanta compozitionala a motivelor abordate, care se ncadreaza unor cicluri epico-mitologice {Vnatoarea mistretului din Calydon, Razboiul troian, ntoarcerea lui Teseu, Nunta lui Peleit cu Thetis,Lupta pigmeilor mpotriva cocorilor s.a) si prin rigoarea desenului. n ceea ce priveste ceramica corintica, aceasta se afla n concurenta directa pe piata cu cea attica. Sunt abordate practic aceleasi teme mitologice, carora mesterii corintieni ncearca sa le confere o alura vie, bogat colorata. Legile pietei au determinat predilectia pentru productia vaselor mici pentru uleiuri parfumate. Creste interesul pentru reprezentarile umane, care conduce la umanizarea motivelor (de exemplu. curse de cai sau scena banchetului pe un crater de la Vatican; aspecte de la ceremoniile organizate n cinstea lui Dionysios, care se desfasoara n special pe vase mari, de tipul craterelor "cu colonete") Cu toate acestea, n conditiile unei concurente acerbe cu vasele attice, productia corintica scade mult, pna ajunge sa dispara la mijlocul sec. VI . H. Putin dupa nceputul celei de-a doua jumatati a secolului VI . H. se va produce o schimbare revolutionara n tehnica decorului, care deschide noi perspective n tratarea ct mai naturista a figurilor, n special a fizionomiei, a configuratiei musculare, a pliurilor, a corpurilor prezentate n racursiu. Este vorba de stilul cu figuri rosii, care, pe un fon negru, pastreaza culoarea argilei pentru imagini. Se diversifica mult tematica, care iese, uneori, din cadrul strict mitologic, axndu-se pe scene din viata de zi cu zi (femei la fntna, toaleta efebilor s.a.) VI. Arta n perioada clasica (sec. V-IV . H.) marcheaza perioada de vrf a artei grecesti, care se subdivizeaza n doua etape: secolul lui 157

Pericle (480-420 .H.). supranumit si secolul de aur si secolul al IV . H. sau secolul marii triade (Praxiteles, Scopas, Lisip,420-330 . H.) Pe parcursul a circa 50 de ani, care s-au scurs ntre sfrsitul perioadei arhaice (525 . H.) si nceputul celei clasice (480. H.), n Grecia se dezvolta stilul sever sau preclasic, care este o proiectie a evenimentelor timpului. Criza politica, care a dus Ia caderea Pisistrazilor, framntarile sociale din Atena, pna la alegerea lui Clistene, reformele democratice ale acestuia, invazia persana si razboaiele grecopersane, cucerirea Atenei (a. 480 . H.), nsotita de profanarea si distingerea templelor de pe Acropole sunt explicatiile pentru aparitia acelui stil de austeritate, care a nsemnat, totodata, nasterea unei viziuni noi n filozofia artei, a idealurilor acesteia. n pofida evenimentelor politice nefaste pentru destinul lumii grecesti, artele plasice nregistreaza forme interesante. Totodata, are loc procesul de unificare a artei, asa cum o vom putea urmari n epoca clasica. a. Arhitectura Primele manifestari ale stilului preclasic apar n domeniul arhitectural, unde se desavrsesc formele templului doric. Sereconstruieste Heraionul din Samos de catre Policrates; mai trziu, spre sfrsitul secolului VI - nceputul sec. V .H. are loc restaurarea templului Atenei si celui al lui Zeus pe Acropola ateniana. Efortul atenienilor se concentreaza si pentru mbogatirea sanctuarului lui Apolo de la Delfi, unde se va ridica un portic cu 8 coloane ionice, ce adapostea prada de razboi dedicata zeului. Iar dupa batalia de la Maraton, grecii vor nalta, pe un loc de prestigiu, "Tezaurul" atenian ntr-o frumoasa traditie dorica: o cella simpla precedata de pronaos cu 2 coloane n antis, iar ntre naos si opistodom se afla nca o ncapere -adyton, unde se consulta oracolul. Decorul l constituie ansamblul metopelor sculptate, care reprezinta scene din lupta dintre greci si amazoane (aluzie a luptei dintre "barbarie" si civilizatie, asa cum au fost concepute de greci razboaiele cu persii) sifaptele de vitejie ale lui Herakles si Tezeu. Mai trziu, pe un postament lung din stnga intrarii, vor amplasa 16 statui de zei si eroi, printre care si pe cea a lui Miltiadate. Dimensiunile uriase ale unor edificii, cum ar fi templul dedicat lui Zeus Olimpianul din Agrigente, Sicilia, au determinat elaborarea unor solutii arhitecturale noi privind sustinerea antablamentului, care depasea 158

posibilitatile coloanelor. Astfel cele 7 coloane ale fatadelor si 14 ale laturilor lungi au fost unite printr-un perete-ecran, devenind semicoloane. La jumatatea intervalului dintre semicoloane, n partea superioara a peretilor, au fost atasate figuri enorme de giganti, care sustineau cu capul si cu bratele arhitrava; de aici si numele de "Templul Gigantilor". si n interior, coloanele care delimitau naosul au fost unite printr-un perete-ecran. In structura coloanei se atesta prezenta unei baze, element strain stilului doric, care reflecta o influenta a stilului ionic, determinata de valul de populatie care a invadat Grecia continentala si coloniile ei, fugind din fata persilor. Un alt element de noutate l constituie ridicarea celei de-a doua colonade peste antablamentul sustinut de prima colonada, ce prezenta naosul, asa cum se poate vedea n cazul templului dedicat Ahaiei de pe insula Egina, ridicat ntre anii495-485 . H. b. Sculptura acestei perioade este deteminata de numarul impunator de kore si efebi. Se cauta n continuare procedee de animare a figurii, cum ar fi reprezentarea ampla a pieptanaturii sau a pliurilor n caneluri ale vestimentatiei (chiton si himation), care scot n evidenta formele corpului, miscarea minii care ridica usor marginea hainei, cum este cazul statuilor femenine. Alteori se ncearca personificarea figurii, care se particularizeaza prin anumite trasaturi (parul despartit n doua deasupra fruntii, nasul care continua linia fruntii, barbia ferma, asa cum se remarca n cazul korei supranumita Bosumflata, care are si un corespondent masculin - Efebul blond). Statuile masculine inspira o tensiune a miscarii (Apolo din bronz de la Pireu, kuros-ul lui Aristodikos). Rigiditatea canoanelor este sparta prin ncercarea de degajare a atitudinei, care anunta orientarea spre naturalism, cum este cazul kuros-ul lui Crition sau cel al grupului statuar al Tiranoctonilor (ucigasii tiranuluui Hipparh - Harmodios si Aristogiton), opera lui Kritias si Nesiotes. c. n ceea ce priveste arta ceramicii, stilul cu figuri rosii cucereste vertiginos teren, n defavoarea celui cu figuri negre. Perfectionarea tehnicilor de lucru a dus la sintetizarea unor principii generale ale artei grafice. Noi talente se fac remarcate prin precizia si eleganta desenului, ct si prin abordarea curajoasa a unor racursiuri, care modifica mult optica compozitiei, oferindu-i perspectiva. Este vorba despre autorul 159

anonim al compozitiei Herakles luptnd mpotriva Cerberului n prezenta Atenei, Eutimides autorul scenei "narmarii lui Hector, flancat de Priant si Hecuba" sau Euphronios1 cu "lupta dintre Herakles si Anteu". Sunt elaborate noi forme ceramice: cupa cu picior, stamnos si pelike. A. Perioada dintre anii 480 - 420 . H. corespunde secolului lui Penele, a carui personalitate da culoare si stralucire Atenei, ce-si atribuia la acea data rolul de lider al lumii elene. Asa cum mentiona Tucidide, Atena devine o "scoala a Greciei", prin emulatia artistica si cea a gndirii filosofice, care ating apogeul dezvoltarii. Cautarea unor forme noi de expresie artistica a deschis drumul unor inovatii n toate genurile de arta, care au ridicat pe noi culmi puterea spiritului grec. Acumulate n timp simereu mbunatatite, acestea s-au constituit n principiile clasice, adica canonice. n arhitectura acestea privesc raportul dintre partile componente ale templului grec - cea mai reprezentativa constructie religioasa a lumii antice. Astfel proportiile unui plan clasic sunt de 2n+l (numarul coloanelor de pe latura mare cuprinde dublul numarului celora de pe latura mica +1), raportul dintre diametrul inferior si naltimea coloanei apropiat de valoarea 4,5. Printre constructiile remarcabile ale acestei perioade mentionam templul lui Zeus de la Olimpia, nsa punctul forte al acestuia rezida n ansamblurile sculpturale de pe frontoane si metope. Sunt abordate binecunoscute subiecte mitologice (biografia eroica a lui Herakles, cu cele 12 munci, ntrecerea dintre Pelops si Oinomaos, lupta dintre lapiti si centauri), unele dintre ele fiind reprezentate n maniera stilului arhaic, axat pe actiune, altele - focalizate pe crearea unor profiluri psihologice,care sunt ncadrate n unele scene aparent linistite, dar de o emotionanta ncarcatura (pregatirea ntrecerii dintre Pelops si Oinomaos sau Herakles dupa uciderea leului din Nemeea). a. Acropola ateniana Cu toata maretia templului de la Olimpia, opera inegalabila a artei grecesti o reprezinta ansamblul arhitectural al Acropolei ateniene. Refacerea acesteia, dupa dezastrul pe care l-au pricinuit persii, sa constituit ntr-o cauza "nationala" a tuturor grecilor, ntr-o datorie morala care a animat cele mai stralucite minti si talente. ,31azonul" acestui centru al civilizatiei grecesti devine Acropola, a carei refacere a fost perceputa ca o sarcina de importanta "nationala". Pentru acest proiect au 160

fost alocate uriase sume financiare (care ulterior au reprezentat capete de acuzare n procesul intentat lui Fidias si implicit lui Pericle), iar n realizarea lui au fost antrenate cele mai stralucite minti si valori n materie de arta (sculptorul Fidias, arhitectul Ictinos). Conotatia spirituala a acestui important ansamblu cultural se explica nu numai prin valoarea lui artistica si religioasa. El este o proiectie a spiritului grec, liber si independent. Din punct de vedere functional, Acropola a fost structurata pe cteva repere arhitecturale, care urmau traseul caii procesionale pe colina sacra a Atenei. Intrarea se facea pe versantul vestic, prin Propilee (opera lui Mnesicles, ridicata ntre anii 437-431 .H.), care se constituie ntr-o constructie tip colonada, flancata de doua aripi (cea de sud gazduia Pinacoteca, iar cea de nord, mai restrnsa - arhivele cetatii). Solutia propusa de Mnesicles se ncadra perfect n cadrul natural, iar coloanele(dorice n exterior si ionice n interior) nu faceau dect sa degajeze spatiul, lasnd sa patrunda liber lumina. Cele doua porticuri de acces ofereau privitorului deschiderea spre o piata, situata ntre Erehteion si Partenon, unde se nalta statuia uriasa, de bronz, a zeitei Atena Promachos (luptatoare), cu lancea n mna si scutul la picioare. Dimensiunea statuii (cea 15m), ct si stralucirea coifului si a sulitei o faceau vizibila de departe. Trecnd de Propilee, procesiunea religioasa se ndrepta spre Partenon, ocolindu-1 dinspre dreapta (intrarea se facea prin partea de NE), iar dupa vizitarea templului se ndrepta spre incinta lui Zeus Polieus, dupa care se ntorcea la Erehteion. Drumul sacru se abatea usor spre Casa Arreforilor, nainte de a ajunge la statuia Atenei, iar de acolo, napoi, spre Propilee. n partea de sud, n imediata apropiere a Propileelor, se ridica o constructie cocheta de marmora, de dimensiuni mici, opera a arhitectului Calistrates - templul Atenei Nike. Acesta era decorat cu o friza ionica ce cuprindea scene de lupta ntre greci si persi si cu o balustrada a victoriilor, n interior se nalta statuia zeitei Nike legndu-si sandaua. Cea mai desavrsita constructie a Antichitatii, care domina si ncununa, totodata, Acropola era Partenonul. Constructia va dura 15 ani (447 - 432 . H.), rastimp n care s-au cautat si pus n aplicare cele mai ingenioase solutii arhitecturale, menite sa ofere spatiul si deschiderea necesara unui vast proiect sculptural, care va mpodobi friza si frontoanele acestui impunator monument doric. Cu 8 coloane pe latura 161

mica si 17 pe cea mare, Partenonul avea o lungime de circa 70 m si respectiv 3Im, fiind ridicat n totalitate din marmura de Pentelic. n cella se nalta statuia gigantica a Atenei Partnos, nalta de cea 10m. La fel de impunatoare este si conceptia decorativa, pentru care nu se cunosc similitudini. Pe lnga elementele caracteristice - friza si metope -Partenonul a fost mpodobit cu o friza sculptata care se desfasura, ca o cununa, pe toate cele patru laturi ale templului. ntreaga compozitie era subordonata ideii de glorificare a zeitei Atena si a poporului pe care-1 proteja. O alta constructie originala o reprezinta Erechteionul, construit ntre anii 420 si 406. H., n partea de nord a Acropolei. Ridicat n stilul atico-ionic, templul a pus mari probleme de constructie din cauza reliefului nepotrivit, necesitnd amenajari suplimentare. Acestui fapt i se datoreaza o constructie atipica, prevazuta cu doua fatade (una frontala si alta laterala), care unea ntr-un tot ntreg mai multe cladiri, legate de cultul mai multor divinitati. n centru se afla templul Atenei Polias, unde exista si o ncapere consacrata lui Erechteu, regele legendar al Atenei, identificat ulterior cu Poseidon. Sub podeaua vestibulului se afla un izvor cu apa sarata, care a tsnit n urma loviturii de trident a lui Poseidon, n timpul disputei acestuia cu Atena pentru stapnirea Aticii. Conform traditiei legendare, n subteran, sub cella, traia un sarpe care-1 personifica pe un alt rege al Atenei -Erichthonimos, ntemeietorul cultului zeitei Atena Polias. Ansamblul arhitectural al Erechteionului mai cuprindea si sanctuarul lui Creops (primul rege legendar al Atenei) si al zeitei abundentei - Pandrosa. Tot aici se afla si unul din simbolurile Aticii-maslinul sacru, daruit de zeita Atena. De o eleganta deosebita este porticul de sud, unde coloanele sunt nlocuite cu figurile unor tinere fete, care sustin cu capul antablamentul, inspirate de modelul fecioarelor din cortegiul slujitoarelor zeitei Atena. Din aceeasi perioada dateaza si alte constructii, att din Atena (Hefaistionul (449-444 .H.), Odeionul (edificiu pentru auditii muzicale)), ct si din alte orase (Templul lui Apolo din Phigalia (Arcadia), proiectat de Ictinos, care este si autorul Telesterionului de la Eleusis (sala unde se desfasurau adunarile celor initiati n mistere).

162

b. Sculptura. Generatia lui Fidias Exponent stralucit al generatiei epocii de aur a lui Pericle, Fidias si-a creat opera sub semnul principiului "Omul este masura tuturor lucrurilor". Cele mai impresionante opere ale sale au oferit o valoare noua conceptiei privind idealul de civilizatie al grecilor, care cuprindea deopotriva att frumusetea morala, ct si cea fizica (Kalocagatia = kalos (frumos) +agatos (bun). Cu participarea directa a lui Fidias s-a ridicat ansamblul arhitectural al Acropolei, conceput astfel nct sa puna n valoare statuia Atenei Promarchos, ocrotitoarea orasului, nalta de 15m, care domina nu numai platoul Acropolei, ci si mprejurimile. O alta statuie a zeitei - Atena Partenos -, nalta de 10 m, a fost expusa n cella Partenonului. Maiestoasa, echipata cu scut si coif, Atena ntruchipeaza spiritul eroic al epocii, sugerat si de Victoria din mna dreapta a zeitei. Sub aspect filosofic, aceasta reflecta triumful ratiunii asupra naturii, suprematia spiritului apolinic asupra instinctelor dionisyace. In acelasi spirit este conceputa si statuia crysoelefantina (combinatie de aur si fildes) a lui Zeus tronnd din Olimpia, una dintre cele sapte minuni ale lumii. Un alt punct de referinta al operei lui Fidias l reprezinta ansamblul sculptural al Partenonului. Acesta cuprindea cele 92 metope de pe friza dorica (cea care decora colonada exterioara a templului), friza ionica -Friza panateneelor (deasupra colonadei interioare) si cele doua frontoane, cu statui n rondebosse. n deplin acord cu rigorile ordinului doric, subiectele de pe metope sunt pline de dramatism, fiind inspirate din mitologia greaca: gigantomahia (partea de est), lupta dintre lapiti sicentauri (partea de sud), lupta atenienilor cu amazoanele (partea de vest), caderea Troiei (partea de nord). Din nou asistam la transpunerea plastica a confruntarii celor doua principii: apolinic - dionysiac, bine - rau, ratiune - instincte, civilizatie - barbarism, grecesc - negrecesc. Triumful ratiunii - o adevarata Oda a bucuriei - defineste starea de armonie si echilibru dintre zei si oameni de pe friza Panateneelor, crend o atmosfera ideala, animata de circa 400 de personaje. Imaginile surprind momentul cnd ntreaga suflare a vechii Elade venea sa aduca un omagiu zeitei protectoare. Dispunerea n acelasi spatiu optic a puternicilor Olimpului, care sporovaiesc vesel ntre ei, asezati pe o bancheta si a muritorilor (vezi ntreaga procesiune a purtatorilor de daruri: fecioarele ce duc peplos-\xl zeitei, purtatorii de ofrande si animalele de sacrificiu, urmati de cavaleria 163

ateniana) dezvaluie ntreaga conceptie filosofica a operei Jui Fidias. care ridica omul, prin virtutile acestuia, la naltimea nemuritorilor. Frontonul de est si cel de vest cuprindeau figuri de zei si se refereau la nasterea zeitei Atena. O viziune noua asupra ideii antropocentrice transpare din opera unui alt mare sculptor al timpului - Policlet, autorul Doriforului si al Diadumenului, doua figuri de atleti, unul - purtator de lance, iar celalalt -legndu-si diadema. Pentru generatiile urmatoare de artisti Doriforul reprezinta canonul armoniei clasice a proportiilor corpului uman (naltimea capului se cuprinde de 7 ori n naltimea restului corpului). Din aceeasi pleiada de artisti face parte si Alcamene, discipolul lui Fidias, caruia i apartin Cariatidele Erehteionului. Patrunse de influentele stilului doric, operele lui Alcamene pastreaza din robustetea si gravitatea acestuia. Introducerea unui gen nou, cel al "naratiunii psihologice", caracterizeaza reliefurile de pe Altarul celor 12 zei. de pe Acropola ateniana, semnate, probabil, de acelasi autor. Drama lui Orfeu si Euridice se consuma n cteva scene pline de dramatism interior, ntruchipnd, n cele din urma, forta implacabila a destinului, dar si pe cea a pasiunii mistuitoare. O alta lucrare a lui Alcamene este binecunoscuta Afrodita n gradina. ntr-o maniera absolut originala si gndeste opera Myron, predecesorul lui Fidias, preocupat de redarea miscarii n toate ipostazele ei. Imaginea aruncatorului de disc (Discobolul) vine sa ntruchipeze aceasta obsesie a artistului, care a reusit sa capteze forta gimnastului, ce pare sa se dezlantuie din moment n moment. B. Arta secolului IV .H. a. Arhitectura Cautarile artistice ale noii epoci se materializeaza att n modificarile pe care le sufera structura decorativa a unor tipuriarhitectonice traditionale (ex.: templul doric al lui Asclepeion din Epidaur), ct si n elaborarea unor forme arhitectonice noi, cum ar fi constructiile circulare cu colonada tip tholos (ex:. templul circular din sanctuarul lui Apolo de la Delfi, Tholos-ul din Epidaur, cu diametrul de cea 23 m). Succese remarcabile se nregistreaza si n domeniul proiectelor de urbanistica, fiind initiate ample lucrari de amenajare n 164

centre precum Eleutheres, Messena, Priene. Sub aspect filosofic, sistematizarea urbanistica este o proiectie a structurii lumii, iar la baza actului de creatie statea rationamentul logic. n acest sens trebuie amintit numele lui Hippodamos, arhitectul -filosof, care a reusit sa impuna rationamentul urbanistic n fata spontaneitatii, punnd bazele orasului-modern cu strazi drepte, spatii functionale bine delimitate, principiu care se regaseste si n amenajarile interioare. Aceluiasi arhitect i apartine si planul de amenajare a portului Pireu. ncepnd cu a doua jumatate a sec.IV . H., n ansamblul urbanistic al oraselor grecesti un loc important l ocupa teatrul -edificiu destinat desfasurarii spectacolelor dramatice. Initial, teatru era numit conventional locul din jurul altarului lui Dionysios, unde se desfasurau ceremoniile religioase nchinate acestei divinitati. Se improviza temporar orkestra (spatiu circular rezervat corului), urmat de scena (skeene) si estrada, n fata carora se aflau bancile pentru spectatori. Dezvoltarea artei dramatice a ridicat impetuos problema conceperii unui edificiu special, care ar fi ntrunit, din punct de vedere compozitional, toate elementele arhitectonice necesare realizarii unui spectacol si ar fi oferit, totodata, posibilitatea gazduirii unui public ct mai numeros. S-a preferat, n special, panta dealurilor, pentru a putea fi amenajate mai usor locurile pentru spectatori. Primul edificiu de piatra a fost nceput la Atena pe la 500 . H., iar lucrarile de constructie s-au ntins mai mult de jumatate de secol. Totusi, despre o conceptie arhitectonica unitara, armonioasa si, totodata, functionala, nu putem vorbi mai devreme de mijlocul secolului IV . H., cnd este construit teatrul din Epidaur. Cu o capacitate de cea 15.000 de spectatori, edificiul se prezenta sub forma unui evantai cu o deschidere de 120 m, format din cercuri concentrice. Pentru a crea imagini plastice ct mai apropiate de subiectul spectacolului, erau creati special pereti mobili decorativi. Secolul IV . H. este marcat de grandoarea unei artei arhitecturale cu caracter funerar, Mausoleul din Halicarnas constituind un exemplu eloc\ent n acest sens. Inspirat din traditia orientala, cu elemente att anatoliene, ct si egiptene, acest tip de edificiu se circumscrie si unei viziuni tipic orientale privind eroizarea defunctului dupa moarte si divinizarea lui n calitate de erou fondator (e vorba despre Mausolos si sotia sa Artemisia). Detalii privind aceasta constructie impozanta dinmarmora, cu o naltime de cea 50 m, care domina mprejurimile 165

Halicarnasului gasim la Pliniu cel Batrn. Acoperisul avea forma unui trunchi de piramida n trepte, n vrf aflndu-se un grup statuar reprezentndu-1 pe Mausolos si sotia sa ntr-o cvadriga, opera a sculptorului Pytheos. ntre coloanele dorice au fost amplasate mai multe figuri sculpturale, semnate de Scopas si de colaboratorii sai. Descrierea acestui impunator edificiu o regasim la Pliniu cel Batrn . b. Sculptura. Secolul marii triade (Praxitle, Scopas, Lisip) Pornind de la principiul ca "omul este masura tuturor lucrurilor", se produce o umanizare a raportului dintre arta sculpturala si lumea nconjuratoare. Elaborarea unor tipuri psihologice, de o mare sensibilitate artistica, are o dubla semnificatie: faciliteaza ntelegerea mesajului si apropie omul de formele existentei divine (zeii sunt reprezentati n atitudini familiare, pline de senzualitate, mai ntelegatori fata de problemele muritorilor). De compozitiile sculpturale ale mausoleului din Halicarnas, una din cele sapte minuni ale lumii, se leaga numele unor artisti bine cunoscuti ai timpului: Scopas, Leochares, Timotheos, Bryaxis. Monumentalitatea constructiei denota fastul oriental, pe care sculptorii greci ncearca sa1 ordoneze. Mentionam aici Amazonomahia de pe friza principala ,cu figurile dezlantuite n lupta, "o nvalmaseala furioasa,., care face sa alerge de-a lungul naratiunii un fel de tensiune teribila si continua", asa cum aprecia R.Ginoaves. ntr-o alta categorie se nscriu figurile statuare ale membrilor familiei dinastului, grupul statuar de pe acoperis (o cvadriga cu statuile regelui si ale reginei), care se caracterizeaza prin tensiunea formelor si, totodata, printr-un anumit patos. O proiectare plina de dramatism a fortei instictului, pasiunii, elanului si trairilor sufletesti caracterizeaza Menada dezlantuita (Bacanta), lucrarea consacrata a lui Scopas. Surprinderea menadei n timpul dansului extazic, ce presupunea miscari bruste, chiar violente, a fost realizata cu succes de Scopas, care a reusit prin structuri compozitionale propice sa redea ntreaga tensiune a momentului. Expresivitatea pe care o confera artistul operelor sale risca sa sparga, nsa, unitatea si echilibrul compozitiei, fapt ce deosebeste compozitiile sale de cele ale lui Fidias sau Policlet. ntr-o maniera originala, ce evoca o noua viziune artistica asupra miscarii, care de data aceasta este mladioasa si armonioasa, si concepe 166

opera un alt sculptor vestit al timpului - Praxiteles, autorul lucrarilor Hermes cu copilul Dionysios n brate, Afrodita din Cnidas (primul nud feminin grecesc) sau Apolon Sauroctonul (Omortor de soprle), le confera chiar si celor mai virile figuri masculine forme feminizate. Atitudinile joviale ale acestora confera compozitiilor un aer de seninatate si de senzualitate, care dau o noua valoare estetica operei lui Praxiteles. Idealul de frumusete severa al secolului V . H., exprimat de figura atletului -luptator este treptat nlocuit de reprezentarile erotice si senzuale. Ultimul mare artist al acestei perioade este Lisip, care era specializat n sculptura n bronz si caruia i sunt atribuite mai mult de 100 de lucrari. Preocuparile sculptorului pentru dezvaluirea laturii psihologice a personajelor sale l-au consacrat si ca un mare portretist, acesta fiind desemnat n functia de portretist al curtii regelui macedonian de nsusi Alexandru cel Mare, caruia i realizeaza un portret. Lui Lisip i apartin statui de atleti (Agias, Hercule, Apoxiomenos), sculptorul fiind preocupat de cautarea canonului privind proportia corpului uman. n acest sens Lisip 1-a depasit pe Policlet, optnd pentru forme mai alungite si mai robuste, cuprinse n formula opt capete si jumatate (opt si jumatate naltimi ale capului pentru naltimea restului corpului). Aceasta noua orientare n arta este surprinsa de Pliniu, care remarca faptul ca, spre deosebire de artistii precedenti, care reprezentau omul asa cum este el n realitate, Lisip l reprezinta asa cum ar trebui sa fie acesta. O alta categorie a sculpturii o reprezinta plastica marunta, cunoscuta n aceasta perioada ca sculptura de Tanagra (o localitate din Beotia). Fiind larg raspndita att n Grecia continentala si insulara, ct si n colonii, statuetele de Tanagra impresioneaza prin spontaneitatea si coloritul atitudinilor si a atributelor personajelor, inspirate sau chiar "decupate" din cotidian (ex. statueta unui batrn, Paris, Luvru; compozitia sculpturala "nvatatorul si discipolul", Berlin). c. Pictura Se pare ca ceramica ramne n continuare cea mai cuprinzatoare pentru definirea universului artistic grecesc, fiind preferata deopotriva pentru ilustrarea miturilor si a epopeilor eroice, dar si a scenelor din cotidian {vezi ceramica cu figuri rosii de la Atena, stilul "Kerci", scolile de ceramica din sudul Italiei (stilul de la Paestum, stilul campanian, stilul 167

tarentin s.a). n acest sens sunt de notorietate cteva dintre multimea de vase pictate, printre care cupa Pentheseleei din gliptoteca de la Miinchen. craterul cu scene de teatru al lui Asteas sau hidria cu "Faun si femeile din Lesbos", semnat de pictorul lui Meidias. n ceea ce priveste pictura murala, exemplele ne parvin nu att din spatiul grec, ct din cel aflat sub directa influenta a artei grecesti: cteva morminte macedoniene (ex.: mormntul de la Pella [Macedonia] si tracice (cel de la Kazanlyk [Bulgaria], al caror interior a fost decorat cu frize picturale. Impresioneaza scena centrala de pe tavanul n forma de cupola a mormntului de la Kazanlyk, care se circumscrie tematicii banchetului funerar. Complexitatea compozitiei i-a determinat pe unii cercetatori sa afirme ca este vorba despre o hierogamie (casatorie sacra). Antichitatea a consemnat numele unor mari pictori ai timpului, cum ar fi Apelles, Athenodoros, Zeuxis, care, prin lucrarile lor, au dat culoare si personalitate epocii n care au trait. Nu se cunosc originalele, iar ceea ce cunoastem sunt n mare parte copii romane. Apelles a fost pictorul oficial al lui Alexandru cel Mare, una din operele sale celebre " Batalia de la Issos, lupta lui Alexandru cu Darius" s-a pastrat ntr-o copie pe un mozaic din Casa Faunului din Pompei. Portretul lui Alexandru s-a pastrat si n cteva variante semnate de Lisip, fara a fi cunoscut originalul. Tematica subiectelor picturale graviteaza att n jurul temelor cotidiene {vezi "Nunta Aldobrandina" din Vatican, "Pedepsirea lui Dirke"), dar si a celor mai putin expuse ntelegerii publicului larg {vezi picturile murale din Villa dei Misteri, Pompei), care cuprind o galerie ntreaga de chipuri umane si de zei n diferite ipostaze. De pe toate transcend diverse stari sufletesti si trairi interioare, dublate artistic de clarobscurul compozitiei, profunzimea planurilor, fermitatea liniilor. V. Arta n epoca elenistica (sec. III -I . H.) a.Trasaturi generale n esenta sa, lumea elenistica reprezinta una din cele mai fascinante experiente ale omenirii, ce a marcat toate sferele vietii social-economice si culturale. Visul lui Alexandra de a crea un nou imperiu, cu stergerea hotarelor dintre Occident si Orient nu numai n aspect geografic, dar, n primul rnd, cultural, s-a realizat, chiar daca pentru putin timp. Prabusireasistemului politic si administrativ instituit de Alexandru nu a mai putut 168

stavili acel proces complex de influente, interferente, suprapuneri si simbioze culturale ntre diferitele popoare, puse n miscare de lumea greco-macedoniana, proces definit de istoricul german Droysen n 1830 cu termenul de elenism. Difuzarea culturii grecesti si a limbii grecesti pe un spatiu enorm, cuprins ntre Italia, la vest si India, la est, a determinat o simbioza culturala inedita. n esenta sa putem vorbi despre o arta cosmopolita, n care asistam la o omogenizare a aspiratiilor si tendintelor artistice diferite, dar care se raporteaza n continuare la idealurile estetice ale clasicismului grec. Dar nu mai putem vorbi n continuare despre frumusetea severa a artei clasice, de pastrarea echilibrului si a simtului masurii, de unitatea compozitionala, care acum este segmentata n parti care se "autoprezinta". Este o stare de spirit a epocii, ce se caracterizeaza prin nesiguranta, agitatie, tendinta de a duce lucrurile pna la extrema. b. Urbanism si arhitectura Opera de ntemeiere a oraselor initiata de Alexandru a prins radacini. Astfel n tot imperiul sunt cunoscute peste 30 de Alexandrii. Constituirea unora dintre ele n centre de putere a dat nastere unor rivalitati politice, care au avut si un caracter benefic, stimulnd toate foitele creatoare n ambitia de a se constitui n ceva cu adevarat maiestos. Concentrarea elitei intelectuale n noile centre urbane Alexandria egipteana, Milet, Pergam, Delos, Rodos - a marcat deplasarea centruluicultural de greutate din partea occidentala a lumii antice n cea orientala. Suflul noii epoci si-a gasit reflectare ntr-o noua conceptie urbanistica a Alexandriei elaborata de arhitectul Dmocrates din Rodos si inspirata de pe modelul Miletului, n care traditia geometrica greceasca s-a mbinat cu cea a edificiilor monumentale, reprezentative pentru monarhiile orientale. Astfel, spiritul practic si modern s-a impus n ordonarea functionala a cartierelor, legate de strazi ce ntretaiau n unghi drept artera principala a orasului, cu o deschidere de cea 100 de picioare (30m). Acestea alternau cu constructii de mare anvergura (temple, palatul regal, agora, portul) si cu locurile destinate agrementului (parcuri, gradini, teatre). Capitala lagizilor se identifica cu una dintre cele mai impresionante constructii ale lumii antice - Faini din Alexandria (Pharos), construit de Sostratos din Cnid n sec. . H. nalt de 120 m, acesta putea fi vazut pe o raza de cea 60km.

169

Dar edificiile care au consacrat orasul ca pe o adevarata metropola intelectuala a lumii elenistice au fost Biblioteca regala cu colectia sa de peste 700.000 de volume, care a atras cle mai stralucite minti ale epocii, constituindu-se ntr-un prestigios centru academic si Museionul, care era centrul cercetarii stiintifice. Celalalt pol al lumii elenistice se deplaseaza n zona estica a coastei egeene, unde orasele ioniene, prin efortul conjugat al arhitectilor, constructorilor si artistilor plastici, se ntrec n stralucire si fast. Colosul din Rodos, Sanctuarul celor 12 zei din Delos, Altarul lui Zeus din Pergam, Templul Artemisei (Artemisionul) din Efes,refacut, Biblioteca si Teatrul din Efes, Sanctuarul de la Didima, consacrat lui Apolon (arhitecti Paionios din Efes si Daphnis din Milet) sunt doar cteva marturiiimpresionante ale gloriei artei ingineresti, arhitecturale si sculpturale din epoca elenistica, caracterizata prin combinarea de stiluri, suprapuneri de niveluri, etajarea colonadelor, ceea ce conferea constructiei un spor de monumentalitate. Fiecarui oras i corespunde o conceptie urbanistica proprie, adaptata formelor specifice de relief (Pergamul - pe o stnca terasata, cu naltimea de cea 300m, fiind supranumit "cuib de vulturi", Efesul - pe platou, avnd cel mai bogat port din Asia Mica, Miletul-zamislit de Hippodamos, dupa dezastrul din anul 495 . H., ntr-o maniera originala, raportata la forma ortogonala), fapt ce a impus cautarea unor solutii originale att pentru amplasarea, ct si pentru edificarea ansamblurilor arhitecturale. De exemplu, n cazul Pergamului, teatrul a fost amplasat la o naltime considerabila, n depresiunea muntelui, oferind astfel spectatorului o panorama inconfundabila. Elementele -cheie ale ansamblurilor urbanistice din perioada elenistica continua sa fie acropola si agora, la care se adauga palatele regale, teatrele, odeoanele, gimnaziile, stadioanele, casele cu peristil, toate dispuse de-a lungul unor axe stradale sau n piete. Aceasta sistematizare urbanistica exprima tendinta spre ratiune, att de caracteristica grecilor. c. Sculptura Ca o tendinta generala, se remarca ntoarcerea spre valorile clasicismului, care, conform observatiei lui R. Ginouves, devin clasice, iar "masa cea mai importanta a productiei elenistice tine de domeniul academismului". Aceasta raportare la valorile academismului a determinat aparitia unui sir de copii, care, de cele mai multe ori, sunt
170

singurele marturii despre original (vezi suita de Afrodite). Dar lucrurile nu se opresc aici, n spiritul traditiei clasice sunt create doua dintre operele celebre ale Antichitatii elenistice: Venus din Milo (sec. . H.) si Victoria din Samotrace (Luvru, Paris). Se dezvolta cteva centre de arta (Alexandria, Pergam, Rodos) distincte att prin tematica abordata, ct si prin stilul de reprezentare. Cautarile artistilor graviteaza n jurul subiectelor eroice si patetice, fie ca sunt inspirate din mitologie (friza Altarului din Pergam, reprezentnd confruntarea dintre zei si giganti, compozitia statuara Laocoon si fiii sai) sau din confruntarile reale, asa cum se prezinta cele doua opere celebre, Gal murind si Gal ucigndu-si sotia. n cazul celor doua ex-voto-uri, se pare ca este vorba de un grup statuar din bronz amplasat n templul Atenei, ce glorifica victoria grecilor asupra barbarilor si din care s-au pastrat doar doua copii de marmura, Grupul Ludovisi (Muzeul National din Roma) si Gal murind (Muzeul Capitoliului). Scenele impresioneaza prin tragismul lor, care se vrea, totodata, un imn adus libertatii, sentiment ce se identifica cu nsusi spiritul grec, dar si un omagiu adus virtutilor unui adversar demn. Transpunerea unor stari sufletesti de maxima intensitate (groaza, frica, furie, dorinta de libertate, mila, pasiune, bucurie) implica exploatarea tuturor procedeelor artistice n cautarea unei exprimari ct mai realiste. Inegalabila n originalitate este n acest sens friza de 120m de pe Altarul lui Zeus si al Atenei din Pergam, care cuprinde pe toate cele patru laturi scene din lupta zeilor cu gigantii Gigantomahia - o aluzie subtila la victoria dinastiei regale a Pergamului asupra galilor. Figurile, nalte de cea 2,8 m se mbina ntr-un tragic spectacol al vietii si mortii, al binelui si al raului, al luminii si ntunericului, sporit de contorsionarea trupurilor si formele monstruoase ale gigantilor. d. Portretul Din punct de vedere artistic, dezvoltarea pe care o nregistreaza acest gen de arta n perioada elenistica este n concordanta cu tendinta de umanizare a reprezentarilor umane, caracteristica artei portretistice din secolul IV H. Totodata, nu se poate nega si o anumita tenta de idealizare a portretului, de nnobilare a trasaturilor, pornind si de la convingerea ca nu oricine poate fi imortalizat, ci doar acel care prin activitatea sau opera sa a cstigat acest drept. Printre lucrarile acestei 171

perioade recunoastem figurile unor filosofi (Socrate, Platon , poeti tragici (Euripide) sau oameni politici (Demostene). n perioada elenistica, registrul subiectilor tratati se diversifica, Pugilistul Satiros sau Filosoful cinic (autor Silanion) sunt doar cteva exemple. e. Pictura Ca si sculptura, pictura n fresca din perioada elenistica este axata pe descifrarea tipologiilor si a caracterelor psihologice, fiind circumscrisa curentului realist. Se cunosc prea putine opere originale din aceasta epoca, iar materialul de care dispunem este concentrat n jurul a o serie de fresce descoperite la Pompei si Herculanum, n special, care sunt copii ale unor celebre opere grecesti. Marele mozaic din Villa Faunului din Pompei, cu Batalia de la Ipsos, reprezinta o copie fidela a unei fresce murale de la sfrsitul sec. IV . H. care a mpodobit palatul regilor macedoneni de la Pella. O alta serie de lucrari au fost inspirate din mitologie, cum ar fi Rapirea Europei, Judecata lui Paris sau Satir si nimfe, toate parvenite prin copii de epoca romana. Destinate decorului interior al unor case bogate, picturile sunt executate ntr-o maniera eleganta, cu compozitii armonioase, care mbina reprezentarile umane cu o bogata ornamentatie vegetala. O categorie separata o constituie portretele descoperite n oaza Faium din Egipt (nc. sec. I d.H.), caracterizate de o individualitate marcanta. Chipul Baiatului (Muzeul National din Atena) este relevant n acest sens: ochii mari, usor migdalati denota curiozitatea si, totodata, sensibilitatea sufleteasca mbinata cu natura visatoare a acestui adolescent. Cu toate ca arta elenistica nu s-a ridicat la nivelul creator al artei din epoca clasica, ea a avut meritul sau n istoria civilizatiei. Cresterea valorii individuale a modificat radical conceptia antica despre om, accentund si mai mult ideea antropocentrica a universului. nceputurile anuntate n toate genurile artistice si vor gasi finalitate abia n arta romana, care se constituie pe o puternica traditie elenistica.

172

C. Creatia literara a. Poezia epica, didactica, lirica Cea mai valoroasa opera literara a grecilor - Iliada si Odeseea -adevarata Biblie a acestora, ofera imaginea unei creatii complexe, n care mitologia se mpleteste cu istoria legendara ncepnd din sec. VIE . H. Dupa Platon. Homer a educat ntreaga Elada pe exemplul virtutilor morale si al faptelor de vitejie ale eroilor greci, iar pna pe la mijlocul secolul V .H. instruirea si educatia tinerilor se facea pe baza "eroului ideal" din poemele homerice. Din secolul VI . H. poemele homericedevin opere "oficiale", fiind recitite n ntregime n timpul Panateneelor, fapt ce scoate nca o data n evidenta functia lor didactica si pedagogica. Participarea zeilor la actiunea eroilor confera sacralitate textelor Iliadei si Odiscii, iar aceasta dubla codificare a mesajului se adreseaza celor doua categorii de cititori: primei, care cauta sa descopere sensul sacral alnaratiunii si celei de-a doua, care vede nainte de toate exemple etice sau aventuri captivante. In afara de poemele homerice, n lumea greaca se vehiculeaza un sir de epopei epice, care aveau la baza o istorie sacra, legata, n special, de ntemeierea unui sau alt polis sau de victoriile repurtate, care se constituie n cicluri epice (ciclul troian, ciclul teban etc.). Tematica acestora este permanent mbogatita cu noi subiecte dramatice, inspirate din faptele devitejie ale lui Tezeu, HerakJes etc. Dat fiind valoarea sacra a acestor mituri, ct si importanta poemelor epice pentru fiecare regiune n parte (vnatoarea mistretuiui din Calydon [Etolia]. peregrinarile corabiei Argo [Tesalia]), exigentele fata de rapsod (artistul recitator) erau deosebit de nalte (memorie foarte buna, talent), astfel nct aparitia scolilor de rapsozi n Grecia ridica arta recitarii la nivelul profesionalismului. Concursurile de poezie devin un atribut al vietii culturale a cetatii, iar rapsozii au menirea de a cultiva spiritul critic al ascultatorilor. Poezia recitata era inseparabila de muzica, fiece spectacol de poezie fiind nsotit de acompaniamentul unui sau mai multor instnimente muzicale cu coarde (phorminx, lira) sau de suflat (flaut), executat de muzicieni profesionisti, iar participarea cetatilor la festivalurile de recitat se transformau n adevarate sarbatori ale spiritului.

173

Ca si arta, poezia exprima starea de spirit a epocii, asa cum se ntmpla n cazul poemului "Munci si zile" al lui Hesiod,care are si o pregnanta functie didactica (contine indicatii privind lucrarile cmpului). n aceasta perioada se formeaza si poezia lirica, inspirata din fondul religios, inclusiv din vechi practici rituale, ct si din ciclul epic. Se procedeaza la o restrngere a volumului, hexametrul fiind nlocuit cu dimetrul elegiac, vers de patru picioare. Printre cele mai raspndite specii de imnuri religioase, cele mai raspndite sunt pianul (imn de multumire adus unui zeu, dar care putea fi si un imn cntat la banchete) si ditirambul (cntec coral specific cultului lui Dionysios). Apogeul acestui gen literar este atins n secolul VI . H., cnd, dupa aprecierea A. Piatkowski, se "resimte pe deplin triumful individualismului, fie ca el mbraca nfatisarea de comentariu politic din opera lui Solon sau se manifesta prin accente pasionate ale poetei Safo". Printre numele celebre ale poetilor elegiaci si iambici din secolul VII . H. se numara Callinos, Arhiloh din Paros, Mimnerm, Tirteu, dupa care urmeaza Solon, cunoscut si ca o personalitate politica marcanta a secolului VI . H., pentru care elegia devine expresia liniei politice democratice, pe care o promova. n ceea ce-1 priveste pe Archiloh din Paros, acesta este considerat a fi primul poet liric al Antichitatii, care prin mijloace absolut originale, reuseste sa cuprinda n poezia sa lumea interioara a omului, cu preocuparile sale si cele mai intime sentimente. Sfrsitul secolului VII este marcat de opera luiAlceu, care era si un muzicant remarcabil. El este ntemeietorul cntecului de banchet (Skolia), nsa cea mai valoroasa parte a operei sale este reprezentata de poemele politice (Poletnika) si versurile satirice la adresa adversarilor (Stasiotika). Poezia de dragoste a lui Alceu - Erotika - nu este depasita dect de cea a unei mari poetese, Safo (a. 630 - 570 . H.),ntemeietoarea unei scoli de poezie pe insula Lesbos. Remarcata de critica timpului pentru diversitatea imaginilor folosite, dar si ironizata pentru personalitatea ei neconventionala, Safo a cultivat simtul frumosului sub aspectul fizic si moral si dragostea ca forma a armoniei ntre oameni. "Cine este frumos, este frumos pe dinafara; Cine este bun nu va ntrzia sa fie si frumos"afirma poetesa din Lesbos. S-a pastrat integral doar un imn nchinat Afroditei, restul operei fiind cunoscuta doar fragmentar. Att Alceu, ct si Safo au fost introdusi n canonul celor 9 poeti lirici, ntocmit de catre exegetii alexandrini. 174

Sfrsitul secolului VI a dat Greciei un alt nume sonor - Pindar (a. 522/518 - 442 .H.), autorul unei poezii rafinate si iscusit alcatuite, a carui creatie a fost pusa n slujba proslavirii principiului arette - a barbatiei, nobletei, eroismului, curajului. Talentul lui a fost nalt apreciat, Pindar fiind plasat n fruntea canonului alexandrin al celor 9 poeti lirici. Din opera lui au supravetuit doar cteva ode dedicate nvingatorilor la jocurile panelenice de la Olimpia, Delfi, Nemeea, Istmos. Din celelalte creatii (imnuri, ditirambi, peani) nu s-au pastrat dect fragmente. Urmarile cuceririi persane au lasat o amprenta dureroasa n constiinta grecilor, asa cum se poate observa n elegiile semnate de Anacreon din Teos (sec. VI .H.)> scrise n cinstea compatriotilor sai ucisi. Aceluiasi autor i sunt atribuite un sir de cntece erotice, imnuri, ode, poezii satirice. Prieteniile pe care le-a cultivat cu ctiva din oamenii influenti ai timpului, ct si talentul sau l-au adus n gratiile unor tirani cum ar fi Policrate din Samos, Pisistratizii din Atena, asigurndu-i un trai decent si lipsit de griji. Opera sa s-a bucurat de o nalta apreciere a exegetilor alexandrini, Anacreon din Teos fiind inclus n canonul celor 9 poeti lirici. Dupa razboaiele greco-persane, tot mai mult cstiga teren genul dramatic. Abia n perioada elenistica poezia lirica revine n forta, fiind elaborat chiar un canon al poetilor lirici. b. Nasterea tragediei si aparitia teatrului grecesc Aparitia dramei ca gen literar a fost determinata de raspndirea religiei dionysiace, careia i erau caracteristice improvizatiile. Conform parerii lui Aristotel. tragedia s-a nascut din ditiramb (imn interpretat de satiri n cinstea lui Dionysios). De un profund caracter religios la nceput, "spectacolul" se transfera n sfera vulgarului, cnd schimbul de replici se face ntr-o maniera departe de a fi elevata, ntre un personaj si restul participantilor (corul). Laicizarea spectacolului presupune si sustragerea subiectului din sfera sacrului. Astfel se naste tragedia (tragodia = cntecul tapului), care se constituie ntr-o reprezentatie dramatica, inspirata din vechile rituri legate de cultivarea vitei de vie. Prima punere n scena a tragediei a avut loc n 530 . H., n timpul celei de-a 61 Olimpiade. Treptat, se modifica scenografia spectacolului: apare orchestra (incinta, loc de dans), unde era amplasat corul; ulterior se produce dinamizarea reprezentatiei prin succesiunea scenelor jucate de actori. ntr-o atmosfera 175

literar-muzicala si mimetica, tragedia se prezinta drept una din cele mai mari realizari ale geniului grec. Parintele acesteia este considerat a fi Eschil (525 - 456 . H.), a carui opera este marcata profund de razboaiele medice. A scris peste 70 de tragedii, din care s-au pastrat doar 7 (Persii, Orestia, Cei sapte mpotriva Tebei, Agamemnon, Prometeu nlantuit, Rugatoarele s.a.). In ceea ce priveste tragedia Persii, aceasta facea parte dintr-o trilogie, iar punerea ei n scena (plata actorilor.a corului, executia artistica) a fost finantata de Penele. Subiectul este inspirat de evenimentele razboaielor grecopersane, la care a participat si Eschil, lund parte la bataliile de la Maraton si Salamina. Pe parcursul celor4 parti se poate urmari drama persilor, de la presimtirile reginei Atossa, sotia lui Darius si mama lui Xerxes, pna la nfrngerea militara si morala a lui Xerxes si, n persoana lui, a ntregii Persii. Treptat, se dezvaluie cauzele care au condus la acest dezastru, fie ca e vorba de cele umane (orgoliul nemarginit a lui Xerxes, credinta n atotputernicia sa si a armatei sale, pe de o parte, si eroismul, dar si viclenia osteanului grec, pe de alta parte) sau divine (gelozia zeilor, setea lor de razbunare, moartea care face ravagii n rndurile armatei persane). Elementul novator la care recurge Eschil, un artificiu umbravorbitoare a lui Darius - vine sa sporeasca si mai mult tragismul acestei situatii, deoarece lui Darius i apartine judecata privind cauzele groaznicii nfrngeri. Piesa se ncheie cu lamentarile lui Xerxes (Cum ma mai rabzi, o, Soare/Cnd a pierit pe mari si pe pamnturi/Puterea mea ?). Eschil a introdus al doilea actor, iar o data cu Sofocle (495-405 . H.), care introduce al treilea actor, tragedia atinge perfectiunea. Tot Sofocle largeste participarea corului, care acum comenteaza actiunea scenica. Firul rosu care trece prin toata opera lui Sofocle (Edip regele, Antigona, Electra s.a) este sustinut de conflictul dramatic dintre om si soarta implacabila a acestuia ce-i este harazita de zei. nsa Antigona (din tragedia cu acelasi nume) sparge acest lant al predestinarilor si alege legea Firii, n locul celei trecatoare, omenesti, reprezentata de Creon, regele Tebei ("As ndura orice, orict, ca viata-n slava sami sfrsesc"). Nesocotirea legilor strabune (Creon interzice sa fie nmormntat trupul lui Polinike) este platita de razbunarea zeilor: se sinucide Hemon, fiul lui Creon si dupa el si mama-sa, Eurydike. ncapatnarea i-a fost fatala lui Creon: "Eu sunt, / Dar nu, eu nu mai sunt nimic!", nsa lipsa vointei de a 176

actiona si de a schimba lucrurile, lipsa echilibrului, mpinge existenta spre noi nenorociri. Cel de-al treilea corifeu al dramei antice este Euripide (480-406 . H.), care a scris 92 de piese, din care s-au pastrat doar 18, printre care Medeea, Troienele, Rugatoarele. Aristotel l apreciaza ca fiind cel mai tragic poet si aceasta pentru ca la baza operei lui Euripide se afla subiectele generate de perioadele de criza. Observam, nsa, o schimbare radicala fata de problema destinului. Spre deosebire de personajele lui Sofocle, care sunt niste marionete n mna destinului, eroii lui Euripidesi lasa amprenta personalitatii asupra sortii. Tragedia Troienele este cea mai lirica dintre tragediile acestui autor, fiind abordata tema destinului crunt al troienelor, unele "menite prin sorti unui stapn", "celelalte ce nu-s supuse sortilor, menite/ Ca roabe capitanilor ostirii." Impresioneaza soarta reginei Hecuba, zguduitoare prin dramatismul ei: dupa ce cade cetatea (,jnarea cetate/ Cetatea care-a fost, perit-a/ Nu mai e Troia") si trece n nefiinta Priam (Priame, esti mort, /Fara mormnt, fara prieteni./ Nu stii durerea mea. "), aheenii si mpart prazile, inclusiv femeile celor ucisi, pe care le asteapta drumul necunoscut al robiei. Ultima picatura n paharul suferintei este moartea fiului sau, Astyanax (Nefericita mama ce prin tine/ si-a spulberat nadejdea vietii sale /Cea mare. ").Ramasa singura si la propriu si la figurat, umilita, Hecuba si duce destinul omului care a pierdut tot: regatul, sotul, fiul si credinta n dreptatea zeilor. Ramne doar cu convingerea ca soarta este imprevizibila chiar si pentru nvingatori: "Nebun e printre muritori acela/ Care se bucura creznd ca fericirea / Lui e fara capat, caci ursita/ n jocurile ei e ca paiata/ Ce salta ici si acolo. Nimeni nu-i/Intr-unafericit". c. Aristofan si comedia greaca Originea acestui nou gen literar este obscura; sensul cuvntului comoidia ar fi "cntec de ospat". mbinarea acestor cntece cu scenele dramatice, cu caracter comic au dat nastere comediei. Abia n ultimul patrar al secolului V . H, comedia este oficializata si introdusa n concursurile dramatice din Atena. Cel mai ilustm reprezentant al acesteia este Aristofan (a.a.445 - 386/380 . H.) - comediograful grec al tuturor timpurilor, autor a peste 40 de comedii, dintre care s-au pastrat doar 11(Acarnienii, Adunarea femeilor, Broastele, Norii, Cavalerii, Viespile, 177

Pasarile, Pacea, Lisistrata, Femeile la sarbatoarea zeitei Demeter, Ploutos). Fantezia bogata se mbina aici cu satira usturatoare si nemiloasa, care nu iarta nimic: de la' umorul grosolan si moravurile decazute la luarea n derdere a zeilor(Hercule, Dionysios), oamenilor politici (Pericle, Cleon). Aristofan ataca cu vehementa noile principii de educatie, sustinute de sofisti si Socrate; n cele din urma critica chiar democratia. Opera sa este ndreptata n directia reformarii moravurilor Atenei si a institutiilor politice ale acesteia (de ex.: n Cavalerii si Viespile este criticat Cleon si politica lui demagogica), inclusiv cauza pacii (Acarnienii, Pacea, Lisistrata). D. De la cronica la istoriografie nceputurile istoriei ca stiinta sunt marcate de activitatea lui Herodot din Halicarnas (484-424 . H.), numit parinte al istoriei, care si-a petrecut o buna parte din viata calatorind. Se pare ca peregrinarile sale au fost conditionate si de prigonirile la care a fost supus Herodot, dupa ce participase la luptele politice mpotriva tiranului din orasul natal. Dupa ani, Herodot se stabileste la Atena, unde face parte din cercul lui Pericle, fiind un adept convins al democratiei ateniene. Dusman aprig al tiraniei, Herodot aspira la un regim politic ideal, bazat pe egalitatea tuturor cetatenilor n fata legii si pe participarea tuturor la treburile statului. n a. 444 . H. a participat la ntemeierea unei colonii din sudul Italiei -Thurioi. Lucrarile lui Herodot (cele 9 Istorii, denumite cu numele celor 9 muze) mbina observatiile facute privind geografia, natura, obiceiurile si moravurile oamenilor din locurile vizitate (Asia Mica, Mesopotamia, Media, Libia, Egipt, Tracia, stepele nord-pontice), cu reflectiile asupra unor evenimente politice, pe care ncearca sa le relateze ntr-un spirit ct mai realist. Astfel, prima carte (Istorie) este dedicata Lydiei si Persiei (pna la Cambyse), cea de-a doua - Egiptului, a treia continua istoria Persiei pna la urcarea pe tron a lui Darius, iar expeditia acestuia n Scitia este cuprinsa n cartea a 4-a. Partea a doua a Istoriilor (cartile 5-9) este dedicata razboaielor medice si cuprinde cronologic perioada cuprinsa ntre 500 - 479 . H. Astfel, pentru multe din evenimentele relatate, inclusiv razboaiele greco-persane, Herodot ramne izvorul de prima mna. Pe lnga bogatia informatiei, trebuie sa mentionam cteva din 178

principiile de studiu, pe care le-a respectat Herodot n demersul sau de a ntruni ntr-un tot ntreg un material cuprinzator, subordonat unei vaste teme - conflictele dintre greci si lumea "barbara": detasarea propriei opinii de informatia culeasa n legatura cu un eveniment sau altul, ncercarea de a explica evenimentele, expunerea propriei viziuni asupra unui sau altui personaj istoric. Dar, cu toate acestea, nu se respecta regulile criticii istorice, fiind luate de bune date contradictorii, ceea ce face dificila plasarea n spatiu si timp a unor evenimente. Situatia se explica nu numai prin lipsa unor principii clare privind culegerea si ordonarea materialului istoric, dar si prin faptul ca nsesi izvoarele folosite de Herodot nu erau n totalitate sigure. Desprinderea mitului de realitate reprezinta instrumentul metodic si al predecesorului lui Herodot, Hecateu din Milet (550 -489 . H.), autorul Genealogiilor n 2 carti, care aduna la un loc cunostintele despre Europa, Asia, Egipt si Libia. Dar analiza evenimentelor se apropie cel mai mult de sensul contemporan al acestui termen n opera atenianuluiTucidide (460 - 395 . H.) Istoria razboiului peloponesiac n 8 carti. Activitatea sa politica culmineaza cu alegerea, n 424 .H., n functia de strateg si trimiterea sa, n plina desfasurare a razboiului peloponesiac, sa apere litoralul tracic mpotriva spartanilor. Dar, la putin timp, este acuzat de tradare (-a reusit sa asigure la timp cu ajutoare orasul Amfipolis) si exilat. Revine la Atena abia dupa 20 de ani. Intentia sa de a se documenta si a scrie o cronica a razboiului peloponesiac nu se realizeaza dect partial, firul naratiunii rupndu-se la anul 411, ramnnd neacoperiti nca 7 ani. La nceputul demersului sau, Tucidide se vede obligat sa sublinieze faptul ca a "obtinut acest rezultat cercetnd cu osteneala cele mai sigure dovezi " si ca "n-am socotit ca trebuie sa le scriu cum le-am auzit de la cel dinti venit, nici dupa impresia mea personala, ci si acelea la care eu nsumi am fost martor si cele spuse de altii, le-am scris dupa ce am cercetat cu toata rigurozitatea posibila fiecare lucru n parte" (1,21, 1; 22, 2) Nu simpla descriere a evenimentelor, ci cauzele care au determinat izbucnirea conflictului ("lacedemonienilor ncepuse sa le fie teama de cresterea puterii ateniene" (I, 23.5)) fac obiectul de studiu al acestui prim istoric analist al Antichitatii, care si motiveaza demersul prin convingerea ca o cunoastere corecta a evenimentelor este utila, dat fiind faptul ca ele, n virtutea caracterului nostru uman, "se vor produce n viitor. n mod analog". Cercetnd un vast material documentar (tratate, 179

inscriptii), Tucidide si completeaza cunostintele vizitnd locurile bataliilor si dialognd cu participantii la acestea. Cartea este structurata n 8 carti. Sunt relatate consecutiv motivele conflictului, fapt pentru care Tucidide face un scurt istoric al dezvoltarii Atenei (de la sfrsitul razboaielor medice pna la izbucnirea celui peloponesiac), evenimentele militare din anii 421-415,expeditia din Sicilia, razboiul de la Decelea. lovitura de stat oligarhica de la Atena (a. 411).Expunerea riguroasa a campaniilor militare alterneaza cu discursurile oamenilor politici ai timpului, care nu reproduc ntocmai modelele, dupa cum avertizeazacititorul chiar Tucidide, ci sunt alcatuite "cum mi se parea mie ca trebuie sa vorbeasca mai potrivit cu necesitatile momentului"(I, 22, l). Astfel aici regasim o parte din viziunile politice ale lui Tucidide. Continuatorul lui Tucidide a fost Xenofon (445/430 - 359/350 . H.j, care face cronica celorlalti 8 ani de razboi (de la a.411, unde s-a oprit Tucidide, pna la a. 403, cnd n Atena este rasturnat regimul celor 30 de tirani si se instaureaza regimul democratic) n prima parte a "Istoriei Greciei". n cea de-a doua parte a lucrarii, care cuprinde evenimentele pna la a. 362,cnd a avut loc batalia de la Mantinea, Xenofon aluneca deliberat pe panta subiectivismului, tratnd (sau, uneori, omitnd satrateze lucrurile) potrivit propriilor optiuni politice. Pentru a ntelege cauzele care au generat o asemenea atitudine (adept nflacarat al Spartei, potrivnic nversunat al Tebei) trebuie sa luam n considerare biografia neobisnuita a acestui istoric-luptator, care a trecut printr-o condamnare la moarte pentru tradare, care i-a fost ulterior ridicata, cnd Atena devine aliata Spartei mpotriva Tebei. O alta lucrare importanta a aceluiasi autor Anabasis (Expeditia celor 10 mii), constituie un izvor de prima mna n reconstituirea evenimentelor ce tin de expeditia din a. 401 .H. a celor 10.000 de mercenari greci nrolati n armata printului persan Cyrus. fiuS cel mai mic a lui Darius, care porneste mpotriva fratelui sau Artaxexe Mnemon, urmasul lui Darius la tron. Xenofon a inaugurat seria romanului istoric prin Cyropedia (Educatia lui Cyrus)) si a celui biografic, prinAgesilaos. Istoria regimurilor politice de la Atena (din sec. VII pna n sec. IV .H.), ct si criza polisului grecesc din sec. IV . H. sunt reflectate n studiul lui Aristotel, Constitutia Ateniana, descoperit la sfrsitul sec. n Egipt. Partea istorica a lucrarii se mbina cu cea juridica (sunt prezentate 158 modele de constitutii, caracteristice statelor grecesti si ctorva state 180

negrecesti). Istoria politica a Atenei din sec. IV . H. este marcata de grave conflicte sociale si politice, din care motiv Aristotel devine un adversar nversunat al regimului democratic, optnd pentru introducerea censului de avere drept criteriu determinant n vederea sustinerii unei activitati politice. Conceptiile politice ale lui Aristotel sunt expuse si n opera sa de proportie "Politica", care cuprinde un sir de aspecte privind aparitia si dezvoltarea statului. n epoca elenistica renaste traditia istoriografca prin Polibiu din Megalopolis (207/200 - 125 . H.), care trateaza istoria Romei n paralel cu cea a Greciei si a tarilor elenistice n ale sale Istorii - o istorie universala n 40 de carti. Autorul ncearca sa explice cauzele care au dus la dezvoltarea si decaderea statelor antice, ncercnd sa se debaraseze de retorism si sa introduca aspectul politic al fenomenelor istorice. Nu trebuie uitat nici Diodor din Sicilia, istoric din sec. I . H., care semneaza Biblioteca istorica n 40 de carti, pierduta n mare parte. Istoricul sicilian concepe" o lucrare de proportii, n care foloseste un sir de izvoare necunoscute si mai putin cunoscute ale predecesorilor sai (inclusiv pe Euphoros), pentru o expunere paralela a istoriei mai multor civilizatii: Roma, Grecia si Orientul. Istoria Romei este tratata si de Dyonisios din Halicarnas (sec. I .H. - a.10 e.n.), iar Apian din Alexandria (100 - 170. H.) a tratat Istoria romana de la origini pna la Traian. n ceea ce priveste informatiile despre oamenii politici ai timpului, acestea se cuprind ntr-o serie de 23 de biografii {Vieti paralele) alcatuita de Plutarh (46 -127 d.H.). O istorie n 7 carti a expeditiei lui Alexandru cel Mare - Anabasis - este relatata de Arrian din Nicomedia (95 - 175 d.H.), care se caracterizeaza prin rigurozitatea cu care este prezentata figura lui Alexandru. Un sir de date privind istoria Greciei se regasesc n opera geografului si calatorului Strabon (sec. I .H - sec. I d.H) n lucrarea sa Geografia. Sec. d.H. readuce n circuit opere literare disparute, integrate de Pausanias (115 - 180 d.H.) nDescrierea Eladei. Aceste impresii de calatorie constituie o sursa inedita de in formatii privind, n special, istoria culturala a Greciei. E. Filosofia Contributia greaca la istoria culturii rezulta, ntre altele, din faptul ca a prelucrat influentele straine, adaptndu-le propriei sale filosofii de a 181

fi. Hegel a numit acest spirit " al libertatii si frumusetii". Contactele permanente cu lumea nconjuratoare le-a determinat grecilor aparitia constiintei propriei valori, care i situa n antiteza cu lumea "barbara". Nu att modul de percepere a realitatii, unde divinului i era atribuit rolul primordial, ci al ncadrarii omului n acest sistem. n constiinta greaca omul avea propriul lui destin, pe care urma sa-1 mplineasca. Desi interventia divina n anumite mprejurari era inevitabila, omul nu era o simpla jucarie n fata sortii, iar caracterul necontractual al religiei grecesti (spre deosebire de cea romana) i dadea acestuia o oarecare libertate de miscare si gndire. Daca ntr-o prima faza mitul a reusit sa satisfaca nevoia de cunoastere a omului, oferindu-i raspunsurile legate de originea si structura Universului, descoperirea spiritului a fascinat lumea greaca, ridicnd la un nivel nou cunoasterea. Explicatiile mitului nu mai satisfaceau curiozitatea umana, iar primele ncercari de spargere a orizontului mitic au mpins cunoasterea de sine a omului mult nainte. Are loc un proces de rationalizare a experientei umane si a celei universale, care treptat ia conturul unei cercetari sistematice, care se constituie ntr-o ramura separata a cunoasterii numita filosofle.nceputurile acesteia coboara pna n secolul VI . H., fiind marcata de activitatea reprezentantilor scolii milesiene, iar istoria filosofiei grecesti cuprinde trei mari etape: 1) preclasica; 2)clasica; 3) elenistica. 1. Premisele aparitiei filozofiei la greci Speculatiile legate de fenomenele lumii si ale existentei umane au circulat n societatea greaca si pna la aparitia filozofiei ca stiinta. Le regasim ntr-o forma poetica expuse n Iliada si Odiseea, unde Homer ncearca sa dea o prima imagine a universului, asa cum a fost perceput de lumea greaca. Pamntul apare n forma unui disc plat, nconjurat de fluviul Okeanos. Pe bolta cereasca, sustinuta de o coloana, traiesc zeii cosmici si Soarele, iar dedesubt se afla Hadesul si Tartarul. Toate apar din unirea lui Okeanos (apa vesnica, ce curge permanent) cu Tethis. care dau nastere zeilor. Grecii i-au conceput cu chip antropomorf, aidoma oamenilor, cu comportament asemanator. Zeilor le erau caracteristice att virtutile, ct si defectele umane, iar interventia lor, uneori irationala, i scoate din sfera intangibila a perfectiunii. Mai exista un lucru comun oamenilor si zeilor: destinul 182

(nioira) ca o necesitate implacabila, de la care nu te poti sustrage. nsa constientizarea acestui fapt nu avea un efect inhibator (vezi exemplul lui Ahile), ci ofera posibilitatea alegerii unei morti demne, eroice, att de glorificata n lumea greaca. Nevoia unui adapost mirific, a unui tarm unde nu-si mai au locul frustrarile, a dat nastere Cmpiilor Elise ca subiect mitologico-religios, formulat pentru prima data de Homer. Implicit apare si problema binomului corp-suflet, reiesind din afinnatiile luiHomer ca la moarte "ca visul / se -naripeaza sufletul si zboara". O conceptie diferita de cea a lui Homer formuleaza Hesiod n opera sa vestita "Theogonia". Poetul formuleaza ideea aparitiei ordinei din neordine, a rationalului din nerational (,Jiaos a fost la nceput"). Din Haos apare pamntul, Gaia, care da nastere "cerului cu stele-mpnzit", "marii vrajmase", muntilor, iar din unirea Pamntului cu Cerul se naste Okeanos. Hesiod stabileste ordinea aparitiei si evolutiei Universului, zeilor si oamenilor, personificnd fortele naturii. Iar n "Munci si zile" si continua demersul ncercnd sa rationalizeze si istoria umana, care trece prin 5 categorii de vrsta: vrsta de aur, de argint, de arama, de bronz si de fier. Caracteristicile fiecaruia dintre aceste metale (n viziunea grecilor) sugereaza involutia societatii si, deci, a omului. Dar, n acceptiunea lui Hesiod, degradarea nu este un fenomen ireversibil, redresarea se poate face doar prin munca, ndeosebi cea agricola. O noua culme n procesul cunoasterii omului si a posibilitatilor acestuia o nregistreaza doctrina orfica. Esenta mitului lui Orfeu tine de puterea de cunoastere a omului, de fortele spirituale ale acestuia. Prin nsusiri magice (muzica si dans) s-a reusit dominarea naturii. Este un act care ridica omul pe culmi nebanuite si-1 pune, oarecum, n concurenta cu zeii. Coborrea lui n Infern, dupa iubita sa Euridice, are semnificatia unui hybris constient, a unei ncalcari deliberate a ordinii stabilite de zei. nvatnd sa iubeasca si sa creada n forta dragostei, Orfeu vizeaza nemurirea, iar mitul lui ramne pna astazi un imn al omului, capabil sa-si schimbe soarta prin forta gndirii. 2. Filosofia preclasica a. scoala ionica Obiectul de studiu al acesteia 1-a constituit identificarea elementelor care au stat la baza universului, mai mult a rationamentului existentei 183

acestuia. n locul zeilor si al vointei lor este formulata ideea unei realitati "fizice", a unui principiu fizic care a stat la baza lumii. Primul care concepe o asemenea idee este Tales din Milet (624 - 546 H.), cunoscut si prin cercetarile sale n domeniul astronomiei, geometriei si fizicii. Conform teoriei acestuia, elementul primordial necreat 1-a constituit apa: din ea au aparut toate lucrurile si ea se contine n toate cte sunt. Relevnd pentru prima data unitatea lumii n diversitatea formelor pe care le-a creat, Tales sustine perfectiunea principiului arche, deci, al apei, care este necreata si vesnica (, este principiul tuturor lucrurilor"). Continuatorul lui Tales a fost Anaximandros (610 -546 . H.), pentru care principiul lumii archs - l constituie apeiron-u\-nedeterminativul infinit, ne-material, aflat n permanenta miscare. Aceasta presupune aparitia materiei din ne-materie, a formei din ne-forma. Vesnica este doar miscarea, care, dupa Anaximandros, si are cauza n existenta si lupta contrariilor. n sirul de transformari Anaximandros ncearca sa intercaleze aparitia vietii. Conform acestuia, omul este rezultatul vietii lui anterioare, adica ar putea proveni si din alte fiinte dect cele umane. Spre deosebire de profesorul sau, Anaximenes (cea 585 - 525 . H ) refuza ideea materialitatii principiului primordial, considernd ca aerul ntruneste perfect calitatile acestuia. Argumentatia se bazeaza pe infinitatea de forme pe care o poate lua aerul, capacitatea de transformare si miscare care-1 defineste ca pe un element perfect, care se cuprinde n tot si n care se cuprind toate. Ceea ce a consacrat scoala din Milet, dndu-i valoare si prestigiu, a fost faptul ca, pentru prima data, s-a pus problema unei cercetari rationale a naturii, o cercetare "fizica", care substituie bazele mitului prin elaborarea unor principii fundamentale, pe care ulterior s-a edificat ntreaga filozofie antica si moderna Principiul vesnicii deveniri sta la baza conceptiei filosofice a lui Heraclit din Efes (536 - 470 . H.), caruia i apartin afirmatiile ,JVimic nu apare din nimic", "nu te scalzi de doua ori n apa aceluiasi fluviu". Cu alte cuvinte, este sugerata ideea miscarii vesnice si continue, care naste forme si fenomene. La baza acesteia, ca si n cazul lui Anaximandros, sta lupta contrariilor. Interpretnd lumea ca pe un tot ntreg, Heraclit argumenteaza, n acelasi timp, esenta ei dubla, formata din fenomene contradictorii, care nu se exclud, ci se conditioneaza reciproc, 184

determinnd dezvoltarea peipetua. n viziunea heracliteana, n centrul Universului se afla focul ca principiu fizic, din care deriva toate lucrurile. Acesta este vesnic, echivalnd cu devenirea, transformarea; focul se contine n toata substanta lumii materiale, el este esenta vesnica a lumii. Din foc face parte si sufletul, despre care filosoful credea ca este "o scnteie de esenta solara" (afirmatia i este atribuita lui Heraclit de Aristotel, n lucrarea De anima I, 2, 19), lipsindu-1, astfel, de aura divina. Doar ratiunea umana este divina, fiind unicul criteriu al adevarului. n opozitie cu ideea heracliteana a devenirii se afla doctrina lui Parmenide. b. scoala eleata Exponentul acestei scoli este Parmenide (nascut pe la 515 . //.), caruia Platon i atribuie epitetul "cel mare", numindu-1 "parintele nostru Parmenide" (Platon. Sofistul, 24Jd). Precursorul acestei doctrine este Xenophanes din Colophon, Ionia /570 -475 . H.), care sustinea ideea existentei unui Tot unic, nenascut si neschimbat, "care este Unul si Totul". Criticnd cu nversunare mitologia populara pentru felul n care i prezinta pe zei aidoma oamenilor, cu viciile si calitatile acestora,Xenophanes l ataca pe Homer si Hesiod pentru conceptia lor despre zei. Doctrina lui Xenophanes sustine existenta unei realitati neschimbatoare, necreate, vesnice, nemiscate, care se identifica cu nsasi divinitatea. Existentei unei singure Fiinte vesnice, ne-create este sustinuta si dezvoltata de Parmenide n unul din poemele sale,Despre natura. Caracterul atotcuprinzator al Fiintei ("Nu exista nimic n afara Fiintei si nu va exista nimic n afara ei") implica negarea cu vehementa a Nefiintei, demostrata si pe calea deductiei logice. Cunoasterea adevarata a Fiintei, care se identifica cu realitatea, ne-o da doar cugetul ("e totuna a gndi si gndul ca "ceva" este", deci a gndi nseamna a fi). Asta presupune ca Fiinta si gndul sunt unitare si identice ca natura, iar calea adevarului este calea ratiunii. Elevul lui Parmenide Zenon,eleatul, contrapune perceptiilor senzoriale adevarul despre fiinta, care nu poate fi descoperit dect pe calea gndirii. c. scoala pitagoreica si principiile moralitatii Ideea crearii unei scoli filosofice, cu scop de reforma a moravurilor si religiei, i-a apartinut lui Pitagora (nascut n Samos, pe la 571 . H.). Conceputa n cadrul unei societati nchise, mai degraba un ordin cu trepte 185

de initiere si reguli de comportare, unde domneau cele trei principii-cheie: ascultarea, tacerea si supunerea, la care se adauga si pastrarea secretului, scoala lui Pitagora are menirea sa fi contribuit la perfectiunea morala a individului, cultivnd simtul prieteniei, curajul, respectul pentru zei, pentru parinti, pentru legi. n ceea ce priveste contributia lui Pitagora la elucidarea problemelor ontologice, aceasta se cuprinde n Teoria numarului ca principiu al universului, care explica lumea n totalitatea formelor si a aspectelor pe care le-a generat. Dupa Pitagora, tot ce este, este numar, adica totul provine din numar si este compus din numar. Numarului i corespunde o anumita expresie corporala, o existenta fizica. Astfel, Universul (Kosmos) este exprimat de numarul 10, care reprezinta perfectiunea si este echivalent cu tetraktysul (1+2+3+4) - "numar ce cuprinde izvorul si radacina vesnic curgatoarei naturi"; acesta exprima ordine, masura si perfectiune. De exemplu, numarul 5 defineste calitatea si culoarea, 6 principiul nsufletirii, 7 - inteligenta, sanatatea, 8 -dragostea, prietenia, 9 - apa, 11 - focul, 13 aerul. Hegel mentiona ca importanta gndirii pythagoreice consta n faptul ca a ndraznit sa sustina ca principiul nu trebuie sa fie neaparat o substanta materiala, ci si un produs al gndului. Un loc important n doctrina phytagoreic l are definirea sufletului. Deoarece este muritor, sufletul cunoaste un sir de rencarnari (conceptia metempsihozei), care sfrsesc prin revenirea n om. Contributia acestei scoli este remarcabila n domeniul matematicii (ex. : Teorema lui Pitagora), al astronomiei, al armoniei muzicale. d. Empedocle Personalitate marcanta, dar si contradictorie a timpului sau, Empedocle pare sa fi realizat o sinteza a gndirii filosofice de pna la el, mbinnd ntr-un sistem filosofic propriu si teoriile naintasilor sai. Astfel, este sustinuta ideea materialitatii principiului primordial, care la Empedocle este reprezentat de 4 elemente: apa, aerul, pamntul si focul, n viziunea empedocleana, principiile sunt fixe, imobile, acestea nu se pot naste prin ele nsele. Trebuia cautata motivatia, cauza miscarii, care se afla n afara lor, si aceasta a fost Philia (prietenie, dragoste) si Nekos (ura, dezbinarea) - doua principii contrare si contradictorii, care determina miscarea, devenirea si diversitatea lumii ntr-o relatie de succesiune. De 186

aici si siml alternativ de aparitiii/amestec, asociere si disparitie/disociere, caracteristic naturii, societatii, psihicului uman. Originalitatea conceptiei lui Empedocle este conferita si de ideea nsufletirii tuturor lucrurilor, reiesind din faptul ca fiecare din cele patru elemente constitutive ale Universului (apa, focul, aerul si pamntul) reprezinta un suflet. In ceea ce priveste sufletul omului, acesta este alcatuit din aceleasi 4 principii nemuritoare; in concluzie, sufletul este nemuritor, fiindu-i caracteristicamigrarea. e. Anaxagoras Prieten si sustinator al lui Penele, Anaxagoras din Clazomenia (500/496 - 428/427 . H.) a fost martorul celui mai stralucite etape din istoria Atenei, marcata de triumful Ratiunii. Apropierea de cel mai influent om politic al cetatii a determinat, ntr-un anumit fel, "ridicarea" convingerilor filosofice ale lui Anaxagoras la nivelul unei filosofii "oficiale", care a teoretizat puterea Ratiunii, dar totodata neformale, pentru ca se afla n contradictie cu traditia "adevarurilor" despre zei. Fiind nvinuit de impietate, pentru ca punea la ndoiala originea si natura zeilor, Anaxagoras a fost condamnat la moarte de doua ori. La baza conceptiei sale filosofice se afla principiul pluralitatii: tot ce exista si are identitatea sa, substanta sau principiul sau. Dupa cum existentele sunt infinite, asa si principiile sunt infinite. Astfel, fiecarui lucru sau fenomen, fiecarei existente i corespunde o substanta - particula specifica, care prevaleaza, numita de Anaxagoras homeomerii (de ex.: n oase prevaleaza homeomerii de oase, n floare homeomerii de floare). Homeomerii sunt corporali, imobili si eterni (nu sunt creati si nu potpieri). La nceput era doar haosul, iar n urma unei miscari de rotatie, homeomerii s-au separat pentru a se uni ntre ei dupa asemanare si dnd, astfel, nastere lumii. Originea acestei miscari, numita Nous, vine din afara lor si este una de sine statatoare. Nous este spiritul, ratiunea, intelectul, care se afla n natura, el este ratiunea lumii, cauza aparitiei ei. Nu prin activitatea zeilor se explica "facerea lumii", ci prin fenomene naturale. n ceea ce priveste esenta vietii umane, Anxagoras sustine ca aceasta consta n contemplatie unica sursa adevarata de fericire, pentru ca din contemplatie se naste libertatea - libertatea spiritului.

187

f. Omul n conceptiile filosofice ale epocii clasice "Secolul lui Penele" este si secolul de aur al filozofiei grecesti, marcat de activitatea unei pleiade de filosofi: Democrit, Socrate, Prodicos, Gorgias, Hippias, Hipocrat, Antiphon Sofistul, Thrasymachos, Critias, Hellanikos, Phaleas din Chacedon, Andokides, urmati de Platon si Aristotel. Dezvoltarea conceptiilor filosofice trebuie puse n relatie cu particularitatile dezvoltarii politice, economice si culturale a societatii ateniene a secolului V . H., fiind un ecou al problemelor si tensiunilor existente, legate n special de aspectele vietii sociale, care necesitau explicatii, pentru a putea fi depasite. Astfel, reflectia filosofica trece din sfera cosmologiei n cea sociala, iar filosofia naturii este nlocuita cu cea a naturii si existentei umane, "descoperind omul n toate ipostazele: constiinta de sine care gndeste, care da semnificatii, fiinta istorica naturala, natural-artistica, fiinta activa, fiinta a cetatii, zoon politikon,universal-individual sau universal. - specific, fiinta care pune sau da valoare lumii, fiinta care cunoaste Universul, care descopera adevarul, care instituie Norma, frumosul, legea etc. Rasar acum, datorita filosofiei, omul constiintei sale si constiinta de sine a omului ca ceea ce creeaza universul, ca fiind chiar creatoare de universal, permanent, neschimbator"(Gh. Al. Cazan, p. 153). Una din mintile enciclopedice ale Antichitatii a fost Democrit din Abdera, care mpreuna cu Leucippos se nscrie n primul esalon al filosofilor "presocratici". S-au pastrat foarte putine fragmente din imensa lui opera, pastrata mai mult n comentariile antice ale textelor sale, dar care permit ntregirea unei imagini despre contributia pe care a avut-o acest nvatat n domeniul logicii, eticii, educatiei, literaturii, muzicii, picturii, astronomiei, matematicii, fizicii, chimiei etc. n cautarea principiului creator al lumii, Democrit concepe Teoria atomista, conform careia principiile sunt atomii si vidul(golul, spatiul). Atomii sunt clasificati drept particule mici, fizic indivizibile, indestructibile, infinite, reale, care, n cuplu cu vidul (spatiul), constituie materia lumii. Vidul se caracterizeaza prin aceleasi particularitati ca si atomul: este necreat, infinit, nepieritor, dar, spre deosebire de atomi, nu are substantialitate. Procesul creatiei implica conexiunea celor doua 188

principii, atomii existnd doar n spatiu. Acestia sunt diferiti ca forma, marime, ordine si pozitie reciproca si se misca prin spatiul etern. Orice forma a existentei este rezultatul unei necesitati, Democrit negnd cu vehementa ntmplarea; doar nasterea universului a fost ntmplatoare, pe cnd aparitiile ulterioare au fost necesare, deci se nscriu n parametrii legilor stiintifice. n ceea ce priveste sufletul, acesta se prezinta ca parte a realitatii, fiind alcatuit din atomi cu o forma speciala. Cunoasterea sufletului nu se poate face dect pe cale rationala. Filosoful considera ca exista doua cai de cunoastere, calea simturilor (aperceptiei), pe care o depreciaza si cea a intelectului (a ratiunii), pe care o preamareste. Cu toate acestea, Democrit releva faptul ca cele doua forme de cunoastere sunt indisolubile, fiind complementare g. Sofistii, Socrate si problemele educatiei Aparut ca o necesitate a societatii democratice ateniene din secolul V . H., un raspuns la problemele cetatii privind educarea si instruirea cetateanului, curentul filosofic, etic, politologic al sofistilor se remarca prin transferul obiectului cercetarii din sfera naturii, a cosmosului n cea a existentei pamntene. Sofistii au pus pentru prima data problema instruirii si educatiei ca un tot ntreg, ce urma sa se desfasoare dupa un anumit program si cu concursul unor dascali profesionisti. Credinta n forta instruirii ca element capabil sa schimbe soarta omului, care era predestinat de la nastere, a strnit reticenta unora fata de curentul sofistic, in care vedeau o miscare "eretica", ce submina normele morale si religioase traditionale. Pe de alta parte, cetatea avea nevoie de oameni instruiti, buni profesionisti n treburile statului, capabili sa ia decizii si sa poarte raspunderea pentru ele. Nu este ntmplator faptul, ca printre prietenii lui Pericle se numara si Protagoras din Abdera (481-411 . //.), sofist, autor de constitutii. De la el au ramas mai multe lucrari, printre care Despre zei, Despre existenta, Adevaruls.a., n care autorul si expune atitudinea fata de preocuparile dintotdeauna ale omului, sustinnd ca "Omul este masura tuturor lucrurilor", un adevar profund, care a marcat spiritul creator al acestui veac de aur, constituindu-se ntr-un elogiu adusomului. Un alt sofist celebru este Prodicos din Ceos, ambasador al cetatii sale la Atena. A teoretizat termenul de Virtute, ca fiind valoarea suprema pentru om; practicarea acesteia l ajuta pe om sa se realizeze ca fiinta 189

nzestrata cu ratiune. Prodicos neaga implicarea zeilor n oricare actiune imana, tocmai pentru faptul ca sunt creati de oameni, deci nu pot avea juteri supranaturale. n concluzie, zeii nu mai sunt zei. Din pleiada sofistilor trebuie amintit si Gorgias din Leoninoi, care fost si el ambasadorul cetatii sale la Atena. Conceptiile lui filosofice par pune la ndoiala ntreaga gndire filosofica de pna la el privind asterea Universului. Pentru Gorgias nu exista nimic; daca ar exista ceva, iu ar putea fi cunoscut, iar daca ar putea fi cunoscut n-ar exista. demonstrarea acestor judecati se bazeaza pe erori de logica, iar ntreaga gndire a lui Gorgias aluneca ntr-o stare de nihilism total. Dar stralucirea acestei epoci este data de personalitatea lui Socrate - 399 . H.) - cel mai ntelept dintre greci, conform oracolului de la Delfi - care continua sa ramna la fel de misterioasa timp de aproape doua nilenii si jumatate, iar scurgerea timpului nu face dect sa confirme idevarata valoare a operei acestui mare filosof al Antichitatii, care poate pusa sub semnul propriei cunoasteri, cu alte cuvinte a cunoasterii )mului. Nu a acceptat sa-si scrie opera, iar fragmente din numeroasele liscutii pe care le-a purtat cu concetatenii sai au fost consemnate n ucrarile discipolilor sai, printre care Platon, Xenofan s.a. n ceea ce priveste raportul cu divinitatea, Socrate vede lumea ca o :reatie a zeilor; dar actiunea lor nu este una pur mecanica: zeii vegheaza :a cele existente sa-si duca la bun sfrsit menirea pentru care au fost :reate. Omul face parte din sirul creatiei, fiind treapta ei suprema; dupa socrate, omul este de aceeasi esenta cu zeii, care-i confera prin aceasta )arte din natura lor divina. Scopul ntregii activitati umane trebuie sa fie ndreptat spre cunoasterea sinelui. n domeniul eticii Socrate a sustinut ideea ca omul este n totalitate esponsabil de faptele sale, iar instanta suprema pentru acesta este propria :onstiinta, privita ca o virtute. Dezbaterile despre Virtute vor constitui iudeul gndirii socratice. Virtutea se identifica cu ratiunea, un produs al iUfletului, care este nemuritor. De aici decurg logic si celelalte afirmatii: atiunea este nemuritoare si virtutea de asemenea. Ideile lui Socrate au fost preluate si valorificate de elevii lui, printre :are cel mai de seama a fost fara ndoiala Platon,supranumit si Marele ocratic. n opozitie cu acesta se situeaza "micii socratici", a caror :ontributie n dezvoltarea filosofiei nu a fost att de substantiala, dar nici 90

de neglijat. Sa mentionam doar cteva curente, printre care se numara cinicii, cirenaicii si megarienii. h. scolile post-socratice si aspectele etice ale existentei umane scoala cinica a cultivat ideea independentei individului fata de orice constrngere, de orice natura. Nu au negat legea (ordinea, masura) n esenta ei; au considerat doar ca aceasta trebuie sa vina deliberat din interiorul fiecaruia. S-au abandonat saraciei (pentru a se elibera de orice fel de dependente fata de lucruri) si au renuntat la lume, pe care au tratat-o cu indiferenta, inclusiv stiintele si cultura. Cele mai proeminente figuri ale acestui curent au fost Antisthenes din Atena si Diogene din Sinope, cel ce traia ntr-un butoi si despre care traditia a consemnat ntlnirea memorabila cu Alexandru cel Mare, cnd batrnul filosof a refuzat sa-i ceara altceva n afara de a se da la o parte pentru a nu-i acoperi soarele. Reprezentantii scolii cirenaice se plaseaza la polul opus al viziunii cinicilor, facnd din placere principii ale filosofiei lor. n viziunea acestor filosofi, printre care se evidentiaza Aristippos din Cirene (435-350 . H.), Hegesias, Tiieodows, Anniceris,senzatiile trec drept metoda de cunoastere, ele determinnd, totodata, comportamentul uman. Prin aducerea n prim-planul filosofiei lor a senzatiilor, cirenaicii au pus, ntr-un anumit fel, problema dublei existente umane, caracterizata att prin ratiune, ct si prin placeri, ambele constituindu-se n principii ale cunoasterii. i. Platon si Aristotel Dar abia cu Platon filosofia si defineste constiinta de sine ca una universala, de esenta divina. n cautarea stiintei stiintelor, care i-ar fi adus omului fericirea, deci mplinirea superioara, Platon descopera stiinta despre Realitatea suprema, absoluta, ca stiinta a savrsirii si folosirii a ceea ce s-a savrsit. n Charmides ea apare cu numele de stiinta a Binelui, nEuthidemos Platon i zice filosofie. n continuare filosoful se afla n cautarea obiectului acestei stiinte, a metodelor prin care ea poate fi cunoscuta de om si a modului n care acesta poate sa-i foloseasca adevarurile. Nucleul filosofiei platoniene l constituie conceptia despre natura, structura si functia ideilor. Descoperind Ideea ca o reflectare a esentei unui fenomen, un criteriu de distingere a ceva de altceva, gnditorul i 191

atribuie o existenta de sine statatoare, constanta, identica cu sine nsasi, asemenea fiintei parmenidiane. Ideile se constituie ntr-o lume unica, nemiscata: lumea ideilor, care se opune lumii sensibile, dialectice, supusa devenirii, transformarilor, miscarii. Daca lumii ideilor i se atribuie realitate obiectiva, lumea sensibila nu este dect o lume a umbrelor, o lume a proiectiei ideilor (Mitul pesterii). Existenta celei din urma este explicata de Platon numai n legatura cu lumea ideilor, care este.Deci Ideea determina existenta lumii. Pentru a explica relatia dintre cele doua existente diferite, amndoua reale, Platon aadmis existenta unui spatiu intermediar, unde "are loc devenirea"(77ma/os, 50 c,d) (un spatiu, o matrice a formelor, a lucrurilor) si a recurs la numere ideale, figuri ideale si cantitative, care serveau drept cai de comunicare ntre lumea ideilor sicea a lucrurilor. n ceea ce priveste omul, Platon vorbeste despre doua realitati diferite, ncadrate ntr-o relatie dualista: corpul (material, schimbator, muritor) si sufletul (spiritual, neschimbator, nemuritor, inteligibil). Pentru a nvinge trupul, este necesara purificarea, iar forma suprema a acesteia o constituie filosofia, care nu este apanajul tuturor. Cunoasterea lumii, a adevarului este posibila doar n cazul omului care a constientizat efemerul existentei n care este lasat de zei sa traiasca. Astfel, omul dobndeste o viziune multidirectionala, care-1 ajuta sa depaseasca granitele acestei lumi limitate si sa-si mplineasca libertatea dorita. Concepndu-si opera sub forma de dialoguri (28 din 34 sunt autentice), Platon cauta cu nversunare adevarul despre esenta lumii, structurile generale ale existentei, locul omului n sistemul cosmic, posibilitatile acestuia de a cunoaste adevarul, de a ajunge n imperiul Binelui. n perspectiva demonstrarii convingerii ca filozofia poate deveni un instrument politic, ca ea are o importanta majora nu numai n viata omului, ci si a statului {Republica), Platon face cele trei calatorii n Siracuza, cu intentia de a putea influenta tiranii n practicarea virtutii si legii, ncercare care s-a soldat cu esec. A ramas nsa una din cele mai frumoase idei utopice, ca filosofia sa devina realitate prin intermediul politicii. Spre sfrsitul vietii, Platon scrie Legile, n care-si revizuieste radical pozitiile privind structura si infrastructura statului ideal. Acesta urma sa se ntemeieze pe comunizarea averilor, urmnd ca ntreaga viata si activitate a cetatenilor sa se afle sub controlul puterii. Deoarece omul 192

nu este n masura sa conduca treburile de stat, Platon vorbeste despre o societate "nchisa", condusa de lege. Cel mai celebru elev al lui Platon, Aristotel (384 -322 . H., nascut n Stagira, nordul Greciei), vine sa ncununeze cautarile de mai bine de trei secole ale gndirii filosofice grecesti, erijndu-se ntr-un adevarat deschizator de drumuri, ntr-un geniu atotcuprinzator prolific. Opera sa vasta cuprinde contributii esentiale n domeniul fizicii (Fizica, Despre cer. Despre generare si distrugere, Meteorologia), biologiei (Istoria animalelor, Partile animalelor), logicii (Organon), retoricii, eticii (EticaNicomahica, Marea Etica, Etica lui Euden), esteticii (Poetica, Retorica), filozofiei (Metafizica), psihologiei (Despre suflet, Parva Naturalia), politologiei (Politica), economiei politice etc. Despre aceasta enciclopedie a Antichitatii, cum a fost supranumit Aristotel, Hegel scria ca " a fost unul din cele mai bogate si cuprinzatoare genii stiintifice care au aparut vreodata; a fost un barbat alaturi de care nici o epoca nu poate pune unul care s-1 egaleze." (p. 562). bsre imposibil de a rezuma n cteva fraze ntreaga opeia aristotelica, att de complexa. nct ne vom rezuma doar la cteva din conceptiile acestui titan al gndirii umane. Fiind preocupat de explicarea unitatii lumii n diversitatea ce o caracterizeaza, Aristotel sustine ca toate stiintele sunt filosofii, adica demersul filosofic este fundamentul tuturor stiintelor (filosofia prima). Astfel, conform rationamentului aristotelic, sursele de cunoastere si percepere a lumii se afla n afara omului, spre deosebire de Platon, care sustinea ideea autocunoasterii ca punct de pornire. n esenta lor, fiecare stiinta se ocupa de cercetarea unor aspecte ale Fiintei /Universului, adica a ceea ce este (Metafizica). Identificarea carzelor aparitiei/disparitiei /transformarilor acestora, a multiplelor lor pioprietati nu face dect sa ne dezvaluie elementele comune ale tipurilor de fiinte si ale particularitatilor acestora. n rndul celorlalte stiinte, superioritatea o detine teologia, pentru ca "are ca obiect Fiinta cea mai vrednica de slava din toate" - Divinitatea. n ceea ce priveste filosofia, aceasta este stiinta adevarului", care se ocupa de cercetarea "principiilor celor vesnic existente". Aristotel afuma ca principiul este cauza primara a lucrurilor, motivul pentru care acestea sunt. Nu se poate vorbi despre un singur principiu (=cauza), ci de mai multe (numarul acestora oscileaza ntre 4 si 6), dintre care 4 revin mereu n opera lui Aristotel: cauza materiala, formala, eficienta si finala.

93

Astfel, la baza fenomenelor naturii se afla cauza materiala, cauza formala si privatiunea, care sunt universale si comune tuturor lucrurilor. Substanta prima a lucrurilor este materia, iar nsusi lucrul este privit ca o unitate a materiei si formei. n ceea ce priveste problema sufletului, Aristotel divizeaza corpurile naturale n nsufletite si nensufletite. Sufletul nu se identifica cu corpul, cu toate ca el nu exista n afara corpului. n viziunea aristotelica sufletul exista sub doua forme: sufletul sensitiv si sufletul intelectiv (intelectual), care are capacitatea de a judeca imaginile pe care i le ofera simturile. Aceasta capacitate este de origine divina, astfel omului din cnd n cnd i este dat sa poarte pecetea divinitatii. Psihologia, etica, morala au menirea sa ajute omul sa descopere specificul esentei umane, att viata practica, ct si cea "inteligibila". Scopul vietii, dupa Aristotel, este dobndirea fericirii. Aceasta depinde de un anumit mod de viata specific omului, care consta "n activitatea sufletului si n actele care se conformeaza ratiunii". Conceptiile politice ale lui Aristotel se subscriu preocuparilor privind cunoasterea activitatilor politice ale omului, menita sa transforme binele n bine social. Astfel, filosoful fundamenteaza notiunea de stat, analizeaza cauzele aparitiei acestuia si functiile pe care le mplineste. n optica aristotelica, statul este necesar cetateanului, asigurnd drepturile tuturor prin instituirea legii. Analiznd diverse forme de stat, Aristotel ajunge la concluzia ca forma perfecta este statul democratic, care se bazeaza pe respectul legii. Un alt aspect interesant al vietii si activitatii lui Aristotel tine de contributia pe care a avut-o acesta n instruirea lui Alexandru Macedon Deschiderea profesorului pentru toate stiintele - ca unica metoda de cunoastere rationala a lumii s-a materializat n deschiderea nvatacelului catre toate culturile. Opera lui Alexandru - o simbioza ntre culturile Occidentului si cele ale Orientului, ntre greco-macedoneni si restul lumii, lucrare inimaginabila pna atunci, este expresia unei cuprinderi filosofice inspirate de profesorul sau. k. scolile filosofice elenistice In general, epoca elenistica este marcata de contradictii acute att pe plan social-politic si economic, ct si n plan individual-uman. Nesiguranta individului n justitie, n morala polisului a determinat 194

proliferarea ideilor mistice si a unor idei filosofice, care veneau sa raspunda ntrebarilor omului legate de dobndirea libertatii, fericirii, dreptatii. n majoritatea lor este vorba despre explicatii si practici irationale, care cstiga tot mai mult teren, mai ales n rndul paturilor defavorizate si care cultivau retragerea individului n sine, cautarea fericirii si a linistii interioare. Principiile vietii n viziunea scepticilor, stoicilor, epicureilor Ceea ce deosebeste curentul sceptic de celelalte doua curente din epoca elenistica este totala negatie a cunoasterii si, de aici - a stiintelor si a oricaror valori. Totul este pus la ndoiala, orice adevar este supus unei critici. Deasupra tuturor lucrurilor trebuie sa se astearna indiferenta, att teoretica, ct si practica. Nimic nu poate fi definit, judecat, deoarece ceea ce percepem nu sunt dect fenomene/lucruri/corpuri nchipuite; n realitate ele sunt altfel. Pe mormntul lui Pyrrhon din Elis(cca360 -270 . K), ntemeietorul scolii sceptice, contemporanii i-au scris urmatoarele: ,Aici odihneste Pyrrhon, caruia i pare ca a murit". Aceasta atitudine indiferenta, iar n cel mai bun caz - nencrezatoare fata de stiinte, a determinat elaborarea unei atitudini critice a cunoasterii, adusa de sceptici pna la extrema: refuzul cunoasterii. Cea de - a doua scoala filosofica este cea a stoicilor, ntemeiata de Zenon clin Citon (336 264 .H.) Cultivarea unor virtuti ca rabdarea, cumpatarea, echilibrul interior au facut din filosofia stoica o arta de a trai sub ndemnul ratiunii si n armonie cu natura. Fiecare om si are soarta sa, pe care trebuie s-o urmeze si n care trebuie sa se ncredinteze. Stoicismul a exercitat o influenta considerabila asupra crestinismului timpuriu. Printre cele mai cunoscute figuri ale acestui curent filosofic se numara Zenon din Citon, Persaios din Cition, Ariston din Chios. La baza tuturor fenomenelor staprincipiul sau logos-ul ca principiu universal al lumii, identificat si cu legea generala a universului, cu divinitatea, cu focul, cu ratiunea, care exista n toate. Acesta este un principiu activ, care creeaza toate celelalte elemente, cum ar fi apa, focul, aerul, pamntul. Acestea, la rndul lor, alcatuiesc materia, principiu pasiv, fara de care ar fi fost imposibila aparitia lucrurilor si a fenomenelor. Toate legaturile si raporturile dintre acestea nu pot exista n afara ratiunii, iar scopul omului este de a vietui n raport cu natura sau cu cosmosul, ceea ce nseamna n final a fi n acord cu sine nsusi. Etica stoicilor este una a 195

datoriei: datoria de a trai n concordanta cu legile naturii. n acest sens, omul trebuie sa-si nfrnga pasiunile (placerea, poftele, durerea, mila, rusinea s.a.), care sunt irationale si sa le nlocuiasca cu "stari bune". Ulterior, ideile stoicilor au fost mbratisate de un sir de personalitati romane, printre care Seneca, mparatul Marc Aureliu, Epictet s.a. Un alt curent filosofic 1-a constituit epicureismul, care a avut contributii importante n domeniul fizicii, eticii, canonicii. Reprezentantul sau cel mai de seama, care si da denumirea curentului, a fost Epicur (34/ - 271 . H., nascut pe insula Samos), a carui opera, asa curn mentioneaza Diogenes din Laertios, era una din cele mai vaste ale Antichitatii grecesti.Filosoful a recunoscut existenta adevarului, care poate fi cunoscut numai prin cercetare senzoriala si intelectuala. In ceea ce priveste problema ontologica, la baza lumii se afla atomii si vidul. Acestiea, combinndu-se, dau nastere lucrurilor/fenomenelor. Pna si sufletul este alcatui! din atomi, deci el este muritor. Numai zeii sunt nemuritori. n ceea ce priveste omul, scopul vietii umane l constituie placerea. Dar pentru aceasta. individul trebuie sa-si nfrnga durerea, groaza, frica, pentru a putea dobndi linistea interioara. F. stiinta Grecilor le revine meritul de a ridica cunostintele empirice, n mare parte preluate de la orientali, la nivelul unor sisteme stiintifice, fiind considerati, pe buna dreptate, inventatorii stiintelor. O particularitate a civilizatiei grecesti o constituie faptul ca dezvoltarea sistemelor stiintifice nu s-a facut sporadic, ci n cadrul scolilor filosofice, fiind n strnsa legatura cu problemele ontologice. Treptat cercetarile au capatat un caracter practic, experimental, ndepaitndu-se de filozofie. Astfel a aparut si s-a dezvoltat fizica, matematica, geometria, astrologia, de care sunt legate nume ilustre ale Antichitatii, printre care Tales dinMilet, autorul teoremei circumferintei, cel care a calculat naltimea piramidelor; Pitagora (teorema lui Pitagora privind lungimea laturilor unui triunghi dreptunghic); Euclid (a sintetizat ntr-un tratat de matematica toate cunostintele din domeniu acumulate n lumea greaca pna n acea perioada, tratat care a stat la baza stiintei europene), Arhimede (un inventator fara egal, astronom, fizician, matematician, care a stabilit formulele dupa care se calculeaza suprafata si volumul sferei, lungimea 196

cercului; a pus bazele hidrostaticii; a prefigurat calculul integral; a inventat o sumedenie de lucruri practice (surubul, scripetele compus s.a.) Abia cu Aristotel stiintele par sa se sustraga preocuparilor filosofice si sa se dezvolte de sine statator. O importanta majora au avut-o cele doua institutii rivale, Academia lui Platon si Liceul lui Aristotel (Lykeion), care s-au constituit n scoli ce functionau pe baza unor sisteme de instruire, ce prevedeau nu numai nsusirea unor cunostinte, ci si aprofundarea cercetarilor stiintifice (v. Observatorul astronomic sau gradina botanica din cadrul Academiei lui Platon). De domeniul medicinii este legat numele lui Hipocrat din Kos (460 -377 .H), considerat a fi parintele acestei discipline. Pna n prezent Juramntul lui Hipocrat constituie esenta deontologiei medicale. S-au pastrat fragmente dintr-un sir de tratate, printre care cele cu privire la igiena, anatomie, terapeutica, patologie, epidemii. Detasndu-se de explicatiile magico-religioase privind aparitia si dezvoltarea unei sau altei boli, Hipocrat pune accentul pe cercetarea amanuntita si continua asimptomelor, pentru a putea explica natura bolii, care nu este altceva dect reactia organismului la actiunea factorilor exteriori. Tot Hipocrat a stabilit, pe baza observatiilor, cele 4 tipuri umane: coleric, sanguin, limfatic si melancolic. Recunoscut drept spiritul enciclopedic al epocii elenistice, Eratostene din Cirene (a.284-202 . H.) s-a impus prin aportul sau la dezvoltarea unui sir de stiinte, printre care astronomia, matematica, geografia, filologia, istoria. Este considerat a fi ntemeietorul geografiei stiintifice (scrie tratatul Geographika n 3 caiti); a reusit sa calculeze circumferinta pamntului(252 000 stadii = 39 690 km, rezultatul fiind foarte apropiat de cifra actuala 40 075 km).

197

Bibliografie selectiva

Amouretti, M.-C1., Ruz, Fr., Ix monde grec antique, Paris, 1990 Bengston. H., Griechische Geschichte von den Anfangen bis in die romische Kaiserzeit, Munchen, 1960 Briant, P., De Cyrus Alexandre. Une Histoire de l'Empire Achmnide, Paris, 1996 Carlier P., Secolul al IV-lea grec, Editura Universitas, Bucuresti, 1998 Cazan, Gh. AL, Filosofia antica, Editura FundatieiRomnia de Mine, Bucuresti, 2001 Chamoux, Fr., Civilizatia greaca n epocile arhaica si clasica, 2 vol., Editura Meridiane, Bucuresti, 1985 Chamoux, Fr., Civilizatia elenistica, Editura Meridiane, Bucuresti, 1985. Charbonneaux, J., Martin, R., Villard, E., Grce classique, L'Univers des Formes, Gallimard, Paris, 1983 Charbonneaux, J., Martin, R., Villard, E., Grce hellnistique, L'Univers des Formes, Gallimard, Paris, 1970 Filosofia greaca pna la Platon, vol. , Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1979 Ginouves, R., Arta greaca, Bucuresti, Editura Meridiane, 1992 Glotz, G., Cetatea greaca, Editura Meridiane, Bucuresti, 1987Gramatopol, M., Civilizatia elenistica, Editura Orientul Latin, Bucuresti, 1974 Hegel, G.W., Prelegeri de istorie afdosofiei, voi. I, Editura Academiei, Bucuresti, 1963 L'histoire de l'art, sous la direction de A.Chatelet, B.-F. Groslier, LAROUSSE, 1995 Lvy ., Grecia n secolul al V-lea, de la Cleisthenes la Socrates, Editura Universitas, Bucuresti, 1998 Levecque Pierre, Aventura greaca, 2 vol., Editura Meridiane, Bucuresti, 1985 199

Petre, ., Cetatea greaca, Editura Nemira, Bucuresti, 2000. Piatkowski, ., O istorie a Greciei antice, Editura Albatros, Bucuresti 1988 Piatkowski, ., Istoria epocii elenistice, Editura Albatros, Bucuresti, 1996 Poursal, J.-C, Grecia preclasica, de la origini pna la sfrsitul secolului V7,Teora, 1998 Preaux, C, Le inonde hellnistique. La Grce et l'Orient de la mort d'Alexandre la conqute romaine, Paris, 1975 Springer, Ant., Ricci, G, Manuale di storia dell'arte, 1, Arte antica. Instituto italiano d'arti grafiche, Bergamo, 1927 Vernant, J.-P., Problmes de la guerre en Grce ancienne, Haga, 1985Idem, Mit si gndire n Grecia antica, Editura Meridiane, Bucuresti, 1995 Vidal-Naquet, P., Economies et socits en Grce ancienne, Paris, 1973 Idem, Vnatorul negru, Editura Eminescu, Bucuresti, 1985 Walbank, F. W., The Hellesnistic World, Londra, 1981 Will. ., Histoire politique du monde hellnistique (323-30), 2 vol. Nancy, 1966-1967

200