You are on page 1of 90

SPAŢII CULTURALE nr.

20 / 2012
Cuprins
EDITORIAL - Publicitatea negativă (Valeria MT) / 1 REACŢII - Ion CRISTOFOR - Românismul după două decenii de democraţie / 2 REACŢII - Andreea SOFRONIE - Femeia absentă. Decibelii / 5 POEZIE - Valeria Manta Tăicuţu - Laudate Dominem / 6 ECOURI - Emilian MARCU - Un cuib de nobili / 7 LA ANIVERSARĂ - Radu Cârneci - Poeme din veacul XX / 8 LA ANIVERSARĂ - Nicolai Tăicuţu / 10 INTERVIU - Marian RUSCU - «Este momentul de a atrage cât mai mulţi spre actul de a citi» / 12 Doina Cernica - Scriitori, cărţi şi cititori la Thionville / 16 ESEU - Valeriu Remus GIORGIONI - Virgil Diaconu: Un SECOL de singurătate / 20 POEZIE - Leons BRIEDIS (Traducere din letonă de Maria BRIEDIS-MACOVEI) / 24 POEZIE - Ghevorg GHILANŢ (Armenia) / 26 POEZIE - Marcel Mureşeanu / 28 Florin CARAGIU - „Rock în Praga” sau Retrăirile unui om de zăpadă / 29 Cornel GALBEN - Fanteziile răstălmăcitorului / 30 CARTEA STRĂINĂ - Mioara Bahna - Paradisul chimonourilor – Yasunari Kawabata: Vechiul oraş imperial / 31 Aurel GANEA - Româna care doare / 34 POEZIE - Ionuţ Caragea / 37 Camelia Manuela SAVA - Adriana Georgescu: „La început a fost sfârşitul”; Viaţa ca un roman / 39 PROZĂ - Artemiza ASANACHE - Fapt divers; De dragoste / 45 PORTRETE ÎN PENIŢĂ - Florentin Popescu - Umbra poetului, pe străzile târgului de odinioară / 48 Viorel GURUIANU – Lerui, ler / 49 FOLCLOR - Gherasim Rusu Togan - Dragobetele - zeul redescoperit al iubirii din Panteonul arhaic de credinţe româneşti / 52 Florin DOCHIA - RAŢIUNILE INIMII. 8. Reflecţii cu privire la dematerializarea literaturii / 56 Nina Plopeanu - Ciobul de oglindă / 60 Cristina Necula - BIU sau despre poezia ca reverie a semnificaţiilor / 62 POEZIE - Mahmoud Djamal / 64 POEZIE - Ionuţ RADU / 66 Valeriu SOFRONIE - Revolta simbolică / 67 POEZIE - Virgil DIACONU - Patria mea / 69 Petrache PLOPEANU - Will Self, Cucul şi pupăza sau despre „oroarea ascunsă în sânul cotidianului”! / 70 Doru Ciucescu - Concursul pe meserii / 73 Vasile GHICA – UMOR / 75 Cărţi prezentate de Mioara Bahna: Adrian Munteanu – A şaptea treaptă / 77; Gherasim Rusu Togan – Divinităţi păgâne din Carpaţi. Întruchipări ale lumii reale şi ale lumii-oglindă / 78; Un melancolic: Ion Lazu / 79 Cărţi prezentate de Valeria Manta Tăicuţu: Marian Ruscu, Târziu în labirint, Ed. Libra, 2011 / 80; Nicolae Mihai, „Epilog sau din amneziile unui condamnat la viaţă”, Ed. TipoMoldova, Iaşi, 2011 / 81; Octavian Mihalcea: Epicriza, Ed. Semne, Bucureşti, 2011 / 81 POEZIE - Petrache Plopeanu - tocilari din toată lumea uniţivă. metodologia detaliată a scobirii în carne / 82 Raftul cu cărţi (Nicolai Tăicuţu) / 83 Reviste literare / 85

Apare sub egida Asociaţiei Culturale VALMAN, cu sprijinul Primăriei Râmnicu Sărat

Redactor-şef: VALERIA MANTA TĂICUŢU Redactori: MIOARA BAHNA PETRACHE PLOPEANU VALERIU SOFRONIE NICOLAI TĂICUŢU Secretar de redacţie CAMELIA MANUELA SAVA

Redacţia şi administraţia: Str. Gh. Lupescu, nr. 67, 125300 Râmnicu Sărat jud. Buzău

TELEFOANE: 0744-708.812 0723-400.546 0762-686.040
Tehnoredactare: FLORIN DOCHIA http://spatiiculturale.0catch.com/ e-mail: valeria.taicutu@yahoo.com librariaolimp@yahoo.com
Tipar executat de EDITGRAPH BUZĂU

ISSN: 2065-2984

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012

EDITORIAL
Publicitatea negativă
Dl. Mărmureanu, invitat de posturile de televiziune ori de câte ori pământul nostru dă uşoare semne de trezire, este adeptul învăţăturilor simple şi logice, prezentate în aşa fel, încât până şi cei cu un IQ mediu să le priceapă: cutremurele cu magnitudinea situată sub patru pe scara Richter sunt benefice, ele ajutând la eliberarea tensiunilor din scoarţa terestră; departe de a anunţa un prăpăd, îl împiedică. Această lecţie pare să fi fost însuşită, în zilele noastre, nu numai de gospodina speriată că i se clatină bibelourile din vitrină, ci şi de clasa politică în întregul ei: poporul are nevoie de mici descărcări ale tensiunii sale nervoase, în aşa fel încât marea izbucnire, cea doborâtoare de regim şi de conducători, să fie amânată la infinit. Se pare că Ceauşescu a avut consilieri mai puţin destoinici, de vreme ce nu l-au informat despre tehnicile moderne de manipulare a populaţiei: dimpotrivă, i-au încurajat pudibonderia, i-au alimentat spaima în faţa fiecărei fiţuici tipărite clandestin, groaza de şopârlele strecurate în literatura vremii, lipsa de umor şi sobrietatea de fariseu. Balerinele noastre erau atât de bine îmbrăcate, încât puteau dansa fără probleme şi în Alaska, pe o scenă de gheaţă: părul lung trebuia strâns în coadă (la cântăreţi, dacă voiau să apară totuşi la televizor) ori coafat în acel îngrozitor coc à la Hélène, după care le recunoşteai pe activistele de partid; orice grup numărând de la trei persoane în sus era suspect şi exemplele de cenzură prostească ar putea continua la nesfârşit. Actuala clasă politică a mai învăţat (sau a fost învăţată) şi o altă lecţie, poate chiar mai importantă decât cea pe care nu osteneşte s-o livreze populaţiei dl. Mărmureanu; este vorba despre publicitatea negativă, concept pus în circulaţie de Jay Conrad Levinson, acum mai bine de două decenii. Iniţial, era vorba doar despre „Guerilla Marketing”; treptat, mass media românească a înţeles că, dacă prezinţi doar ştiri şocante, violuri, nenorociri, scandaluri, mari aducătoare de rating, omul de rând va uita repede scandalul în sine, dar va reţine numele celor implicaţi. Un bun exemplu în acest sens îl constituie toată pleiada de piţipoance, starlete, ştiriste, oieri, patroni de

cluburi, băieţi de bani gata, drogaţi, scandalagii etc., mult mai cunoscuţi în ţară decât, să zicem, dl. Nicolae Manolescu. Nu există român care să nu ştie cine este Nichita, ţaţa grăsană şi penibilă, dar câţi au auzit de Nichita Stănescu, de-o pildă? (Ba, mai mult, la o testare naţională, când s-a cerut comentarea unui fragment din „Leoaică tânără, iubirea”, elevii i-au dat zor cu „poeta” Nichita Stănescu, pentru că aşa ştiau ei de la televizor, că Nichita e femeie). Artiştii contemporani nu mai sunt cenzuraţi. De fapt, nu mai există cenzură în sensul celei practicate de vechiul regim. Când, prin primăvară, la sala Dalles, s-a jucat piesa „Blonda, chiorul şi piticul”, scandalul n-a depăşit marginile bulevardului Magheru din capitală. Ba, mai mult, ca să arate poporului cât de liber se trăieşte la noi, însuşi chiorul, luându-şi blonda şi piticul de braţ, a participat la una din cele trei-patru reprezentaţii (pentru că piesa, mediocră, n-a reuşit să supravieţuiască mai mult, în ciuda titlului ei incitant). La fel s-a întâmplat cu îndelung mediatizata expoziţie a Marilenei Murariu. S-au supărat Lenuţa din Pleşcoi şi Eba cea buzată că, dansând french can-can cu părţile ruşinoase la vedere, Elena împuşcata le transmite, în mod simbolic, ştafeta dezmăţului şi a neruşinării? S-au ofuscat Hrebenciucii, Opreştii, de-alde Mazăre, Patriciu, Iliescu, Roman, Stănculescu, Adrian Severin şi tot neamul lor că au apărut în tablouri în ipostaze cel puţin indecente şi groteşti cât să se potrivească bine cu obrazul şi timpanul îngroşate preventiv împotriva sarcasmului celui de obşte? Sigur că nu s-au supărat, nu s-au ofuscat, n-au luat (şi nici nu vor lua!) măsuri, pentru că noua lecţie de marketing politic are nevoie de vânzători/cumpărători, nicidecum de martiri. Vor domnii actori să facă băşcălie de clasa politică? Liber, cu binecuvântare chiar şi de la Preafericitul. Vor domnii pictori să creeze caricaturi care par a fi ilustraţii târzii la bancurile epocii de aur? N-au decât! Se ţin domnii scriitori de pamflete şi alte mizilicuri literare? Nu-i opreşte nimeni: oricum o fac pe banii lor. În concluzie, „câinii latră, caravana trece”. Avem totuşi iluzia exprimării libere şi ne putem elibera de tensiunea suplimentară, vorba domnului Mărmureanu, cu câte un cutremur personal de 1-2 grade pe Richter. Mai mult, nu. Valeria MT
1

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012

REACŢII
Ion CRISTOFOR

Românismul după două decenii de democraţie
Reciteam mai zilele trecute o carte a lui Onisifor Ghibu, intitulată La a douăzecea aniversare a Universităţii Daciei Superioare, apărută în 2001 sub îngrijirea regretatului profesor universitar, vestitul chirurg Crişan Mircioiu. Îndepărtat de la catedra universitară de primii vătafi ai comunismului instalat de către armata sovietică, în martie 1945, profesorul de pedagogie din Alma Mater Napocensis e supus interogatoriului unei sinistre Comisii de epurare. Printre întrebările pe care membrii comisiei i le pun una îi cere să justifice concepţia sa „naţională în pedagogie”. Cu îndrăzneala şi curajul care nu-l vor părăsi niciodată în cursul unei vieţi pândite de nenumărate pericole, Onisifor Ghibu nu ezită să îşi manifeste „surprinderea că i se pune o asemenea întrebare. „Împlinesc azi, mâine, 40 de ani de când mă ocup cu pedagogia, dar până astăzi nimeni nu mi-a pus o asemenea întrebare”. Nu numai că nu evită să răspundă, dar bătrânul dascăl dă internaţionaliştilor din comisie un răspuns fără echivoc, afirmând net că i s-a părut firesc să fie „naţionalist în toate şi deci şi în preocupările mele pedagogice”. „Nu mi s-a părut că naţionalismul ar putea fi o greşeală, o ruşine sau o primejdie din vreun punct de vedere. Dimpotrivă, naţionalismul mi s-a părut că trebuie să fie o condiţie primordială, a însuşi caracterului unui individ. Căci individul care nu preţuieşte ce are mai scump, neamul din care s-a născut, limba,
2

credinţa, obiceiurile, pământul şi idealul de viaţă al acestora, nu înseamnă pentru nimeni nimic.” Mă întrebam ce ar fi gândit vestitul profesor clujean despre agitatele discuţii din jurul recentei Legi a învăţământului şi mai ales ce ar fi crezut Ghibu despre brusca febră europenistă a multora dintre tinerii intelectuali de astăzi, cărora naţionalismul sincer li se pare mai ruşinos decât o boală venerică. Discursul politicienilor de azi pare să fie preocupat mai degrabă de problemele Europei decât ale propriei ţări, principiile construcţiei europene îi preocupă mai mult pe teoreticienii şi dascălii noştri decât cele specific româneşti. Ruina tot mai accentuată a ţării, scăderea dramatică a populaţiei, criza economică şi morală a propriului popor sunt teme bune de abordat, eventual, doar în campaniile electorale, când mulţimile sunt mai atente la problemele din bătătură decât la cele ale continentului. Continent care, de altfel, nu ezită să-i trântească uşa în nas de câte ori bietul căpşunar român tulbură chietudinea şi civilizaţia Occidentului. Hotărât lucru, pentru un intelectual ca Onisifor Ghibu, spirit educat la marile şcoli ale Europei, cu un doctorat la Universitatea din Iena, s-ar fi găsit şi azi nu una ci mai multe comisii de epurare. Probabil că bătrânul, luminatul profesor de pedagogie s-ar fi întrebat, ca şi noi, cei de azi, ce se întâmplă cu românii, cu ţara lor, de ce românismul a devenit un subiect bun doar pentru manualele trecutului? Dacă Onisifor Ghibu ar fi trăit ar fi putut constata, ne imaginăm cu câtă tristeţe, că românismul se confruntă cu o situaţie pe care am putea-o numi paradoxală, dacă nu ar fi adeseori tragică. Să ne referim doar la faptul că la peste două decenii după prăbuşirea comunismului şi denunţarea oficială a pactului RibbentropMolotov fiinţează încă două state româneşti, că “podurile de flori” s-au dus pe apă în jos şi ineficienta diplomaţie românească nu a reuşit să alipească Basarabia la patria-mamă. Pentru generaţia politică de azi cedarea nordului Bucovinei, a Basarabiei şi a sudului Dobrogei pare să fie un simplu accident istoric, fără urmări în conştiinţa generaţiilor mai tinere. Instalarea comunismului adus de tancurile sovietice şi sistematica represiune asupra elitelor naţiunii a provocat cea mai mare migraţie din istoria României, o bejenie care continuă şi după decembrie 1989 – e adevărat din cu totul alte motive.

SPAŢII CULTURALE
La 22 de ani după prăbuşirea structurilor comuniste, relaţiile cu republica soră de peste Prut sunt încă destul de tulburi, iar în reglementările referitoare la Transnistria ţara noastră este exclusă în mod sfidător. Mai mult, în Republica Moldova apar dicţionare moldoromâneşti, ce confirmă în mod hilar aberaţia stalinistă a existenţei unei limbi moldoveneşti, diferită de cea română. E trist că în provincia care ne-a dăruit pe cel mai mare lingvist român din toate timpurile, pe regretatul Eugeniu Coşeriu, publicaţiile de limbă română sunt depăşite numeric de cele ale minorităţii rusofone, că adeseori moldovenii continuă să utilizeze, în viaţa de zi cu zi, limba fostului ocupant, confirmând efectele unei îndelungate mankurtizări. Cum în Transnistria moldovenii reprezintă încă o majoritate, chiar dacă fragilă, recunoaşterea sa ca stat autonom ar constitui o nouă aberaţie. Despre situaţia românilor din nordul Bucovinei, ştirile nu sunt dintre cele mai fericite, statul ucrainean continuând politica de deznaţionalizare, de intimidare a eforturilor etnicilor români de a-şi păstra limba, tradiţiile, legăturile fireşti cu patriamamă. Să amintim doar amănuntul, extrem de edificator, că şi la ora de faţă casa lui Aron Pumnul, în care a fost găzduit, o perioadă, învăţăcelul său Mihai Eminescu, e ocupată de câţiva etnici ruşi, când firesc ar fi fost să găzduiască un muzeu dedicat marelui dascăl sau civilizaţiei româneşti autohtone. Pe plan intern, constatăm că în România anumiţi lideri ai Comunităţii Aromânilor anunţau mai deunăzi că vor să facă demersuri pentru ca aromânii să fie înregistraţi ca minoritate naţională, o aberaţie înspăimântătoare pentru orice minte sănătoasă. Desigur, Petre Ţuţea care spunea, cu admiraţie, despre aromâni că sunt „supraromâni” s-ar întoarce în mormânt la auzul acestor enormităţi. Odată cu el, s-ar cutremura strălucite personalităţi de origine aromână, cum ar fi Dosoftei, D. Bolintineanu, Şaguna, Dimitrie Anghel, Octavian Goga, Lucian Blaga (după mamă), George Murnu, Theodor Aman, D. Paciurea, T. Palady, I. Pacea, G.Vraca, Toma Caragiu, Pericle, Tache şi Marian Papahagi, Victor Papacostea, Henri Coandă, Elie Carafoli şi mulţi alţii, care s-au identificat total cu destinul poporului român. Într-o perioadă în care Uniunea Europeană vorbeşte cu insistenţă despre drepturile minorităţilor, când partidele politice aflate, succesiv, la putere doresc să impună o lege

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012

a minorităţilor redactată doar pentru a satisface pretenţiile UDMR-ului, românii din afara graniţelor ţării sunt asimilaţi sistematic fără ca cineva de la Consiliul Europei să protesteze şi, mai mult, fără ca guvernele României să adopte toate măsurile necesare. Românii sud-dunăreni, numiţi în izvoarele medievale vlahi, la fel ca şi fraţii lor nord-dunăreni, au fost ignoraţi sistematic în perioada comunistă, iar forţele politice de după 1990 au fost preocupate mai ales de hăcuirea patrimoniului economic, creat prin mari sacrificii de un popor înfometat şi umilit de aparatul de supraveghere al mult temutei Securităţi vreme de o jumătate de secol. În ciuda faptului că există Recomandarea nr. 1333 din 1997 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la protejarea limbii şi culturii aromânilor din Peninsula Balcanică, guvernele din ţările balcanice o ignoră cu nonşalanţă. Românii sud-dunăreni sunt ramura sudică a neamului nostru, ca urmaşi ai traco-dacilor romanizaţi cu mult înaintea romanizării Daciei. Doar separarea îndelungată din perioada migraţiilor şi urmările aşezării slavilor în sudul Dunării au făcut ca aceştia să aibă anumite particularităţi de limbă şi tradiţii, diferite de cele ale noastre. Potrivit estimărilor greceşti din 1951, în Grecia se aflau doar 22.736 de aromâni, dar numărul lor real se ridică, conform altor surse, la peste 1.200.000. Deşi este ţară a Comunităţii Europene, Grecia nu recunoaşte existenţa acestei minorităţi, răspândită mai ales în zona Pindului, a Tesaliei. Constituţia Greciei nu recunoaşte minorităţile naţionale, teoria oficială fiind că aromânii ar fi greci latinizaţi. Faptul e cu atât mai bizar cu cât Constantin Rigas, eroul redeşteptării naţionale a Greciei, a fost aromân, ce şi-a găsit de altfel o bună găzduire la Bucureşti în vremuri de restrişte. La fel se întâmplă cu grupul megleno-românilor, o populaţie sedentară (spre deosebire de aromâni, mari şi pricepuţi practicanţi ai păstoritului), situată mai ales în zona Salonicului. În Albania, estimările privitoare la aromâni situează numărul lor la circa 100.000, dar numărul lor real este cu siguranţă mult mai mare, în ciuda asimilării forţate din perioada comunismului. Sunt concentraţi mai ales în jumătatea sudică a ţării, dar şi în nord cât şi în provincia Kosovo, zonă în care nu puţini au fost cei care au fost siliţi să treacă la islamism. Deşi la 1912, odată cu primul război balcanic, România a susţinut decisiv recunoaşterea Albaniei, statul albanez de
3

SPAŢII CULTURALE
azi nu face prea multe eforturi de a acorda drepturi populaţiei latinofone. Dintre statele balcanice, Macedonia este singura ţară care recunoaşte dreptul minorităţilor de a-şi utiliza limba maternă. Parlamentul macedonean este singurul organ legislativ în care aromânii sunt şi ei reprezentaţi, iar radioul şi televiziunea au unele programe în aromână. În Bulgaria sunt două comunităţi ale românismului, aromânii din sud şi vlahii din sudul Dunării, un grup mai compact fiinţând în zona Vidinului. În zona Cadrilaterului, românii au fost practic asimilaţi, la ora de faţă mai existând un număr mic de etnici români. În ciuda bunelor relaţii dintre România şi Bulgaria, aceste grupuri sunt practic lipsite de o reală recunoaştere culturală, ca să nu vorbim de o firească susţinere a supravieţuirii lor etnice. Grupul timocenilor din zona sârbească, denumiţi vlahi, consideraţi oficial ca “un grup etnic de origine necunoscută”, nu au parte nici de învăţământ în limba română, nici de biserici sau publicaţii. Scandalul bisericii de la Mălainiţa e edificator pentru mentalitatea unui popor cu care românii au avut de-a lungul timpului relaţii paşnice, dar care e prea puţin tolerant cu minorităţile, în ciuda faptului că sârbii sunt ei înşişi segregaţi în provincia Kosovo. În ce priveşte grupul istro-românilor din Croaţia, comunitatea lor mai numără circa 1.500 de persoane, nefiind recunoscuţi de Constituţia croată ca o minoritate, fiind practic lipsiţi de orice drepturi. Despre posibilitatea de a se manifesta ca etnie aparte, nici românii rămaşi în Ungaria nu se bucură de prea multe drepturi. Ca dovadă că din cei peste 200 de mii de români consemnaţi la 1919 au mai rămas la ora de faţă un număr redus, marea majoritate fiind asimilaţi. În aşa-zisele „autoguvernări” locale, locul românilor este ocupat adeseori de ţigani, oportunism etnic încurajat, cu perfidă, discretă diplomaţie, de oficialităţile maghiare. În ce-i priveşte pe românii prezenţi în Diaspora (termen ce maschează în fond un exil dureros), alungaţi din ţară de mineriade, de spectrul şomajului, al sărăciei, de justiţia coruptă până în măduvă, goniţi adeseori de fanatismul cu care promovările în funcţii şi dregătorii se fac pe criterii politice, nu trebuie să ne facem prea multe iluzii. Asimilarea lor în ţările în care s-au aşezat, mai lentă sau mai grăbită, este firească şi inevitabilă. E inutil să ne facem iluzii. Fără să tragem concluzii, considerăm că la
4

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012

începutul mileniului III, românismul se află într-o situaţie dramatică, din cauze care se pot imputa perioadei comuniste, dar şi indiferenţei guvernelor de după 1990, care au alocat prea puţin bani şi au făcut prea puţine eforturi diplomatice pentru păstrarea identităţii culturale a fraţilor noştri aflaţi înafara graniţelor ţării. Ca să nu mai spunem că pe plan intern, politica în domeniul educaţiei, învăţământului şi culturii e dezastruoasă, ceea ce pune în pericol păstrarea identităţii noastre etnice în cadrele Uniunii Europene şi în condiţiile unei globalizări galopante. Cu manele răsunând din mahalale până la Palatul Cotroceni, cu o televiziune superficială, avidă doar să vândă şi să facă rating, pericolul pierderii identităţii naţionale e unul ce nu trebuie subestimat. Căci e dovedit istoriceşte că micile culturi au fost întotdeauna înghiţite de cele mari. Fără să socotim băncile sau bagatela marilor combinate industriale, am vândut, cu o frenezie de oameni nebuni, aurul, petrolul, resursele energetice ale ţării unor companii multinaţionale. (În mentalul colectiv, escrocii au ajuns să fie consideraţi „băieţi deştepţi”, sintagmă ce s-a bucurat de binecuvântarea unui înalt personaj). Rămâne doar să mai vindem – procesul a început şi se desfăşoară vertiginos –, bucată cu bucată, pământul strămoşilor, glia apărată cu imense şi tragice sacrificii de generaţii şi generaţii de români, pentru ca peste noapte să ne trezim că suntem musafiri la noi acasă. Cazul palestinienilor, dar şi al altor popoare mai mari, ar trebui să dea de gândit, nu numai nouă, unor umili scârţâitori de condei, cât mai degrabă celor ce ţin, adeseori cu trufie şi veselă inconştienţă, hăţurile puterii în mână. Cum ţara este a celor care posedă pământul, s-ar putea ca într-o bună zi, nouă şi copiilor noştri, să ne rămână sub tălpile nevrednice doar drumurile construite de domnii de la Bechtel. Drumuri admirabile, dar care nu prea există.

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012

REACŢII
Andreea SOFRONIE

Femeia absentă. Decibelii
Deseori, în literatura de specialitate, feminismul şi feministele sunt acuzate de victimizare, de asumarea în mod eronat a unor idei şi concepţii care conduc în final la construirea unei imagini distorsionate asupra sexului frumos de înseşi reprezentantele acestuia. Acestea fiind spuse, articolul care ne-a captivat atenţia este unul care răstoarnă această teorie, demonstrând astfel că femeia nu este o creatură frustrată, al cărei scop fiind doar acela de a încerca cu disperare obţinerea unei poziţii recunoscute social. Textul aparţine criticului şi istoricului literar român Nicolae Manolescu, având titlul Decibeli feminini şi fiind publicat în ziarul „Adevărul”, din data de 18 decembrie 2010. Încă din primele rânduri ale acestuia, nu am putut să nu observ ironia cu care Manolescu îşi construieşte discursul, vorbind despre femeie cu uşurinţa şi simplitatea cu care ar prezenta reţeta unei omlete. Precizează iniţial că cea mai mare parte a timpului şi-o petrece în Paris şi că singurele posturi româneşti de televiziune la care are acces sunt Antena 3 şi RealitateaTV. Manolescu se arată a fi profund iritat de apariţia femeilor în talk-showuri, care i se par a fi lipsite de sens – fără niciun conţinut perceptibil – tocmai datorită tonului „extrem de strident” al acestora. Mesajul emisiunilor prezentate de aceste creaturi cu glasuri disturbante este atât de infantil şi uşor de înţeles, încât poate fi asimilat numai trăgând cu urechea, fără a fi necesar şi restul efortului intelectual. Problema pare a fi cauzată doar de către moderatoarele emisiunilor TV, nu şi de

către moderatori, despre care nu se menţionează absolut nimic în economia articolului. Critica lui Manolescu nu se rezumă doar la femeile din talk-show-urile româneşti, ci le înglobează şi pe tinerele şi „încântătoarele” absolvente ale facultăţii la care acesta a fost profesor cincizeci de ani, şi despre care menţionează că le purta o adevărată admiraţie, din păcate numai până în momentul în care acestea făceau imprudenţa să „caşte” gura. Am putea înţelege din spusele domnului Manolescu că femeia este o fiinţă plăcută şi atrăgătoare atâta timp cât îşi foloseşte organele cavităţii bucale pentru toate funcţiile biologice, mai puţin activitatea specific umană - cea a comunicării raţionale. Singura parte în care Manolescu menţionează cuvântul „bărbaţi” este aceea în care se include în categoria acelora „puţini şi insensibili” a căror singură şansă de a-şi reface imaginea despre femeie – ca fiinţă atrăgătoare – este vizionarea talk-showurile cu televizorul dat pe „mute”. În partea a doua a articolului menţionat, autorul încearcă să particularizeze discuţia, aducând în prim-plan două nume: Andreea şi Dana, „responsabile” şi ele de contribuţia adusă la distrugerea reputaţiei feminine. Faptul că Manolescu se rezumă la aceste două nume oarecum comune, fără să ofere mai multe detalii despre persoana lor, relevă faptul că el se referă la femei în general, considerându-le pe toate agresive verbal, stridente, incoerente. Însă, pe de altă parte, el face referire directă doar la femeile din talk-showurile româneşti, cele din emisiunile de pe canalele Antena 3 şi Realitatea TV. Putem deduce în vreun fel că misoginismul lui Manolescu se adresează doar femeilor din România? Oare doar româncele sunt incapabile să evolueze şi să depăşească stadiul de „ornamente încântătoare şi necuvântătoare” chiar şi după absolvirea unei facultăţi şi a unei presupuse „maturizări culturale”? Pentru a încheia textul cu aceeaşi notă de ironie şi sarcasm, preşedintele USR mărturiseşte că distrugerea admiraţiei şi impresiei iniţiale referitoare la reprezentantele sexului feminin nu îi va cauza moartea, însă cu siguranţă trauma provocată nu va putea fi ştearsă din memoria sa prea curând. Aşadar, unica şansă a femeilor de a avea onoarea să trăiască alături de un bărbat este aceea de a „diminua decibelii”, de a se autoreduce la o tăcere permanentă, sau de a-şi „căuta parteneri de viaţă hipoacuzici”.
5

SPAŢII CULTURALE În concluzie, femeia domnului Manolescu nu vorbeşte, ci „cască gura”, ea nu face uz de un limbaj cu referent precis, ci de unul lipsit de orice „conţinut perceptibil”. Nu linişteşte, ci doar agasează. Nu mângâie, ci pur şi simplu te înţeapă cu o voce ascuţită, „rea”, agresivă, stridentă. Aristotel, cum se ştie, scotea femeia, dimpreună cu străinii şi sclavii, din rândul cetăţenilor (a se citi oamenilor deplini). Dacă despre sclav nu găsea ca potrivindu-i-se un atribut mai avantajos decât acela de „unealtă vorbitoare”, nu vedem de ce femeii i s-ar asocia în viziunea sa unul ceva mai nobil. Dar şi aşa, dată fiind importanţa la Aristotel a limbajului articulat pentru om (condiţie a transmiterii valorilor morale şi bază a sociabilităţii), ceea ce i se dă omului, spunându-i-se că este „vorbitor”, compensează şi depăşeşte cu mult ceea ce i se ia, spunându-i-se „unealtă”. Cu toate acestea, făcându-i femeii un mare bine, alăturând-o „oamenilor”, domnul Manolescu îi face şi cel mai mare rău posibil, confiscându-i vorbirea – aceasta din urmă reprezentând nimic altceva decât un simplu „zgomot de fond, încărcat de decibeli, extrem de strident şi fără niciun conţinut perceptibil”. Uşurinţa cu care trece de la două cazuri individuale, la majoritatea fiinţelor care alcătuiesc genul feminin mă face să cred că în discuţie nu intră Andreea şi Dana celor două posturi de ştiri de televiziune, ci toate Andreele şi Danele de pretutindeni. Dovadă, zic eu, a unui misoginism incrustat adânc, de mii/ milioane de ani, în inconştientul masculin. Plecând de la premisa că oricine a auzit măcar fugitiv de numele acestuia, şi că cei mai mulţi consumatori de cultură şi cunoaştere îi acordă o mare credibilitate prin reputaţia pe care şi-a construit-o pe parcursul activităţii sale, cu un astfel de articol, cu o cursivitate şi o fermitate a ideilor de aşa mare rang, manipularea cititorilor, indiferent de sex, poate fi surprinzător de uşoară. De aceea, îndrăznesc să afirm că Nicolae Manolescu este un (de)formator de opinie. Fără să lăsăm decibelii să decidă tăria concluziei mele, nu pot să nu semnalez pericolul la care este predispusă opinia maselor largi în momentul în care intră în contact cu texte ale unor personalităţi înalt legitimate cultural, chiar dacă nu în aceeaşi măsură şi uman.
6

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012

Valeria MANTA TĂICUŢU Laudate Dominem
1. nu m-au purtat pe aripi serafimii şi nici n-am auzit cântări celeste când năzuiam s-ating acele creste simbolul frigului măreţ al lumii eu nu-mi sporesc rezerva de icoane nu intru-n mahalalele credinţei acolo unde haitele şi sfinţii cei falşi, se întărâtă pe maidane, ci stau cuminte-n colţuri anonime păzită de grifoni să nu-mi iau valea; mai plâng din când în când în nişte rime, când vreun sonet s-oferă să-mi ia jalea, dar când mă-ntorc, Părinte-al meu, la Tine, sunt doar mireasmă calmă de verbine. 2. mă tem de moarte că am să Te mânii de nu fac gol în piatră cu genunchiul, şi nu-mi mortific membrele şi trunchiul ori nu mănânc doar iarba şi ciulinii întinsă-n aşternutul de mătase regret că nu-s fachir, să dorm pe cuie, că nu plutesc sub cerul care nu e un sprijin pentru oasele-mi fricoase cumva rănită de preoţii mari ce m-au convins că Te ascunzi de gloată, şi că vorbeşti prin intermediari, eu bâjbâi, în tăcerea încordată, printre ruine, javre şi hoitari, şi nu te-aud, Părinte, niciodată 3. nu stă-n picioare zidul de cenuşă ori ce-i clădit pe umbre, la plesneală, cum nu-ţi înalţi cetatea ideală când gleznele-ţi sunt prinse în cătuşă, vin negustorii-filosofi şi popii să te înveţe că dreptatea costă, că viaţa e zadarnică şi-anostă când nu-ţi întrezăreşti marginea gropii din vorba ipocrit-meşteşugită lipseşte însă miezul cald al vieţii, căci Domnul, la tocmeala cea tâmpită nu se coboară cu toţi precupeţii când spui: şi nu ne duce în ispită te rogi, şi nu cerşeşti precum lăieţii.

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 Un cuib de nobili descoperă în Râmnicul Sărat cel sau cei care, din întâmplare sau nu, are / au posibilitatea să petreacă, fie şi doar câteva ore, în acest oraş de câmpie, oraş care, pe de altă parte, şi prin edilii săi, ştie să se facă prezent şi util în viaţa de zi cu zi a acestei părţi de ţară şi nu numai. Într-un cuib domnesc de berze îndrăgostite, unde se ţese, la lumina caldă a lunii, în mijlocul de august, rochie lungă de mireasă, care să poată odrăsli până la revenirea lor de pe alte meleaguri, speranţă şi bucurie, în aşteptarea care să-i fie pernă de vreme rea, când zăpezile vor veghea, mărşăluind pe sub ferestrele inimii, în acel cuib domnesc, trena lungă a poeziei, maramă ce se întinde peste oraş în zilele Culturii râmnicene, peste măgura care se arată pe buza dealurilor din zare sub o frunte de înger, odrăsleşte demnitatea. În acest cuib de nobili, câţiva scriitori trudesc la revista Spaţii culturale. I-aş numi aici pe, în primul rând pe poeta şi prozatoarea Valeria Manta Tăicuţu, redactor-şef al acestei publicaţii de referinţă la nivel naţional, cea care coagulează, prin talent şi echilibru, întreaga mişcare culturală din zonă, pe poetul Nicolai Tăicuţu, pe poeţii Valeriu Sofronie, Camelia Manuela Sava şi Petrache Plopeanu, pe criticul şi istoricul literar Mioara Bahna, redactorii Spaţiilor culturale. Fireşte, nu pot să nu-l amintesc, atunci când mă gândesc la aceasta, pe directorul ei de onoare, marele poet Radu Cârneci, născut şi format pe aceste meleaguri, absolvent al celei mai prestigioase instituţii de învăţământ din localitate, purtând tot numele unui scriitor, Colegiul Naţional „Alexandru Vlahuţă”. Mai în urmă cu câţiva ani, am avut în cenaclul studenţesc de la Iaşi mai mulţi studenţi, foarte talentaţi, care au absolvit studiile liceale în această localitate, avându-i ca profesori pe o parte dintre cei menţionaţi. Acesta a fost unul dintre semnele prin care mi-am putut da seama că aici pasiunea este mână în mână cu talentul şi că Omul, cu adevărat, sfinţeşte locul, pentru că fără străduinţă, fără sacrificiu, fără dăruire, nimic deosebit nu poţi să realizezi. Un cuib de nobili, iată, aşadar, ce poţi să descoperi la Râmnicul Sărat fie şi într-o trecere de câteva ore. Pe rafturile bibliotecilor de la Râmnicul Sărat, dar şi din ţară, cărţile scriitorilor de aici încep să devină, din ce în ce mai mult, repere importante, să fie căutate, preţuite şi, mai ales, citite, încep să lumineze precum trena miresei din acel cuib al berzelor îndrăgostite, care au devenit mirese.
7

ECOURI
Emilian MARCU

Un cuib de nobili
Un cuib de nobili, aşa s-ar putea numi, fără teama de a greşi, preluând cuvintele marelui prozator rus I. S. Turgheniev, scriitorii trăitori pe meleagurile localităţii Râmnicul Sărat, cei care, cu multă trudă, fac din această urbe o adevărată cetate a culturii. Străjuiţi de altarul bisericii, de o frumuseţe cutremurătoare, biserică ridicată aici de sfântulmartir Constantin Brâncoveanu, între anii 1690-1697, când domnul Ţării Româneşti era în plină forţă creatoare, ajutat de unchiul său Mihail Cantacuzino, aceşti oameni talentaţi se învrednicesc să zidească nestemate. Un cuib de nobili intelectuali sunt aceşti slujitori contemporani pe altarul literaturii româneşti, care ştiu să demonstreze că localitatea lor, acest oraş de câmpie, peste care lunecă în nopţile de vară uriaşii nouri de rouă, iar toamna se afundă în aromele merelor coapte şi ale strugurilor gata să fie rostuiţi în teascuri, şi apoi vin, la păstrare, pentru zilele când lumina lor va cotrobăi prin cotloanele inimii şi va stinge pohtele ce le-am pohtit peste an, nu s-a remarcat, de-a lungul timpului, doar prin întâmplări picante, pitoreşti sau prin scenarii cu domniţe fugind desculţe prin căldura zăpezilor până când cămăşuţa le ardea pielea înmiresmată şi aţâţată de busuioc greu de agheasma Bobotezei, sau prin închisoarea de tristă amintire, locuitorii acestei străvechi aşezări neavând, de fapt, nici o legătură cu această monstruoasă creatură comunistă.

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012
fărădelegilor noastre plătindu-le vamă) Lacomă privirea-mi peste albastrele ape: cutezătoare ideile ca uriaşi aisberg-uri în mările calde; iată aşa se îneacă în plate privelişti braţul de luptă ochiul de taină fruntea de ceruri; scăpărătoare puterea-n furtuni rotitoare veşnic ne cheamă: trăsnet peste abisuri zeieşte: el e-nceputul şi vârful de spaimă şi vrerea... 2 Ce frumuseţi podobind largile-adâncuri! palate-n cleştar transparent: închipuirea prinţii de apă – supuşii de apă proteguind – lungi bătălii între specii: izbânzi ale foamei (foamea de glorie-i fără de chip!) stăpânirea-i a tuturor şi-a nimănui şi fiecare morţii se dă! ci nesfârşită-i plutirea stelelor pale eternizând efemerul

LA ANIVERSARĂ
Radu CÂRNECI Poeme din veacul XX

OMUL CU BARCA

lui Mihai Cimpoi, cu preţuire „... Out at sea the dawn wind Wrinkles and slides. I am here Or there, or elsewhere. In my beginning.“ T. S. ELIOT

1

Să coborâm aşadar, fără de teamă acolo (chipul ştiut dormiteze-n veşminte pe ţărmuri) trepte-ale lumii de apă călăuzindu-ne paşii de gând şi milioane de miliarde vieţuitoare ni se-nchinând: chipuri de sunete într-un halou fără de moarte Ce armonii ce acorduri îmbietoare (dinţii rechinilor alb fulgerând întru pieire) neamuri de umbră se desluşesc şi se destramă (mâna de apă harpei de apă) în dănţuire o, necesară-i astăzi puterea către putere sângele spus revigorând coralierii iar peste toate cădelniţând nemărginirea Cimitirul marin! Războinice vase prăzi ascunzând iată-i salutându-ne stins căpitanii şi totul fără de timp învingător şi învins – chip lângă chip – oasele lor înflorind şi ivind ca-ntr-un panoptic nefiinţe frumoase – în răstignire Să rămânem cu morţii! Deasupra-i teroarea: câmpii otrăvite munţii de bombe şi păsări cu aripi de sânge neruşinate imnuri destrăbălării de cuget alcoolul arde-n cupe cât Himalaia arde-n gâtlejul omului-monstru; acolo deasupra se fierbe sfârşitul fiinţei divine! Să rămânem cu morţii ?

Lacomă privirea peste întinsele ape asemeni înotătorului prin zăpezile visului nesfârşite zăpezi polare înfrângeri; lacom e ochiul şi gândul de ochi spre împlinire o, până la mine lungă e calea (palide stele paşii mi-i umblă întinerindu-mi-i şi obsedantă coroana – aur şi albastru – creştetul meu miile lumi înălţându-le) Fie ca fără sfârşire lumina să-alerge fie ca fără odihnă pustiul să ardă tălpilor mele tânjind către răcoare fie ca setea gândirii mai aspră să urce mistuitoare iubirea să-şi spintece spaima cu dorul asemeni fie-mi durerea aceasta neobosită şi pură să crească diamantine cereşti întrebări (Cine-mi va spune acum ce-i veacul şi clipa şi cum se răsfrânge în cântec pieirea fiinţei iar lupta ce-i lupta când visul nu arde ? Nedumerire e firul trupului meu tremurând la raza ştiinţei mereu visătoare – imens neoplasm peste chipul ştiut
8

SPAŢII CULTURALE
3 (... Metalică pleoapa mă-nchide-n coşmarul diurn; meridianele vin cu veştile-n clipă – o, niciodată ca-n veacul acesta atâtea morminte voindu-şi pântecul plin cu luptătorii ogoarelor lumii, dorindu-şi deasupra steag negru şi arbori ucişi clopotind întunecate arpegii lăudând nefiinţa şi gheara de cer înhăţând pe nepregătiţi de ducă Apocalptic somnul: biblice ziceri înnodându-se-n faptele omului-monstru catranul îşi creşte văpaia inimaginabil trăsnetul planetar topind în cosmică flamă duhul pietrei şi-al ierbii iar deasupra zburând înspre paşnice astre ca o navă-argintie Sufletul omenirii hohotind şi uitându-se-n urmă De groază somnul meu: cenuşi spulberate neantizate imnele scrumite ideile ucise miresmele şi omul acela jucându-mi la zaruri privirile şi auzul şi mareele sângelui şi c-un ultim efort i-am strigat: „Joc pe puterea Cuvântului ! Mergi?“ se chirci ca o iasmă şi pieri în pieire pierind... Toată noaptea am fost al facerii: dor înălţam rugă la sunet gând spre culoare pentru toţi mă-ntrupam: durere din durere zvâcnet în tâmple iveam ţipăt în genunchii de fugă o tristeţe fiind împrejur cu imn; şi erau lângă mine toţi umbre şi nu-i vedeam toţi aşteptând să le dau ochiul de stea sânul de lună piscul de aer: chinuitoare-i facerea lumii, miraculoasa! Aşa începură sevele să mă inunde: glezne şi pulpe şi piept şi fruntea – abur de cer – lungă şi limpede respiraţie; apoi din mine am crescut fiece mugure firul de iarbă l-am tors, fiece fluture l-am aurit; femeilor chemare le-am dat bărbaţilor nelinişte-n sânge; şiroiam înfloream înfrunzeam mă-ndumnezeiam! În zori lumea era gata de nuntă şi plecau din mine perechi de miresme de culori de sunete de patimi superb legănându-se din mine intrând în Marele Tot perechi

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012
ca un sărut pluteam între Cer şi Pământ un văzduh de clopote luminând străluminând... Dimineaţa eram vârstă înaltă domn din domn lumină din durere în jurul Soarelui: aură în jurul Lunii: cearcăn şi-mi clătinam istovit duhul spre somn ci toţi de mine uitaseră preafericiţii toţi mă uitaseră şi perechi perechi se iubeau: nuntă nebună iar de jur – împrejurul Pământului miresme de dragoste...) 4 Lacomă privirea peste albastrele-ntinderi lacom e sufletul de iubire şi pace iar sângele-mi cere odihnă; asemeni Eu Marelui Muncitor la sfârşitul lucrului său când peste toate gândul i se adună în formă de pasăre stăruind în mulţumirea de sine. (Eu sunt Omul cu barca întors din genunea imensei furtuni, cu moartea pre moarte călcând ager căutător cucerind sâmburele înţelepciunii al asprei ştiinţe de-a fiinţa izbutind încununarea! fiindcă ce ne rămâne spuneţi-mi rogu-vă ce ne rămâne decât puţinul praf de eternitate?) Iată necuprins cortul cerului ameţitoare această miere azurie îndulcind trecerea noastră prin valea de timp – oh şi se aud fără-ncetare paşi de ură voci de ură început al pârjolului cosmic – (Eu sunt Omul cu barca ci voi asemeni mie sunteţi purtând fiecare în deget inelul puterii iar pe frunte semnul stelei care vă soarbe vâltorilor visului dându-vă căci inima voastră e-n stare să ardă până dincolo! Iată la ţărmur vin marile ape mereu îmbrăţişarea nesfârşit legănându-se din care iubirea rodeşte – eu stau pe tronul de aur şi-alabastru eu sunt Marele Muncitor la masa căruia e loc pentru toţi: bineveniţi oameni bineveniţi!... Neptun – Mangalia, 1983
9

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012

LA ANIVERSARĂ
Nicolai TĂICUŢU

formele din care ai respirat până acum de aici încolo (întoarce-te/ îmi spune Domnul) este apa scoicii/ priveşte înainte/ la stânga şi la dreapta şi-ai să vezi o singură formă geometrică informă/ continuu tinzând către forma sferică o lentilă pulsatorie în care ai să înoţi în josul curentului şi contra curentului/ pe care trebuie să o străbaţi fără să ai ce ocoli/ din care ai să mănânci/ din care ai să respiri până ce faţa ta curată se va întoarce spre cer şi va fi aruncată cochilie pe nisip – nici în apă/ nici pe uscat.

copilăria merge pe vârfuri copilul se furişează pe sub iederă şi fură/ cu bună-ştiinţă/ sandalele tatălui său unicele sandale cu catarame aurite pe care doar praful depus mai câştiga în valoare... nu ştim cât preţ pune copilul pe lucrul acesta dar îl vedem cum trece uliţa la tovarăşii de joacă fălos nevoie mare după el rămân înfipte în praf (praful despre care am mai amintit)/ paralele/ egale urme dese/ puţin aurite/ de vârfuri de sandală. gasteropode şi lamelibranhiate Dumnezeu vine cu mine de mână la marginea satului/ la marginea apei şi îmi arată/ şi îmi spune: până aici este piatra melcului/ priveşte în urmă la stânga şi la dreapta priveşte şi-ai să vezi formele geometrice (informe/ bine-nţeles) pe care le-ai urcat/ pe care le-ai coborât formele pe care le-ai străbătut/ formele pe care le-ai ocolit/ formele din care ai mâncat
10

autobuzul gri sub un salcâm în bărăgan stau şi-mi privesc negrul de sub unghie cu ajutorul altei unghii şi cu indiferenţă îl fac să dispară acum îmi privesc albul de sub unghie şi constat că nu mă arde nici soarele nici luna nu mă bate nici vântul nici dorul de ducă nu este împuţiciune de la hoitul pe lângă care am trecut nu demult nu este nici cald nici rece când trece autobuzul gri pe lângă mine fantomatic şi din instinct fac semnul ia-mă nene şoferul mă priveşte/ prin mine priveşte şi trece încet mai departe nu să mă protejeze de praf ci doar să pot vedea silfida femeie îmbrăcată în negru cu-al ei paner cu flori de câmp multicolore stând în picioare la dreapta şoferului pregătită oricând să coboare încât nu are timp să mă privească ca şi ieri/ probabil/ ca şi mâine aici/ sub un salcâm în bărăgan.

SPAŢII CULTURALE liman el stă nemişcat în pat cu faţa spre cer/ cu ochii în tavan şi nesiguranţa cerului senin de aici îl înspăimântă ... aşa cum îl vede cerul nu se sprijină pe nicio zare nu îl fixează niciun nor/ nicio pasăre... vine infirmiera şi-l îmbărbătează: nu-ţi fie frică tavanul a fost văruit cu nuanţa aceasta azurie/ ieri la 40 de zile de la cutremur n-o să mai fie altul curând plăcile tectonice din zona vrancea s-au descărcat de energie/ accidentul tău a venit cum nu se poate mai bine – ne aflăm în faza prielnică acumulărilor de energie şi vindecarea va fi/ sigur/ o reuşită. părăsita în local/ în abur de cafea şi fum de ţigară fină tânăra se vede cum scoate mâinile pe fereastră şi primeşte binecuvântarea ploii cum iese jumătate pe fereastră salvează de pe jos un pui de pasăre îl mângâie şi-l aşează la soare pe pervaz... cum (pentru aceste fapte?) este împinsă cu indiferenţă pe fereastră şi-ntr-un adăpost de cartoane se zgribuleşte precum un câine maidanez... cum... ţigara se stinge/ aburul cafelei îngheaţă... pentru că în acelaşi local la o altă masă/ lângă o altă fereastră se aşează el şi noua sa prietenă. peisaj cu păun (pastel) copacii de pe stradă fasonaţi astă iarnă

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012

ca şi viţa de vie ornamentală din boltă se orientează spre un alt decor oraşul se scaldă-n sânge verzui la una dintre gurile de evacuare a apelor uzate au înflorit strâmb două magnolii târzii dimineaţa încă mai trage după ea cohorta de omizi sub priviri hulpave la piaţa de păsări seaşteaptă ivirea fluturilor atacând pe flancuri păunul cu ţipătul lui taie nesăbuit din stradă o felie de pepene verde-crud şi-nfoiat deschide ritual de-mperechere de se opreşte şi vântul. scriind poezie despre cea mai frumoasă jucărie a mea primită în copilărie/ nu pot să vă spun nimic pentru că nu am avut-o/ dar pot să spun când şi cum am văzut cea mai frumoasă jucărie oferită de un tată copilului său dar nu ştiu dacă atunci mai eram copil... despre prima lecţie de vioară nu pot să vă spun nimic/ pentru că nu am luat niciodată lecţii de vioară dar pot să spun când şi cum am ascultat primul ţigan cântând la vioară. mi s-a părut că a cântat prea frumos ca eu să pot face aşa ceva vreodată. şi-aşa a fost dar atunci nu mai eram copil şi aş putea continua povestea mult şi bine dar la un moment dat a venit îngerul şi m-a învăţat prima poezie (sau ultima) cea mai frumoasă poezie pe care/ după prima recitare în faţa părinţilor am uitat-o cu desăvârşire şi de-atunci tot încerc să mi-o amintesc.
11

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 VMT: Ne-am întâlnit cu ani în urmă, în apartamentul boem al celui care-a fost Dumitru Pricop, un mare şi sensibil poet vrâncean. Ca să începem discuţia noastră cu o evocare, te-aş ruga să le vorbeşti cititorilor revistei „Spaţii culturale” despre acest iubitor de muze şi de vin curat. MR: Dumitru Pricop, Mitică, aşa cum îi spuneau prietenii, a fost, după părerea mea, ultimul boem autentic din şirul lung, până la el, de poeţi, de boemi adevăraţi. Boema, neprefabricată, s-a încheiat cu marele poet vrâncean, „rege al nopţilor mari şi niciodată terminate” cum, minunat l-a numit scriitorul Fănuş Neagu, dispărut şi el, din păcate, recent. Îmbina cea mai sinceră aplecare, pornire, iubirea de poezie, cu dragostea tărâmului său, în care adăuga multă, largă, uneori totală, prietenie. Scriitorul Liviu Ioan Stoiciu l-a sintetizat într-o frază: „Dumitru Pricop emana o energie pozitivă care te îmbuna”. Într-adevăr, Mitică îmbuna, nu ştia să urască, nici chiar să dispreţuiască, iar când nu-i plăcea ceva sau cineva, se comporta cu stângăcie aproape copilărească. Era genul de om pe care nu te puteai supăra. Şapte ani, cât ne-a legat o prietenie sinceră, puţini, dar denşi, au fost într-o armonie rară. Eram poate singurul pe care îl asculta când îl opream din excesele lui bahice. Boala nu iartă dacă nu-i dai, un dram măcar, de atenţie. El nu a băgat-o în seamă, ba chiar a luat-o la braţ, cu el prin locurile de petrecere, de... pahar, pahar care până la urmă s-a dovedit să fie însângerat, aşa cum premonitoriu a stampat numele unuia dintre valoroasele sale volume, „Paharul Însângerat”. Am avut Onoarea, de a-i edita mai multe cărţi şi sunt bucuros că am făcut-o. Cu el şi cu scriitorul gălăţean Sterian Vicol, prin 2001-2002, am vrut să punem la cale un proiect de a-i înnobila pe adevăraţii poeţi români, cu rang de voievozi ai poeziei. Ei bine, unul dintre primii voievozi, Mitică Pricop, nu mai poate primi acest titlu decât după viaţa de aici, adică post – şi mă feresc să spun mortem, pentru că un poet, mai ales unul de talia lui, nu moare niciodată, ci se duce acolo, sus, cu „Patima” lui cu tot, în „Muntele” lui, printre voievozi. Recita cu un talent rar întâlnit la poeţi (ştiut fiind faptul că autorii îşi citesc prost creaţiile), mai curat, mai firesc chiar decât al unui actor celebru. Pagini întregi din literatura mare, dar foarte rar câte o strofă, două din poemele lui, strecurate te miri când,

INTERVIU
Marian RUSCU

«Este momentul de a atrage cât mai mulţi spre actul de a citi»
Poet şi prozator, s-a născut la 18 septembrie 1949, la Ploieşti. Proprietar al Editurii şi Tipografiei ,,Premier”. Este fondator al Cenaclului ,,Petrarca”, care a funcţionat ,,clandestin”, timp de şase luni, în vara-toamna lui 1970 (interzis de regim), în casa în care locuia şi locuieşte. Fondator şi director al revistei „Axioma” (pe care o şi finanţează), al Cenaclului Axioma. De numele său se leagă fondarea periodicelor literare şi culturale ploieştene: „Curentul” (devenit apoi „Concurentul”), „Sinteze”, „Cacialmaua” şi „Axioma”. Ca poet debutează în 1969, în revista „Muguri” a Liceului 3, Mihai Viteazul din Ploieşti. Colaborează la: „Concurentul”, „Cacialmaua”, „Sinteze”, „Apostrof”, „Cronica”, „Dacia literară”, „Luceafărul”, „Poesis”, „Porto-Franco”, „Convorbiri Literare”, „Ardealul literar şi artistic” ş.a. Volumele sale de versuri au apărut la Editurile Aktis, Premier, Viitorul Românesc, Emia, Timpul şi Libra: Schimbare de destin –1994; Déjà vu –1995; Urme adânci –1996; Dincolo de gând –1999; La poarta sinelui – 2000; Sămânţa din sâmburi – 2002; La semence du noyau (franceză )– 2002; În lumea lui Mereu-Niciunde – 2003; Între a fi şi a avea – 2004; Tra essere e avere (italiană)–2005; Cemu da se nadamo (sârbă) – 2005; Cemu naj upamu (slovenă) – 2005; Jar printre friguri – 2007; Viul de altă dată – 2009; Târziu în labirint – 2011.
12

SPAŢII CULTURALE
te miri cum, subtil şi modest, le rostea cu talent. Îi plăcea Esenin ca şi mie, de altfel, iar când recita „Maica Rusia” ţi se făcea pielea găinii. VMT: Din experienţa dobândită ca director-fondator de reviste literare, ce ne poţi spune despre soarta culturii scrise româneşti? MR: Cultura scrisă nu moare aşa uşor. Deocamdată s-a cam lăsat încercuită de vremurile bestiale care au năvălit peste tabăra ei. Bine că nu s-a predat încă, deşi tare mă tem că, din considerente mai degrabă precuniare, o va face cumva, aliniindu-se „trendului” (să nu spun „înregimentându-se”...). Din păcate, la noi, normalul e pus cu faţa la pământ (asta ca să nu spun cu fundu-n sus), atâta timp cât un autor nu primeşte bani pentru ceea ce publică, ba, mai mult, îşi plăteşte dreptul de a fi publicat, de a apărea între două amărâte de coperte. Dar de murit nu moare, chiar dacă se predă. Nu e băgată în seamă pentru că nu ştim, uneori cred că nu vrem s-o scoatem cu faţa la lumină, s-o arătăm lumii de aici şi de peste pârleaz, că şi ea, cultura noastră scrisă, are chip frumos, demnitate, expresie, mister şi multe, multe de spus, de arătat celor dornici să o cunoască. Dar, dacă noi nu ne pricepem sau nu vrem, ce e de făcut? E simplu, să învăţăm cum şi să vrem, iată cât de simple sunt soluţiile. A trebuit să se naturalizeze nemţoaică Herta Muller, ca să ia şi cineva născut în spaţiul carpato-danubian un premiu Nobel pentru literatură; din păcate nu l-a luat pe cetăţenie de-a noastră, românească. Nu, cultura scrisă nu va muri atâta vreme cât, încă, puţini, ce-i drept, se interesează dacă a apărut revista cutare sau cartea nu ştiu cărui autor autohton. VMT: Auzim tot mai des păreri contradictorii despre calitatea şi numărul cititorilor contemporani. După părerea ta, cât şi ce mai citesc românii? MR: Într-un fel, întrebarea aceasta se leagă de cea dinaintea ei. De ce? Pentru că celor care citesc e drept (ba nedrept), din ce în ce mai puţini, li se cam spune ce să citească. Nu ar fi rău dacă ar exista un tip de competiţie media între autorii autohtoni. Cercurile sunt din ce în ce mai restrânse, mai concentrice, mai greu de penetrat şi se învârt mai toate în capitală, unde nu consider că este focarul principal de cultură al României. Eu am rămas fidel

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 credinţei mele că centrul cultural şi spiritual se află la Iaşi, acolo apar cele mai importante reviste de cultură. Desigur, sunt şi alte centre importante în ţară, să nu uităm Oradea, Cluj, Bacău, Satu Mare etc. Am fost întrebat odată câţi cititori cumpără revista „Axioma”. I-am spus respectivului că în Prahova se vând la chioşcuri în jur de 150 de reviste lunar. A urmat întrebarea: – Atunci de ce-o mai faci, domnule? Pentru suta asta jumătate de cititori... – Ei da, nu sunt câţiva, sunt mulţi şi merită să scot revista chiar dacă ar fi cumpărată doar de 50 de cititori. – Cum aşa? – Simplu, înmulţeşte în medie cu trei, fiecare cumpărător. – Tot nu e suficient pentru un judeţ cu 400 de mii de locuitori. Omul nu înţelegea că, pe noi, nu un număr mare de cititori, deşi ar fi ideal, ne preocupă, ci calitatea celor care citesc. Când am întrerupt revista „Axioma”, am rămas plăcut impresionat, aflând că o mare parte dintre cititori erau doctori, ingineri, arhitecţi, profesori etc. Şocant a fost că nici o instituţie de cultură, nici chiar catedra de filologie a Universităţii din Ploieşti nu a făcut vreodată abonament. În schimb, erau abonate la Revista „Axioma” instituţii de cultură din străinătate, din Germania, de la catedra de romanistică, de la Iena, Berlin, Hamburg, Bremen... din Franţa, Belgia, Italia, Polonia, USA, Canada, Australia. Ştiu, la noi este problema lipsei de fonduri, dar nu este cumva şi un motiv după care ne cam pitim? În perioada... de tristă amintire... nu erau nici atunci fonduri, dar stătea lumea la rând să cumpere carte. Mitică Pricop, că tot am vorbit despre „regele nopţilor mari şi niciodată terminate”, povestea cum, odată, a depus spre vânzare unei librării centrale un număr de cărţi, un volum de poezie, nu-mi amintesc despre care spunea, cu valoarea pe exemplar de 100.000 lei vechi, cum era atunci, 10 lei de azi. Văzând că nu se vânduse nimic, după o lună-două, a cerut ca preţul să fie coborât la 50.000 lei vechi. Tot nu s-a vândut nici o carte. După încă o lună a lăsat-o la 10.000 lei. Intrigat că nici la preţul acesta nu se cumpăra, a rugat vânzătoarea respectivă să distribuie cartea gratuit, punând şi un afiş în vitrină pentru a atenţiona trecătorii. Surpriza lui a fost mare când a constatat că nici aşa nu se învrednicise nimeni să intre în posesia vreunui exemplar. A convenit cu
13

SPAŢII CULTURALE
vânzătoarea de la librărie să-l lase să pună în vitrină un anunţ care promitea celui care îi va lua cartea 10.000 lei. La câteva zile se pomeneşte cu un bătrânel la uşa lui, care, cu cartea în mână, îi ceru banii promişi. Probabil că şi ţie ţi-a povestit întâmplarea asta, îl cred în stare, deşi este posibil să fie doar un miticism de-al lui, aşa... una de-ale lui Mitică. VMT: Poezia pe care o scrii este una de tip parabolă, o poezie-manifest, tonalitatea fiind adesea aspră, incisivă. Te reprezintă în totalitate acest gen de poezie? MR: Valeria dragă, drept să-ţi spun eşti prima care mă întreabă acest lucru, sesizând desigur o incompatibilitate între firea mea şi să-i spunem... scrisul meu. Nu, desigur, nu mă reprezintă, dar, crede-mă, este nevoie de tipul acesta de mesaj, de abordare, aşa cred eu. Este un strigăt de undeva din sufletul meu, rămas încă de copil. Este nevoie de a reacţiona la cutumele actuale, fie ele rămase ancorate într-un trecut în iţele căruia s-au încâlcit, fie în moravuri noi, tip americanizare forţată sau manelizare de bună voie. Ciudat, deşi nu-i e în fire, românul s-a complăcut cu arabo-indianoţigăneasca ce i-a invadat întâi timpanul, apoi gesturile şi chiar mentalul. Spune tu! Cum poţi să nu fii aspru, incisiv, cum să nu iei atitudine? Riscul a fost mare, pentru că am fost considerat, de către unii critici, drept lipsit de lirism, cel puţin în primele mele volume, care, e drept, sunt reci. Aşa le-am conceput, dar nu sunt seci. Nu poţi să umbli tot timpul cu capul în nori, precum mulţi poeţi care nu văd decât stelele şi luna, iubiri pierdute sau cai verzi pe pereţi. Trebuie să mai priveşti pe unde mergi, că s-ar putea să calci în... ceva... mă rog, în străchini. VMT: Ţi-a apărut de curând un volum de poeme în proză, „Târziu în labirint”. S-ar părea că ai început să nu-ţi mai ascunzi sensibilitatea, că eşti gata să renunţi la poezia de atitudine, pentru un lirism de tip subiectiv. Să însemne aceasta, oare, că te-ai convins de inutilitatea ipostazei de poeta vates? MR: Poeta vates, nu, nu m-am crezut niciodată maestru, profet sau prezicător, nici atât ghicitor, deşi în tinereţe mă mai uitam în palmele tinerelor, prezicându-le / asigurându-le de un viitor minunat alături de mine. Nici de la privitul în cafea nu m-am dat în lături, cu toate că zaţul nu mi-a arătat
14

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 niciodată nimic. Dar ce nu făceam pe vremea aceea pentru a cuceri domnişoarele?! Poeta censor mi s-ar potrivi mai bine, pentru că am încercat să critic, în dorinţa de a îndrepta metehne, vicii... atât ale persoanelor vizate cât şi ale instituţiilor. „Târziu în labirint” a fost un experiment de poezie în proză, cum bine l-ai numit chiar tu într-unul dintre numerele revistei „Spaţii culturale” – prozo-poeme – o trecere spre ceea ce mă preocupă acum, proza sub diferitele ei forme. Asta nu înseamnă că mă voi despărţi, vreodată, de dragostea mea dintotdeauna, poezia. Nu, niciodată. Abordarea însă va fi diferită, cum am încercat de altfel în fiecare volum de la stilul jurnalistic pe tărâmul căruia am fost cam singurul ce am scris în ultimul timp, la descriptivism, unde metafora era ascunsă, uneori greu de decriptat, poeziile părând simpliste, dar care cuprindeau mesaj de mare vibraţie, cum a fost volumul „Între a fi şi a avea” şi aş menţiona poezia „De ce nu?” care şi deschide volumul, la hermetism în „În lumea lui Mereu-Niciunde” în care Mereu-Niciunde este un personaj ce se simte prezent, părând inexistent în tot volumul, apoi liricul „Jar printre friguri” şi şi-mai-liricul volum cu tente simboliste, „Viul de altădată”. Am încercat mereu să fiu altul. Cât am reuşit, au spus-o, în cronicile literare, cei în măsură. VMT: Felul cum se scrie astăzi ne poate duce cu gândul la o relaţie de tip special între autor şi cititorii săi? Este autorul mai dispus la compromisuri, pentru a-şi atrage cât mai mulţi cititori? MR: Eu nu cred, dacă te referi la teribilismul douămiist, cu conotaţiile sexuale, mai degrabă asexuale/te, că vremea şochismelor a trecut. Valorile s-au cernut şi s-a selectat dintre ei o serie de buni, chiar foarte buni scriitori, care vor duce, mai departe ştafeta pe care am preluat-o şi noi de la înaintaşii noştri. Au luat din flacăra ei cei care au ştiut cum să le folosească scânteile/scânteierile. Dar, dacă te referi la corifei, da, au dat mâna cu cititorul şi bine au făcut, pentru că este momentul de a atrage cât mai mulţi spre actul de a citi. Este urgenţa numărul unu. Pierderea exerciţiului de a citi, în primul rând, carte sau reviste de cultură, nu de cancan, este dramatică şi extrem de periculoasă pentru o naţiune care a devenit deja o populaţie de privitori la posturile de TV-manele.

SPAŢII CULTURALE
Nespus de trist cât se investeşte pentru incultură. Nespus de trist cât de mult se popularizează bolovănosul, mâzga şi poleiala. Nespus de trist că rating-ul înseamnă manelizare sau dezbateri politice. Nicăieri în lume nu există, cel puţin în lumea civilizată, ca pe posturile de televiziune să se prezinte fastuozităţi ţigăneşti, unele chiar macabre, vezi înmormântări de bulibaşă sau interlop, crime, violuri şi violenţă, seriale cu re/educare sexuală, a/morală şi câte şi mai câte. Oare câţi din ţara aceasta îl ştiu, dau un exemplu de mare poet, pe Gheorghe Istrate? Pot oamenii să-l cunoască dacă media nu are rating cu astfel de prezentări? A făcut vreo crimă, vreun viol? Nu. Păi ce, a scos o carte, un volum de versuri? Ei şi... care-i problema, să şi-l citească sănătos. Încercarea unora de a găsi calea spre cititor, fie el şi mai puţin avizat, nu o consider o greşeală, ci o adaptare la cerinţele pieţei, adică a cititorilor. Nu mă sperie Coelho, Dan Brown etc. (Sandra Brown, da). Au găsit o breşă, sunt traduşi în multe limbi, apărând în ţări de pe toate continentele. Petru Popescu s-a orientat şi el, şi a scos succes după succes cu „Supleantul” şi acum cu „Fata din Nazaret”. Ei bine, consideraţi-le cum vreţi! Criticaţi-le! Foarte bine, dar implicit au chemat la citit, nu au transformat doritorul de carte în privitor la tv. Nu-i bine? Erich Segal prin anii ’70 a scos… o subţirică, şi la propriu şi la figurat, „Love Story”, după care s-a făcut un film în toată regula, care a cucerit o lume întreagă. A dat sau nu, Segal mâna cu cititorul şi, dacă da, unde e greşeala lui? Peste 20 milioane de exemplare vândute şi, conform teoriei mele, la care ţin, înmulţit cu trei, câţi cititori sunt? De aceea, consider că, atâta timp cât compromisul nu este de natură politică sau se opune moralei creştine, nu este păgubos. VMT: Cu ce verbe ar trebui să se conjuge un poet? MR: Cu verbul a fi, pentru că a avea nu i se potriveşte unui poet; el este un ales şi are din naştere un dat, adică un har, dacă vorbim de verbele auxiliare. Dar ar mai fi un verb cu care ar trebui să se conjuge un poet, a vindeca, pentru că el poate vindeca suflete, chiar atunci când scrie poezie greu de înţeles, îţi pune în mişcare mentalul, creierul, neuronii, îi mai trezeşte câte un pic din adormeala lor, pentru unii temporală, pentru alţii definitivă. VMT: Nu pot omite faptul că, pe lângă poezie, te preocupă şi afacerile. Cum se împacă cele două domenii?

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 MR: Iată o întrebare ce mi se pune atât de frecvent, încât doresc să-ţi răspund altfel. Sumele pe care le-am pierdut eu, nu, nu cred că le-am pierdut, le-am folosit, din afacerile mele pentru cultură, nu sunt puţini. Un exemplu îl reprezintă, la un calcul simplu, pensia mea şi a soţiei mele, şi te asigur că nu sunt minim pe economie, pe 30-40 de ani. Asta reprezentând numai Revista „Axioma”; dacă punem la socoteală şi câte cărţi am scos pe banii editurii şi nu s-au mai întors şi nu se vor mai întoarce niciodată, ar reprezenta o vilă serioasă, undeva, pe nu ştiu ce rivieră. Nu îmi pare câtuşi de puţin rău. Dovadă că recidivez, scoţând din nou Revista „Axioma”, care a avut şi sper că va avea un cuvânt de spus în spaţiul cultural românesc. Cu împăcatul e cam greu. Seara târziu mă mai apuc de citit şi de scris, în rest, trage tu concluziile. VMT: Mulţumindu-ţi că ai acceptat acest interviu, voi încheia cu inevitabila întrebare: ce proiecte literare ai în acest moment pe masa de scris? MR: M-am divulgat într-una din întrebări, cred, parţial. Ei da, acum scriu proză şi lucrez la un roman care se intitulează, deocamdată „În jurul grotei”, cu deschidere largă de teme şi personaje, cu trăirile lor, unele de pe meleagurile de pe aici, altele venite din aromânime. Sper, ca orice autor, să fie bine primit. Să dea Domnul!

15

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 apropierea sa de centrala nucleară Cattenom. Ei răspund astfel chemării irezistibile a Centrului European pentru Promovarea Artelor şi Literaturii de aici, CEPAL, instituţie creată de o asociaţie culturală internaţională, cu o deja frumoasă tradiţie şi un incontestabil prestigiu în privinţa celor două mari concursuri ale sale, de literatură şi artă plastică, desfăşurate alternativ. Astfel, urărilor de Anul Nou, poeta Martina Merks-Krahforst, conducătoarea micuţei edituri Etaina din Tholey, aşezare din Saarlandul Germaniei, le-a alăturat, ca de la sine înţeles, locul şi data viitoarei noastre revederi: Thionville, 2013! Probabil dintre toţi cei care pot fi consideraţi fideli ai acestor întâlniri literare autumnale, Martina vine cel mai des la Thionville, deoarece colaborarea editurii sale cu CEPAL este specială. Deschisă îndeosebi tinerilor, axată pe poezie şi în spaţiul celor Trei Frontiere (cu un melanj aparte de limbi şi dialecte), pe depăşirea lor, Etaina publică antologii bilingve tematice şi culegeri de doi-patru autori, în germană şi franceză, acceptate de un juriu în care CEPAL îşi are întotdeauna, prin regulament, reprezentantul. De asemenea, traducerile şi corecturile definitive se realizează în strânsă colaborare cu acesta. Decernarea Premiilor Literare CEPAL are loc duminica, la Capitulaires, una din minunatele săli ale Turnului Beffroi, el însuşi generator de admiraţie cu acoperişul său de ardezie, cu fereastra şi prima intrare gotice, cu lanterna, turnuleţul care îi adaugă

Doina CERNICA

Scriitori, cărţi şi cititori la Thionville
O dată la doi ani, spre sfârşitul celei de-a doua săptămâni a lunii septembrie, iubitori şi autori de literatură din Franţa, Italia, Luxemburg, Germania, Belgia, Elveţia, Austria, Portugalia, dar, iată, astă toamnă, şi din Canada, Liban, Polonia, Serbia, România, se îndreaptă ca într-un ritual, asemănător cumva cu al păsărilor călătoare, spre Thionville, oraşul din Lorena cunoscut mai ales pentru

La Volkrange începe adunarea iubitorilor şi autorilor de literatură

16

SPAŢII CULTURALE
zvelteţe, construcţie (refăcută în mai multe rânduri) din secolul XIV, foarte veche, dar nu şi dacă o raportăm la întreaga istorie a oraşului, atestat sub numele de Theodonis Villa încă din anul 753. Tot aici se ciocneşte şi vin d‘honneur, la încheierea ceremoniei. Dar participanţii, laureaţi sau nu, ţin la fel de mult, dacă nu chiar şi mai mult, să nu piardă întâlnirea care o precede, sâmbăta după-amiază, pe Domeniul Volkrange. În apropierea autostrăzii Nancy-Luxemburg, la 5 km de Thionville, Domeniul se află într-un parc de aproape 30 ha, amenajat ,,ca odinioară”, cu un castel datând, prin prima zidire, din secolul XIII, mai exact din anii 1242-1248, de pe vremea seniorului Arnoux II, apoi, după reconstrucţie şi succesive lucrări, îmbogăţit şi cu o porumbărie, grajduri, cu o nouă reşedinţă pentru noul său proprietar, începând din 1840, Barthélemy Bompard. Vândut de urmaşii acestuia părinţilor de la Sacré Coeur în 1952, răscumpărat de oraş, Domeniul, mai exact edificiile Domeniului sunt acum închiriate unei asociaţii, ,,Prietenii Bătrânului Castel”. Dar nu în castel, ci pe platoul, pe repetatul luminiş rectangular al pădurii care împânzeşte parcul se adună, sosiţi cu autoturismele până aici sau preluaţi din Piaţa Libertăţii de cele ale membrilor CEPAL din zonă, dacă au venit cu trenul până la Thionville, autorii şi iubitorii de literatură. Penultima oară au preferat să se aşeze în centrul lui, evocându-mi atunci cercul poeţilor supravieţuitori, într-un soi de replică şi la titlul în original şi la cel sub care a rulat la noi cunoscutul film al lui Peter Weir, ,,Dead Poets Society”/ ,,Cercul poeţilor dispăruţi”. De data aceasta, adică sâmbătă, 10 septembrie 2011, au preferat un semicerc la lizieră. Vremea era închisă şi dacă ploaia ar fi început, la câţiva paşi în stânga, sala de festivităţi a Centrului Cultural ,,St. Michel” ne aştepta primitoare. Dar ploaia a avut răbdare până la căderea nopţii şi cu poezia, şi cu nerăbdarea poeţilor de a-şi împărtăşi creaţiile preferate din mănunchiul celor mai proaspăt scrise, şi cu bucuria celorlalţi de a asculta, cu sentimentul unui privilegiu: nu întâlneşti deodată atâtea nume cunoscute de pe coperte de carte, din reviste, atâtea noi talente de care speri să mai auzi. Am spus „poezie” şi ,,poeţi”, pentru că ea şi ei predomină şi la întâlnirile de la Volkrange, ca şi la festivalurile literare din România, însă erau prezenţi şi prozatori şi eseişti, iar câţiva dintre ei au şi citit. Nu şi vechiul nostru prieten din Paris, Michel Baury, membru al Societăţii Poeţilor Francezi, de data aceasta laureat al CEPAL pentru un volum de proză-document, mai bucuros să-şi salute amicii, să le răsfoiască volumele, să le

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 urmărească intervenţiile şi să tacă. Nu şi Martin Gabriel, cofondator şi preşedinte al CEPAL, poet, dar şi autor al unor scurte, tăios-amare şi foarte citite editoriale în revista CEPAL, „Mil‘ Feuilles Par Chemins”, care, după un cald bun venit şi o privire uşor preocupată spre orizont (al ploii? al zilei de mâine?), s-a retras în semicercul participanţilor, lăsând autorii şi creaţiile lor să-şi găsească singuri momentul ieşirii în faţa celorlalţi. Primul, cu versuri dintr-o plachetă închinată mării, a fost poetul Emile Audigier, din Servon sur Vilaine, încununat la această ediţie (a XIII-a) cu Trofeul Lirismului Poetic. În vreme ce-l aplaudam, mi-am adus aminte că îşi cedase drepturile de autor pentru una din cărţile sale, cu rugăciuni scrise după 1996, când aflase că fusese lovit de cancer, unei organizaţii de ajutorare a sărmanilor şi jumătate din acestea, pentru volumul „Tu, Eu, claunul”, „Asociaţiei inimilor de claun”, ai cărei membri înveselesc bolnavii, copiii şi vârstnicii din casele de bătrâni. De altfel, nu numai el dintre fidelii CEPAL

Martin Gabriel directorul CEPAL

17

SPAŢII CULTURALE
îşi însoţeşte norocul scrisului cu darul câştigului lui. Publicistă şi autoare de poveşti pentru copii, Sylvie Macquet, din Picardia, a ţinut să-mi ofere o carte distinsă cu ,,Grozama de Aur” în anul 2009, povestindu-mi că o vânduse în librărie pentru Silviu, un băieţel român, născut cu oase „de gelatină” la labele picioarelor, a cărei naşă trăia în Franţa şi care apelase la prieteni şi la prietenii acestora pentru banii necesari unei operaţii dificile. Operaţia fusese un succes: la 10 ani băiatul făcuse primii paşi. Între cei foarte mulţi care i-au urmat lui Emile Audigier, nu am cum să menţionez, desigur, decât foarte puţini. Pe Sonia Gebuhrer Adam, de la Nisa, nu complet refăcută după o perioadă grea, dar plină de elan şi de credinţa în puterea şi în sănătatea pe care ţi le dau poezia. Cu un dosar albastru în mâini, din care foile păreau gata să-şi ia zborul, ne-a recitat cu privirile îndreptate dincolo de noi poemul arborelui ei, Birioska: „Sunt asemenea acestui arbore/ Scoarţa se desprinde puţin câte puţin./ Când nu era hârtie,/ Călugării, poeţii /Scriau pe scoarţă./ Aşa şi eu, noaptea, ziua/ Gravez în propria-mi carne/ În spirit ce scriu”. Nu pot să nu o pomenesc şi pe prietena mea, Jeanne Michelbeck, din Metz, întotdeauna cu versuri-meditaţii-chemări la atitudine pe probleme majore ale umanităţii. Şi neapărat pe tânărul Serge Beyer, din Marne, care ni s-a adresat cu patos, vorbind (nu doar el în după-amiaza aceea) despre poate nu întâmplătoarea îngemănare, pe canavaua zilei de 11 septembrie care avea să înceapă în câteva ore, a amintirii tragice a doborârii Gemenilor cu sărbătoarea literaturii. Pe lângă ploaie ca o stare de aşteptare, pe lângă misteriosul castel ascuns de umbrele pădurii ca de ţesătura unei vrăji, autoturismele parcate în apropiere, ferestrele de-acum luminate ale sălii Centrului St. Michel unde aveam să cinăm, aburul şi aroma paharelor de cafea care ajungeau la fiecare trecând din mână în mână, alcătuiau un contrapunct binevenit. Nu atenuau emoţiile, nu detensionau aşteptările unui public format în bună măsură din cei ce citiseră sau urmau să o facă. Creau însă un sentiment colectiv de apartenenţă la o lume în care puteai să fii fericit. Asta spuneau şi ochii lui Pierrette Cherbonnier, din Rezé-les-Nantes, când ne-a dăruit povestea unui vis eliberator cu zborul a mii de păsări albe pe cerul întunecat: „Şi simt încă/ în adâncul durerii mele/ cântecul aripilor lor/ trezind toate tăcerile/ nopţii imense”. Aşa cum am spus, nu toţi autorii au citit sâmbătă la Volkrange. Nici Annette Kichenbrand, nici Marie-Claire Fichet, poete din Moselle, pe care le ascultasem cu doi ani în urmă, acum mereu
18

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012

Turnul Beffroi în ropotul ploii, cu scriitorii la adăpost şi premii aproape de Simone Gabriel, prinsă cu un calm surâzător în rezolvarea a o mie de treburi. CEPAL are şi o cafenea literară, o revistă, o editură, dar acest concurs internaţional reprezintă vârful şi necesită o serioasă mobilizare a forţelor. De aceea, în cele două zile unii autori stau mai mult la volan, ajutând la deplasarea participanţilor de mai departe din Franţa şi din alte ţări pe distanţa Thionville – Volkrange, alţii, altele, rămân mai mult în propriile bucătării sau în bucătăria de la „St. Michel”, contribuind la pregătirea cinei, a banchetului literar, a trataţiei de la sfârşitul ceremoniei de decernare a premiilor. Cu mult timp înainte însă se desfăşoară acţiunea de asigurare a premiilor (în exclusivitate cupe, diplome, cărţi, obiecte), în decorarea sălilor etc. Dacă de partea literară propriu-zisă se ocupă în primul rând Martin Gabriel, preşedintele CEPAL, aceasta o are în frunte pe artista plastică Simone Gabriel, excelentă organizatoare. Comitetul de conducere al CEPAL numără mai mulţi membri, dar soţii Simone şi Martin Gabriel sunt cei mai vizibili, cei mai cunoscuţi, pentru că sunt şi cei mai implicaţi. După festivitatea de decernare a premiilor, susţinută şi de Primăria Thionville, de primarul Bertrand Mertz, deoarece oraşul păstrează viu, activ înţelesul convingerii „Cultura este un lucru esenţial” şi se mândreşte cu CEPAL, la momentul felicitărilor, al vinului de onoare şi al prăjiturilor de la Beffroi, am cunoscut-o pe poeta Arlette Jacques,

SPAŢII CULTURALE
din Luxemburg, care m-a salutat, surprinzător, în limba română. M-am bucurat mult să o aud vorbind cu simpatie despre România, despre prietena ei din Bucureşti. Şi m-a emoţionat să o ascult mărturisindu-mi acolo, la Thionville, în mijlocul scriitorilor şi cititorilor din 13 ţări, că îl preţuieşte pe Eminescu şi că a fost la Bellu, să se încline la mormântul lui. Despre România s-a vorbit şi la banchetul literar de la Volkrange. Sonia Gebuhrer Adam, care în bună tradiţie a anecdoticii literare mi-a scris pe faţa de masă, dedicându-mi-l, un catren în germană şi în franceză, pentru ca apoi să-mi dăruiască întregul ei dosar albastru, l-a evocat pe Ovidiu. Şi de la Pierrette Cherbonnier, am primit un cadou literar, poemul ei „Zorile primăverii” în italiană şi în catalană, care în varianta sa catalană fusese răsplătit acum câţiva ani cu „Narcisa de Argint” de Academia Jocurilor Florale din Toulouse. Citise în franceză povestea din micuţa carte pe care o lansasem aici şi încercase apoi şi în limba română, fericită când recunoştea, ghicea sau aproxima un

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 cuvânt. Jeanne Meichelbeck lăsa discretă timp curiozităţii celorlalţi: ne ştiam de mai de mult, de două zile mă bucuram de ospitalitatea ei şi avusesem vreme să stăm de vorbă pe îndelete. Extrem de animat, un mic turn Babel în care, în limbi diferite, toată lumea se înţelegea, cum probabil li se întâmplă oriunde scriitorilor, banchetul literar nu a cunoscut decât vreo două clipe de linişte, de tăcere. Atunci când ploaia, izbucnită în ropote în Thionville de dimineaţă, imediat după ce ne adunasem în Turnul Beffroi, a culminat în fulgere şi tunete năprasnice, urmate de vuietul prelung al pădurii de pe Domeniul Volkrange şi de murmurul legendelor castelului său. Mai pregnant când s-a întrerup curentul electric şi când pe mese cărţile şi manuscrisele au căpătat o luminozitate neaşteptată. Eram la câţiva kilometri de centrala nucleară care aprovizionează Electricitatea Franţei (EDF), întreruperea nu avea cum să dureze, dar nici nu conta de vreme ce continuam să ne vedem graţie cărţilor şi manuscriselor noastre.

La banchetul literar, Michel Baury şi Simone Gabriel, blonda din rândul doi fiind Sylvie Macquet

19

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012

ESEU
Valeriu Remus GIORGIONI Virgil Diaconu: Un SECOL de singurătate*
Am pornit la drum cu acest titlu perifrastic, având pe masă două cărţi de poezie: prima, apărută la o editură mare, este a unui proaspăt înnobelat, şi se caracterizează prin multe pagini albe (şi puţine cuvinte pe pagină, astfel încât dacă era de alt autor ar fi apărut într-un format „de poche”), iar a doua este un regal de poezie, deşi a apărut la o editură mică… Ceva indefinibil mă atrage spre această a doua lectură, deşi cartea cu pricina nu-mi este nici măcar destinată (dedicată), eu nefiind critic, ci numai un cititor capricios de poezie – mă atrage în general ce mi se pare frumos. Iar când un premiu Nobel nu-ţi spune prea multe, simţi nevoia să te pierzi printre arborii de răcoare/singurătate ai unei poezii adevărate. Nu intenţionez să prezint evoluţia poetului Virgil Diaconu sau să adaug referinţelor critice alte formulări savante – pur şi simplu, nu încetez a mă uimi de performanţele acestui autor. Poemul care dă titlul volumului, dar şi alte câteva, între care şi Occident, se constituie într-o ars poetica/politica. De fapt, tot conţinutul volumului este structurat pe două direcţii: poezii scurte şi concentrate şi poeme mai ample, de (mai) largă respiraţie. Citindu-l pe V.D. m-am simţit, cum zice atât de generos şi frumos Ioan Ţepelea, „o clipă mai aproape de literatura lumii”. De marea ei literatură. Armata de vrăbii, gaiţe şi coţofene. Oastea măceşilor înfloriţi Dacă un ochi critic expert decelează în continuum-ul operei „virgiliene” un progres, o schimbare, noi (avantajul amatorului!) descoperim în basmul modern al poemului acelaşi imaginar – aceeaşi mitologie –, care ţine loc de „univers poetic personal”. Ca un homeless de lux, poetul apare peste tot însoţit de norul (armata, falanga) de vrăbii, ca un roi de stele călătoare: „Şi legiunile de vrăbii au dărâmat deja cu trâmbiţele lor/ zidurile Ierihonului. Ierihonul nopţii” (Ceasornicul). Avem apoi simbolismul trandafirului galben şi enigmistica florii de cireş, fragilitatea lujerului de sulfină, - cea cu „gleznele frânte… Şi copacii care „populează” Grădina Domnului, toate acestea însoţite de ecouri din Blaga, Ion Vinea, Ilarie Voronca – cel cu „valizele călătorilor înţesate de fluturi”... Găsesc, în partea cea mai lirică a acestei poezii, o uşoară apropiere de un mare liric bănăţean, şaizecist (prieten cu Nichita şi Adam Puslojic) –
20

Anghel Dumbrăveanu. Aceste elemente fac din V.D. un modernist – dar şi un romantic târziu! –, un „franciscan” pentru care toate fiinţele şi lucrurile sunt surori (Geneza şi Apocalipsa, începutul şi sfârşitul, viaţa şi moartea sunt chiar surori gemene). Fiindcă el prinde (sau face) o breşă promoţională, un slalom fericit printre generaţii (şaptezeci – optzeci). Când debuta V.D., locomotiva generaţiei optzeci încă pufăia pe loc ca un monstru apocaliptic, încercându-şi caii putere pe peronul gării Poetica (sau cel mult până în triaj…). În multe dintre cele mai reuşite poeme ale sale, autorul dă impresia că se joacă de-a Demiurgul: el instituie ordinea în lumea mică a lucrurilor mărunte, iar Dumnezeu ţine frâiele în universul mare. Elementele trupului devin instrumente de cunoaştere a lumii, care „perfecţionează” Creaţia. Uneori, poemele par variante: aceleaşi sintagme / versuri ro(s)tite mereu întru (re)întemeierea lumii. O frenetică agitaţie deambulatorie ţine loc de mişcare sufletească în această lume re-creată: poetul trece strada, aleargă pe străzi hăituit de „făpturi de pe altă lume”, de fantasmele soldaţilor de fier ai acestui veac. Scopul poeziei este de a stopa deşertificarea planetei (în poezia Nisipul muntele sfărâmat invadează pe sub porţi cetatea, cum odinioară vegetaţia nestăvilită din poemul antologic Vine iarba, al lui Ion Gheorghe). Poezia lui V.D. însumează mult fast, gesturi largi, generoase, îmbrăcată cum este în înflorate haine de

SPAŢII CULTURALE
sărbătoare; o gesticulaţie ciclopică, tenebroasă şi tandră însoţeşte fiecare vers, ca „reacţie” lirică menită să dizolve răul: ea distruge întunericul, omoară fiara, taie capul balaurului… Doi cavaleri ai Melancoliei Citindu-l pe Virgil Diaconu simţi nevoia întoarcerii în timp, la cărţile unui coleg de generaţie/inspiraţie – pe nedrept uitatul Dan Verona. La vocabulele intens muzicale din Femeie cu piersică, la feeria politică din Daţi ordin să înflorească magnolia. (Era vremea când şi magnolia trebuia să înflorească la ordin, planificat, fiindcă „tovarăşii primi” se pricepeau să dea ordine mai ceva ca un general de armată. La fel în cazul poetului analizat: nimic nu mişcă fără permis de la noua conducere). La „veioza” trandafirului protector, Poetul aşteaptă mereu să vină cineva, o prezenţă difuză din imperiul Copilăriei: uneori apare „despletita blondă, dimineaţa”; „prinţesa de cartier”, care se poate ivi şi în ipostaza „femeii-copil”, ghidul care-l scoate din labirint: sărutul prinţesei cu ciorchine de cireşe roşii la urechi, însăşi Copilăria. Mai este apoi îmbrăţişarea, care „migrează” din poem în poem (din pag. 24 în 25), devenită principiu vital şi recuperator. Poetul de-atunci, „cel curat şi naiv” – „Omul înghiţit de-un surâs” (remarcăm faptul că iniţialele lui Dan Verona, D.V. – la care ne referim – sunt inversul celor ale lui Virgil Diaconu!) se ridica împotriva „flautului cîntînd pentru bivoli/ A stupidităţii agresive/ a biroului. A benzinei, a dictaturii maşinilor/ A fumului, a bocitoarelor de profesie”. Dan Verona a „întemeiat” Ordinul Cavalerilor Melancoliei – Virgil Diaconu Partidul Florii de Cireş…, e limpede ca lumina zilei că fac parte din aceeaşi stirpe: „Încă puţin şi mistreţii tranziţiei vor urca la tribună./ E vremea lor. A elefanţilor guvernamentali/ şi a vulpilor cu două ieşiri… /…/ E vremea curcilor… E vremea cârtiţelor…, a şobolanilor…” (Din oraşul de fier – Lepre şi sfinţi, de V. Diaconu). Ei au afinităţi evidente, atât în poezia protestatară, cât şi în cea erotică, având „la bază” lectura în cheie proprie a Cântării cântărilor: „Spre ascunsele tale cămări/ Trec zilnic corăbii cu mirodenii”; „Noaptea aurăriile tale/ luminează alte adîncuri/ Multe aş putea să aflu acolo/ dar prea puţine sunt trecătorile/ care mi se dezvăluie” (D.V.). „Lolita cireşelor a luat puterea în regat,/ cum îşi aruncă victorioasă rochia de stele prin noaptea odăii”; „Tu îmi aduci noaptea în pumni./ Nici nu mai ştiu dacă apa cea vie/ am băut-o din Sfânta Scriptură sau din mâinile tale” (V.D.). „Am trecut de o viaţă pe lîngă acest paradis,/ încît cu urechea lipită de vrăjitele trunchiuri/ Auzirăm vocea copilăriei”; „Şiam priceput atunci cît de săraci rămîneam/ Dacă nu ne ieşea în cale femeia cu piersici” (D.V.). Ca în poemul-manifest Daţi ordin să înflorească magnolia, în Fluturii albaştri, Virgil Diaconu denunţă abuzurile,

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012
imixtiunile autorităţilor – de orice fel: „Şi fluturii vor fi liberi să zboare în piaţa cea mare,/ unde primarul îşi împarte minciunile şi sarmalele electorale./ Gardienii îi vor lăsa să zboare în voie şi chiar să apară/ la ştirile de seară…” (Generaţia mea îşi mai aminteşte de profundul mesaj sufletesc din filmul intitulat chiar aşa: Fluturii sunt liberi). „Dintr-o străveche ramură căzând”, poeţii noştri din Ordinul Melancoliei fac parte din rasa rară a cântăreţilor corăbieri ai anticei Elade. … Şi maratonul acesta al paralelismelor ar putea continua, cu un plus de merit pentru Virgil Diaconu, care „persistă” în acea nebunie fastă a Poeziei dintotdeauna, luând în răspăr grupări, mişcări şi curente de strictă actualitate. Cetatea Ciulin Adâncindu-te în lectura cărţii descoperi alte şi alte „motive poetice” şi teme recurente; alte şi alte sugestii-simbol te privesc din spatele paginii albe: Ceasul din Turn (sau turnul cu ceas – turla pe care poetul o poartă pe umeri), întunericul, hârcile, fiara Tristeţe (singurătatea), aşteptarea deznodământului final, prietenul plecat („apus”). În poemul Icar („jefuit de aripi”), poetul ia parte la cina umbrelor, în casa morţii, sau se simte mereu părăsit în propria casă/castel. Alte motive: lespedea pietrei, transmutaţia alchimică (Piatra filosofală) ş.a. Dacă o întreagă generaţie „caragializează” – iată-l pe V.D. sadovenizând. Întâlneşti în poezia sa toată pădurea cu insectele, gâzele şi animalele ei mărunte, „Sora albină”, sora furnică, sturzul şi bufniţa, mierla, privighetoarea şi ciocârlia (exegeţii au remarcat înaintea noastră franciscanismul autorului: G. Grigurcu). Întâlnim într-un poem (Cetatea Ciulin) chiar podul din pânză de păianjen, cel din Călin. File din poveste. Totul clădit pe metaforă! (Ne ferim de metaforă ca dracul de tămâie, dar uităm că metafora a instituit poezia. Metaforă care, în armurile florii, cu zale din gâze luptă în poezia lui V.D. cu monştrii sexismului, minimalismului, mizerabilismului…) În poetica lui V.D., lumina este angajată în luptă deschisă cu întunericul, ca în dualismul zoroastric persan. Ea este conţinutul care conţine: „Ea este dezvelită chiar de trupul ei./ O femeie în care cobori seară de seară./…/ Desigur eu vorbesc/ din îmbrăţişarea trandafirului negru” (Trandafir negru). În ceea ce priveşte sentimentul religios, V. Diaconu nu este dintre aceia care prind muşte cu ceaslovul în orele de religie – el şi-a uitat degetele şi sufletul răsfirate printre paginile de lumină şi miere ale Scripturii: „La început am locuit în floarea de cireş./ Nu am stat prea multă vreme acolo, desigur, / pentru că abia dacă mai aveam loc de gălăgia albinelor / care în fiecare zi citeau cu voce tare Scriptura./ Sfânta Scriptură a florii de cireş” (Perspectivă); „Bătăile inimii: alfabetul neliniştii./ Scriptura care te poartă prin lume./ Necitita
21

SPAŢII CULTURALE
Scriptură! (Golgota); „Şi dacă Domnul nu mi-ar fi legat/ mâinile şi duhul în Sfânta Scriptură” (Electorală). Coleg de cameră cu Dumnezeu, poetul se împărtăşeşte cu Preaînaltul din aceeaşi bucată de pâine, din aceeaşi cană cu vin (simboluri ale euharistiei), dar şi din lumina făcută cuvânt: „Doamne, eşti atât de aproape/ că împart cu tine lumina şi vinul;/ rupem dintr-o singură pâine./ Şi în deşert îţi dau să bei din cana mea cu apă.”(Sufletul). De fapt, poetul îşi pune mai mereu sufletul pe hârtie, adept al Dumnezeirii şi al unei sincerităţi dezarmante: „Dacă vrei, mă poţi citi în clinchetul vrăbiilor./ Dacă vrei, te poţi întâlni cu mine prin cuiburi” (idem); „Copilăria, desigur, mă strigă din cuiburi./ Ea îmi pune aripi; ea mă îmbracă în vrăbii de sus până jos” (Pădurea); „Eu nici nu sunt altceva decât o învălmăşeală/ de gâze şi păsări, de şopârle şi ierburi…” (Insulă). Poetul atacă prozaismul realităţii („noroiul greu al prozei”) cu armele „grele” ale metaforei, de care cei mai mulţi s-au scuturat de mult. „O mie de cărări mă aşteaptă în fiecare dimineaţă la uşă./ Şi eu trebuie să aleg între hora stelelor şi cântecul sturzului,/ între flacăra trandafirului şi sărutul prinţesei. Cum să aleg? (Muntele). În oraşul mai marilor zilei, care „surâd tricolor”, în oraşul „dus la groapă de retorica puterii”, poetul convorbeşte cu sturzul, perceput ca spirit al pădurii/naturii: „Dar de ce îţi spun eu ţie toate astea, sturzule?/ Tocmai ţie, care nici nu ai vreme de cele lumeşti. Care/ ai descoperit cu un ciripit înaintea mea toate cărţile sfinte;/ şi glezna Domnului foşnind printre ierburi.” (Oraşul). „Copilăria era o mare şi secretă familie./ Cot la cot cu sora albină,/ în ceasloavele florilor cugetam faguri” (Familia). „Acuzatul” franciscanism al autorului, cuplat cu un misticism „panTEISTIC, este iarăşi o componentă fundamentală: „ – Să intre! – le strig străjilor,/ şi toate făpturile Domnului îşi află locul în mine;/ în celulele mele. Femei de umbră ţâşnesc printre ierburi,/ lumina trandafirului urcă muntele/ Până şi Domnul se întoarce acasă”; „În fiecare zi o armată de vrăbii îmi deschide fereastra… Dimineaţa, prinţesa aceasta de cartier…,/ prinţesa cu capul plin de vrăbii,/ care mă plesneşte peste ochi cu palmele ei luminoase/ şi mă umple de cântec” (Dimineaţa)… „Da, prin celulele mele curge lumea,/ cu pădure cu tot, cu vrăbii cu tot”… Dar ar însemna să umplem toate paginile cronicii cu astfel de dovezi minunat strunite…, aşa că ne oprim aici. Circul nostru vă prezintă… „Circul nostru vă prezintă” (titlul unui roman contemporan) farsa electorală – aşa ar trebui să se cheme secţiunea „social-politică” a poeziei lui V. Diaconu. Nu scăpăm nicicum de ciuma roşie, ar vrea să zică poetul – cea care ne mănâncă tot sângele din vene, până la ultima globulă (roşie!). Aceste poeme reprezintă în fapt o singură fabulă hohotitoare, dar
22

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012
care hohoteşte când de râs, când de plâns. În poezia Secol, tânărul soldat globalizat se întoarce de pe front (Irak, Iran, Afganistan…) în „haina de lemn a gloriei”, adunând lumea la un parastas tricolor, la care participă lebede de palat, bordeline, hiene propagandistice – ţipari alunecoşi şi lipitori ale tinerei generaţii de patrioţi democraţi, Tânăra Coaliţie… În poem se oficiază „tăierea panglicii în cimitirul politic”, iar Adevărul e mai întâi exilat, apoi îngropat. Sfânta treime a democraturii cade în dizgraţie: „Numai tu ai ales străzile. Numai tu ai ales/ să salvezi această familie căzută în dizgraţie: Adevărul, Revolta, Visul” (tatăl – mama – copilul, am putea spune). Poezia politică a lui V.D. descinde din Satira III eminesciană – după cum se intitula poemul în ediţia Poesii din 1884). Orbiţi de lirismul „excesiv” al poemelor (poetul îmi pune farurile în ochi, iar eu, cititorul devin atunci mica jivină paralizată şi ghemuită-ntre roţi!) riscăm însă să eludăm componenta postmodernă a poemelor lui Virgil; ea rămâne între limitele benefice ale bunului simţ. Dacă uzina de poezie „Adrian Păunescu” (să zicem) fabrica produse de serie – unele chiar reuşite! –, V.D. îşi „forjează” poemele ca pe nişte produse de sticlărie, porţelanuri, orfevrerii şi faianţe în atelierul propriu, vecin cu fabrica de vise a Bunului Dumnezeu: „În fiecare zi o armată de vrăbii îmi deschide fereastra,/ joacă şotronul pe masa mea, printre manuscrise.” (Dimineaţa); „Deşi, cum am fost întotdeauna o scriere cu celule şi nervi,/ un manuscris în întunericul lumii…”(Vizita); „- Să intre! - le strig străjilor mele,/ şi le primesc pe toate în inima mea, în scriptorium…” (Acasă); „Cât despre Dumnezeul pe care-l aştept,/ el este într-o altă poveste: poate în florile de cireş,/ poate în cântecul sturzului” (Singur sub aripi); „Însuşi Domnul a trecut, în răcoarea dimineţii,/ pe la mine. El, care a fost întotdeauna independent/ şi nu s-a amestecat în niciun partid,/ va fi acum de partea florii de cireş” (Electorală). „ – Fiecare cu treburile lui, i-am spus, preocupat să scriu/ cu toate florile de cireş şi cu vrăbiile lumea./ Lumea, acest Laudatio Domini” (Laudatio Domini). Date pe mâinile experţilor (guvizilor) guvernamentali, visele sunt ciuntite şi cenzurate, „date în urmărire generală”: „Visele mele vor fi reciclate./ Din ele, experţii guvernamentali vor obţine/ vise legate la ochi şi cusute la gură” (Reciclarea viselor). Iar pentru că ţara este în criză, nici curcubeul nu mai are voie să dea buzna pe cer cu de la sine putere, „neprogramat şi cu acte în regulă”. Cartierul singurătăţii. Un Tratat de singurătate Odată aduse la zi „vechile (lui) tratate cu vrăbiile”, Poetul (ca şi soldatul…) face un jurământ de fidelitate naturii şi singurătăţii proprii: „Cel mai singur am fost când,/ în faţa mea, a murit un copac.” (Singur). E ţara în care gracila, imponderabila sulfină ţine loc de

SPAŢII CULTURALE
simbol existenţial: „Ştiam că Domnul îngroapă vrăbiile în ramuri/ ca să încolţească la primăvară./ Ştiam că liedul pe care îl cântă sturzul/ este sufletul lui Iov, după ce şi-a pierdut fiii.” (Copilăria, neînvinsa copilărie). „Eşuat pe acest ţărm, printre şobolani şi barbari./ Cineva aruncă trandafirii cu faţa-n ţărână,/ frânge gleznele sulfinei./ Tocmai ale sulfinei/ care de îndrăgostită ce este mi-a citit din versurile ei/ şi m-a ridicat, într-o noapte, la cer…” (Eşuat pe acest ţărm, care consună perfect rezonant cu unele piese din veronianul Zodia măslinului). Sub pielea poemului se simte prea adesea singurătatea alergătorului de cursă lungă: „Singur sub aripi,/ în această insulă unde văd soarele în fiecare zi./…/ Singurii oameni care trec pe aici sunt copacii./…/ Pietrele pe care le-am auzit vorbind între ele/ m-au ţinut treaz toată noaptea.”(Insulă). „Între fotoliu şi pat – pânza de păianjen a singurătăţii. Nici un suflet nu bântuie odaia, nici o vedenie!/…/şi o las cu vedeniile şi cu duhurile ei singură,/ într-o singurătate mai mare ca lumea” (Casa în care am iubit). Un poem se cheamă Tratat de singurătate, un altul După singurătate. Majoritatea exegeţilor observă de altfel singurătatea absolută în care se scaldă poetul, singurătatea ca monedă forte şi destin creator. „Şi guzganii imperiului vor stabili din nou ordinea/ în cartierul singurătăţii, în cartierul florii de cireş” (America); „Nu mai cuprinzi lucrurile, măsori singurătatea./ Între fotoliu şi pat, singurătatea” (Apariţii); „singurătatea încă îşi mai face cu mine de cap/ prin tavernele nopţii” (Absolutul). Repetiţia, în poietica virgiliană are un efect asemănător celui din poezia ritualică evreiască, aşa-zisul paralelism frazeologic, sintetic sau sinonimic (conf. Valeriu Anania, Introducere la Psalmi, în celebra sa ediţie a Septuagintei). Poezia ebraică nu se întemeia pe ceea ce numim noi astăzi prozodie, ci pe un „sistem tonal derutant, imposibil de sesizat prin semne grafice, care se transmitea pe cale oral-auditivă”. Dar pe această cale, regresând, ne îndreptăm tocmai spre izvoarele Poeziei, ale rostirii, când Vocea lua Cuvântul, iar acesta propaga în univers undele Gândirii. Aruncând eu o privire la secţiunea de referinţe critice (şi distrându-mă să văd criticii serioşi cum „se spionează” reciproc, trăgând unul la altul cu coada ochiului), m-am bucurat să văd că ei cad de acord în cele mai multe – şi importante – lucruri: Dacă m-ar întreba cineva, aş fi şi eu de părere că Virgil Diaconu merită un loc mai sus în tabelul elementelor poetice. (Ca mulţi alţi confraţi, am fost confiscat şi eu de acest tur de forţă, de regalul acesta de poezie). …Clasică şi modernă, metafizică şi mundană, apodictică şi gracilă, confesiv-parabolică, poezia aceasta „te ia pe sus”, ca un cosmic (liric) diluviu. Protestatară – deci agitată –, iar pe următoarea pagină calmă, depresurizată, densă, apoi „rarefiată”

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012
(locuitoare a înălţimilor), colocvială, dar şi intens oraculară, directă şi apoi imediat ocolitoare şi ambiguă, patriotică şi antiglobalizantă, poezia lui Virgil Diaconu pare o cronică a stărilor de spirit. Laic şi ascetic în acelaşi timp, făcând „naveta” de la sacru la profan (un „mistic profan”, aşadar), poetul scrie un manual de educaţie politică şi, în acelaşi timp, de politici textuale, care s-ar putea intitula „Anatomia şi fiziologia Balaurului”… Protestatar „cu sânii goi” – vezi cele trei graţii care demonstrează în faţa catedralelor ucrainene şi ruseşti împotriva „ţarului” Putin! –, sexist angelic şi pudic (elogiind „piersica dintre pulpe”, poetului nostru „îi cade la pat o rază…), V.D. este un combatant pe frontul albinelor şi furnicilor care, prin invazia lor pot ucide Fiara; cu armele luminii, cele Scripturale, taie capul Leviatanului. Mişcat de iubirea divină, Agape, de misterul marii Creaţii, poetul se lasă atins şi de fiorul mundan al iubirii terestre. Sechestrat în scriptoriu (autorecluziune), el iese totuşi în stradă, învăluit în faldurile Revoltei. V. Diaconu a „(re)întinerit expresia artistică” a poeziei contemporane – cum se exprimă un critic tânăr – el redescoperă echilibrul simplităţii. Fără să forţeze nota prin expresii neortodoxe, şocante, el lărgeşte şi extrapolează limitele lumii printr-un calm revoluţionar de factură romantică. Din poem se aude răsunând, când o trâmbiţă (glas apocaliptic), când uguitul unei păsări. Actul pritocirii (decantarea vinului bun prin mutare dintr-un vas în altul, transvazarea) nu îi este străin poetului nostru, iar rezultatele sunt surprinzătoare. „Autorul mânuieşte cu dibăcie actul poetic”, spune o exegetă – iar noi răspundem aferim! Mai ales că tinerii – şi mai puţin tineri! – scriitori de azi mânuiesc cu dibăcie (doar) actul sexual şi-l transcriu cu minuţie în pagină, livrându-l drept poezie. Probând un calm al valorilor care nu ţine de temperament (acesta poate fi exploziv, chiar vulcanic), V.D. este în profunzimile sufletului un hipersensibil, poate chiar un timid. Şi se binecunoaşte că, la rigoare, timiditatea poate deveni agresivă. … Nu ştiu, domnilor juraţi, dacă mai ştiţi cum se acordă astăzi un premiu pentru pădure, greieri şi ierburi, pentru vrăbii şi pentru furnici, cinteze, privighetori, mierle şi sturzi – pentru natura întreagă. De fapt, vreau să spun că nimeni nu „m-a pus” să scriu (eu mă şi mobilizez greu când e vorba de critică literară), autorul însuşi nu are habar, nici nu visează că eu robotesc la această oră târzie la un text care îl vizează chiar pe el şi poezia sa. Dar am impresia că acest SECOL ar trebui bine cotat la bursa de valori literare, bine citit/citat şi apreciat. ____________________ * Virgil Diaconu, SECOL, Editura Valman, Râmnicu Sărat, 2011
23

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 înainte de naşterea noastră PROFETUL Un măslin şi-a întins ramurile de-argint peste sclipirea unei mlaştini din pustiu. FAMILIA MEA Cuvintele mele poartă veşminte străine şi grele dar ele nu ne împiedică în fiecare seară să şedem împreună la o singură masă să mâncăm dintr-o singură pâine să bem dintr-un singur pahar de vin să fim luminaţi de una şi aceeaşi lumină de rugăciunile sobre şi sfinte înţelegându-ne între noi fără cuvinte SCRISUL AMURGULUI Subtil şi graţios e scrisul amurgului trist şi răbdător schiţează pe cer amurgind o pasăre-nsingurată, un pom însingurat Nu pot spune cine pe cine în acest rămas bun ne conduce: eu pe amurg sau amurgul pe mine dar ambii scriam mereu una şi aceeaşi veste Poate că de aceea amurgul zăbovind puţin îmi surâde frăţeşte NU ŞTIE NIMENI Nu ştie nimenea ce se ascunde în urma cuvântului cuvintele tac nu ne dezvăluie tainele lor cum este cuvântul „Iubire” care-ţi va spune că ai întâlnit pe toată viaţa Femeia dar la cumpăna vieţii corpul lor fragil trecând pe la Dumnezeu, se va preface în rândunică zburând pe cerul proaspăt din zori

Leons BRIEDIS

CUIBUL Pasărea ce iernează în sângele meu — din ce îşi va face ea cuibul oare? Din speranţe, din amintiri, din insomnie? Din ochii mei deschişi în noaptea târzie? Din stelele ce-mi licăresc la geam de departe? Din zidul subţire ce-i între viaţă şi moarte? Din tâmplele mistuite-n văpăi şi în stele? Dar poate din flăcările vieţii mele, din ele... LOC DE TRAI De copil visam să locuiesc pe inelul Saturnului. De tânăr voiam să locuiesc în metropolă ca în centrul lumii. La maturitate visam să trăiesc pe ţărmul mării în cea mai absolută singurătate Şi doar acum nu mai visez la nimic, căci trăiesc cu toate visele mele în linişte şi pace. VALURI ÎN PUSTIU Valuri suntem în pustiu memoria mărilor moarte ca valul ne zbatem, ca valu-n pustiu fără s-ajungem pe coastă vreodată valuri moarte suntem în pustiu valuri ale mărilor moarte habar n-avem de năpasta ce ne va paşte că ele sunt moarte de mult
24

SPAŢII CULTURALE
NEANTUL Ce-i Neantul? întreabă glasul meu rătăcit între pergamentul bolţii cereşti şi izvorul secat pe care noi ne căznim să-l reanimăm ca pe-o mare în devenire ce ne-ar duce în amintire Plin de revelaţii prea grele şi confesiuni prea amare Neantul încearcă să ducă sufletele noastre sus ca pânza în vânt „Nu, ăsta nu e Neantul”, zise un glas glasului meu rătăcit ci e cea mai trainică temelie a unei împărăţii ce nu s-a-mplinit LUPTĂTORUL ANONIM ŞI UN FLUTURE Nu ştiu dacă el singur mai ţine minte de ce a venit şi ce-a căutat el în aceste meleaguri îndepărtate de ce şi pentru ce a luptat Dar ştiu că toţi şi cei de aici şi cei de acasă de dânsul de mult au uitat Ştiu că nimeni de el nu-şi mai aduce aminte şi doar un fluturaş coboară când şi când pe-armura lui înverzită APĂ STĂTUTĂ În apa stătută mai uşor te îneci ea are puterea cea mare, înspăimântătoare te trage la fund e greu să treci pe alături e greu să nu te laşi ispitit e greu să nu te scufunzi cine-n ea se scufundă: nu te mai poate vedea, auzi şi gândi Cine în ea se scufundă: uită că apa stătută, fără valuri, se revarsă peste maluri

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 ULTIMUL ISUS DIN ASTĂ-TOAMNĂ Cocorul rămas de cârd e ultimul Isus din astă toamnă NOCTURNĂ În fiecare noapte eu strâng şi culeg trandafiri din grădina Edenului pentru tine, Maria, din această grădină a paradisului din care am fost izgonit în fiece noapte pe furiş şi pe furate eu culeg trandafiri pentru tine, Maria eu culeg trei trandafiri de culoarea sângelui meu NOUĂ STELE A TREI CERURI Ca Nouă Stele a Trei Ceruri suntem pe lumea asta Tu şi eu, Maria Ca Trei Sclipiri ce-n zori s-or stinge de sclipire ce trăiesc cât este vie sclipirea ce vor sclipi cât vom sclipi noi ca Nouă Stele a Trei Ceruri pe lumea asta amândoi Tu şi eu, Maria FÂNTÂNA Tu eşti fântâna săpată de Dumnezeu în adâncul azur ca îngerii când vor veni setea din ea să-şi potolească SILOGISMUL SINGURĂTĂŢII Viaţa nicicând nu-ţi explică viaţa nicicând nimic nu-ţi explică nici chiar lucrurile cele mai explicite de parcă s-a născut din adâncuri de singurătate pentru a-ţi adânci singurătăţile tale de parcă singurătatea însăşi este mai veche dintre toate, mai veche chiar decât lumea şi viaţa de parcă ea s-ar fi născut înaintea tuturor lucrurilor. Traducere din letonă de Maria BRIEDIS-MACOVEI
25

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 ISTERIE Vântul îmi sfâşie de pe piept veşmântul de zăpadă, Apărându-se de mine. Albă zăpadă… în lumina lui mângâietoare slăbeşte inima. Aerian e corpul fetei ce trece pe stradă. În jur totul se apără de mine cu o tandreţe nemărginită. În spânzurători trupurile-au înţepenit ca rufele spălate-n ianuarie, Se clatină-n vânt – stindardele impersonalei noastre indiferenţe. În fumul cafenelelor frumoasele respiră aroma de ceai, Propunând de vânzare, ca pentru-ntâia oară, cârpe-petece colorate, Vândute de mult. Gloata fredonează imnul, încântată de petardele propriului desfrâu, Totul în jur se desprinde de mine îndărătnic şi tăcut. Totul în jur se apără de mine, şi ca vântul dement Eu îmi sfâşii de pe piept veşmântul-tristeţe. Primăvara va topi zăpada mângâietoare. ZBOARĂ, FIARA MEA… Zboară, fiara mea. Bunii, străbunii puteau să se-nalţe Pe aripile cuvintelor înaripate, iar tu Te târăşti spre margini, să vorbeşti – De la această înălţime. Aruncă-te în hău. Zboară, fiara mea, Zboară ca piatra, Ca piatra despică Inamicul şi bezna, înflăcărându-te… Pentru alţii scânteiază ca o cometă sălbatică – A dorinţelor… străine – le voi împlini! Zboară, fiara mea. Încă un salt, Înşfacă – neamânat, Ca uliul, străfulgerând spre pradă, Ghearele-n ea să şi-le-n-fi-gă. Înalţă-te, răpitoarea mea, În gheare cu o vrăbiuţă, Sfărâmate i-s oscioarele de necruţarea ta. Tu – piatră eşti, vrăjită definitiv – De dragoste, de moarte – Piatră, Fulgerând în sus. Zboară, fiara mea.

Ghevorg GHILANŢ
(Armenia)

Numele la naştere (1966) – Rudik Ghevorkian. Absolvent al Institutului Politehnic din Erevan şi al Institutului de Literatură „Gorki” din Moscova (2005). Debutul în presă – 1994. Publică în revistele din ţara sa şi din Rusia. A editat volumele de poeme Չխունացող հուշատետր (Jurnal nepieritor, 2003) şi Ճախրի՜ր, իմ գազան (Zboară, fiara mea, 2006). KOMITAS: „TATĂL NOSTRU” * Pulberea eternităţii învăluia astfel: iatacul pustiu era locaş muntean de rugăciune şi chilie subpământeană, şi clopotniţă. Clopotarul şi eu pe culmea Clopotniţei. Şi răsunând ca toate clopotele am prins a pluti cu fumul de tămâie – coral în lumea munteană… Pulberea eternităţii învăluia – acolo, unde-s trâmbiţele heruvimilor: rugă întru iertare în iatacul pustiu pustiu şi sumbru. ______________ *Komitas Vardapet (1869-1935) – compozitor, etnomuzicolog, pedagog şi dirijor de cor armean. Numele la naştere – Soghomon Gevorki Soghomonian, mai apoi cunoscut ca Părintele Komitas.

26

SPAŢII CULTURALE
ŞAH Debutul a fost ireproşabil – cochetare şi atracţie, şi tandru surâs. Iar pe la mijloc de partidă – duritate ne-dură şi un baraj feminin, cu care era o plăcere să dai piept. În consecinţă – capcana cu o mulţime de intrări, dar cu o singură ieşire. Ieşirea e chiar – înfrângerea, MAT. Abandonând armele şi predându-mă, gândeam la o regulă din şah, nefuncţională şi în atare confruntări: aici Nimeni nu propune remiză, însă mulţi, fiind chezăşie, caută Căile prin care să nimerească-n capcană. IUBIRE CENTRIFUGĂ Tânjesc… Nu ştiu după ce, nu ştiu de ce. Când sunt beat criţă – îmi amintesc propriul plâns. Când sunt beat – îmi amintesc de dragostea mea. Şi continui să beau, până mă fac pulbere… După care, aburcându-mi pe umeri povara propriului corp, mă împleticesc spre casă. Şi totuşi ceva îmi lipseşte… Nu ştiu de ce – însă tânjesc. Găsesc ce râvneam, dar îndată-mi revine tânga, deoarece găsind, pierd speranţa de a găsi… şi tot aşa la nesfârşit… Bârfesc zile în şir, îmi arog chip de atoateştiutor Dau sfaturi, îndrum şi… mă iau iar cu băutura… Acesta fiind – precum spuneam – cercul vicios. Şi în miezul a toate – nostalgia… tânga… După Dumnezeu. ISTORIA UNEI MĂRTURII Îngerul Păzitor ia mătura şi tot mătură, mătură, mătură. Jacques Prévert Odată, pe când Jaques era înger Păzitor mi-a înmânat o mătură, făcându-se nevăzut. Şi eu am prins să mătur, să mătur, să mătur Adevărul, fără în-ce-ta-re şi în-do-ia-lă… tot măturam Adevărul şi-l aruncam la ghena de gunoi, să nu-mi împiedice să umblu, să mă lipesc de „ţaţe”,

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 să nu sperie la naştere şi să nu se-ncurce pe sub picioare, când o fi să ne călătorim şi noi în papuci albi… Ghena era descărcată la gunoiştea generală unde umblă boschetarii şi leproşii, cânii de pripas şi alte rămăşiţe. Apoi a venit primăvara: sus, în cer, în toiul unui chefuleţ al îngerilor din neglijenţa oarecui, de la o ţigară lui Jaques i-au luat foc aripile, iată de ce atâta timp nu a mai venit pe la mine controlorul meu, Pavăza mea. Iar eu continui să mătur, să mătur, să mătur fără în-ce-ta-re şi în-do-ia-lă. Iar când veni Jaques, am înţeles neamânat ce fel de înger bicisnic este el, cel care a decis să se facă poet… apoi a scris că noi, cu toţii, ca porcii biblici, nu vedem ce avem sub picioare. Însă mie deja nu-mi păsa (unde mai pui că Jaques de mult timp nu mai e înger). Iar eu continuam să mătur fără în-ce-ta-re şi în-do-ia-lă. Deja nu mai aveam un Înger Păzitor. Şi ce de-a mărgăritare se tăvălesc sub picioare, numai că cine are nevoie de ele aici?... * * *

Pe la ora cinci dimineaţă Corpu-mi devine eteric. Sufletul se materializează, lipindu-se De durerea ce atârnă din tavan. Ţigara fumegă, Precum focul omului primitiv. Domnilor, nu cumva şi eu Vă par un om al peşterii? Ceva mai târziu mă voi transforma şi eu Într-o blană supusă, cumsecade, Păşind nu pe netezişul apei, Ci pe trotuare, torturat de griji. Mă voi îngreţoşa de mine însumi şi voi scuipa În fruntea eu-lui meu cumsecade, Şi pe pereţii blocurilor înalte voi expune în văzul lumii firea mea cenuşie. La lombard îmi voi amaneta inima, Să vă pot cumpăra sufletele vândute la mâna a doua, Spre a vă demonstra zorii, omul primitiv… – În bolnavul oraş-grotă. În româneşte de Leo BUTNARU
27

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012
ce-a fost de risipit nu s-a risipit încă. Acum e până mai sus de frunte, nu mai văd moartea cu ochii, nu mai văd nimic e o cămaşă de forţă, îmi zic, am mai trecut eu prin asta mă las somnului darn nu mă ia, sufocarea-i pe-aproape doar gura o mai pot deschide înghit cenuşa aceea şi stratul ei de deasupra coboară încet în golul din mine ochii încep să zărească nările să se umple de aer ea are gustul a toate, ca şi când pe mine m-aş înghiţi, fericit că văd iarăşi cerul, fericit că pot primi morţii în mine. Rămân acolo până târziu când ultima urnă cade de pe poliţa ei şi-mi striveşte craniul stârnind o panică trecătoare în cohortele fără capăt ale atomilor întorşi la casele lor din războiul stelar. Şirul Furnica mănâncă de la pasăre, pasărea mănâncă de la dihor, dihorul mănâncă de la pisică, pisica mănâncă de la câine, câinele mănâncă de la mine, eu mănânc de la Bunul Dumnezeu. Toţi suntem sătui, toţi avem burţile veşnice. Cei de sub furnică gătesc mâncarea lui Dumnezeu. A doua zi după o ameţeală trecătoare Prost obicei, frate Bucure, acela al morţilor de-a dormi cu ochii deschişi pentru că poate chiar atunci trece pe deasupra un cocostârc sau un pescăruş asuprit de negură, ori o potârniche orfană şi hop cad în sticla adâncă a ochiului, supte de sorbul verde al lumii de-apoi! N-au un răgaz de dumerire, nu pot trimite o sărutare, un ţipăt de rămas bun. Prost obicei şi jalnic! Atunci ce-i de făcut? Într-o seară geroasă stăteam şi scriam aceste rânduri şi deodată s-a repezit la mine o gânganie, m-a lovit peste faţă, a pătruns printr-o gaură a luminii! Am zdrobit-o cu palma de obrazul meu. Mica zburătoare nu era decât o mămăruţă trezită din hibernare, însă acum nu mai conta. Prost obicei şi acesta: să omori tot ce se izbeşte de faţa ta! Atunci ce-i de făcut? Să ne eliberăm de mânie, frate Bucure, pentru că, aşa cum zici tu, „în larg se clatină pânza”!

Marcel MUREŞEANU
Pe cuvinte date Pe masă se află o farfurie în farfurie aşteaptă o scrisoare vine câinele de pe pajişte cu un măr în gură aprinde lampa citeşte scrisoarea dar lunecă şi pantalonii îi ajung într-un copac. Sperietura În Soare, în Soare a căzut o furnică! A căzut o furnică în Soare! Veniţi cu toţii să vedeţi cum se zbate micuţa furnică! Veniţi, veniţi intrarea e liberă! În soare se zbate acum cea de pe urmă furnică! Lenţa La doi ani ea se miorlăia! Ce va face la patru? La patru ani ea se miorlăia! Ce va face la şase? La şase ani ea se miorlăia! Ce va face la opt? La opt ani ea se miorlăia! Ce va face la zece? Acum e bătrână şi pe moarte şi a nimerit într-un an fără soţ. Pendula Cum? Când? Cum? Când? Cum? Când? Când? Cum? Când? Cum? Când? Cum? Cumcând – cumcând! Cumcum – cumcum! Cumcum – cumcum! Cumcând – cumcând! La urmă Sunt slab. Gingăşia cu care Dumnezeu îmi ia viaţa nu mă poate împiedica să urlu! Înzăpezit în cenuşă …până la genunchi, până la gât, până la gură, se varsă peste mine urmele morţilor din Crematoriul Părăsit! Ce-a fost de ars a ars, 28

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012
sunt lacrimi zâmbete chipul tău e invadat de flori de cireş flori de vişin” (lecţii de tango). La trezirea din reveria în care erosul (re-)plăsmuieşte figura feminină, ceea ce aminteşte pe undeva de efectele tarkovskiene din „Solaris”, Adela se transformă în Sânziana! În cea de-a doua parte, contrastele se ascut, o dată cu intrarea în zona motivelor culturii rock. Dintru început sunt evocate knock-out-ul, evitat la limită, masca pliată pe o „siluetă indefinită”, tresăririle generate de „reacţiile adverse ale cărnii”, revolta poeziei faţă de sterpiciunea unei culturi-surogat a consumismului: „burţile de general nu nasc poezie// ci// veghează alte burţi de generali cârpite/ cu soldaţi din alte filme” (track şase: (încearcă)). Se încearcă stări-limită, se traversează lame întinse peste abisuri: „deschide fiecare punct al ochilor tăi/ la fel cum ai culege flori de câmp/ din dinţii unui animal de pradă” (track patru: (apropie-te)). Este evocată nevoia unei terapii ce nu încape în pagini de carte, fie ele şi A4, pentru că starea de boală a umanităţii vine dintr-o înlănţuire a păcatelor şi o îndepărtare de Dumnezeu, ambele ascunse sub straturi de timp. Impresionează grija pentru micile spaţii de final din benzile memoriei, în care domneşte acea linişte îndelung căutată şi preţuită, în care poetul ia pulsul vieţii. În ultima parte a volumului, iedera e tocmai semnul acoperirii traumei profunde, al protejării, prin proliferarea plasmei poetice, a camerei interioare, ascunse, a locului tragic în care s-a întâmplat ceva ce depăşeşte capacitatea minţii umane de a îndura: „ai pierdut la ruletă/ sunetele din camera de tortură/ cineva te-a găsit/ era prea târziu// noroiul acoperise durerea// câtă linişte e aici/ iedera proaspătă mângâie pereţii (…) nu lasă urme inutile pe retină/ se scurge/ peste blocuri mirosind a tămâie” (iederă. memoriei bunicului meu, Vasile Petre). În acest întuneric profund, al durerii nemângâiate, se fac vizibile, după cum vedem, urmele fosforescente ale prezenţei sacrului, în fond, urmele dragostei lui Dumnezeu care acoperă, ca şi cu o iederă de har, rănile de moarte ale umanităţii, salvând totodată viaţa ce pulsează în această carte: „iedera a acoperit paginile acestei cărţi/ nu îi ucide/ nu îi ucide pulsul” (outro doi:). Radu Voinescu evidenţiază în prefaţa volumului suflul „retro-romantic” al rostirii poetice, o anume „duritate de metal” apărând îmblânzită „în faţa frumuseţii lumii şi mai ales atunci când este supusă de forţa irezistibilă a iubirii”. „Nu e nimic trişat sau mimat” în acest volum, scrie Claudiu Komartin, care întrevede în această „biografie sentimentală” procesul de limpezire al unei vocaţii. „Un om de zăpadă învăluit în iederă cu Adela pe post de cap”, scrie Mihai Vakulovski, iar Felix Nicolau întregeşte tabloul referinţelor critice, remarcând „metabolismul” aparte al unei poezii seducătoare, marcată de o ironie „placată cu nostalgie culturală, ba chiar şi cu melancolie”, ronţăind „prezentul şi istoria, fără să acumuleze pic de celulită verbală pe şolduri”. Asistăm, astfel, la un debut remarcabil, ce conturează o voce distinctă în câmpul poeziei actuale.
29

Florin CARAGIU

„Rock în Praga” sau Retrăirile unui om de zăpadă
O excursie la Praga, contemplarea arhitecturii, carnea măcinată de ploaie, căutarea furibundă, vizitarea unei expoziţii Dali, lecturi din Kafka şi paşi de dans se conectează la numele Adela, nod de circulaţie al traseelor imaginare. Personajul principal al volumului „Rock în Praga” (ed. Herg Benet, 2011), semnat de Andrei Zbârnea, aminteşte de „adolescentul miop” eliadesc devenit un Midas inocent care, cu eleganţă şi cu un aer confesiv, preface tot ce atinge în poezie. Un film parţial voalat se derulează înaintea ochilor noştri. Ochelarii neo-romantici, aburiţi de o (auto-)ironie fină, prind bine acolo unde hipermetropia şi timiditatea „nu permit decât presupuneri”, încât masca de inginer cade de pe chipul de poet. Uleiul poveştii e volatil, întrucât desenul ei are puţine puncte fixe, însă erosul „mişcat”, cu nervul unei arte naive, de scurta întâlnire, în care a avut loc un unic dialog despre România şi Macedonia, e unul cu atât mai intens: „pielea ta miroase a bambus a struguri îi văd umbra în felinarele de pe stradă” (only a masochist could love such a narcissist). Un dialog în care convenţia tacită este ca niciunul dintre parteneri să nu vorbească despre ceea ce îi este familiar. Iubita este recreată din frânturi de amintiri precum o altă Galateea, în jurul căreia închipuirea gravitează. În acest context, e de la sine înţeles că Adela capătă trăsături arhetipale, cu reverberaţii ce împletesc nostalgia paradisului cu presimţirea unei golgote: „te vedeam în toate turnurile cu orologiu erai o matrioşcă desfăcându-te încet la contactul cu oasele criptată între coastele mele frânte” (kafka). Chipul necunoscutei încă mai sclipeşte în cristalele timpului evaporat, abia vizibil, potenţând melosul elegiac al stingerii unei lumini: „nici nu mai ştii să dansezi nu demult dădeai lecţii de tango unor autişti/ mi-ai intonat un marş funebru poate un requiem ceva din tine s-a stins nu mai

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012
evoluţia, surescitarea, fărădelegea, metamorfoza, contemplarea, răzgândirea, tămăduirea şi toate cele 21 de stări prin care „sporadic(ul) amator de simboluri” şi de “suveniruri” ne poartă, „reînălţând fâlfâirea înaripată”. Dând „supravieţuirii prioritate”, poetul care a scris despre „haos şi despre trecutul / unei iubiri ce s-a desprimăvărat alergând, / strămutată în amintire“ pendulează, nu doar în cel de-al doilea ciclu, Între real şi fantastic, trăind când „teama de vestejire şi uscare”, când vraja încăierării caprifoiului cu mimozele, când alunecând pe „pojghiţa dintre viaţă şi moarte“. Aflat nu de puţine ori la „graniţa dintre istorie şi isterie“, poetul îngrijorat că sentimentele mor dă frâu liber închipuirii şi ne demonstrează, discret, că mai există câte ceva de care să se mire, că „rătăcirea şi zbuciumul / din zborul unei păsări printr-un metrou“ te poate înfiora la fel ca şi „murmurul vântului rătăcit pe uliţă”, ceea ce-l îndrituie să aducă „laudă faptului demiurgic, divers“, să se bucure şi să se întristeze „iubind“, dar şi să se transforme într-un apărător al naturii, bodogănind pe lângă un „abis cu răgălii“ şi militând pentru ocrotirea unui „habitat prielnic spre dăinuire“. Aceste veritabile „excursii spre dezmărginiri creatoare“ ne confirmă că avem în faţă un „excentric sedus de privelişti terestre“, un „sporadic colecţionar de imprudenţe“ orientat spre „travaliu şi compoziţie“, încă sedus de „ţara de ofilire“ şi de spiritual rugăciunii ca „antidot al abrutizării“. Poate şi de aceea, exersând arta de a „supravieţui melancolic“, poetul se simte mult mai în largul său în tiparele versului clasic, în care găseşte lesne „seve şi infuzii“ originale, ce-l transformă instantaneu într-un „menestrel cu solfegii nostalgice“, capabil să armonizeze cuvântul din „foşnet şi din cântec“ şi să vrăjească iubitorul de poezie prin aceste Retrostihuri într-o interpretare nostalgică, dintre care alegem spre exemplificare chiar poezia ce deschide ciclul: Frecventând cenacluri până şi zevzecii, / simt că a luat-o razna, poezia, / unde simptomatic se foiesc culbecii / şi se ofileşte-n vers melancolia. // Când avem prilejul de-a ne reîntoarce / către retrostihuri preţuind sculptura, / amintind de muze, erenii şi parce, /să-ncercăm cu rima şi înfloritura, // O revigorare a răstălmăcirii, / captivaţi de râvna de-a găsi ostrovul, / unde ca-n pictură dându-i har privirii, / combinând nuanţe se obţine movul. (Combinând nuanţe se creează movul). Sclipitorul joc de cuvinte din aceste ultime poeme probează că Emil Ariton e un artisan al compoziţiei, muzicalitatea şi forţa de sugestie a versurilor provocând la fiecare pas o „încăierare de vârtejuri“ ce te conduce spre vârful piscului, semn că „îmblânzitorul şi detectivul poet“ a ars rapid etapele, îndreptându-se cu paşi siguri spre un „mai mistic rafinament al discursului“ şi spre poezia adevărată.

Cornel GALBEN

Fanteziile răstălmăcitorului
La doi ani de la debutul editorial, cel care tocmai făcuse un Transplant de sinceritate (Editura Crigarux, Piatra Neamţ, 2007) revine în atenţia cititorilor, de data aceasta cu recomandarea criticului Petre Isachi. În tiparele acestuia, Emil Ariton e afiliat gândirii poetice barbiene, urmele de ermetism pe care le identifică, asociate cu intuiţia matematică derivată din profesia de bază a autorului, conducându-l la concluzia că poetul spion, cum singur se caracterizase, e dionisiac prin viziune şi apolinic prin formă şi temperament poetic. Fără a-l contrazice, înţelegând oarecum altfel „tăinuirea, confuzia, / drama şi calea stâncoasă a vieţii“, nemţeanul de azi (n. 28 martie 1949, în Bucşeşti, judeţul Bacău) se vede mai degrabă un „intrus şi scrib născocind baliverne“, convertit din cititor de versete în recuperator de poeme. Eschivându-se să „dezrădăcinez(e) amăgirea / şi să divulge(e) păcăliţilor / o erezie cu aparenţă de elocvenţă“, el continuă traiectoria pe care s-a înscris la debut, confruntând şi în Răstălmăciri, fantezii, retrostihuri (Editura Timpul, Iaşi, 2009) „neliniştea / cu înscenări şi capricii şi reverie, / printr-un tumult de obsesii“, şi, aidoma unui „caligraf de inscripţii”, îşi ordonează gândurile şi trăirile tot în trei cicluri, grupându-şi poemele tematic şi uşurându-ne astfel calea spre „arca imaginaţiei”, izvoditoare de poveste şi „născătoare de elegii“. Primul dintre ele – Răstălmăciri – se deschide cu o răstălmăcire a artei poetice, în care născocitorul de baliverne se mişcă printre „maeştrii ce se căznesc să atingă / culmile, serpentinele artei“, prefăcându-se că scotoceşte “insolite / mâzgălituri, / necondamnat de justiţia literară” şi îndemnându-ne să-i parodiem farsele, răstălmăcind la rându-ne iluzia, peregrinarea,
30

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 jur, înglobând tot oraşul Kyotō, Vechiul oraş imperial, grădinile din jurul acestuia, aşezările rurale cu peisajul lor paradiziac, din apropiere şi revenind, de fiecare dată, de unde s-a plecat. Culoarea locală şi temporală, contribuind esenţial la construcţia monografică a operei, se aşterne minuţios, prin descrierea oraşului şi prin toponimele care abundă în text: Magazinul de stofe pentru chimonouri al lui Sata se află în cartierul Nakagyō; Chieko a ieşit din prăvălie, ducând un coş mare de cumpărături pe braţ. Mergea la magazinul Yubahan din cartierul Fuyamachi, traversând bulevardul Oike, dar s-a oprit o vreme pe stradă să admire cerul de deasupra muntelui Eizan până spre muntele Kitayama, care părea cuprins de flăcări. La fel, naratorul oferă o sumedenie de imagini de interioare, prin care se construieşte spaţiul în care se desfăşoară viaţa acestei lumi exotice fascinante prin ezoterismul care se bănuieşte la orice pas. De pildă, în casa familiei Sata, sub birou şi sub perna zabuton, pe care stătea Takichirō se întindea un covor de preţ, adus din străinătate. Iar în jurul lui Takichirō era o perdea de pânză valoroasă din sud; Odaia de la etaj, a cărei fereastră zăbrelită dădea în faţa casei, avea tavanul jos şi era simplă, servind drept dormitor angajaţilor. Se trecea acolo din coridorul de lângă grădina interioară. Şi din magazin puteai urca în ea. Uneori îi găzduiau acolo pe clienţii însemnaţi (...) ... camera de oaspeţi se continua din magazin până în spate şi pe ambele părţi erau îngrămădite rafturi pentru stofe (...). Tot anul, pe jos rămânea aşternută o rogojină de palmier. În partea din spate a acestui etaj, tavanul era înalt şi se aflau acolo două camere de şase tātāmi, care reprezentau camera de zi a familiei şi dormitoarele; Chieko s-a ridicat, a străbătut magazinul şi a coborât în coridorul fără pardoseală. La început, acesta fusese îngust şi străbătuse casa de la un capăt la celălalt. Iar lângă peretele din partea opusă magazinului se afla o vatră veche şi tot aici era şi bucătăria de vară. Acum, bineînţeles, nu se mai folosea vatra. În spatele ei era o sobă cu gaze cu mai multe ochiuri, iar podeaua era pardosită cu scândură (...). Totuşi vatra veche nu fusese dărâmată (...). Acest lucru se datora probabil credinţei (...) în zeul focului sau al vetrei, Okudo-san. Un talisman şintoist aşezat în spatele vetrei apăra împotriva incendiilor, iar pe poliţă erau înşirate păpuşi de cârpă reprezentându-l pe zeul Hotei cel burtos, cel care aduce noroc în căminele oamenilor. Până se adunau şapte păpuşi, în fiecare an, în prima zi a zodiei calului, se mergea la sanctuarul Inari din Fushimi şi se cumpăra una nouă. Dacă între timp murea cineva din casă, se aruncau toate păpuşile strânse până atunci şi se lua totul de la început până se făceau iarăşi şapte păpuşi. De o atenţie de excepţie se bucură însă descrierea vestimentaţiei tradiţionale, în special a chimonourilor şi a obi-urilor, dar şi a hainelor de
31

CARTEA STRĂINĂ
Mioara BAHNA

Paradisul chimonourilor – Yasunari Kawabata: Vechiul oraş imperial
Apreciat drept capodopera lui Yasunari Kawabata, primul nipon laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1968), romanul Vechiul oraş imperial [Koto] – Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, în traducerea Ancăi Focşeneanu – se distinge de la început printr-un rafinament al imaginilor, comparabil cu acela din artele plastice japoneze. În planul scriiturii, rafinamentul induce un lirism care învăluie întreaga carte, deloc spectaculoasă la nivelul acţiunii desfăşurate pe două planuri, unul urmărind-o pe Chieko, fiica unui artist, artizan, Takichirō Sata, stăpânul unui magazin de stofe tradiţionale şi, totodată, cel care concepe, prin îndelungi osmoze de imagini şi sentimente, modele de ţesături, obi-uri sau chimonouri, axul vieţii lumii tradiţonale de aici (Takichirō, chiar şi când era acasă, stătea să lucreze şi câte o jumătate de zi, la biroul pe care-l pusese în camera de oaspeţi, lângă ultima fereastră ce dădea spre grădina interioară cu felinarul creştin. În cele două scrinuri învechite de lemn preţios din spatele biroului erau puse mostre de stofe cu modele clasice chinezeşti şi japoneze. Iar etajera de lângă scrinuri era plină cu cataloage de ţesături din diferite ţări), iar pe celălalt plan, lumea niponă de după Al Doilea Război Mondial. Romanul, de un pitoresc debordant, e construit monografic, imaginile dezvoltându-se concentric, de la casa familiei Sata, cuprinzând apoi străzile din

SPAŢII CULTURALE
lucru: Chimonoul de vară yukata era încins cu un obi roşu îngust”: „Fata avea prinse la spate cu panglica tasuki mânecile lungi ca nişte cilindri, de culoare indigo. Purta pantaloni de lucru, şorţ, apărători pentru palme şi în plus o basma tenugui pe cap. Şorţul era petrecut până în spate şi, lateral, pe coapse, avea două crăpături. Doar obi-ul subţire se ivea roşiatic de sub pantaloni. Şi celelalte fete erau îmbrăcate în acelaşi fel. Era un port de la ţară, care semăna cu cel al fetelor din satele Ohara şi Shirakawa, dar nu era portul fetelor care merg să vândă produse la oraş, ci doar hainele de muncă ale celor care lucrează la munte. Arătau aidoma tuturor femeilor care lucrează la munte sau la câmp în Japonia. Deşi acţiunea se desfăşoară într-o perioadă de convulsii, în plan mondial, scriitorul nu face decât sporadic aluzie la acestea şi la influenţele occidentale tot mai pregnante pretutindeni, preocuparea lui majoră fiind sublinierea conservatorismului definitoriu al acestei lumi, carei conferă o aură ezoterică. Impresia de ansamblu este că lumea niponă, aşa cum o surprinde Yasunari Kawabata trăieşte totul la modul ritualic, indiferent că e vorba de temple, case particulare sau cartiere ale plăcerilor locuite de gheişe. Se aminteşte, aşadar, de un număr incalculabil de ritualuri, la care oamenii iau parte nu neobosiţi, ci cu o prospeţime şi cu un entuziasm ca şi când fiecare dintre acestea ar fi primul şi ultimul din viaţa fiecăruia: Shichidomairi, cele legate de sărbătoarea Gion, de Sărbătoarea nalbelor, de culesul ceaiului verde etc. Şi tot ritualic se petrec apropierile de natură: vizitarea cireşilor înfloriţi, a arborilor de camfor, a arţarilor, a cedrilor din Kitayama etc., toate acestea fiind puncte de reper ale unei lumi care dă o atenţie deosebită spiritului, căutând cu obstinaţie armonia, echilibrul în linie, culoare, nuanţă, cu un calm imperturbabil, calculând totul, fiind organic direcţionată spre perfecţiune. Atât naratorul, cât şi lumea pe care o investighează în paginile cărţii vibrează la frumos, indiferent unde s-ar localiza acesta, în frunzişul copacilor, în mireasma frunzelor, în frăgezimea unui obraz, într-o ţesătură, într-un desen. Descrierile abundente din text transmit, de aceea, voluptatea trăită în consonanţă cu personajele: Lăsând la o parte Shigakuinrikyū, zăvoiaele de pini de la palatul imperial Gojō sau copacii din grădina întinsă de la templul Kodera, şirurile de sălcii plângătoare din Kiyamachi şi de pe malul râului Takase-gawa şi cele de la Gojō şi Horikawa sunt cele care atrag imediat privirile turiştilor, fiind chiar în centrul oraşului. Sunt într-adevăr sălcii plângătoare. Crengile verzi atârnă mai să atingă pământul şi sunt atât de blânde în aplecarea lor. Acelaşi lucru se poate spune despre pinii roşii de la
32

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 Kitayama, ale căror crengi se întind domol, întâlnindu-se în cercuri line. Scriitorul surprinde permanent apetenţa japonezului legat de tradiţie pentru armonie, căutând s-o transfere pe cea din natură în artă şi apoi să o instaureze ca autoritate supremă în relaţia sa cu lumea, permiţându-i astfel să traducă în limbaj omenesc „sentimentele” naturii. De pildă, o fată, adresându-i-se lui Chieko, remarcă: Chimonoul ăsta în culori obişnuite îţi scoate şi mai mult în relief frumuseţea, prin contrast cu verdele crud, iar Chieko, la rândul ei, e preocupată de mireasma înăbuşitoare a frunzelor sau exclamă: Of, chiar şi cireşii roşii plângători de la templul Heian au momentele lor de singurătate şi sunt copleşiţi de puterea unui astfel de sentiment. Pe de altă parte, scuturarea florilor e percepută ca elegantă, în timp ce cireşii cu flori mari sau bătute din Omuro înfloresc târziu pentru nişte pomi care cresc în oraş şi păreau un ecou al înfloririi cireşilor în vechea capitală. De altfel, cireşul este un laitmotiv al vieţii de aici: Cel mai minunat lucru din grădina sanctuarului este micul zăvoi de cireşi plângători de un roşu închis, care dă un farmec aparte parcului. Cu siguranţă nimic nu întruchipează mai bine venirea primăverii în Kyotō decât înflorirea cireşilor; La intrarea în coridorul din partea de vest, revărsările de flori de cireşi plângători de un roşu aprins te făceau să simţi primăvara până în adâncul inimii. Asta e adevărata primăvară. Copacii sunt plini de flori roşii, bătute, până în vârful crengilor lor subţiri care atârnă spre pământ şi te fac să te gândeşti că o ploaie de flori a căzut peste ramuri, nu că pomii au dat naştere florilor; Printre crengile încărcate de flori roşii bătute, de partea cealaltă a iazului, se zăreau munţi înveşmântaţi în frunzişul crud. Mai mult, având o sensibilitate exacerbată, niponii lui Kawabata găsesc de multe ori necesar să intervină – paradoxal – pentru a corecta natura, stimulându-i apropierea de perfecţiune, aşa cum şi-o reprezintă ei: Pe malul râului Kiyotaki, se îngrămădeau unii într-alţii munţi abrupţi. Privirilor li se înfăţişa într-adevăr o pădurice minunată de cedri. Îţi dădeai seama dintr-o privire că oamenii au pus inimă să-i facă pe toţi să crească drepţi şi falnici. Acest simţ excepţional al armoniei şi al proporţiilor îi face, deci, să reacţioneze atât la frumos, cât şi atunci când constată o abatere de la perfecţiune. De pildă, când la Grădina Botanică, în jurul fântânii arteziene, înfloresc lalelele, Shige, mama lui Chieko, exclamă: Vai ce peisaj nepotrivit cu oraşul Kyotō! Nu-i de mirare că americanii şi-au construit casele aici... Iar tatăl, Takichirō, pornind de la aceeaşi imagine, insinuează chiar că arta e adeseori superioară naturii, chiar dacă pleacă de la aceasta: Eu n-am ochi pentru lalelele astea şi nu sunt pe

SPAŢII CULTURALE
gustul meu chimonourile şi brâurile cu model de lalele, dar dacă le-ar picta un pictor bun, lalele ar deveni desigur un tablou cu viaţă veşnică. Uneori însă mişcarea e şi invers, dinspre natură spre om: întrebată de mama sa de ce-i place să meargă în satul Kitayamasugi, Chieko îi răspunde: Pentru că mă gândesc ce minunat ar fi dacă şi sufletele oamenilor ar fi aşa de drepte precum sunt frumoşii cedri de acolo. Totodată, autocaracterizându-se, în acelaşi context, ea adaugă: Eu nu am puterea arţarului... Sunt mai degrabă cum sunt viorelele care cresc în scorburile lui. Romanul e construit simetric: primul capitol e intitulat Flori de primăvară, iar ultimul – Flori de iarnă şi fiecare dintre celelalte capitole are câte un titlu cu încărcătură lirică incontestabilă: Templul de maici şi zăbrelele, Oraşul chimonourilor, Cedrii de pe muntele Kitayama, Sărbătoarea Gion, Culorile toamnei, Verdele pinilor, „Surori în toamnă târzie. În privinţa personajelor, acestea, atât cele individuale, cât şi personajul colectiv, lumea din Kyotō, sunt hipercontemplative. Spre exemplu, în incipitul romanului, Chieko priveşte două tufe de viorele care înfloresc de câţiva ani primăvara pe trunchiul unui arţar bătrân şi, ca şi alţi japonezi, creşte greieri în vase speciale, pentru a se bucura de cântecul lor. În acest context, personajul îşi aminteşte de o poveste veche din China, Universul din Vas. Cele două imagini, ca şi aluzia livrescă, pot fi considerate prologul romanului şi, în acelaşi timp, construcţii în abis – mise en abîme, forme de oglindire a textului în el însuşi sau de auto-reflectare, prin care se anticipează povestea celor două surori, gemene, despărţite devreme de părinţii lor, din motive care pot fi doar presupuse – sărăcia, superstiţia potrivit căreia gemenii aduc ghinion – , din moment ce aceştia mor prematur, luând cu ei pentru totdeauna acest secret. Pe de altă parte, imaginile din incipit pot fi descifrate ca metafore ale vieţii artificiale construite de această lume care-şi zideşte continuu în jur – sau măcar îl consolidează – un paravan de frumuseţe, perpetuând comori artistice străvechi. Prin urmare, la nivelul acţiunii, se prezintă povestea acestei fete, Chieko, caracterizată pe întregul parcurs al cărţii exclusiv prin trăsături pozitive (frumuseţe, delicateţe, gingăşie, sensibilitate, inteligenţă, rafinament etc.), care ştie de la părinţii ei o istorie, a cărei ambiguitate îşi dă seama că e întreţinută în mod conştient de aceştia, cu privire la originea ei: ar fi fost găsită, furată de ei sau abandonată de propriii părinţi la uşa magazinului lor. Deşi aceste lucruri îi creează un

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 oarecare disconfort sufletesc, fata pare a se împăca în oarecare măsură cu situaţia, punând mai presus de propriile trăiri pe cele ale tatălui adoptiv care trece printr-o perioadă de regres în planul afacerilor şi se confruntă în acelaşi timp cu o criză la nivelul inspiraţiei, suprapusă peste criza unei îmbătrâniri premature, lucru care-l determină să se retragă temporar la o mănăstire unde fiica îl vizitează şi-i aduce spre a se inspira albume de artă cu picturi ale lui Paul Klee, Matisse, Chagal. Într-o excursie – obişnuită, de altfel – cu o prietenă în Kitayamasugi, aceasta remarcă în treacăt o fată care-i seamănă perfect lui Chieko. În cadrul ceremonialurilor legate, apoi, de sărbătoarea Gion, aceasta o întâlneşte pe fata din sat de la care află că sunt gemene. Cum totul e discret în manifestările celor de aici, pe Naeko, sora lui Chiecko, o întâlneşte Hideo, un tânăr artizan, ţesător de obiuri, care o confundă cu sora ei, pe care o iubea şi cu care ar fi urmat să se căsătorească, şi-i vorbeşte, convins că se adresează celeilalte, promiţăndu-i să-i ţeasă un nou obi. Urmarea e că tânărul se căsătoreşte cu aceasta, iar pe Chieko destinul o îndreaptă spre un alt tânăr, priceput în afacerile pe care le desfăşoară de generaţii familia ei. Aşadar, nimic spectaculos. În legătură cu romanul lui Yasunari Kawabati, Ioana Pârvulescu observă că spre deosebire de Murakami, atipic şi complet occidentalizat, Kawabata oferă tot ceea ce ai aştepta de la un romancier cu specific oriental: fineţea de stampă a scriiturii, farmecul discreţiei într-o lume infuzată de nostalgie din cauza disoluţiei inevitabile a ceea ce era odată tradiţional în Japonia, în special ceremoniile sacre la vechile sanctuare şi materialele textile unicat ţesute manual din care se confecţionau inconfundabilele kimonouri, simţul estetic extrem de dezvoltat ce pare a curge în venele personajelor la fel de natural precum sângele. În concluzie, romanul lui Kawabata este reconfortant, prin impresia de stabilitate şi de armonie pe care o generează acest popor curat la propriu şi la figurat. Frescă a unei lumi care îşi doreşte cu fervoare să oprească trecerea timpului sau măcar să înveşnicească valorile perpetuate din generaţie în generaţie şi care au permis metamorfozarea unui pământ sărac într-o oază edenică, romanul lui Yasunari Kawabata este, aşadar, asemenea universului pe care-l aduce în faţa cititorului, opera unui artizan, atent la orice detaliu, pentru ca armonia asociată cu discreţia în tot şi toate, cărora le e imn, să nu fie în niciun chip lezată.

33

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012

Aurel GANEA

Româna care doare
După câteva luni de trăit în Franţa, ca student întârziat, mă săturasem. De francezi, cu orgoliul lor cocoşesc, de civilizaţia lor ţâfnoasă şi exclusivistă. Eu veneam din lumea a treia, „du tiers monde”. Colegii mei francezi mi-o reproşau cu emfază, de parcă aş fost şi eu vinovat că România rămăsese o ţară subdezvoltată, că veniseră bolşevicii peste noi. Sau poate eram vinovat şi eu, cine ştie?… Cam la o lună de la venire îi învăţasem. Se credeau buricul Pământului. Nimeni nu mai era în lume ca ei. Într-adevăr, Franţa era şi este ţara parfumurilor, a modei, a vinurilor, a gastronomiei. Sunt cei mai mari exportatori de vin din lume. Îşi băteau joc de tot şi de toate. „Se moquer de tout˝ ar fi trebuit să fie demult imnul naţional al Franţei. Să înlocuiască mult prea belicoasa ”La Marseillaise”. Au cel mai sângeros imn din lume. ”Ca un sânge necurat/Să ude brazdele noastre”. Ţinta bancurilor erau francofonii din statele vecine, dar şi cei din Canada. La fel îi priveau şi pe vecini, pe spanioli, pe italieni… Nu mai era nimeni ca ei. Făceam parte dintr-o grupă de 17 francezi, 9 băieţi şi 8 fete (pardon, femei), un american, un francofon din Quebec, un neamţ francofil şi un evreu american, originar, prin părinţi, din Polonia. Şi, bineînţeles, eu, singurul din Est, de care-şi băteau joc de câte ori aveau ocazia. De mine şi de canadian. De neamţ nu se atingeau, civilizaţia nemţilor fiind cu mult peste a lor, iar de american nici atât. Terminaseră câte o facultate, dar nu-şi găsiseră de lucru. Încercau acum cu
34

exportul de vinuri. Colegele mele erau urâte. Franţuzoaicele neaoşe sunt urâte, sunt fie prea slabe, ca scândura, fie prea grase, imense. Şi cam slobode la gură. Mie îmi plac femeile zdravene, nu grase. Îmi plac femeile grele, nu cele uşoare. Erau multe femei frumoase în Franţa, însă corcituri sau străine. Franţuzoaica - franţuzoaică se îmbracă şleampăt, dar cu tot ce este la modă. E o dambla socială. Eu nu aveam nici cămaşă Pierre Cardin, nici cravată Nina Ricci. Eram, pentru ei, în afara timpului. Eram un nimeni, un „out law”. Câte şicane a trebuit să suport şi pentru asta? Examenele - multe şi grele. Eram obligat să le iau pe toate, altfel trebuia să-mi plătesc bursa. Învăţasem şi mai aveam de învăţat tot felul de minunăţii. Ce-aţi zice de un curs despre modul de a te îmbrăca, de a te comporta în cazul unei negocieri, dacă cereai sau ofereai? Sau despre un curs privind metodele de a te scuza atunci când întârzii la o întâlnire de afaceri? La ore profesorii mai mult trăncăneau. Se ajungea mai întotdeauna la subiectul lor predilect - supremaţia franceză, ingratitudinea mondială. La sfârşitul cursului primeam o listă xeroxată cu bibliografia. Cărţile nu puteau fi găsite la biblioteca pe care o avea Centrul, nici la bibliotecile din oraş, din când în când mai găseai câte una la librăriile oraşului, dar erau scumpe, mult prea scumpe pentru buzunarul meu, şi aşa cam găurit, fiindcă eram şi sunt Vărsător. Făcusem câteva luni dresură olfactivă. Primeam fiecare câte o valiză mare, tip diplomat, în care se găseau zeci de flacoane etichetate, cu diverse mirosuri. Trebuia să mirosim pe rând fiecare flacon şi să memorăm mirosul. Urma apoi testul. Acelaşi gen de valiză, dar cu flacoane fără etichete. Din 10 flacoane trebuia să recunoşti cel puţin 7. Altfel aveai nota 10. La ei notarea se face de la 1 la 20 şi echivalentul 5-ului nostru este de obicei nota 12. Oricum, fiecare instituţie de învăţământ îşi alegea pragul minim de acceptare. Mă dresaseră ca pe un câine. Şi mă bombardau cu o cacofonie de mirosuri de parfum, de deodorant, de gel sau şampon. Fiecare francez vrea să aibă mirosul lui specific, să se deosebească de ceilalţi. Dacă ar fi fost posibili şi-ar fi comandat fiecare câte un parfum personalizat, dar ar fi fost

SPAŢII CULTURALE
prea scump sau poate imposibil ca tehnică. Închipuiţi-vă 60 de milioane de mirosuri!… Târfele din Place Pigalle şi de pe St. Denis (unde se mutaseră destul de multe dintre „activiste”, fiindcă dincolo era inflaţie), foloseau invariabil acelaşi parfum: „Givenchy Sensual”. Nici o franţuzoaică ne-producătoare nu şi-ar fi dat cu asemenea parfum, fiindcă ar fi fost taxată imediat drept „pute”. Îmi plăcea şi îmi place franceza fiindcă datorită ei am putut să scap de influenţa ideologiei comuniste. Citind cât mai mult. Asta cred eu. Avusesem profesoară de franceză, dar şi de română şi engleză, pe Ligia Giurescu, nepoata celebrului istoric. Era prietenă cu mama. Făcuse Sorbona, Oxford, apoi Universitatea din Bucureşti. Nu mai ştiu câţi ani aveam când am pronunţat primul cuvânt în franceză. Limba franceză este minunată, de o flexibilitate rară. Este limba diplomaţiei şi a prozei. „Păcat că e vorbită de francezi” - o spun chiar ei. Nu se poate întâlnire de societate fără să nu se spună o vorbă de duh, să nu se inventeze sintagme noi. M-a năucit „la gauche caviar”. Este o limbă care evoluează rapid. Adoptă din mers orice cuvânt, îl franţuzeşte. Degeaba se chinuie o felie zdravănă de Academie să înlocuiască „week-end” cu „finsemaine” sau „fast food” cu „restau-vite”. Ei, căpoşi, folosesc tot termenii americani oricât de mult ar pruteanuriza Academia Franceză. Când ne-am întâlnit prima dată mi-au acordat atenţie un sfert de oră. Vorbeşti corect franceza, cu accent, dar vorbeşti ca ”mamie”, ca bunica. Nu se mai spune ”chambre”, se spune ”pièce”. ”Chambre” a rămas ”odaie”. ”Apartament cu trei odăi” sună ca naiba! Apoi m-au uitat. Îşi mai aduceau aminte de mine atunci când nu mai aveau pe cine să şicaneze. Ca să mă apăr le spuneam că au o limbă ”homo” şi le dădeam exemple: ”le chat /le matou”, ”le brebis / le bélier”… Pisica şi motanul, oaia şi berbecul sunt de acelaşi gen - masculin. Mai scăpam şi cu literatura, şi chiar destul de repede, fiindcă ei nu citeau decât Boris Vian sau San Antonio, cu limbajul lui de cazarmă. Dicţionarele noastre de franceză sunt învechite. Au surprins limba de acum câteva zeci de ani. Mi-am cumpărat dintr-un „supermarché” un

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012

”Petit Robert de poche”, un cărţoi gros, de format mic. L-am citit ca pe un roman, să-mi aduc franceza la zi. O adusesem. Veneam dintr-o limbă pudică. A lor nici gând. „Pisser, cul, merde” erau cuvinte uzuale. Mi-am dat stomacul peste cap vreo două luni până m-am obişnuit cu celebrul lor „crachoir” de la orele de specializare în degustări, când vinul gustat (dar nu înghiţit) anterior trebuia scuipat în acea ustensilă oribilă, aşezată pe masă la mare cinste, câte una pentru 2-3 persoane. Dar eu mă săturasem. De francezi, de franceză, de tot. Terminasem şi bromovalul, şi rezerva mea de bromură de potasiu pe care o foloseam la poze. Săraca mama, mi-o trimisese prin D.H.L. Cam din a doua lună începusem să gândesc în franceză. Nu se mai putea, oboseam prea mult. Învăţasem atâtea tâmpenii! Luam informaţia din franceză, mi-o traduceam în română, o sintetizam în română, o traduceam apoi în franceză şi o puneam la păstrat, să fie pentru examene. Dar nu credeam că aş fi putut deveni prizonierul, încarceratul limbii franceze. Mi-era dor de limba română. Un dor ca o durere surdă care îţi seca sufletul. Cele două familii de români din oraş mă evitau, nu răspundeau la telefon - le era teamă să nu le cer poate ceva. Mai vorbeam din când în când în ţară, dar era prea scump. Îmi recitam în gând câte ceva în româneşte. Îmi adusesem câteva zeci de reviste „Rebus”, le terminasem, făcusem până şi careurile de definiţii. În fine, mai citeam şi Biblia. Găsisem nişte „Ganea” în cartea de telefon a Dijonului. Aiurea, nu erau români, ci francezi. În latina vulgară „ganea” însemna „cârciumă”. La începutul anilor ’90 în Franţa nu se putea prinde vreun post românesc, de radio sau TV. Eram singur şi singurătatea mă durea mai mult decât ironiile politicoase, dar crude, ale francezilor. Vineri după-amiaza rămâneam singur în căminul Centrului de formare profesională. Francezii plecau acasă. Veneau abia duminică seara. Era o după-amiază pe la mijlocul lui februarie. Voiam să-mi iau week-end de la limba franceză. Nu mai puteam să învăţ. Eram obosit. Aveam şi eu voie să gândesc în română măcar în week-end. Aici copacii înfloreau mai devreme decât la noi. La Beaune era primăvară, pe la noi poate ningea
35

SPAŢII CULTURALE
sau bătea viscolul. Am privit afară. În faţa ferestrei înflorise un migdal, se îmbrăcase tot în alb ca o mireasă, era ca un rai. Orgolios pentru frumuseţea lui, ca toţi francezii. În fond era şi el un francez. Ştiam cum îl cheamă în franceză – „amandier”, ştiam şi în engleză – „almond tree”. Hai să trec la română. Dar, stupefacţie, nu-mi mai aminteam cuvântul românesc!… Mi-am spus la început că este un lapsus. Nu trebuia să mă mai gândesc la el. Hai să citesc vreun verset - două din Biblie, poate îmi revin. A trecut un sfert de oră. M-am dus din nou la fereastră şi m-am uitat din nou la el. Nemernicul, ce frumos era! Dar uite că eu nu-i mai ştiam numele în româneşte… Şi atunci a început panica, frica. Puteam să iau un dicţionar francez-român şi să-l aflu imediat. Aş fi putut să-l iau pe cel român-francez, să-l răsfoiesc până găseam cuvântul. M-am înfuriat. Am aruncat dicţionarele pe fereastră. Şi aşa erau proaste. Nu se poate, dobitocule, ţi-ai uitat limba! M-am aşezat în pat şi am început să-mi spun în gând cuvintele cu litera „a”. Poate, poate voi da peste el. Degeaba. Mi-am spus apoi cuvintele cu „b”, am luat apoi câteva litere la întâmplare. Nu, nu-mi uitasem limba. Doar acel cuvânt… M-am uitat din nou la pomul înflorit ca o minune. Semăna cu piersicul, numai că avea florile albe. Iar eu nu puteam să găsesc cuvântul. A început să mă doară sufletul. Au început chinurile. Cum să nu ştiu eu cum se cheamă nemernicul acela în româneşte? Ce mă fac mai departe dacă voi începe să-mi uit cuvintele, unul câte unul? Plecasem din limba română ca să pot învăţa aici toate trăsnăile şi să-mi iau o diplomă care poate nu mi-ar fi servit la nimic. Bursă ţi-a trebuit? Am început să plâng, de ciudă, de furie, de neputinţă. M-am înjurat. M-am dus la oglindă să văd dacă sunt normal. Da, eram, dar fizic. Din oglindă mă privea un Ganea speriat, răvăşit. M-am gândit să mă rog la Dumnezeu să-mi spună cuvântul. Nu, cum să mă rog la Dumnezeu să-mi spună un cuvânt din limba mea? În creier mi se repetau cu o viteză ameţitoare „amandier” şi „almond tree”. Nu le mai suportam, le uram. Cum să fiu eu izgonit din patria mea, limba română, de un cuvânt? M-am gândit apoi s-o iau prin învăluire. Cum se cheamă fructul acela care seamănă cu piersica
36

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012

şi căruia i se mănâncă doar sâmburele? Bineînţeles, răspunsul a venit imediat: „amande”, „almond”. Şi-atât. Nici vorbă de cuvânt în româneşte! Pomul îmi devenise parcă duşman, rău şi urât. Am coborât să mă plimb, să iau aer, poate, cine ştie, îmi voi aduce aminte. Prin grădinile vilelor cochete erau aceiaşi pomi înfloriţi, într-o simfonie de alb care-mi ucidea sufletul. M-am întors spre seară, ca să nu-l mai văd. M-am întins din nou în pat şi am început să-mi aduc aminte unde mai văzusem asemenea pomi la mine acasă, în România. Da, la Pietroasele, chiar şi la mine în oraş. Dar cum se chemau, Doamne? Aveam în cameră vreo douăzeci-treizeci de sticle de vin. Trebuia să fac duminică fişele de degustare. M-am repezit şi am luat o sticlă de „Nuits-Saint-Georges” de 5 ani, un vin roşu de Bourgogne, scump şi cu o personalitate puternică. Cred că n-aş fi putut să beau singur dacă nu m-aş fi gândit că poate mă îmbăt şi, când mă voi trezi îmi voi aduce aminte. L-am băut aproape pe nerăsuflate. Nu s-a întâmplat nimic. Am pus ochii pe un „Saint-Emilion” mai vechi, de peste 10 ani, tot roşu. Poate cu acesta mă-mbăt. N-am mai avut timp să desfac sticla. Mi s-a făcut rău, m-am dus repede în toaletă să scap de ce aveam în stomac. Ceva se revoltase în mine, neştiut. Mă durea sufletul, mă durea şi corpul. Stomacul începuse să-şi facă de cap. Am încercat să dorm. M-am zvârcolit toată noaptea. A doua zi dimineaţa tot nu mi-am adus aminte. Am coborât să-i dau telefon mamei, s-o întreb ce mai face, să mă-ntrebe ce mai fac. „Monsieur l’amandier” mă privea sfidător. Avea şi de ce. Am introdus cartela în telefon. ”Sărut-mâinile, mamă, ce mai faci? Nu-ţi face grijă, am destulă mâncare, sunt sănătos. Aici a venit primăvara, e cald, şi, mamă, ştii, au înflorit aşa de frumos migdalii!” Venisem acasă, în limba română.

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012
nu trebuia să construiesc un alt turn babilon din metafore pentru a-ţi arăta cât de deştept sunt am aşteptat cuminte ca picăturile de ploaie să culeagă cuvintele din vânt mi-am întins palma pe linia vieţii a apărut o floodă o iubire care m-a făcut mai Om decât sfânt prefer să rămân toiagul tău Doamne pe care să-ţi sprijini sufletul şi să mă doară dragostea ta decât să mă dărâme cuvinte de dragul cuvintelor pentru că-n lumea asta chioară nu tot ce zboară se numeşte înger

Ionuţ CARAGEA

Duhul serverelor
atunci când oamenii nu vor avea loc pentru amintiri în cutia neagră a prezentului lor atunci când vor construi peste cimitire parcuri de distracţie aerodromuri şi blocuri zgârie-nori atunci când hard-disk-urile vor rula cu milioane de întrebări pe secundă despre cum să ne îmbogăţim mai repede atunci când sufletul celor morţi va bântui prin căsuţele de e-mail sau prin serverele umanităţii ca un curent de aer ce scade temperatura inimilor înlocuite de procesoare super-multi-core atunci când venele vor deveni magistrale de date sau bulevarde pentru roboţii creaţi de dumnezeul nanotehnologiei atunci când creierul se va desfăta în vise pozitronice şi cei slabi vor obţine ceea ce vor prin implanturi mind-control şi legături cibernetice de lungă durată atunci eu poetul fosila civilizaţiei voi scrie şi-i voi aduce aproape pe cei care-mi lipsesc atât de mult familia mea prietenii mei cei mai buni îngerul meu cu forme de femeie

M-am născut pe Google
m-am născut pe Google am deschis ochii şi am privit printr-o fereastră către cealaltă lume căreia probabil trebuia să-i spun Mamă am atins-o cu degetele mele pătrate şi mi-a fost teamă… din păcate să nu o rănesc şi să nu mă rănească cuvintele mele aveau nevoie de atingere pământească degeaba ne ţinem de mâini nu vom avea niciodată priză la public, ci doar la curent ştim amândoi că adevărata mană cerească este un abonament mai demult am primit mesaj de la Dumnezeu îmi spunea că va veni o zi în care va exista o singură biserică universală credinţa, da, credinţa va fi o stare de euforie declanşată de o perpetuă mişcare spre nihilism m-am născut pe o pagină de istorie care nu va fi niciodată scrisă, cu certitudine va rămâne o întâmplare în spaţiul infinit dintre două secunde mărginit de milioane de pixeli am murit pe Google înconjurat de miliarde de ferestre deschise pur şi simplu din greşeală sau poate nu ştiai că Dumnezeu este orb

Download
Doamne am primit mesaj de la tine în timp ce mă spovedeam pe hârtie s-a înfiripat un link între cer şi pământ prin care mă hrăneam prin care te downloadam poezie am învăţat să iau totul de la început primul cuvânt a fost amintire

37

SPAŢII CULTURALE Disconnect
şi dacă pică serverul mai sunt poet? şi dacă pică brusc internetul în toată lumea cine va mai auzi de mine? mi-ar plăcea să se dea o lege prin care să se interzică poezia în locurile publice să te duci în locurile special amenajate cu un creion şi o foaie de hârtie să scrii numai pentru tine ca şi când poezia ta ar fi un inel de logodnă sau o promisiune de iubire mi-am rănit sufletul pe hârtie într-o baltă de cuvinte tu îi spui clişeu deşeu sau pur şi simplu vorbărie în timp ce poezia este o trecere de pietoni între viaţă şi moarte sau un mistreţ fugărit de alice într-o pădure virgină ceea ce scriu nu-i o simplă îndeletnicire ci o dedicaţie pentru Dumnezeu care uneori îţi pune palma pe frunte femeie chiar dacă viaţa înseamnă un spital în care oamenii te tratează cu pastile de sictir în timp ce moartea inventariază suflete dacă ar pica internetul aş merge cu picioarele goale prin ţărână să simt trupul rece al înaintaşilor mei sau m-aş tunde zero să nu-şi dea nimeni seama cât de frumos ninge aş renunţa la această vorbărie şi ţi-aş trage un şut acolo unde te doare cel mai tare să-ţi arăt cât de mult te iubesc m-am născut pe Google toată lumea ştie şi tot caut, tot caut locul în care să mă spovedesc 38

nr. 19 / noiembrie - decembrie 2011

Prăpastia dintre Backspace şi Enter
inflaţie de sentimente inflaţie de oameni inflaţie de îngeri inflaţie de dumnezei inflaţie de inflaţie şi ce mai rămâne dacă nu cuvântul de care tragem cu dinţii lingou de 24 carate cuvântul pe care-l întoarcem pe toate părţile ca pe un nou-născut învăţându-l să vorbească să meargă să iubească pentru ca să moară odată cu prima şi întâia prezicere tu eşti cuvântul purtat pe buze cuvântul purtat pe aripi de vânt cuvântul pe valuri cuvântul pe urmele trecerii trecerii trecerii trecerii... s-au scris atât de multe despre multe şi toate la un loc multe sunt puţine toate sunt una şi singura despărţire ca o absurditate pusă cu ştreangul la gât spune adevărul neadevărule spune cu cine te-ai culcat de fiecare dată când te căutam prin speluncile imaginaţiei inflaţie de viaţă inflaţie de moarte inflaţie de frumuseţe inflaţie de speranţe inflaţie de destine inflaţie de tehnologie zilnic privesc prăpastia dintre Backspace şi Enter inflaţie de cer inflaţie de păsări cu o singură aripă inflaţie de roţi cu o singură spiţă inflaţie de tânguiri luminoase inflaţie de toate lucrurile purtând numele marii inflaţii

Cealaltă faţă a depresiei
a obosit iubirea gâfâie sub cearşafuri orgasmul rece al singurătăţii am obosit să mai dorm nopţi trase la indigo între secunde totul e mort tăcerea-i captivă într-o apnee a obosit sângele să curgă din toc numai inima-i neobosită sclavul distanţei dintre noi bate pasul pe loc oglinda are un surâs dobitoc câteodată dincolo privesc cealaltă faţă a depresiei mă duc să mă joc solitaire

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012
politic al terorii, al bestialităţii şi acest lucru reiese cel mai clar din cartea Adrianei Georgescu. Titlul este adus în prezent şi este pus în legătură cu evenimentele din 1989 şi apoi cele imediat următoare din Piaţa Universităţii din anii 1991-1992 tot de către Monica Lovinescu, fiindcă în Prefaţa celei de-a doua ediţii ea recunoştea că acolo, în piaţă se afla şi Adriana Georgescu, cu spiritul (la acel moment ea locuia dincolo de Canalul Mânecii), ca „un simbol al îndârjirii cu care studenţii şi tinerii în general înfruntaseră după război ocupaţia sovietică”, răsturnarea de situaţie (plecarea comuniştilor de la putere şi instaurarea unui regim cu adevărat liber şi democrat) ducând acum pe un drum nou: „Acum totul depinde de noi. În principiu, la început nu mai are de ce să fie sfârşitul.”, nota Monica Lovinescu în martie, 1991, la Paris. În romanul de tip confesiv al Adrianei Georgescu, compus din trei părţi, acţiunea este delimitată în timp şi spaţiu: ne aflăm în Bucureştiul ocupat de nemţi, când eroina-narator ne introduce brusc în atmosfera anului 1943, captându-ne atenţia tocmai prin acest titlu ce conţine în sine doi termeni opuşi, aparţinând timpului - începutul şi sfârşitul, alfa şi omega, viaţa şi moartea, partea întâi purtând titlul omonim al cărţii: „La început a fost sfârşitul”. Memoria autoarei se opreşte exclusiv la acel moment important care i-a marcat destinul, şi nu în bine: „În iulie 1943, un mic incident aparent fără importanţă, mi-a decis totuşi întreaga viaţă. (…) Prin urmare, …în iulie 1943, chiar în ziua examenului de licenţă, a început totul. Trebuie să fi fost într-o vineri…”. La cei 23 de ani ai săi, Adriana Georgescu tocmai îşi luase licenţa în Drept, voia să facă sport de performanţă (volei şi tenis de masă), era critic cinematografic la ziarul „Universul literar” şi infirmieră la un spital militar din Bucureşti, unde în zorii zilei este anunţată de un coleg de redacţie că este urmărită de poliţie (scrisese o cronică nefavorabilă unui film nemţesc, de aceea putea să ajungă chiar la Gestapo). Acesta este momentul intrării ei în clandestinitate, fiindcă va locui la Câmpulung într-o casă conspirativă, sub o altă înfăţişare („am devenit brunetă”), având acte false. Grupul de prieteni care o protejează împrăştie manifeste şi eroina participă activ la această acţiune, pe când frontul se apropie din ce în ce mai mult, iar Bucureştiul este bombardat zilnic de aviaţia anglo-americană. Cel de-al doilea război mondial este în plină desfăşurare şi regăsim la această tânără dorinţa de a-şi apăra ţara, libertatea, lucru specific tuturor congenerilor săi, pentru că iubirea de ţară, patriotismul nu înseamnă neapărat să faci politică sau să faci parte dintr-un partid politic, ci doar să aperi integritatea ţării, să te manifeşti împotriva războiului, a ororilor de orice fel: „Găseam că filmele naziste, cu lozincile, cuvintele de ordine, ferocitatea lor rasială, sunt odioase, şi o spusesem. Asta era tot.” (p. 18).
39

Camelia Manuela SAVA

Adriana Georgescu: „La început a fost sfârşitul”; Viaţa ca un roman
Uneori, destinul ce ne-a fost hărăzit este unul plin de suferinţe, de fapte surprinzătoare ce stau la limita miraculosului, de evenimente importante la care eşti doar martor sau iei parte în mod activ, de aceea eul devine în aceste condiţii erou/eroină ca într-un roman, operă de ficţiune, în care se mişcă oameni vii care au existat într-adevăr şi, în locul memoriilor fluviu, care sunt scrise la persoana întâi, apar opere ce stau la limita inimaginabilului sinonim cu o întâmplare reală. Este cazul memoriilor Adrianei Georgescu, adunate sub titlul simbolic „La început a fost sfârşitul”, care este un roman al „aventurii” sale în lumea carcerală; publicată la Hachette, în 1951, în franceză (traducerea îi aparţine Monicăi Lovinescu sub pseudonimul Claude Pascal din motive de siguranţă), cartea va fi tipărită şi în limba română, în 1992, la Editura Humanitas, a doua ediţie apărând în 1999 cu ajutorul Fundaţiei Culturale Memoria. Autoarea a preferat o formă mult mai directă de a ajunge la sufletul nostru şi anume a scris o mărturie, mărturia despre suferinţa proprie, despre experienţa încarcerării sale într-un regim draconic, nefast pentru întregul popor român. Oximoronul din titlu este motivat într-o oarecare măsură chiar de Monica Lovinescu: el se explică prin faptele istorice înseşi – sfârşitul monarhiei în România (cu libertăţile sale) în perioada de agonie 1945-1947 a echivalat cu începutul regimului comunist, instaurat cu ajutorul rusesc şi bazat pe suferinţele, pe vărsarea de sânge a tuturor celor care s-au opus din răsputeri. Sfârşitul elitei interbelice, lichidarea oamenilor mai valoroşi, dispariţia lor, fie ei personalităţi politice, intelectuali, artişti, întreprinzători a dus la schimbarea regimului democratic, apărând în schimb un regim

SPAŢII CULTURALE
Răspunsul la admiraţia băieţilor din grupul lor pentru ea, la preţuirea lor este franc şi foarte modest: „Sandu şi băieţii mă consideră un element politic preţios «pentru mâine». Ştiu că se înşeală, dar degeaba încerc să-i conving. Ştiu că am oroare de război, de coşmarul acesta în care ne zbatem toţi.” (p. 18). Armistiţiul din 23 august 1944 îi găseşte în aceeaşi casă conspirativă, bucuria lor este maximă, dar vor trece prin alte „aventuri” până se vor putea întoarce în capitală; intrarea ruşilor în ţară nu are nimic demn, ci este „un soi de invazie de sălbatici care nu seamănă câtuşi de puţin cu armata aliată şi prietenă promisă de comunicatele de la radio”, zvonul care circulă despre ei este unul grotesco-hilar: se zice că „ruşii «ar viola» trei feluri de «obiecte»: ceasurile, femeile şi automobilele”. Fetele, Adriana şi Coca (o evreică) sunt transportate la ţară, la o bătrână, care le ascunde în groapa cu gheaţă ca să nu fie găsite de „hoardele” ruseşti, acolo vor rămâne până dimineaţă când sunt scoase de Sandu şi de bătrâna binefăcătoare. Primele cuvinte în rusă pe care le aud sunt „davai” (repetat obsesiv, înseamnă „dă”) şi „papirosî” (adică „ţigară”). Se pot bucura de plecarea la Bucureşti abia după două zile de tremurat, frigul din gheţărie nu le priise celor două tinere. Bucureştiul, devenit un oraş cenuşiu şi trist, nu mai are firescul de altădată, Adriana nu-şi găseşte colegii, nu-şi regăseşte liniştea şi nimic nu va mai fi la fel de acum încolo, oricât de mult încearcă eroina să-şi pună ordine în gânduri: „Este absolut necesar să înţeleg ce se petrece în jurul meu. M-am săturat să tot fiu purtată de evenimente ca o frunză de vânt. Actuala dramă a vieţii mele mi se pare absurdă; trebuie să îmi pun ordine în bietul meu cap care parcă-mi plesneşte”. Destinul, se pare, abia acum începe să-şi arate colţii şi drama adevărată poate să înceapă. Momentul regăsirii de sine coincide cu revenirea acasă, în Bucureşti, cu regăsirea propriei locuinţe, cu revenirea la vechea identitate, dar nimic nu se mai poate înnoda: la ziar nu găseşte pe nimeni, însă îl întâlneşte pe cel care o anunţase să fugă şi tot el o va prezenta în redacţia ziarului „Viitorul”, condus de Mihai Fărcăşanu, preşedinte al Tineretului Liberal, astfel intră în partid şi Adriana. Primul incident pe care îl are eroina cu „tovarăşii” este pe stradă când se ciocneşte de un grup de agitatori, aceasta îi apostrofează referindu-se la steagurile pe care le afişează grupul, ei o iau pe sus, ameninţând-o cu tribunalul rusesc şi, deşi este eliberată de poliţie, fanaticii comunişti o numesc în continuare fascistă şi o ameninţă cu moartea. Noua „zodie” în care intră şi sub auspiciile căreia îşi va desfăşura activitatea tânăra ziaristă pare să fie de bun augur: redactează ştiri de la Ministerul de Interne, pledează la tribunal şi are ocazia să plece corespondent în Moldova cu o delegaţie ministerială ca să informeze ziarul despre situaţia dezastruoasă din ţară (îl înfruntă chiar pe Emil Bodnăraş, care era în delegaţie şi intră în polemică cu o tovarăşă, Ana Toma). Această călătorie va fi o rampă de lansare, la întoarcere va fi primită de
40

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012
colegi cu aplauze şi, ceea ce este mai important, va obţine un interviu cu primul-ministru, generalul Rădescu (care luase locul lui Sănătescu pe 6 decembrie 1944); de la această audienţă va deveni şefa de cabinet a lui Rădescu, considerată fiind „un element energic”. Aşa are posibilitatea să intre în contact cu toate personalităţile politice ale vremii: Petru Groza, Teohari Georgescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Gheorghiu-Dej, o vede chiar pe Ana Pauker la o recepţie, cu ambasadori şi trimişi din diferite ţări. Evenimentele se precipită şi în februarie 1945 Moscova îl atacă pe Rădescu, cere înlocuirea lui, în 23-24 februarie lucrurile iau o întorsătură negativă pentru general şi cabinetul său: în provincie prefecturile sunt atacate, Piaţa Palatului este ocupată de camioane cu manifestanţi pro-comunişti, chiar biroul generalului este mitraliat şi în urma acestor conflicte şi a discursului anti-comunist de la radio, Rădescu („neloial faţă de Uniunea Sovietică şi călăul poporului”) va demisiona, urmând ca pe 6 martie 1945 să se instaleze deja guvernul Petru Groza. Arestarea Adrianei va avea loc ceva mai târziu, în vară, pe 29 iulie, când ieşea din casa generalului Rădescu, a cărei avocată era. Este ridicată direct din stradă, încercarea ei de a fugi cu bicicleta este zadarnică; este acuzată de terorism (are totuşi viclenia de a arunca în wc ceea ce ascundea în coc), bătută cu sălbăticie, băgată la carceră, anchetată de însuşi temutul Nicolski (aşa cum află mai târziu); scuipată, umilită, dată cu capul de pereţi, violată şi drogată. Torturile, condiţiile de detenţie nu diferă de a celorlalţi mărturisitori ai experienţei carcerale: salopeta jegoasă, mâncarea –un cocoloş de mămăligă şi o cană de apă. Timpul se comprimă, senzaţiile sunt din ce în ce mai ciudate: „Am impresia că mi se umflă capul, repede, repede ca un balon în timp ce picioarele se întind. Şi dinţii, dinţii se lungesc. Deschid gura. Din fiecare dinte creşte o scândură pe care se plimbă nişte bărbaţi cu cizme. Aud paşii lor în interior. Mi-e sete.” Toate eforturile anchetatorilor se îndreaptă într-o singură direcţie: să o facă să declare că are legătură cu principalii lideri politici ai opoziţiei – Maniu, Vintilă Brătianu, Mircea Ioaniţiu, Mihai Fărcăşanu şi să-i compromită pe toţi, de aceea partea a doua a cărţii se intitulează cu ghilimelele de rigoare „Subsemnata, declar…”. Răspunsul ei este invariabil acelaşi: „N-am nimic de scris. Nu ştiu.”, cu toate bătăile, şantajul, ameninţarea cu Siberia. Are loc un simulacru de proces într-un lot mai mare, este apărată de însuşi Istrate Micescu, profesor în Drept, şi se aşteaptă să vină la proces chiar Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu, lucru care nu se întâmplă. Până la pronunţarea sentinţei, Adriana este mutată în Penitenciarul de femei Ilfov (până atunci fusese ţinută în beciurile de la Interne sau de la Securitate), cu hoaţele, criminalele, prostituatele. Universul sordid carceral ar fi fost invidiat şi de Tudor Arghezi, pentru că aici, „tovarăşele” de celulă au un limbaj colorat,

SPAŢII CULTURALE
sunt obişnuite cu regimul detenţiei: îşi îndeplinesc cu regularitate corvoadele ca dusul hârdăului, măturatul celulei, dar se şi încaieră, se despăduchează unele pe altele, dansează dezbrăcate. Sunt ţigănci, mahalagioaice sau ţărănci, sunt grupate în bande, îi dau sfaturi cum să se comporte la proces: să leşine, să plângă, să se dea cu capul de bancă, o ţigancă îi dă o buruiană descântată ca să îl influenţeze pe judecător. Înainte de pronunţarea sentinţei, Nicolski o ameninţă din nou, dar Adriana are tăria să ceară în timpul procesului să fie examinată medical, arătând braţul tumefiat şi acuzând Securitatea de tratament inuman; după proces va fi dusă la Văcăreşti, primind o pedeapsă de 4 ani. Întoarsă printre hoaţe, coşmarul continuă, starea de sănătate se degradează, are febră, delirează, abia după două săptămâni poate fi văzută de un medic şi apoi operată la şoldul drept, fiind în pragul septicemiei. Este îngrijită de o bătrână, Dida, zisă şi Şobolanca. Aici, în salon, femeile mor (cele bătrâne) sau nasc şi apoi mor (cele tinere). Primeşte o vizită: Ella Negruzzi, avocată, şi o ziaristă americană; îi sunt trimise ţigări, ziare (bineînţeles, fraudulos), încurajări anonime; trece Crăciunul, apoi Anul Nou; în urma deselor leşinuri este transferată la spital: „Sunt atât de bolnavă încât mă simt dincolo de viaţă”. În aprilie 1947 este graţiată de rege, însă libertatea nu o mai bucură, instalându-se deja angoasa: „Nu găsesc în mine nici o explozie, nici strigăte de bucurie. Nu găsesc aproape nimic, decât această frică de oraşul care mă aşteaptă afară, de acest oraş şi de această viaţă cu care nu mai sunt obişnuită.” Graţierea îi aduce posibilitatea de a se plimba cât mai mult fiindcă rămâne cu obsesia zidurilor şi aceea de a întâlni fiinţe omeneşti. Suspectându-se de tifos, se internează în spital, este tratată cu penicilină de medicul şef pe care îl cunoştea, dar se produce o a doua arestare, deoarece asistentul medicului îi propusese să fugă din ţară clandestin cu un avion pus la dispoziţia opoziţiei motivul este de data aceasta omiterea de denunţ. Calvarul se reia prin anchetele în beciul prefecturii, se încearcă drogarea ei, dar reuşeşte să-i păcălească pe anchetatori, nemâncând decât pâine timp de două săptămâni. Acelaşi tipic se reia: este lovită, ţinută ore în şir în picioare, îşi pierde cunoştinţa, dar nu semnează nimic, până când într-o noapte este invitată la plimbare, scoasă afară pe stradă şi nu ajunge la N.K.V.D. aşa cum credea, ci la prietenii săi care puseseră la cale evadarea sa. Urmează de aici încolo activitatea clandestină, peregrinările ei dintr-o casă în alta, mereu ascunzându-se, deghizându-se, cu acte false, o frică ancestrală punând definitiv stăpânire pe sufletul ei, instalându-se nevroza. Trăieşte cea mai grea perioadă a vieţii sale, ca o fiară hăituită, cum singură admite, partea a treia a cărţii poartă un titlul semnificativ pentru această perioadă zbuciumată a existenţei sale, fiind o parolă cu care să fie recunoscută în casele conspirative unde se ascunde: „Niciodată trandafirii nu au fost atât de albaştri”. Când crede că poate să părăsească ţara pe un

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012
vapor către Constantinopol, o veste cutremurătoare soseşte: regele Mihai este obligat să abdice în decembrie 1947 şi astfel speranţele ei se năruiesc în totalitate. Trebuie să continue periplul prin alte domicilii, asupra sa planând umbra morţii în permanenţă; finalul este epuizant, adresele la care se mai pot ascunde se împuţinează, oraşul în care a trăit îi devine străin şi ostil, coşmarurile se intensifică; chipurile ce i s-au impregnat în memorie îi apar ca nişte fantome: de la Varvara şi Vera (rusoaice), apoi Ţiganca (şefa de bandă), Milica (prostituată) şi Giovanna (italiancă) până la humanoidul Nicolski (”omul-şobolan”) - „toate feţele vin spre mine şi poartă urme de sânge negricios”, pe când Şobolanca „vrea să-mi dea foc la păr cu o ţigară care capătă aspect de torţă.” Se gândeşte la sinucidere, dar destinul i-a pregătit altă surpriză când Ştefan, unul dintre „îngerii săi păzitori” o trece graniţa clandestin ajungând la Viena în august 1948. Drumul acesta este simbolic, el duce spre libertate şi are o caracteristică aparte: aparţine numai iniţiaţilor şi aşa va rămâne pentru totdeauna, pentru că totul este istorie: „ Drumurile care duc la trecerile clandestine de frontieră sunt făcute dintr-un nămol şi un pământ special pe care numai iniţiaţii le pot cunoaşte şi înţelege. Da, restul nu mai are istorie.” Romanul Adrianei Georgescu prezintă evenimente, fapte, întâmplări ce au loc pe parcursul a cinci ani, 1943-1948, dar sunt cei mai pregnanţi ca însemnătate, ei fac parte atât din viaţa zbuciumată, încercată de suferinţe a Adrianei Georgescu, dar şi din destinul poporului român care a cunoscut în acea epocă o întorsătură istorică primordială. În plin avânt al tinereţii, eroina cărţii îşi pune în slujba adevărului, onoarei, libertăţii, patriotismului, toate forţele sale, acţionând pe diferite paliere: ca ziarist, ca avocat, ca prieten loial. Toate evenimentele la care este martoră, toate suferinţele prin care trece ca pe o Golgotă sunt înregistrate aici, în aceste rânduri, cu fidelitate. Nu uită nimic şi pe nimeni. Prietenii îi sunt aproape, duşmanii sunt pe urmele sale. Ca într-o regie a unui film cutremurător, acţiunea capătă un ritm trepidant. Ca scriitoare, Adriana Georgescu ştie să dozeze intensitatea, suspansul, incredibilul devenit credibil, atribuind fiecăruia un rol important în povestea vieţii sale. Aşa capătă contur chipul anchetatorilor, în special al lui Nicolski, „omul-şobolan”, al judecătorilor, al gardienilor, al soldaţilor care o însoţesc de la închisoare la tribunal şi invers; nu sunt uitaţi nici cei care o adăpostesc, mereu alţii, tineri sau bătrâni, singuri sau izolaţi, unele familii cu copii, riscând pentru ea. Un rol major îl joacă prietenii care o ocrotesc, o ajută,o îngrijesc, o ascund: Marc, Victor, Ştefan, Mira, Horia (sunt bineînţeles nume fictive), dar şi personalităţile politice cu care eroina vine în contact îşi joacă rolul lor atât în istorie, cât şi în acest microroman: generalul Rădescu, avocatul Istrate Micescu, Regele Mihai (în plan secund), pe de o parte, Petru Groza, Teohari
41

SPAŢII CULTURALE
Georgescu, Gheorghiu-Dej sau Lucreţiu Pătrăşcanu, pe de altă parte. Bolgia în care este aruncată eroina conţine o „faună” umană demnă de opera lui Dante Alighieri sau Tudor Arghezi. Astfel, femeile sunt tinere sau bătrâne, hoaţe, prostituate sau criminale. Prima cu care este închisă este gravidă: Iulişca, o unguroaică, numărul „54” (numărul „55” fiind Adriana) -„o faţă rotundă, tânără. Pete roşii pe pomeţi”. În a doua celulă, cele două rusoaice, mamă şi fiică sunt desprinse parcă din azilul de nebuni sau din infernul lui Dostoievski: bătrâna, bolnavă de epilepsie, are crize tot mai dese, ţipă, îi curg balele, tremură, iar fata, Varvara este şi ea în pragul colapsului; ea descoperă „secretul libertăţii”: «dacă nu mi-e frică sunt liberă». Urmează penitenciarul de femei Ilfov: Gaby, femeia cu opt logodnici (i-a omorât pe toţi), Florica Ungureanu (de cincisprezece ori la zdup), Dida, zisă Şobolanca, planton la infirmerie, Bujinca, cândva şefă de bandă, patroana spirituală a salonului de la infirmerie unde zace într-o convalescenţă prelungită– ea moare în salon, în timp ce Veronica naşte un băieţel (va muri şi ea după câteva zile de febră pauperală, nu i se dăduse voie să alăpteze); Ţiganca, şefă de bandă şi ea va lua locul Bujincăi ca şefă de salon. Plantonul–şef este şi ea o ucigaşă, se înscrie într-una dintre celule comuniste din închisoare cu speranţa că va fi eliberată (primise condamnare pe viaţă), iar Ilinca, celălalt planton, studentă la medicină este tot o politică, a cântat imnul naţional în Piaţa Palatului la 8 noiembrie împreună cu logodnicul ei, student la farmacie, care fusese împuşcat mortal. Dealtfel, plantonul-şef o consolează într-un stil specific limbajului străzii: „Eşti tânără, fetiţo; pământul mişună de bărbaţi. Gagiii e ca tramvaiele, ai pierdut unul, apare altul. „Preacurată iubită” pe aici, „preacurată iubită” pe dincolo (era apelativul cu care o alinta logodnicul pe Ilinca, n.n.). Doar asta ai în gură. Parcă ai fi la celulă; responsabilul celulei zice şi el cât îi ziulica de lungă „Stalin” pe ici, „Stalin” pe dincolo…”. Limbajul deţinutelor hoaţe, prostituate, criminale este pitoresc, argotic; se apelează una pe alta „cârpo”, „târfo” sau „gunoaielor”, Adriana este, în schimb, pentru ele „puştoaica” sau „puştanca”, dar pentru că este o „politică” şi, mai ales, pentru motivul arestării ei, este apelată mai tot timpul „terorista” (cea „care a vrut să le facă de petrecanie la tot guvernu ”); fiindcă îşi îndeplineşte corvoadele (mătură în celulă şi duce căldările cu excremente afară) are parte de simpatia lor: „Ştii, teroristo, te potriveşti cu noi. Eşti populară”; primind numai patru ani drept pedeapsă, colegele ei se bucură pentru ea, numind-o „regina teroriştilor”. Pe de altă parte, călăii săi sunt necruţători cu ea când vine vorba de apelative, adresându-i-se invariabil cu invective ca: „obraznică”, „derbedoaică”, „teroristă”, dar şi „târfă reacţionară”, „teroristă nemernică”, „târfa de fascistă”, „reacţionară putredă”,
42

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012
„căţea reacţionară”, Nicolski însuşi urlă la ea: „căţea, viperă, târfă”; directoarea penitenciarului Ilfov o consideră „mincinoasă ipocrită”, paznicul i se adresează: „Mai repede, putoare”, directorul general al închisorii Văcăreşti, printre alte înjurături şi palme îi aruncă un binecunoscut „viperă reacţionară”, chiar şi doctorul, care o îngrijeşte după operaţie, nu se poate abţine să nu-i spună: „Cu tine, totul este veşnic pe dos. Nu eşti decât o reacţionară împuţită”. Cunoscând iadul sub forma detenţiei, Adriana este şi ea o mică parte a acestui univers sordid, unde moartea o pândeşte la tot pasul, în orice moment. Astfel, tratamentul inuman la care este supusă constă în palme peste faţă, datul cu capul de pereţi, lovirea cu picioarele şi cu pumnii, Nicolski scoate un săculeţ de nisip cu care o loveşte peste coapsă (va merge şchioapă); pierde 12 dinţi într-o singură zi: „Dentistul închisorii mi-a scos ieri cei doisprezece dinţi care se clătinau. Fără anestezie.”, tremură şi nu se poate controla, îi este frig, îi este sete; îi este cald, arde şi aiurează timp de două săptămâni până primeşte dreptul de a fi consultată de un medic; este pe punctul de a face septicemie, este operată cu o anestezie slabă (mască de oxigen), este drenată după intervenţia chirurgicală, legată de pat, îngrijită de femeile din salon (Şobolanca este cea care îi repetă tot timpul: „Să nu crăpi, eşti prea puştancă să crăpi”), ele însele foarte bolnave, tubercoloase sau sifilitice. Unele scuipă, tuşesc, au crize, bocesc toată noaptea şi Adriana se află undeva între viaţă şi moarte, între a fi şi a nu fi, ca toate fiinţele aflate în acest salon, în acest preambul mortuar: „în încăpere domneşte un miros de sânge şi de mizerie care mă înăbuşe”. În fiecare dimineaţă, paznicul vine şi „face inventarul” să vadă cine a mai murit, replica lui e răutăcioasă, inumană, morbidă, atunci când se adresează Adrianei Georgescu: „Ei, nu te mai hotărăşti o dată? Tare mi-ar plăcea să te duc în pivniţă. «Pivniţa» e camera mortuară.” Tinereţea, dorinţa de a trăi, de a trece peste acest coşmar, sâmburele de speranţă care mai pâlpâie în străfundurile fiinţei sale, toate acestea, plus conjunctura favorabilă de a fi graţiată de Rege fac din Adriana Georgescu o supravieţuitoare, chiar dacă drama ei nu se opreşte o dată cu ieşirea ei din închisoare (prima dată)/evadarea (a doua oară), ci continuă prin periplul său în casele conspirative unde este nevoită să se ascundă. Liniştea ei vine abia când părăseşte pământul drag al ţării, obţinând libertatea mult visată, dar nu aşa cum de fapt şi-ar fi dorit; ea va fi de-acum înainte o fugară, o paria, deoarece nu putea să fie demnă, liberă în ţara sa, considerată fiind unul dintre cei mai aprigi „duşmani ai poporului”, un element periculos. Scoasă clandestin din ţară, îşi va trăi viaţa departe, având totuşi puterea să spună adevărul, depăşindu-şi angoasele, coşmarurile, neliniştile, nevrozele ce nu au părăsit-o niciodată. Această minunată carte ce ne-a lăsat-o mărturie a suferinţelor sale este însuşi adevărul.

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 să-şi trăiască viaţa urmîndu-şi “glasul” interior. Ruptura între cele două identităţi socio-psihice este exprimată prin “sensurile diametral opuse pe care le au, în individ şi respectiv, social, reacţiile emotive ale nevestei în faţa morţii bărbatului. În timp ce lumea ce stă de veghe la căpătîiul mortului interpretează plînsul eroinei drept o manifestare de jale pentru pierderea suferită, eroina se căinează pe sine pentru viaţa nefericită pe care a dus-o alături de cel decedat.” (1) E posibil să vorbim (în termeni posmoderni?) de lipsa de comunicare între săteni şi nevastă, ea fiind vinovată de interpretarea greşită a comportamentului văduvei lui Ion Bolovanu. Totuşi, nu e prea forţată echivalarea aceste lipse de comunicare cu absurdul şi, apoi, paralela cu schiţa Căldură mare a lui Caragiale? (“unde căldura excesivă dereglează reacţiile umane fireşti”) (2) Eu cred că da. Problema nu este atît lipsa de comunicare, cît citirea greşită a individului doar prin lumina autoritară şi exclusivă a cutumelor comunitare În textului rebrenian, cele două lumi există paralel, nu împreună. Nevasta “Se simţea atît de străină în mijlocul oamenilor, care nu-i pot pricepe suferinţa, care nu-o pot compătimi, fiindcă nici ei n-au niciodată parte de compătimire.” În comentariile consacrate nuvelei, peste aceste propoziţii s-a trecut cu indiferenţă. O lectură atentă, în contextul nuvelei şi în coroborare cu echivalente din opera scriitorului, oferă două din ideile moral-filosofice ale Weltanschauung-ul scriitorului: egoismul vital al omului, nu cel moral, şi singurătatea lui în momentele de răscruce ale existenţei. Ideea este, spre exemplu, dezvoltată, în alt context şi cu altă complexitate analitică, în Ciuleandra. Evident că Rebreanu nu are întru totul dreptate, mai ales cînd este vorba de comunitatea arhaică şi tradiţională. Parţialitatea adevărului lui vine din aceea că percepe condiţia ontologică a fiinţei nu metafizic, ci prin socialul care cuibărit în inconştient (instinctul vital al conservării sociale) se manifestă prin puterea de a deturna destinul aceluia asupra căruia se exercită instinctul posesiunii (“Ştia cît vreau să mă mărit cu altul, şi totuşi m-a luat”) Eroina se zbate între “glasul” supraeului şi “glasul” sinelui. Pînă la urmă, ea se revoltă împotriva supraeului, care ajunge să fie duşman al sufletului individual. Disjuncţia între “gura satului” şi eul personajului este susţinută şi stilistic prin opoziţia dintre pronumele demonstrativ, formă populară ( ăştia, ăstora) şi pronumele personal (dînsa =eu): “De unde ştiu oamenii ăştia că i-a fost drag? Sau poate vreau să-şi bată joc de dînsa, de durerea ei?... Întoarse repede capul şi privi cu ochii înroşiţi
43

Ionel POPA Liviu Rebreanu: Nevasta
Subiectul nuvelei este un eveniment devenit banal prin frecvenţa lui în cotidian şi în literatură. Problema este ce scoate scriitorul dintr-un astfel de subiect. Unei neveste îi moare bărbatul; înmormîntarea se face urmînd tipicul tradiţional. Oprindu-ne la epiderma epică a textului putem spune că tema nuvelei este întîlnirea cu moartea, şi, totuşi, tema de reflecţie rămîne la nivelul trăirilor psihice directe. Cunoscînd antecedentele (nevasta a fost “luată” de Ion Bolovanu nu din dragoste, ci urmînd nişte cutume sociale convenabile orgoliului său) naratorul omniscient îşi îndreaptă atenţia spre reacţiile femeii aflate în faţa morţii bărbatului, surprinzîndu-I frămîntările interioare. Stînd la căpătîiul mortului, ea se întreabă de ce nu-l poate boci pe cel care i-a fost bărbat. Comportamentul ei atipic într-o astfel de situaţie este pus de babele-bocitoare (“gura satului”) pe seama marii dureri pentru că “i-a fost tare drag, săraca, …tare drag…” În sinea ei, nevasta gîndeşte cu totul altceva: “Acu Ion moare, iar eu rămîn văduvă […] Acu eu o să mă întorc acasă şi o să plîng, şi pe urmă poate mă mărit a doua oară…” Neputinţa de a plînge şi gîndul intim, ascuns sunt primele semne ale ieşirii din canon a unui membru al comunităţii, şi ale atipicităţii celor narate în nuvelă. La auzul replicii femeilor, repetată mecanic “i-a fost tare drag…” nevasta se întreabă: “Adică de ce să-mi fi fost drag? A fost bun? N-a fost. A fost frumos? N-a fost. Apoi de ce să-mi fi fost drag?...Ştia cît vreau să mă mărit cu altul, şi totuşi m-a luat… Şi pe urmă m-a bătut, mai rău ca pe o slujnică … Nu, nu mi-a fost bărbat. A fost un străin.” Această alternanţă de întrebări şi răspunsuri redau drama femeii. Aflată lîngă cosciug, în timpul prohodului, nevasta mai are o revelaţie: la cununia ei cu Ion Bolovanu, preotul, acelaşi de acum, “i-a prohodit sufletul ei cel dornic de-a iubi, de-a trăi, i-a prohodit iubirea.” Moartea bărbatului înseamnă pentru ea eliberarea. Drama nevestei este rezultatul deturnării destinului ei. În loc să se bucure în mod firesc, “organic” de viaţă, să se împlinească ca femeie, ea a fost frustrată de toate aceste drepturi naturale… dar şi sociale. Întregul mecanism narativ de analiză a nuvelei este pus în mişcare de puternica opoziţie dintre esenţă şi aparenţă. În nuvelă se confruntă două lumi, lumea exterioară a comunităţii supusă cutumelor tradiţiei, care pun în paranteză individul, şi lumea interioară a individului care, motivat, vrea

SPAŢII CULTURALE
fulgerători la femeile îngenunchiate şi smerite. Îi venea să se scoale în picioare şi să spuie în gura mare sufletelor ăstora nesimţitoare că nu i-a fost drag, că nu-l plînge pe dînsul, ci îşi plînge viaţa prăpădită…” Revolta răbufneşte în final într-un adevărat ţipăt (în orice caz nu “elan dionisiac”): “—Minţi!...Minţi!...Toţi minţiţi!... Nu mi-a fost drag! Mi-a fost urît! Mi-a mîncat viaţa, nu-l rabde pămîntul!...” Înlocuirea formulei creştine (“să-l ierte Dumnezeu; “Dumnezeu să-l odihnească” ) cu blestemul păgîn (“nu-l rabde pămîntul”) este expresia supremă a dramei nevestei şi a revoltei ei. Manifestarea revoltei este atît de puternică, încît participanţii la pomana mortului nu-i pricep sinceritatea şi, poate, nici rostul, iar baba cu paharul în mînă confirmă “Tare mi-e frică să nu-şi piardă minţile, sărăcuţa… (din săraca a devenit sărăcuţa) că prea i-a fost drag…” Comentîndu-se ceremonialul înmormîntării, dar mai ales imaginea personajului colectiv, s-a afirmat că asistăm la un “spectacol grotesc” (Ion Vlad) şi că prozatorul este “sarcastic” (Gh. Glodeanu). Aşa zisa descriere sarcastică (spectacolul grotesc) nu este decît o descriere realistă mai apăsată. Şi în realitate la pomana mortului se mănîncă şi se bea, şi în funcţie de statutul social al mortului pomana e mai săracă sau mai îmbelşugată, iar mesenii stau mai puţin sau mai mult. Scriitorul îngroaşă tuşele tabloului, pentru a releva opoziţia între “cuminţenia” convenţională a cutumei şi realitate, pentru a crea cadrul necesar exprimării semnificaţiei revoltei nevestei (a individului). Ţipătul ei şi ospătarea de la pomană sunt expresii ale dorinţei de viaţă. Cît timp au privegheat mortul şi l-au condus pe ultimul drum , s-au comportat conform cerinţelor tradiţiei, avînd în minte gîndul că moartea nu-I priveşte pe ei. Dar din momentul în care văd groapa noroioasă în care e coborît coşciugul, ceva se schimbă în ei. În noua stare sufletească, înţeleg că şi pe ei îi aşteaptă moartea, dar nu reacţionează meditînd filosofic, ci cerînd dreptul la viaţă printr-o formă populară a lui carpe diem. La întoarcerea din cimitir, oamenii rîd şi fac glume grosolane, iar la pomană închinau pahare şi în cinstea văduvei. Dascălul (cantorul), şugubăţ ca totdeauna, închină în sănătatea nevestei “—Şi la anul să bem la nuntă, […] trăgînd cu ochiul către un bărbat roşcovan din celălalt colţ al mesei, rămas văduv de curînd. Căci, de, (prima apariţia a celebrului de rebrenian) vii cu oamenii. Pe morţi trebuie să-i mai lăsăm şi în seama Domnului, că noi avem destule necazuri cu cei vii…” Nuvela Nevasta (ca şi Răfuiala, spre exemplu) are o construcţie rotundă, sfîrşitul este simetric şi
44

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 echivalent incipit-ul. Construcţia e riguroasă, desfăşurarea epică făcîndu-se în trei trepte ascendente. Prima creează atmosfera şi descrie agonia bărbatului bolnav, ajungîndu-se la acel moment cvasifantastic al prezenţei Morţii (“Apoi, deodată, se simţi în odaie un zgomot ciudat, friguros, ca şi cînd două aripi mari, nevăzute ar fi fîlfîit de mai multe ori.” Partea a doua prezintă ceremonialul înmormîntării; în prim plan este adusă frămîntarea interioară dramatică a nevestei, frămîntare ale cărei prime semne sunt prezente în partea de început al nuvelei. Ultima parte, într-un cadru bine regizat, conţine izbucnirea făţişă a revoltei nevestei. Creşterea tensiunii este ritmată de laitmotivul “I-a fost tare drag” (o singură dată sintagma e înlocuită cu alta echivalentă: “n-o lăsaţi, că vrea să se arunce în groapă” ) Frămîntările eroinei sunt sugerate şi de succesiunea frînturilor de monolog interior. Succesiunea lor însoţită de comentariile naratorului omniscient se constituie într-o introspecţie. “Concentrarea, echilibrul construcţiei, desfăşurarea naratorului şi, în primul rînd, intuirea exactă a dialecticii sufleteşti a eroinei fac din această scriere o capodoperă.” (3) Toate generaţiile de critici consideră nuvela o mare realizare, o manifestare fără drept de apel a geniului rebrenian. Dovadă că nu lipseşte din nici o antologie din epica scurtă a lui Liviu Rebreanu. Nevasta este o nuvelă psihologică cu un oarecare substrat moral-filosofic şi mai puţin o nuvelă socială de inspiraţie rurală, cum se susţine mereu. __________ *Proza scurtă a lui Liviu Rebreanu, frag. din cap. Panoramarea prozelor Note: 1) N. Gheran, Tînărul Rebreanu, Ed. Albatros, 1986, p. 351 2) Gh. Glodeanu, Liviu Rebreanu. Ipostaze ale discursului epic, Ed. Dacia, 2001, p. 48 3) G. Gană, Posfaţă la Liviu Rebreanu-Nuvele, Ed. Minerva, col. Arcade, 1971

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012

Artemiza ASANACHE

Fapt divers
Tremura. De fiecare dată când aştepta autobuzul 143, tremura. De frig, cel mai adesea, şi de frică. Zona nu era dintre cele mai civilizate, iar în staţie era curent. Drumul până la Andrei era de fiecare dată chinuitor. De fiecare dată, oamenii se îmbulzeau să intre în maşină, se înjurau, se împingeau, se blestemau, ţipau unii la alţii dintr-un capăt al autobuzului în altul, mâncau seminţe şi scuipau cojile pe jos, ascultau muzică la maxim. Iza îşi dorea să fie mai mică şi mai slabă. Pentru prima dată îşi dorea să fie slabă moartă, costelivă, să ocupe cât mai puţin spaţiu, să respire cât mai puţin, să se dizolve. Ploile şi gerurile erau mai aprige în acea parte de capitală, pe care Iza o ura din tot sufletul. Botezase autobuzul 143 „autobuzul groazei”, dar îşi făcea curaj în fiecare sâmbătă să înfrunte monstrul cu patru roţi. Trebuia să îl pregătească pe Andrei pentru bac şi nu putea să dea înapoi din cauza drumului până la el. Ar fi fost stupid. Andrei era fotbalist. Nu era un băiat frumos, dar avea un trup bine clădit. Se vedeau rezultatele mişcării fizice, constante, asupra lui. Iza îl analiza câteodată, când stătea aplecat peste caiet, rezolvând traducerile şi exerciţiile date. Era un elev conştiincios, îşi făcea de fiecare dată toată tema, îşi dădea silinţa să înveţe. Nu era prea vorbăreţ şi oricât ar fi încercat Iza să îl tragă de limbă, nu scotea mare lucru de la el. I se părea un copil închis în el, traumatizat de mama vitregă şi de un tată puţin comunicativ. Ceea ce o enerva cel mai tare era lipsa ei de reuşită în a-l face să se deschidă şi să spună ce probleme are. I-ar fi plăcut să vorbească prieteneşte cu el, să-l sfătuiască, daca era cazul, cum putea ea mai bine. Încăpăţânarea

lui o enerva, dar îi plăcea să-i admire trupul bine închegat. Îşi imagina chiar cum ar fi să facă dragoste cu el. Nu ştia dacă mai e virgin încă, pentru că relaţiile sentimentale şi sexuale erau un subiect bine ocolit de Andrei, dar i-ar fi plăcut să-l trântească în patul mare din spatele biroului şi să-şi plimbe înfometată mâinile pe corpul lui atletic. Îşi imagina cum fac dragoste, cum i se mişcau fesele ritmic deasupra ei. În fine, nu vreau să vă plictisesc prea tare cu episodul asta; şi aşa nu am prea multă imaginaţie sexuală. Fetelor, vă las vouă libertatea şi plăcerea de a-l muşca, gâdila, linge, pupa, zgâria, viola pe Andrei. Dragi bărbaţi, nu vă rămâne decât să vă puneţi în locul lui. Important e că Andrei a luat bac-ul şi că ne-am întâlnit după aceea la un suc. Era parfumat şi gătit ca la întâlnire. Am dat mâna cu el să-l felicit şi am simţit că miroase destul de puternic a deodorant. Oare să-l fi împrumutat de la taică-su? Parcă nu am observat sticluţe de parfum la ei in baie când am fost. I-am urat succes cu admiterea la ASE şi l-am invitat la un film. Nu, nu vă imaginaţi că sunt o corupătoare de minori, pentru ca Andrei a împlinit deja nouăsprezece ani, în luna mai a acestui an, anul în care sistemul poliţienesc al unui ministru al educaţiei a făcut o mulţime de victime în rândul elevilor, înjumătăţind populaţia aptă să dea la facultate. I-am povestit de studenţie şi mi-am exprimat încă o dată regretul că nu am urmat o facultate cu profil economic. Am ajuns şi eu la vorba multora: ce mai faci azi cu literatura? Şi mie îmi place literatura, dar ce faci cu un doctorat în litere? Uite o întrebare foarte bună, mai ales că, de ceva timp, mă înghite corporaţia. Măcar de a-şi ieşi după aceea la lumină mai frumoasă şi mai deşteaptă ca înainte, ca eroul din basme înghiţit de zgripsoroaică. Oare ştim ce alegem, când alegem? Unde se duc păsările, când se duc, bunicule? Să îţi dau un milion jumate să îţi iei cercei din Turcia, brăţări, inele, un lanţ. Şi să îţi mai dau cinci sute de mii să îi iei şi lu’ sor’ta o pereche de cercei. Ea are? Are, tataie, are, dar dacă vrei tu să-mi dai, o să-i cumpăr. Să îi dai banii lu’ mama când vine pe la ţară şi mi-i pune ea în pachet, când mi-l trimite săptămâna viitoare. Da’ vezi că turcii sunt şmecheri, să nu te păcălească. Nu, tataie, nu, o să am grijă. Aţi aflat notele? Da, le-am aflat, eu am terminat cu 9,75, iar Manu cu 9,62. Bravo, bravo, tăticule, v-aţi asigurat locuinţa şi la anu’. Da, aşa e, tataie. Bună facultate a mai fost asta, aţi luat şi bursă, aţi avut şi cămin, aţi fost în tabere. Da, tataie, aşa e. Am uitat să îţi spun că mi-au mai mărit ăştia salariul. Da? Bravo, bravo, tăticule. Cât
45

SPAŢII CULTURALE
iei acum? Păi cât să iau? Mult mai mult decât în învăţământ. Daaa, nu vezi ce au făcut ăştia? Au distrus tot. Poate dacă se mai repară lucrurile, vii acasă, stai cu mă-ta şi cu tat’tu câţiva ani, strângi bani, îţi dau şi eu câteva milioane şi îţi iei un apartament. Vedem, vedem. Parcă doar câteva milioane costă o casă… Vedea de ceva timp o femeie, cam de-o seamă cu mama ei, care stătea pe un scăunel, la ieşirea de la metrou. Ţine în braţe o plăcuţă pe care scria că are nevoie de ajutor pentru o nouă operaţie. Stătea cu capul uşor aplecat în jos, într-o parte, într-o poziţie demnă şi frumoasă. Nu ştiu dacă era studiată pentru efectele degajate. Bănuiesc că nu şi că nu am de ce să fac astfel de presupuneri aiuritoare. Să o lăsăm să fie o biată femeie, care are nevoie de ajutor, o fiinţă necăjită, care nu îşi studiază în oglindă înfăţişarea când cerşeşte. Deşi, după cum deja ştim cu toţii, mâna întinsă care nu spune o poveste… Să revin. Ceea ce m-a surprins, pe lângă atitudinea ei demnă, a fost tânărul care stătea de vorbă cu ea aproape în fiecare dimineaţă. Un băiat curăţel, brunet, slăbuţ, roşu în obraji. De emoţie, de jenă, de teamă, din bun simţ? Nu m-am oprit niciodată să îi dau vreun ban şi nici să o întreb ceva, dar mi s-a părut că între ei se înfiripă o relaţie specială. Poate că băiatului îi aduce aminte de mama lui, moartă când avea trei ani, poate că are o mătuşă bolnavă şi ea, etc., etc. Nu mică mi-a fost mirarea când l-am văzut într-o dimineaţă ţinându-o de mână pe femeie şi vorbind cu ea. Am fost de-a dreptul şocată de gest, dar şi impresionată până la lacrimi. Nu-i aşa că nu v-aţi fi oprit nici voi pentru două minute să vorbiţi cu ea? Date fiind ipotezele problemei, concluzia nu poate fi alta decât legată de bunul samaritean, deşi mintea mea şi-a imaginat şi alte scenarii. Dar, fiecare după facultăţi, nu? O să mă alătur fundaţiei „Do not abuse women and children”.

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012

De dragoste
Se uita cu atenţie la mâinile lui. Avea mâini de copil, de adolescent, cu unghii frumos tăiate şi cu ceas care îi contura perfect încheietura stângă. Nişte mâini micuţe, subţiri, slabe. Apoi se uită la faţa lui. Avea părul cărunt. Ce contrast cu mâinile... După ele, i-ai fi dat optsprezece ani. După păr, i-ai fi dat peste patruzeci. Se uita la mâini. Îi plăceau. Se uita la păr, se uita la mâini. Interesant contrast. Oare l-a mai observat cineva? Sper că nu am fost indiscretă şi că nu m-am holbat
46

la el într-un mod nepoliticos. Părea să nu observe că îl studiam. Sau era obişnuit cu asta. M-am uitat în jur. Toată lumea făcea altceva. Cu totul altceva. Părul cărunt, ochii albaştri senini, mâini de copil. Ceva nu se potrivea aici. Dinţi mari, puternici, cam galbeni, zâmbet extrem de frumos. Puteai să te îndrăgosteşti de zâmbetul lui fără probleme. Destul de plăcut, omul, ca prezenţă, glumeţ, dar nu vulgar. Carismatic. Ca preşedintele. Pregătit în domeniu, dar fără prea mare chef să ne predea ceva mai de doamne ajută. Pe mine mă cheamă Dan, / Cium da ga liga bam da bai de / Şi-am jucat în Sandokan / Cium da ga liga bam da bai deeee… Da, chiar aşa îl chemă, Dan, şi mi-am imaginat că a crescut printre maidane. Când s-a ridicat de la masă, am văzut că şchioapătă. Avea un picior mai scurt decât celălalt, încălţat cu o gheată ortopedică foarte înaltă ca talpă. Mi-am luat repede ochii de la el şi m-am uitat în altă parte. Uite explicaţia, mi-am zis eu. Uite de ce are mâinile aşa cum le are, mulţumită că nasul meu de detectiv a bănuit că ceva nu e în regulă. Nu îmi părea bine de descoperire, pentru că părea un om de treabă şi nu merita asta. Cum o fi să faci dragoste cu un om şchiop? Iza avea oroare de infirmităţile trupului. Mai ales ale trupului altuia. Pe mine mă cheamă floare / Cine mă sărută moare / Cium da ga liga bam da bai de / Cium da ga liga bam da bai deeee… Cum să fie oare? Ca de obicei, că tot dragoste e. Ehei, păi cum să fie la fel? Cum să simţi un ciot lipit de piciorul tău? Cum să te mângâie ciotul ăla? Da, da’ are mâini. Şi încă nişte mâini foarte fine şi frumoase. Păi da’ ce? Poa’ să facă totul cu mâinile? Păi, nu, desigur că nu. Păi şi atunci, cum faci cu piciorul ală? Păi îţi spun eu cum: totul porneşte din cap. Şi dacă rezolvi acolo, are mai multe mâini decât picioare. Se rezolvă. Ca în imaginile alea cu statuete indiene cu multe braţe. Opt cred. Cine mă sărută moare / Cine mă sărută moare / Cine mă sărută moareeee… Inevitabil, gândul a purtat-o la Nanu. Era o vreme când îl aştepta cu pielea gata să se rupă. Să plesnească de dor. O simplă atingere şi o invadau avalanşe de senzaţii. Şi nici nu trebuia să fie lângă ea. Era suficient să vorbească cu el pe messenger sau să îi citească blogul şi să găsească un mic indiciu, cât de vag, către ea şi începea. Începea avalanşa. Mai întâi i se făcea rău. Foarte rău şi foarte brusc. Din neant. Îi venea să vomite. Îi venea să-şi vomite şi maţele din ea. Nu mai putea să respire. Nu mai vedea cuvintele de pe ecran. Ochii i se umpleau de lacrimi. Trupul de tremur. Mâinile îi îngheţau. Nu ajuta nimic. Apa îi făcea şi mai rău. Ştiţi că, de

SPAŢII CULTURALE
obicei, în astfel de cazuri, cei din jur îţi dau un pahar cu apă. Ei, nu ajuta. Din contră. Îi venea să verse şi de la apă. Fugea repede la baie, se spăla pe faţă cu multă apă rece, stătea prostită câteva minute în faţa chiuvetei, a oglinzii, cu apa curgându-i şiroaie pe ochi, apoi se ştergea repede, să nu o vadă şi celelalte persoane din toaletă. Erau două băi pe etaj, la serviciu, şi nu putea să se ascundă de ceilalţi. De celelalte, mai bine spus. După ce se întorcea de la baie, se mai liniştea. Tasta cu nerăbdare parola de la calculator să mai citească încă o dată postarea. Apoi, începea dragostea. Veneau fiorii dragostei. Recitea textul şi trupul i se umplea acum, a doua oară, de bucurie. Ca şi când Nanu ar fi fost acolo şi în două secunde ar fi ajuns amândoi în Nirvana, eliberaţi de toate problemele vieţii pământene. Curaţi şi fericiţi. Inima începea să-i zvâcnească în piept, picioarele să i se înmoaie, pielea să îi strălucească. Ochii i se umpleau de lumină. Apoi Iza începea să necheze ca un mânz şi să zburde printre excel-uri şi programe IT. Era în extaz, vorbea mult, gesticula. Colegii puneau exuberanţa ei pe seama cafelei, dar ea ştia că nu e aşa. Ea ştia că, de fapt, Nanu era drogul ei. Nanu. Nanu. Nanu. Nanu. Nanu. NANU. Na-nu. NaNu. nAnU. Nanunanunanu. Nanu. Nanuc. Nanuş. Nanu. Ce nume! Se chinuise câtva timp să îl aleagă, făcând tot felul de combinaţii de litere. Dar era mulţumită de rezultat. Vorbele lui Nanu erau vrăjite. Nanu avea o putere fără margini. Nu era cuvânt al lui Nanu care să nu o zguduie din toată fiinţa pe Iza. Aproape că ajungea la orgasm numai când îi citea postările de pe blog. Cuvintele o loveau din plin, în faţă, peste ochi, în inimă. Unele o juleau, altele o chinuiau, altele o bucurau. Nanu se juca, nici nu ştia ce face el cu mine, ce fac vorbele lui din mine. „Dacă aş fi acum lângă tine şi mi-ai simţi respirarea?”, mi-a scris el într-o seară pe mess. Am avut o senzaţie de gol în stomac atât de puternică, încât am rămas fără aer. Dacă Nanu îmi spunea să mă mângâi pe sân, aş fi făcut-o, pentru că era ca şi cum mâna lui se plimba pe sânul meu. Dacă Nanu îmi spunea să îmi bag un deget în vagin, aş fi făcut-o, pentru că era ca şi cum penisul lui intra în vaginul meu. Eram sub stăpânirea lui Nanu. În alte condiţii, aş fi fost de-a dreptul scandalizată, i-aş fi tras câteva înjurături de mamă respectivului, l-aş fi şters din lista de mess şi din viaţa mea pentru totdeauna. Nu şi pe Nanu însă. Am înţeles atunci cum stă treaba cu cybersex-ul. M-am întrebat apoi cum de am putut să trăiesc aşa ceva, că de obicei nu simt nimic. Răspunsul e controversat şi necesită o dezbatere prea mare,

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012

care ar putea să vă plictisească. Şi nici eu nu ştiu cât de logică aş fi, aşa că aş lăsa problema asta pentru o altă poveste. Eram într-un club şi Nanu era pe scenă. Am început să mă sufoc şi am coborât să mă duc la baie. Mi se auzeau tocurile pe gresie, mişcându-se ritmic, de la tremurat. Parcă mă scuturau frigurile. Mi-era ruşine de mine, mi-era ruşine că ajunsesem în halul ăla şi că nu mă puteam controla. Efectiv, nu mă puteam controla. Mi-era cald, mi-era frig, mi-era sete. Picioarele mele nu mai ascultau de mine, plămânii mei nu mai ascultau de mine, sângele meu nu mai asculta de mine. Gura mea e fermecată, / Cium da ga liga bam da bai de / Nu se lasă sărutată, / Cium da ga liga bam da bai de / Nu se lasă sărutată / Cium da ga liga bam da bai deeee… Îmi imaginam cum ne apropiem uşor unul de altul, până când frunţile noastre se întâlneau, cum îi desfăceam părul prins în coadă şi i-l răsfiram pe spate şi pe umeri, cum ne apropiam obrajii unul de altul, din ce în ce mai tare, cum îi pipăiam faţa cu degetele, cu ochii, cu mintea, cu tot creierul şi corpul şi apoi, cum, cu respiraţia întretăiată, ne zdrobeam buzele unul de altul, ne sorbeam, ne înghiţeam, ne mâncam şi ne beam de-a valma. Planeta se va învârti cu noi, iar în momentul coliziunii nimic nu va mai conta pe lumea asta. Clădirile vor sări în aer, cioburi vor zbura pe lângă noi, pereţi, oase, fabrici, ţigle, şosele, oameni, purcei şi căţei, ministere, genţi, muzici, ere, atei şi dumnezei, până când vom rămâne doar noi doi. Doar noi doi. Cine mă sărută moare / Cine mă sărută moare / Cine mă sărută moareeee / Cium da ga liga bam da bai deeee… Nu puteam să trec mai departe de scena asta. Nu puteam să o duc mai departe, să o construiesc. Să fie Nanu băiatul pe care îl vedeam în flash-urile mele de acum ceva timp? Sunt cu cineva într-o cameră, avem o mână împletită în mâna celuilalt, cu degetele încleştate unele în altele, ne uităm unul în ochii altuia şi mă las uşor pe spate, pe pat. Atât. Mâinile alea două mă scot din minţi. Parcă simt cum alunecă degetele unele pe lângă altele, cum se ating epidermele şi cum se lipesc una de alta, într-un gest care e şi tandru, şi delicat, şi ferm, şi pasional, şi pătimaş, şi extatic. Nu mai contează nimic altceva… mâinile şi ochii… ah, mâinile şi ochii aia… Ja Ja Ja kere / Cine mă sărută moare / Cine mă sărută moare / Cine mă sărută moareeee…

47

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 mai degrabă un muncitor sau poate cel mult un funcţionar rătăcit cine ştie cum şi de ce acolo. Nici înainte de începerea „ostilităţilor”, adică a lecturilor şi mai apoi comentarea lor insul nu pare a se simţi mai în largul lui, de vreme ce cu greu se lasă convins să-şi spună şi el părerea despre câte se petrec în juru-i. Cum omul a ales tăcerea şi cum nici cei din jurul lui nu se arătau a fi slobozi la gură în ce-l priveşte pe taciturnul participant la şedinţa de lucru a cenaclului (condus nu de cine ştie ce literat, ori măcar persoană cu oarece specializare în materie, ci de un inginer constructor, trecut, între altele, şi prin experienţa războiului, Gheorghe Ceauşu) nu aflu nimic despre insul în cauză. Nu aflu până într-o seară când descoperim amândoi, printr-o întâmplare, că locuim în acelaşi cartier ce se chema pa atunci „23 August”, pe străzi destul de apropiate ca să ne rămână răgazul de a purta oarecari dialoguri în drumul parcurs pe jos din centrul oraşului sau din Crâng până la locuinţele noastre. De fapt este un fel de a spune că ne bucurăm de conversaţie, fiindcă, dacă nu mă înşeală memoria, discuţiile noastre se rezumă la câteva schimburi de păreri pe marginea celor ce s-au citit în şedinţa de cenaclu sfârşită cu doar un ceas-două în urmă. Adolescent nu prea frământat de curiozitate şi totodată cu un bun simţ şi un respect pe care le-am dobândit în familie, mă abţin, ori mai bine zis nu îndrăznesc să-i pun niciun fel de întrebări, cum ar fi, bunăoară, despre locul din care a venit aşa, deodată, la cenaclu, dacă a mai scris ori a publicat pe undeva şi altele asemenea. Cu astfel de nedumeriri şi întrebări mă prinde şi vara anului 1964, cea în care plec la Bucureşti, la facultate, lăsând în urmă cenaclul şi oamenii, amintirile şi momentele de acolo. Desigur, sporadic mai trec pragul adunării aceleia de visători şi omul cu pricina rămâne şi el laolaltă cu ceilalţi în amintire. Şi iată că după aproape o jumătate de veac dintre umbrele cenacliştilor de odinioară se desprinde acum, într-o altă înfăţişare cu contururi cât se poate de precise figura lui Dem. Iliescu, prin cartea pe care mi-o trimite Nicolae Cabel şi care reprezintă o antologie realizată şi tipărită în anul 2011, în care amintitul poet ar fi împlinit nu mai puţin de o sută de ani şi totodată anul în care istoria literară consemnează opt decenii de la apariţia cărţii de debut a lui Dem. Iliescu: „Piatra cu lilieci”. Cartea de acum este însoţită de un Cuvînt înainte de Ion Caraion, text scris prin 1976, când autorul, Dem. Iliescu a făcut o tentativă nereuşită de a fi editat la „Cartea Românească”.
pag. 51

PORTRETE ÎN PENIŢĂ
Florentin POPESCU

Umbra poetului, pe străzile târgului de odinioară
Tocmai când credeam că amintirile despre Buzăul adolescenţei şi visurilor mele literare au fost pentru totdeauna pecetluite în cărţile de amintiri şi evocări pe care le-am încredinţat răbdătoarei hârtii tipografice, iată că primesc de la colegul meu de liceu buzoian, şi totodată vechi prieten, Nicolae Cabel o carte. O carte de versuri semnată de Dem. Iliescu, fără îndoială un poet aproape cu totul uitat astăzi şi despre care nici măcar mai vârstnicii iubitori de literatură nu mai ştiu şi nu mai vorbesc nimic. Dar cine a fost Dem. Iliescu? Şi mai ales ce reprezintă numele lui în vasta, bogata şi atât de variata mare a literaturii noastre din toate timpurile şi cu osebire a celei din ultimii cincizeci de ani? Mă-ntorc numaidecât cu gândul la anii de început ai celui de al şaptelea deceniu din veacul lăsat în urmă, urc din nou, desigur în amintire, scările înguste şi înalte ale clădirii ce adăposteşte astăzi un hotel din centrul Buzăului şi deschid cu timiditate uşa în care ştiu că s-au strâns amatorii de himere într-un cenaclu ce reprezenta pe atunci conclavul unor intelectuali, al unor elevi, funcţionari şi chiar muncitori, locul în care se citeau şi se judecau poezii şi proze, se emiteau păreri şi judecăţi, se dădeau sfaturi şi sugestii – cu precădere nouă, celor mai tineri din adunarea cu pricina. La masa umbrelor, printre figurile strânse acolo văd, printre alţii şi un ins cărunt, uşor adus de spate, cu faţa brăzdată de cute adânci, un om ce pare a ascunde o taină numai de el ştiută, ori poate o de neînţeles timiditate, ca de adolescent. Pare a fi
48

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 lucrarea de faţă, interjecţia populară românească lerui are origine biblică, iar etimonul ei îndepărtat din limba ebraică e o întreagă propoziţie exclamativă folosită ca formulă de preamărire a divinităţii: Hallelu Yah, care înseamnă în traducere în limba română „Lăudaţi pe Domnul!“ sau „Lăudaţi pe Dumnezeu!“ (CED, s.v. hallelujah; D, s.v. halleluja; DA, s.v. aleluia; DER, s.v. aleluia; DEXI, s.v. aleluia). Forma ebraică hallelu corespunde imperativului românesc de persoana a 2-a plural lăudaţi! şi aparţine unui verb ebraic citat cu una dintre formele hillel (AHD, p. 791, col. 2, s.v. hallelujah, p.2064, col. 1, s.v. hll; CNRTL, s.v. alléluia; BWDW, s.v. halleluja!), hellel (CED, ibidem) sau hallel (Etymonline, s.v. hallelujah), corespunzătoare infinitivului prezent românesc a lăuda. Rădăcina semitică triliterală a verbului ebraic hillel (hellel, hallel) e hll, care înseamnă „a striga, a lăuda“ (AHD, p. 2064, col. 1, s.v. hll). În ultimă instanţă, această rădăcină semitică are origine imitativă, iar sensul ei primitiv pare să fi fost „a cânta cu voce tremurată, a cânta cu triluri“ (Etymonline, ibidem). Yah e forma ebraică apocopată (abreviată) obişnuită în textele sacre ebraice a numelui divin Yahweh, cunoscut în română cu variantele Iahve şi Iehova şi traductibil printr-unul dintre substantivele proprii româneşti „Domnul“ sau „Dumnezeu“ (AHD, s.v. hallelujah; CED, ibidem; Etymonline, ibidem; CNRTL, ibidem; BWDW, ibidem; D, ibidem; KEW, s.v. hallelujah; DEXI, ibidem). Yahweh e o reconstrucţie grafică ipotetică din secolul al XIX-lea (anul 1869) a tetragramei ebraice transliterate YHWH (Etymonline, s.v. Yahweh) şi o convenţie stabilită de învăţaţii moderni pentru pronunţarea acestei tetragrame (AHD, p. 1991, col. 2, s.v. Yahweh). Numele ebraic divin Yahweh sau, mai exact, tetragrama ebraică transliterată YHWH e un derivat cauzativ de la verbul ebraic hāwâ, varianta mai veche a verbului ebraic hāyâ „a fi“, şi are, probabil, unul dintre sensurile „Cel ce aduce la existenţă, la viaţă“ (AHD, p. 2064, col. 2, s.v. hwy) sau „Cel ce este, Existentul, Fiinţa“ (Etymonline, ibidem). Rădăcina semitică triliterală a numelui ebraic divin Yahweh e hwy, cu varianta mai recentă hyy, care înseamnă „a fi, a deveni“ (AHD, ibidem). Cu ocazia traducerii cărţilor sfinte din ebraică în greacă şi în latină, întreaga propoziţie exclamativă ebraică Hallelu Yah a fost împrumutată de cele două limbi europene amintite, dar a fost redată printr-un singur cuvânt exclamativ, adică printr-o interjecţie de preamărire a lui Dumnezeu. În greaca veche, interjecţia biblică de preamărire a divinităţii a avut două variante de bază: hallēloúia
49

Viorel GURUIANU

Lerui, ler
Interjecţia populară românească lerui împreună cu numeroasele ei variante „apare ca refren în colinde, cărora le dă un anumit colorit eufonic“ (DEX2, s.v. ler). Există peste 40 de variante în DA (s.v. ler) şi 29 de variante în DLR (s.v. ler1), dar nu e sigur că toate aceste forme înregistrate în cele două dicţionare aparţin cu adevărat interjecţiei respective. În DOOM2 (s.v.) sunt recomandate trei variante ale interjecţiei aflate în discuţie: ler/lerui/lerului. Lucrările lexicografice româneşti consideră drept formă–tip varianta interjecţională ler, la care se consemnează în dicţionare indicaţia morfologică, definiţia, eventualele citate, familia de variante şi se fac precizările etimologice necesare (DA, s.v., DEX2, s.v., DEXI, s.v., DLR, s.v. ler1, NDU2 s.v. ler1). Varianta interjecţională ler e omonimă cu forma nearticulată de singular ler a substantivelor neutre regionale ler2 „cuptor la maşina de gătit“ (DA, s.v. ler [DA identifică, dar nu numerotează cele trei omonime despre care e vorba aici], DLR, s.v. ler2) şi ler3 „timp, moment de apogeu, floarea vârstei, perioadă de rut la animale, farmec, haz“ (DA, s.v. ler, DLR, s.v. ler3, NDU2, s.v. ler2 [NDU2 înregistrează numai două dintre cele trei omonime amintite]), iar varianta interjecţională lerului e omonimă cu forma articulată hotărât de genitiv–dativ singular lerului a celor două substantive neutre regionale ler2 şi ler3. Varianta interjecţională lerui nu e omonimă cu niciun cuvânt românesc, prin urmare ea nu se poate confunda cu nicio unitate lexicală din limba română. În comparaţie cu celelalte două variante interjecţionale ler şi lerului menţionate în DOOM2, varianta interjecţională lerui e varianta caracteristică sau reprezentativă şi ea trebuie să fie considerată drept formă–tip în locul variantei interjecţionale ler. În conformitate cu interpretarea acceptată în

SPAŢII CULTURALE
(Concordances, 239. hallelouia; Novum Testamentum, Apocalypsis Ioannis, 19, 1, 3, 4, 6) şi allēloúia (BER, s.v. aliluja, aleluja; DA, s.v. aleluia; DEXI, s.v. ler). O variantă grafică simplificată allēlouia, fără h la iniţială şi fără accent, e atestată în traducerea grecească a Vechiului Testament, cunoscută sub numele de Septuaginta (Psalmii 104, 105, 106, 110, 111, 112 etc.). În medio-greacă (greaca bizantină) şi în neogreacă s-a transmis varianta interjecţională allēloúia, dar sunetul notat în transliteraţie prin ē a început să se pronunţe încă din greaca bizantină ca un [i] şi aşa se pronunţă până în prezent. Slavona bisericească a împrumutat din greacă interjecţia biblică de preamărire a divinităţii allēloúia cu cele două variante de pronunţare: cea din greaca veche, respectiv cea din greaca bizantină şi din neogreacă. În slavona bisericească au apărut astfel două variante etimologice ale interjecţiei biblice discutate: alleluija şi alliluija (DELR, s.v. aleluia, DEXI, s.v. aleluia). Ulterior, în slavona bisericească grafia cu l dublu s-a simplificat, rezultând alte două variante: aleluija şi aliluija (BER, s.v. aliluja, aleluja; DELR, ibidem). În română, interjecţia cultă biblică aleluia de preamărire a lui Dumnezeu are etimologie multiplă. Varianta românească literară aleluia, recomandată de DOOM2 (s.v.), e un împrumut vechi din slavonul bisericesc aleluija (DELR, s.v., DER, s.v., DEX2, s.v., NDU2, s.v.), dar pentru credincioşii catolici români trebuie avut în vedere şi împrumutul nou al interjecţiei alleluia din latina bisericească. Varianta românească neliterară aliluia e un împrumut vechi din slavonul bisericesc aliluija, precum şi din mediogrecul şi neogrecul allēloúia, cu ē pronunţat ca un [i] (DELR, ibidem, DER, ibidem, DEXI, ibidem). Varianta românească veche alliluia, atestată în Psaltirile tipărite de diaconul Coresi în anii 1570 şi 1577, e un împrumut vechi din slavonul bisericesc alliluija (DA, s.v. aleluia, DELR, ibidem, DEXI, ibidem). În latină, interjecţia biblică de preamărire a divinităţii a avut variantele hallelūiā (D, s.v. halleluja; KEW, s.v. hallelujah) şi alleluia (CNRTL, s.v. alléluia; DEHF, s.v. alléluia; DHLF, s.v. alléluia; D, ibidem). Varianta latinească alleluia e atestată la scriitorul creştin Tertullianus (c. 160 – c. 230 d.Hr.) în lucrarea De Oratione „Despre rugăciune“ (CNRTL, ibidem) şi e varianta curentă din Biblia catolică oficială a Vaticanului Nova Vulgata (Psalmii 105 (104), 106 (105), 107 (106), 111 (110), 112 (111), 113 (112) etc.; Apocalypsis Ioannis, 19, 1, 3, 4, 6). Varianta latinească alleluia a fost moştenită de limba română sub forma interjecţiei populare lerui. Prin raportare la varianta veche grecească allēloúia trebuie admis că şi în latină a existat un ē (e lung) în
50

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 varianta latinească allēluia aflată la baza cuvântului românesc analizat. Transformările fonetice produse în trecerea de la latină la română sunt următoarele: 1) afereza lui a, ca în lat. aranea > rom. râie; 2) simplificarea lui l geminat la l, ca în lat. caballus > rom. cal; 3) rotacizarea lui l simplu intervocalic, ca în lat. gula > rom. gură, lat. mola > rom. moară, lat. solem > rom. soare; 4) apocopa lui a, care trebuie să fi avut loc de timpuriu, pentru că grupul lat. ia, cu a neaccentuat, ar fi evoluat la ză, ca în lat. iacēre > rom. a dzăcea > a zăcea. Şi astăzi se produce apocopa unei vocale după semivocala i, dacă vocala respectivă nu are rol morfologic: trebui să plec pentru trebuie să plec. Prin afereza şi apocopa lui a interjecţia populară românească lerui a pierdut două silabe comparativ cu etimonul ei latinesc allēluia. Această scurtare a interjecţiei a fost posibilă din motive semantice – dispariţia sensului etimologic al interjecţiei, cel de preamărire a divinităţii – şi din motive prozodice: apărând în versuri, interjecţia se supune constrângerilor formale de ritm, rimă şi măsură. Un corp fonetic redus al unui cuvânt e mai convenabil în versurile populare româneşti a căror măsură tradiţională e de 5–6 silabe sau de 7–8 silabe. Din motive prozodice s-a schimbat şi accentuarea în cuvântul românesc. Etimonul latinesc e accentuat pe u: allēlúia. Forma românească rezultată trebuie să fi fost accentuată tot pe u: lerúi, adică ar fi avut o structură accentuală iambică, în condiţiile în care tiparul ritmic tradiţional românesc e trohaic. Aşezată la început de vers, interjecţia în discuţie a dobândit o structură accentuală trohaică, prin deplasarea accentului de pe u pe e: lérui. Fiind cuvinte cu un conţinut afectiv puternic, interjecţiile româneşti au dublete accentuale: váleu – văléu sau chiar triplete accentuale: áoleu – aoléu – aoleó. Varianta interjecţională românească ler provine din lerui prin simpla apocopă a lui i şi prin afonizarea (amuţirea) lui u devenit final. Dispariţia lui i şi apariţia variantei interjecţionale ler se mai pot explica prin falsa analiză a variantei lerui bazată pe diverse analogii. Analogia cu interjecţiile de adresare băi – bă, măi – mă duce la apariţia perechii lerui – leru, de unde rezultă ler prin afonizarea lui u. Analogia cu expresiile tautologice în care intră forma scurtă i a verbului copulativ a fi, de tipul vecinu-i vecin, duce la apariţia construcţiei leru-i ler, de unde rezultă ler şi leru, care devine ler prin afonizarea lui u. Analogia cu o construcţie alcătuită dintr-un substantiv urmat de forma de dativ posesiv i a pronumelui personal de persoana a 3-a singular, de tipul vecinu-i, faţă de acelaşi substantiv nearticulat vecin, duce la apariţia construcţiei leru-i, faţă de forma ler, iar leru devine ler prin afonizarea lui u.

SPAŢII CULTURALE
În concluzie, interjecţia cultă biblică românească aleluia şi interjecţia populară românească lerui sunt dublete etimologice, fiindcă etimonul lor îndepărtat e acelaşi, anume propoziţia exclamativă ebraică Hallelu Yah care înseamnă „Lăudaţi pe Domnul!“ sau „Lăudaţi pe Dumnezeu!“. Varianta-tip şi etimologică e lerui, nu ler care provine din cel dintâi. Etimonul imediat al interjecţiei populare româneşti lerui e interjecţia biblică latinească de preamărire a divinităţii, allēluia. ------------BIBLIOGRAFIE AHD = The American Heritage Dictionary of the English Language, Fourth Edition, Houghton Mifflin Company, Boston, New York, 2006. Semitic Roots by John Huehnergard, p. 2056–2068. BER = Bъlgarski etimologičen rečnik. Sъstavili Vl. Georgiev, Iv. Gъlъbov, I. Zaimov, St. Ilčev, Tom I, A–Z, Izdatelstvo na Bъlgarskata Akademija na Naukite, Sofija, 1971. BWDW = Brockhaus Wahrig Deutsches Wörterbuch, von Renate Wahrig–Burfeind, mit einem Lexikon der Sprachlehre, 9., vollständig neu bearbeitete und aktualisierte Auflage, wissenmedia in der inmedia ONE] GmbH, Gütersloh / München, 2011. CED = Collins English Dictionary Complete & Unabridged, 10th Edition, HarperCollins Publishers, 2009, versiune online la adresa http://dictionary.reference.com. DA = Dicţionarul limbii române (coordonator: Sextil Puşcariu), A–De, F–Lojniţă, Bucureşti, 1906–1949. DEHF = Jean Dubois, Henri Mitterand, Albert Dauzat, Dictionnaire étymologique et historique du français, Les Grands Dictionnaires Larousse, Éditions Larousse, Paris, 2011. DELR = Dicţionarul etimologic al limbii române (DELR) (redactori responsabili: Marius Sala şi Andrei Avram), Volumul I, A–B (responsabil de volum: Doru Mihăescu), Editura Academiei Române, Bucureşti, 2011. DER = Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, Ediţie îngrijită şi traducere din limba spaniolă, <sic!> de Tudora Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin,

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012
Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 2002. DEX2 = DEX. Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2009. DEXI = DEXI. Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române (coordonator ştiinţific: Eugenia Dima), Editurile Arc & Gunivas, Chişinău, 2007. DHLF = Dictionnaire historique de la langue française, sous la direction de Alain Rey, par Alain Rey, Marianne Tomi, Tristan Hordé, Chantal Tanet, Dictionnaires Le Robert, Paris, 2000. DLR = Dicţionarul limbii române (DLR), Serie nouă, Tomul IV, Litera L, L–Lherzolită, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008. DOOM2 = DOOM. Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită (coordonator: Ioana Vintilă–Rădulescu), Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005. KEW = Kluge Etymologisches Wörterbuch der deutschen Sprache, Bearbeitet von Elmar Seebold, 25., durchgesehene und erweiterte Auflage, De Gruyter, Berlin / Boston, 2011. NDU2 = Ioan Oprea, Carmen–Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicţionar universal al limbii române, Ediţia a doua, Editura Litera Internaţional, Bucureşti–Chişinău, 2007. Nova Vulgata = Nova Vulgata. Bibliorum Sacrorum Editio, versiune online la adresa http://www.vatican.va/archive /bible/nova_vulgata/. Novum Testamentum = Nestle – Aland, Novum Testamentum Graece et latine, 1. Auflage, 4. Druck, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1990. Septuaginta = Alfred Rahlfs, Septuaginta. Id est Vetus Testamentum graece iuxta LXX interpretes, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1979. WEBSITE-URI CNRTL = http://www.cnrtl.fr/definition/ [Centre National de Ressources Textuelles et Lexicales] Concordances = http://concordances.org/greek/ D = http://www.duden.de Etymonline = http://www.etymonline.com [Online Etymology Dictionary] http://dictionary.reference.com http://www.vatican.va/archive/bible/nova_vulgata/

de la pag 48

Întrebându-se, pe bună dreptate, câţi dintre poeţii anilor ‘30-‘40 au mai rezistat judecăţilor timpului, Ion Caraion ne asigură - şi ne convinge totodată cu argumente – că versurile acestui pelerin de care nimeni nu îşi aduce aminte continuă să nu aibă de-a face cu veştejirea frunzelor, cu oxidarea metalelor, cu încetinirea luminii, cu trecerea vremii. Comunicative, prelinse în imagini care nu-şi aşteaptă crepusculul, fericit racordate la elegia de acasă şi la nostalgia spre ecouri vag livreşti, spre orizonturi întrezărite, ele par să fi descoperit cifrul unui echilibru între ieri şi mâine. Iar citatele care susţin aserţiunea lui Ion Caraion sunt, în adevăr, convingătoare. ... deşi poezia lui Dem. Iliescu nu-şi programatizează nimic – zice ceva mai la vale autorul Cuvîntului înainte - torentul acestui molipsitor cîntec are ceva romantic, reclamă frîngeri de tipare, ieşiri din albii, despletiri, expansivităţi, aspiră lacom nu spre o contopire în marele tot, ci spre plămădirea din nou a lumii, căreia s-ar jertfi să-i redea într-un „ritm năpustit” candoarea arhetipală, paradisele pierdute.

Dem. Iliescu a fost avocat, a frecventat cenaclurile vremii şi a fost redactor la revistele Gând Nou şi Carnet literar prin anii ‘30-‘31, apoi din octombrie 1940 şi până în anul următor a condus publicaţia Buletin legionar, ceea ce i-a atras condamnarea la muncă silnică în 1948. A fost eliberat în 1963, prin decretul de graţiere a condamnaţilor politici. Ultimii ani de viaţă, până la 2 august 1988 şi i-a petrecut în Buzău, visând la ziua în care îşi va vedea tipărit volumul antologic predat Editurii „Cartea Românească” prin anii 19751976. N-a mai apucat să-şi împlinească visul, iar manuscrisul de atunci, dăruit poetului Aurelian Mareş, a constituit baza celui de azi, alcătuit cu acribie şi într-un deplin respect de către Nicolae Cabel, cel care, de altfel, l-a şi finanţat. Aşadar o restituire necesară şi binevenită. Fără îndoială meritată. Şi mă gândesc cât de mult s-ar fi bucurat autorul dacă, dând ceasornicul timpului înapoi, ne-ar fi putut citi din cartea lui într-una din şedinţele cenaclului „Alexandru Sahia” de odinioară...
51

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 Într-o legendă reprodusă de S. Fl. Marian, ni se povesteşte că Baba Dochia îşi însurase fiul, pe Dragobete, cu o fată foarte frumoasă pe care, însă, n-o putea suferi, poruncindu-i să-i aducă fragi proaspete în făurar. Şi, amăgită de fragile aduse de către noră, Baba Dochia şi-a luat cu ea fiul, urcând cu oile la munte. Aici, fiul îngheţă de frig, la gură cu un ţurţur de gheaţă, pe care Dochia îl confundase cu un fluier. „Tu cânţi, iar eu îngheţ de frig, feciorule!” îi reproşă ea fiului, înainte ca gerul s-o încremenească, împreună cu oile sale. Într-o altă legendă, Dragobetele şi-a plâns amarnic nevasta rămasă departe şi că înaintea morţii ar fi strigat-o atât de puternic, încât păsările cerului şi vietăţile pământului i-au plâns de milă că-şi pierduse dragostea. Şi de-atunci, feciori şi fete, păsări şi vieţuitoare îşi cântă, în amintirea lui, dragostea. (3). Evident, Dragobetele provine, de asemenea, din Panteonul dacic; un Zburător, Un Făt-Frumos, un trimis la Zalmoxis întru fericirea semenilor. Iar practicile magice, cu referire la actul împlinirii dragostei, cu implicarea feminină, îl reprezintă drept factor stimulativ, revigorator de lume, sub impulsul dragostei: „Fetele merg pe câmp, împreună cu feciorii, şi strâng ghiocei, viorele şi tămâioasă, pe care le pun la icoane, pe care la Sânziene la aruncă în apă, ca să cureţe lume de rele. La fel, fetele culeg zăpada rămasă şi o topesc, iar cu apa aceea se spală pe faţă ca să fie frumoase ca zânele” (4). Dragobetele este, aşadar, „un zeu tânăr al Panteonului autohton, cu dată de celebrare în acelaşi sat, dar variabilă de la zonă la zonă, (24 şi 28 februarie, şi 25 martie), patron al dragostei şi al bunei dispoziţii pe plaiurile româneşti” (5). Învestit, prin urmare, cu darul impulsionării lumii la dragoste, acest „cap de primăvară”, reînsufleţeşte vieţuitoarele pământului, de la păsările cerului, până la cele ale apelor, dimpreună reintră în ciclul re-nnoirii vieţii, prin dragoste, suportul pe care se fundamentează perpetuarea vieţii, cu întregul ei ciclu biologic şi spiritual. Iar omul nu este prin nimic exclus din acest proces sărbătoresc şi magic totodată, de reiterare vulcanică a ciclului vieţii. Astfel, numai o fiinţă mitică „un zân” precum Dragobetele putea să dezlănţuie în lume „logodna universală”, condiţionată de succedarea anotimpurilor, sub semnul feminităţii. În privinţa autenticităţii sale, recurgem şi la argumentul mitologului Romulus Vulcănescu: ca fiu al Babei Dochia, cum s-a păstrat în legendele mitice Dragobetele, aceasta dovedeşte „o presupusă filiaţiune mitică anterioară denumirii lui, ca atare”,

Gherasim RUSU TOGAN

Dragobetele - zeul redescoperit al iubirii din Panteonul arhaic de credinţe româneşti
Începutul solstiţiului de primăvară se ornamentează, printre altele, în conştiinţa populară şi cu un şirag de credinţe arhaice, care se înscriu într-un cod de comunicare încărcat de valenţe magice, cu valori benefice. Asistăm, în fapt, la un început de calendar agricol, anticipat de numeroase previziuni în cod benefic, precum arhicunoscutul „Calendar de ceapă”, din primii zori ai Anului Nou şi de fel şi fel de proceduri magice; de la ameninţatul şi legatul pomilor în anul ce se iveşte, la stropitul plugului şi al vitelor cu apă sfântă, de către gospodarul care-şi ţese nădejdile într-un belşug şi rod bogat, ferit de malefic. Astfel, pe puntea din iarnă înspre primăvară, în imaginarul popular, păşeşte Baba Dochia, a cărei rememorare, ne informează S. Fl. Marian „cade întotdeauna la 1 Martie sau Mărţişor” (1), deschizând un ciclu de sărbători, paralel cu cele religioase, cu dată fixă, care începea, remarcă Ion Ghinoiu, cu Dochia (1 martie) şi se încheia în ziua echinocţiului de primăvară, din calendarul iulian, la Mucenici (9 Martie). Sărbătorirea Dochiei se oficia prin practici păgâne, specifice începutului de an, iar, după legendă, „Dragobetele este fiul Babei Dochia şi reprezintă, în opoziţie cu aceasta, principiul pozitiv al înnoirii”. În privinţa caracteristicilor sale, folcloristul îi atribuie o identitate benefică: „Dragobetele este purtătorul dragostei şi al bunei dispoziţii, pe meleagurile româneşti (2).
52

SPAŢII CULTURALE
iar imaginea de tânăr voinic, frumos şi bun „inspira fetelor şi femeilor tinere încredere şi dragoste curată” (6) Ca expresie a imaginarului erotic, şi Zburătorul este înrudit cu „Dragobetele”, iar în plan magic, considerăm că „Zburătorul” semnifică forţa prin care o trăire pasională duce la dereglarea existenţei iniţiale, ca urmare a unei treceri într-o altă stare pasională, în care noaptea devine momentul apropierii, ca urmare a unei sexualităţi excesive, specifică vârstei adolescentine. Despre Dragobete, literatura de specialitate a realizat o redescoperire a acestui mit, cât şi a practicii ritualice respective, urmare a unei violentări venite din exteriorul spaţiului nostru ritualic românesc, prin sărbătoarea Valentine*s Day, ce pare să aibă mai mult succes în rândul tinerilor noştri, deşi vine de pe meleagurile atât de îndepărtate ale Americii. Dar un popor precum al nostru, cu întreaga sa istorie şi cu înaintaşii săi, popor care se defineşte prin folclorul său drept cântăreţ al iubirii, de neîntrecut prin baladă şi doină, nu putea, de altfel, să nu-şi însemne în Panteonul său autohton şi pe zeul dragostei: Dragobete. În credinţa populară, se şi spune că în ziua dragostei, toate păsările şi animalele pământului fac dragoste şi îşi întemeiază cuibul, iar, dacă n-au noroc în respectiva zi, aşa au să rămână tot anul. Iar, mai departe, remarcă Romulus Vulcănescu, „De la sărbătoarea simbolică a logodnei păsărilor cerului, s-a extins, tot simbolic, şi la oameni, devenind astfel o sărbătoare a erotismului, a însurăţirii fetelor şi înfrăţirii fetelor, a logodnelor” (7). Explicabil, prin urmare, ca acest moment al primăverii să se încarce de fast, voie bună şi dor tineresc de viaţă, exprimat prin varii forme, de la dans şi alergări prin natură, la practici diverse de magie şi vrajă erotică. Dragobetele, reprezentat în imaginarul popular ca un tânăr cu calităţile eroului din basme, frumos, bun, săritor să lupte pentru triumful binelui, se spune în popor că aduce dragostea în casele „fără noroc”, iar fetele se primenesc anume pentru întâlnirea lui: În jocul denumit „Mălaiul”, prezent până de curând pe Târnave, fetele erau „zburătorite” de feciori prin „desperecherea” fetelor, care îi aşteptau două câte două, iar, la intervenţia unuia, ele trebuiau să alerge la întâlnirea cu o altă surată. Dacă, pe traseul limitat de dinainte (un cerc din care nu se permitea ieşirea), fata era sau se lăsa de bunăvoie prinsă de feciorul drag, perechea ieşea din joc, pecetluindu-şi acordul printr-un sărut. În final, ultimele două perechi se grupau de la sine, încheind

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 astfel jocul, după care, în alaiul copiilor, coborau în sat, întâmpinaţi de privirile curioase ale vârstnicilor, conştienţi de faptul că acest joc, din ziua Dragobetelui, se constituia ca un moment premarital. Menţionând diverse forme ale „dezburătoririi” Romulus Vulcănescu aminteşte în mitologia sa că această formă „a fost până în secolul al XIX-lea o formă reminescenţial-rituală de cult erotogen” (8). După cum uşor se poate observa, există puternice sinonimii între Zburător şi Dragobete, dovadă clară a apartenenţei lor la aceeaşi familie mitică. Ca reprezentare, în cadrul acestui sistem de referinţe, recurgem la modul în care geto-dacii priveau dragostea, în raport de vârstă şi stare emoţională, descoperit pe diversele inscripţii ale timpului. Astfel, cei mai vârstnici, trecuţi prin avatarurile ei, „priveau dragostea ca pe un chin, de care nu poate scăpa nimeni şi care te subjugă psihic şi fizic”, observă Adrian Bucuroiu, autorul „Daciei secrete”, analizând inscripţia de pe o cărămidă descoperită la castrul de la Drobeta, cu observaţia că: „Barbarii spun că în dragoste îţi pierzi puterea”. În privinţa felului în care tinerii percepeau dragostea, pe o inscripţie de pe o camee de sardonix se poate citi o dedicaţie similară celor din zilele noastre: „De la dragul tău”. În continuare, comentariile autorului ne duc înspre sinonimia susţinută şi de noi. Astfel, „Dorul, continuă autorul, a fost personificat, considerat ca îngerul iubirii - Zburătorul românesc! de care nimeni nu se poate feri”. Iar sinonimele enumerate în continuare, întăresc dovada: SAL-DOVYSSENOS - Cap de primăvară: Domnul dorului (al Patimilor). Personificat el locuieşte în Doryclos (Palatul Dorului) Întruchiparea lui într-un tânăr împărat o descoperim în folclor, el locuind „În mijlocul codrului / La Curţile Dorului/ unde-s porţile închise,/ Mândrele pe tablă scrise…” (9). Inepuizabile sunt şi farmecele, vrăjile şi descântecele practicate în procesul „dezburătoririi”, prezente pe întregul areal românesc, în forme active, încă. Un asemenea caz, născut dintr-o „criză de vârstă”, îmbina totodată descântecul cu practica purificării prin apă neîncepută, după o ritualică procedurală comună şi-n alte universuri, dar greu de nepătruns pentru neavizaţi. Fata suferise, deci, o criză, percepută de lumea satului ca fiind cauzată de o criză de dragoste, afirmându-se despre ea că „e prinsă într-un blestem”, „de o lipitură”. Buruienile de leac folosite, avrămească, leuştean, mătrăgună, iarba-roşie, leurdă, muşeţel sălbatic,
53

SPAŢII CULTURALE
erau amestecate prin fierbere, iar fiertura obţinută constituia „leacul” de care se folosea descântăreaţa în practica sa: i se dădea de băut, era spălată pe tot corpul, iar o parte din fiertură era dusă la biserică şi transformată în apă sfinţită. Era chemat, la rândul său, şi preotul într-o zi anume, să-i facă slujbă, să-i citească pentru „scoaterea din necaz”. O ultimă practică în care era implicată victima se aseamănă cu cea folosită în cazul bolnavilor de epilepsie: pentru îmbăiat, nouă fete erau trimise în zorii unei zilei, după apă neîncepută, de la un izvor din câmp, cunoscut pentru curăţenia lui; limpede ca vioara (ca sunetul ei). Pe întregul traseu, de la ducere la întoarcere, fetele trebuiau să respecte interdicţia de a comunica între ele şi cu cei întâlniţi întâmplător în cale (10) .Deşi a mai fost menţionat şi-n alte ocazii, (11), pentru poezia lui, revenim asupra Descântecului de alungare a agentului malefic, pricinuitor de tulburări şi dezechilibru familial, implicând, de astă dată, pe bărbatul ce trebuia „dezburătorit”. Ca fapt general, deşi faptele sunt cunoscute, reamintim că, din punctul de vedere al conceptului mitic pe care se fundamentează descântecul, nu o dată gestica, mediul, momentul oficierii lui, obiectele folosite, jar, apă, busuioc, cimbru, leuştean şi multe altele, sunt elemente de referinţă, a căror sacralitate este respectată în gândirea magică. Observaţiile de mai sus credem că oferă noi articulaţii semantice textului care urmează, caracterizat prin invenţii verbale, asocieri surprinzătoare de imagini, cu forme variate de adresare, cu o gamă largă de elemente zoomorfe, într-o coloristică verbală asemănătoare celei din balade şi basme. O remarcă: descântăreaţa suportă o seamă de interdicţii, între care plămădirea de produse din aluat, cu rost liturgic, pentru prescură sau cap de pomenire. Şi, totuşi, descântecul, precum şi rugăciunea bisericească „participă la o aceeaşi eficacitate gravă şi nedeterminată” (12). Dar să-i urmărim Descântecului de vrajă în dragoste „stenograma” rostului de a desface şi întoarce bărbatul „rătăcit”. Obiectele cu care se lucrează sunt diverse. Momentul înscenării lui: seara, după apusul soarelui. Procedura ritualică: Peste apa din oala de pământ, aşezată peste cămaşa bărbatului, după ce s-au stins cărbunii, victima (nevasta părăsită) îşi întinde mâna, la îndemnul descântăreţei: „Pune mâna de stânga, aşa, ca să meargă la inimă! Că, uite, s-arată în umbră de plop o surată de a ta, să-l înceluiască cu ochii şi sufletul”. Preambulul a fost
54

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 rostit, urmează actul propriu-zis: „Ptiu, ochioasă,/ să se desfacă,/ de urâtură,/ de făcătură!”, se-aude rostită într-o solemnitate încărcată de taine, voinţa descântăreţei. Urmează apoi şirul de imprecaţii magice, invocate în ritualul „desfacerii”: „Măr găunos, / măr frumos, /drum cu praf,/ drum de-ntors!/ Că se cerne/ şi se-aşterne/ umbra lui/ pe unde nu-i./ Ochi de vântoase,/ ostoase,/ neostoase,/ de-s adunaţi/ să-i dezlegaţi!/ Nuieluşe de alun,/ sâmbure tare de prun,/ apă rece din fântână/ ce-l tot duce şi-l tot mână?”. Urmează invocarea directă a agentului magic dezbinator: „Arată-te, ochioaso,/ duso şi nentoarso,/ sloboade-l,/ întoarce-l,/ lasă-i mâinile,/ nu-i goli fântânile,/ lasă-i ochii/ ce-l apropii,/ fugi de el,/ are inel,/ nu-l mai strânge,/ nu-l mai frânge,/ Că-i acrit/ că-i nărăvit,/ rău la suflet/ şi sucit!”. Dar tensiunea actului magic nu-i încheiată. O primă lumină: „S-arată, copilo, s-arată. Făcătură c-a făcut o ochioasă; apă din căuşul palmei că i-a dat şi nebunul că şi-a vânturat sufletul şi-l caută drumurile!” Viziunea bărbatului-victimă apare în alegoria poetică, absolut necesară pentru tensionarea situaţiei: „Uite, călăreţ pe cal pintenat s-arată la poartă ruginită şi străluceşte fereastra din care searată ochi verzi şi gură zâmbăreaţă, iar calul bate din copite şi nu vrea să-l întoarcă din drum. Dar l-oi întoarce eu, de nu i-or mai plăcea niciodată ochioasele!”. Se spune că descântecul de faţă nu-i blestem, nu-i urgisire, pentru persoana adversă şi, ca dovadă este acest crenel de imagini, care însă transpun situaţia tocmai la polul opus: „ptiu, ochioasă, de griji roasă,/ griji pustii,/ de ele fii/ bătută, durută!/ ochii de ţi-s făcătură,/ să te prindă urâtură,/ ptiu, ochioasă,/ fă de-l lasă, slobozeşte,/ Nu-l opreşte!”. Dar starea dubitativă persistă şi este necesară invocarea altor forţe, drept remediu: „Tu, tăciune, tu, cărbune,/ arde-i să nu se adune,/ rupe-i să plesnească ura/ desfacă-se făcătura,/ gându-i toarce/ şi-l întoarce,/ uite-i glasul,/ piardă-i pasul,/ uite-i locul,/ întoarcă-l norocul!” Urarea din final semnifică încrederea în forţele magice care au pus în mişcare un întreg cosmos pentru „dezburătorirea” păţitului: „Să-i despartă, rupe-se nodul legăturii; la cap de pod să-şi lase gândurile şi-n miez de noapte să-l bată luna, ca-n zori să-şi adune în braţe nevasta! primiţi şi legaţi, văzutelor şi nevăzutelor, bunătatea cu bunătatea, pentru care mă închin, deopotrivă, răsăritului şi apusului”.

SPAŢII CULTURALE
Apoi, ritualul magic se încheie cu indicarea folosirii elementelor cu efect curativ, a căror respectare este absolut necesară: „Şi câte trei picături toarnă-i în apa pe care o bea, să i se potolească setea de ea şi pune praful aista de susai sălbatic în mâncare ca să rămână flămând de tine, de-acum, şin căptuşeala hainei coase-i capetele de aţă ca să ţi-l legi de tine pentru totdeauna. Cu asta s-o împlini desferecătura, dacă nu mi-i uita ca toate la care leam întors în casă binele!”. Aşadar, ne aflăm în faţa unei descântătoare-poete, a cărei capacitate de invenţie pare nelimitată! (13) Şi chiar dacă aceste proceduri şi-au dovedit perisabilitatea prin timpii moderni, fapt real, în cazul descântecului şi vrăjii de dragoste, e naiv să credem că şi-ar fi pierdut în totalitate rosturile. Şi astăzi se mai şopteşte câte-un descântec de binefacere şi de întoarcere ori chiar şi de aducere în vraja nopţii, în singurătatea unui pridvor, câte-un descântec, ori câte o altă formulă magică, iruptă din suflet, de către o „aleasă”, pentru o tânără ce se arde suspinând, şi totul e regizat cu intenţii remediatoare: Apă sfântă,/ mergătoare,/ pe la străini curgătoare,/ şi de-atâtea-ntremătoare,/ adu-mi-l din depărtare!/ Sfântă apă, mărginea,/ tu mă face frumuşea,/ Ca spicuţul grâului,/ tot în fruntea jocului!”. Oricum, „Magia este arta de a face să se producă anumite schimbări după bunul tău plac”, iar „dezburătorirea” se recomandă să se facă vinerea! (14). Cât priveşte relictele comportamentale specifice zilelor de Dragobete, până aproape de noi se pot descoperi dovezi rămase, întru cinstirea dragostei a tinereţii şi a întregului apanaj de gesturi şi de relaţii. Desprindem din cercetările regretatului folclorist basarabean, victimă a terorismului comunist sovietic, desfăşurate la Ialoveni, următoarele mărturii despre comportarea tineretului: De la vârsta de un an, băieţii şi fetele se întâlnesc şi petrec împreună, toamna, la nunţi şi la clăci, iarna, la „Andiiu” şi la şezători, iar vara, „la vie” şi „la şireadă” şi „la goc”. Vara, duminica şi sărbătorile, „flăcăii… se întâlnesc cu fetele cu cari şăd”, adică cu fetele cu care fac dragoste, vorbesc şi le trimit la vie. Fetele se duc şi-i aşteaptă pe flăcăi la umbra de sub nuci, vişini ori tufe de vie. Tot vara, „se adună într-o luncă de sălcii din marginea satului” sau la pădure, stau de vorbă, glumesc, cântă, chiuie şi joacă, acestei întâlniri i se spune „la şireadă”. De la „şireadă”, fug toamna fetele „pe cuptior”, la flăcăi şi tot de aici „le fură”, de le duc mirese la gospodăriile lor. Comportamente asemănătoare, descoperă folcloristul nostru şi-n alte zone, precum Copanca (15). Ca urmare, cine crede că n-au existat mari

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 poveşti de iubire, (de mult uitate!), că n-a existat şi un „zeu” pe măsură, că n-au existat pasiuni oarbe, răpiri brutale, răzbunări oarbe, retezări de vieţi în plină înflorire, cine crede că n-a existat ură, păcat, adulter, neputinţă de a împlini „în lege” un datum al vieţii, precum naştere ori nuntă, oricum şi oricât s-ar zbate, n-are cum să înţeleagă viaţa românească, dusă prin veacuri de umilinţe, dorinţe şi temeri… Istoria ne dovedeşte, de altfel cu prisosinţă, cât de vulnerabil s-a trăit dintotdeauna viaţa aici, sub umbra Carpaţilor! ---------------(1) S Fl. Marian, Sărbătorile la Români…, I,p282 (2) Ion Ghinoiu, Vârstele timpului, Chişinău, „Ştiinţa”, 1994, p. 77 (3) S. Fl. Marian, op. cit, p 282 (4) Grecu Maria, 65 ani, (1970), Ghijasa de Sus, Sibiu (5) Ion Ghinoiu, Dicţionarul... p. 65 (6) Romulus Vulcănescu, op. cit., pp 337-338 (7) Romulus Vulcănescu, Mitologie Românească, Editura Academiei…,p. 337. (8) ibidem (9) Conf. Adrian Bucuroiu, Dacia Secretă, Editura Arhetip, Bucureşti, p. 193. (10) Procedură culeasă de la Ana Rusu, 52 de ani, 1962, Căprioara, Cluj. (11) Vezi Gherasim Rusu Togan, Apa - stare de oglindă, Editura Fundaţiei culturale Libra, Bucureşti, 2003, p. 37şi urm. (12) Ştefania Cristescu, Frecvenţa formulelor magice, în Sociologie Românească, an. 1, nr. 4, aprilie 1936, p. 27. (13) Gherasim Rusu Togan, op. cit., Cules de la mama autorului. (14) Conf. Gherasim Rusu Togan, Viziuni străvechi…, Editura Verva, 1997, pp. 54-57. (15) Petre V. Ştefănucă, Folclor şi tradiţii populare, 1, Chişinău „Ştiinţă”, 1991, p. 68 şi p. 108

55

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 „Le coeur a ses raisons, que la raison ne connaît point” Blaise Pascal
membrii apţi să asigure conservarea comunităţii”, constata Sonia Bressler (1). Însă, „cultura ca proces protejează totdeauna imaginea unei lumi mai bune. Dar această lume e imediat distrusă. Logica puterii nu mai are azi nimic de-a face cu voinţa de civilizaţie.” Altele sunt propensiunile ei, mult mai legate de un prezent scăpat de sub control, de unde şi interesele prea puţin de un mâine iluzoriu. Aşa se naşte cunoscuta confuzie între cultură şi eveniment. Nimic nu indică, din nefericire, că această derivă de sens are un final. Evenimenţialul este ceea ce atrage, place, relaxează, este cultura fast food - igienică, incoloră, inodoră. Cu toate acestea, socoteşte autoarea franceză, idealul clasic de cultură trebuie luat în calcul pentru o re-elaborare conceptuală şi practică. Aceasta «renaştere» a culturii poate avea loc datorită joncţiunii cu ideile de comunicare şi de civilizaţie. Astfel, cultura va câştiga mai mult sens şi realitate şi va fi necesar să cultive şi altceva decât a fost ea vreodată. „Cultura, în globalitatea sa, în rezonanţa sa, în diferenţele sale, este singura cheie de boltă a alterităţii şi a înţelegerii lumii..” * De murit, la răstimpuri, moare romanul! De mai anul trecut, romanul moare pentru că moare cartea conform lui Frédéric Beigbeder, „On peut donc déduire de l’extinction du livre de papier que le roman va également disparaître: les deux étaient liés.” (2) Internetul, suportul electronic pentru text, adică, duce la moartea literaturii, în general, a romanului, în special. „Mărturisesc că sunt uimit de indiferenţa în care această apocalipsa globală are loc. Cum spunea Michaux referindu-se la om: romanul pe hârtie era încă cineva. Primele romane răsfoite în adolescenţă mi-au permis să scap de familia mea în lumea exterioară şi, poate fără să ştiu, în lipsa de semnificaţie a întregului univers. Sartre spune, în «Cuvintele», că «pofta de scris include un refuz de a trăi». Cred că se poate spune acelaşi lucru despre lectura pe hârtie: concentrarea îmi permitea să scap de realitate sau, mai degrabă, umplea un gol de nedescris... absenţa lui Dumnezeu? plecarea tatălui meu? timiditatea mea cu fetele? A citi romane ore întregi îmi părea libertatea supremă. O modalitate de a mă proiecta într-o altă existenţă decât a mea, mai frumoasă şi mai captivantă. O lume paralelă, pline de culoare. O realitate mai puţin dezorganizată, un grilă de lectură pentru a decoda existenţa. O utopie încă mai minunată decât masturbarea.” (2) Beigbeder „est horripilant, très agaçant, parfois pénible”, „est un dilettante à qui tout semble réussir sans qu’il n’ait à trop se fatiguer”. (3) Pledoaria sa nu e doar personală, ea are efect asupra amintirilor noastre,

RAŢIUNILE INIMII
Florin DOCHIA

8. Reflecţii cu privire la dematerializarea literaturii
Apocalipse peste apocalipse
„Un livre, c’est tactile, les pages ont un parfum. Un écran ne sent que le métal, le verre et le plastique.” (Frédéric Beigbeder) Periodic, dacă nu chiar mai tot timpul, ni se anunţă că se sfârşeşte ceva în cultură / literatură. Ba chiar sfârşitul literaturii ni se anunţă - vezi textul conferinţelor lui Kôjin Karatani a cărui traducere a apărut în «Revista Nouă», în 2011. Şi totuşi: „Acest sfârşit nu înseamnă că, după literatură modernă, urmează literatura postmodernă, nici că literatura va dispărea complet. Ceea ce aş dori să abordez este rolul specific pe care l-a jucat literatura în modernitate, cu o importanţă şi o valoare particulare, şi sfârşitul acestui fenomen. Acest sfârşit nu trebuie trâmbiţat. Este o realitate. Puţine persoane consideră astăzi că literatura este importantă. Nu vreau să devin un purtător de cuvânt al acestei idei. Dimpotrivă, ar trebui, astăzi, chiar să insist asupra faptului că a fost un timp când literatura a jucat un rol foarte important.” Se mai vorbeşte şi de sfârşitul culturii în general, desigur, cu precizarea că ar fi al unei anumite culturi, în relaţia sa esenţială cu emergenţa anumitor funcţii sociale – cultura fiind un fenomen cu caracter istoric... Astfel, „nimic nu este mai supus unei mai stricte necesităţi funcţionale ca sistemele de educaţie, graţie cărora societăţile îşi reproduc ordinea proprie şi-şi fac
56

SPAŢII CULTURALE
amintirilor simţurilor noastre, mărturiilor înaintaşilor noştri, le aduce în prim-plan şi estompează o realitate frustrantă. Cu toate că a chema în sprijin, prin jumătăţi de citate smulse contextului, nume de oarecare notorietate este o atitudine nu tocmai cinstită de construcţie a argumentaţiei într-un eseu. Nici recursul la emoţii nu dă bine la o lectură lucidă. Michaux a fost un experimentator. Inclusiv pe propria fiinţă. De neliniştitul Sartre ce să mai zici? „Le moi narratif” experimentat de Proust - „essayez de lire A l’ombre des jeunes filles en fleurs en cliquant sur un iPad et l’on en reparle”, plusează Beigbeder gâdilându-ne nostalgiile… - este pus în discuţie cu „l’appétit d’écrire englobe un refus de vivre” din „Cuvintele” sartriene, şi din „Greaţa”, şi din „Fiinţa şi Neantul”. Dimensiunea etică introdusă de scriitorul filosof este ignorată de Beigbeder de dragul ideii că citim cărţile de hârtie ca să înlocuim viaţa adevărată – ceea ce este stupid de-a dreptul! „Refugiul” în lectură este un „recurs” la lectură nu ca rezolvare a unor pretinse frustrări, ci ca o nevoie de comunicare extinsă. Adolescenţa beigbederiană – asta nu prea vrea a înţelege autorul – nu a folosit lectura ca refugiu din lumea adulţilor, ci în căutarea unui partener de conversaţie pe măsura sa, unul care să nu-l contrazică şi care-i să-i fie prieten, apropiat, alter ego. Pasiunile proprii nu pot fi înţelese de trăitorul altor pasiuni şi nici nu le pot înlocui pe acestea. C’est vrai, monsieur! Ca să fim ancoraţi în prezent, pasiunile unui cititor „născut cu mâna pe mouse” - cum se exprima un prieten despre copiii care au azi 5-10 ani - şi cont pe facebook sunt cu totul diferite de ale mele. Ce miroase aşa urât cerneala asta tipografică? - va spune puberul obişnuit cu „aroma” materialului plastic al laptop-ului, al tabletei sau al smartfon-ului. Şi hârtia, parcă ar fi mucegai! – se va văieta utilizatorul de Kindle pentru lectura unui e-book cu text şi ilustraţie video. E, totuşi, puţin probabilă o întâmplare de felul acelora din „Fahrenheit 451” de Ray Bradbury… Şi cu atât mai puţin de felul celor practicate de soldaţii creştini în Andalusia arabă a începutului de an 1499. Până la urmă, ca să parafrazez un maestru, ceea ce omida numeşte sfârşitul lumii, este, de fapt, naşterea unui fluture. Asemănător lui Beigbeder se exprimă, poate cu mai puţin stil, diferiţi comentatori de literatură de pe la noi. Fără hârtie, literatura nu mai există. Nu voi relua argumente aduse în altă parte în favoarea schimbărilor reale, de paradigmă culturală, de mod de comunicare. Ele ar avea feed-back de la persoane deschise spre un viitor oarecare, ci nu închise într-un trecut idealizat şi intenţionat limitat. Departe de mine, de fiinţa mea de carne şi spirit, lipsa regretului şi nostalgiilor referitoare la cartea pe hârtie, pe care m-am sprijinit decenii la rând, dar, după cinci sute de ani, înlocuirile de suport erau inevitabile, însăşi cartea tipărită înlocuise codexul, care înlocuise pergamentul, care înlocuise tăbliţele de lut, care… din veacul vecilor!

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012

Câte ceva despre moartea romanului
Problema, în ceea ce priveşte romanul, se pare că nu este a acestei dispariţii materiale, a acestei schimbări inevitabile, ci a unei mutări de accent care vine şi dinspre cititor/receptor, a cărui orientare se reflectă, obligatoriu, şi în selecţiile pe care le fac juriile diferitelor premii – trambulină pentru succesul de piaţă. Nu romanul este cel ce moare, se afirmă, ci ficţiunea, cea socotită timp îndelungat esenţă a acestuia, chiar până la identificare. Autorul de roman a fost chiar numit „ficţionar” – cuvânt frumos creat de Radu Cosaşu acum patru decenii. Dacă ceva se schimbă, poate nu ar trebui să se teamă cineva şi să strige-n pustiu, precum beigbeder-ul de mai sus, ci s-ar putea îndrepta spre spusele lui Bahtin, conform cărora romanul este singurul gen în continuă devenire, pentru el nu există canoane, de unde totala neputinţă a teoreticienilor de a propune o definiţie acceptabilă, alta decât aceea negativă - ce nu este romanul. Şi totuşi, extirparea ficţiunii din ceea ce numim roman nu este o întâmplare de trecut cu vederea, pentru că a crea lumi virtuale este o amprentă esenţială a definirii complexităţii fiinţei raţionale. Psihosociologii se vor putea apleca spre studiul şi explicarea fenomenului, cert este că, cel puţin în zona culturală a Hexagonului, se pune în dezbatere dihotomia „roman vrai” / „vrai roman”. Şi tot la Bahtin am putea ajunge, amintindu-ne că, în roman, spunea el, „exterioritatea constitutivă” are cea mai mare pondere. De ce „romanul adevărat” ar lua locul „adevăratului roman”? Cum se manifestă această tendinţă nu numai pe piaţa cărţii, ci în primul rând în zona ofertei pe care o fac autorii? E oare un foc de paie aprins din raţiuni mercantile? Aşa ar părea, mai degrabă, pentru că exacerbarea tendinţei lumii literare franceze de a pune şi mai mult accentul pe „verosimilitate” şi a lăsa „miraculosul”, „magicul” în umbră induce răspunsuri categorice. Jacques Abeille (Cycle des Contrées - Prix Wepler 2010) îşi revendică lipsa verosimilităţii, dar, prins în timpul său, are acest sentiment „qu’il y a en France un refoulement, un interdit, une condamnation de l’imagination”. El face recurs la Gaëtan Picon, care a relevat un fapt „incroyable”: găseşti peste tot în lume amatori de ectură pentru „Alice în ţara minunilor” sau „Călătoriile lui Gulliver”! Philippe Forest (4), pe de altă parte, este mai analitic: „Nu există nici un motiv pentru a limita romanul la domeniul poveştilor inventate, de care-şi băteau joc pe bună dreptate suprarealiştii. Este «romanul-roman», cum spunea Cendrars. Şi chiar dacă acest gen are încă fani, e de multă vreme în moarte cerebrală. La modul minor (reuşite foarte relative de dată recentă) sau major (unele dintre marile opere de actualitate), romanele
57

SPAŢII CULTURALE
cele mai interesante arată aceeaşi suspiciune faţă de vechile formule, cu care, sub acoperirea imaginaţiei, autorul furniza din nou cititorului, cu mijloace lipsite foarte de imaginaţie, aceleaşi intrigi stereotipe cu personaje de mucava în decoruri înşelătoare.” (5) El a dat, de altfel, în vol. „Le Roman, le réel et autres essais”, şi o definiţie proprie a genului: „romanul trebuie să răspundă la chemarea imposibilului real, adică să dea seamă de acea parte a imposibilului (dorinţa, durerea) care defineşte experienţa umană şi care, sub formă unei poveşti care acceptă ficţiunea fără a sacrifica adevărul, este singurul care-o poate spune.” Însă, „realul literaturii nu trebuie confundat cu realitatea”, subliniază acelaşi într-un interviu acordat lui Alexandru Matei, în 2008. „[…] Pentru mine, experienţa este capitală […]. Experienţa nu înseamnă doar experienţă literară sau artistică. E cu atât mai bine dacă un scriitor reuşeşte să o exprime prin literatură. Din contră, trăitul [le vécu] mi se pare o categorie de falsă experienţă, ceva marketizat şi întrebuinţat ca valoare de schimb de societatea spectacolului. În trăit, toată lumea care pretinde că vrea, prin redarea trăitului, să sondeze adevărul fiinţei, se aseamănă, de fapt. Abia experienţa reuşeşte să individualizeze. Literatura nu este, de fapt, o transcriere a vieţii ca atare. Subiectul trebuie universalizat. Verosimilul autobiografic este, desigur, necesar, dar nu şi suficient pentru un roman bun.” OED! Ar încăpea aici şi sincera mărturisire a lui Gabriel Garcia Márquez: „Noi, scriitorii din America Latină şi din Caraibe, trebuie să recunoaştem, cu mâna pe inimă, că realitatea este un scriitor mai bun decât noi. Destinul nostru, şi, probabil, gloria noastră, este să încercăm a o imita cu umilinţă şi pe cât de bine ne stă în putere.” (5). Tot marele sud-american spunea: „Problema mea cea mai importantă era să distrug linia de demarcaţie care separă ceea ce pare real de ceea ce pare fantastic. Pentru că, în lumea pe care trebuia s-o evoc, această barieră nu există.” (7) Am putea socoti clarificată dezbaterea – romanul actual se nutreşte din două direcţii esenţiale: Proust şi Joyce. De aici încolo, s-a statuat că romanul absoarbe, integrează, realizează şi depăşeşte toate celelalte genuri (poezia, eseul, autobiografia, teatrul). Numai că echilibrul dintre componentele acestea este deosebit de fragil. O anchetă de la finalul anului trecut din Le Nouvel Observateur constată că „recompensând mai cu seamă povestiri biografice, premiile literare [franceze] din 2011 au confirmat o tendinţă masivă: cuvântul «roman», altădată sinonim cu ficţiunea, şi-a schimbat definiţia. […] Scriitori, editori, critici, cu toţii par să considere că romanul s-a eliberat de acest imperativ ficţional, precum o familie se debarasează de o tradiţie împovărătoare, fără consultare, nici elogiu funebru. Premiile literare 2011 au încoronat ca romane o anchetă biografică
58

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012
(«Limonov», de Emmanuel Carrère), un portret necrologic («Jayne Mansfeld 1967», de Simon Liberati), o carte de amintiri dedicată unei mame dispărute («Rien ne s’oppose à la nuit», de Delphine de Vigan), un altul unei mari personalităţi precum Michel Foucault («Ce qu’aimer veut dire», de Mathieu Lindon). În acest uimitor peisaj de sfârşit de toamnă, singur Goncourt-ul face excepţie. El a premiat «l’Art français de la guerre», unde Alexis Jenni s-a angajat într-o activitate primitivă: a inventat un personaj.” De remarcat ironia comentatorilor de la Le Nouvel Observateur… Emmanuel Carrère («Limonov») mărturiseşte: „Dintr-un amestec de purism şi cochetărie, n-am folosit cuvântul [roman] pe copertă. Este narativ fără a fi roman. Este povestire, este istoria unui individ. Nu e nici o discontinuitate, pentru mine, cu jurnalismul”. Exact în consens cu afirmaţii aproape concertate: „o prelungire a unui reportaj publicat în revistamagazin «XXI»”(8). Un membru al juriului se apară: „problema se pune mai mereu, dar e ca şi cum ai discuta sexul îngerilor!” (Franz-Olivier Giesbert). Romane şi nu prea au tot fost şi vor mai fi. Lydie Salvayre a scris «Hymne», o odă lirică închinară lui Jimi Hendrix – cuvântul „roman” pus de editor pe copertă a augmentat considerabil vânzările. Se aminteşte ce s-a întâmplat în 2006 cu «Itinerarii spirituale», de Gérard Oberlé: „Cinstit vorbind, nu l-am prezentat ca roman. Juraţii de la [premiul] Interallié mi-au spus: «Ce păcat că nu e vorba de un roman! I-am fi acordat premiul!»” (Manuel Carcassonne, editor la Grasset). Cartea a primit, totuşi, premiul Rabelais, care constă în „cent bouteilles de Beaujolais, offertes par Union Interprofessionnelle des Vins du Beaujolais”! Vivat! Se acordă şi premii pentru eseu, desigur. Începând cu Renaudot. Dar „Renaudot essai” e precum Cupa mondială la rugby feminin: nu conduce la pasiuni nebuneşti. Grasset a învăţat lecţia, ca şi concurenţii săi. Totul este roman! Frédéric Beigbeder – chiar el! – îşi povesteşte încarcerarea pentru consum de stupefiante în «Un roman français» (sic!)? Este „roman” şi ia premiul Renaudot! Laurent Binet anchetează, la Praga, asasinarea, în 1942, a nazistului Reinhard Heydrich? E „roman” şi ia Goncourt-ul pentru debut. („HHhH” – acronim de la „Himmlers Hirn heisst Heydrich”, „creierul lui Himmler se numeşte Heydrich – este şi o reflecţie asupra raporturilor între ficţiune şi realitate, Istorie şi ficţiune…). Simon Liberati revine, într-o colecţie consacrată faptului divers, asupra sfârşitului tragic al actriţei Jayne Mansfeld în urma unui accident de automobil? E „roman” şi ia premiul Femina! Dominique Fernandez, preşedintele juriului Médicis, afirmă limpede: „imaginaţie sau nu, calitatea literară face romanul”. Altfel spus, „romanul” devine sinonim

SPAŢII CULTURALE
cu „literatura”! Nu este cam mult? Sau e vreo criză de nume? Ori, mai degrabă, acest „mot-valise” este suficient de încăpător ca să suporte şi accepţii abuzive? Aşa cum, în urmă cu vreo patru decenii, totul era „text” şi orice analiză pornea de la acest „concept”. Aşa a apărut „hipertext”-ul (1965), a apărut „textualismul”, a apărut „intertext”-ul… şi toate teoriile (pe) care le-au însoţit. *** Cum rămâne cu dematerializarea literaturii? Ca şi cu dispariţia romanului! Toate cele spuse sunt reale, asistăm direct la desfăşurarea lor, chiar şi la „apocalipsa” despre care se exprimă Beigbeder, dar care este ceea ce înseamnă: „schimbare”. Apropo de „l’Apocalypse et de la fin du roman”, intervine argumentat Roberto Gac într-o scrisoare deschisă (9): „Cu multă luciditate, aţi descoperit câteva lucruri decisive: legătura între literatură şi tehnică, între roman şi imprimerie. Căci invenţia lui Gutenberg, care a facilitat trecerea de la epopeea în versuri, laborios caligrafiată, la romanul în proză, la masa textuală mult mai importantă. Din aceeaşi perspectivă, este uşor de constatat corespondenţa între apariţia romanului-foileton în secolul al XIX-lea şi dezvoltarea rotativelor de presă. Să adăugăm facilităţile aduse de fotocompoziţie în secolul al XX-lea (1944-1960), care coincid cu explozia best-seller-urilor de supermarket publicate, simplu şi rapid, în milioane de exemplare. [Informatizarea, începând din 1970, augmentează considerabil fenomenul – n.m.F.D.] Apoi vine Internetul, vârful revoluţiei electronice, care ameninţă nu numai cartea de hârtie, cum vă temeţi, ci şi romanul ca gen literar. Aţi văzut bine şi vă felicit.” Delicat şi ironic, Roberto Gac pune în continuare accentele: „Problema dumneavoastră, Dragă Domnule (şi asta explică, după părerea mea, starea de confuzie înspăimântată în care vă aflaţi), este că identificaţi romanul cu literatura. [De parcă ar fi singurul! – n.m.F.D.] În Araucania, toţi copii ştiu, din şcoala primară, că romanul modern nu este decât un simplu gen literar derivat din epopee, şi unul, şi alta s-au născut în sânul literaturii narative milenare. Atunci, dispariţia romanului promisă de noile tehnologii nu implică deloc dispariţia literaturii, ci simpla înlocuire cu un nou gen literar - intertextul – care se bazează pe datele scriituri electronice… exact cum romanul de baza altădată pe imprimerie.” Succesul de piaţă al cărţii lui Beigbeder nu poate ascunde caracterul său revolut. Odată ce 70 la sută din producţia editorială care se vinde pe marile pieţe planetare Amazon şi Elephant este oferită şi sub formă de carte electronică (e-book), iar mari creaţii literare ale lumii – inclusiv Evangheliile! - au fost rescrise în pachete de 168 de semne pentru a putea fi transmise/citite n reţeaua twitter, plângerea

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012
Francezului care a scris frumosul roman „14.99” (10) pare cel puţin ridicolă, dacă nu de-a dreptul un „fetiş” la reacţionarilor nostalgici aparţinând unei epoci în care cultura era rezervată unei oligarhii. Desigur, cartea are suflet, istorie, un „ceva” care o ataşează de cititor, o aromă, o senzualitate, cu totul absente la ecranul impersonal. Dar nu este această lipsă temporară? Nu (va) permite mediul virtual o mult mai mare şi mai precisă personalizare? Cartea mea nu va mai semăna cu a altcuiva, deja „desktop”-ul bietului laptop este „ornat” cu tot felul de „widget”-uri, aplicaţii care creează diferenţe, protejează intimităţi. Tehnologiile contemporane induc alte nostalgii, alte obiceiuri, micul dejun nu se mai ia cu ziarul mirosind a cerneală şi plumb în faţă, ci cu o accesare pe smartfon sau pe tabletă a facebook-ului, pentru noutăţi mult mai proaspete decât îşi putea permite orice informaţie imprimată pe hârtie. După dematerializarea literaturii, câtă vreme va trece până la dematerializarea omului? Este o problemă la care au a răspunde autorii de romane în care ficţiunea încă e regină. Se angajează cineva?

____________ (1) Doctor în filosofie şi epistemologie, fotograf, reporter, profiler. Redactor-şef al revistei de filosofie şi ştiinţe umane Res Publica (editată de Presses Universitaires de France. Vezi şi agoravox.fr (2) Premier bilan après l’apocalypse, Éditions Grasset, 2011 (3) „este enervant, foarte agasant, uneori penibil”, „e un diletant care doar pare să reuşească fără să se obosească prea tare”. Amaury Watremez, La fin de la littérature? - A propos de “Premier bilan après l’Apocalypse” de Frédéric Beigbeder, Mes Terres Saintes & agoravox.fr (4) romane: L’Enfant éternel, Gallimard, 1997; Toute la nuit, Gallimard, 1999; Sarinagara - Prix Décembre, Gallimard, 2004, lb. rom. Nemira 2006; Le Nouvel Amour, Gallimard, 2007, lb. rom. Iubirea din nou, Nemira 2008; Le siècle des nuages, Gallimard, 2010; teorie literară: Le Roman, le réel et autres essais, Cécile Defaut, 2008 (5) „…des personnages de papier-mâché dans des décors en trompe l’œil”. (6) „los escritores de América Latina y el Caribe tenemos que reconocer, con la mano en el corazón, que la realidad es mejor escritor que nosotros. Nuestro destino, y tal vez nuestra gloria, es tratar de imitarla con humildad, y lo mejor que nos sea posible.” (Fantasía y creación artística en América Latina y el Caribe; Publicado en Voces. Arte y literatura. San Francisco, California. Marzo de 1998. Número 2) (7) „Mi problema más importante era destruir la línea de demarcación que separa lo que parece real de lo que parece fantástico. Porque en el mundo que trataba de evocar, esa barrera no existía.” (8) dedicată aproape excluziv reportajelor, găzduieşte nu doar de jurnalişti, ci şi de scriitori, fotografi sau autori de benzi desenate, fiecare exprimându-se cu mijloacele specifice. (9) Lettre ouverte à Frédéric Beigbeder, agoravox.fr; tot aici, a se vedea „Révolution dans l’édition littéraire”, de acelaşi autor. (10) 99 francs, retitrat de Grasset 14,99 euro, după introducerea monedei euro, tradus în engleză cu £9.99 – ce ironie întâmplător semnificativă cu această creaţie! Să i se tot schimbe/adapteze titlul, ca să fie priceput „mesajul”!)

59

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 morţilor, îi aducea o coajă de pâine sau o strachină de mâncare, din care Păpuşa molfăia cu poftă, mormăind bucuroasă: - Bodaproste, bodaproste! Femeia pleca mulţumită că-şi îndeplinise datoriile faţă de cei de pe lumea cealaltă, dar şi faţă de cei flămânzi de pe pământ. La Leana lui Costică, în baraca din spatele casei, care servea ca bucătărie de vară, se simţea cel mai bine. Faţa tuciurie i se lumina a zâmbet când, după ce mânca pe săturate o strachină cu ciorbă de bureţi, Leana stătea cu ea la taifas şi o întreba despre cunoscuţi de-ai ei din Drăgăieşti. - Ia zi, fă nebuno, ce mai face Limpa? Da, Ţârloi ce mai face? Păpuşa răspundea la întrebare şi apoi bodogănea vrute şi nevrute, până când adormea. Într-o dimineaţă, spre sfârşitul verii, s-a trezit tulburată de visele de peste noapte, şi-a strâns catrafusele şi a pornit la drum, neştiind unde o vor duce picioarele obosite, adăpostite în şoşonii sparţi, legaţi cu sârmă. Nu se grăbea, mergea încet, în ritmul vieţii ei, cu care nu bucura pe nimeni. Spre seară ajunsese deja la liziera unei păduri şi căuta cu ochii obosiţi un loc de popas. Avea în traistă o bucată de turtă din mălai rămasă de cu seară. Din spate, un zgomot asurzitor i-a întrerupt gândurile. S-a simţit luată pe sus de o forţă grozavă, care apoi a buşit-o de asfaltul crăpat. Din camionul oprit pe marginea drumului a coborât cogeamite om, îmbrăcat în pantaloni de salopetă şi în maieu, pline de vaselină. S-a uitat în stânga, s-a uitat în faţă, s-a uitat în dreapta şi, nevăzând pe nimeni, a apucat mormanul de cârpe, pe care, fără să-l privească, l-a aruncat în şanţul din apropiere. A luat din maşină un bidon de benzină, pe care l-a turnat peste grămada de zdrenţe şi de crengi uscate. Cu chibritul pe care îl avea la îndemână şi-a aprins mai întâi o ţigară, după care l-a aruncat în şanţ. O flacără tristă a luminat puţin pădurea din apropiere şi apoi focul a început să ardă mocnit. - Fir-ai a dracu de javră, te-ai găsit să te plimbi noaptea, a gândit şoferul. S-a urcat la volan şi a pornit mai departe, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Din şanţ un schelălăit uşor a pornit printre arbori. În vara următoare, de păpuşa n-a mai întrebat nimeni. Într-o zi, pe uliţa goală, o căţeluşă albă ca neaua şi lăţoasă alerga când în sus şi când în jos, oprindu-se uneori în balta de lângă puţ, unde-şi potolea setea şi-şi oglindea chipul frumos. Ghemul alb de zdrenţe lătra şi se repezea cu furie, ori de câte ori vreun băieţaş se încumeta să treacă pe lângă ea. Dacă se întâmpla să muşte, nu se oprea decât atunci

Nina PLOPEANU Ciobul de oglindă
De câteva ori pe an, uliţa satului era animată de prezenţa unei cerşetoare ce se plimba de sus în jos sau de jos în sus, iar când obosea se aşeza în praful drumului, dincolo de casa vreunui cunoscut. Scotea cu greutate din traista slinoasă un ciob de oglindă împachetat într-o foaie îngălbenită, ruptă de vreun copil din caietul de şcoală, pe care-l găsise prin gunoaiele pe unde-şi făcea veacul. Scuipa de câteva ori pe ciob şi îl ştergea apoi cu mâneca îmbâcsită a flanelului fără culoare. Imaginea apărea înceţoşată, dar buzele-i vineţii murmurau cuvinte de neînţeles pentru cei neatenţi: păăpuha, mumoasaa, păpuha, mumoasa! Porecla o primise de la un trecător ce-i înţelesese murmurul şi ea o primise cu plăcere şi nu mai răspundea decât acestui apelativ, iar oamenii îi uitaseră numele adevărat. Adusă de spate, precum jumătatea de covrig pe care o primea duminica, uneori, când se întorceau de la slujbă cei ce fuseseră la biserică, se deplasa greu din cauza infirmităţii piciorului stâng, iar partea sănătoasă a trupului şi-o sprijinea într-un băţ noduros pe care-l adunase dintr-un gard. Purta aceleaşi haine vechi şi zdrenţuite, mirosind a urină şi a atâtea alte miasme insuportabile, până când, dacă era vară, cineva se îndura de ea, o primea în curte, îi turna pe cap o găleată de apă călâie, amestecată cu puţină leşie, înecând păduchii ce alergau care încotro. Îi acoperea trupul beteag cu haine la fel de vechi şi ponosite ca şi celelalte, dar curate, iar pe capul tuns chilug, basmaua decolorată îi stătea întotdeauna strâmb. Se simţea ca nouă după ce primea botezul şi căuta după oglinda ciobită, de care nu se despărţea niciodată. Dacă trecea cineva prin faţa porţii unde fusese adăpostită şi purificată, striga cu glas suav: - Dăă-mi şi mie o ţiigaară. - Ia, fă, îi răspundea trecătorul, întinzându-i un muc, pe care se pregătea să-l arunce. Păpuşa trăgea tacticos de câteva ori din mucul pe care îl arunca apoi printre celelalte nimicuri din traistă. Uita atunci de loviturile cu pietre pe care le primea de la băieţii de pe uliţă, care nu pierdeau niciodată prilejul s-o necăjească şi să-i strige: - Păpuşa nebuna, Păpuşa nebuna, Păpuşa nebuna. - Duceţi-vă dracu, le răspundea femeia cu glasul piţigăiat, înjurându-i şi măscărindu-i ca la uşa cortului. Bâlciul se termina când un bărbat, deranjat de gălăgie, se repezea cu o jordie după cârdul de copii. Uneori, o femeie miloasă, ce-şi amintea de sufletul
60

SPAŢII CULTURALE
când simţea în gură gustul sărat de sânge. Noaptea se aciuia în bucătăria de vară din spatele casei lui Costică. Se gudura printre picioarele Leanei, care trebăluia pe lângă vatră. Întotdeauna primea ceva bun şi, drept recunoştinţă, schelălăia vesel ca o poveste. Dacă era în toane rele, Leana o ocăra supărată. - Odârrr, huo, marş, pleacă de aici, boambo, nu-mi mai sta în cale! Căţeluşa se retrăgea vinovată spre poartă şi două-trei zile nu mai dădea pe acolo. La începutul lui septembrie, cei de pe uliţă n-au mai văzut căţeluşa albă. Cam pe atunci, Cucla, nevasta lui Gheorghe, a născut acasă, doar cu moaşa Mariţa, o fetiţă despre care se spunea că era frumoasă ca păpuşa din cârpe cu chip de porţelan din vitrina de la cooperativa din sat, şi pe care au botezat-o Monica. De atunci, Gheorghe era văzut tot mai des la cârciuma din colţ, unde, după ce golea câteva pahare, începea să se smiorcăie ca o muiere. - E frumoasă ca o păpuşă, dar are un picior mai scurt. Nu va putea să meargă ca toţi copiii niciodată. Va fi batjocura şi cuca lor de bătaie, se tânguia omul fără speranţă. - Du-te acasă, măi, Gheorghe, îi spunea cârciumarul când vedea că a întrecut măsura, că mare e puterea lui Dumnezeu! Un an mai târziu, la dispensar a venit un doctor tânăr. Fetiţa lui Gheorghe şi a Cuclăi avea aproape un an. Doctorul a trecut pe uliţă şi a văzut-o jucându-se cu un ciob de oglindă în praful de lângă poartă. Auzise despre meteahna ei, dar nu se ivise prilejul s-o cunoască. A ridicat copilul în braţe, i-a privit ochii zâmbitori şi i-a aruncat departe obiectul clonţuros. Peste o săptămână, a trimis felcera să-l cheme pe Gheorghe. I-a zis să pregătească fetiţa s-o ducă cu el la Bucureşti, la spital, unde avea să se vindece. Neîncrezător, Gheorghe a vândut iapa, a strâns câteva cârpe într-o bocceluţă şi, împreună cu Cucla, cu doctorul cel tânăr şi cu cea mică, a luat trenul spre capitală. Au rămas în spitalul din Bucureşti o lună încheiată, timp în care cea mică a fost operată la piciorul beteag de două ori. Gheorghe se ruga zi şi noapte pe asfaltul bătătorit din faţa porţii spitalului. - Dă, doamne, ca şi păpuşa mea de fată să poată merge, zicea el, privind către cer şi făcându-şi cruce. După ce au adus-o acasă, doctorul cel tânăr a îngrijit-o zilnic, i-a schimbat bandajele până când urmele rămase de la operaţie s-au vindecat. Când a împlinit doi ani, cicatricele abia dacă se mai zăreau, iar fetiţa alerga veselă, cu picioarele goale, pe uliţa plină de pietre şi tăifăsuia cu vecinele care încă se

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 mirau de minunea pe care o făcuse Dumnezeu cu păpuşica lui Gheorghe. Copiii roiau în jurul ei şi se întreceau care mai de care s-o ridice în braţe, să-i dea bomboane învelite în hârtie transparentă sau să se joace cu ea cu păpuşile din zdrenţe sau din haine rămase mici pe care le meştereau mâinile dibace ale fetiţelor mai mari. Gheorghe era beat de bucurie şi, de câte ori mergea la cooperativă, cumpăra câte o păpuşă, uneori pe datorie, ca să nu se întoarcă cu mâna goală acasă, unde micuţa îl întâmpina cu vorbe înadins pregătite. - Ce mi-ai adus, ce mi-ai adus? Ciripea ea suav. Omul scotea vesel păpuşa din traista veche, o ridica în braţe pe Monica, o săruta dulce pe obrajii bucălaţi şi numai după aceea i se dădea pace şi era lăsat să-şi vadă de treabă. Când a mai crescut, Monica se trezea adesea în timpul nopţii, tulburată de şoaptele tainice ale păpuşilor adunate pe marginea patului. Spuneau povestea unei cerşetoare, care a plecat şi nu s-a mai întors. Mai tăifăsuiau păpuşile despre un camion şi despre un foc la marginea unei păduri. Împlinise doisprezece ani când l-a rugat pe tatăl său s-o ducă şi pe ea la bâlciul din satul vecin. Gheorghe n-a aşteptat să i se spună de două ori. A înhămat calul, şi-a urcat fata în căruţă şi a pornit la târg. Când a ajuns aproape de pădure, a lăsat calul să se odihnească şi să pască iarbă fragedă. Monica a început să alerge zglobie şi să rupă macii ce creşteau pe marginea şanţului. Lângă o floare de mac, a descoperit un ciob de oglindă pe care l-a luat şi l-a pus în buzunarul rochiei din stambă colorată. Era vară şi era soare, aşa că n-au stat prea mult în locul de popas. Când fata a urcat în căruţă, din buzunar ia alunecat pe nesimţite ciobul de oglindă adunat din şanţ. A căzut pe asfaltul fierbinte şi din el au început să iasă raze mari de foc ce s-au oprit pe cabina unui camion care se apropia grăbit din spate. Şoferul şi-a pus amândouă mâinile peste ochi, în timp ce camionul s-a prăvălit în şanţ şi a luat foc. Căruţa a apucat să se îndepărteze îndeajuns încât Gheorghe şi Monica să scape de primejdie. Au apucat să strige într-un glas: - Vai, doamne! Calul, speriat, a luat-o la trap, în timp ce bărbatul abia dacă putea să-i mai controleze goana nebună.

61

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012

Cristina NECULA

BIU sau despre poezia ca reverie a semnificaţiilor
Vorbind despre scriitura Imaginarului, Jean Burgos demonstrează că există o posibilă ruptură a cuvântului cu limbajul semnificaţiei. Ea “este cea pe care o înfăptuieşte suita cuvintelor organizându-se într-o sintaxă care nu trimite la o gândire, ci modelează treptat o imagine sau o serie de imagini purtătoare de sensuri multiple şi creatoare a unei noi realităţi”. (1) Cuvintele intră în diferite alcătuiri, joacă nenumărate “roluri”. Fiecare demers poetic nou, fiecare tentativă de a lua în stăpânire universal limbajului ar avea nevoie - sugerează Jean Burgos - de un prealabil act purificator: o purificare a cuvântului de toate rolurile lui precedente care îl codifică, îl fixează între anumite limite; o purificare din vechile lui făgaşuri, să-l sustragă condiţiei lui de semn (“semnul de oprire” va spune Michaux), pentru a-l dărui unei noi vieţi. Imaginea nu reprezintă propriu-zis un semn, ci, după cum susţinea Bachelard, “un sens în stare născândă. Imaginea devine ea însăşi o reverie de un tip special, capabilă să dinamizeze textul poetic. Poeta Eugenia Ţarălungă ne oferă revelaţia reveriilor semnificaţiilor concentrate metaforic în BIU care poate fi considerat fie un alter ego, fie o ipostază narcisiacă a autoarei. Se revelează parcă o dedublare a Eugeniei Ţarălungă. Asistăm la un dialog, poate, la un dialog al autoarei cu sine însăşi ca în piesa Iona de Marin Sorescu, dar în locul sinuciderii interpretate ca o înviere amânată, autoarea, închisă în capcana propriei cărţi, scriitoarea evadează prin “explicaţii” metaforice şi prin “justificări” care sugerează
62

afectivitatea, dar şi intenţia cognitivă în raport cu cititorul: “Mă gândeam, biu drag, că ar fi cazul, la un moment dat, să îţi spun de ce ţi-am ales acest nume. Tu, biu, care n-ai apucat să fii viu, să fii botezat şi n-ai primit un înger păzitor din simplul motiv că eu n-am apucat să te am, te întrebi poate: de unde şi până unde “biu”?! Uite, o să încerc să-ţi explic. Trebuia să am şi eu cu cine să vorbesc, nu?!, în faţa cui să mă justific. Poate că nu mă justific - cică! -, dar explic, spun, înşir pe hârtie ce şi cum, vreau să ştiu că am făcut, măcar aşa, măcar acum, tot ce îmi era omeneşte posibil să fac ca să ajung până la tine. Chiar dacă nu te cunosc foarte bine şi abia de te ating pe dibuite, eu cred că ai şi tu un suflet, poate eşti supărat pe mine şi, cine ştie, poate chiar tu m-ai făcut să mă gândesc la aceste rânduri, la această formă de penitenţă, la acest fel de a face cuvintele să ajungă până la tine”. (2) Consoana “b” şi vocalele “i”, ”u” se decodifică prin forţa cosmică a iubirii eterne, amintind de legea iubirii din Noul Testament, mai exact de Epistola către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel: ”Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (cap.13, 13) (3) Explicaţiile scriitoarei se revelează ca un ritual teologic al predicilor; în spirit religios, biu este echivalentul biblic al versetului: „Dragostea nu cade niciodată” (cap. 13, 8) Fiecare explicaţie valorează cât o exegeză, cât un capitol biblic cu un singur verset : „Capitolul I”; „I este vocala verticalei, a iubirii, şi am zis că ea va ajunge sigur până la tine, oriunde vei fi tu acum. Sau oriunde vei fi (infra-) fiind tu acum, cum eu nu am reuşit să-ţi dau fiinţă altfel decât aşa, ţintind nişte cuvinte spre tine. Şi dacă altcineva îţi va da vreodată fiinţă, se cheamă că nu eşti copilul meu.” „Capitolul U”: „U este o urmă, o ultimă vocală, un urlet spre lună, o uitare, o uimire, dar, uite!, IU este chiar începutul iubirii, unde mai pui că astea două, aici de faţă, sunt vocalele numelui celui care mi-a fost cel mai drag de pe lumea asta, nu-i aşa?!”. „Capitolul B”: „Ei, cu vocalele am scos-o cumva la capăt, să vedem ce facem cu B-ul care nu e A, nu e alfa iar omega nici atât!, nu e Aleph, ci este o închidere, ca orice consoană, e un secund al lui A, e o contrazicere a ceea ce am început să spunem sau să facem sau să ştim („ba da!, ba nu!”), dar este, în acelaşi timp, începutul binelui,

SPAŢII CULTURALE
începutul unui botez - cum aş putea eu oare să nu iubesc B-ul?!”. Erosul îşi găseşte aici o conotaţie religioasă prin iubirea în duh, cele trei capitole - explicaţie sunt „lecţii” despre iubirea ca sens unic al vieţii, despre iubirea care se întemeiază ontologic oferind valoare existenţei: !Să-ţi mai spun: ştii cum se citeşte acel „Be You!” din engleză?! Cam aşa... bi-i-iu. Adică fii tu însuţi! Regăsim, poate, aici, îndemnul lui Socrate: Cunoaşte-te pe tine însuţi! Dar, la Eugenia Ţarălungă, cunoaşterea devine o modalitate de autocunoaştere, de a găsi explicaţii pentru sensul iubirii în „viaţa ei bifurcată”: „Atât cât poţi, deşi eu nu te-am lăsat să fii. Am ajuns la o bifurcaţie, la o despărţire a drumului real de cel visat al drumurilor noastre. A mea şi a ta. Degeaba m-am gândit şi mă gândesc la tine de când mă ştiu. Aşa a fost să fie, baby, să nu te am niciodată de-adevăratelea. Aşa că te alint şi eu cum pot, cu sufletul meu bezmetic, ajung de la bi-iu la iubi, la iubi-scooby-dooby, sau poate, într-un fel, aici am vrut dintr-un bun început să ajung, că doar tare drag mi-a fost acest nume, acest tri-nume…”. Prin scriitură, dragostea nu rămâne un simplu sentiment, ci devine o Fiinţă, devine vie, se întemeiază ontologic în universul cosmologic al viului, are propria ei existenţă, reuşind să împace scriitoarea cu propria cu propriile sale aspiraţii, cu propria sa viaţă bifurcată, cu sufletul ei rătăcit printre rândurile cărţii: E un alint acest nume, biu, în loc de tot ce aş fi vrut să-ţi dăruiesc, nu am putut decât să-ţi dau acest nume, pe care - pe deasupra - îl mai scriu cu litere mici, că sunt mai smerite. Şi, aşa, smerite, sunt mai potrivite pentru un copil ca tine, care nu a mai apucat să existe şi să crească mare. Care nu a apucat să intre în lumea cu dimensiuni, a rămas dincolo de această lume. Poate, biu, cine ştie, cândva îmi vei da şi tu un semn. Şi poate şi un nume. Unul cu care să mă împac. Şi care să mă împace cu viaţa mea bifurcată. Şi să-ţi mai spun ceva, biu e viu. Acum nu mai are cum să fie …”. Firul Ariadnei străbate această carte, în care Viaţa ca bifurcaţie are continuitate până în centrul labirintului care este BIU. Ruptura se anulează prin strategia acelui “semn de oprire” numit de autoare „Insert”: „…viaţa mea compartimentată năvăleşte în afara hotarelor sale năvăleşte în afara hotarelor sale, se zbate să se împlinească să devină UNA, neputincioasă

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012

totuşi în faţa graniţelor pe care altădată le spulberam şi plăteam, desigur prin pârjolire, prin arderea pe rug a trecutului meu, ardere care mă desfigura, desigur, ca femeie, dar ce oare puteam?! cărei voci interioare mă adresez acum? de ce nu e a mea vocea interioară? sau cât de a mea este vocea interioară? de ce se năpusteşte năucă, mereu spre altul pe care mi-l doresc, mi-l închipui a fi un eu-frate. Eufratul meu, fluviul meu în care mă pierd şi mă regăsesc totodată? un eu al sufletelor pierdute şi salvate, mântuite prin chiar zbaterea lor neostoită, fără speranţă de salvare, fără mântuire, asta caut eu? un eu al sufletelor fără trup, fără sex, un eu al sufletelor care nu se îndrăgostesc ce nu au derapaje afective, nuanţări sentimentale infinit reluate, duse la paroxism, până ce pregnanţa culorii nu se mai lasă ascunsă, estompată, şi izbucneşte în întreaga deplinătate, mai mult sau mai puţin vinovată de nulitatea ei, trufaşă ştiind că şi-a plătit preţul suferinţei, că a consumat până la capăt durerea, că a consumat până la capăt capătul drumului, până dincolo de toate răscrucile [...] urmărind exoftalmic capătul drumului, ţinta, apoteoza, hierofania, împotriva tuturor şi chiar împotriva mea însăşi…” (4) Labirintul eurilor poetice revelează o poetică a imaginarului. În accepţia dată de Burgos, imaginea „dă de văzut altceva şi dă de văzut altminteri”. Ea dă de văzut altceva în măsura în care se constituie ca expresie a unei realităţi nicicând trăite până atunci, netrimiţând la nimic anterior ei înseşi şi creatoare a unei fiinţe de limbaj ce se adaugă realităţii şi făureşte un sens” (5). Eul ascensional „dansând în lumina creaţiei” instituie o realitate poetică luminoasă, strălucind în reveriile semnificaţiilor metaforice ale BIU-lui. --------------------NOTE 1. Jean Burgos - Pentru o poetică a Imaginarului, Edtura Univers, Bucureşti, 1988. p. 8 2. Eugenia Ţarălungă - BIU, Editura LIMes, Cluj Napoca, 2010, p. 98 3.*Noul Testament cu psalmii, Editura Institutului Biblic şi Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, p. 209 4. Eugenia Ţarălungă, op. cit. p. 70-71 5. Jean Burgos, op. cit., p. 5-6
63

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012
ţărmurile din ochii mei cheamă pescăruşii din glonţul tău auriu şi lucios apasă apasă pe trăgaci chiar acum străjerule sunt nerăbdător să le ascult quarkul... os drumule dă-mi voie să-ţi fiu un şanţ să tac despicat la marginea ta până când ţi se adună în mine toate sunetele şi paşii apoi să mă ridic deasupra-ţi un singur pas imens şi verde plecându-mă sub cer ca sub botul unui câine... Sura 5

Mahmoud DJAMAL

Sura 1 se încarcă memoria se încarcă până la ultimul mormânt la niciun nume nu mai răspunde copacul o serenadă aurie scoate umbrele din ascunzişurile lor apa îşi urmează cursul neinteresată de nicio privire o piatră îmi mângâie senzual linia vieţii ghemuindu-se în palmă în timp ce îmi cade din ochi un dumnezeu sărat şi incolor cât o lacrimă... preludiu copacul are un singur trunchi trunchiul are o singură palmă palma are un singur dumnezeu dumnezeu are o singură tăcere golul creşte creşte nu te lasă nici măcar să întorci capul să priveşti înapoi nici să spui vreo vorbă bună zăpezii sângele abia aşteaptă să-ţi desfaci coapsele exclamând soarele e un copil din flori florile sunt copiii mei buni lacrimile sunt... şi strângi din dinţi albul creşte creşte atât de înalt încât abia reuşeşti să respiri adulmecând cerul până la dezvirginare... delir 7 sângele meu e bun de băut deja străjerule ţi l-am păstrat bine n-am fumat n-am mâncat decât verdeţuri din când în când şi câte un măr roşu din poveştile bunicii... poţi liniştit să-ţi vopseşti cu el buzele cravata cu care te vei afişa vorbind despre îngeri culorile vapoarelor sau ale munţilor de zăpadă... 64

fixând pe creştet un cerc decupat din rugina lanţurilor mă exfoliază până la ultimul os nu am destul timp să număr stelele moarte din ochii tăi îmi spune iar pielea ta a devenit suficient de arsă de soare încât nu mai simte nici măcar izbirea lacrimilor pământul e prea obosit deja ca să mai poată distinge plânsul de geamăt aşa că dă-mi voie să-ţi fiu mormântul această e unica noastră şansă să-l privim liniştiţi pe dumnezeu scriindu-ţi numele pe fruntea mea ca pe un epitaf galben furtuni solare vor fi întotdeauna sfârşitul doar când mi se vor albi pleoapele sau degetul mic pe cei şase bonsai îi voi uda în toate zilele săptămânii în afară de ultima iar pe al şaptelea îl voi abandona la poarta casei să fie nins plouat eventual smuls din rădăcini oricum umbra sa e atât de mică încât n-ar încăpea în ea nici măcar un lătrat de câine pereţii camerelor îi voi vopsi în galben albul numai în cearşafuri şi în măşti va rămâne duminica voi strănuta continuu sub plapumă niciodată n-am crezut mai mult ca acum în orbul găinii aşa că voi visa cu stropii în palme de la apusul său până la primul răsărit

SPAŢII CULTURALE
Sânii cameliei mama se trezeşte în fiecare zi la oră fixă foşnetul apei şi sunetul paşilor sunt muezinii care mă cheamă la plecăciune îmi aduc aminte de faraonii din sânii cameliei de nechezatul cailor în timpul înecului îmi aduc aminte de copacul de lângă pod la umbra căruia tăceam îmbrăţişaţi iar maşinile pelerine se roteau în jurul trupurilor noastre în timp ce cădea peste noi la intervale egale câte-o frunză moartă acum nu se mai aude nimic nici urmă de sunet probabil mama îşi usucă tălpile umede în linişte iar camelia se foieşte goală pe un cearceaf alb undeva pe malul mării roşii clanţa se întinde mâna dreaptă întorcând clanţa uşor rece abia trezită de căldura ei rosteşte: mâna aceasta face minuni deschide porţi mângâie creştete aprinde lumânări pictează icoane ridică ziduri mâna aceasta rupe frunze taie crengi şi rădăcini smulge ierburi adună boabe de tot felul mâna aceasta înfige sâmburii-n pământ sparge geamuri răsfoieşte cărţi şi suflete astupă guri apasă pe trăgaci îl împuşcă mortal pe Dumnezeu îi închide pleoapele îi desface pleoapele mâna aceasta strânge altă mână înviindu-l mâna aceasta tace continuu mâna aceasta e însăşi mâna lui Dumnezeu ... delir golirea e un ritual pe care îl practic în fiecare zi după clătirea ochilor acesta e singurul loc unde îmi pot revedea animalul în linişte să-i împărtăşesc tot ce-mi trece prin minte ea era hotărâtă să plece la moscova voia să fie trezită din somn de plânsul copilului său eu fiind suprarealist deşi nu auzisem de breton nici de naum zis şi gellu am preferat să merg la secţia de radiologie testul e bun puteţi să mergeţi la cursuri liniştiţi ni s-a spus doar să nu mâncaţi vreun produs sovietic nici să nu atingeţi

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012
vreo femeie rusă în următorii cincizeci de ani în sala de laborator cobaii aveau reflexele destul de bune răspundeau imediat la orice stimul electric sau de altă natură în dormitoare paharele erau aşezate pline pe noptiere pentru umezirea gurilor uscate de atâtea gemete iar în cărţile de religie zăceau aceleaşi porunci printre coperte când angela se minuna de culoarea mea şi îmi făcea podul să trec prin ea către malul celălalt nu ştiam nimic pe atunci de paradisul fiscal doar admiram blocurile ce se ridicau zilnic c-o viteză uimitoare spre cer păsările aveau nevoie de streşini rufele umede de sârme pe care să atârne echinoxiştii încercau din răsputeri să resuscite poezia apelând la respiraţia gură la gură fiecare după volumul de oxigen din plămânii săi angela îşi punea un tampon între picioare făcând semnul crucii la aflarea veştii despre cernobâl în timp ce umpleam paharul abia golit de apă acum copilul meu învaţă o lecţie de istorie iar eu de două decenii aproape n-am nicio ştire despre ea pe un post tv se anunţă că un nebun aleargă cu poezia de mână printre maşini şi tramvaie râzând neinteresat de sunetele claxoanelor nici de fluieratul poliţiştilor de circulaţie... delir 2 cu un singur click te-am scos din mormânt din văzduh din burta unei cisterne domnule ghilgameş să te servesc cu acest ceai fierbinte adus cu greu din india căruia i se spune eronat arăbesc arabescul îl găseşti pe ziduri doar ai fost ocupat când s-a decretat interzicerea cioplitului a poeziei a muzicii şi a orgasmului singurul lucru permis era şlefuirea muchiilor cu cât le aveam mai tăioase cu atât ne creştea porţia de aer şi de apă e adevărat că te-ai plictisit aşteptând de cinci milenii dar cel puţin n-ai avut nevoie de sânge nici de cuvinte pentru a-ţi hrăni precum noi pruncii şi acum vii să-mi spui că-mi trebuie 99 de pietre ca să pot lapida geamul tu nu ştii că după plecarea ta am supt sânii tuturor femeilor născute de atunci am băut toată seva copacilor şi n-am lăsat nicio stâncă în pace până nu mi-a cedat tăcerea nu vezi cât de înalt am crescut încât aş putea să aduc toate cerurile în dormitorul meu şi să fac dragoste cu fiecare pe rând până le vor cădea stelele în ochii mei de unde nu vor putea ieşi niciodată observ că nu se mai ridică niciun abur dintre palmele tale acum tot ce te rog e să fii gata numaidecât vei intra în memoria mea în care vei aştepta verdictul din cărţile istoriei îţi voi face cu singur click un imens foc de tabără... 65

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012
s-a văzut prizonier într-un colţ al unei icoane ar fi vrut să părăsească spaţiul copilăriei dar icoana s-ar fi destrămat. A rămas să picteze tăcerea, să deschidă ochii închişi ai altor adolescenţi. Mers Am trecut peste linia zero nu ştiu dacă merg spre + sau – infinit ştiu că la una din margini bunicul meu ară pământul din spatele casei, ştiu că în urma plugului de lemn tatăl meu îngroapă boabe de porumb, ştiu că la toamnă voi culege ştiuleţi galbeni, iarna vor veni buldozerele să construiască o stradă pe al cărui beton copiii mei îşi vor zdreli picioarele alergând după o minge de baschet, le voi mângâia părul galben, voi privi panoul de baschet montat de tatăl meu (prin al cărui cerc primul a alunecat soarele) şi voi tăcea neştiind să le spun poveşti. Despre zăpada din amintirile lupilor albi Dumnezeu şi-a luat zăpada pe umeri şi a plecat să schieze urmăreşte amprentele lăsate pe zăpadă de respiraţia lupilor albi. S-au întors lupii albi nu mai dorm cu capul lipit de ultima mea idee, construiesc oameni de zăpadă din amintirile mele despre ninsoare, îmi aduc numele lângă sufletul lor să nu-mi fie frig. Aleargă nelocuind spaţiul doar sentimentele li se văd aruncate ca o minge de baschet de la unul spre celălalt, lumina se mişcă mai repede în jurul lor. Domesticesc albul în sentimente ... amintirile despre moarte nu mai au loc în sufletul lor (uită continuu să moară) propria lor naştere o nasc până când lumina de la etajul cel mai înalt desenează forme luminoase şi în afara pielii. Paznicii marilor porţii nu sunt treziţi de amintirile lor când trec din anotimp în culoarea ce l-a generat, pot părăsi anotimpul fără ca trupul să rămână ofrandă la marginea de jos a nici unui copac. Amintirile lor sunt îmbibate de albul ce este şi va să fie. Desenează paşi pe zăpada din amintirile personajelor când naşterea se apropie.

Ionuţ RADU
Înţeles metafizic Am împrumutat propria limitare cercului să se poată sprijini pe asfalt va veni un timp când ochiul va fi mai aproape de propriul vis decât de mine îmi va înapoia punctul de sprijin şi va privi tot cerul dintr-o singură rană. Călărind un cal ce nu şi-a desprins copita din propria visare mă lupt cu mine pentru un trofeu ce va aparţine doar învingătorului la sfârşitul luptei caii aleargă prin vieţile noastre sperând să reîntâlnească sinele când purta aripi (s-a adunat veşnicia într-un cerc dorind să-şi măsoare lăţimea…) înţeles metafizic rămân caii după apusul soarelui. Soarele nu apune în spaţiul zilei a şasea Privesc focul de la marginea raiului cum îşi încălzeşte palmele la temperatura propriului suflet în apropiere heruvimii comunică prin metaforă, mă aşez cu Adam la umbra copacilor (neplantaţi în talpa lui Goliat) când îi spun ce va să fie primul mă aude universul. Ajut naşterea să se nască, merg prin estul lăuntric al zilei a şasea îmbrăcat cu sufletul peste haine, în alergarea lor tălpile se sprijină pe realitatea visului. Respir pentru restul universului cuvinte iniţiate în plămân de pasăre, mă hrănesc cu carnea duhului (din care se pot sătura ,,patru mii de bărbaţi afară de copii şi femei“), asist împreună cu marile viziuni la spovedania aerului respirat în viaţa trecută (se poate cumineca fără canon suplimentar). Deasupra pâinii celei spre o fiinţă ploaia nu ştie dacă să cadă sau să mediteze. Sub zodia luminii Copilul născut sub zodia luminii a rămas să se joace la picioarele arhanghelilor, a început să împletească sandale pentru îngerii firavi. Adolescentul născut sub zodia luminii a ridicat fruntea şi s-a zărit singur, 66

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012

Valeriu SOFRONIE

Revolta simbolică
Am plecat în eseul de faţă de la ipoteza, nesusţinută (în aparenţă) de niciuna dintre poziţiile canonice referitoare la tema în discuţie, că nesupunerea civică, în însăşi substanţa ei conceptuală, presupune un act sau o suită de acte violente. Ipoteza este intim legată de o alta - violenţa nu se reduce din societate pe măsura democratizării acesteia, ci se sublimează cultural (simbolic), trecând, printr-un mecanism invers celui aristotelician, dintr-o dimensiune actuală într-una virtuală, din act în potenţă. Ceea ce dispare din manifestările recunoscute /acceptate social, rămânând în filtrele „cenzurii” culturale, nu este violenţa în sine, ci formele brute ale manifestării sale. Toate aceste ipoteze, însoţite de argumentele invocate, au drept ţintă redefinirea / reformularea conceptului de nesupunere civică. În lucrarea A jurisprudential analysis of civil disobedience in South Africa, Christoffel Hendrik Heyns, făcând un inventar al definiţiilor nesupunerii civice şi luând drept criteriu modul în care este inclusă în definiens determinaţia violenţei, remarcă existenţa a două categorii de definiţii,: definiţii care au inclus non-violenţa ca element al nesupunerii civice şi scriitorii care nu au privit-o drept un element esenţial al acesteia. Potrivit autorul citat, majoritatea teoreticienilor au îmbrăţişat prima perspectivă. Potrivit acestora, nesupunerea civică este refuzul cetăţenilor de a se supune legilor civile cu scopul de a induce schimbări în politica guvernamentală sau în legislaţie, fiind condiţionată de utilizarea

rezistenţei pasive sau altor mijloace nonviolente. Cum afirma John Rawls, reprezentativ pentru această grupare, nesupunerea civică este un act public, non-violent şi conştient, contrar legii, înfăptuit de obicei cu scopul de a determina o schimbare în legile sau politicile guvernământului. Fără să susţină contrarul, Hannah Arendt, un alt autor de referinţă al temei în discuţie, nu menţionează non-violenţa ca o trăsătură necesară a nesupunerii civice legitime... şi lasă să se înţeleagă că aceasta poate reprezenta la limită un substitut pentru instituţiile reprezentării democratice. Dar indiferent de modul în care au făcut-o, recunoscând-o ca intim legată nesupunerii sau nu, ambele categorii de cercetători au înţeles violenţa numai în sensul comun de întrebuinţare brutală a forţei, chiar dacă până şi un banal dicţionar şcolăresc alătură sensului tare sus menţionat, derivate lexicale precum constrângere, silire, forţare, lipsă de stăpânire în vorbe sau în fapte, vehemenţă, furie etc. Pentru a susţine ipoteza de lucru, vom apela la un model explicativ a cărui valabilitate s-ar putea extinde paradigmatic cu mult dincolo de aria fenomenelor care au consacrat-o iniţial (viaţa psihică), model aparţinând corpului extins al disciplinelor psihanalitice. Psihanaliza, ocupându-se de înţelegerea modalităţilor de socializarea a instinctelor şi introducând sublimarea în categoria mijloacelor de apărare a Eu-lui împotriva anumitor factori potenţial patogeni susţine că lipsirea unei persoane sau grup de persoane de un drept/bun propriu produce în subiect un inevitabil sentiment de frustrare care va antrena un potenţial comportament violent. Astfel de factori politici potenţial patogeni au fost: şapte ani de luptă în Vietnam fără declaraţie de război, creşterea influenţei serviciilor secrete în treburile obşteşti, încercarea de a deposeda Senatul de puterile sale, fapt ce a condus la invadarea anti-constituţională de către SUA a Cambodgiei, impunerea de către britanici a monopolul asupra comerţului cu sare în India etc. (exemple luate din textul Hannei Arendt). Sublimarea, ca mijloc de apărare nonpatogen, ar permite în viziunea amintită o prelucrare şi o integrare în planul culturii (citim – culturii democratice) a ceea ce este instinctual în om. Dacă mecanismele de socializare a sentimentului de frustrare nu intră în acţiune, comportamentul va cunoaşte una din formele violenţei fizice – revoltă, răscoală, revoluţie,
67

SPAŢII CULTURALE
lovitură de stat etc. Dar dacă deprivarea va fi sublimată (codată social), comportamentul va deveni un fapt cultural, devenind asimilabil social. Teoria psihanalitică, luată numai ca punct de pornire, ar putea lăsa impresia că, pe măsură ce societăţile s-ar democratiza, indivizii şi grupurile îşi vor diminua comportamentele violente. Noi vom merge însă mai departe, spunând: departe de a se transforma din instinct într-un fapt cultural, potenţialul violenţei sociale, departe de a se diminua, se va conserva. Ideea nouă pe care o avansăm, neregăsibilă nici în formula psihanalitică (invocată de noi mai mult pretextual şi în sensul creării unităţii wittgensteiniene a jocurilor de limbaj), nici în teoria nesupunerii civice, este aceasta: culturalizarea unui instinct reactiv nu îi anulează substanţa violentă, ci doar o sublimează la un nivel simbolic. Prin culturalizare, poteţialul distructiv-violent va fi anesteziat la exterior şi internalizat sistemului. Substanţa sa agresivă va continua să rămână, chiar dacă va trece neobservată de gardienii democratici ai puterii. Eroarea teoreticienilor nesupunerii civice a fost şi rămâne aceea de a se lăsa înşelaţi de aspectul manifestării sale. Se aşteptau să se exteriorizeze doar fizic, adică în forma de toţi numită „violentă”, în timp ce aceasta este recognoscibilă în termenii violenţei doar sub aspect simbolic. Când această condiţie va fi încălcată, nesupunerea civică îşi va pierde nu doar statutul legitimităţii, cât şi pe cel al apartenenţei la categoria nesupunerii civice. O nesupunere violentă nonsimbolic, nu mai este civică. Ea devine revoluţie, răscoală, lovitură de stat etc, sau chiar un condamnabil act infracţional colectiv. Ca să folosim un joc de cuvinte, în timp ce nesupunerea civică dinamizează societatea, mişcările de tip revoluţionar o dinamitează. Suntem adepţii definirii omului ca animal symbolicum (Cassirer). Pierre Bourdieu este îndreptăţit să afirme că o grupare aflată la putere se legitimează recurgând şi la mecanismele violenţei simbolice. Referindu-se la fenomenul restrâns al politicii educaţionale, el susţine că ,orice acţiune pedagogică este în mod obiectiv o violenţă simbolică, ca impunere, printr-o putere arbitrară, a unui arbitrar cultural…. Avem motive să credem că filosoful francez operează cu un concept unilateral al violenţei simbolice atunci când o ataşează doar mecanismelor prin care puterea
68

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012

încearcă să menţină / reproducă / întărească consensul social. Vectorul propagării ei porneşte dinspre guvernanţi către guvernaţi. Dar la fel de bine, credem noi, violenţa simbolică se poate manifesa dinspre guvernaţi către conducători, atunci când se intenţionează redefinirea consensului social. Nu vedem de ce, eliminând mijlocul brutal-fizic, grupurile de protestatari care refuză să respecte o lege sau o decizie guvernamentală, nu utilizează înseşi resorturile violenţei simbolice. Tăcerea în care o mulţime uriaşă de nemulţumiţi aşteaptă în faţa porţilor Puterii este de sute de ori mai ameninţătoare şi mai eficientă decât escaladarea zidurilor. Puterea expresivă a simbolurilor care aureolează actul violent le face să spună despre realitate totdeauna mai mult decât ar putea-o face cuvintele. Prin aceasta, ele au o capacitate de comunicare foarte puternică. Simbolul te obligă să îl iei în seamă. Dar există şi alte trăsături care fac explicabilă eficienţa şi necesitatea socială a nesupunerii civice. Prin funcţia de substitut al realităţii (în cazul de faţă, de substitut al manifestării agresiv-fizice), simbolul permite intrarea în mediul p o l i t i c , s u b o f o r m ă c a m u f l a t ă , a anumitor încărcături semantice sau afective. Cum consideră Jean Chevalier şi Alain Geerbrant, simbolul se substituie, în mod figurativ, soluţiei cerute... de rezolvarea unei situaţii conflictuale, sau satisfacerii unei dorinţe rămase în suspensie. Funcţia de mediere face ca simbolul să alcătuiască punţi, să reunească elemente separate, să lege... natura de cultură (citim, instinctul primar de răspunsul cultural). În fine, ca să ne oprim aici, prin funcţia transcendentă, simbolurile stabilesc legături între forţe antagonice, iar prin depăşirea opoziţiilor deschid cale progresului. Dacă am acceptat faptul că nesupunerea civică îşi datorează eficacitatea elementului de violenţă sublimată simbolic pe care îl subîntinde, atunci devine clar de ce, tocmai aceste funcţii ale simbolului, transferate asupara fenomenului nesupunerii civice, o fac pe aceasta din urmă să nu rămână doar un element de decor în spaţiul social, ci un mecanism secretat de societate pentru adaptarea acţiunii guvernamentale la condiţiile în continuă schimbare ale istoriei. Suntem conştienţi de limitele demersului nostru. Mai bine argumentat şi formulat, el ar avea, credem, tot atâţia sorţi de izbândă cât şi paradigma psihanalitică. Numărul mare al criticilor la care a fost supusă în secolul care a trecut face demersul nostru poate la fel de

SPAŢII CULTURALE
criticabil. Dar logica ne învaţă ca falsul poate implica orice. Pe de altă parte, o asociere forţată între simbologie şi teoria politică ar putea lăsa impresia de hibrid şi artificialitate. Şi totuşi, multe idei fecunde pot deriva din întâlniri teoretice neaşteptate. Peste toate, analiza noastră, chiar dacă situată departe de adevăr, ar putea fi valoroasă măcar prin coerenţa şi numărul mare de reacţii pe care, în mod sigur, le va genera. Vom încheia lucrarea de faţă cu identificarea unei potenţiale implicaţii ale poziţiei adoptate şi cu o definiţie. O societate fără violenţă este ca mâncarea fără sare. O asemenea societate nu numai ca ar fi pur utopică, dar şi total ineficientă. O societate stagnantă, fără sorţi de progres. Numai într-un sistem platonician de gândire s-a putut crede că oamenii ar putea fi puşi în mişcare de motive exclusiv raţionale. Raţiunea este predictibilă şi îndeamnă la conservatorism. Înclinaţia spre violenţa sublimată simbolic este impredictibilă, îndemnând la depăşire şi progres. Tocmai de aceea societăţile civilizate o practică din plin, începând cu retorica campaniilor electorale şi terminând cu acţiunile de nesupunere civică. Dacă argumentele invocate de noi pledează în favoarea recunoaşterii prezenţei unui moment de violenţă în structura fenomenului nesupunerii civice, atunci poate fi justificată încercarea de a-l redefini drept un act public, simbolic-violent şi conştient, contrar legii, înfăptuit de obicei cu scopul de a determina o schimbare în legile sau politicile guvernământului. -----------

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012

Virgil DIACONU Patria mea
Legat fedeleş, Adevărul a fost scos într-o noapte din ţară. Devenise un pericol de-a dreptul public şi ţara, care are grijă de publicul ei, şi-a făcut datoria. Numai fiica cea mică, Revolta, umblă ca smintita pe străzi şi bate toba în cetate. Cu unghiile smulse, bate toba în cetate, ca şi cum din liniştea cimitirului s-ar mai putea trezi cineva. – În curând Adevărul se va întoarce în patrie!, a declarat partidul muştelor aflat la putere. În curând va fi instaurată starea de fericire generală! – Alte momeli şi nade, spune maestrul în momeli şi nade. Vezi, noi suntem filmaţi chiar şi acum, spune maestrul. Aripă cu aripă şi nerv cu nerv suntem filmaţi. Şi ca dovadă îmi divulgă în şoaptă morunul, tăcutul morun pe care nu-l vede nimeni. Morunul, care cu antenele treze ia pulsul mulţimii şi transmite totul la bază prin ultrasunete. Prin ultrasunete, întru mântuirea noastră instantanee… Suntem în plin spectacol electoral! Un spectacol cu tricolor şi fufe pe colivă. Şi dacă vei bate din palme te vei bucura negreşit de sarmalele partidului câştigător; poate chiar şi de ţâţele animatoarelor, care vor face de serviciu pentru tine până târziu în noapte; şi care se vor împărţi ca supa săracului întru revigorarea naţiei. O, Paradisul curvelor şi visul salopetei! Totul, dacă vei bate din palme pentru partid! Până şi Visului i s-a îngăduit să zburde în voie pe noile lui picioare: de lemn. Numai tu ai ales străzile. Numai tu ai ales să salvezi această familie căzută în dizgraţie: Adevărul, Revolta, Visul. Tu, o pădure care vrea să iasă din întuneric. Deşi, teamă îmi este că lepra ideologică va pune iarăşi stăpânire peste oraş, iar viitorul promis va fi cel de la capătul ştreangului. Teamă îmi este.
69

1 Bedau - The Journal of Philosophy, 1961, pp. 653 - 656; Sibley - Journal of the Minnesota Academy of Science,1965, pp. 67-71; Thalberg – Scientia,1966, pp.436 - 438; Martin – Ethics,1969/70, p. 123 - 132; Weingartner Columbia University Forum, 1966, pp. 38 - 38; MacGuigan, The Canadian Bar Review, 1971, p. 222 - 241 şi Rawls, A theory of justice, p.364. 2 Howard Zinn, Disobedience and democracy: Nine Fallacies on Law and Order,2009 (ed 2) p.32 şi Keeton, Texas Law Review,1965, pp. 507 - 508. 3 Christoffel Hendrik Heyns, A jurisprudential analysis of civil disobedience in south Africa, Pretoria, October 1991, p. 31. 4 Rawls, John, The Justification of Civil Disobedience, în Rawls, John. Collected Papers (ed. Samuel Freeman). Cambridge-London: Harvard University Press, p. 181 5 Nicolae-Emanuel Dobrei, Legitimitatea dizidenţei. Nesupunerea civică şi raţiunea publică rawlsiană în Perspective politice, dec.2009 p.85-86. 6 Fred Mahler Sociologia educaţiei şi a învăţământului – Antologie de texte contemporane de peste hotare, ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 187 7 Jean Chevalier, Alain Geerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. I, Bucureşti, Editura Artemis, 1994, p. 41. 8 Idem, p.42

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 disjuncţie!) separate: prima, o „nuveletă” (cum o numeşte Self), Cucul, a doua o „farsă” (din nou glasul autorului dixit!), Pupăza. Această împărţire era necesară şi în logica metamorfozelor care se petrec, şi în travaliul înfăţişării „ororii”, al scoaterii ei din „sânul cotidianului” şi al promovării ei într-un alt fel faţă de cum ne-au obişnuit televiziunile ahtiate de senzaţionalul ororii spectaculoase, morbide sau stupide. În Cucul, este vorba despre o tânără londoneză, obişnuită din toate punctele de vedere, casnică, dar cu o căsnicie plictisitoare, în care rutina şi... ruina par a-şi arăta, nu colţii, ci cojile uscate, aşa cum este ea uneori în ceea ce ţine de manifestările organice ale intimităţii feminine, în condiţiile indiferenţei bărbatului pe care, dintr-un imbold de moment, şi l-a ales drept soţ. După un sfârşit de adolescenţă şi un început de tinereţe în care s-a manifestat atrasă de irezistibilul spirit de turmă, după party-urile asezonate cu băutură din belşug şi uneori cu droguri uşoare, după o încercare de a-şi continua studiile superioare la un colegiu unde urmase o treime dintr-un curs de sociologie, abandonat în momentul în care şi-a descoperit Bărbatul, Carol este acum o femeie cuminte. Cursul de sociologie, aşa trunchiat cum fusese, îi oferise cel puţin un bagaj lingvistic suficient de închegat pentru a-i permite să vorbească despre sentimentul de alienare în termenii jargonului feminist, dar a trece de la gând la vorbă era o întreprindere istovitoare. Un soţ alcoolic, din ce în ce mai dependent de alcool, din ce în ce mai indiferent faţă de femeia sa, care îi oferise acesteia un singur moment de extaz sexual, înainte de căsătorie, acela care o determinase pe Carol că el este alesul; un soţ care are acum frică de sex, de actul sexual în sine, fiind convins că, fie este incapabil să-l susţină psihic şi fizic, fie trăind cu oroarea (mai simplă, umană, adevărata Oroare încă nu a apărut!) că nu se ridică la standardele pe care le impunea realitatea cotidiană. În această stare, în care Carol este incapabilă să se revolte împotriva acestei „vieţi sexuale spârcâite şi prozaice”, în care soţul ei, Dan, îşi face curaj să abordeze actul sexual ca pe o „urcare la bord”-ul unei corăbii („Te deranjează dacă urc la bord în seara asta?” sau „Ce-ai zice de o abordare în seara asta, draga mea?”), o urcare după care „amândoi aveau parte de o călătorie scurtă”, cotidianul banal începe să devină din ce în ce mai ambiguu, ambivalent, căpătând încet, încet, caracteristicile ororii dezvăluite, înfăţişate. Oroarea apare din transgresarea banalului, vulgarului, chiar trivialului, în anumite grile de valori etice: Carol, lipsită de intimitatea soţului,

Petrache PLOPEANU

Will Self, Cucul şi pupăza sau despre „oroarea ascunsă în sânul cotidianului”!
După propriile-i cuvinte, Will Self, scriitorul britanic născut în 1961, este dependent de literatură, care dependenţă înlocuieşte o alta din adolescenţă, aceea de droguri, dar o dependenţă de literatura de calitate, aceea care ilustrează preocuparea pentru „oroarea ascunsă în sânul cotidianului” (Will Self). Desigur preocuparea faţă de „oroare” nu este prin sine un atribut al calităţii, dar scriitorul britanic dovedeşte cu prisosinţă că, în mâna unui profesionist, oroarea poate deveni productivă şi relaxantă. Este un bun câştigat pentru oricine ia în mână o carte scrisă de acest autor, imposibilitatea lăsării ei deoparte, cu metamorfoze benefice pentru minte şi inimă. S-ar putea spune că oroarea este aceea a gândului că trebuie să te desparţi, pentru ore şi ore, de această carte şi, de ce nu, de această literatură! Pentru că Will Self nu este autorul unei singure cărţi despre „oroarea ascunsă în sânul cotidianului” şi mă refer aici concret la o altă carte aparţinându-i şi scrisă pe aceleaşi coordonate, Măreţele maimuţe, tradusă şi la noi şi apărută la Editura Polirom. Cucul şi pupăza, Editura Polirom, 2007, acţionează asupra acelor subsoluri ascunse în fiinţa umană, făcând-o (făcându-i pe cititori) să realizeze cu stupoare că lucrurile pot să fie şi altfel faţă de cum s-au obişnuit, în mod banal, cotidian. Odată cu metamorfozele care se petrec în substanţa cărţii, a faptelor prinse în reţeaua epicului, apare o metamorfoză în conceperea structurii realităţii, care poate, uneori, trezi mai mult decât un simplu frison. Cartea se compune din două romane, aparent (o aparenţă reală de fapt, dar nimic nu ne împiedică să-l bănuim pe autor că asta a şi dorit, o aparenţă de
70

SPAŢII CULTURALE
începe un exerciţiu derulat iniţiatic, de autostimulare erotică. Aici apare acea poartă care este folosită cu abilitate de către Will Self, poarta sexualităţii care deschide această cutie a Pandorei, de unde va sări chiar în faţa cititorilor, pe neaşteptate parcă, din această desfăşurare, lipsită într-o accepţiune general valabilă, de surprize, Oroarea; care şi ea este una legată de sexualitate. Dar, pentru că literatura de pe toate meridianele şi paralelele mapamondului şi-a tot exersat de-a lungul timpului, din Antichitate şi până în aceste timpuri postmoderniste, abilităţile de a face tot felul de matrici combinatorii, combinaţii de n luate de câte n, scriitorul britanic trebuie să găsească altceva. Şi, aşa cum a făcut-o şi în Măreţele maimuţe, o face şi acum: îi ataşează dintr-odată, fără a ne preveni prea mult, lui Carol, un penis! Carol descoperă mai întâi un „ghemuleţ” de carne, intră la bănuieli, se informează empiric, este speriată, îngrozită, dar nu apelează la un medic, specialist sau nu. Eu, cititorul sunt deja terifiat că personajul acesta, care de voie, de nevoie, s-a lipit, prin drama sa, de mine, o va păţi: un cancer (în cel mai rău caz), o operaţie, etc., însoţite toate astea de sfâşietoare drame! Parcă nu asta am citit mai devreme în romanul citat mai sus, o satiră atât de densă şi de inversă faţă de ceea ce ştim, încât nu-mi vine să cred în spiritul tragic al lui Self. Şi bine fac, deoarece el nici nu are chef să mă introducă într-o oroare obişnuită, într-o oroare tragică, într-o oroare care să-ţi aducă de prima dată bila în gură. Nu, Self are un simţ deosebit al ororii „ascunse în sânul cotidianului”, care trebuie prezentată, dar nu lumii întregi, ci acelui cititor care e obişnuit cu lectura, nu cu frunzăreala cărţilor. Penisul personajului principal al Cucului devine pe nesimţite el însuşi un personaj, care va deveni, fără nici o tăgadă, personajul principal. Dar, pentru ca el (membrul ororii!) să se poată manifesta, este necesară o întreagă regie: Dan, soţul, este convins de un bun samaritean dintr-una din numeroasele societăţi anonime ale alcoolicilor (bun samaritean, pentru că, spune la un moment dat Will Self, pe urmele lui William James, „singurul leac pentru patima alcoolului este patima religioasă”!), să participe la şedinţele societăţii pentru a se lăsa de băut, ceea ce şi face. Pentru cea mai mare parte a timpului care i-a mai rămas de trăit! Bunul samaritean, numit în „nuveletă”, Dave 2 sau Hobbes, crede că este datoria lui misionară salvarea lui Dan şi intră în familia acestuia dintr-odată, intrarea lui fiind de natură să ofere autorului acea cale de care avea nevoie pentru a duce acţiunea la apogeu. Penisul lui Carol creşte, se transformă

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 dintr-o jucărie minusculă, într-un instrument viabil, iar orice instrument viabil are nevoie să-şi dovedească sieşi (devine personaj principal!), dar şi proprietarului lui, că a apărut pentru a satisface o necesitate. Carol, proprietara acestui instrument, îl foloseşte chiar pe soţul ei, îmbătat pentru ultima oară, violându-l homosexual (chiar dacă proprietara era femeie). Ce ne spune Self: „Ideea că poată să i-o tragă lui Dan, să-l penetreze cumva, o făcuse agresivă, o transformase într-o violatoare”. Aici cred eu că oroarea se dezvăluie în adevăratele ei dimensiuni şi când spun asta nu fac nici un joc de cuvinte. Oroarea nu este penisul şi nici chiar folosirea lui în acest mod, ci metamorfoza la care asistăm, metamorfoza femeii. Agresivitatea, care apare dintr-o situaţie cotidiană, fără nici o legătură cu această situaţie, (oare?), crima (îl ucide pe Dan), înşelarea (îl determină pe Dave 2 - bunul samaritean să-şi uite crezul, dându-l pe mâna poliţie drept criminalul lui Dan, după o serie de manevre de „muls”), toate acestea ieşite de niciunde şi, mai ales, ideea pe care ne-o aruncă nouă în faţă autorul, că lucrurile s-ar putea întâmpla aşa, aceasta este „oroarea ascunsă în sânul cotidianului”, oroare care acum se alăptează pe ea însăşi! Poate că am putea spune, după ce am citi toate astea: da, într-adevăr, Self a reuşit un tur de forţă, în puţine cuvinte, într-o simplă „nuveletă” să ne ducă într-o lume a posibilului „foarte probabil”, dar acum revenim din carte, ne întoarcem la obişnuinţele noastre zilnice, ne revenim de pe urma cunoaşterii ororii. Gândul este greşit de la un capăt la altul! Povestea aceasta a lui Carol şi a faptelor ei, a manevrării de către ea a instrumentului terorii, capătă din ce în ce mai mare credibilitate. Noi suntem aidoma personajului care ascultă această poveste, spusă în tren de un vecin de compartiment, pe care îl ascultăm plictisiţi, dar căruia nu i ne putem sustrage. Oroarea celor relatate ne atrage, ne ţine pe loc, iar de la un moment dat suntem implicaţi într-un mod terorist în oroare: povestitorul, un presupus profesor, este de fapt Carol (o Carol după mai mulţi ani), care ne violează, iar nouă ne place! Ne împinge oroare cu forţa pe gât (iarăşi, nu-i nici un joc de cuvinte!), iar nouă ne place atât de mult, încât nici prin gând nu ne trece să reclamăm faptul la poliţie! Ne place pentru că oroarea nu mai ţine de lumea oamenilor, ci de o altă lume, pe care nu o putem concepe, iar ceea ce este de neconceput nu ne înspăimântă, nu ne încântă, doar ne transformă în sensul în care ea există şi asta şi pentru că o dorim! Iată ce spune un presupus detectiv, imaginat de Self în ultimele rânduri ale nuveletei, despre viol: „- Acum să fim serioşi, tinere.
71

SPAŢII CULTURALE
La ce te aştepţi dacă te aventurezi singur în noapte, îmbrăcat aşa şi cu faţa asta, comportându-te aşa cum ai făcut tu? Nu vreau să te descurajez, există dovezi palpabile, dar cred că trebuie să fii pregătit pentru ce vor spune oamenii. Fiindcă bănuiesc eu că vor ajunge la concluzia că ai căutat-o cu lumânarea. Chiar voiai să îţi facă cineva felul... Exact asta capeţi dacă stai şi caşti gura la cuci... şi pupeze...”. Stând şi eu şi căscând gura la cuci, mi-a fost imposibil să nu casc gura în continuare (a mirare mare!) şi la „farsa” Pupăza din partea a doua a cărţii. Acum cititorul cronicii de faţă trebuie să-şi asume şi oroarea continuării acesteia, pentru că, aşa cum eu am bănuit citind cartea, există o continuare (chiar dacă în aparenţă nu), iar aceasta nu în sensul menţinerii personajelor sau a continuării, chiar şi cu alte personaje, a aceleiaşi poveşti, ci în sensul yang şi yin-ului, adică a complementarităţii contrariilor. Will Self duce oroarea mai departe, ne face să acceptăm că lucrurile pot să creeze metamorfoze inverse. Iată cum începe „farsa”, pentru a nu mai pierde timp eu cu divagaţiile mele: „Bull, un tânăr masiv, cu greutate, descoperi într-o dimineaţă că, în timpul somnului, dobândise o nouă caracteristică sexuală primară: pe scurt, un vagin”. Desigur, veţi zice, aşa cum am zis şi eu până aici, până când încă nu începusem fraza următoare, ei şi ce-i cu asta?! Există femei, care sunt bărbaţi în stare latentă şi există bărbaţi, care sunt femei în stare latentă şi, la un moment dat, apare transformarea. Ce îmi spune Self, trimiţându-mă într-un teritoriu al ororii pe care nu-l cunoscusem până atunci: „Vaginul se afla pitit în scobitura moale, mărginită de tendoane, din spatele genunchiului său stâng”. Dacă anomalia mi se prezenta, ca în Cucul, într-un ambalaj anatomic acceptabil de către universul meu uman (de civilizaţie, de cultură), nu ar fi existat acea tresărire şi revenire plină de stupoare, pe care am avut-o la şocul cu fraza citată mai sus. Încercările lui de a eluda realitatea, de a ascunde chiar şi faţă de sine adevărul, pe care în subconştient îl ştia, ascunderea intenţionată (şi interesată!) chiar de către medicul său Andersen (Alan) Margoulies a faptului că în spatele genunchiului nu era o rană făcută la rugby, ci un vagin, capotează în final într-un act sexual dirijat de către medic spre vaginul lui Bull, un act sexual cu toate ingredientele lui reale şi imaginative ale autorului Will Self! Oroarea este aici greu de acceptat în primul rând de Bull, împricinatul, cel care indirect ne oferă o posibilă explicaţie despre cauza cauzelor: un fel de blestem pe care un umorist specialist în bancuri cu
72

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 vagine, Razza Rob, îl aruncase la adresa lui, nesuportând plecarea acestuia înainte de finalul numărului său. Scena se petrecuse aşa: „- Hei! Tu de colo! Strigase Razza Rob pe un ton ascuţit. Bull decisese să nu se întoarcă. - Da, tu de colo! Razza arăta cu degetul la spatele lui Bull, aflat în retragere. Câţiva indivizi din public evaluau deja potenţialul de participare al acestuia. - Cum se cheamă un bărbat care are o p..... (vagin) în dosul genunchiului? Un murmur intrigat se ridică din public. Bull simţi cum i se înroşesc de ruşine vârfurile urechilor. Între el şi noaptea suburbană nu erau decât doi tipi cheli, purtând cămăşi identice, cu mâneci scurte şi buzunare în carouri. - Să mă ia dracul dacă ştiu, prietene, dar tre’ să te faci frate cu dracu’ până treci puntea, nu?”. Nici măcar Bull nu acordă vreo importanţă acestei scene şi nici Self nu o aduce în discuţie în mod insistent, dar este evident că aici a început să acţioneze oroarea, care l-a afectat în primul rând pe el, apoi pe Alan, apoi pe o prostituată transsexuală şi apoi pe noi, cititorii. Alan, medicul, cel care pozează în „martir”, în „sfânt”, cum îl caracterizează pacienţii săi, are şi el obsesiile sale sexuale, cele care-i vor crea drum către „aventura” cu spatele genunchiului stâng al lui Bull. Dar, odată faptele încheiate, îşi ia mâna (şi la propriu şi la figurat) de pe Bull. Bull rămâne gravid, pleacă în S.U.A., unde avea să nască un băiat, foarte de gaşcă mai târziu! Bull s-a făcut frate cu „dracul”, dar a creat un înger! În Pupăza, Will Self completează, aşadar, conţinutul şi spaţiul existenţial al ororii, o face să-şi încheie ciclul (iarăşi nu este un joc de cuvinte)! Oroarea nu se transformă, ca în Cucul, în teroare, ci îl îmblânzeşte şi mai mult pe blândul Bull. Îl feminizează şi-l face să accepte starea sa fără violenţă; îl face creator de viaţă, nu ucigaş, precum Carol. Cred că aici stă caracterul ambivalent al ororii şi faptul că, dorindu-ne oroarea, o vom avea negreşit, dar problema existenţială care apare este cum o îmblânzim pentru a ne păstra calitatea de oameni şi minţile intacte. Self ne oferă variante de soluţionare a acestei probleme; rămâne în sarcina cititorului alegerea!

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012

Doru CIUCESCU Concursul pe meserii
Concursul pe meserii în industria constructoare de maşini (I.C.M.), faza pe ţară, a fost organizat la Grupul Şcolar “Vasile Roaită” din Capitală. Pacolo Colentinescu, inspectorul de specialitate în Ministerul Învăţământului, preşedintele comisiei, a deschis şedinţa de instructaj: - Stimaţi tovarăşi! Înfăptuirea hotărârilor Congresului al XIII-lea impune o mobilizare puternică a tuturor energiilor creatoare ale oamenilor muncii, pentru îndepli nirea şi depăşirea planurilor naţionale unice de dezvoltare economico-socială din fiecare an. Mult iubitul şi stimatul tovarăş Nicolae Ceauşescu, secretarul general al partidului, a indicat, citez, “să se pună tot mai mare accent pe întrecerea socialistă, având ca obiectiv principal realizarea exemplară a sarcinilor de plan şi a angajamentelor asumate”. Ştiţi când a fost introdusă pentru prima oară în ţara noastră întrecerea socialistă? - În timpul Congresului al IX-lea, din 19-24 iulie 1965, când a fost ales în funcţia de conducător al partidului mult iubitul şi stimatul tovarăş Nicolae Ceauşescu. - Vedeţi, tovarăşi, că fără mine aţi comite mari erori? În timpul Congresului al IX-lea a fost doar intensificată întrecerea socialistă. Răspunsul la întrebarea mea este altul. La începutul anului 1951, Comitetul Central al P.M.R. a luat aşa-numita “Hotărâre privind stahanoviştii”. Ia să vă văd! Ştiţi cine a fost Stahanov? - Probabil, după nume, un lipovean din Sarichioi, pescar pe lacul Razelm, tovarăşe Pacolo Colentinescu! - Ooo! Dacă la început existau, poate, unele îndoieli privind expertiza mea în a conduce acest concurs pe meserii, acum ele se vor risipi în totalitate. Alexei Grigorievici Stahanov a fost un miner de origine ucraineană, care în noaptea de 30 spre 31 august 1935 a depăşit planul de muncă de şapte ori. Dar voi închide această paranteză. Întrecerea socialistă, în lumina indicaţiilor preţioase ale mult iubitului şi stimatului tovarăş Nicolae Ceauşescu, secretar general al partidului, priveşte, citez, “creşterea productivităţii muncii prin extinderea mecanizării, automatizării, introducerea mai rapidă a progresului tehnic, utilizarea raţională şi eficientă a capacităţilor de producţie şi a forţei

de muncă, întărirea ordinei şi disciplinei”. De aceea, la acest concurs vom insista pe rapiditatea execuţiei la toate cele patru specializări: sculeri-matriţeri, strungari, frezori şi lăcătuşi. - Fiţi mai exact, Pacolo Colentinescu! - Proba practică constă în execuţia a două piese identice, iar timpul va fi cronometrat. Clasamentul va fi pe baza celei mai mici durate totale de execuţie pentru cele două piese. De asemenea, am instituit un barem de timp, care, dacă este depăşit, va duce la eliminarea concurenţilor respectivi. - Dar calitatea nu mai contează? - Tovarăşi, ce întrebare este asta? Se ştie că, la indicaţia mult iubitului şi stimatului tovarăş Nicolae Ceauşescu, secretarul general al partidului, în toate unităţile economice se acţionează cu răspundere sporită pentru realizarea programelor privind îmbunătăţirea nivelului tehnic şi calitativ al produselor, prin asimilarea unor produse cu parametri tehnicoeconomici superiori, modernizarea celor existente şi aplicarea în producţie a tehnologiilor de vârf. De aceea, la concursul nostru, piesele care au chiar numai o singură abatere, fie dimensională sau de stare a suprafeţelor, mai mare decât cea admisă în desenele de execuţie vor fi declarate rebut, iar concurenţii respectivi vor fi eliminaţi din concurs. Vom fi foarte exigenţi! Acum este clar? Numai aşa, combinând creşterea productivităţii muncii cu o calitate superioară, vom ajunge mai repede din urmă ţările dezvoltate industrial din Occident. Un ultim amănunt mai am să vi-l spun. Se vor decerna la fiecare meserie premiul unu, doi şi trei, precum şi câte zece menţiuni, astfel încât fiecărui judeţ să îi revină câte una. Restul concurenţilor vor primi câte o diplomă de participare. În acest mod se va asigura o repartiţie teritorială cât mai uniformă a premiilor, un principiu derivat din cel al dezvoltării armonioase, egale a tuturor judeţelor, principiu atât de drag mult iubitului şi stimatului tovarăş Nicolae Ceauşescu, secretarul general al partidului, - Care este componenţa comisiei de examinare? - Comisia este formată dintr-un preşedinte şi patru membri. Prin ordin al ministrului, preşedinte am fost numit eu, care am, printre altele, atribuţia de a alege echipa de lucru. În consecinţă, m-am gândit să aleg anumiţi profesori,
73

SPAŢII CULTURALE
astfel încât să punem în aplicare cât mai bine principiul menţionat anterior. - Să auzim! - În primul rând m-am gândit la tovarăşul profesor Hărblablan Bahluiescu, deoarece este din judeţul Iaşi. Îl rog să vină la prezidiu, lângă mine. - Aici sunt! - Apoi, tovarăşul profesor Picioc Someşescu, deoarece este din judeţul Cluj-Napoca. Îl rog să vină la prezidiu, lângă mine. - Am venit! - De asemenea, tovarăşul profesor Dagavei Oltenescu, deoarece este din Scorniceşti, localitatea natală a mult iubitului şi stimatului tovarăş Nicolae Ceauşescu, secretarul general al partidului. Îl rog pe tovarăşul profesor să vină la prezidiu, lângă mine. Să-l aplaudăm! - Imediat! - Ooo! Cât mă bucur să vă revăd! Şi, nu în ultimul rând, tovarăşa Doda Dâmboviţescu, deoarece este din Petreşti, localitatea natală a tovarăşei academician doctor inginer Elena Ceauşescu, prim-viceprim-ministru, preşedinte al Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, membru al numeroase academii şi doctor honoris cauza al multor universităţi din ţară şi străinătate, care a adus contribuţii de notorietate mondială în domeniul cau… hm, hm… cauciucului. O rog pe tovarăşa profesoară să vină la prezidiu, lângă mine. S-o aplaudăm! - Am ajuns! - Ooo! Cât mă bucur să vă revăd! Sunt întrebări, comentarii, sugestii? Nu. Aşa este bine. Şi acum, la treabă! Peste câteva zile a avut loc şedinţa de anunţare a rezultatelor concursului de meserii. Pacolo Colentinescu, preşedintele comisiei, a intrat direct în subiect: - Tovarăşi! Încep cu un citat dintr-o cuvântare a mult iubitului şi stimatului tovarăş Nicolae Ceauşescu, secretarul general al partidului: “Dacă dorim să avem maşini electronice, să cibernetizăm economia, să automatizăm şi să chimizăm procesele de producţie, fără forţă de muncă pregătită corespunzător nu vom putea progresa. De aceea este necesar să dezvoltăm învăţământul profesional şi tehnic, pregătirea de muncitori calificaţi“. Am încheiat citatul cu preţioasele indicaţii, care au ghidat ca un far toate activităţile comisiei. În primul rând, fac observaţia că toate piesele au fost rebutate. Păi, se poate, tovarăşi?
74

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012

- Din cauza baremelor de timp, tovarăşe preşedinte! Au fost prea scurte! Copiii s-au grăbit! - Nu vreau să ascult scuze, nici să comentez mai mult acest aspect ruşinos, care nu trebuie să ajungă în gura presei, radioului sau televiziunii! - Spuneţi-ne cine sunt premiaţii! - Pentru a câştiga timp, voi nominaliza numai judeţele. Cred că sunteţi de acord. Nu? - Daaa! - La sculeri - matriţeri! Premiul unu - Olt, premiul doi – Dâmboviţa, premiul trei – Capitala, menţiuni – Alba, Arad, Argeş, Bacău, Bihor, Bistriţa - Năsăud, Botoşani, Brăila. La strungari! Premiul unu - Dâmboviţa, premiul doi – Olt, premiul trei – Capitala, menţiuni – Braşov, Buzău, Călăraşi, Caraş-Severin, Cluj-Napoca, Constanţa, Covasna, Dolj, Galaţi, Giurgiu. La frezori! Premiul unu - Olt, premiul doi – Dâmboviţa, premiul trei – Capitala, menţiuni – Gorj, Harghita, Hunedoara, Ialomiţa, Iaşi, Sectorul Agricol Ilfov, Maramureş, Mehedinţi, Mureş, Neamţ. Şi acum – lăcătuşi! Premiul unu - Dâmboviţa, premiul doi – Olt, premiul trei – Capitala, menţiuni - Prahova, Sălaj, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Teleorman, Timiş, Tulcea, Vâlcea, Vaslui, Vrancea. Concurenţii din judeţele nemenţionate la fiecare meserie vor primi câte o diplomă de participare. Premiile vor fi înmânate la închiderea festivă, care va avea loc tot azi, la ora 15 fix, în sala de sport a acestui grup şcolar. Şi acum, toată lumea merge la cantină. Poftă bună! (Din volumul în lucru “De-ale cărturăriei de odinioară”)

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 Zâmbetul ar putea zdruncina angoasele din temelii. * Glumele noi se asortează de minune cu şampania veche. * În unele epoci, râsul este o instituţie artificial menţinută în viaţă. * Şi în artă umorul amână ridurile. * Umorul poate fi concepţie de viaţă. Ori terapeutică de supravieţuire. * Inteligenţa se relaxează prin râs. * Umorul destinde frunţi şi deschide căi. * Insuportabilă este viaţa smântânită de umor. * În compania oamenilor veseli, orice samar devine suportabil. * Ironia cenzurează sentimentalismul şi vestejeşte aroganţa. * Nu ştiu dacă mai trăieşte marele umorist. Constat însă că scrie mereu. * Dacă viaţa e scurtă, măcar să o facem… lată! * Simţul umorului ar putea ridiculiza orice fanatism. * Cărţile de memorii provoacă umorul, pentru că sunt scrise în anotimpul amneziilor. * Umorul impune un important grad de risc. El te poate ajuta să pierzi: iubire, prietenie, funcţii şi chiar libertatea. * Creşte pofta de râs? Înseamnă că oamenii nu mai au ce pierde. * Zeflemeaua este ruda impertinentă a umorului. * Gafele mărunte sporesc zona de pitoresc a marilor personalităţi. * Fără simţul umorului, inteligenţa devine rigidă, casantă chiar. * Zeflemeaua poate împinge chiar şi tragicul în derizoriu. *
75

Vasile GHICA UMOR
Verva vine de la vin; diureza de la bere. * Există femei care simt lipsa bărbatului o singură zi pe an: când îşi cumpără lemne de foc. * Fără acces la zâmbet, gândirea se zahariseşte. * O anecdotă potrivită frăgezeşte expunerea. * Timpul este cel mai mare umorist. El ştie să râdă de toţi şi de toate. * Râsul – un dans în jurul fricii. * Jovialitatea zeflemistă ne-a salvat pe noi, românii, de multe hăuri. Dar şi de piscuri. * Campaniile electorale salvează umorul lumii. * Râsul nu este sănătos, dacă nu te pune pe gânduri. * Umoriştii cei vechi au spus totul. Ceilalţi – restul. * S-a constatat că umoriştii trăiesc mai mult, când nu râd de contemporanii lor. * Ironia poate fi armă. Dar şi scut. * Nu scăpaţi cărţile de umor în mâna proştilor. Mai bine incineraţi-le! * Incultura degradează umorul împingându-l spre zeflemea. * În compania râsului, redutele feminine cedează subit. * Hazul nostru de necaz este poate o tiflă dată absurdului vieţii. * Umorul în artă e precum sarea în bucate. * Principala victorie a omului asupra lui însuşi rămâne umorul. * Un popor cu prea mult umor riscă să nu mai fie luat în serios de nimeni. * Haz de necaz înseamnă umor de subzistenţă. *

SPAŢII CULTURALE
Proştii rânjesc, nu râd. * Ironia trebuie să gâdile, nu să muşte. * Plăcerea de a ironiza e sublimă. Până când încep să curgă consecinţele. * M-aţi învins! Dar lăsaţi-mă să-mi finalizez râsul. * Zâmbetul şi mângâierea rămân principalele enzime ale vieţii. * O urgenţă a condiţiei umane este reabilitarea zâmbetului. * Zâmbetul prefaţează integrala iubirii. * Ironia - un procedeu care transformă, cu randament maxim, prietenii în duşmani. * Omenirea se află deja în căutarea râsului pierdut. * Zâmbetul ar putea fi mascota izbânzii. * Râsul tronează încă în clanul învingătorilor. * Românii şi-au depozitat geniul în glume. * Întotdeauna, umorul este fertilizat de imperfecţiunile epocii. * Gluma bună flirtează, nu se dezbracă. * Este din ce în ce mai greu de deosebit zâmbetul posac de rânjetul amabil. * Zâmbetul e un semn că viaţa are totuşi un sens. * Jovialitatea imbecilă nu este rudă cu umorul. * Umorul – această mirodenie a artei. * Zeflemeaua pare a fi un concubinaj al aroganţei cu prostia. * Umorul se luptă cu radicalii liberi ai răutăţii umane. * Zâmbetul trebuie citit şi pe verso. * Trivialităţile pretind că sporesc umorul. * Gafa poate fi un agent al sincerităţii. Sau al prostiei. *
76

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 Descifrat corect, râsul ne-ar putea salva. * Surâsul – o lizieră a bucuriei. * Cei care fac haz de necaz anesteziază puţin timpul, dar nu înving frica. * Zâmbetul nu poate vindeca, probabil, nici o boală. Le-ar putea însă preveni aproape pe toate. * În umor, inteligenţa vine cu un-doi-uri scăpărătoare. * Micile ironii pot surpa imensele trufii. * Râsul nu reuşeşte să interzică moartea. Dar îi poate face multe zile fripte. * Roade în noi cariul ironiei corozive. * Veselia unei epoci este direct proporţională cu inteligenţa ei. * Oricât de negru ar fi, umorul tot speranţă rămâne. * Umorul ne-a venit târziu, când nu mai erau prea multe de salvat. * Umorul suculent poate deveni şi grosier. * Când nu este rânced, umorul frăgezeşte stilul operei. * Hazul nostru de necaz este poate o tiflă dată absurdului vieţii. * Cât de simplu era pe vremea lui Hamlet! El avea de răspuns numai la două întrebări: a fi sau a nu fi. * Există şi destui analfabeţi ai râsului. * Fiecare zi care trece ne fură importante suprafeţe de zâmbet. * Umorul de bună calitate ne-ar putea remonta poate mai mult decât ajutoarele promise de UE. * Râsul ar putea dizolva chiar o parte din jegul prejudecăţilor. * Fără câteva picături de umor, creaţia intră în ordinul posomorâtelor. * Uneori, umorul este felia de tort oferită unui amărât lihnit de dorul mămăligii.

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 îl creează, construindu-şi o recuzită din termeni, adesea livreşti, care induc o atmosferă romantică, prin gesturile largi, declamatorii: lagune, valuri, stânci, absint, venin, bard, veşnicie, săbii, eroi, sceptru, a irumpe etc. Solemnitatea imaginilor însă, apetenţa pentru lumina amiezii, revenind frecvent în poeziile lui, înclină vădit spre statutul de poet clasic, solar al lui Adrian Munteanu, care (se) surprinde în plină maturitate: Nădejdi târzii se pierd într-o amiază… Fidel sonetului de tip italian, în forma sa originală, cu două catrene şi două terţine, Adrian Munteanu se abate totuşi, puţin, de la canoanele speciei, potrivit cărora, într-un sonet nu trebuie să se repete niciun cuvânt, cu excepţia conectorilor, însă face acest lucru din raţiunea de a fi persuasiv, cu atât mai mult cu cât temele pe care le dezvoltă sunt cele eterne ale artei. Astfel, elegiac de multe ori – sau măcar nostalgic –, conştient dureros de precaritatea fiinţei, de când e lumea (Năluci de fum, lucire de secundă…), în sonete, poetul face din substantivele clipă şi secundă laitmotive: lucire de secundă, tăcerea clipei, buza clipei etc., prin care sentimentul acut şi, totodată, dureros, al trecerii timpului nu poate fi eludat: Din viaţa noastră, muza mea de-o zi, / Rămân doar cu un fulg ce se aşază / Pe trunchi uscat ce nu va mai rodi… Mai mult, timpul e un sculptor care Ciopleşte-n piele dungă lângă dungă, iar certitudinea acţiunii de eroziune pe care o desfăşoară acesta face de prisos orice tentativă de contracarare a ei şi, atunci, opoziţia e doar declarativă: Vreau să mă schimb, dar nu mă las schimbat. Pentru a atenua gravitatea sentimentului precarităţii fiinţei, altfel spus, pentru a accepta trecerea în nefiinţă, poetul îşi minimalizează urmele, semnele pe care le lasă în lutul moale – Câte-un surâs în ceasuri indecise, / O mângâiere-n stinse rotocoale, / Un gest umil din palme pururi goale / Şi împărţiri în timp răsfrânt promise – încât regretul despărţirii să fie mai puţin adânc, cu atât mai mult cu cât, discret, absenţa unei fiinţe dragi este resimţită tot mai pregnant: Unde-ţi sunt ochii ce-au privit cu sete / Duioasa-nlănţuire de prigorii /… / Unde ţi-e gura rânduind istorii /… / Unde ţi-e palma stăruind pe cuie / Ca să-mi aline plânsul ce-l îngân /…// În pleoape zbateri şi mirări amân, / În gesturi tandre care-n carne suie / Doar umbre-n tremur, fără trup rămân. În mod firesc, peste sentimentul trecerii inexorabile a timpului se suprapune cel al zădărniciei oricărei zbateri umane, frecvent sugerat în volum. De pildă, într-unul dintre sonete, din 2004, deci de la începuturile acestui periplu, făcându-şi, confesiv, bilanţul sau, mai de grabă, analizându-se în acel moment, poetul face referire la dihotomia propriei vieţii: pe de o parte, are putinţa de a identifica frumosul, oriunde ar fi, ceea
77

Cărţi prezentate de
Mioara BAHNA
Adrian Munteanu – A şaptea treaptă
Spectaculară, aceasta este trăsătura dominantă a sonetelor lui Adrian Munteanu, care se impune încă de la început, astfel că, deşi eul liric îşi afirmă expansiunile sufleteşti, împlinirile sau angoasele, sentimentul general pare a fi că, de fapt, acesta îşi contemplă cu oarecare detaşare evenimentele fiinţei, încât măreţia spectacolului, a gestului transmiterii copleşeşte actul trăirii. Preocupat, aşadar, în mod deosebit de forma în care îşi face cunoscute simţirile, poetul se apropie foarte mult de parnasianism: S-a prăbuşit secunda-n neştiuturi, / Precum o stea de-a pururi căzătoare. / Răzbind un nor, tânjeşte să coboare / Uimita clipă pe aripi de fluturi sau: Un pas târziu în ploi s-a rătăcit. / Miresme crude de-ntomnări blajine / În care cerul gurii-aprins au înflorit. Şi chiar specia literară în care alege să se exprime, o varietate a poeziei cu formă fixă, sonetul, favorizează această apropiere. Rafinamentul expresiei se adresează, totuşi, în egală măsură, ochiului şi spiritului. Atributul pe care l-am menţionat este o constantă a sonetelor lui Adrian Munteanu, alcătuind şapte volume, scrise în şapte ani, începând din 2003-2004 şi până în 2011, şi fiind materializarea unui proiect, deci reprezintă un gest – de amploare – despre care, în Cuvântul autorului, care însoţeşte ultimul volum (7, Editura Arania, Braşov, 2011), acesta menţionează: Mi-am asumat deliberat acest segment restrictiv [sonetul – n.n.]. (…) Sunt în mine şi ritmul şi măsura şi muzica şi impunerea şi libertatea. (…) De unul singur, străin la curente, grupări şi tendinţe. (…) Întrucât cifra şapte este şi semnul lumii complete, al creaţiei încheiate, simt că acum este momentul să închid cercul. Legătura cu volumele precedente e, în acest context, al apartenenţei la un tot, vizibilă pe toate planurile, la nivelul formei şi al conţinutului, însă, în această ultimă carte, poetul a inserat şi câte cinci sonete din fiecare dintre celelalte, accentuând armonia întregului, fiindcă este remarcabilă vocaţia autorului pentru rafinament, distincţie, ceea ce aduce o aură de nobleţe imaginarului artistic pe care

SPAŢII CULTURALE
ce e harul artiştilor, dar, pe de altă parte, intuiţia zădărniciei propriei vieţi frânează manifestarea deplină a bucuriei, fiindcă Trăiesc pentru-a trăi. E prea puţin sau: Nesocotinţa n-ar putea s-ajute / Să-mbraci în fir strălucitor clipita. În acord cu forma şi conţinutul, tonul e, de asemenea, maiestuos, grav, o contribuţie în acest sens având-o atât ritmul şi măsura versurilor, cât şi lexicul la care apelează poetul, aducând uneori ecouri parcă din tragedia antică, mai ales că artistul ştie forţa cuvântului, derivând din a celui primordial, de a declanşa magma setei de-a cunoaşte – poezia e receptată ca o formă de cunoaştere, dar, mai ales, de autocunoaştere: Nu ştiu nici cine sunt, nici ce mă-ncearcă, singurul lucru cert fiind incertitudinea: Un gând uimit de „oare” şi de „parcă” –, de a aduce gloria (Vorbe măiestre, declanşând ovaţii, / Când vanitatea pe artist îl paşte), de a răni (vorba care doare / Zdrelindu-ţi carnea) sau de a zidi (Vorba fântână, ca să poţi zidi). Privind, aşadar, olimpian, de al înălţimea dureroasă a treptelor urcate – În chin mă sui cu fiecare treaptă –, în sonetele volumului 7, poetul e un solitar, simţind tot mai acut clisa toamnei şi inerentele sincope ale drumului ales aparent deliberat, ipostaziindu-se, într-un fel ca un alt meşter Manole (Clădesc cetăţi din putrede cuvinte), fiindcă mă încurc în umbre strânse stol şi, la fel ca toţi creatorii, conştientizează că limitele nu pot fi depăşite: Urc doar atât cât poate să dureze / Hotarul meu uitării dând obol, dar, e mulţumit, aşa cum menţiona în Cuvântul autorului, că, prin nobleţea graiului în rimă, a putut săşi împlinească un vis.

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 Având convingerea, formulată încă în studiul introductiv, Apăsătoarele forţe ale lumii reale şi ale lumii-oglindă, că în configuraţia lumii contemporane sunt înglobate, de cele mai multe ori inconştient, modele comportamentale şi temeri ce vin din adânc de timpi, niciodată cunoscuţi pe măsură, autorul îşi orientează eforturile de etnolog, dublate adesea, voluntar sau nu, de talentul scriitorului, spre culegerea, interpretarea şi prezentarea unor informaţii, privitoare la aspecte care constituie imaginarul popular multimilenar al oamenilor de pe aceste meleaguri, începând cu Mânia Divină şi continuând cu Ursitoarele, Fata Pădurii, Samca, Muma Pădurii, Pricoliciul, Tricoliciul sau Omul Lup, Spiritele vântului, Vârcolacii – Lunaticii, Dragobetele, Solomonarul, Balaurul, Zmeul, Murga, Ştima apelor, Joimăriţele, Tudorusalele, Ielele, Zânele, Rusaliile etc., şi ajungând la elemente din spaţiul realului, cărora, prin timp, le-au fost atribuite o seamă de trăsături care alcătuiesc zestrea de superstiţii ale românilor, cucul, arborii, zorile, căluşarul etc., prin care, pe de o parte, se sugerează spaimele fireşti în faţa necunoscutului, considerat, de aceea, de cele mai multe ori, cu un nume generic, paranormal, iar, pe de altă parte, se exprimă inteligenţa şi forţa creatoare a oamenilor. Urmărind, acele zeităţi sau divinităţi păgâne, care, în spaţiul străjuit de Carpaţi, însoţesc periplul existenţial al fiinţei şi certifică, într-o anumită măsură cel puţin, evenimentele fundamentale ale firii, garantându-i omului rostul în vieţuire, cu bune şi cu mai puţin bune, lucrarea de faţă vorbeşte, încă din subtitlu, de existenţa a două lumi, în bună măsură interdependente, lumea reală şi lumea-oglindă, a căror convieţuire este, totodată sursa unui câştig cert în plan spiritual, arta populară, fiindcă, în planul creaţiei, Poezia lumii s-a hrănit (…) din jocul acestui imaginar, formă de reflexie ce emana din însuşi specificul de gândire al omului patriarhal. Aşadar, în această carte, Gherasim Rusu Togan demonstrează, între altele, că disoluţia spiritualităţii contemporane autentice, care a devenit o temă de discuţie frecventă astăzi, mai ales printre pseudospecialişti, nu se poate petrece câtă vreme vor continua să existe credinţe şi practici care au ghidat de-a lungul istoriei dimensiunea noastră umană, atât în latura religioasă, cât şi în cea laică, fiindcă există, aşa cum afirmă Victor Kernbach, pe care îl citează autorul, nevoia omului de a-şi împărţi existenţa între lumină şi întuneric, de a se simţi ocrotit şi de a avea pe cine învinui, de a delimita strict teritoriile binelui şi răului.

Gherasim Rusu Togan – Divinităţi păgâne din Carpaţi. Întruchipări ale lumii reale şi ale lumii-oglindă
Apărută la Editura Premier din Ploieşti, în 2011, lucrarea Divinităţi păgâne din Carpaţi. Întruchipări ale lumii reale şi ale lumii-oglindă este o carte care demonstrează deosebita pasiune a lui Gherasim Rusu Togan pentru cultura populară, în general, şi pentru domeniul ezoteric al credinţelor străvechi, în special, pasiune tradusă în acribia cu care este concepută şi realizată, prin care autorul oferă cititorilor, specialişti sau doar interesaţi de spiritualitatea autentică, un dar nepreţuit.
78

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012
Străbătând, aşadar, spaţii felurite – ca geolog, cu privire de artist, receptiv la toate nuanţele vieţii –, poetul identifică o risipă de trăiri în orice moment (dimineaţa, în amurg, noaptea etc.), în orice formă de relief, pe dealuri, câmpii sau pe versanţii împăduriţi, dominaţi de euritmii: Până la urmă şi-au încropit cântătoarele / Euritmia în pădurea ce-a adormit / (…) / Până la urmă şi torenţii cad / Dintr-un versant şi din altul / Ritmat. Râul, pârâul, apa, în general, subliniază senzaţia unei contiguităţi edenice, ocrotitoare, lângă care îndrăgostiţii se visează duşi prin somn mai departe / De-acest râu fără moarte, râul fiind nu doar personificat, fiindcă ştie de-o urmare, ci având chiar superioritatea pe care i-o dă şansa veşniciei. Adierile meditative din primele volume sunt la fel de delicate ca şi imaginarul poetic înfăţişat: Mâna cât o ridic / Smulg o frunză verde / Copacul o pierde / Eu n-o câştig (amintind vag de Ienăchiţă Văcărescu şi a sa Într-o grădină) sau sugestia destinului nepăsător: Oamenii vin dinspre / O mână care-i aruncă. Pe acest fundal, apare şi definiţia poetică: Stelele ce-n neguri ard / Sunt poate spărturi într-un gard / Prin care noi, de jos / Şi ei, înalţii, / Ne uităm unii la alţii. Pe parcursul volumului se poate remarca o firească evoluţie, o maturizare, la nivelul imaginilor artistice şi al expresiei, printr-o tot mai acută interiorizare a trăirilor, având drept consecinţă şi o accentuare a laturii meditative a poemelor, zidul, marginea, noaptea, amintirea părinţilor (Tremur şi tac: / Ce mult v-aţi schimbat / De când am plecat / Cât aţi pierdut din trup şi din glas), mama, zăcerea visătoare, bacoviană, neodihna, retragerea din valea vieţii, fiind astfel imagini care sporesc latura melancolic-elegiacă a cărţii. De la un capăt la celălalt însă, poemele lui Ion Lazu sunt traversate de sentimente care nu ating intensităţi extreme, spectaculoase: iubirea este domoală, calmă, împlinită şi nici măcar moartea nu naşte spaime, fiind, mai de grabă, privită cu împăcare, ca un dat: Moartea e încuibată în / Şuierul planetei Pământ. Sincopele speranţelor – sau ale vieţuirii depline, în general, – sunt înregistrate tot molcom: Prin sufletul nostru nu se mai vede / Ca printr-o fereastră prea veche… Nici timpul, în curgerea lui continuă nu-i provoacă eului liric lamento-uri, deşi înregistrează cu neplăcere că prezentul trăirii e prea puţin şi nu poţi face din noapte zi / Decât turnând catran / La rădăcina Timpului. În concluzie, volumul-antologie al lui Ion Lazu, oferă cititorului imagini ale unei lumi blânde sau edulcorate de privirea caldă a poetului, care o străbate preţuindu-i toate înfăţişările prin care îi iese în cale, şi zborul sau cântecul păsărilor, şi iubirea, şi ierburile care cotropesc aproape orice peisaj, şi mirosul de busuioc de la grinda unei case părăsite, şi locurile singuratice pe care le străbate, şi orice formă de manifestare a vieţii, a firii, însoţit cel mai adesea doar de poezie pe care şi-o ia confidentă, fiindcă, prin aceasta, Imensul gol se umple de cuvinte / Ca de glasuri un altar.
79

Un melancolic: Ion Lazu
Volumul de 101 poeme, al lui Ion Lazu, apărut la Editura Biodova din Bucureşti, în 2011, şi pus, prin motto, sub semnul forţei izbăvitoare a cuvântului, cuprinde, aşa cum mărturiseşte autorul în nota de la început, elegii care au fost scrise între anii 1964 şi 1989 şi, în funcţie de cenzura comunistă (sau, mai apoi, de cenzura economică), au apărut în volumele: Muzeul Poetului(…), Poemul de dimineaţă(…), Cuvinte lângă zid (…); câteva poeme au fost publicate în revistele literare ale vremii…, începând din 1981 şi până în 2007. Construite, în general, prin filigranare senzorială – trilul păsărilor, cântul continuă. Cine-ar pricepe / De-i pe sfârşite ori abia-ncepe; boarea galbenă de sânziene; lacrima atât de clară de pe obraz; cearcănul vânăt; stelele ce-n neguri ard etc. – , poemele care alcătuiesc acest volumantologie sunt învăluite de o continuă melancolie. În poemele din primele volume, teluricul şi astralul se armonizează, alcătuind un spaţiu ocrotitor pentru vis şi pentru îndrăgostiţii care-şi desfăşoară sufletele, unul spre celălalt, asemenea perechii primordiale: Pe malul apei, scund / Într-o raclă de prund / Să ne iubim – orbi / De lumina din plopi / Şi de frunza ce scapă / Sau licăre-n apă. Natura, aproape omniprezentă, în poemele lui Ion Lazu, nu este însă zugrăvită, în manieră tradiţională: poetul reţine, de fiecare dată, un număr minim de elemente – cărora le conferă statut de chintesenţă a locului asupra căruia îşi focalizează simţurile – şi care, la nivelul întregului volum, devin laitmotive. De pildă, pasărea, de obicei în zbor, solitară sau în stoluri, numită generic sau prin referire la diferite specii (grauri, prigorii, mierle, ciori, porumbei), apare frecvent, într-o cromatică bogată (o stranie pasăre neagră; pasărea albastră; o pasăre, de-un galben / Miraculos), încărcată de sugestii, susţinute adesea şi prin determinanţi adjectivali (straniu, miraculos etc.). Alteori, pasărea apare metonimic: triluri ce se-nfioară; cântătoarele etc. Dar şi insectele, fluturi, albine, furnici, punctează cu graţia lor efemeră peisajele traversate de ochiul poetului, atent la toate făpturile şi înfăptuirile firii. Vegetalul este, de asemenea, o prezenţă constantă în poemele lui Ion Lazu, fie sub forma ierburilor, mohorul, sânzienele, trandafirul, garoafele (sau chiar prozaica legumă, ceapa, care devine, într-o poezie, sursă de meditaţie: Aruncată pe geam afară / Cine ştie când / O ceapă / s-a răsucit cu discul în jos – / cu punct de sprijin în steaua polară – / şi acum ridică din pământ / micrometric / trei coloane verzi / mai sigure decât istoria unui imperiu.) etc., fie cu înfăţişările lui solemne, copacii, nucul, gutuiul, salcâmul, prunul, ulmul, vişinul, frăgarul, arinul.

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 pierdută. Rătăceşte brownian” (pag. 17). În a doua secvenţă, „Atemporale (Eu şi minele meu)”, Marian Ruscu renunţă la căutarea în exterior a unor răspunsuri şi încearcă să le găsească înlăuntrul său, printr-o complicată alchimie a sentimentelor şi a trăirilor de moment. Este interesant cum timpul terestru se raportează la timpul cosmic şi implică, simultan, timpul personal al trăirii, pentru ca, în final, discursul poetic să imagineze o dramatică ieşire din timp. Pentru intrarea în labirintul memoriei, poetul renunţă la „filtrul raţiunii”, care l-ar împiedica să rătăcească în voie, la întâmplare, printr-un trecut în care luminile şi umbrele se amestecă. Fără acest filtru, frânturi din uriaşa memorie colectivă se pot regăsi în memoria personală, iar imaginarul poetic, purificat de clişeele contemporane, se poate construi prin apelul la miturile biblice: „Bate o toacă – nu-i taină – prezentul e belfer. De taină e Scriptura prin care răspunde trecutul de viitor, fostul de ce va fi. Bate un clopot – vânăt şi lefter, mitul şi adevărul – secretul e veşnic, dangătul lui jupoaie văzduhul până dincolo de basm, acolo, adânc, tot mai în vag” (pag. 51). În a treia secvenţă a volumului, „Agitaţie în gânduri”, tonul se schimbă, meditaţia calmă, introspecţia, şi lirismul concentrat fiind înlocuite cu o transcriere a stărilor de revoltă, de scârbă, de nelinişte. Omul, de fapt, trăieşte sub vremi, oricât de mult şi-ar dori să scape de această povară. Este un consumator de prezent, trecutul şi viitorul contând doar atunci când apare nevoia de evadare din imediat, pentru ca vederea de ansamblu să aducă alinare/consolare: „Fluxul vieţii bate câmpii. Urcă şi coboară bulevardul, devenind neîncăpător de atâţia căpcăuni pe cap de locuitor, cu fonfăielile lor de moară stricată, şi asta zi de zi. Zi de zi se repetă acelaşi scenariu, scris cu finalul în coda, neîncheiată. Da capo şi iar da capo, şi totul se repetă, şi se repetă, cu acelaşi şi acelaşi tipic. Repetir monoton şi încăpăţânat, atât de încăpător, încât te pierzi în el. Repetirul este veşnic repetent şi aduce cu el, trage după el acceptarea înfrângerii. Fluxul vieţii e tot mai ancorat şi tot mai înfrânt. Un da capo al fine, cu coada la final şi repetir da capo al fine şi della fine al capo” (pag. 94-95). Marian Ruscu nu se consideră filosof, nici politolog, nici tămăduitor al rănilor sufleteşti; el este un poet care scrie cu sinceritate despre sine şi despre lumea lui, căutând să se cunoască prin scris, să se purifice şi să se legitimeze prin universul poetic personal.

Cărţi prezentate de
Valeria MANTA TĂICUŢU
Marian Ruscu, Târziu în labirint, Ed. Libra, 2011
Poetul din Ploieşti, director al revistei „Axioma”, dă glas, în paginile volumului, unei mai vechi preocupări pentru poemul în proză, de mare concentraţie lirică şi cu tematică filosofică. Prima secţiune, intitulată „Temporale (Dusul, acumul şi nevenitul)” cuprinde versete înşiruite solemn, într-o tonalitate oarecum de sorginte biblică („La început a fost tăcerea – mută, surdă, oarbă, liniară şi zadarnică. În jurul ei plutea nevinovăţia, pe valuri de moarte nemăsurate în ere, între maluri de nimică”). Prin intrarea în labirintul memoriei se parcurg etapele devenirii, de la increat spre creat şi înapoi: „Am atins staţia terminus, de unde am plecat nenăscuţi. Şi nu suntem în stare să rotim lumea din care ne-am tras” (pag. 9-10). Drumul nu este lipsit de primejdii, fiindcă, pentru labirint, cuvintele-cheie sunt rătăcirea, osteneala şi jertfa: „Cuvintele sunt seci şi reci şi transpirânde de sânge. Am supus ditamai calea, printre adâncuri şi creste, cu osteneala sfâşiindă celulă după celulă” (pag. 9). Poetul pune întrebări esenţiale – cine suntem, de unde venim, încotro ne îndreptăm, dar răspunsurile pe care le dă sunt doar ecouri lirice ale unei stări de spirit „din acum”: „Aroma aceea de izvor, din primordial, din pântecul-lumină, o mai simt şi acum, plăpândă, ce-i drept, şi blândă briză de etern, ce mi-a contaminat gena şi mi-a virusat viitorul. Drept dovadă e legătura subtilă ce-o simt, în paşii ce-i încropesc, orbecăind prezentul, în anticipările mele, funcţionale până în detaliu” [...]. De remarcat lirismul acestei prime secvenţe a volumului, în care „îmblânzitorul de singurătate” ia „lecţii de decupaj” şi înţelege că nu cercetarea lucidă este cea care-l va izbăvi şi-l va face să se cunoască pe sine: „E târziu în labirint. Luciditatea şi-a închis primul ochi din cei 100. Rătăceşte pâş-pâş prin ceaţă, prin vid, prin recele înmulţit, uitată,
80

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012

Nicolae Mihai, „Epilog sau din amneziile unui condamnat la viaţă”, Ed. TipoMoldova, Iaşi, 2011
Din arta poetică aşezată la început şi care, de altfel, dă şi titlul volumului, descifrăm imaginea creatorului „Cu semnul uitării pe frunte”, vinovat de contemplaţie şi visare, capabil de gesturi sincere, generos şi (încă) inocent, în ciuda trecerii zilnice pe lângă acele cartiere contemporane „infestate cu negre şi obscene cuvinte”. Rostul poetului nu este de a ţine minte mizeria existenţială şi de a o transpune în versuri, ci de a vedea ceea ce este etern, sublim şi totuşi fragil în lume („ochiul ascuns şi fără martori sărută trandafirii pe obraz”). Poemele selectate în această antologie de autor sunt de un lirism concentrat: „mai cumplită/ decât locul gol/ lacrima/ înconjurată de sine/ asemeni unui yogin/ aprinde// ne`nţelesul în palme/ literă cu literă” („Duh înrourând pleoapa”). Uneori, discursul poetic pare a trăda înclinaţiile mistice ale autorului, a cărui credinţă nu este însoţită de tăgadă, ci răspândită difuz, inclusiv în poemele de dragoste: „Tu ai ţipătul nemărturisit/ al sângelui iar pleoapa/ e împărăteasă umbrită cu aleasă/ mirare de taina rugăciunii// între adânc şi departe ştii/ a fi pulberea răsuflării/ strai de mireasă ori poate/ întrebare acoperită cu mâinile” („Păcatul ochiului deschis”). Dacă Dumnezeu înseamnă iubire, milă şi dreaptă judecată, numele poetului e doar „agoniseala unei lacrimi/ ori a unui fir de fum lăsat confuz la mila ploii”; deşi capabil să creeze universuri asemenea lui Dumnezeu, poetul are de înfruntat obstacole, aşteptări, dezamăgiri („ai aşteptat clipe în şir minunea cusută/ cu spirit şi cuvinte să umple golul”), pentru ca, în final, să înveţe „că arta e-o ispită/ mai bine zis paharul cu uimire plin/ al celor care pot încă să creadă că doar ei/ vor şti să schimbe feriţi de griji/ inima ta a lui a multora/ înţelepţiţi în cuget iubind pe Dumnezeu” („Artă sau Cum poţi lua locul unui zeu”) Sensibilă şi contemplativă, poezia lui Nicolae Mihai seamănă perfect cu autorul ei: nu se zbate să iasă în frunte, nu-şi agresează cititorul, nu încearcă să-i schimbe punctele de reper în momentul lecturii. Este limpede că ochiul şi inima

au intervenit şi au influenţat actul de creaţie, că nu se face risipă de cuvinte şi că scrisul n-a fost urmat de muncă de bijutier pentru cosmetizarea imaginilor dintru început izvodite. Mai degrabă putem vorbi despre transpunerea, în versuri, a unei stări de spirit, decât despre intenţia de a scrie cu orice preţ poeme plăcute unui posibil cititor; de aici, probabil, izvorăşte acea senzaţie de bucurie tihnită, decelabilă în unele texte: „azi/ bucuriile îmbrăcate în mătase scumpă/ nu mai au nici un preţ iar zădărnicia/ nu mai înspăimântă/ nici măcar o creangă înflorită de cireş/ tot ce-i omenesc pare o rană din care se scurg/ din belşug nostalgiile/ şi simţi cum te umpli” („Epilog sau Din amneziile unui condamnat la viaţă”).

Octavian Mihalcea: Epicriza, Ed. Semne, Bucureşti, 2011
Cel bolnav de poezie va constata mereu că boala recidivează, că după criză urmează, inevitabil, epicriza, şi, dacă are suficientă putere imaginativă, va transforma în discurs ceea ce simte, vede şi aude în momentele când sinele îi este afectat. Ce poate să vadă poetul? De exemplu, „o mare de nămol verde”, în care „pietre iodate zburdă prin apă”, „linia nisipului”, „maluri stinse”, deci un peisaj marin antropomorfizat, deasupra căruia, senin peste „bucuria întinderii, gând colorat”, stă un „zeu numărând”. Peisajul intră esenţializat în discurs, mai degrabă prin stările pe care le-a creat, decât prin ceea ce este concret, palpabil, în el: „Statui negre. [...] Statuile sunt bărci întunecate de atâta somn, de atâtea vise întrerupte. S-au arătat din nou. Tăcere... apropierea ochilor tăi. Doar nisipul plouat dimineaţa înţelege magia oamenilor vii” („Urma se pierde sus”). Natura nu este decât „extravagantă diademă pe un plan/ inconştient” („Portret”), acolo unde au loc metamorfoze neaşteptate: „Astăzi văd suflete şi corpuri fixe. Cerul,/ arhitect nostalgic al epocilor aşteptate, umbreşte dorinţa./ Munţii, cifrele, anii, nopţile iubite pornesc pe calea naturii de după zi” („Mister pentru mister”) Cel mai bine, poetul vede atunci când ochiul exterior este închis, astfel încât cel din lăuntru să
81

SPAŢII CULTURALE
poată recompune lumea şi adevărul ei: „În plină orbire trăieşte adevărul. Farmecul colţului adorat subtil noaptea, undeva între ondulare şi ţipăt. Ochii păsărilor din larg sunt condamnaţi să se închidă. Paşii febrei îşi amintesc singurătatea trupului, a soarelui uitat” („Febră”). Există în volum poeme în care predominantă este nostalgia după un spaţiu pierdut, undeva, într-o geografie sentimental-onirică: „Pe cine mai bucură târziul? Să nu mai spui nimănui, pe lemnul crăpatei mese, cum pictezi crengile ronde, gemene, născute dintr-o viitoare poză iertată. Castelul trăieşte în Malta regretelor. Pictezi cu negru crengi ronde” („Malta regretelor”). Când scrie, poetul pare mai interesat de „ideea locului” decât de locul în sine. El învaţă „drumul spre acel oraş al iluziei” în care, însingurându-se, să-şi poată auzi glasul: „Dimineaţa, văd printre litere, din ce în ce mai multe/ litere mari, ajutorul inimilor fără pauze. Drum pe voci/ de fier, superb întreţinute cu întreaga libertate a vidului/ exterior. [...] Am învăţat drumul spre acel oraş al iluziei mângâiate pe umbra întreagă” („Botez metalic”). Prea multă esenţializare duce totuşi la acel „scris pe întuneric” căruia îi corespunde o lectură aşijderea, fiindcă orice criză (exagerare) îşi are epicriza ei, după cum punctam la început: „Pauzele ascunse, drepte. Pentru tine, cuvintele nu se mai pot sfărâma. Peste cicatrice se întinde, încremenit, pasul sărutului. Neclătinate vor fi nopţile. E vorba de multă inspiraţie pe căile sufletului. Miraj necesar. Află-ţi sufletul şi scrie pe întuneric. Ajută!” („Scrisul pe întuneric”). Poemele de tip ermetic, cu metafore în lanţ şi cu deturnări semantice neaşteptate nu sunt întrutotul pe gustul cititorului de azi, mai degrabă amator de banalităţi limpezi, din care să poată pescui picanterii biografice şi sexuale. Ori Octavian Mihalcea este un poet pe care dezmăţul lingvistic nu pare să-l tenteze, aşa cum nu-l tentează nici relaţia de bună înţelegere cu iubitul cetitor. El pare a scrie pentru sine şi pentru o mână de iniţiaţi în ritualul poetic, de unde limbajul ezoteric şi gestica de tip magic: „drumul ştiut vine cu ore de seară, preîncepute. Scrie cu paşii/ plumbului eventuala reînviere. Ne mai rămâne maniera. Cerc/ brăzdat de cercuri. Fiece întuneric vrea să fie sfielnic. Am/ călcat drumul! Mâine, cărările vor fi mai strâmte iar adevărul/ lipsei va începe să doară. Mă găzduieşte un număr bogat./ Aducerea poartă minusul după minus şi geniul peste unu./ surpriză – steaua poetului închipuie căderi fără teamă” („Număr bogat”).
82

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012

Petrache PLOPEANU
tocilari din toată lumea uniţi-vă. metodologia detaliată a scobirii în carne
preocuparea pentru ascuţirea luptei de clasă îl stăpânea încă de la vârsta de 10 ani pe acela care avea să devină maestru tocilar în colţul de sud-est al pieţei comune îşi tăiase atunci pentru prima dată degetul (dar la fel de superficial cum se încheiase şi comuna din paris doar cu extirparea şobolanilor) revelaţia tăieturii l-a stăpânit permanent (la fel şi râia luată de la oi) iar marşurile alături de turmele tatălui său l-au făcut să simtă fiorul deosebirii dintre tăişul alor noştri şi al lor el nu putea să dezbată cu vânzătorul de ziare teoria cultivării orezului în kampuchia democrată printre picioarele desperecheate (unde se găseşte kampuchia nedemocrată?) nu avea cărţi multe (preferase să se adâncească în meşteşugul tocilei) ci doar practica tăierii adânci niciodată nu fusese tare la agricultură el doar oilor le detalia ascuţişul mâniei lui îndreptăţite (doar era cum s-a mai spus şi cu alte ocazii a poporului şi poporul nu poate să fie decât drept de aici şi expresia folosită foarte des când se vorbeşte despre el lumea celor drepţi) (dar la fel de superficial cum se încheiase şi comuna din paris doar cu extirparea şobolanilor) revelaţia tăieturii l-a stăpânit permanent (la fel şi râia luată de la oi) iar marşurile alături de turmele tatălui său l-au făcut să simtă fiorul deosebirii dintre tăişul alor noştri şi al lor el nu putea să dezbată cu vânzătorul de ziare teoria cultivării orezului în kampuchia democrată printre picioarele desperecheate (unde se găseşte kampuchia nedemocrată?) nu avea cărţi multe (preferase să se adâncească în meşteşugul tocilei) ci doar practica tăierii adânci niciodată nu fusese tare la agricultură el doar oilor le detalia ascuţişul mâniei lui îndreptăţite (doar era cum s-a mai spus şi cu alte ocazii a poporului şi poporul nu poate să fie decât drept de aici şi expresia folosită foarte des când se vorbeşte despre el lumea celor drepţi)

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012

RAFTUL CU CĂRŢI
Emilian Marcu, Arta grădinarului, Editura Junimea, 2011, Iaşi, 182 p. În drumurile sale prin epicul suburbiilor municipale, Emilian Marcu descoperă, în numele trandafirului, locuri în care Grădinarul cultivă seminţe de mirodenii uitate. Cu migală adună seminţele de pe manuscrisele vechi şi nu altfel, ci pentru că Pururea liber, de răni dezvelit/ Grădinarul spălat cu lumină stelară/ În aburul ţărnii îşi caută vindecarea./.../ Cu mâinile îşi trage câmpia pe trup şi o ară. Şi într-o mistică logodire de astre, într-o uşor înnoită aşezare a regnurilor, în dulci-amărui arome şi translucide privelişti, arta grădinarului se-arată – cămaşă de nuntă,/ icoană a sărutului sub dunga de aur a lunii... iar El ...aşteaptă în haina lui de lumină,/ Pe fiecare, în casa de nouri, să vină. Virgil Diaconu, SECOL, Editura Valman, Râmnicu Sărat, 2011. 242 p. Cred că Secol pune în pagină ceea ce se petrece, tulburător, spiritual-moralexistenţial cu fiinţa mea, sedusă de viziunea poetică, de daimon. Cred că Secol este o ipostază a poeziei moderne de azi. Clară şi concisă este părerea autorului despre antologia Secol. Iar, în timp, despre poezia lui Virgil Diaconu s-au exprimat critic următorii: Laurenţiu Ulici, Gheorghe Tomozei, Mircea Ciobanu, Al. Protopopescu, Nicolae Oprea, Alex. Ştefănescu, Mircea Bârsilă, Gheorghe Mocuţa, Ladislau Daradici, Radu Vancu, Ioan Moldovan, Nicolae Prelipceanu, Tudor Cristea, Lucian Vasiliu, Gheorghe Grigurcu, Ioan Ţepelea, Marian Barbu, Ionel Bota, Horia Dulvac, Radu Cange, Leonard Gavriliu, Florin Dochia, Mihai Borşoş, Rodica Marin, Paul Aretzu, Niculina Oprea, Dumitru Augustin Doman, Graţiela Benga, Adrian Alui Gheorghe, Adrian Dinu Rachieru, Ion Beldeanu, Ştefan Ion Ghilimescu, Valeria Manta Tăicuţu, Radu Voinescu, Eugen Evu, Rodica Matiş. Andrea Sofronie, Valeriu Sofronie, Despre cetate, Editgraph, Buzău, 2011. 149 p. Această scriere de sorginte filosofică este structurată în cinci părţi: Cetatea ideală, Cetăţi în devenire, Cetăţi reale, Dincolo de cetate ş Filosofii cetăţii. În Introducere (În faţa Cetăţii – Necesitatea lui Montesquieu) autorii vin cu precizări: Oamenii politici din România, constructorii politici ai vieţii noastre din interiorul cetăţii (politeia) vor trebui să citească mai des şi cu mai multă atenţie aceste scrieri. Şi, dacă se poate, să şi făptuiască. Pentru că, până la urmă, în condiţiile în care de câteva

Nicolai Tăicuţu
generaţii Europa democratică ne îndeamnă să îi trecem pragul, pentru reuşita aceasta, totul se dovedeşte a nu fi o chestiune de vocaţie, ci de voinţă politică. Molière, George Dandin, traducere de I. L. Caragiale şi Maurice Maeterlinck, Monna Vanna, traducere de I. L. Caragiale, Petre Liciu, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2011. 265 p. Ediţie îngrijită, introducere, note, prezentări ale operelor dramatice şi indici: Ieronim Tătaru. Conservator şi ordonator al manuscriselor traducerilor: Nina Nicolae. Istoricul literar Ieronim Tătaru precizează în Introducere: Cunoaşterea perfectă a limbii franceze de către Caragiale explică ampla cultură universală, îndeosebi în dimensiunea ei literară, dobândită de scriitorul care a avut acces direct la texte originale şi la bune traduceri în graiul lui Molière. Békès Enikö, Cardinalul Jean-Marie Lustiger, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2011. 380 p. Traducere în limba română de Veronica Bârlădeanu. Békès Enikö precizează: Personalitatea deosebită a Cardinalului Lustiger m-a determinat să scriu această carte, în elaborarea căreia am investit mai mulţi ani de muncă smerită şi încordată, făcută cu dăruire şi entuziasm. În timpul şederii mele la Paris m-am străduit să fiu prezentă la toate manifestările al căror protagonist era, am încercat să găsesc toate cărţile, articolele apărute despre el, ca să pot publica, documentat şi cu inima împăcată, istoria deosebită a carierei unui om deosebit, Jean-Marie Lustiger – Cardinal. Viorel Savin, Poarta – texte pentru lectură şi înscenări -, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2011. 202 p. Daniel Corbu spune în prefaţă: Literatura teatrală a lui Viorel Savin ar putea fi comparată cu avatarurile drumului spre adevăr, un adevăr despre fiinţă şi lume. Lumea e un labirint şi fiecare personaj caută un fir al Ariadnei. (...) Publicăm în Colecţia „Masca” sub titlul Poarta – texte pentru lectură şi înscenări, patru piese ale dramaturgului, strălucitoare ca vervă, stil original, problematică şi profunzime dramatică: poarta, Doamne, fă ca Schauzer să câştige!, Tu nu eşti trupul tău, Bătrâna şi hoţul. Îl considerăm pe Viorel Savin unul dintre cei mai importanţi dramaturgi români de azi, a cărui carieră europeană, internaţională (prin sistemul relaţional şi programele culturale coordonate la nivel naţional) ar trebui să înceapă.
83

SPAŢII CULTURALE
Gheorghe Andrei Neagu, Lacrima iubirii, Editura Rowex Coms, Bucureşti, 2010. 151 p. Pe post de prefaţă, Marius Chelaru scrie Viaţa ca lumina topită-n asfinţit, din care redăm finalul: Aşadar, pe scurt, un volum „construit” ca o „lacrimă a iubirii” colorată a toamnă, a nostalgie, semnat de Gheorghe Andrei Neagu. O călătorie mai curând într-un ţinut în care înlăuntrul colorează exteriorul, cu penelul înmuiat în metaforele şi argumentele versului aşa cum îi stau autorului la îndemână. Un ţinut şi al amintirilor, îmbrăcate de tot mai multe clipele care curg printre degetele timpului. Şi cum să nu fie aşa, atâta timp cât cartea e scrisă sub semnul fixat de Radu Cârneci: „Iubirea este cea care ţine acest pământ legat de cer”? Constantin Severin, Iubita lui Esto, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010. 210 p. Redăm, aici, precizările de pe coperta a patra a cărţii: Unul dintre marii scriitori ai secolului XX, Ernesto Sabato, îi cere fostei sale iubite (…) să imortalizeze povestea lor clandestină. După cîteva decenii, femeia, de origine română, este încurajată de către Tin – însuşi autorul cărţii de faţă – să depene pasionanta istorie. Şi îndrăgostita de odinioară scrie. O ego-proză, deci, foarte gustată de cititorul contemporan. Graţioasa convenţie postmodernistă a jurnalului găsit funcţionează aici perfect, fiind elegant împachetată în panglici şi ornamente de ultimă generaţie. Autorul, ingenios, făcându-ne complice cu ochiul din când în când şi folosindu-se de intertextualisme şi de un umor uşor nostalgic, zugrăveşte pagini ce se citesc pe nerăsuflate.

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012 Ion Lazăr da Coza, Apusul îngerilor, Editura Armonii Culturale, Adjud, 2011. 184 p. Pe coperta a patra a cărţii, Culiţă Ioan Uşurelu afirmă: Sunt sigur că autorul acestui volum a descoperit (prin scris) fericirea în această lume plină de nefericire, iar solitudinea sa are un scop bine definit: detaşarea şi limpezimea. Poate din acest motiv scriitorul ne propune să fim părtaşi la emoţiile personajelor sale, la care ar trebui să adere cât mai mulţi dintre cei ce au înţeles că „dacă emoţie nu e, nimic nu e”. Şi, într-o lume tot mai mecanizată, globalizată şi ostilă, ne îndeamnă, prin volumele sale, să rămânem vulnerabili doar la trăirile estetice. Viorel Frîncu, Univers spiritual buzoian, - Calendar cultural – Vol. 1, Biblioteca Judeţeană „V. Voiculescu”, Editura ALDIN, Buzău, 2011. 256 p. Coordonatorul ediţiei: Sorin Burlacu. Cuvânt înainte aparţine lui Ovidiu Cameliu Petrescu, preşedintele Asociaţiei culturale „Renaşterea buzoiană”, care precizează: Acest prim volum, dedicat scriitorilor, publiciştilor şi autorilor de cărţi, se doreşte a fi un îndemn la cunoaşterea valorilor culturale din această zonă, care a dat ţării numeroase şi remarcabile personalităţi în domeniul literaturii şi jurnalismului. Viorel Frîncu face, la finele acestei cărţi, unele precizări: deşi lucrarea s-a dorit a fi cât mai completă, din păcate, unii scriitori şi publicişti nu se vor regăsi în acest prim volum – Florin Ciurumelea, George Savu, Doina Micu ş.a. – din varii motive... Deocamdată sunt menţionate 558 de nume.

Festivalul Nicolae Labis, 8 oct. 2010 - la Librăria Scriitorilor Suceava

84

SPAŢII CULTURALE

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012
Mircea Eliade, Leo Butnaru şi Leonid Dragomir. La Spectacolul poeziei, Dumitru Augustin Doman are invitaţi pe: Ioan Pintea (Casa Teslarului), Ştefan Mitroi (Strigăte spuse în şoaptă), Stoian G. Bogdan (Torrent) şi Lucian Alecsa (Viaţă mahmură şi neagră). a t e n e u, Anul 48 (serie nouă), nr. 11-12 (507-508), noiembrie-decembrie 2011, Bacău. Mândru, solar, vestitor şi aducător de dimineaţă, „Cocoşul” lui Brâncuşi îi vorbea fiecărui vizitator de bucuria zilei care a început şi a zilei de mâine, umplând cu dulceaţa unei emoţii întotdeauna noi inimile celor două românce aflate în acel ceas (al anului 135 de la naşterea marelui sculptor) la Centrul Pompidou din Metz. L-am privit până când, aşa cum îşi dorise Brâncuşi, l-am auzit cântând. Din nou. Cele două românce erau Gina Puică şi cea care a scris reportajul Cocoşul lui Brâncuşi într-un arbore asiatic, Doina Cernica. Alte emoţii, trăite şi împărtăşite nouă prin revistă: grupajele de poezii ale Vioricăi Răduţă şi Dan Dănilă, proza Valeriei Mitu, eseurile lui Gheorghe Iorga (Literatura, între canonul teoriei şi „demonul” definiţiilor) şi Dan Perşa (Conştiinţa epică şi conştiinţa poetică), fragmentul de „laudatio” al lui Vasile Spiridon (Eugen Simion – Un om pentru care adevărul există), comentariile lui Constantin Trandafir (Marginalii la poezia Iuliei Haşdeu) şi Marius Manta (Constantin Călin – Glose, jurnal bacovian), interviul Roxanei Popa cu Matei Vişniec cronicile literare semnate de Adrian Jicu, Violeta Savu, C. Mihalache, Gabriele Gîrmacea, Marius Manta, Silvia Munteanu, Violeta Florean şi Cornel Galben. Bucovina literară, serie nouă, anul XXII, nr. 12 (250), decembrie 2011, Suceava. Plin de durere sufletească dialogul dintre Constantin Arcu şi Vasile Tărâţeanu, care, printre altele, precizează: De fapt, situaţia actuală a românilor din Ucraina nu diferă cu mult de cea a nordbucovinenilor din perioada imperiului habsburgic de până la 1848, când Bucovina întreagă se afla sub influenţa directă a Galiţiei. Nici de cea a românilor nordbucovineni din perioada imperiului sovietic sau de cea a basarabenilor din perioada imperiului ţarist... Exilul ca aventură culturală este trăit şi redat de Matei Vişniec prin note şi frânturi. Vin, apoi, cu eseuri: Adrian Dinu Rachieru (Gheorghe Tomozei, un „suflet vechi”) şi Anca Măgurean (Ion Barbu sau limitele interpretării critice). Ioan Holban face cronică face cronică literară romanului Leul înaripat de Gabriel Chiriac, iar Isabel Vintilă cărţii lui Dumitru Augustin Doman, Cititorul de roman. Tot cronică literară face Rodica Mureşan romanului Casa Gorgias de Gellu Dorian. Adrian Alui Gheorghe este lăsat liber pe contrasens, oarecum, alături de Magda Ursache, ce consemnează atitudini în carnete critice, chiar dacă din sens opus vine cu o parabolă Leo Butnaru. D. A. Doman pune la dispoziţia cititorului câteva file din raportul de activitate al unui redactor-şef. Bucureştiul literar şi artistic, Anul I, nr. 3, decembrie 2011. Alexandru Cetăţeanu vorbeşte despre Al XXXI-lea Congres Mondial al Poeţilor (28.08 – 04.09.2011, Kenosha, Wisconsin) şi despre Forumul Românilor de Pretutindeni (30.09 – 01.10.2011, Bucureşti), iar despre centenarul Alexandru Ciorănescu (1911-1999) scriu: Mircea Anghelescu, Lilica Voicu-Brey, Gabriela CăluţiuSonnenberg, Maximiano Trapero şi Vintilă Horia. Adrian Dinu Rachieru îşi continuă eseul Este posibilă
85

Reviste literare
a n t a r e s, Anul XIII, nr.160-162, iulie-septembrie 2011, Galaţi. Din capul locului suntem anunţaţi că Filiala Sud-Est a Uniunii Scriitorilor din România are, în sfârşit, din 29.10.2011, un sediu. Celelalte anunţuri cu consisteţă literară sunt cuprinse în cronicile literare semnate de Iulian Grigoriu (Varujan Vosganian, Cartea şoaptelor), Florin Costinescu (Florentin Popescu, Scriitorii din Strada Apolodor-nr.13-15). A. G. Secară (Ioan Es. Pop, Unelte de dormit), Nicolae Ciobanu (Virgil Costiuc, Caietul animatorului), I. Necula (Dan Plăeşu, Vinovatele meandre), Paul Blaj (Andrei Velea, Hotel în Atlantida) şi Andrei Velea (A.G. Secară, Anonimul gălăţean); în poezia semnată de Valeria Manta Tăicuţu, Emilian Marcu, Valentin Talpalaru, George Lixandru şi Tomaş Gösta Tranströmer (în traducerea şi prezentarea lui Petru Iamandi); în proza Sărut cu gust de mere verzi (fragment de roman) de Ioan Gh. Tofan şi în fragmentul din comedia lui Victor Cilincă Off sau Regele schimbărilor. ARCA, Anul XXII, nr. 10-11-12 (259-260-261), Arad. Despre Cioran şi sinucidere este dialogul realizat de Ciprian Vălcan cu renumitul sociolog Andrea Rossi. Remarcăm apoi cronicile literare semnate de Vasile Dan (L. S. Khasis, pe datorie), Lavinia Ionoaia (Mircea Cărtărescu, Zen. Jurnal 2004-2010), Romulus Bucur (Nichita Danilov, Imagini de pe strada Kanta), Gheorghe Mocuţa (Radu Aldulescu, Proorocii Ierusalimului şi Ana Maria şi îngerii), urmate de lecturi paralele făcute de: Marius Galea (Horia Ungureanu, Umbre), Petru M. Haş (Ion Vădan, Noapte cu Fernanda Pessoa), Lia Faur (Pavel Gătăianţu, Hotel Balcan), Simona Constantinovici (Gilda Vălcan, cu uşile întredeschise), Constantin Butunoi (Aurel Ştefanachi, Lacrima destinului), Geo Galetaru (Alexandru Moraru, Fiul întunericului), Lucia Cuciureanu (Bujor Buda, Israelul de dincolo de mituri, Jurnalul lui P. H. Lippa transcris fragmentar şi comentat pe larg de Gheorghe Drăgan, Mihai Arcadie Comănici, Pescăruşul amiral) şi Vladimir Udrescu (Petru M. Haş, preotul din pădurea a patra). Poezia este semnată de Ioan Matiuţ, Ioan F. Pop, Dagmar Maria Anoca şi Mircea M. Pop, iar teatrul de Ioan Peter Pit (12 scene despre 13). ARGEŞ, Serie nouă, Anul XI (XLVI), nr.12 (354), decembrie 2011, Piteşti. Dumitru Augustin Doman scrie (cu mâna) în dreapta primei pagini, sus: A mare de mână, a mic de mână.. Ana are mere...Aşa am început noi să scriem cu creionul, cu peniţa, cu pixul. Mai ştim noi la 2011 să desenăm literele? Ştiu tinerii scriitori care n-au stilou, n-au pix, au doar tastatura laptopului. Dar vom încerca noi să ilustrăm acest număr de decembrie cu fragmente scrise de mână, cu autografe, cu texte olografe... În plină epocă a perfecţionării computerului, vom căuta farmecul desuet al caligrafiei de totdeauna. „Farmecul desuet” este dat de caligrafia următorilor scriitori: Şerban Foarţă, Dumitru Ungureanu, Ion Zubaşcu, Nicolae Oprea, Ruxandra Cesereanu, Radu Cange, Petruţ Pârvescu, Luca Piţu, Liviu Ioan Stoiciu, Adam Puslojić, Flori Bălănescu, Mircea Horia Simionescu, Baruţu T. Arghezi, Adrian Marino, Mircea Bârsilă, Liviu Capşa, Florian Stanciu,

SPAŢII CULTURALE
„Schimbarea la faţă”? (II) (Cioran şi „adevărul spermatic”), Florentin Popescu face cronică literară la cartea Poeţi din Basarabia de Adrian Dinu Rachieru, iar Dumitru Matală un comentariu la cartea lui Stephen Weir Cele mai proaste decizii din istorie. Poeziile din acest număr aparţin lui Coman Şova, Ion Horea şi Miron Radu Paraschivescu. Călin Stănculescu consideră că 2011 a fost un an bogat în premiere româneşti şi în cărţi despre filme, iar Iuliana Paloda-Popescu ne introduce în universul icoanelor lipoveneşti din colecţia de icoane a Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”. Suplimentul literar-umoristic a fost realizat cu texte de Ion Băieşu, Geo Stroe, Emil Lungeanu, Candid Stoica, George Corbu, Neagu Udroiu şi Geo Călugăru. Cafeneaua literară, Anul IX, nr. 12/ 107, decembrie 2011, Piteşti. Din aforismelor lui Gheorghe Grigurcu: Artistul se vrea mai mult admirat decât iubit. Dacă ar fi un demiurg veritabil, ar prefera iubirea. În dialog cu Adrian Munteanu, Nora Iuga remarcă: Tinerii poeţi de azi se întorc la sentiment, la inocenţă, la mirare. Adrian Dinu Rachieru scrie eseul Damian Ureche – „Spectacolul privirii”, iar Ştefan Ion Ghilimescu, Nichifor Crainic şi programul statului etnocratic. Cronici literare realizează: Ştefania Mincu (Arcadie Suceveanu, Cafeneaua Nevermore), Ion Beldeanu (Gheorghe Grigurcu, O provocare adresată destinului), Silviu Guga, (Valeriu Marius Ciungan, Oameni în pardesie), Ionel Bota (Gabriel Chifu, Realul eruptiv), Mioara Bahna (Florin Dochia, Elegii de pe strada mea), Virgil Diaconu (Paul Aretzu, Cartea cu anluminură), Octavian Mihalcea (Ioan N. Roşca, Amfore de lumină), Radu Cange (George Canache, În alt tărâm), Costel Stancu (Ion Bogdan Ştefănescu, Despre pietre şi păsări) şi Al. D. Funduianu (Lucian Costache, Mihai Eminescu – eseuri deschise). Poezia este prezentă prin: Valeria Manta Tăicuţu, Virgil Diaconu, Cecilia Moldovan, Nicolae Eremia, Alina-Maria Dobrică, iar invitaţii Clubului „Cafeneaua literară” sunt Anne Stewart şi Nigel Walker. Caiete Silvane, Nr. 82, Zalău „Un eveniment rotund, de ţinut minte” a fost, după cum s-a exprimat Carmen Ardelean, lectura publică a lui Gabriel Chifu, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, activitate organizată de Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj. Gabriel Chifu a fost însoţit de Irina Petraş, preşedinta USR, filiala Cluj, Adrian Popescu, Viorel Mureşan, Daniel Săuca şi Flavius Lucăcel. Despre haiku şi Tomas Tranströmer, câştigător al Premiului Nobel pentru literatură pe 2011 scrie Viorel Mureşan. Mai remarcăm cronicile literare făcute de Imelda Chinţa la cartea lui Ioan-Pavel Azap, Uşa cu picioarele pe pământ şi de Gheorghe Moga la cartea Ioanei Revnic, Dresură de lei. Ştefan Doru Dăncuş face cronici de întâmpinare la Flori în clepsidră, versuri de Corina-Lucia Costea şi la Tovii lui Grigorie M. Croitoru, iar reportajele sunt semnate de Viorel Tăutan, Györfi-Deák György şi Grigore Timoceanu. Poezia este bine reprezentată în acest număr prin Gabriel Chifu, Gheorghe Mocuţa, Echim Vancea, Carmena Ciumărnean şi Adalbert Gyuris. Contact international, vol. 22, no. 1 (91-93), 2012, Iaşi. Citez din eseul lui Liviu Pendefunda, Înger şi Daimon, ce deschide această voluminoasă şi valoroasă ediţie a revistei:
86

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012
... uniunea mistică între sufletul nostru şi univers este împlinirea sinelui în persoana unui înger, noi fiindu-i şi locuire şi origine, pentru că în el regăsim supraexistenţa noastră cerească, dar nu trebuie confundat cu divinitatea extracosmică sau cu abisul impersonal şi insondabil, transcendent şi abstract. În nota acestor gânduri e scrisă şi prezentă poezia de/ prin: Adam Puslojić, Mihail Crama, Nicolae Dabija, Matei Vişniec, Ioanid Romanescu, Mario Luzi, George Gavrilean, Emilian Marcu, Petru Solonaru, Elleny Pendefunda, Jorge, Luis Borges, Francesco Baldassi, George Bădărău, Nail Chiodo, Corina Matei-Gherman, Vicente Huidobro, Emilian Mirea, Petre Mihalache, Sergiu Flondor şi Robert Beto. Proza este prezentă prin Lucian Alecsa, David Mihăilă, Gheorghe Andrei Neagu, Valeria Z. Paraipan, Virgil Enătescu, iar teatrul, prin Ştefan Amariţei. CONTA, nr. 8/ 2011 / apare la Neamţ. Din bogatul şi interesantul conţinut al acestui număr redăm două citate. Primul este din editorialul lui Adrian Alui Gheorghe, Şi totuşi, poezia...: dacă e să ieşim din sfera „utilitarismului poeziei”, trebuie să spunem adevărul. Poezia a rămas aceeaşi inutilitate frumoasă, fără de care scopul în sine ajunge un adevărat scop fără sine...! Pentru că poezia este sinele scopului, nu-i aşa? Poezia nu îndeplineşte nici un rol practic în societate, de asta e bine să ne bucurăm că este, încă, tolerată. Poezia, ca orice artă în general, reprezintă foaia de temperatură a unei epoci, a lumii în procesul ei de evoluţie (tîrîre) spre un orizont presimţit, niciodată atins... Al doilea citat este din zisa lui Matei Vişniec intervievat de Adrian Alui Gheorghe: ... Sunt fundamental legat de limba română, este singura limbă în care simt emoţia poeziei şi e limba în care am scris poezie timp de decenii. Când mă întorc în România, ceea ce mă uluieşte cel mai mult este această senzaţie că nimic nu se schimbă dar că totul se schimbă. Greu de explicat... Convorbiri literare, Anul CXLV, nr. 11(191), noiembrie 2011, Iaşi. De reţinut, totodată, că deseori ordinea socială este edificată pe cale ierarhică. Sursele ordinii sînt multiple, de la diversele tipuri de autoritate ierarhică şi centralizată, pînă la cele care îşi află temeiul în interacţiunile descentralizate şi spontane dintre oameni. (Citatul este din atitudinea lui Cassian Maria Spiridon, De la Marea Ruptură la reconstrucţie). Despre Mihai Şora la 95 de ani scriu: Virgil Nemoianu, Basarab Nicolescu şi Livia Cotorcea. Irina Mavrodin scrie Din nou despre statutul eseului, iar Maria Carpov Pentru diversitate. Ioan Holban face studiu critic la poezia lui George Vulturescu, ca şiCristian Livescu la poezia lui Mircea Dinescu, Constantin Dram la proza lui Ion Muscalu şi Dan Mănucă la cartea de critică a Dianei Ioana Ureche, Poezia lui Ştefan Aug. Doinaş. Modernitate şi clasicitate. Pe aceeaşi linie critică sunt prezenţi: Adrian Dinu Racheru (despre poezia lui Liviu Georgescu) şi Vasile Spiridon (despre romanul Patru bărbaţi plus Aurelius semnat de Doina Ruşti). Adrian Munteanu semnează sonete, Ion Beldeanu scrie despre Mîhnirea poetului cernăuţean Ilie T. Zegrea, iar Emilian Marcu aşează în Vitrina cărţilor pe Domnul P. de Valeriu Sofronie. Dacia literară, Anul XXIII (serie nouă din 1990), nr. 12 (100-101), Iaşi. La aniversară, ediţia aceasta a revistei este deschisă de Introducţie la „Dacia literară” semnată de Mihail Kogălniceanu la Iaşii, 30 ghenarie 1848. Este urmată de documentele „Dacia literară” 1990 semnate

SPAŢII CULTURALE
de grupul de iniţiativă constituit din Val Condurache, Daniel Dimitriu şi Lucian Vasiliu. Firesc, este redată, apoi, Ideea Unirii la români. Privire istorică, ce constituie conferinţa rostită de Alexandru Zub la Academia Română, Filiala Iaşi în data de 1 Decembrie 2011. Gânduri aniversare şi-au exprimat: Adrian Alui Gheorghe, Constantin Arcu, Paul Aretzu, Ana Blandiana, Leo Butnaru, Gellu Dorian, Ioan Moldovan, Gruia Novac, Ioan Pintea, Nicolae Prelipceanu, Cassian Maria Spiridon, Liviu Ioan Stoiciu şi Doina Uricariu. În limitele spaţiului, ne permitem să mai remarcăm dialogul lui Călin Ciobotari cu Ştefan Oprea despre Lecţiile stoicismului relaxat şi poeziile semnate de: Liviu Antonesei, Paul Aretzu, Gabriel Chifu, Daniel Corbu, Gellu Dorian, Dinu Flămând, Ion Mircea, Ioan Moldovan, Adrian Popescu, Adam Puslojić şi Elena Ştefoi. Însemnări ieşene, seria a treia, an III, nr.12, decembrie 2011. Despre adaptare şi compromis, până la urmă, în arta de a supravieţui vorbeşte Alexandru Dobrescu în editorial prin eroul său: Statura nu aveam să mi-o ajustez altfel decât purtându-mă adus de spate. Cât despre gură, datorită ei am fost exmatriculat la Bucureşti, reuşind cu chiu cu vai să mă reînscriu în anul următor la Iaşi. Am tras învăţămintele de rigoare şi mi-am educat gura să se deschidă numai când e absolută nevoie. Altfel, cine ştie ce aş mai fi pătimit! Tot de adaptare e vorba şi în expunerea memorialistică a Doinei Uricariu: Vecinii mei, scriitorii din Brooklyn. Radu Mareş scrie în proza sa despre O întâlnire, iar, cu un fragment din volumul Din câte adevăruri?, Ilie Constantin îşi face autocritici la ce-a scris până acum (?!). Adrian Dinu Rachieru începe O istorie politică a literaturii române postbelice cu capitolul Reeducarea lui Sadoveanu? (I) Oglinda literară, anul X, nr. 120, decembrie 2011, Focşani. Din editorialul semnat de Ştefania Oproescu: După zece ani, timp în care plaja revistelor literare din ţară sa extins, revista îşi păstrează locul ocupat prin strădania colectivului redacţional şi cu sprijinul nepreţuit al colaboratorilor foşti, prezenţi şi sperăm, viitori. La mulţi ani! - îi urăm şi noi. Ne-a făcut plăcere să citim Jurnalul neconvenţional al lui Ioan Dumitru Denciu – Grădina incandescentă, portretul în peniţă făcut de Florentin Popescu lui Ştefan Mitroi, precum şi cel făcut în scris de Vasile Ghica lui Ionel Necula, interviurile făcute de Adalbert Gyuris cu George Vulturescu şi de Tania Nicolescu cu Nichita Danilov, marginaliile lui Gheorghe Istrate la cartea lui Dem. Iliescu şi construită de Nicolae Cabel, eseurile lui Aureliu Goci - Constantin Banu, o personalitate complexă a României moderne şi Dan Brudaşcu - Mircea Cărtărescu în viziunea criticii literare suedeze, precum şi atitudinile – Despre hoţie şi plagiat pe internet). Remarcăm apoi cronicile literare semnate de Mioara Bahna la Suma zilelor de Isabel Allende şi Marius Chelaru la De la Dunăre la Congo de Marilena Lică-Maşala. ORAŞUL, Anul V, Nr. 22, 2011, Cluj-Napoca. După prezentarea expoziţiei de sculptură de la galeria Casa artelor a lui Simion Pop, făcută de Negoiţă Lăptoiu şi Michaela Bocu, urmează literatura reprezentată de Monede şi monade de Marcel Mureşeanu, de interviul acestuia cu istoricul şi scriitorul Ovidiu Pecican, de

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012
reportajul Naţiunea italiană – ilustrare exemplară a istoriei europene şi universale de Constantin Zărnescu, de poezie semnată de Dumitru Velea, Robert Laszlo şi Jules Superville (traducere de Ion Antoniu), de proza Mariei Vaida-Voevod, de evocarea lui Virgil Lazăr Octavian Paler, Omul... şi de Raftul cu cărţi în care Constantin Cubleşan aşează cartea lui Marcel Mureşeanu – Cele patru triburi ale sfârşitului, Mircea Popa aşează volumul omagial – In Honorem Magistri Crişan Mircioiu, iar Cornel Traian Atanasiu aşează haiku-urile lui Iulian Dămăcuş adunate în cartea - E plin de petale paharul uitat... P l u m b, Anul VII, nr. 57, decembrie 2011, Bacău. Labiş a fost, în scurtul său periplu prin această lume fascinantă, ca o furtună repezită de vară, ce a lăsat urme adânci în pământul neamului său, urme ce vor dăinui atât cât va exista limba română. Am citat din eseul lui Dumitru Brăneanu Nicolae Labiş un destin tragic. Remarcăm alte două eseuri: Surprizele modernităţii baudelairiene de Gheorghe Iorga şi Bacăul, o fereastră spre diversitatea culturală a Europei de Romulus Dan Busnea. Şi dacă Grigore Codrescu îşi continuă studiul Marea critică despre valorile literare actuale (III. Printre marii critici şi istorici literari de azi – Nicolae Manolescu, istoricul literar Ivan Pilchin vine cu Texte dispărute, ignorate şi necunoscute: fragmente dintr-o bibliotecă Babel imposibilă. Scriu cronică literară: Elena Pârlog (Carmen Voisei, Templul iubirii), Constantin Blănaru (Grigore Ilisei, Octavia), Ion Şt. Lazăr (Ion Ghinoiu şi opera sa) şi Nicolae Mihai (Mihaela Băbuşanu Amalanci, Adevărata fericire). Aniversaţii Filialei USR Bacău pe luna decembrie au fost: Nicolae Cârlan, Florentina Florin şi Viorica Petrovici. POESIS, Anul XXII, nr. 10-12 (249-251), oct.-dec. 2011, Satu Mare. Poezia marilor scriitori: Adam Puslojić, Daniel Corbu şi Marta Petreu este însoţită cu cinste de cea a lui Petru M. Haş, Andrei Novac, Alecsandar Stoicovici sau Ciprian Măceşaru. Cronica literară la cartea de poezie, semnată de: Radu Voinescu (Horia Gârbea, Pantera sus, pe clavecin), Viorel Mureşan (Dumitru Păcuraru, Poeme din altă carte), George Vulturescu (George Achim, Dulceţuri din fructe târzii de pădure), Daniela Sitar-Tăut (Ioana Ileana Şteţco, Phoenix vecina şi În doze suportabile iubirea), Gheorghe Mocuţa (Vasile Leac,Toţi sunt îngrijoraţi), Mioara Bahna (Virgil Diaconu, Secol) şi Elvira Iliescu (Poezia lui George Vulturescu) este urmată de eseurile lui Gheorghe Glodeanu, Scriitorul şi oglinda, Răzvan Voncu, Nichita îmbrăcat în ştofă, Ştefan Ion Ghilimescu, Ticu Archip. Et si omnes, sed non ego! şi Graţian Jucan, Etnos şi ethos. Premiaţii Festivalului Internaţional POESIS au fost: Nora Iuga, Marin MălaicuHondrari, Marta Petreu, Cornel Ungureanu, Hannane Aad (Liban), Mezei Katalin (Ungaria), George Achim (Austria), Jan Mysjkin (Belgia) şi Lucian Perţa. POEZIA, Anul XVI, nr.4 (58) 2011, Iaşi. Tema acestei ediţii: Poezie şi Destin. Şi spune Cassian Maria Spiridon: Poezia, precum soarta îl urmează pe poet, aleargă cu el atunci cînd o ia la fugă, îi poposeşte alături cînd se opreşte, e mai prezentă decît umbra în viaţa lui. Prin poezie poetul îşi îndeplineşte vocaţia, îşi urmează drumul, menirea pînă la capăt. Soarta poeziei este de a deschide poetului poarta destinului.
87

SPAŢII CULTURALE
La tema propusă vin cu eseuri: George Popa (Destinul în viziunea lui Friedrich Höderlin), Liviu Pendefunda (Destinul – dar în armonia cosmică) şi Cristina Rusu (Cântarea profetului Moise – un destin dinainte ştiut pentru un popor). POEMELE sunt semnate de George Popa, Gheorghe Mocuţa, Victoria Ana Tăuşan, Bogdan Ulmu, Victor Munteanu, Dan Petruşcă, Marian Costache, Vasile Tudor, Aleksandar Stoicovici, Ion PachiaTatomirescu, Lucia Dărămuş, Constantin Boboc, Emilian Mirea, Mihai Merticaru, Iulian Dămăcuş, Constantin Mănuţă, Florentin Dumitrache şi Nicolae Cornescian. Iar dintre tinerii autori semnează: Paul Gorban, Viorel Bucur, Oana Zahiu, Gabriel-Vincenţiu Mălăescu şi Victoria Bortă. PORTO FRANCO, Anul XXI (188), Serie nouă, 10-11-12 2011, Galaţi – Redactor-şef, fondator, realizator – Sterian Vicol. Remarcăm eseurile semnate de Ana Dobre (Hortensia Papadat-Bengescu şi I. L. Caragiale – privire severă şi luciditate necruţătoare) şi de A. G. Secară (Enigma şi certitudinile Anei Dobre: virtualitatea adevărurilor textuale), cronicile literare făcute de Vasile Spiridon (Anastasia Dumitru, Ipostaze ale fantasticului în proza lui V. Voiculescu), Julieta Carmen Pendefunda (Liliana Spătaru, Indris) şi Constantin Vremuleţ (Ioan Neşu, Ăştia), interviul lui N. Onofrei cu Paul Sân-Petru, dar şi abundenţa de poezie semnată de: Săndel Stamate, Arcadie Suceveanu, Elena Albu Istrati, Paul Gorban, Carmen Veronica Steiciuc, Elleny Pendefunda, Cezara Miclea, Valeriu Gorunescu, Emil Iordache, Victoria Ana Tăuşan, Sterian Vicol, Nicolae Spătaru, Isabella Elena Drăghici, Cornelia Vîju şi Gheorghe Mihai. Pro Saeculum, Anul X, nr. 7-8(75-76), 15 oct – 1 dec 2011, Focşani În primele pagini ale revistei îi regăsim cu bucurie pe Dumitru Radu Popescu (tabloul 7 din piesa de teatru Valeria şi Aurelia), pe Irina Mavrodin cu un poem, transpus de autoare şi în limba franceză, şi Magda Ursache într-un interviu, ca de obicei, de atitudine. Urmează seria eseurilor semnate de Constantin Coroiu, Jeana Morărescu, Iordan Datcu, Lucian Vasile Bâgiu, Dumitru Velea, Ion Roşioru, MihaiAndrei Aldea, Bianca Dumitriţa Roşioru, iar la rubrica istorie literară semnează Mircea Popa şi Ionel Popa. O samă de scriitori vin de la Iaşi: Mircea Popovici, Carmelia Leonte, Daniel Corbu, Nichita Danilov, Liviu Pendefunda, Petru Ursache şi Mircea Radu Iacoban. Alături de aceştia sunt prezenţi la Vrancea literară: Doina Popa, Paul Spirescu (singurul cu poezie), Ioan Miclău, Florinel Agafiţei, Gheorghe Mocanu, Virginia Paraschiv, Carmen Săpunaru Tămaş, Dumitru Huţanu şi Ioan Dumitru Denciu. Regretăm că nu avem spaţiu să punem în evidenţă poezia, proza şi comentariile critice prezente din abundenţă şi în acest număr al revistei. R e v i s t a n o u ă, Anul VIII, Nr. 4 (69) / 2011, Câmpina. Din consistentul editorial al lui Florin Dochia, Religia progresului. Un eşec previzibil? Redăm elocventul final: Dacă este o aşteptare în lume, la orele crizei actuale, este aceea a improbabilului incredibil a soluţiei „miraculoase”, pe care încă nu o vede nimeni, oricum, o reducere de viteză – tot accelerăm de câteva secole, am cam pierdut direcţia, nu ar fi momentul să frânăm un pic? - şi o
88

nr. 20 / ianuarie-februarie 2012
curăţare a societăţilor de paraziţi – cum se curăţă carena unei nave de cochilii: aduceţi corabia lumii în dană, va trebui să începem curând o altă călătorie! Apoi, trecem în revistă faptul că Diana Trandafir s-a întors de la Gaudeamus 2011 cu trei cronici literare (de întâmpinare) la cartea sa Translucide semnate de Constantin Călin, Radu Voinescu şi Nicolae Tzone, iar Codruţ Constantinescu cu un eseu de M. Ghiţă Mateucă despre cartea În labirint sunt umbre şi lumini; Constantin Trandafir face cronică literară la Viaţa cealaltă şi moartea cealaltă de Nicolae Tzone, iar Mioara Bahna la Mehmet de Daniel Drăgan. Folclorul este prezent prin studiul lui Gherasim Rusu Togan, Iulian Moreanu face o vizită părinţilor lui Sorin Stoica, iar notele de lectură sunt semnate de: Mihai Antonescu, Aurel M. Buricea, Lucian Gruia, Victor Sterom, Theodor Marinescu, Nexhat Rexha şi Monica Mureşan. Vatra veche - Serie veche nouă, Anul IV, nr. 1 (37) ianuarie 2012, Târgu Mureş. ... Luceafărul este prin excelenţă nu numai opera aperta, dar şi opera non finita. O apropiere a Luceafărului se poate face de Simfonia neterminată a lui Franz Schubert. Această sublimă partitură dezvoltă o melodie fără sfârşit, străbătută de întrebări mereu şi mereu reluate – metaforă a neliniştii metafizice de întotdeauna a spiritului omenesc... (Luceafărul – opera non finita – eseu de George Popa). Remarcăm, de asemenea, eseul Vârstele lumii de Liviu Pendefunda, dialogul Rodicăi Lăzărescu avut cu eminescologul Nicolae Georgescu, dialogul neconvenţional dintre Melania Cuc şi Menuţ Maximinian, dar şi cronicile literare semnate de: A.I. Brumaru (Adrian Munteanu, 7 şi Corneliu Păunescu, Tolba cu ecouri), Constantin Stancu (Aurel Pantea, Negru pe negru), Lucian Gruia (Mircea Petean, Linişte redusă la tăcere), Cezarina Adamescu (Mariana Cristescu, Trandafirii deşertului), Geo Constantinescu (Ioan Lascu, Un neloc unde eu scriu), Cornel Cotuţiu (Ilie Hoza, 5 anotimpuri) şi Dumitru Velea (Doru Roman, Doine printre dinţi). v e r s u s/m, revistă de literatură, nr.4 2011, Director: Linda Maria Baros, Redactor şef: Cosmin Perţa. ... ne propunem să alăturăm acum, când drumul se aruncă din nou vorace asupra cuvintelor, două literaturi, două lumi, frământările lor. Poezia română şi poezia de expresie olandeză vor fi domeniile pe care le vom sonda. (Linda Maria Baros – În loc de editorial). Jan H. Mysjkin face Profilul poeziei olandeze după 1950 (traducere de Andrei Cadar). Cu scurte prezentări şi cu grupaje de poezie sunt prezenţi: Sybren Polet, Simon Vinkenoog, Remco Campert, Alfred Schaffer, Hagar Peeters, Mustafa Stitou, Riekus Waskowsky şi Jan H. Mysjkin, care, împreună cu Linda Maria Baros fac traducerile în limba română. Apoi, Linda Maria Baros traduce în franceză din poezia din poezia Angelei Marinescu, Şerban Axinte face un comentariu critic asupra poeziei lui Mircea Ivănescu, iar Cosmin Perţa face cronică literară la Ultima iubire la Ţarigrad. Îndreptar de ghicit de Milorad Pavic. Partea finală a revistei este ocupată de poezie românească semnată de: Matei Vişniec, Valeriu Andrei, Diana Frumosu şi Aleksandar Stoicovici. Cititorul de reviste

Râmnic, mon amour!
Mircea a fost o figură pitorească a Râmnicului. Boschetar-boschetar, dar s-a bucurat de simpatia întregului târg, iar numele său încă mai e cunoscut de toată lumea. Fiindcă râmniceanul de rând, luat pe nepregătite, n-ar şti să spună, de exemplu, două nume de scriitori locali, dar, când vine vorba, la o adică, de cerşetori, nebuni ori reprezentanţi ai (deja) majorităţii etnice, nimeni n-are nici cea mai mică ezitare. În tinereţea sa, Mircea făcea deliciul ofiţerilor navetişti pe traseul RâmnicBoboc, al micilor funcţionari ocupaţi cu treburi birocratice prin Buzău, al gospodinelor pornite să-şi facă cumpărăturile de sezon în capitala de judeţ unde, dintotdeauna, preţurile au Gara Mare fost mai mici şi oferta mai diversificată, plus că toţi câinii au purtat şi încă mai poartă, cu voia Ilenei din Pleşcoi, câte un covrig în coadă. Cerşetorul se urca în tren şi intra, calm, în compartimente. Nu zicea nimic, aştepta să fie provocat. „Ce vrei, mă? Iar cerşeşti?”. „Daaa! Dă si mie un leu!” (beneficiar al unei dislalii polimorfe, nu-l putea pronunţa pe „s”, după cum, de altfel, nu pronunţa mulţumitor nici o consoană şi nici un grup de tipul ce, ci, ge, gi). „Ce vorbeşti, bă?” se răstea la el, în glumă, câte un ofiţer. „La muncă, la sapă!”. Răspunsul lui Mircea, arhicunoscut, stârnea, de fiecare dată, hohote interminabile de râs: „Dă-o d`acului de ţapă!”. Toţi râdeau şi toţi cotizau, fiindcă Mircea dădea glas unei năzuinţe colective de a da dracului munca... L-am văzut pentru ultima oară în piaţă (se pare că nu-i mai priau trenurile, ori nu-l mai tolerau naşii de tranziţie). Lumea se pregătea deja de Crăciun, iar Mircea, cu o sticlă în mână, încerca să facă atmosferă. La curent cu hiturile momentului, adaptase celebra piesă „Puşca şi cureaua lată” la o exprimare directă şi plastică a propriilor sentimente: „Iartă-mă, mamă şi tatăăăă/ M-a lăsat iubitul meeeu!”. „Ete-al dracu poponar!”, s-a stricat de râs un tânăr de culoare. La puţină vreme după aceea, am aflat că cel mai cunoscut boschetar al târgului s-a dus la Domnul, să-i cânte, probabil, vreunul din colindele lui atât de stâlcite, încât cu greu mai puteai recunoaşte versurile sau melodia. Cum n-a făcut râu nimănui, probabil că a fost primit, spălat cu grijă pentru prima oară în viaţa lui, îmbrăcat în cămăşuţă curată şi trimis pe la cetele de îngeri, să le mai descreţească şi lor frunţile din când în când. Valeria MT