Cuvântul folclor a început să fie folosit abia din secolul al XIX-lea.

Cercetătorii englezi au considerat folclorul o știință a tradiției populare, ce

conține rămășițe ale unei foarte vechi civilizații, conservate și transmise de-
a lungul timpului, prin viu grai, din generație în generație. Același punct de
vedere l-a avut și folcloristul francez Paul Sébillot (Le Folk-Lore, Paris,
1913) care vedea în folclor „un fel de enciclopedie a tradițiunilor… claselor
populare sau a națiunilor puțin înaintate în evoluție…examenul
survivențelor care… urca adeseori până la primele timpuri ale omenirii și s-
au conservat mai mult sau mai puțin alterate, până la popoarele cele mai
civilizate…”.
 În România, Ovid Densușianu (Folclorul. Cum trebuie înțeles, 1909) deschide
perspectiva de înțelegere științifică a folclorului, văzut ca totalitate a creațiilor prin care se
reliefează modul de a gândi, de a simți, de a se manifesta al oamenilor din popor. El distinge
în folclor două categorii de „producții”: cele raportate la sfera superioară de gândire și
simțire (basme, poezii, legende) și cele legate de existența cotidiană, practică (obiceiuri,
credințe, superstiții). O idee cu totul novatoare pe care Densușianu a exprimat-o în 1909 a
fost aceea a studierii faptelor folclorice atât diacronic, cât și sincronic: „Cercetătorul
trebuie să cuprindă în câmpul lui de observație și actualitatea și trecutul; mintea lui trebuie
să fie veșnic gata să cunoască și ce se întâmplă si ce s-a întâmplat altădată, pentru că nimic
nu poate fi pătruns în toate tainele lui dacă e izolat în timp, ca și în spațiu; fapte de azi pot
fi mai bine înțelese dacă le cunoaștem și pe cele din timpuri depărtate, după cum trecutul
ne apare mai limpede la lumina prezentului. Între ce este și ce a fost, mintea noastră trebuie
să întindă mereu punți de lumină – și numai cine înțelege aceasta este adevărat om de
știință; ceilalți, care nu văd decât o parte mică din infinitatea de fapte, care iau în samă ori
numai prezentul ori numai trecutul – aceia sunt «jumătate-învățați», ca «jumătate-
oameni», despre care vorbesc basmele”.
 Folcloristica românească se constituie ca disciplină ştiinţifică, în linii mari, prin eforturile
unei singure generaţii, în cuprinsul ultimului pătrar al secolului trecut. Precedată de intuiţiile unor
istorici ca Bălcescu şi Kogălniceanu, de interesul unor scriitori ca Alecsandri şi Alecu Russo.
Literatura populară reprezintă primul moment al literaturii noastre, înainte de apariţia
cărţilor scrise în secolul al XVI-lea. Până la traducerea în româneşte a psalmilor şi a
scripturii, a consemnării în limba naţională de către cronicari a evenimentelor istorice şi a
faptelor domnilor, povestitorii populari, cântăreţii au creat poezia orală, legendele, epica
eroică, basmele, baladele şi snoavele, versurile cântecelor lirice ale strigăturilor, ale
ghicitorilor şi ale proverbelor.
Vasile Alecsandri, în prefaţa la ediţia de Poezii populare ale românilor, din 1852,
defineşte astfel creaţiile populare: "Comori nepreţuite de simţiri duioase, de idei înalte, de
notiţe istorice, de crezuri superstiţioase, de datini strămoşeşti şi mai cu seamă de frumuseţi
poetice pline de originalitate şi fără seamăn în literaturile străine, poeziile noastre populare
compun o avere naţională, demnă de a fi scoasă la lumină ca un titlu de glorie pentru naţia
română".
 1 - Creaţie literară cu funcţie rituală sau ceremonială în care se includ: poezia obiceiurilor
calendaristice - sărbătorile de Crăciun, de Anul Nou, de Paşte; de primăvară (sâmbra oilor);
de seceriş (Cununa, Drăgaica); de invocare a ploii (Paparudele, Scaloianul) etc.; poezia
ceremonialurilor de trecere (nunta, botezul, moartea - oraţii, bocete) şi poezia descântecelor;
 2 - Creaţii literare fără funcţie rituală sau ceremonială clasificate pe genuri şi specii literare:
genul liric - doina (de dor, de jale, de haiducie, de cătănie, de înstrăinare); cântecul (de iubire,
de dragoste, de dor, de muncă, de înstrăinare, etc.); strigătura; genul epic - în versuri balada
(vitejească, pastorală, familială, fantastică etc.); în proză: basmul, legenda, snoava şi creaţii cu
caracter aforistic, enigmistic - proverbe şi zicători, ghicitori.
Legenda Mesterului
Manole
 Se spune că demult, regele Basarab I i-a solicitat
lui Manole care era un arhitect cunoscut să
clădească Mănăstirea. Regele i-a ordonat
acestuia să ridice cea mai frumoasă mănăstire
din țară, atât de falnică și frumoasă încât toți
locuitorii țării să se mândrească cu aceasta.
 Așa se face că Meșterul Manole a început să
construiască mănăstirea. Zidurile ridicate ziua
se dărâmau noaptea, ceea ce l-a necăjit tare mult
pe Manole. Acesta avea senzația că nu va mai
termina niciodată treaba, reușind astfel să îl
supere pe rege.
 Legenda Mănăstirii Curtea de Argeș spune că
peste noapte acesta a visat că pentru ca zidurile
să nu se mai dărâme este nevoie ca prima
persoană ce se apropie imediat după răsărit să
fie zidită în mijlocul zidurilor. În acest fel
biserica nu se va mai dărâma.
 Așa se face că meșterul Manole se hotarî să zidească prima persoană care s-ar apropia de ziduri
dis-de-dimineață tocmai pentru a evita ca regele să se supere.
 Legenda Mănăstirii Curtea de Argeș spune că prima persoană care s-a apropiat de biserică
dimineața a fost Ana, soția lui însărcinată. Aceasta a venit la mănăstire pentru a-i aduce soțului
său micul dejun.
 Deși l-a durut extrem de rău, Manole a hotărât să o sacrifice pe Ana pentru a ridica zidurile
acestei mănăstiri. Așa se face că zidurile Mănăstirii Curtea de Argeș au fost ridicate cu
sacrificiul zidirii Anei între zidurile acesteia.
 Atunci când au terminat-o, meșterii au fost închiși in turnul Mănăstirii Curtea de Argeș din
ordinul regelui pentru că aceștia să nu mai poată construi altceva mai frumos în altă parte.
Manole și-a dorit tare mult să scape și a construit o pereche de aripi cu care a încercat să scape
din turn, însă acestea nu i-au putut asigura zborul și acesta muri la scurt timp după terminarea
Mănăstirii. Chiar în locul în care el a murit s-a ivit o fântână care mai dăinuie și astăzi.
Balada Meșterului Manole
de Vasile Alecsandri
 Când Vasile Alecsandri publică în 1852-1853, la Iași, în Poezii populare –
 balade (cântece bătrânești) adunate și îndreptate și apoi în ediție definitivă în 1866,
 baladele Miorița și Monastirea Argeșului, era convins că în nici o altă operă nu este mai
 evidentă capacitatea creatoare a poporului român și mai relevantă ideea de moarte
 acceptată cu seninătate sau ideea de „moarte creatoare”.
 Începând din secolul al XIX-lea și până în prezent, atenția folcloriștilor s-a
 îndreptat mai mult asupra originii și evoluției textului care valorifica un străvechi mit,
 decât asupra valențelor estetice ale acestuia.
 Tema desăvârșirii unei construcții prin imolare a găsit mediul favorabil
 cristalizării în opere epice, în spațiul balcanic, fiecare popor adaptând-o propriei sale
 forme mentis. Numărul variantelor descoperite în acest spațiu al Europei o dovedește:
 311 grecești, 165 românești, 87 bulgare, 38 maghiare, 37 sârbo-croate, 19 albaneze, 5
 aromâne si 4 țigănești.
 Cu privire la geneza baladei, mai mulți folcloriști români și străini, printre care
 L. Șăineanu, M. Arnaudov, G. Cocchiara, P. Caraman, la sfârșitul secolului al XX-lea,
 au emis ipoteza – ulterior acceptată de majoritatea folcloriștilor – conform căreia
 variantele balcanice ar fi avut drept prototip versiunea greacă.
 Analizând critic teoria lui Petar Skok, formulată în 1929, care susține că balada
 a fost creată și răspândită de către zidarii aromâni, Petru Caraman demonstrează,
 pornind de la antroponimul Manole și de la simplitatea textului, că balada a apărut în
 spațiul Greciei. El afirma că „antroponimul Manole este caracteristic onomasticei
 grecești și în același timp prezintă fonetism grecesc pur” și că „personajul Manole –
 contrar părerii curente – a fost de asemenea foarte cunoscut în trecut tradiției populare
 grecești si legendei –cântec, de unde mai târziu a fost înlocuit cu alte nume.”
 Deci, „dacă acest autohtonism grecesc al lui Manole se verifică integral, atunci
 înseamnă că nașterea baladei, al cărei erou e la origine acest personaj, a putut avea
 loc pe pământul grecesc.”
Balada are ca temă jertfa pentru creaţie a unui om
care renunţă la viaţa sa personală pentru a-şi realiza
idealul artistic.
Mitul jertfei, ce se regăseşte şi în “Legenda meşterului
Manole”, este un mit caracteristic pentru zona sud-est
europeană unde jertfa pentru creaţie nu poate fii
aleatorie şi nici disociată de fiinţa creatorului care
trebuie să sacrifice o parte din sine pentru zămislirea
operei de artă.
Pe acest spaţiu mioritic locuitorii au crezut că jertfa
ţine cumpăna unei fapte cereşti. Meşterul Manole îşi
jertfeşte soţia pentru a putea ridica o biserică. Pentru
Manole reuşita este mai presus decât o viaţă umană,
creaţia devine o boală incurabilă iar intervenţia
divinităţii reprezintă convingerea spiritului ortodox că
transcedentul se revelează în om din proprie iniţiativă,
meşterul fiind doar un mesager căruia i s-a dat o
vocaţie unică de a oferii oamenilor modele. După
terminarea construcţiei şi moartea meşterului,
biserica nu mai aparţine autorului ei, ci eternităţii.
Chiar de la prima citire a baladei se constată că
aceasta preia un motiv păgân, ancestral, care a
circulat în forme diferite de la un popor la altul şi care
pare a fi moştenit, desigur, de la strămoşii noştri care
se închinau zeilor aducându-le sacrificii, spre a le
putea căpăta – în concepţia lor – bunăvoinţa şi
ajutorul. Pentru a amplifica la epuizare sacrificiul
uman, zbuciumul sufletesc al meşterului Manole este
completat de participarea naturii însăşi. Manole
resemnându-se parcă, în faţa sorţii, o zideşte pe soţia
sa Ana, cea care reprezenta cea mai dragă fiinţă de pe
pământ, în zidul bisericii.
 a. Motivul zidului părăsit
 Vodă şi cei zece meşteri caută „un zid învechit / Un zid
părăsit / Rămas de demult”. Căutarea poate simboliza
tenacitatea cu care omul se dedică ideii constructive într-
o succesiune nesfârşită de generaţii. Sub raport
compoziţional, motivul zidului părăsit funcţionează ca o
expoziţiune. Căutătorii întâlnesc un „noiaş purcăraş”
care le arată locul unde vor găsi zidul.
 b. Motivul surpării zidurilor
 Reprezintă intriga conflictului baladei. Din motive
neidentificate, biserica se surpă în timpul nopţii.
Variantele româneşti ale temei insistă în direcţia
conflictului psihologic: accentul cade mai puţin asupra
faptelor cât mai ales asupra suferinţelor interioare ale
lui Manole.
 c. Motivul visului
 În planul evoluţiei conflictului, acest motiv aduce remediul
eşecului. Pentru a termina biserica, Manole este nevoit să o
zidească pe prima făptură feminină care va veni la locul
construcţiei. El încheie o înţelegere cu ceilalţi meşteri prin care se
obligă să păstreze secretul.
 d. Motivul femeii destinate zidirii
 Este motivul cu cele mai profunde implicaţii estetice. Prin ele sunt
puse faţă în faţă două personaje a căror evoluţie în baladă
dinamizează întreaga baladă. Versurile se opresc îndelung asupra
vieţii interioare a meşterului. Rezistenţa lui interioară este pusă la
grea încercare. Manole o vede pe Ana, soţia lui, venind la locul
construcţiei şi este nevoit să-şi respecte promisiunea şi să o
zidească.
 e. Motivul zidirii treptate
 Dezvăluie întregul zbucium al lui Manole şi suferinţele Anei. În
timpul zidirii profilurile morale ale celor doi sunt puse în evidenţă:
delicateţea şi naivitatea Anei; tăria de caracter şi stăpânirea de sine
a lui Manole. Zidirea treptată urcă gradat suferinţa pe culmile
tragismului, atingându-se punctul culminant al tensiunii.
 f. Motivul conflictului feudal subliniază opoziţia dintre
idealul artistului de vocaţie şi egoismul domnitorului
Negru Vodă.
g. Motivul lui Icar
Zborul icaric este un gest de ieșire din condiția umană,
însemnând libertate și trascendență; sacrificiul devine
complet.
Acest motiv pornește de la o legendă străveche care spune
că Icar, neascultând sfaturile lui Dedal, în zborul său face
o greșeală apropiindu-se de soare, aripile se topesc, iar
acesta cade.
h. Motivul fântânii
Moartea meșterului rămâne un arhetip, acela al artistului
care trece în nemurire printr-o operă perfectă, rod al iubirii
și suferinței. Motivul fântânii încheie deznodamântul,
marcând simbolul creației eterne.
 Balada Meşterul Manole are o intensă circulaţie la popoarele
balcanice, cu infiltrări care ajung pînă la literatura populară
maghiară. Tema sacrificiului cu scopul de a întări rezistenţa
clădirilor se bazează pe o veche practică superstiţioasă. Ca atare,
ideea jertfei se întâlneşte la multe popoare, dar tema baladelor de
tipul Meşterul Manole rămâne circumscrisă la aria balcanică.
 Specialiştii români şi străini au aprofundat studiul acestei balade.
Studiind cu atenţie problema, se pare că balada a luat naştere în
sudul Dunării, şi anume centrul de iradiere ar fi populaţia
românească din Macedonia. Judecând după variantele cunoscute
astăzi, acest cântec vechi s-a răspândit ca un fel de flux şi reflux,
elemente de centru mergând spre marginea ariei şi apoi
răsfrângându-se din nou spre interior. E vorba de anumite motive ale
creaţiei sau de numele eroului şi frecvenţa lui în diferite variante
balcanice: Manoil, Manole, Mitar, Goiko etc.
 Motivul de bază al baladei este sacrificarea soţiei unuia din meşteri (numai în unele variante rare
apare sacrificarea copiilor gemeni) în scopul de a întări zidurile care mereu se prăbuşesc. Clădirea este
însă, în variantele macedonene, greceşti şi albaneze, un pod (la albanezi apare şi un turn), în cele
sârbeşti şi bulgare e vorba de o cetate, iar în cele româneşti se vorbeşte, în cele mai dese cazuri, de
Mănăstirea Argeşului. De aceea unii cercetători au dat baladei numele de Legenda Mănăstirii
Argeşului. Totuşi, în baladă, mănăstirea e un pretext, iar acţiunea se desfăşoară pe tema dramei
Meşterului Manole, încât titlul cel mai potrivit este Meşterul Manole.
 Din variantele cunoscute astăzi (în diferite culegeri, dar mai ales în lucrarea învăţatului bulgar
Arnaudov), cele greceşti şi macedonene au o formă incipientă, în care epicul se rezumă la nararea
superstiţiei. Se povesteşte despre întărirea construcţiei prin sacrificarea unei femei, într-o formă destul
de crudă, prin aruncarea de pietre şi bolovani peste ea, fără a se accentua sentimentele de milă, de
dragoste sau de durere faţă de o fiinţă care piere nevinovată. Femeia se simte urgisită şi blestemă ,,să
tremure podul (de peste Arta) cum tremură inima ei”, sau ,,să tremure podul cum tremură ea pentru
copilul lăsat acasă”.
 Epicul capătă tonuri noi în variantele sârbeşti, bulgăreşti şi româneşti. Pe când însă în baladele
sârbeşti şi bulgăreşti accentul cade pe drama tinerei femei, în varianta românească nenorocirea se leagă
puternic de fiinţa şi acţiunile meşterului. Fundamentale sunt deci două variante : cea sârbo-bulgară şi
cea românească. Luate în consideraţie, prin elementele lor esenţiale, fiecare dintre variante are o
armonie specifică de desfăşurare a acţiunii epice.
 Manole este personajul principal al baladei populare "Monastirea Argeșului",
deoarece are o importanță decisivă în desfășurarea acțiunii. Manole este totodată un
simbol literar, deoarece el semnifică pe artistul genial, pe creatorul capabil de a "realiza
o operă perfectă și unică prin frumusețea și măreția ei. De aceea el ilustrează mitul
estetic în literatura populară, fiind un erou excepțional, înzestrat cu trăsături ieșite din
comun, ca orice erou de baladă, intrat, în același timp, în legendele neamului românesc.
Manole simbolizează ideea că o creație unică prin frumusețe și trăinicie este totdeauna
rodul sacrificiului de sine, al jertfirii propriilor valori spirituale, sau iubirea. Manole
este meșterul cel mai priceput, singurul capabil de o "zidire măreață, cum n-a mai fost
alta", fiind de la început caracterizat direct de către autorul anonim, prin detașarea de
ceilalți meșteri:"Nouă meșteri mari / Calfe și zidari / Și Manoli, zece, / Care-i și întrece".
Inteligent și stăpânit de patima creației, Manole suferă cumplit atunci când zidurile se
prăbușesc, dar, fiind un om superior, nu poate munci în zadar: "Iar Manoli sta, / Nici că
mai lucra". Ales de destin să-si împlinească menirea de a construi un lăcaș unic prin
frumusețe și trainic, Manole comunica - prin vis - cu Dumnezeu, autorul anonim
înzestrându-1 cu puteri fantastice, fapt ce reiese indirect, atunci când le povestește
celorlalți. Statutul de geniu este sugerat de capacitatea lui de om superior de a-și asuma
destinul, întregul lui comportament, gândurile și faptele subordonându-se neliniștii
interioare de creator: "Pân-om hotarî / în zid de-a zidi / Cea-ntâi soțioară, / Cea-ntâi
sorioară / Care s-a ivi / Mâni în zori de zi / Aducând bucate / La soți ori la frate".
Trăsăturile morale care-1 definesc reies tot indirect, din propriile vorbe și fapte și demonstrează
cinste, corectitudine și respectarea cuvântului dat. Manole le propune celorlalți meșteri să facă un
jurământ prin care fiecare să se angajeze că respectă taina creației: "Noi să ne-apucăm / Cu toți să
giurăm / Și să ne legăm / Taina s-o păstrăm". Atitudinea lui este evidențiată de verbele la persoana
I plural, de la sfârșitul fiecărui vers. Deși animat de patima creației, slăbiciunea umană îl cuprinde
numai din dragoste profundă pentru Ana, atunci când invocă divinitatea să dezlănțuie stihiile
naturii ca s-o oprească din drum. Patima pentru creație îl face dârz și tenace și, deși este tulburat
sufletește, deși durerea este nimicitoare, el își zidește soția, hotărât să-și împlinească menirea
artistică. Atitudinea lui Manole este ilustrată de verbe sugestive pentru starea lui sufletească:
"turba", "săruta", "ofta", "tăcea", "zidea". El își asumă sacrificiul de sine, își jertfeste iubirea,
zidind-o în pereții mănăstirii, deoarece înțelege că acesta este prețul pe care trebuie să-1 plătească
pentru a desăvârși o creație care să dăinuiască în eternitate, el însuși intrând în nemurire prin
opera sa unică și prin iubirea profundă pentru Ana, cu care se unește pentru totdeauna prin
moarte. Fântâna din finalul baladei este un simbol al eternizării artistului prin jertfa de sine, care
este sfâșietoare și dureroasă, stări sugerate de apa sărată a lacrimilor.
Portretul fizic lipsește, deoarece Manole este un simbol mitic, ilustrând credința că orice creație
unică prin frumusețe și care să dăinuie peste timp este rodul sacrificiului de sine, pe care artistul îl
face din patima mistuitoare care-l stăpânește.
 Pavel Ruxăndoiu, “Folclorul literar în contextul culturii populare românești”, Editura
„Grai și Suflet-Cultura Națională”, București, 2001
 Ovid Densușianu, “Flori alese din cântecele poporului”
“Vieața păstorească în poezia noastră populară.
“ Folclorul, Cum trebuie înțeles”. Graiul din Țara Hațegului, Editura pentru
Literatură, București, 1966
 Petru Caraman, “Studii de folclor”, vol. I, Editura Minerva, București, 1987
 http://documents.tips/documents/caracterizarea-mesterului-manole-balada-
populara.html
 http://adevarul.ro/locale/pitesti/legenda-celei-mai-frumoase-manastiri-arges-balada-
mesterului-manole-mitul-jertfei-creatie-1_551e2cf1448e03c0fd2ba872/index.html
 Chirtes Andra:  Profesor coordonator:
 Tănase Bogdana: Stănescu Aurora
 Tőkés Ruxandra:  Clasa: XI D
 Varga Miruna:  Colegiul National
“UNIREA”