FIZIOLOGIA EXCRETIEI

-Procesarea fluidului tubular-

CURS 2
*Se produc 10 (NU!) litri de ultrafiltrat
glomerular/zi, diureza nu depăşeşte 1-2 litri.
Astfel,
*99% din filtrat trebuie readus în circulaţie
Functia de excretie:
1. ultrafiltrarea glomerulara
-are o selectivitate redusă (reţine doar elementele
figurate şi proteinele).
- ultrafiltratul este izoosmotic cu plasma.
2. procesarea fluidului tubular
- reabsorbtie,
- secretie / excretie
- concentrare / dilutie
 Reabsorbtia in tubul contort proximal
Se reabsoarbe:
- întrega cantitate de glucoză şi aminoacizi,
- mare parte din Na+, K+, Ca2+, Cl-, HCO3- ,apa
Se secreta: anioni, cationi organici
Mecanismul reabsorbţiei tubulare este transportul activ
secundar.
- Membrana bazolaterală este invaginată şi conţine
multe ATP-aze Na+/K+, iar celula tubulară prezintă o
abundenţă de mitocondrii.
- La acest nivel există un eflux de Na puternic, cuplat cu
un influx echivalent de K (transport activ primar).
- Rezultatul acestor fenomene este o concentraţie
citosolică redusă de Na, o concentraţie înaltă de K şi
un potenţial membranar (-70 mV).
1. Reabsorbtia glucozei
Glucoza + acetoacetaţii, acidul ascorbic, β-hidroxi-
butiratul, carboxilatul, lactatul, piruvatul şi vitaminele
se reabsorb printr-un transport activ secundar al
cărui sursă de energie este gradientul de Na.
90% din reabsorbţia glucozei are loc în prima
porţiune a TCP.
Reabsorbţia glucozei = sistem cu transport maximal.
- la nivelul marginii în perie a celulei tubulare există o
mare densitate de transportori de glucoză.
- numărul lor este limitat, ceea ce conferă tubului
proximal o capacitate maximă de reabsorbţie,
numită transport maximal (Tm).
Transportul maximal al glucozei este de circa 375
mg/min.
Cand glicemia este de cca. 100 mg/dL (1,0 mg/ml) iar
GFR normal este de 120 ml/min, sarcina de
reabsorbţie este ~ 120 mg/min→ sub valoarea
pragului de transport =>în urina finală nu se regăseşte
glucoză
Pragul de apariţie al glucozei în urină apare la o
glicemie de 150 mg% → primii nefroni şi-au depăşit
capacitatea de transport => glucoza apare în urină.
Pragul real de saturaţie este punctul în care toţi
nefronii sunt saturaţi cu glucoză este mult mai înalt.
Când glicemia depăşeşte 180-200 mg/dl (diabet
zaharat decompensat), glucoza se regăseşte în urină,
producând fenomenul de glucozurie.
 Cauzele glicozuriei:
1. Glicemia > 170-180mg% (diabet zaharat) →
încărcarea cu glucoză a tubului depăşeşte
Tmax
2. ↑↑RFG, în condiţiile unei glicemii normale
3. ↓ Reabsorbtiei tubulare → transportul activ
tubular este inhibat (ex. intoxicaţie cu fluorizină)
→ “diabetul renal”
2. Reabsorbtia Na+
Membrana apicală a celulei tubulare proximale
prezintă numeroase canale de Na permanent
deschise, iar concentraţia de Na din ultrafiltrat
este mare (140 mEq/l), aşa încât gradientul
foarte mare de concentraţie a Na între lumenul
tubular şi celula tubulară va produce un influx
masiv de Na în celula tubulară, care este
favorizat şi de gradientul electric.
Gradientul de Na fiind realizat prin ATP-aza
Na/K din membrana bazo-laterală, transportul
Na prin membrana apicală este un transport
activ secundar.
• Reabsorbţia Na+ în tubul proximal ≅ 65%, prin:
a. “solvent drag” (transport pasiv paracelular)
b. cuplat cu reabsorbţia / secreţia altora:
- La polul apical:
1.Cotransport Na+ cuplat cu: Glucoză, Fosfat, Lactat
2. Antiport Na+/H+: sursa de H+ este nefrocitul → în
prezenţa a anhidrazei carbonice are loc reacţia
reversibila: CO2+H2O→H2CO3→ HCO3-+ H+
⇒ HCO3- se reabsoarbe
⇒ H+ se secretă la schimb cu Na+
3. în ½ terminală: Na+ se reabsoarbe cu Cl- ⇒ per global,
proporţia: la 10 Na+ se reabsorb 2 HCO3- şi 8 Cl-
- La polul bazal, Na+ se reabsoarbe prin transport pasiv
sau activ (rol: ATP-aza Na+/K+).
 3. Reabsorbtia apei
- se realizeaza ca urmare a unui gradient osmotic
ce apare între lumenul tubular şi celula tubulară
datorită influxului de Na.
- permeabilitatea pentru apă a tubului este foarte
mare => un gradient de câţiva mOsm este
suficient pentru a se crea un flux de apă
suficient pentru reabsorbţia a 65-70% din apa
filtrată la nivelul tubului proximal.
- apa traversează membranele celulelor tubulare
prin: canale pentru apă (aquaporine), dar o
mare parte a fluxului osmotic trece prin
„joncţiunile strânse” dintre celulele epiteliale.
4. Reabsorbţia K+ ≅ 65%, prin transport pasiv.
5. Reabsorbţia Ca2+ ≅ 65-70%,
- prin transport activ + transport pasiv
- există la polul apical ATP-aza Ca2+ controlată de PTH
- transportul activ este limitat de Tmax = 0,125 mM
mM/min.
6. Reabsorbţia Mg2+ ≅ 30%, prin transport pasiv
7. Reabsorbţia HCO3- ≅ 90% prin transport pasiv urmând
reabsorbţia activă Na+ în prima ½ a tubului proximal
- Se reabsoarbe atât HCO3- filtrat cât şi cel produs în
nefrocit.
8. Reabsorbţia Cl- ≅ 65% prin transport pasiv, urmând
reabsorbţia activă a Na+, în a doua ½ a tubului ,
proximal
9. Reabsorbţia fosfatului ≅ 65%, prin transport pasiv +
activ secundar (cuplat cu reabsorbţia de Na+).
10. Reabsorbtia ureei
- se realizeaza pasiv
- pe măsură ce se reabsoarbe apa din tub, concentraţia
de uree creşte, ceea ce va crea un gradient de
concentraţie îndreptat către celula tubulară →
reabsorbţie.
- permeabilitatea membranei tubulare este mult mai
mică pentru uree (molecula de uree este mult mai
mare) decât pentru apă, <1/2 din ureea filtrată este
reabsorbită tubular, iar restul se elimină.

Secreţie TCP: prin care o parte din anioni şi cationi

organici sunt eliminaţi în urină → compuşi endogeni,
medicamente sau toxine.
 Reabsorbtia in ansa Henle
Ansa Henle este alcătuită din trei segmente cu
funcţionalitate distinctă:
- segmentul descendent subţire,
- segmentul ascendent subţire şi
- segmentul ascendent gros.
Funcţia lor este de a crea un gradient osmotic de-a
lungul ansei, dinspre corticală spre medulară.
a. Segmentul descendent
- este foarte permeabil pentru apă şi impermeabil
pentru solviţi. Pe măsură ce filtratul coboară spre
vârful ansei, apa trece din tub în interstiţiu prin
osmoză. La vârful ansei filtratul este izoton cu mediul,
la valoarea de 1200 mOsm/l.
b. Partea inferioară a ramului ascendent al ansei
- are permeabilitate mare pentru Na şi Cl,
moderată pentru uree şi este practic
impermeabilă pentru apă.

c. Segmentul gros al ansei Henle

- reabsorbţie activă de sodiu, clor şi potasiu
- această reabsorbţie se datorează co-
transportorului ne-electrogen Na +/K+/2Cl-
(inactivat de diureticele numite „de ansă”,
precum bumetanidul şi furosemidul).
 În concluzie, la nivelul ansei Henle:
1) Intră 30-35% din FG izoton
2) Are loc disocierea reabsorbţiei de apă de cea a
electroliţilor
3) Rol în diluţia + concentrarea urinei
4) Se reabsoarbe ≅ ½ din FG ajuns şi 20-25% din ioni
5) Din ansa Henle iese ≅ 15% FG, urină hipotonă
(<300mOsm/l) datorită mecanismelor active de
reabsorbtie a Na+
6) La segmentul gros ascendent acţionează diureticele
de ansă => blocarea reabs. Na+
7) Prin macula densa ⇒ controlul FG prin feedback
tubulo tubulo-glomerular
Reabsorbtia in tubul contort distal
TCD este un segment mai mic decât cel
proximal, iar cantităţile de Na şi apă reabsorbite
la acest nivel sunt mult mai mici 9-10% din
totalul urinei primare).
Epiteliul TCD este impermeabil, fata de de cel al
TCP → ceea ce-i permite tubului distal să
“disocieze” reabsorbţia de Na şi cea de apă, =>
adaptarea eliminărilor de apă şi sodiu în funcţie
de necesităţile organismului.
Porţiunea terminală a TCD şi cea iniţială a
tubului colector sunt funcţional similare. Se
disting două tipuri de celule: principale şi
intercalare.
 Funcţia celulelor principale:
= reabsorbtia Na şi apă din lumen + secretia K
în lumen → se realizează cu ajutorul ATP-azei
Na/K de la nivelul membranei bazolaterale.
= reglare prin intermediul aldosteronului, ale cărui
efecte genomice stimulează sinteza de ATP-
aze de la acest nivel şi activează schimbul Na-
K, având efecte antidiuretice.
= sunt ţinta diureticelor „economizatoare de K” :
spironolactonă, eplerenonă, amilorid şi
triamteren → intră în competiţie cu aldosteronul
pentru siturile receptoare din celulele principale
şi astfel inhibă efectele antidiuretice ale
acestuia.
 Functia celulelor intercalare
- reabsorb ionii de K şi elimină ionii de H +.
- secreţia de H+ este mediată de o pompă de H+.

Permeabilitatea pentru apă a porţiunii terminale

a TCD şi a întregului tub colector este
determinată de reglarea hormonală prin
intermediul ADH.
În prezenţa unei secreţii bazale de ADH de
către nucleii hipotalamici, aceste segmente
tubulare sunt permeabile pentru apă, dar în
absenţa acestuia, sunt practic impermeabile.
 La nivelul tubilor colectori medulari se realizează
reabsorbtia < 10% din apă au un rol de maximă
importanţă în determinarea cantităţii finale de urină.
- când osmolaritatea plasmatică este crescută, se
elimină în circulaţie o cantitate crescută de ADH de
către hipofiza posterioară.
- ADH se cuplează cu un receptor membranar de pe
celulele tubilor colectori, numit V2.
- Acesta este un receptor care va duce:
a. la exocitarea veziculelor ce conţin canale de apă la
nivelul membranei luminale a celulei → creşterea
permeabilităţii acesteia pentru apă.
b. transcripţia genică a aquaporinelor, → stimularea
sintezei de astfel de proteine şi va prelungi efectul.
 Fenomene secretorii
Secreţia tubulară = transferul de material din
capilarele peritubulare către lumenul tubular
renal.
- poate avea loc la toate nivelele tubului urinifer.
- mecanismul principal prin care se realizează
este transportul activ.
- se secreta substante prezente în plasmă în
cantităţi foarte mari sau substanţe toxice. Cea
mai mare parte a xenobioticelor (medicamente,
etc.) se elimină prin secreţie tubulară.
Secreţia tubulară a ureei, uraţilor
Secreţia activă se realizează din plasmă în
fluidul tubular de către sistemul secretor al
bazelor şi acizilor organici, cu capacitate
excretorie redusă pentru uraţi.
Asa se explică incapacitatea de eliminare
integrală a acidului uric la nivel renal→ duce la
precipitarea acestuia sub forma de cristale de
acid uric, mai ales la nivelul articulaţiilor (artrita
urică sau gută).
 Secreţia tubulară a creatininei
Toată creatinina din filtratul glomerular trece în
urina finală deoarece:
- molecula sa este mai mare decât a ureei,
- nu există transportor pentru reabsorbţia sa.
Totuşi, clearance-ul de creatinină este mai
mare decât filtrarea sa glomerulară (de mai
mult de 100 de ori) → există o secreţie la nivel
tubular a acesteia.
 Fenomenul de multiplicare in
contracurent
- Curgerea în direcţii opuse în ramurile
descendent şi ascendent al ansei şi
proximitatea celor două braţe permite
interacţiunea între acestea.
- Se crează un fenomen de feedback pozitiv.
- Cu cât mai mulţi electroliţi elimină ramul
ascendent, cu atât va creşte osmolaritatea
interstiţiului, care va permite un eflux şi mai
mare de apă şi cu atât mai concentrat va fi
lichidul ce va ajunge la nivelul ramului
ascendent.
- Acest fenomen de feedback pozitiv multiplică astfel
capacitatea de concentrare a ansei, şi de aceea se
numeşte fenomenul de multiplicare, iar deoarece
direcţia fluxului de lichid tubulară este opusă, se
numeşte în contracurent.
Rolul Vasa recta în mecanismul multiplicator
contracurent:
• Sângele circulă în paralel dar in de sens contrar cu
urina din ansa Henle ⇒
- În ramul descendent, pe măsură ce coboară mai
adânc în medulară (osm ↑↑) ⇒ intră ionii (Na+) +
ureea.
- În ramul ascendent, pe măsură ce urcă din medulară
catre corticală (osm ↓) ⇒ intră apa.
• Se reabsoarb pasiv în sânge ionii şi apa
• Substanţele osmotic active nu se pierd datorit datorită
anastomozelor între cele 2 ramuri.