Plăcile prezintă suprafaţă mare, rigidă care permite

inserarea unui număr mare de elemente de

acţiune fapt care le permite să lucreze simultan
în mai multe direcţii
- lărgirea arcadei
- deplasarea particulară a unor dinţi
- modificarea raporturilor de ocluzie
 Avantajele plăcilor:
- pot fi scoase din cavitatea bucală în majoritate
cazurilor
- pacientul are cavitatea bucală liberă în timpul
meselor, fapt care îi conferă un plus de confort, faţă de
aparatele fixe
- igienizarea plăcilor se face mai uşor astfel
- pacientul îşi poate asigura în acest mod o igienă
mai eficientă a cavităţii bucale
- dacă sunt purtate în timpul meselor, forţa
masticatorie se transformă în forţă terapeutică
- acţiunea lor terapeutică se transmite osului şi prin
intermediul muco-periostului nu numai prin
intermediul dinţilor
 Dezavantajele plăcilor:
-purtarea lor rămâne la latitudinea pacientului
- lipsa conştiinciozităţii pacientului în
respectarea programului de purtare poate
compromite total planul terapeutic
- au volum mare şi reduc mult din spaţiul
limbii
 Plăcile pot fi confecţionate pentru:
a) Arcada superioară şi poartă numele de
- plăci superioare
- plăci palatine
- plăci maxilare
b) Arcada inferioară şi sunt cunoscute sub numele de
- plăci inferioare
- plăci mandibulare
c) Ambele arcade – plăci bimaxilare
 Plăcile bimaxilare sunt alcătuite dintr-o
placă superioară şi una inferioară care pot fi
integrate:
- rigid- prin intermediul unui şurub
- elastic- prin arcuri posterioare
- prin culise, biele
- numai funcţional (placa dublă a lui Schwarz
şi a lui Muller – integrate prin planuri
înclinate)
Părţile componente ale unei plăci sunt:
- baza plăcii – formată din unul sau mai
multe fragmente
- elementele de ancorare (croşete, gutiere,
inele)
- elementele de acţiune (şurub, şuruburi,
arcuri, resorturi auxiliare, arcuri secundare,
planuri înclinate, scut lingual)
 a) Baza plăcii
Întinderea şi limitele plăcii sunt determinate de
- necesitatea de a transmite forţe atât la nivelul
dinţilor cât şi la nivelul substratului osos
- de a asigura sprijin elementelor de ancorare şi
acţiune
- limita posterioară a plăcilor superioare se opreşte
înaintea limitei dintre palatul dur şi moale, fiind
răscroite sub forma unei linii curbe cu punctul cel
mai anterior pe linia mediană.
- marginea dentară a plăcilor urmăreşte fidel faţa
orală a arcadei dentare atât pe sectorul
subecuatorial, cât şi pe cel supraecuatorial, dar fără
a înălţa ocluzia. La indicaţia medicului, masa acrilică
a bazei plăcii poate fi extinsă şi pe faţa ocluzală a
dinţilor. Această margine prezintă digitaţii
(prelungiri) care pătrund în triunghiurile
interdentare, cu rol direct de retenţie,dar fără a leza
papilele interdentare
 - în zona anterioară plăcile superioare se extind
supracingular

- la arcada inferioară baza plăcii trebuie să se întindă

până la fundurile de sac paralinguale, pentru a-şi
putea exercita acţiunea şi la nivelul feţei interne a
mandibulei

- anterior,plăcile inferioare sunt răscroite la nivelul

frenului limbii spre a nu produce leziuni de decubit la
acest nivel, iar superior se extind până la nivelul
marginii incizale
Posibilităţile de retenţie ale bazei sunt influenţate
de:
- forma arcadei dentare
- forma bolţii palatine (o boltă mai adâncă este mai
favorabilă)
- forma, dimensiunea şi poziţia dinţilor ( dinţii cu
coroane înalte şi convexităţi sunt mai retentivi)
- înclinarea orală a dinţilor
- asigură retentivitate la arcada sup.
- favorizează înfundarea plăcilor la
arcada inf. (necesită extindere
supraecuatorială, fie pinteni ocluzali pe
molari)
- faţa mucozală a plăcilor, ca şi la proteze, vine în
contact intim cu mucoasa câmpului pe care se
aplică

- faţa lustruită (lucioasă) se conformează fără

denivelări, ca să nu stânjenească şi mai mult
spaţiul limbii